Doina Constantinescu

Introducere în poetica textului: îndrumar de

iniţiere în hermeneutica sensului

Tehnoredactor: Bogdan ConstantinescuCoperta: Bogdan Constantinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiCONSTANTINESCU, DOINA

Introducere în poetica textului: îndrumar de iniţiere în hermeneutica sensului/ Doina Constantinescu.- Sibiu:Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

Bibliogr.ISBN 973-651-981-3

801.73

DOINA CONSTANTINESCU

Introducere în poetica textului: îndrumar de iniţiere

în hermeneutica sensului

Suport de curs

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

2004

CUPRINS

ARGUMENT...............................................................................9

I. PRELIMINARII LA O TEORIE LINGVISTICĂ A TEXTULUI................................................................................13

I.1. PARADIGME ŞI TEORII...............................................15I.2. DIFERITE CONCEPTE DE „TEXT.”..............................21I.3. REPERE ALE TIPOLOGIEI TEXTUALE.........................24

I.3.a. Tipul textual şi normele vorbirii.........................27I.3.b. Tipul textual şi cunoaşterea idiomatică..............27I.3.c. Tipul textual şi planul sensului...........................28

II. FUNDAMENTELE LINGVISTICII ŞI NIVELELE LIMBAJULUI...........................................................................31

II.1. CADRUL EPISTEMOLOGIC.........................................31II.2. DETERMINARE ŞI CADRU..........................................34II.3. UNIVERSUL DE DISCURS...........................................40II.4. CELE TREI NIVELE ALE LIMBAJULUI.........................43II.5. DESEMNAREA, SEMNIFICAŢIA ŞI SENSUL TEXTULUI.46

III. LINGVISTICA TEXTULUI CA LINGVISTICĂ A SENSULUI.................................................................................59

III.1. MODELUL INSTRUMENTAL AL LUI KARL BÜHLER ŞI RELAŢIILE FUNDAMENTALE ALE SENSULUI LINGVISTIC..........59III.2. SEMNUL LINGVISTIC ÎN TEXT ŞI TIPURILE LUI DE RELAŢII 80

III.3. RELAŢIA MATERIALĂ ŞI SEMANTICĂ CU ALTE SEMNE PARTICULARE..........................................................................81III.4. RELAŢIA MATERIALĂ ŞI SEMANTICĂ CU SERII ŞI CLASE DE SEMNE.....................................................................84III.5. RELAŢIA CU SISTEME ÎNTREGI DE SEMNE.................87III.6. RELAŢIA CU LUMEA EXTRALINGVISTICĂ ŞI „CUNOAŞTEREA LUCRURILOR”.............................................104III.7. CIRCUMSTANŢIERILE, RELAŢIA CU EXPERIENŢA IMEDIATĂ LINGVISTICĂ SAU NON-LINGVISTICĂ....................109III.8. RELAŢIILE CU SEMNELE ALTOR TEXTE...................114

IV. SENSUL, O COMBINARE A TUTUROR RELAŢIILOR SEMNICE......................................................129

IV.1. SPRE O SEMIOTICĂ LITERARĂ ŞI „CONOTAŢIA” GLOSEMATICII.......................................................................130IV.2. DESPRE EVOCARE ŞI SENS......................................136IV.3. LIMBAJ ŞI POEZIE....................................................139

V. CREAŢIE ŞI LIMBAJ..................................................147

V.1. DESPRE CREATIVITATE ÎN LIMBĂ...........................147V.2. SUBIECTUL ABSOLUT ŞI DIMENSIUNEA ALTERITĂŢII

149V.3. METAFORA BLAGIANĂ ŞI CREAŢIA POETICĂ..........153V.4. CREAŢIA METAFORICĂ ÎN TEORIA INTEGRALISTĂ. .162V.5. METAFORICA TEXTULUI.........................................171

VI. LINGVISTICA „SENSULUI”................................175

VI.1. METODE ADECVATE DE INTERPRETARE A TEXTELOR

179VI.2. TEMELE DESCRIPTIVE ŞI ISTORICE ÎN CADRUL LINGVISTICII TEXTULUI.........................................................183

VII. O LINGVISTICĂ A TEXTULUI AVANT LA LETTRE – STILISTICA LITERARĂ ŞI RETORICA......187

VII.1. DESPRE „STILISTICA DEVIANŢEI”...........................189VII.2. DESPRE STILISTICA „INTEGRALĂ” A LUI LEO SPITZER

195

VIII. CONSIDERAŢII FINALE......................................199

IX. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................207

Argument

Cartea aceasta este concepută ca un îndrumar didactic pentru cursul de poetica textului şi ea vine în completarea orizontului tematic cu un sumar de teme fundamentale ale lingvisticii textului, extrase din tezele integralismului promovate de E. Coşeriu. Deşi teoriile textului abundă în câmpul investigaţional al spaţiului poetic actual, în această carte ne-am propus să abordăm doar registrul teoretic al textului, din perspectiva unor teorii mai puţin frecventate, dar la fel de pline de sugestii şi promisiuni: perspectiva coşeriană a lingvisticii textului ca introducere la o hermeneutică a sensului.

Această articulare la teoria generală a textului a segmentelor fundamentale ale lingvisticii textului este o încercare de a extinde orizontul teoretic al abordării poetice şi la cuprinderea sugestiei coşeriene. Abordarea acestei dimensiuni îşi propune un supliment de informare asupra lingvisticii textuale ca o perspectivă succintă asupra fenomenelor de limbaj, o aprofundare a lingvisticii limbii, a textului şi a contextului, a fuzionării semnului lingvistic cu textul, pentru ilustrarea unui orizont de investigaţii poetice şi

procedee alternative ale analizei potenţialului şi limitelor tipologiei textuale. Pornind de la aceste consideraţii, toate caracteristicile textului vor fi prezentate în termeni de proprietate a structurării interne, chiar şi a raporturile cu alte componente ale limbii, şi în termeni de adecvare interactivă: în situaţiile contextuale, în raporturile cu pragmatica lingvistică, sociolingvistica şi chiar cu lingvistica antropologică. Se va reconstrui astfel, în linii mari, orizontul paradigmei coşeriene a lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului în perspectiva reconstrucţiei poeticului.

Intenţia noastră este de a structura un sumar teoretic al principalelor teze coşeriene privitoare la lingvistica textului ca hermeneutică a sensului, dar şi a principalelor mize ale creaţiei de sens şi cuvânt, descoperite prin echivalarea metaforei ca spaţiu alveolar de sens, conform articulării teoriei metaforicului blagian la teoria coşeriană a creaţiei metaforice în limbaj.

Dacă am trece în revistă principalele teorii textuale, chiar şi pe cele care nu se recunosc ca aparţinând lingvisticii textului, am avea o mulţime de definiţii ale textului. Din lipsa unei solide baze teoretice, terminologia actuală conţine o mare doză de imprecizie asupra spaţiului lingvisticii textului, de aceea, de cele mai multe ori, sunt vizate doar ansamblul metodelor de abordare a diferitelor tipuri de analize şi ansamblul diferitelor tipuri de texte. Înţelegerea conceptului de text necesită ideea să avem în vedere o clasă de obiecte lingvistice, de texte, care să permită o analiză din perspectiva comunicativă a

valorii sale de complex semnic verbal. Chiar dacă prin text nu trebuie înţeles doar produsul verbal, ci şi condiţiile producerii şi receptării lui ca semn verbal complex, textul se defineşte ca unitate comunicativă ce conţine în integralitatea sa o coeziune informaţională. Este evident că fenomenele lingvistice (anaforice, cataforice şi conective) pot fi înţelese doar ca un recurs la unitatea analizei esenţiale a frazei. Dar, o secvenţă a frazei îşi asumă statutul textelor doar dacă îşi asumă un scop comunicativ şi dacă rezultă interpretări asupra unui întreg coagulat şi coerent. Din perspectiva coşeriană, paradigmele lingvisticii textului vizează potenţialul sensului în limbaj, nu sensul propriu-zis, deoarece „limbajul structurează experienţa, dar nu o interpretează şi nu creează lumi.” 1

Teoria articulării sensului, este o componentă esenţială a concepţiei coşeriene ce vizează strategiile euristice şi conceptuale din unităţile minimale de sens, fără a identifica un algoritm procedural, adecvat, de recunoaştere a lor. Emma Tămâianu observa în „intuiţia articulării sensului” o justificare teoretică ce trimite la „o întemeiere hermeneutică a conceptului de unitate maximală a sensului, precum şi a strategiilor semantice ale articulării în unităţi de rang superior.”2

Pentru că lingvistica textului din perspectiva integralismului este mai puţin frecventată şi pentru că multe dintre problemele ei specifice nu sunt abordate

1 E. Coşeriu, Principios de semántica estructural, Madrid, Gredos, 1977, p. 206-2072 Emma Tămâianu Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium, 2001, p.179

ca atare, ne-am propus o simplă prezentare a principalelor concepte teoretice coşeriene pentru iniţierea şi familiarizarea studenţilor cu fundamentele lingvisticii textului în lumina acestei perspective novatoare.

Desigur, acest excurs teoretic nu a reuşit să epuizeze imensa deschidere oferită de textul şi orizontul coşerian, de aceea ne propunem aprofundarea acestei abordări cu dezvoltări ulterioare şi cu o parte aplicată, oferind acest îndrumar, ca material didactic auxiliar, studenţilor Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu şi celor interesaţi de spaţiul disciplinar al lingvisticii şi poeticii textului.

I. PRELIMINARII LA O TEORIE

LINGVISTICĂ A TEXTULUI

Extinderea cercetărilor în domeniul lingvisticului au cunoscut, în ultimele decenii, o efervescenţă fără precedent, menită să evidenţieze nu doar modificările tectonice ale profilului disciplinar, ci chiar dimensiunea reconsiderărilor ce cuprind toate ştiinţele umane. Începând cu Ferdinand de Saussure, cel care proiectează limba în cadrul unor semiologii universale şi continuând apoi cu L. Bloomfield, cel care introduce opţiunea pentru deznodământul filozofic, lingvistica se va manifesta ca o disciplină autonomă aflată în plină transformare.

După deceniul şapte al secolului trecut se conturează şi primele sinteze ale teoriei textului, şi implicit, ale teoriei limbajului. Studiate în retorică, atât ca ornamentaţie cât şi ca argumentaţie, sau în hermeneutică, poetică, stilistica literară şi studiul filologic, cu mijloacele adecvate fiecărei discipline, textele sunt considerate produse finite ale verbului. Abordarea teoriei textului vehiculează un nou concept, cu implicaţii serioase în sectorul fenomenelor

lingvistice, praxiologice, istorice şi culturale, pentru că lingvistica textuală se interesează de principiile constitutive ale textului numai dacă este vorba despre procesele de producere şi interpretare.

Tendinţa de operare diferită, prin recurgerea la o strategie nouă care să inverseze datele unei analize clasice este remarcată şi prin depăşirea unor limite „tradiţionale”, în favoarea unor capacităţi de abordare a tuturor problemelor lingvistice care „trebuie reintroduse în cadrul textului: fonemul, monemul (morfem şi lexem), sintagma, vor fi studiate în interiorul textului.” 3

Eugeniu Coşeriu precizează că nu este vorba despre modul în care se scriu sonete, tragedii sau comedii; nici despre norme şi tipuri de texte prezente la nivelul limbajului în mod cu totul independent de chestiunea empirică, dacă, în general, există într-o anumită limbă tipurile de texte corespondente. El distinge trei tipuri de lingvistică a textului. Obiectul primei lingvistici a textului îl reprezintă textele care apar la un nivel autonom al sferei lingvistice, anterior oricărei distincţii între anumite limbi. Aceasta este considerată adevărata lingvistică a textului. A doua formă de lingvistică a textului identifică propriul obiect în textul înţeles ca plan al structurării idiolingvistice, numită şi „gramatica” textului sau „gramatica transfrastică”. Pe lângă aceste forme justificate de lingvistică a textului apare şi lingvistica textului ca o hermeneutică a sensului. Examinarea planului textual se desfăşoară astfel pe trei paliere ce

3 Vezi Harold Weinrich, Le temps. Le recit et le commentaire, Paris, Seuil, 1973, p. 13

se obiectivează în disciplinele textualităţii: teoria gramaticală/teoria textului; gramatica generală/lingvistica generală a textului şi gramatica descriptivă a unei limbi/lingvistica textului.

I.1. Paradigme şi teorii

Hartmann (1968) insistă asupra caracterului textual al semnului lingvistic, iar Emil Benveniste (1971) pune la baza tuturor studiilor asupra enunţării lingvistice unitatea care indică întreg complexul operaţiilor observabile dinlăuntrul enunţării. Dacă E. Benveniste îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului enunţiativ al enunţării ca proces, R. Jakobson se concentrează asupra aspectului comunicativ şi al categoriei comunicării textuale, prin analiza funcţiilor limbajului (referenţială, emotivă, conativă, fatică, metalingvistică şi poetică).

Harweg (1968) şi Dressler (1974) au tratat problemele fundamentale ale unităţii gramaticii structurale şi ale perspectivei generativ-transformaţionale şi îşi asumă o viziune asupra textului ca unitate lingvistică de referinţă teoretică şi ca dimensiune analitică.

Încă din 1955, interesul pentru disciplina lingvisticii textuale este distribuit în două filoane paralele: unul european; altul american. Cea mai acreditată teorie este cea a lui Beaugrande şi Dressler, cea care încă din 1981 îşi propune o apropiere de ideea că textul este o acţiune, o sumă de operaţii care

consimte să producă şi să controleze comunicarea, să reconstruiască relaţiile de coerenţă semantică şi pragmatică. 4

A doua teorie care circulă asupra textualităţii vizează respectul pentru aspectele standard: coeziune, coerenţă, intenţionalitate, informativitate, situaţionalitate, intertextualitate. Rămân în atenţie tipologiile lui Berruto, (1980) teoriile lui Jakobson, (1960) Dressler, (1974), Grice (1975), Schmidt (1982), Coveri (1984), Werlich, (1975), Koch (1988), Lavinio (1990), dar şi cele ale lui Coşeriu (1955), ca instrumente utile pentru abordarea problematicii textuale. 5

În timpul parcurs s-au configurat orientări noi, ca cea fundamentată prin deschiderea spre o nouă viziune a limbajului, o paradigmă iniţiată de către Eugeniu Coşeriu şi susţinută apoi indirect de Harold Weinrich şi Emil Benveniste. Avem în vedere şi teoriile care au configurat primele sinteze (T.A. van Dijk, J.S. Petöfi, Umberto Eco, Beaugrande şi W.

4 Momentul important pentru lingvistica textuală apare abia după anii ’80, prin aportul teoretic al cercetărilor lui Brown-Yule (1986) din Statele Unite şi Beaugrande-Dressler (1994) din Europa. Primul insistă asupra importanţei procesului de conectivitate, cum este anafora şi catafora, în procesele fundamentale ale textualităţii, iar al doilea defineşte textul ca pe o ocurenţă comunicativă ce trebuie să respecte cele şase principii constitutive şi cele trei principii regulatoare.5 Tendinţa confirmată la Congresul din 1998 de la Copenhaga dedicat Lingvisticii comparative a textului, aduce în prim plan confruntarea studiilor asupra lingvisticii textuale, între orientarea europeană şi cea americană, confruntare ce are ca scop primordial să individualizeze strategiile comune de elaborare a parametrilor textualităţii în convergenţa unei viziuni coerente.

Dressler) dar şi detalierile ulterioare ce au determinat concepţii şi articulări greu de branşat la o teorie specifică şi coerentă. Textul este abordat ca o categorie verbală şi tratat diferit în raport cu unităţile limbii ca sistem, prin sfera specificităţii sale stăpânită de sens. Termenul însuşi de text primeşte un conţinut semnificaţional diferit, „ne-spusul” fiind acel aspect nemanifestat la nivelul expresiei, care „trebuie realizat la nivelul actualizării conţinutului.” 6

Din cele trei direcţii recunoscute în momentul de faţă, lingvistica integrală reprezintă doar cea de-a treia „forţă" pe plan mondial, după „generativismul" în accentuată descreştere şi semantica cognitivă, în masiv progres. Dacă structuralismul şi generativismul reprezintă cele două paradigme lingvistice cunoscute în ştiinţele limbajului, atunci lingvistica integrală reprezintă, fără îndoială, „noua  paradigmă" în orizontul lingvistic. Mircea Borcilă crede că acest orizont trebuie înţeles în sensul întoarcerii la fundamentele teoretice humboldtiene şi, în ultimă instanţă, aristotelice, ale ştiinţei lingvistice, pentru că ea presupune cinci parametri cardinali care constituie adevăratul „pentalog" al integralismului lingvistic:

1. „Întemeierea întregii lingvistici pe un fundament epistemologic antipozitivist; (2) schimbarea radicală a perspectivei de abordare şi constituirea lingvisticii, pe această bază, ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a limbilor; (3) definirea obiectului noii lingvistici ca fiind reprezentat de "funcţia semnificativă"a creaţiei de

6 vezi Umberto Eco, Lector în fabula. Le rôle du lecteur, Paris, Edition Grasset, 1979/1985, p. 62

semnificaţi şi/sau de "competenţa lingvistică", în sensul coşerian al termenului; (4) delimitarea subdomeniilor fundamentale ("vorbirea în general", limbile, textul), corespunzătoare celor trei planuri ale competenţei (elocuţională, idiomatică, expresivă) şi straturi de conţinut (designaţie, semnificaţie, sens); (5) dezvoltarea, în acest cadru, a investigaţiilor sistematice preponderent descriptive sau "empirice". 7

Încă din perioada cursurilor de la Tübingen, E. Coşeriu dezvoltă propria sa teorie, în care se prefigurează o lingvistică a textului ce reabilitează interpretarea textelor literare în orizontul unei hermeneutici a sensului. Deviza de principiu folosită de E. Coşeriu ca metodologie pentru lingvistica textului este: „Dove compaiono contraddizioni concetuali si devono operare delle distinzioni.” 8

O primă formă de abordare este cea care presupune o lingvistică bazată pe observarea tuturor fenomenelor lingvistice ale textului concret, deşi lingvistica textului s-a dezvoltat în paralel cu acestea, pierzând legătura cu intimitatea globală a lingvisticii. Analiza prioritară a textului pentru descrierea structurii unei limbi nefiind întotdeauna posibilă, ea determină fuzionarea limbii, în baza textului, fără a se identifica totuşi cu acesta. Textul conţine o structurare gramaticală şi asumă un plan autonom al limbajului.

7 vezi Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Limba română, nr. 4-8, anul XI, Chişinău, 2001, pp. 48-568 vezi Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Edizione italiana a cura di Donatella Di cesare, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1997, p. 29

Autonomia textului este provocată de specificitatea fuziunii textuale şi este validată de conexiunea ireductibilă a planului textului, a planului vorbirii în general şi a planului limbii.

În prezent, se încearcă organizarea unei lingvistici a textului pornind de la teoria expusă de E. Coşeriu încă din anii 1955-56 şi configurată în cărţile sale reprezentative: Textlinguistique. Eine Einführung, Tübingen, 1980 şi ediţia italiană, Linguistica del testo. Introduzzione nell una hermeneutica del senso, Roma, 1997, cărţi care constituie versiunea revăzută a cursului ţinut de Magistru între anii 1977/1978 la Universitatea din Tübingen şi care au stat şi la baza abordării noastre din acest îndrumar.

Lingvistica textului este o expresie introdusă de Eugenio Coşeriu încă din 1955 în Determinare şi cadru9 care vizează natura limbajului ca activitate universală a lingvisticului.

Această reflecţie se extinde asupra celor trei planuri ale limbajului şi ea reprezintă o abordare proprie pentru: o lingvistică a limbii, o lingvistică a vorbirii şi o lingvistică a textului. Savantul de la Tübingen intenţionează să realizeze nu atât o lingvistică a textului cât o lingvistică a vorbirii, ca disciplină autonomă, concentrată pe tehnica limbajului ca activitate universal umană.

Eugeniu Coşeriu apreciază că în cercetarea actuală lingvistica textului este reprezentată, parţial, de către disciplina numită „critică stilistică” sau 9 vezi Eugenio Coşeriu, Determination y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, în Romanistiches Jahrbuch, 7, 1955-1956, pp. 29-54. Acest studiu a reprezentat un moment de referinţă în domeniul lingvisticii textului.

„stilistica vorbirii”. Acest fapt aduce, în opinia sa, o nouă perspectivă în hermeneutica sensului ataşată teoriei integralismului. Lingvistica textului urmăreşte descrierea, interpretarea şi posibil prezentarea istoriei unui anumit tip de text, iar analiza textuală vizează descrierea şi interpretarea construcţiei sensului în textele privite în individualitatea lor şi nu ca instanţieri ale unei categorii. Din perspectiva teoriei lui E. Coşeriu, lingvistica textului concentrează studiile lingvistice asupra vorbirii în contradicţie cu cercetările post-structuraliste asupra limbii şi abordează textul ca o hermeneutică a sensului.

Problematica sensului revine în forţă, atât în investigarea relaţiilor de „sens” cât şi în relaţia semnului lingvistic cu referentul. Abordând în mod legitim cercetarea categoriei de text, lingvistica ultimelor decenii îşi revendică această misiune odată cu dezvoltarea teoriei semiotice şi concomitent cu tendinţele determinate de înlocuire a perspectivei lui „langue” prin orizontul deschis de „parole”. În acest context sensul devine „o dimensiune esenţială a textului”, dacă el poate mobiliza o lume la un act de cunoaştere prin limbaj. Cunoaşterea mecanismelor textuale furnizează una din metodele necesare prin care poate fi observat şi aproximat punctul de incidenţă al lumii cu fiinţa, textul nefiind decât o reflectare prismatică a gândului care l-a produs.

Lingvistica integrală nu este o simplă conciliere a direcţiilor divergente la o direcţie comună. Sensul profund al integralismului este reprezentat, în mod unitar, de redefinirea fundamentului epistemologic a unei noi perspective de abordare a

obiectului şi subdomeniilor ştiinţei limbajului, astfel încât investigaţia completă şi coerentă a întregului teritoriu devine astfel legitimată. Chiar dacă termenul de lingvistică „integrală" nu reprezintă o inovaţie coşeriană, ştiut fiind faptul că Ferdinand de Saussure aspira şi el spre o lingvistică “integrală", iar Roman Jakobson a dezvoltat întreaga sa operă sub semnul acestei devize, E. Coşeriu a dat acestei viziuni concreteţea unei aplicaţii reale. Doctrina structuralistă a redus obiectul la „limbă" (langue), iar Paul Ricoeur credea, în polemica lui anti-structuralistă, că sarcina realizării unei lingvistici „integrale" îi revine doar filosofiei!

Doctrina lui Chomsky, după ce reuşise o străpungere în adâncime, în raport cu structuralismul, a redus şi ea obiectul ştiinţei sale (competenţa) la planul universal al vorbirii şi numai din unghiul sintaxei. Integralismul nu este, aşadar, un termen cu aplicare absolută la opera lui E. Coşeriu, ci el ţine de o formă ideală de abordare şi înţelegere a lingvisticii moderne şi a limbajului.

I.2. Diferite concepte de „text.”

În opinia lui E. Coşeriu lingvistica textului trebuie văzută ca o disciplină specifică în interiorul lingvisticii, iar pe de altă parte, ca o lingvistică deschisă, ca perspectivă supraordonată, capabilă să rezolve toate problemele pornind de la punctul de vedere al textelor. Această perspectivă obligă la unele diferenţieri pentru că obiectul lingvisticii textului nu

este încă obiectivat cu precizie şi abordările în acest domeniu se referă la generalitatea iniţierii unor tipuri de cercetări foarte diferite în teritoriul a ceea ce numim generic „text”. Aceste atitudini pot fi foarte diferite, şi în discipline complet distincte. În privinţa categoriilor lingvisticii textului, acest acord este şi mai limitat având în vedere că fiecare autor poate introduce concepte noi şi că însuşi conceptul de text nu este identic la toţi autorii, iar uneori nici măcar la acelaşi autor.

Conceptul de „lingvistica textului” este introdus pentru prima dată de E. Coşeriu în studiul său Determination y entorno. Dos problemas de una lingüistica del hablar, (Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, 1955) pentru a atrage atenţia asupra proprietăţilor limbajului ca activitate universal umană, activitate realizată individual şi exercitată de fiecare persoană care urmăreşte norme date istoric şi bazate pe anumite tradiţii comune. În acest studiul, E. Coşeriu introduce în argumentarea sa ideea că cele trei nivele ale limbajului (nivelul universal, istoric şi cel individual) au în vedere vorbirea, sau limbajul în general, nivelul fiecărei limbi istorice (italiana, germana, franceza etc.) şi nivelul actelor lingvistice individuale, ale unui anumit vorbitor. Orice act lingvistic sau complex de acte lingvistice interconexe ce aparţine nivelului individual poate fi considerat „un text”, fie că este vorba despre un simplu „Bună ziua” sau de Divina Comedie.

În ceea ce priveşte intenţia lui E. Coşeriu de a defini tipurile de lingvistică el sugerează

individualizarea unei lingvistici a vorbirii, a unei lingvistici a limbii şi a unei lingvistici a textului, în conformitate cu cele trei niveluri ale limbajului. Ideea aceasta vizează dezvoltarea bazelor unei lingvistici a vorbirii, dar şi extinderea proiectului general de lingvistică a textului ca disciplină autonomă.

Diferenţierea între nivelele limbajului trebuie operată în toate sectoarele lingvisticii, deoarece aceasta este importantă şi indispensabilă, dar şi pentru faptul că orice disciplină lingvistică presupune, cel puţin implicit, această diferenţiere. La nivel mai general, în cadrul gramaticii, va fi vorba de identificarea categoriilor gramaticale, la nivelul general al vorbirii, testăm posibilităţile universale ale vorbirii, la nivelul istoric stabilim identificarea categoriilor care funcţionează într-o anumită limbă, iar în analiza gramaticală de la nivelul textului trebuiesc identificate funcţiile efective, pentru că, de multe ori, într-o anumită limbă schemele expresiei se suprapun parţial, astfel încât, doar în interiorul textului se poate decide dacă un element care apare trebuie să fie interpretat la primul sau la al doilea nivel.

În acest sens E. Coşeriu citează un exemplu mai vechi (din Forma y substancia en la sonidos del lenguaje, Montevideo, 1954) în care prezintă următoarele segmente10:

10 Eugenio Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op.cit., p.33

El consideră că doar în interiorul unui anumit text se poate stabili dacă sabio este substantiv şi dacă alemán este adjectiv sau invers, deoarece în spaniolă, pe baza schemelor expresiei, ambele posibilităţi sunt valabile.

În linii mari, aceste principii sunt valabile şi în semantică, deci în sfera conţinutului lingvistic, în care trebuie să identificăm categoriile, mai întâi la nivel general, apoi la nivel istoric, pentru a stabili dacă sunt prezente şi cum funcţionează, pentru a putea decide şi la nivelul textelor cum trebuiesc înţelese categoriile de conţinut care apar.

I.3. Repere ale tipologiei textuale

Interesul pentru tipologia textului este distinct faţă de cel manifestat în teoria literară (teoria estetică a genurilor şi speciilor literare), pentru că el se referă la diversitatea textelor pentru a putea stabili un număr limitat de tipuri fundamentale. Analiza tipologiei textuale vizează un anume tip de categorie ce va orienta un anumit tip de coerenţă atât în producerea cât şi în receptarea sa.

Investigaţia tipologiei textuale se conturează începând cu teoria lui E. Werlich11, care propune cinci tipuri principale de text: narativ, descriptiv, expozitiv, argumentativ şi instructiv. Dintre cele mai cunoscute modele teoretice menţionăm pe cele ale lui Edward L. Smith (1985), Barbara Sanding (1990), Rachel Giora (1990), Tuija Virtanen (1992), toate având intenţia de a constitui tipologia textelor într-o viziune integratoare, pentru care acest demers este însă echivalentul unei clasificări a textelor individuale.12

Conform teoriei lui Tuija Virtanen, clasificarea textelor poate produce efecte diferite, în funcţie de factorii situaţionali (externi sau interni), în funcţie de structură sau de funcţie. În opinia sa, tipurile textuale sunt, în prototipurile ce se manifestă dincolo de orice rigoare, într-o varietate de forme eterogene, cu o dominantă care le defineşte apartenenţa la un tip sau la altul. Prin separarea la doar două nivele, cel al tipurilor discursive şi cel al tipurilor textuale, se pot realiza toate celelalte tipuri: narativ, descriptiv, instructiv, expozitiv, argumentativ, dar nu întotdeauna prin identificarea tipului discursiv cu cel textual. Rodica Zafiu consemnează că aceste tipologii recurg, în general, la „criterii neunitare, care nu se aplică decât unor categorii şi se completează

11 E. Werlich, Tipologie der Texte, Heidelberg, Quelle und Meyer, 197512 Vezi Edward L. Smith Jr, Text type and discourse framework, în Text, 5, 1985; Barbara Sanding, Holistic linguistics as a perspective for the mineties, în Text, 10, 1990; Rachel Giora, On the so-called evaluative material în informative text, în Text, 10, 1990; Tuija Virtanen, Issues of text typologie: Narrative-a basic type of text?, în Text, 12, 1992.

reciproc: modalitatea reprezentării, natura referentului, efectul vizat, actul de limbaj fundamental.” 13

Mircea Borcilă apreciază că majoritatea tipologiilor existente au o relevanţă redusă pentru caracteristicile textului poetic şi propune alte criterii şi categorii specifice care să reflecte mai pregnant diferenţierile codului poetic prin relevanţa expresă a proceselor metaforice. El porneşte de la aprecierea unui cod cultural semiotic şi propune o clasificare în patru tipuri: semantic; sintactic; semantico-sintactic; asemantic-asintactic, cu toate sub-categoriile lor. 14

Se ştie că planul general al vorbirii are ca modalităţi elocuţionale dialogul/monologul, vorbirea directă/vorbirea indirectă, iar planul individual al actelor discursive are o abordare funcţională pentru modurile discursive: poetic/prozaic şi pentru tipul textual, exemplificat de tipul textual (vezi tipologia textelor poetice la Mircea Borcilă) şi de tipul textual ca tip al Operei,15 de aceea tipurile vizate sunt cele în raport cu normele vorbirii, cunoaşterea idiomatică şi planul sensului.

13 Rodica Zafiu, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 4914 vezi Mircea Borcilă, Types sémiotiques dans la poésie roumaines moderne, în Miclău şi Marcus, Sémiotique roumaine, (ed.) 1981, pp. 19-35; vezi şi Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor, în SCL, XXXVIII, nr. 3, 1987, p. 185-19515 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001, p. 100-113

I.3.a. Tipul textual şi normele vorbirii

Emma Tămâianu analizează fundamentele tipologiei textuale din perspectiva lingvisticii integrale, pe fundalul implicit al designării, şi gradele de structurare ale textual tipologicului. Mecanismul subiacent care face accesibilă interpretarea secvenţelor textuale are ca punct esenţial înţelegerea viziunii integraliste bazată pe principiul care decurge din dimensiunea alterităţii şi care priveşte însuşi procesul de articulare a sensului: „În planul individual al vorbirii, modalităţile elocuţionale devin parte a constituţiei textuale, parte a semnificantului textual, şi, prin urmare, nu se confundă cu modurile discursive ca orientări sau finalităţi de bază ale creaţiei de sens.” 16

I.3.b. Tipul textual şi cunoaşterea idiomatică

Cunoaşterea idiomatică privitoare la structurarea textelor se manifestă în două categorii de fenomene: orientarea unor semnificate gramaticale sau lexicale ale limbii înspre realizarea unor funcţii textuale - şi nu este vorba atât despre semnificate, cât despre o determinare externă suplimentară a lor în anumite utilizări în vorbire – şi restrângerea unor norme de constituire a textelor prin prisma posibilităţilor unei limbi. Pentru Emma Tămâianu, panorama modelelor textual-tipologice de alte orientări prezintă similitudini cu cea a tipologiei limbilor, cadru în care Eugeniu Coşeriu identifică

16 Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordate în lumina lingvisticii integrale, op.cit., p. 46

natura şi limitele tipologiilor de „procedeele lingvistice”. 17

Ca nivel de structurare idiomatică, textul nu se confundă cu transfrasticul. Dacă celelalte straturi ale structurării gramaticale sunt explicabile prin existenţa şi raporturile celor cinci tipuri de semnificat (lexical, instrumental, sintactic, ontic) textul ca palier de structurare idiomatic nu reprezintă un strat de aceeaşi natură, în măsura în care nu există un semnificat textual propriu-zis. Întrucât fiecare limbă este încadrată simultan în clase diferite, în momentul efectuării intersecţiei de criterii tipologice unitatea structurală a limbii este alterată, iar intuiţia tipologică presupune regăsirea conexiunile superioare ce unifică, într-un mod semnificativ, unităţi, funcţii şi procedee, separate la nivelul sistemului.

I.3.c. Tipul textual şi planul sensului

Emma Tămâianu defineşte tipul textual ca palier funcţional al principiilor care explică orientarea şi desfăşurarea construcţiei sensului, al categoriilor de funcţii şi procedee textuale, - palier unde se identifică omogenitatea şi coerenţa funcţională subiacente diversităţii funcţiilor şi procedeelor textuale ca atare. 18

Pentru că tipul textual nu este constatabil empiric, ci trebuie descoperit prin analiza hermeneutică, cea care va duce la elementele fundamentale ale constituţiei textuale, la principiile 17 vezi Eugenio Coşeriu, Textlinguistik, Eine Einführung, Tübingen, 1981, pp. 116-11718 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordate în lumina lingvisticii integrale, op.cit., p.57

care explică unitar rolul lor în construcţia sensului, paradigma coşeriană percepe tipul textual, în individualitatea lui, nu ca pe o clasă de texte, întrucât principiile textual tipologice reprezintă un palier de structurare a textului însuşi. De aceea, tipologia textelor nu poate fi o matrice tipologică, ci ea presupune stabilirea posibilităţilor tipologice prin identificarea tipurilor „reale”, şi în această conformitate, fiecare tip textual identificat constituie un universal posibil. Universaliile generice sunt cele care se referă la „propiedades muy generales, sin ninguna especifidad en cuanto a los hechos a que corresponden”. 19

În planul textual, sensul este un universal absolut, fiindcă orice text tinde să spună ceva despre „ceva” şi să poată distinge tema (topicul) de remă (comentariul). Distingerea tipurilor de universalii este la fel importantă în cercetarea textualităţii ca în lingvistica vorbirii sau în lingvistica idiomatică. Universaliile esenţiale sunt cele care se deduc din conceptele de limbaj, limbă, text. 20

19 Eugenio Coşeriu, Los universales del lenguaje (y los ortos), în Gramática, semántica, universales. Estudios de linjuistica functional, Madrid, 1974, p. 15620 vezi ibidem, p. 155-158

II. FUNDAMENTELE LINGVISTICII ŞI

NIVELELE LIMBAJULUI

II.1. Cadrul epistemologic

Cercetarea textului din perspectiva integralismului îşi asumă toate fundamentele epistemologice care înseamnă „raţionalism critic şi profund dialectic”, dar şi realism şi „funcţionalism” în toate presupoziţiile filosofice care definesc integralismul. 21

Coordonatele aceste orientări „revoluţionare” au în vedere dimensionarea raporturilor cu critica transcendentală, dialectica hegeliană, fenomenologia husserliană, energetismul humboldtian, dar şi sinteza noii capacităţi de relevare a perspectivei „aurorale” de înţelegere a întregului edificiu epistemologic al lingvisticii integrale şi implicit a lingvisticii textului. Autenticitatea ştiinţifică a lingvisticii se adevereşte doar în măsura în care aceasta vizează limbajul sub

21 vezi Mircea Borcilă, Eugenio Coşeriu şi orizonturile lingvisticii, în Echinox, XX, nr. 5, 1988, p. 1

toate aspectele lui. În contrast cu ideologia pozitivistă, integralismul susţine necesitatea separării componentelor naturale ale activităţii de vorbire de cele culturale. În această perspectivă, a studia o limbă înseamnă a studia dimensiunea vorbirii, dimensiune care nu este nici abstractă, nici exterioară acestei activităţi. Ea este fundamentală şi pentru că activitatea vorbirii este întotdeauna determinată istoric; a vorbi înseamnă, a vorbi o limbă.

Lingvistica integrală vizează cunoaşterea epistemică a limbajului în toate formele sale, iar lingvistica textului are în vedere distingerea formelor vorbirii în planul individual, ca discurs, în constituirea semnificantului textual ca expresie pentru sens. Discursul reprezintă o activitate de vorbire în planul individual; el conţine energeia, adică acea activitate creatoare capabilă să iniţieze o nouă cunoaştere lingvistică. Pentru E. Coşeriu textul reprezintă activitatea de vorbire în planul individual, considerat ca produs al activităţii vorbirii individuale, ca operă sau ergon: „Astfel, produsul vorbirii individuale, adică al discursului, – textul – este cel care rămâne în memorie, cel care poate fi însemnat sau notat în scris.”22

Eugeniu Coşeriu delimitează lingvistica vorbirii în plan particular, ca o lingvistică a textului ce defineşte o lingvistică a sensului. Identificarea şi descrierea normelor de adecvare a procedeelor textuale, prin tehnicile de construcţie a sensului, constituie operaţii de interpretare, element care

22 Eugeniu Coşeriu, Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, Tübingen, 1988, p. 71

justifică, din această perspectivă, o lingvistică a textului ca hermeneutică. „Beschreiben heißt (…) auch im Bereich der Einzelsprachen nichts anderes, als die Sprachfunktionen festzustellen und ihre Existenz durch den Nachweis einer entspsprechenden Kategorie auf der Ebene des Ausdrucks zu rechtfertigen. Den Sinn im Text zu rechtfertigen, bedeutet dementsprechend, den bereits verstandenen Inhalt auf einen bestimmten Ausdruck zurückzuführen, zu zeigen, daß dem signifié des Makrozeichens im Text ein spezifischer Ausdruck entpricht. În dieser Hinsicht ist also die hier behandelle Textlinguistik Interpretation, Hermeneutik.” 23

Opinia lui Eugeniu Coşeriu acreditează ideea că, înainte de elaborarea unei lingvistici a textului, ar fi necesare nu numai o gramatică a vorbirii în general şi gramatici ale limbilor particulare, ci şi gramatici ale „utilizării limbilor în vorbire”. Dacă teoria textului are misiunea de a stabili locul discursului în ansamblul vorbirii, lingvistica generală a textului identifică şi defineşte procedeele pentru construcţia sensului prin delimitarea lor de procedeele idiomatice. Obiectul lingvisticii textului se situează în planul individual al vorbirii şi tocmai de aceea este imposibil de formulat reguli imuabile în domeniul textualităţii. Viziunea integralistă are în vedere focalizarea competenţei lingvistice şi cercetarea locului ei în ansamblul competenţei lingvistice culturale. Competenţa expresivă este o cunoaştere tehnică ce se evidenţiază

23 ibidem, p. 151

în planul creaţiei de sens, ca activitate, ca tehnică şi ca produs.

Dincolo de potenţialul aflat la dispoziţia vorbitorului pentru construcţia sensului, este exclusă posibilitatea stabilirii tuturor variantelor de relaţii semnice, constitutive pentru sens şi identificabile într-un text. Efortul de legitimare a lingvisticii textului are prioritar în vedere faptul că lingvistica integrală abordează problematica textului şi a tipologiei textuale prin prisma înţelegerii limbajului ca activitate creatoare de semnificaţii.

II.2. Determinare şi cadru

În capitolul Détérmination et entours, din cartea L’homme et son langage, E. Coşeriu exersează ideea unui studiu despre lingvistica discursului ce fundamentează ideea inversării dogmei saussuriene, conform căreia lingvistica trebuie să formuleze toate întrebările sale începând cu limba. E. Coşeriu menţionează necesitatea recunoaşterii priorităţii vorbirii şi în lingvistica discursului: „au lieu de se placer sur le terrain de la langue, il faut se placer des le début sur celui de l’activité de parler et faire de celle-ci la pierre de touche de tous les autres phénomènes langagiers (la langue y compris).” 24

24 Eugenio Coşeriu, L’homme et son langage, textes réunis par H. Dupuy-Engelhardt, J.P. Durafour et F. Rastier, Louvain-Paris-Sterling, Virginia, Editions Peeters, 2001, p. 36.

Semnalând şi sugestiile lingvistului ceh, V. Skalička, asupra necesităţii unei lingvistici a vorbirii, E. Coşeriu aminteşte despre dificultatea creării unei lingvistici a vorbirii în situaţia acceptării distincţiei saussuriene.25

E. Coşeriu nu uită să amintească şi de sugestia lui Pagliaro despre interpretarea dihotomiei saussuriene, în sensul unei lingvistici a vorbirii, pe care o consideră momentul subiectiv al limbii în orientarea particulară pe care funcţionalitatea sistemului o ia în actul prin care aceasta se realizează ca discurs.26

Argumentaţia lui E. Coşeriu creditează necesitatea unei lingvistici a vorbirii; pe de o parte, fiindcă distincţia saussuriană nu mai poate satisface nici propriile expectanţe şi, pe de altă parte, pentru că se acceptă ideea că obiectul fundamental al lingvisticii este limba. Vorbirea este studiată în raport cu limba, ca realizare în cadrul sistemului. Această convingere întăreşte evidenţa necesităţii unei lingvistici a vorbirii, dincolo de ambiguităţile termenului de parole ce poate fi înlocuit cu cel de parler, cu sensul de activitate lingvistică, pentru că, în afara activităţii vorbirii nu poate există nici o lingvistică reală.

Plecând de la ideea că limbajul nu există decât ca activitate a vorbirii, ca energeia şi ergon, E, Coşeriu apreciază că activitatea limbajului poate fi studiată din trei puncte de vedere: universal,

25 vezi V. Skalička, The need for a linguistiques of la parole, în Recueuil liguistique de Bratislava, Bratislava, 1948, pp. 21-3826 vezi detalii în Eugenio Coşeriu, Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952 şi Teoria del lenguaje y linguïstica general, Cinco estudios, Madrid, 1962.

particular şi istoric. Lingvistica limbilor sau lingvistica istorică este şi ea o activitate a vorbirii, pentru că limbile sunt vorbite, ele sunt o modalitate istorică a activităţii de vorbire, aşa cum sistemul limbii nu este altceva decât sistematicitatea oricărei activităţi de vorbire istoric determinată. În acest sens, o lingvistică a activităţii de vorbire este relevată ca lingvistică teoretică ce tratează toate problemele de limbaj, pornind de la activitatea concretă a vorbirii. Pentru că există deja o lingvistică a limbilor care vizează un plan istoric şi o lingvistică a vorbirii, care vizează tehnica generală a acestei activităţi, E. Coşeriu menţionează şi o lingvistică a textului, adică o lingvistică a activităţii vorbirii pe un plan particular studiat de discurs, supranumită şi „stilistica vorbirii”. Lingvistica vorbirii ar trebui să fie o adevărată gramatică a activităţii de vorbire, o gramatică indispensabilă atât interpretării sincronice şi diacronice a limbii, cât şi analizei textelor.

Din punct de vedere sincronic, limba nu oferă doar instrumentele şi schemele vorbirii, ci şi instrumentele de transformare ale cunoaşterii în activitate, iar din punct de vedere diacronic, tot ceea ce se produce în limbă nu se produce decât prin activitatea vorbirii. Nici abordarea analizei de text nu se poate face cu exactitate fără o cunoaştere prealabilă a tehnicii şi activităţii vorbirii. Acestei tehnici generale a vorbirii îi aparţine şi determinarea, ca un ansamblu de circumstanţieri.27

27 Coşeriu foloseşte cuvântul cadru (entorno în spaniolă şi „les entours” în franceză) cu sensul pe care Bühler l-a dat termenului de Umfeld.

Aceste „cadru” intervine în orice activitate de vorbire, pentru că nu există discurs fără împrejurări sau fără o pânză de fond şi pentru că ansamblul acestora intervine constant în determinarea semnelor, deseori substituindu-se determinărilor explicite. Funcţionalitatea acestora orientează discursul şi contribuie la conferirea sensului, putând merge până la determinarea adevărului enunţurilor.

Aplecându-se asupra problemei determinării, E. Coşeriu distinge diferite operaţii care vizează semnul lingvistic virtual: actualizarea, discriminarea, delimitarea şi identificarea. În procesul de actualizare un semn virtual este îndreptat spre un obiect şi el operează un transfer de la o identitate (om) spre o ipseitate (omul). E. Coşeriu numeşte discriminare totalitatea operaţiilor care merg până dincolo de actualizare, denotaţia fiind atunci dirijată spre unele grupuri de stări particulare între care se disting trei sub-grupuri: cuantificare, selecţie şi situare, fiecare efectuând operaţiile ei corespunzătoare. Diferitele operaţii de determinare servesc la orientarea semnelor lingvistice spre obiectele actuale, astfel că întreaga comunicare de limbaj depinde de o serie întreagă de alte referinţe importante, numite de E. Coşeriu „entorno” (cadru).

Karl Bühler determină de o manieră mai exactă această noţiune, pe care E. Coşeriu o va clasifica apoi în detaliu, pentru a distinge cele patru domenii principale ale acestor cadre, determinate, în primul rând, prin limbaj şi apoi prin persoana care vorbeşte. Acestea sunt: situarea, domeniul, contextul şi universul de discurs.

Situarea sau poziţia, este un termen utilizat de o manieră foarte puţin omogenă, dar E. Coşeriu îi atribuie un sens mai restrâns: „Par situation, il convient d’entendre (…) uniquement les circonstances et les relations spatio-temporelles automatiquement crées par le fait même que quelqu’un parle (à quelqu’un, à propos de quelque chose) dans un certain point de l’espace et à un moment donné du temps”.28

Domeniul se referă la spaţiile în interiorul cărora funcţionează un semn lingvistic în sisteme semantic determinate. Aici E. Coşeriu distinge trei subdiviziuni: zonă, mediu, şi ambianţă. Zona este spaţiul în care semnul este cunoscut (este vorba despre limitele lingvistice), mediul este spaţiul cultural în care obiectele desemnate sunt cunoscute; ambianţa

28 Eugenio Coşeriu, L’homme et son langage, op.cit., p. 54

este o „regiune” determinată social sau cultural de familie, şcoală, organizaţii profesionale, caste etc. Contextul este delimitat sub forma a trei tipuri: un context idiomatic, un context verbal şi un context extraverbal. Contextul idiomatic este constituit de către semnele unei limbi particulare în care un text este redat. Contextul verbal corespunde în mare parte cu ceea ce numim prin co-text, deşi trebuie să distingem şi mai departe, între contextul imediat sau cel mediat, adică între diferitele grade de depărtare ale segmentelor textuale. E. Coşeriu divizează şi contextul extraverbal în patru: mai întâi contextul fizic prin care se înţeleg lucrurile care sunt vizibile pentru interlocutor sau care constituie suportul unui semn; apoi contextul empiric, adică obiectele, faptele sau circumstanţele de care partenerii comunicării sunt conştienţi în momentul şi în locul unde ea se exprimă; apoi contextul natural constituit de totalitatea contextelor empirice posibile şi contextul practic sau ocazional, care se referă la ceea ce am putea numi „caracteristicile pragmatice” ale unui text. Altfel spus, contextul elementelor provenite din situaţia de comunicare şi din relaţia dintre emiţătorul de text şi receptorul său, este la fel ca şi „ocazia” caracteristică a schimbului verbal. 29

În cadrul contextului extra-verbal mai trebuie menţionat şi contextul istoric. E. Coşeriu distinge între ştiinţa particulară a locutorului şi cea universală a unei comunităţi culturale mai mari sau chiar cea a umanităţii întregi. Diferenţa între un context istoric

29 vezi Eugenio Coşeriu, L’homme et son langage, op. cit., p. 57-60

actual şi unul trecut este marcată prin analogie cu situarea în imediat sau într-o referinţă istorică inactuală. Există însă şi un context cultural care înglobează tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi.

II.3. Universul de discurs

Prin univers de discurs, E. Coşeriu înţelege sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs sau un enunţ în care se determină validitatea şi sensul. Distincţiile propuse sunt foarte fine pentru a putea fi aplicabile oricăror tipuri de texte. În cazul textelor scrise, numărul acestor „cadre” este destul de redus, pentru că textele scrise îşi pot crea diferite situări prin intermediul mijloacelor lingvistice. Aspectele non-verbale, prezente în conversaţia orală, trebuie transpuse şi ele în semnele lingvistice ale textelor scrise. În plus, cadrele devin mult mai complexe atunci când li se integrează performanţa textelor scrise şi, în acest sens, este necesară distincţia dintre situaţia creată de text şi cea creată de actul de lectură.

Literatura, mitologia, ştiinţele, matematicile, universul experienţei curente, atât ca „temă” sau „lumi de referinţă” a activităţii de vorbire, constituie „universurile de discurs”. Jocurile de spirit conţin însă amestecurile intenţionale a două universuri de discurs într-un enunţ comun. 30

30 Şi E. Coşeriu citează în acest sens exemplele: Într-o pădure, doi tineri matematicieni extrag rădăcinile pătrate ale arborilor;

Noţiunea de univers de discurs a făcut deseori obiectul criticii logicienilor pozitivişti care gândeau că nu există nici o altă lume în afara lumii naturale şi empirice cunoscute. E. Coşeriu crede că nu este vorba despre alte „universuri”, alte „lumi ale lucrurilor”, ci doar de alte „universuri de discurs” şi că este suficient pentru a evidenţia importanţa pe care o are identificarea diferitelor cadre, precum şi cunoaşterea funcţiilor care activează pentru gramatică, pentru teoria literară şi pentru teoria limbajului. În ceea ce priveşte gramatica, aceste cadre non verbale intervin, în grade diferite, în cele trei planuri: planul teoretic, planul descriptiv şi planul analitic. La nivel teoretic, unele modalităţi ale semnificaţiei nu pot fi definite decât prin referinţă la tipurile de ambient pentru care sunt destinate să funcţioneze – aşa cum este cazul pronumelor personale şi a deicticelor pronominale, adjectivale şi adverbiale – şi în definirea altor modalităţi de semnificaţie. Această referire este indispensabilă şi atunci când este vorba de a distinge între lexeme (cuvinte care au concomitent o semnificaţie categorială şi lexicală, cum sunt substantivele şi adjectivele, în sensul curent al termenilor) şi categoreme (cuvintele care nu au decât un semnificat categorial şi care, în consecinţă, denotă sau desemnează).

Dacă la nivelul descriptiv intervenţia lor se atenuează, atunci ea revine de o manieră indispensabilă în analiza gramaticală a textelor, pentru că aceleaşi scheme formale furnizate prin limbă pot să

sau: Printr-o fereastră, eu văd pe cineva care este pe punctul de a coborî din maimuţă.

corespundă unor funcţii total diferite, după aceste cadre. În ceea ce priveşte teoria literară, teoria tehnicii şi interpretării literare, cunoaşterea acestor circumstanţieri non-verbale este importantă în două sensuri fundamentale. Pe de o parte, limba scrisă nu dispune decât parţial de unele situaţii cadru (cum ar fi ambianţa, situaţia imediată, contextul fizic, contextele empiric şi practic) şi, în consecinţă, ea trebuie să şi le creeze prin intermediul contextului verbal, de aceea literatura se foloseşte de unele particularităţi istorice şi culturale care pun în dificultate cititorul nefamiliarizat cu contextul.

În ceea ce priveşte teoria limbajului, identificarea exactă a funcţiunilor tuturor împrejurărilor ar putea să contribuie la eliminarea unor erori curente, pe cât de vechi pe atât de pertinente, cum ar fi : ideea unei limbi perfecte logic şi ideea insuficienţei sau imperfecţiunii aşa zisului limbaj „natural”. La fel de nefericită este pentru E. Coşeriu şi eroarea referitoare la confuzia între activitatea concretă a vorbirii şi limba abstractă, sau faptul de a crede că discursul este doar limba realizată ca atare, ignorând, pe de o parte, faptul că limba consemnată în gramatici şi dicţionare nu este decât un instrument al activităţii de vorbire şi cadrul său istoric de posibilităţi, şi, pe de altă parte, că activitatea de a vorbi depăşeşte constant limba şi că ea sesizează de fapt particularul şi concretul. Astfel, un discurs poate să fie inadecvat, dar, dacă este aşa, aceasta este în funcţie de propria sa insuficienţă, o insuficienţă particulară, şi nu o insuficienţă universală care ar afecta limbajul ca atare. De aceea observaţia lui E.

Coşeriu este în concordanţă cu logica teoriei: „Dacă îmi propun să analizez un vers de Dante (Nel mezzo del camin di nostra vita) trebuie să ştiu că versul acesta nu este cel adevărat care figurează în divina Comedie, şi că el nu are sensul întreg decât în relaţiile pe care le întreţine cu poemul în integralitatea sa.” 31

II.4. Cele trei nivele ale limbajului

Cele trei niveluri ale limbajului se disting, mai mult sau mai puţin clar, în practica lor curentă. Limbajul ca activitate umană universală se realizează individual în conformitate cu tehnicile unor determinări istorice. Nivelul universal are în vedere capacitatea de a vorbi. A vorbi o limbă x identifică nivelul istoric, iar precizarea persoanei care vorbeşte pune în valoare nivelul individual al limbajului. Chiar dacă până la un punct aceste trei nivele sunt autonome, ele nu se pot delimita cu stricteţe deoarece, uneori, nivelul individual îl poate depăşi pe cel istoric sau alteori el poate fi mai limitat. Nici referitor la text, E. Coşeriu nu garantează corespondenţa unei tradiţii istorice unice, deoarece într-un text, într-o anumită limbă, pot apărea şi elementele altor tradiţii prezentate sau nu ca atare de către cel care vorbeşte sau scrie.

Limbajul este în esenţă, conform tradiţiei humboldtiene de sorginte aristotelică, energeia, adică activitate creatoare, activitate care depăşeşte propria potenţialitate de tehnică învăţată prin explorarea dinamys-ul unei creaţii ca potenţialitate şi competenţă 31 vezi Eugenio Coşeriu, Linguistica del testo, op.cit.,

suplimentară. În consecinţă, limbajul poate fi examinat ca energeia, ca o creaţie posibilă şi ca ergon, ca produs, la toate cele trei nivele ale sale.

La nivelul universal, energeia este reprezentată ca activitate generală în vorbire, ca dinamis în competenţa elocuţională şi ca produs în totalitatea „vorbitului”. La nivel istoric, activitatea este reprezentată de limba concretă. Competenţa limbii concrete este dată de competenţa idiomatică, iar produsul este o limbă abstractă. La nivel individual activitatea limbajului este concretizată în discurs, capacitatea dinamys-ului devine o competenţă expresivă, iar ca ergon, ca produs, avem un „text.”

Limbajul ca act creator şi creativitate este perceput de E. Coşeriu în ideea triadei: energeia, ergon şi dynamis. La Humboldt limbajul este activitate (Tätigkeit) şi nu ceva imuabil (Werk), adică energeia sau creaţie şi nu ergon sau produs care devine static. Ergon reprezintă produsul, în măsura în care acesta se găseşte în afară şi este independent. Putem avea un produs al discursului care este înregistrarea acestui discurs, deci un text. Se va face deosebirea între DISCURS = faptul însuşi şi TEXT = produsul discursului. La acest nivel, limba nu este niciodată ergon, fiindcă limba nu se află niciodată în afara vorbirii, limba există numai în vorbire, ca dimensiune a vorbirii. În vorbirea curentă se întrebuinţează de multe ori limbă şi pentru limbaj, dar E. Coşeriu înţelege prin limbă acest nivel al limbilor, nu limbajul în general.

La Aristotel, între noţiunile de energeia şi ergon există şi noţiunea de dynamis, care este

facultatea sau posibilitatea de a realiza o activitate, fără care definirea celorlalte concepte nu ar fi completă. Acest dynamis conţine abilitatea de a învăţa prin experienţă şi studiu, ea este expresia unui posibil al activităţii, chiar dacă energeia este o activitate anterioară propriului său dynamis. Energeia este însă un poiein care se bazează pe dynamis, este un poiein originar care creează şi inventează. Explicaţia lui E. Coşeriu aprofundează ideea că energeia este un mod de a face, un act creator, un act de invenţie, unde actul este înaintea tehnicii, adică „mai întâi creezi şi apoi înveţi”. Un mare artist creează o tehnică a sa, nu o învaţă de la altul, la fel cum şi un mare poet creează propriile sale poezii nu le învaţă de la altcineva. Această energeia devine apoi dynamis, potenţă, şi atunci tot ceea ce s-a creat devine tehnică ce se poate învăţa şi de către ceilalţi. Inovaţia este întotdeauna individuală chiar dacă ea nu a fost realizată doar de un singur individ.

Dacă atenţia lingviştilor s-a concretizat până acum asupra nivelului istoric al tehnicii lingvistice, adică asupra limbilor, lingvistica modernă şi cea tradiţională a fost esenţial o lingvistică a limbilor, deşi mai există două planuri la fel de importante: lingvistica vorbirii şi lingvistica textului sau lingvistica discursului.

Lingvistica vorbirii este un obiectiv major al teoriei coşeriene care aduce în prim plan tehnica universală a vorbirii ca atare. Vorbirea se desfăşoară în conformitate cu o anumită tehnică istorică şi în acord cu o tehnică universală, pentru că atunci când vorbim nu utilizăm doar limba (competenţa

idiomatică), ci şi anumite posibilităţi universale ale limbajului (intonaţia) precum şi o serie de modalităţi expresive non-lingvistice (mimica, gesturile) sau anumite principii ale gândirii valabile pentru umanitate în general. 32

Distincţia celor trei niveluri ale limbajului este importantă şi necesară din punct de vedere raţional. E. Coşeriu distinge aici şi corespondenţa celor trei niveluri de funcţionalitate a celor trei tipuri de conţinut lingvistic ce se prezintă în texte simultan: desemnarea, semnificaţia şi sensul.

II.5. Desemnarea, semnificaţia şi sensul textului

În concepţia teoriei lui E. Coşeriu, Bezeichnung (desemnarea), Bedeutung (semnificaţia) şi Sinn (sensul) sunt conceptele esenţiale ale teoriei privitoare la conţinutul limbajului. Designaţia, semnificatul şi sensul realizează tot ceea ce este comunicat sau înţeles prin intermediul unui fapt de discurs sau act de vorbire.

Desemnarea, numirea sau referinţa este o funcţiune generală şi comună tuturor limbilor. Ea reprezintă o realitate extralingvistică, experimentată, imaginată sau gândită, pentru care un semn sau o construcţie lingvistică se aplică în actul de vorbire şi reprezintă referinţa la realitate. Desemnarea este

32 vezi detalii suplimentare în Lecţii de lingvistică generală, traducere Eugenia Bojoga, prefaţă Mircea Borcilă, Chişinău, 2000, pp., 233-249.

reprezentată de „raportul dintre semnele sau construcţiile lingvistice şi realitatea extralingvistică <designată> în fiecare caz sau insăşi această realitate ca designată de semne şi construcţii semnice”.33

Aceasta legătură este constituită de relaţia determinată dintre o expresie lingvistică şi o stare de lucruri reală între semn şi lucrul denotat, dar ea poate să corespundă şi unui semnificat de limbă aşa cum poate să fie şi metaforică. Semnul numit sau desemnat nu este acelaşi cu cel pronunţat. E. Coşeriu dă ca exemplu propoziţia: „verde este un adjectiv” în care verde, ca adjectiv, este cel care se găseşte în limbă, în alt text, iar în exemplul „verde este un adjectiv” cuvântul verde este un substantiv, el este numele celuilalt verde, fiindcă noi nu putem vorbi decât cu substantive.

Semnificaţia este valoarea conţinutului dat exclusiv prin limbă, pe care îl ştim pentru că ştim acea limbă şi pentru că ea cuprinde şi organizarea posibilităţilor de designare specifice, iar pentru text avem sensul care este conţinutul specific al unui act de vorbire sau al unui complex de acte de vorbire, adică ale unui text sau discurs. El poate fi serios sau ironic, poate fi o întrebare sau un răspuns, un ordin sau o rugăciune etc. dar toate acestea sunt unităţi de sens şi nu de semnificaţie pentru că numai spusul, vorbirea, poate fi ironic, nu cuvântul sau elementul limbii ce poate fi doar destinat pentru utilizarea lui într-un text ironic. Sensul se construieşte doar în discurs, deşi

33 E. Coşeriu, Principii de sintaxă funcţională, traducere din franceză de Emma Tămâianu, în Dacoromania, I, serie nouă, Cluj-Napoca, Editura Academiei, 1994-1995, p. 29.

forma cea mai redusă a discursului este actul unitar ce poate fi reprezentat şi de un strigăt sau de o simplă interjecţie. Dacă pentru organizarea semnificaţiei avem cuvintele înseşi, pentru unităţile de sens E. Coşeriu precizează că avem cuvintele care se aplică numai pentru relevarea sensului. Toate acestea sunt funcţiunile fundamentale ale celor trei nivele ale limbajului.

Desemnarea, ca funcţiune generală a tuturor limbilor vizează raportarea la o realitate ce poate fi imaginată sau nu, dar totdeauna în afară. Până şi limbajul însuşi, atunci când devine obiect de desemnare, este exterior. Semnificaţia este reprezentată de conţinutul specific, tipic, propriu, al limbilor şi într-un text ea nu se prezintă ca atare, ci apare ca o semnificaţie deja determinată ca desemnare, ca referinţă. Semnificaţia este numai în limbă şi ea cuprinde toate posibilităţile de desemnare date într-o limbă. Sensul este conţinutul specific al discursului şi el se manifestă numai în discurs, pentru că în limbă sunt date numai posibilităţile de sens ce se pot întrebuinţa şi altfel. Totuşi, aceeaşi semnificaţie poate avea sensuri diferite şi, în replică, sensuri cu totul deosebite între ele pot fi exprimate prin aceeaşi semnificaţie sau aceeaşi desemnare. 34

Între semnele sau construcţiile unei limbi şi realitatea la care ele se aplică există un raport de desemnare; între semnificaţi, există un raport de semnificare. Distincţia între realitatea desemnată şi cea semnificată este dată de semnele lexicale şi ea se

34 vezi exemple şi detalii suplimentare în E. Coşeriu, Die Lage în der Linguistik, Innsbruck, Vorträge, 1973.

realizează atât la nivelul construcţiilor lexicale cât şi la cel al funcţiilor gramaticale. Eugeniu Coşeriu citează exemplul: noir în franceză şi niger în latină, pot să desemneze aceeaşi culoare, dar nu şi acelaşi semnificat, pentru că niger înseamnă „negru strălucitor” şi el se poate opune în latină unui „negru opac”. Aceeaşi designaţie poate să corespundă mai multor funcţii semantice şi, din contră, aceeaşi funcţiune semantică poate să corespundă mai multor designaţii, aceasta tot atât de bine într-o singură şi aceeaşi limbă ca şi în limbi diferite. Astfel, designaţia „instrumentală” din limba franceză, în exemple ca: Je coupe le pain avec le couteau, poate fi exprimată şi prin alte funcţii semantice (au moyen d’un couteau, en utilisant un couteau) şi, dimpotrivă, construcţia avec x poate intra în alte raporturi de desemnare, ca în exemplele: avec du sucre, avec un ami, avec inquiétude. Distincţia între realitatea desemnată şi semnificat coincide cu distincţia, stabilită după Humboldt de către H. Steinthal, între conţinutul gândirii (Denkinhalt) şi forma interioară a limbajului (innere Sprachform).

Funcţia instrumentală a construcţiei franceze avec x din exemplul: Je coupe le pain avec le couteau, poate fi considerată ca gândire; dar ea nu este exprimată printr-o funcţie semantică ce îi corespunde, ci este subsumată, din punct de vedere lingvistic, unei funcţii mult mai generale. E. Coşeriu vorbeşte despre „o materie a gândirii” în măsura în care este vorba despre o gândire prelingvistică sau un fapt de vorbire neorganizată, ce ar putea să se exprime prin diferite funcţii semantice ale uneia şi aceleaşi limbi sau în

limbi diferite. La fel şi dacă realitatea desemnată este considerată ca o gândire post-lingvistică, reprezentată printr-o notaţie logică. Din perspectiva limbajului, un limbaj logic, în măsura în care el se prezintă ca universal valabil şi face abstracţie de funcţiunile semantice ale limbilor „naturale”, este un sistem designativ care, raportat la semnificatele lingvistice, se găseşte la acelaşi nivel cu realitatea desemnată, este o imagine a acestei realităţi. Simplul fapt că pentru stabilirea structurilor profunde se apelează la tehnica perifrazelor este revelator pentru punctul de vedere adoptat în această operaţie, pentru că perifrazele corespund echivalenţilor sinonimi cognitivi şi nu celor lingvistici. 35

În semantica particulară a limbajului, E. Coşeriu distinge două straturi: unul care înseamnă ceva în limbă, are semnificaţie şi desemnează ceva în discurs şi un al doilea strat care este reprezentat de un semnificant şi un semnificat în limbă, ce devine, la rândul său, un semnificant pentru acest conţinut care este sensul. Ideea de sens a fost descoperită încă din antichitate. În lingvistica textului, care se bazează pe ideea de sens, E. Coşeriu se întreabă care sunt unităţile de sens care se combină unele cu altele şi care, în articularea lor, dau mereu sensuri de ordin superior. Exemplificările lui vizează articularea sensului la mai multe niveluri în Don Quijote şi în opera lui Kafka. Constatarea lui configurează ideea că unităţile de sens îşi păstrează această funcţiune a lor, însă în combinare 35 E. Coşeriu atrage atenţia spre trimiterea la echivalenţii frazei. Dar, fiindcă este vorba despre situaţii desemnate, acestea sunt în realitate echivalenţi de texte sau, cel puţin, de fraze folosite ca texte întregi.

se naşte nu o sumă aritmetică a acestor unităţi, ci se naşte o nouă unitate, care este altceva decât combinarea acestor unităţi de sens.

Un discurs este construit din unităţi de sens care se combină între ele pentru a construi un sens unitar şi superior. De aceea, într-o analiză textuală, întrebarea fundamentală se referă întotdeauna la sens, adică la ceea ce se înţelege prin ceea ce este desemnat în text. Faptul că în texte se întrebuinţează anumite semnificaţii şi nu altele, reprezintă semne care au sens şi care funcţionează ca şi cum ar fi semnificante în această a doua dimensiune semiotică.

Dacă semnificaţia este conţinutul unui semn sau al unei expresii date într-o anumită limbă şi exclusiv prin intermediul limbii înseşi, sensul este conţinutul propriu al unui text prin ceea ce el exprimă dincolo de sau prin desemnare şi semnificat. Întrebarea acestor căutări se cantonează în intenţie, finalitate, implicaţie etc. pentru a putea afla care este sensul a ceea ce, sub raport lingvistic, în conformitate cu regulile limbii şi cu normele vorbirii este deja înţeles. În acest sens o glumă are şi un semnificat şi un sens particular, a cărui descifrare este indispensabilă pentru a înţelege conţinutul şi mesajul ei, deoarece gluma constituie la rândul ei un alt „sens”.

În ceea ce priveşte sensul se justifică şi importanţa specială pe care o are în lingvistica textului conexiunea intimă între teoria limbajului şi cea a literaturii. Pentru E. Coşeriu, planul sensului este „dublu semiotic” deoarece,în acest plan, un semnificant şi un semnificat de limbă constituie o primă serie de relaţii, urmată de altă serie, în care

semnificatul de limbă prin care se desemnează devine la rândul lui „semnificant” pentru conţinutul textului sau pentru „sens”. Deci, tot ceea ce se înţelege în mod imediat într-o operă, prin semnele lingvistice, nu este, din punctul de vedere al textului, decât perceperea unui „semnificant”. Planul sensului şi cel al semnificatului sunt planuri diferite, dar aşa cum semnificatul poate să coincidă cu desemnarea şi sensul poate să coincidă cu semnificatul. Atunci, sensul textului este numai „comunicativ”, informativ, empiric sau „vital”, nu artistic sau literar-simbolic. Există forme ale „literaturii” în care faptele semnificate şi cele desemnate sunt „vitale”(vezi romanul poliţist) prezentându-ne, până la un anumit punct, un text literar. De aceea planul sensului este extrem de important pentru descifrarea lingvisticii textului. Toate aceste conţinuturi justifică, în opinia lui E. Coşeriu, o lingvistică generală a vorbirii, adică a modului de desemnare, o lingvistică a limbilor, fiindcă limbile au această funcţiune şi acest conţinut propriu şi o lingvistică a textului care are în vedere şi o hermeneutică a sensului.

Teoria coşeriană a lingvisticii textului se opune tuturor încercărilor de a reduce textul şi conţinutul textului la o anumită limbă şi la semnificaţia într-o anumită limbă, pentru că acelaşi sens se poate exprima în limbi diferite şi uneori chiar prin mijloace expresive aflate în afară de limbă (un roman şi un film pot avea acelaşi sens, dar posibilităţi de exprimare diferite). În timp ce lingvistica funcţională a făcut eforturi pentru a preciza că limbile sunt diferite în raport cu o realitate identică pe care o desemnează, o bună parte a

lingvisticii actuale se străduieşte să dezvolte o tehnică pentru a putea demonstra că în ciuda diferenţelor dintre limbi, realitatea pe care ele o desemnează este aceeaşi.

Se afirmă astfel că sistemele L1, L2, L3, ..etc. nu sunt, în fond, diferite, pentru că ele sunt toate raportabile la planul R.36 Prin aceasta s-ar putea descoperi o bază universală a limbajului şi s-ar putea depăşi lingvistica funcţională care nu a ştiut să o descopere. Analogiile pot fi constatate doar în planul L1, L2, L3, etc. şi nu în planul R care este baza comună de referinţă în raport cu care se stabilesc atât analogiile cât şi diferenţele dintre limbi.

Planul R, oricare ar fi modalitatea în care este conceput (ca gândire prelingvistică, realitate obiectivă, gândire universală) este prin definiţie exterior limbilor, pentru că el nu este încă L1, L2, L3, …etc. Mai mult decât atât, acest plan este exterior limbajului propriu-zis; s-ar putea manifesta prin mijlocul unui alt sistem expresiv (muzică, pictură, gesturi) şi, în acest

36 vezi schema în Eugenio Coşeriu, L’homme et son langage, op.cit., p. 100

sens, degetul întins înspre uşă şi cuvintele Ieşi! Pleacă! Afară! ar avea aceeaşi structură profundă. În analiza semantică a unei limbi trebuie să te raportezi la realitatea desemnată pentru a putea constata în ce mod această limbă o analizează, adică să poţi vedea care sunt trăsăturile realităţii adaptate ca trăsături distinctive ale semnificaţilor săi. A descrie o limbă din punctul ei propriu de vedere nu înseamnă a ignora raporturile care se stabilesc între această limbă şi realitate, ci doar a descrie această limbă din punct de vedere al analizei realităţii, şi nu ca sistem designativ, adică din punct de vedere al analizei non-lingvistice a însăşi acestei realităţi. În sens strict, universalul designaţiei ar fi corespondenţa constantă între realitatea desemnată şi funcţia semantică, adică, o implicare reciprocă între aceeaşi realitate desemnată şi o funcţie semantică determinată. În această privinţă se pot distinge trei posibilităţi:

1. Funcţiile coincid constant în desemnare, ele fiind de natură semantică diferită.

2. Între funcţiile în cauză există o identitate de natură semantică.

3. Aceste funcţii sunt analoge şi în expresia lor materială.

Există însă şi o altă posibilitate, care apare mult mai importantă, având în vedere că există o coincidenţă în desemnarea pentru mai multe funcţii luate împreună, pentru mai multe paradigme, în ciuda diferenţelor între funcţiile din interiorul fiecărei paradigme. De exemplu, atunci când spunem că latinescul ater-niger corespunde franţuzescului noir, înţelegem că ater şi niger luate împreună desemnează

cu precizie realitatea desemnată de franţuzesul noir. La fel, atunci când se compară unele câmpuri lexicale, cum ar fi italianul fiume-ruscello cu franţuzescul fleuve-rivière-ruisseau, sau adjectivele desemnând temperatura, numele culorilor în diferite limbi, admitem implicit că aceste câmpuri, în ansamblul lor, coincid în desemnare, deşi această coincidenţă nu există pentru fiecare din lexemele pe care le conţine. E. Coşeriu, menţionează că în gramatică există „câmpuri” cum ar fi sistemele deictice, sistemele de persoane, etc. Paradigmele nivelelor superioare ale structurării gramaticale sunt alocate studiilor de sintaxă funcţională, dar, se deschid posibilităţi importante pentru cercetarea universaliilor desemnării. Universaliile lingvistice trebuie să fie cercetate în limbaj, nu în afara lui, pentru că nu le poţi căuta într-o gândire concepută dinainte ca „universală”, în schimb, doctrina gândirii este cea care poate primi importante oferte de cercetare asupra universalităţii limbajului.

Pentru că limbajul este logosul nediferenţiat, acest fapt ne face să determinăm ideea că logosul primar este anterior tuturor tipurilor de logos, iar universaliile trebuie căutate în manifestările limbajului şi nu în determinările sale, deoarece limbajul, în întregimea sa, este un universal pur uman a cărui justificare nu este lingvistică. Semnele lingvistice organizează formal cunoaşterea noastră asupra realităţii şi semnifică genuri, clase, ori concepte generale elaborate de raţiune. Până şi entităţile particulare sunt desemnate în limbi cu ajutorul „universaliilor”, acele nume cu care ne referim la indivizi şi care sunt nume de clase, fapt pentru care, în

actele concrete de vorbire efectuăm o conexiune între limbaj şi cunoaştere.

Limbajul este considerat ca formă fundamentală a activităţii noastre cognitive. Remarca lui Saussure că „nimic nu există în limbă care să nu fi existat înainte în vorbire”este receptată de E. Coşeriu ca esenţială pentru teoria limbajului. Individual, pentru că individul vorbitor exprimă într-un mod inedit o intuiţie inedită, exclusivă şi fapt social fiindcă individul nu îşi creează expresia sa, ci mai curând o recreează în conformitate cu modele anterioare ale normei comunitare. Astfel actul lingvistic poate fi perceput şi ca act de relaţie între indivizi, act care implică însă şi o intuiţie şi o expresie a individului. Trebuie să recunoaştem în limbaj un aspect logic şi un aspect psihic-afectiv, aspecte care se pot interfera alternativ, fără a se putea exclude reciproc.

Valoarea actului lingvistic este aprofundată şi de Karl Vossler, cel care sub influenţa lui Benedetto Croce a reacţionat împotriva pozitivismului lingvistic şi a reluat sugestiile lui Humboldt asupra creaţiei de limbaj şi prin efectul de energeia. Se desluşeşte ideea că actul lingvistic nu poate aparţine exclusiv unui individ, cum susţinea Saussure, ci că el este în mod simultan un fapt individual şi social.

III. LINGVISTICA TEXTULUI CA

LINGVISTICĂ A SENSULUI

III.1. Modelul instrumental al lui Karl Bühler şi relaţiile fundamentale ale sensului lingvistic

În abordarea teoriei asupra lingvisticii textului ca lingvistică a sensului, E. Coşeriu alege ca punct de plecare un model de succes în lingvistica modernă: „modelul limbajului ca organon” propus de Karl Bühler în cartea sa Sprachteorie. Die Dartstellungsfunktion der Sprache. (Teoria limbajului. Funcţiunea lingvistică de reprezentare, Jena, 1933)

Acest model constituie doar un punct de plecare pentru apropierea de problematica şi mecanismele construirii sensului. Pentru K. Bühler semnul lingvistic este, înainte de toate, un fapt material ce are un raport triadic cu ceea ce îl înconjoară. El funcţionează ca semn propriu datorită acestui raport triadic: cu emiţătorul (cel care îl exprimă), cu destinatarul (cel care îl primeşte) şi cu

obiectele şi stările de lucruri, aflate în raport cu cel ce e reprezentat prin semn sau cu realitatea pe care acesta o desemnează şi despre care se vorbeşte37:

Cu acest model al semnului, Karl Bühler îşi propune să reprezinte o frază a lui Platon din Cratylos despre cuvânt ca instrument, ca organon, de aceea el numeşte această schemă „Organon Model der Sprache”, adică modelul instrumental al limbajului, pentru că acesta este un instrument cu care vorbitorul comunică ascultătorului ceva cu privire la lucruri. În raportul triadic semnul ar fi de fiecare dată diferit pentru K. Bühler, ceea ce înseamnă că diferitele

37 Schemă reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p. 81

funcţii ar face de fiecare dată din „concretul fenomen acustic” un semn cu triplu aspect: trei dintre momentele variabile ale semnului sunt însărcinate să-l promoveze de trei ori, în mod diferit, la rangul de semn. Referitor la vorbitor, funcţia semnului ar consta în „a notifica” sau „a exprima” starea psihică sau starea lui generală. În prima formulare a teoriei, sale K. Bühler vorbeşte despre aceasta ca despre notificare, comunicare, înştiinţare (Kundgabe), iar mai târziu, E. Coşeriu apreciază că în mod mai puţin fericit, el vorbeşte de expresie (Ausdruck), Astfel, semnul ar fi comunicarea vorbitorului, care ar spune ceva despre el, de exemplu, dacă este un bărbat sau femeie, un bătrân sau un copil, o persoană cultă sau nu, dacă în momentul în care vorbeşte este într-o stare liniştită sau agitată şi multe altele. Referitor la ascultător funcţia semnului este aceea de a-i induce să facă ceva şi ea constă în primirea semnului şi interpretarea lui. În alte cazuri ea conţine şi ceva în plus. Prin starea indusă destinatarului, acesta poate fi determinat să acţioneze în moduri diferite: să stea calm, să închidă uşa, să-i aducă un scaun vorbitorului şi chiar să-l dispună să perceapă şi să interpreteze semnul. În prima formulare a teoriei sale, Bühler a ales pentru această funcţie termenul specific şi potrivit Auslösnug, susţinut mai târziu cu termenul cel mai puţin fericit de Appell.

Referitor la obiecte şi stări de lucruri, funcţia semnului ar fi aceea de a le reprezenta. Reprezentarea (Darstellung) este pentru K. Bühler funcţia distinctivă a limbajului, aşa cum rezultă chiar din subtitlul operei sale principale (Teoria limbajului. Funcţia reprezentativă a limbajului.) Semnul lingvistic este

pentru K. Bühler un semn complex, el este un semnal cu triplu aspect. Fiecărei funcţii de semnalizare ce are relaţii cu semnalele îi corespunde un tip de semn specific. Astfel, semnul este simbol, prin forţa corelaţiei sale la obiecte şi stări de lucruri, este simptom prin forţa dependenţei faţa de emiţătorul a cărui interioritate o exprimă, şi este semnal prin forţa apelului pe care îl face către ascultător, căruia îi ghidează comportamentul extern şi intern. Dacă ideea lui K. Bühler asupra caracterului triadic al semnului lingvistic constituie o noutate, cel puţin prin ceea ce permite elaborarea sa detaliată, o analiză critică a acestui model va permite însă abordarea problematicii sensului şi înţelegerea prerogativelor lingvisticii textului.

Cele trei funcţii nu se prezintă mereu combinate în semnal lingvistic, ci există şi alte tipuri de semne care posedă pe rând, una singură dintre acestea. Astfel, în comentariul lui E. Coşeriu despre teoria lui K. Bühler, se dă a exemplu îmbrăcămintea, care este exclusiv simptom, dar prin care se exprimă unele aspecte caracteristice ale celui care le poartă. În unele comunităţi este posibil să se recunoască doar după îmbrăcăminte dacă o femeie este căsătorită sau nu. Dacă în Germania un bărbat poartă o îmbrăcăminte de casă cu motive de culoare verde este probabil un bavarez, sau cel puţin vrea să lase această impresie. Sunt apoi semne care posedă doar funcţie apelativă, care sunt semnale pure, cum ar fi semnele de circulaţie şi semafoarele din intersecţii. Acestea nu sunt nici simptome nici simboluri a ceva, doar ne determină exclusiv „la a face ceva sau la a ne abţine

de la a face acel ceva”. Simbolurile matematice au, în schimb, o funcţie pur reprezentativă; indiferent dacă ele sunt în formă scrisă sau tipărită şi indiferent cine le-a produs, şi asta pentru că ele sunt exclusiv simboluri de obiecte şi stări de lucruri.

În construcţia teoretică a lui E. Coşeriu, în afara unor cazuri limită, unica funcţie care nu poate lipsi este funcţia reprezentativă. El prezintă analiza acestei utilizări cu referire la extensia modelului bühlerian propusă de Roman Jakobson. În lucrarea Lingvistică şi poetică, publicată pentru prima dată în 1960, R. Jakobson extinde modelul lui K. Bühler, amplificând numărul funcţiilor lingvistice de la trei la şase. Elementele fundamentale de la care pleacă R. Jakobson pentru construcţia relaţiilor prezente în model sunt aceleaşi care apar şi la K. Bühler, dar cu o terminologie diferită. Lângă elementele „clasice” ale modelului care la R. Jakobson sunt emiţător, destinatar şi context (dar „context” – nu în accepţiunea comună a termenului, ci în aceea de „punct de referinţă al vorbitorului”, care, în terminologia lui Bühler este „faptul despre care se vorbeşte”, deci „obiecte şi stări de lucruri”). În centrul noii scheme apare - şi aceasta este deja mai mult decât o diferenţă de terminologie – mesajul sau ceea ce trebuie comunicat, informaţia sau textul. Roman Jakobson pleacă direct de la mesaj, un alt termen nefericit, în concepţia lui E. Coşeriu, pe care Roman Jakobson l-a luat direct din teoria comunicării. Contactul este mijlocul de transmitere a informaţiei ce permite emiţătorului şi destinatarului să intre în comunicare. Acest contact este desigur foarte

important, atunci când nu are loc o comunicare directă, deci atunci când interlocutorii comunică în mod direct prin texte scrise, telefon sau altceva similar. R. Jakobson adaugă sistemului şi „limba”, cheia comună a emiţătorului şi destinatarului pentru cifrarea şi descifrarea mesajului. Inspirându-se tot din teoria comunicării, el numeşte acest element cod. În schema extinsă sunt astfel prezente nu trei, ci toate cele şase relaţii care, în opinia lui R. Jakobson, sunt cele care constituie actul lingvistic cu cele şase funcţii ale limbajului, independente una de alta. Funcţiile deja identificate de K. Bühler apar din nou, dar într-o formă diferită; notificării (expresiei) lui K. Bühler, îi corespunde la R. Jakobson o funcţia emotivă, (re)chemării (apelului) îi corespunde la R. Jakobson funcţia conotivă şi ceea ce la K. Bühler este reprezentare, în schema lui R. Jakobson apare ca funcţie referenţială. Dar şi celorlalţi factori absenţi în modelul lui K. Bühler le corespund funcţii specifice în schema lui R. Jakobson. Cu referire la contact, R. Jakobson identifică o funcţie care, cu un termen creat de antropologul polonez B. Malinowski, este numită – fatică. Este vorba aici de funcţia echivalentă cu simpla intrare în contact şi cu verificarea canalului în scopul stabilirii condiţiilor fizico-tehnice sau a dispoziţiei psihice necesare pentru comunicare.

Dacă este vorba într-adevăr de o comunicare indirectă, mediată tehnic, atunci E. Coşeriu apreciază că este întru totul legitim să vorbim despre o asemenea funcţie. El exemplifică acest lucru prin faptul că în multe comunităţi lingvistice există formule care sunt utilizate doar pentru a verifica

condiţiile intrării în contact. În acest cadru intră locuţiunile ca ich höre, pronto, bueno, alo, sau fraza aparent lipsită de sens: the quick brown fox jumps over the lazy dog (rapida vulpe cafenie sare peste câinele leneş), cu care în aria anglo-saxonă este verificată funcţionarea legăturii telegrafice, frază în care apar, de fapt, toate literele alfabetului englez şi care este folosită şi pentru verificarea maşinilor de scris.

R. Jakobson stabileşte o funcţie care implică şi codul în sine: vorbirea despre cod. În conformitate cu o terminologie lingvistică uzuală, această funcţie este numită metalingvistică. Ultima funcţie menţionată de R. Jakobson este cea referitoare la mesaj; la structurarea şi organizarea internă a mesajului. Chiar pentru această funcţie el „s-a grăbit” să extindă modelul lui Bühler. Este vorba despre funcţia poetică despre care R. Jakobson crede că „punerea la punct în legătură cu mesajul ca atare, deci accentul pus pe mesajul în sine, constituie funcţia poetică a limbajului”. În mod schematic teoria aceasta poate fi reprezentată în felul următor38:

38 Schema este reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.86

Despre această teorie, E. Coşeriu are o altă opinie. Menţionând că această tentativă de extindere a schemei lui K. Bühler nu a fost discutată niciodată în mod serios, din cauza prestigiului de care se bucura Roman Jakobson, precum şi faptul că modelul lui a fost acceptat ca o contribuţie originală la semiotica literară, E. Coşeriu crede că acest „model” trebuie revăzut, deoarece întreaga lui construcţie este inadecvată şi „discutabilă”, iar schema sa se bazează pe o serie de supoziţii contestabile. În demersul său temerar, E. Coşeriu pleacă de la ideea că scopul cercetării lui R. Jakobson constă în determinarea funcţiei poetice a limbajului. În legătură cu un astfel de proiect, E. Coşeriu menţionează că suntem tentaţi să ne întrebăm dacă se pot face socoteli în mod atât de dezinvolt cu o „funcţie poetică” a limbajului; dacă se

poate introduce în mod atât de simplist această funcţie „poetică” în interiorul unei serii unde sunt prezente şi alte funcţii ulterioare. Între altele, trebuie să ne întrebăm dacă această funcţie, care în schema lui R. Jakobson este prezentată ca funcţie poetică, coincide cu ceea ce de obicei s-ar defini ca poetic. Din întreaga concepţie a lui R. Jakobson se poate deduce că elementul poetic pare să se regăsească într-o specifică acurateţe îndreptată spre structura mesajului textului. Avem deci un text poetic, dacă în prim plan nu avem „ce-ul”, ci „cum-ul” comunicării, deci dacă textul este structurat armonios în baza unui plan determinat.

Pentru a ilustra ceea ce se înţelege prin „funcţie poetică”, este examinat sloganul electoral I like Ike (îmi place Ike) utilizat în campania electorală de la jumătatea anilor `50 de Dwight D. Eisenhower. Fraza e considerată de R. Jakobson ca exemplu tipic de concentrare specială asupra construcţiei textului. Textul este analizat ca o construcţie progresivă constituită din elemente amplificate pe baza principiului arhitectonic ( I se găseşte în Ike, şi aceasta la rândul său în like), în interiorul cărora se pot încă stabili diferite regularităţi ca rima internă şi alternanţa regulată a fenomenelor (vocale şi consoane). Această formulă specială nu corespunde efectiv la ceea ce se înţelege prin text poetic, fiindcă cel care a conceput sloganul nu vroia să scrie o poezie, ci să facă o propagandă electorală eficace, vroia să determine destinatarii să voteze pentru propriul candidat. Pentru a exprima acest fapt, în terminologia lui R. Jakobson, vroia să redacteze un text, nu poetic, ci „conativ”. Această procedură nu are aproape nimic de-a face cu

elementul poetic şi E. Coşeriu argumentează obiecţia sa prin faptul că există multe texte poetice care nu sunt rezultatul intenţiei prestabilite a autorului de a crea poezie şi că nu este deloc potrivit să se vorbească despre „proceduri” în legătură cu poezia. În acurateţea specială dedicată structurii unui text nu se poate individualiza elementul poetic, şi cu atât mai puţin ceea ce este constitutiv poeziei, ci doar un fenomen mult mai general legat de diferitele activităţi umane, pentru a căror exercitare e necesară o anumită capacitate artistică ce se poate învăţa. Este cazul acelei aspiraţii către perfecţiunea tehnică în tot ceea ce se „face”. Este posibil să fie vorba şi de textele „bine scrise”, dar şi de „un pod astfel construit încât să fie nu doar util, ci să pară perfect proporţionat” şi integrat în peisajul înconjurător. Această perfecţiune a construcţiei, în măsura în care se configurează ca o construire lingvistică, nu ţinteşte deloc spre elementul poetic, în sens estetic, dar ea permite esteticii vieţii cotidiene să se regăsească în orice aspiraţie către perfecţiune în producerea creaţiilor umane. Dacă nu ar fi aşa, elementul poetic al unui text s-ar regăsi de fapt în perfecţiunea tehnică a structurării sale, şi aceasta ar însemna că se pot comunica conţinuturi identice pentru uzul cotidian „în mod prozaic” şi pentru ocazii speciale „în mod poetic”.

Pentru E. Coşeriu, în poezie avem de-a face cu conţinuturi specifice; poezia nu se poate reduce la o uşoară structurare a „cum-ului” mesajului. În „clasica” perfecţiune a structurării, prin concentrarea pe formele textului, se are în vedere o funcţie secundară. Este vorba de o veche problemă referitoare

la metrica pur şi simplu, ca şi alte proceduri de structurare proporţională în expresia materială a textului, pe scurt toate fenomenele care în vechea retorică au fost grupate sub termenul de numerus, îmbracă în poezie aceeaşi funcţie, la fel ca rama unui tablou. Numerus-ul, de fapt, nu este altceva decât efortul de a delimita poezia de vorbirea practică, într-un mod foarte vizibil din exterior: „ceea ce se aude aici, ceea ce este scris aici, are pretenţia de a fi interpretat ca poezie”. Pentru poezie însă, numerus-ul este lipsit de importanţă.

Deja Aristotel (în Poetica, 1447b) a simţit nevoia de a critica practica folosită în acele vremuri, de a pune „împreună numele <compozitorului> sau al <poetului> cu numele metricii”. Doar recurgerea exclusivă la o metrică fixă nu este suficientă pentru a putea caracteriza textul respectiv ca poezie, dat fiind că se pot redacta chiar pasaje din textele de medicină sau de muzică într-o metrică determinată. Metrica nu poate face poezia şi Aristotel precizează mai bine această idee atunci când spune că „în metrică un poem filozofic nu devine poezie, ci rămâne filozofie”. Concentrarea asupra „cum-ului” a ceea ce se spune, „accentul pus pe mesajul în sine”, este desigur un fenomen de care trebuie să se ţină cont în interpretarea textelor; dar acesta nu este reprezentat de funcţia poetică a limbajului. Suma teoretică prin care R. Jakobson a ajuns la o astfel de concepţie nu poate fi acceptată, iar termeni precum cod, mesaj, contact, emiţător, destinatar, trădează provenienţa lor din ştiinţa comunicării. Chiar de la început este sugerată ideea că întreaga comunicare este fundamentul

limbajului, iar în cazul „aşa-zisei funcţii poetice”, chiar în textele poetice, are loc tot o comunicare. Pe de altă parte, în definirea mai precisă a „funcţiei poetice”, este admisă ideea că transmiterea conţinutului are în poezie un rol subordonat.

Deşi problema aceasta este extrem de complexă şi E. Coşeriu sugerează că ea ar trebui tratată într-o operă de poetică şi estetică, el subliniază că ar fi necesar să începem prin a distinge în vorbire două tipuri de comunicare: „a comunica ceva” şi „a comunica cu cineva”. Primul tip de comunicare este sub aspect empiric atât de general încât pare a nu fi derivat din activitatea de a vorbi. Chiar dacă ar lipsi acest tip de comunicare, vorbirea nu ar deveni pentru aceasta non-vorbire. Chiar şi în activităţile cotidiene nu judecăm actele lingvistice în relaţie cu acest tip de comunicare; nu-i contestăm unui discurs caracterul lingvistic, pentru simplul fapt că putem observa prin aceasta că nimic nu a fost comunicat nimănui. Al doilea tip de comunicare aparţine însă limbajului în mod esenţial, este comunicarea cu celălalt, faptul că vorbirea este mereu adresată altcuiva. Limbajul este întotdeauna pentru un altul, chiar şi atunci când acesta nu înţelege ceea ce a fost exprimat. A doua formă de comunicare, în care se manifestă dimensiunea de alteritate, o reprezintă, fără nici un dubiu, un criteriu definitoriu pentru conceptul de limbaj. Nu ştim realmente niciodată dacă suntem înţeleşi, în mod obiectiv nici nu putem şti, dar vorbind îi recunoaştem celuilalt facultatea lingvistică şi demonstrăm că ştim că şi el este un subiect, că este un altul. Este exprimată ideea că subiectul vorbeşte pentru el însuşi ca şi când

ar fi un altul, astfel încât, în colocviul cu sine, cum se poate uşor experimenta, Eul se adresează lui însuşi, vorbindu-şi cu Tu. Un fenomen analog se verifică atunci când se vorbeşte cu lucrurile: se vorbeşte ca şi când lucrurile ar putea înţelege, recunoscându-le un caracter uman. În acest sens comunicarea este esenţială pentru limbaj. Şi dacă poezia este comunicare şi dacă în poezie altul este deja permanent prezent, dacă şi poetul îşi face socotelile cu celălalt, aceasta este o chestiune complet diferită şi care aici nu îşi poate găsi un răspuns.

E. Coşeriu este convins de faptul că poezia nu este adresată altuia, că ceea ce este important pentru poet este mereu doar obiectivarea lui însuşi, şi asta pentru simplul fapt că în poezie este mereu în joc doar o dimensiune obiectivă, mai bine spus obiectivarea subiectului, nu dimensiunea „alterităţii”. Poezia nu are finalitatea de a fi primită şi înţeleasă de altul; pentru determinarea poeziei acesta este cu totul neesenţial. Nici un poet nu o să scrie subit într-un alt mod descoperind că nimeni nu-l înţelege, ci el va scrie ca şi când ar fi unicul subiect. Dat fiind că deja poezia este activitatea unui subiect universal, poetul îşi asumă subiectivitatea universală, chiar în momentul în care scrie poezie. Atunci, el nu mai este un vorbitor oarecare între ceilalţi, ci realizează vorbirea în mod absolut – nu în mod relativ. Aceasta este valabil măcar pentru propria esenţă a poeziei şi pentru esenţa artei, în general. Arta se realizează în conformitate cu modul său specific de a fi şi nu în conformitate cu un mod de a fi condiţionat de circumstanţe contingente, cum ar fi obligaţia de a fi înţeles.

Din formulările discutabile ale lui R. Jakobson, chiar şi cele din interiorul unei coerente consideraţii teoretico-comunicativă, E. Coşeriu aminteşte afirmaţia conform căreia nu doar aspectul cognitiv, ci şi aspectul emotiv al limbajului ar putea să fie descrise în termeni de codificare şi decodificare. Exemplificarea se referă la diferenţa, în engleză, între big şi forma extinsă în mod emfatic büg, ar fi într-un anumit mod comparabilă cu diferenţa din cehă, dintre (vi) „dumneavoastră” şi (vi:) - „el ştie”, în acest ultim caz „informaţia diferită” ar fi fonologică, şi în primul caz emotivă. În engleză big este corespondentul lui mare din limba română atunci când se referă la aceeaşi dimensiune, însă pot spune că în engleză semnificaţia e cu totul altfel, pentru că ea se aplică numai la mărimea obiectivă, materială, pe când o mărime spirituală sau de valoare este desemnată prin great, nu prin big decât ca ironie. Ceea ce este de respins. Pe de-o parte este şi în engleză o opoziţie fonologică între /i/ (realizată în mod normal ca (r) şi /i:/ de exemplu ship (ƒip) vs. sheep (ƒi:p) o opoziţie mediată prin care sunt distinse semnificaţiile în limba engleză. Pe de altă parte, o extensie emfatică a lui [big] în [bi:g] trebuie să fie evaluată în mod complet diferit. Acel /i/ scurt, prelungit în mod emfatic este realizat fonetic în mod sigur diferit, şi deci mai deschis decât „normalul” (i) lung din engleză, ceea ce totuşi, în contextul în care ne interesează nu este atât de important. Ceea ce este important se referă la faptul că alungirea emfatică constituie o procedură mult mai generală decât posibilitatea de a forma opoziţii fonematice cu ajutorul unor trăsături distinctive. Cea din urmă e

specific lingvistică, prima nu. Alungirea emfatică este doar o întărire a expresiei materiale cu scopul de a produce un conţinut corespondent; este vorba despre o procedură „analogică” aplicabilă în general tuturor mijloacelor de expresie. De exemplu, se poate da o relevanţă specială culorii dintr-un tablou, elevând gradul său de saturaţie sau întărind puterea luminozităţii.

Pentru a lămuri extensia propusă de R. Jakobson, aşa cum se prezintă ea, mai sunt necesare câteva scurte observaţii asupra celorlalte două relaţii care apar, pe lângă cea poetică, în modelul lui Bühler. Nici funcţia fatică nici cea metalingvistică nu sunt integrări necesare ca o concepţie în model, dat fiind că cele două funcţii nu sunt decât cazuri particulare ale funcţiei apelative şi a celei reprezentative. Roman Jakobson ar vrea să atribuie funcţia fatica la orice act lingvistic, nu doar la comunicarea ce se realizează cu auxiliari, cum ar fi mijloacele tehnice. „Aşa-zisa funcţie fatică” nu este altceva decât forma minimă a funcţiei de apel, întrucât nu este decât un îndemn minim către destinatarul mesajului. Ea implică şi disponibilitatea de a primi secvenţa de semne şi de a o interpreta.

Acelaşi lucru se poate spune şi pentru funcţia metalingvistică. „Aşa–zisa funcţie metalingvistică” este un caz special al funcţiei obiective de desemnare proprie limbajului, a funcţiei referenţiale în terminologia lui R. Jakobson. Într-o limbă se poate vorbi despre lucruri, dar, în folosirea primară a limbajului, nu există limbajul-obiect. Nu se poate vorbi cu limbaj despre limbaj, despre materialitatea lui

şi despre conţinuturile lui. Fie că se spune Baum (pom) – are 4 litere sau See (mare) este constituit din două foneme – de câte ori ne referim prin limbaj la o realitate care este în acelaşi timp limbaj, trebuie să facem diferenţa între limbaj primar şi metalimbaj pentru că ea nu vine din interiorul construcţiei limbajului pe baza diferitelor elemente care formează actul lingvistic, ci mai degrabă se referă la diferenţa ce clasifică faptele în interiorul realităţii, în funcţie de faptul dacă aparţin sau nu limbajului. Oricât de fundamentală şi indispensabilă ar fi diferenţa între limbajul primar şi metalimbaj pentru discuţia multor probleme, ea nu este necesară ca şi criteriu pentru distingerea diferitelor funcţii lingvistice. Aceste motive îl determină pe E. Coşeriu să respingă extensia efectuată de Roman Jakobson modelului lui K. Bühler.

„Aşa-zisa funcţie poetică” nu se referă la ceea ce pare a se referi, iar celelalte două, funcţia fatica şi cea metalingvistică, pot fi reduse la două funcţii deja prezente în modelul lui K. Bühler prin funcţia de apel şi cea de reprezentare. Totuşi, modelul extins propus de R. Jakobson, conţine şi două intuiţii importante. Prima intuiţie este că elementul poetic constă într-o referire la ceea ce este spus. Explicaţia pe care R. Jakobson o adaugă la această intuiţie profundă este desigur falsă, fiindcă nu este vorba de un interes special pentru structurarea lingvistică a unui conţinut care ar putea fi comunicat pentru alte scopuri şi în alte circumstanţe, chiar şi în mod diferit. Intuiţia căreia R. Jakobson vrea să-i dea consistenţă rezidă mai degrabă în credinţa că vorbirea poetică este o vorbire

absolută, o vorbire în sine, o vorbire în care doar ceea ce se comunică are validitate. A doua intuiţie importantă conţinută în modificarea adusă de R. Jakobson la modelul lui K. Bühler este descoperirea faptului că la K. Bühler funcţiile nu sunt doar funcţii ale semnului lingvistic, ci şi funcţii ale actului lingvistic. Efectiv nu este vorba de funcţiile semnului în limbă, ci de funcţiile semnului, ca purtător de „mesaj” lingvistic.

Revenind la discursul despre cele trei funcţii fundamentale ale modelului instrumental al lui K. Bühler, savantul român se întreabă dacă schema lui K. Bühler justifică într-adevăr ceea ce vrea să reprezinte, deci concepţia luată din Cratylos al lui Platon, conform căreia cuvântul – la Bühler „Semnul” – ar fi un Organon, un instrument cu care cineva spune ceva altcuiva referitor la anumite lucruri. Dacă analizăm cu precizie această formulare şi confruntăm rezultatul analizei noastre cu modelul lui K. Bühler va trebui să constatăm că schema lui Bühler nu este completă în raport cu ceea ce vrea să reprezinte. În schema lui Bühler apar emiţătorul şi destinatarul între care se desfăşoară comunicarea, apar lucrurile despre care se comunică şi, de asemenea, este prezent cuvântul sau semnul prin care aceasta are loc. Lipseşte totuşi ceva, lipseşte ceea ce este comunicat. K. Bühler face referire şi la faptul că se spune „ceva despre lucruri”, dar nu se referă la faptul că „lucrurile în sine” ar fi comunicate. Deci, raportul între semnul material, semnificat şi lucruri nu este un raport direct, ci unul mediat de acest „ceva”. Acesta se poate numi, cum ar face scolasticii amintind de stoici: Verba significant res mediantibus

conceptibus (cuvintele desemnează lucruri prin concepte). Totuşi, în ceea ce priveşte termenul scolastic – conceptus – nu este clar în ce măsură se crede că aparţine efectiv limbajului. În filozofia limbajului s-a specificat mereu că semnificaţia semnului lingvistic nu poate fi acelaşi lucru cu ceea ce el desemnează, în aşa fel încât se poate să ne referim la acelaşi lucru prin diferite semnificaţii. Foarte cunoscut este exemplul adus de Edmund Husserl în opera sa Cercetări logice: cu referirile la „învingătorul din Jena” sau “învinsul de la Waterloo”. Obiectul desemnat este în ambele cazuri acelaşi, Napoleon, dar asupra acestui obiect putem să ne referim prin semnificate(ţii) complet diferite, unele de-a dreptul contradictorii. În lingvistică, această diferenţă este presupusă în mod tacit ca implicită, doar rareori este introdusă şi motivată explicit. Este ceea ce se întâmplă de exemplu în cartea lui Alan H. Gardiner – The Theory of Speech and Language (Teoria vorbirii şi a limbajului), unde conţinutul semnelor lingvistice este numit meaning (semnificaţie, înţeles), în timp ce lucrul desemnat este numit thing meant (lucru înţeles).

Putem deci aduce o primă corecţie la schema lui Bühler care să ţină cont de relaţia mediată care există între semn (semn – care înseamnă în acest model aproximativ semn material, purtător de semn, semnificaţie şi lucrul desemnat39:

39 Vezi schema reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.95

În continuarea obiecţiilor, E. Coşeriu aminteşte de o ulterioară obiecţie importantă ridicată de Friedrich Kainz în primul volum din Psychologie der Sprache, deşi această operă nu este recomandabilă, în acest caz, Friedrich Kainz a văzut totuşi în mod just. Referitor la funcţiile lui K. Bühler, acesta critică faptul că ele nu pot fi coordonate, că nu este vorba despre funcţii de acelaşi tip. Notifica (expresie) şi Auslösnug (apel) sunt de fapt în mod vădit funcţii ale semnului în uzul său concret. S-ar putea merge mai departe zicând că nu este vorba de fapt de funcţii de semnal, în sens strict, ci mai degrabă de funcţii ale actului lingvistic, acolo unde acesta din urmă poate fi constituit chiar şi dintr-un singur semn. Pentru a ilustra funcţia de apel, chiar şi Bühler foloseşte anecdota cu studentul din Bonn care câştigă un pariu cu „cea mai abilă lansatoare de injurii”, reducând-o la tăcere şi la lacrimi cu ofense „necioplite” de genul “Sunteţi o alfa! Sunteţi o beta!..” Este desigur mai mult decât evident faptul că acest rezultat nu este dat de funcţia de semnal care aderă la uzualele desemnări ale literelor

alfabetului grecesc. Femeia a interpretat corect intenţia actului lingvistic fără a înţelege deloc conţinuturile semnelor folosite pentru a o exprima. Notifica (expresie) şi Auslösnug (apel) sunt deci funcţii ale semnului în folosirea sa, funcţii ale actului lingvistic. Există astfel o diferenţă de nivel între simptome şi semnale pe de o parte, şi simboluri pe de altă parte. Primele funcţionează doar în actul lingvistic, iar celelalte preced în mod ideal actul lingvistic. Reprezentarea este o funcţie a semnului virtual; un cuvânt, chiar şi doar gândit are semnificaţie şi deci „reprezentare”, înainte şi independent de o eventuală folosire a sa într-un enunţ.

În general este foarte dificil să se perceapă semnul lingvistic exclusiv în materialitatea sa, ca simplă imagine acustică. Cu referire la aceasta, Martin Heidegger observă că ar fi necesară o atitudine foarte artificială şi complicată pentru a asculta în discursul celuilalt nu ceea ce este spus, ci (das Ausgesprochene der Vereantbarung) pura manifestare fonică a ceea ce este rostit. Chiar şi atunci când discursul este incompresibil sau limba ne este de-a dreptul necunoscută, auzim înainte de toate cuvinte şi nu doar o simplă serie de sunete. Reprezentarea, semnificaţia, aparţin deci cu adevărat semnului, de aceea apar în scheme ce urmează ca o funcţie internă a semnului. Pentru a distinge referitor la această funcţie internă a semnului, ceea ce oferă beneficiul reprezentativ al semnului în actul lingvistic concret, Kainz introduce

termenul „resocanto” înţeles ca funcţie pusă pe acelaşi plan cu expresia şi funcţia de apel40:

Şi Roman Jakobson susţine implicit aceeaşi concepţie prin modul în care foloseşte termenul mesaj, el fiind interesat exclusiv de funcţiile semnalului în actul lingvistic. În schema modificată, al cărui centru este un semn lingvistic complet – cu expresie şi conţinut –principală în modul lui Bühler (şi în cel al lui Jakobson, în ciuda tuturor inadecvărilor) este ideea că diferitele modalităţi de a fi util ale semnului lingvistic se configurează în forma unor relaţii determinate.

40 Schemă este reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.96

III.2. Semnul lingvistic în text şi tipurile lui de relaţii

Conform teoriilor expuse s-a putut constata că în conţinutul specific al textelor, sensul descinde din relaţiile prin care semnul funcţionează în actul lingvistic. Acest model nu este totuşi suficient pentru a răspunde în mod complet la întrebarea iniţială referitoare la cum se naşte sensul şi cum este el înţeles. Există o întreagă serie de relaţii ulterioare care constituie fenomenul de „sens”, în afara relaţiilor prezentate de modelul lui K. Bühler. Semnul lingvistic funcţionează înainte de toate în actul lingvistic prin relaţiile care pot exista între semnul în sine şi alte semne lingvistice. Este vorba de o categorie destul de complexă de relaţii în interiorul cărora se pot opera ulterioare diferenţieri. E. Coşeriu distinge şapte tipuri de relaţii ale semnului în text: relaţia materială şi semantică cu alte semne particulare; relaţia materială şi semantică cu serii şi clase de semne; relaţia cu întregi sisteme de semne (de ex. diferitele limbi funcţionale din interiorul unei limbi istorice); relaţia cu lumea extralingvistică: funcţionarea „iconică” sau „imitativă”; relaţia cu experienţa lingvistică şi non-lingvistică (circumstanţierile); relaţia cu alte texte; relaţia cu cunoaşterea empirică a lumii şi diferitele forme de interpretare a lumii (cultura).41

41 vezi, E. Coşeriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesia, în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia lingüistica, Madrid, 1971/1977, p. 202.

Toate aceste relaţii sunt sistematizate în cele cinci mari categorii oferite ca posibilităţi ale sensului date de : Relaţiile cu alte semne (relaţii materiale şi semantice cu semne izolate; relaţii cu grupuri sau categorii de semne; relaţii cu întregi sisteme de semne), de relaţiile cu semne din alte texte (discursul repetat; relaţia cu secvenţe textuale celebre), de relaţiile între semne şi „lucruri” (imitarea prin substanţa semnului; imitarea prin forma semnului), de relaţiile între semne şi „cunoaşterea lucrurilor” (interpretarea lumii în fiecare cultură) şi de circumstanţieri sau cadru (entornos, Umfelder).42

III.3. Relaţia materială şi semantică cu alte semne particulare

Semnele lingvistice în text pot fi puse în relaţie cu alte semne lingvistice, fie sub aspect material cât şi de conţinut. Sub aspect material, acest tip de relaţii este bine cunoscut: este vorba de fenomene precum rima, asonanţa, aliteraţia şi altele similare. A găsi o rimă înseamnă a descoperi o relaţie materială între două semne care, prin conţinut, sunt fundamental diferite şi a retrimite printr-o aranjare determinată în text, la această descoperire. Sub aspectul conţinutului, în acest context trebuie să fie amintite, înainte de toate, cuvintele care prezintă o structură transparentă.

42 vezi E. Coşeriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen, 1981, pp. 68-101; vezi şi E. Coşeriu, Acerca del sentido de la enseñanza de la lengua y literatura, în Innovacion en la enseñanza de la lengua y literatura, Madrid, 1987, p. 25-29.

Lingvistul danez Otto Jespersen43 a confruntat diferitele desemnări ale cuvântului liliac în anumite limbi europene: acelaşi animal este numit în engleză bat, în franceză chauve-souris, în germană Fledermaus, în latină vespertilio şi în daneză flagermus. Relaţia obiectuală este de fiecare dată aceeaşi, dar posibilele asociaţii care pot fi suscitate de aceste semne motivate diferit sunt complet diverse. În franceză, germană şi daneză este relevată asemănarea exterioară a animalului cu un şoarece; daneza trimite la modul în care animalul se mişcă (o indicaţie care pentru majoritatea germanilor s-a pierdut pentru că aproape peste tot în comunitatea lingvistică germană, nu se mai spune fledern, ci flattern (a da din aripi). În franceză este atrasă atenţia asupra aspectului animalului care apare lipsit de păr (chauve – chel), în timp ce în latină are relevanţă momentul zilei în care acesta zboară (vesper-seară). Doar cuvântul englez este complet „abstract” şi nu sugerează nimic; de aceea, E. Coşeriu menţionează în analiza sa înţelegerea pentru poetul Tennyson, care preferă în uzul poetic regionalismul flittermouse termenului literar bat.

El adaugă faptul că, în spaniolă, liliacul este denumit murciélago, murciégalo sau murciégano. Din toate aceste trei forme se poate extrage componenta ciego (orb), în timp ce elementul mur (latinul mus, muris – şoarece), pentru spaniolii lipsiţi de competenţe filologice, nu mai este interpretabil (cf. span. raton – şoarece). În italiană lucrurile stau în

43 Otto Jespersen, How to Teach a Foreogn Language, London, Allen, 1961, p. 54 şi urm.

mod complet diferit. Italianul pipistrello nu mai posedă aceeaşi transparenţă a formării precum latinescul vespertilio, şi totuşi acest cuvânt – cel puţin potenţial – este într-o determinată relaţie cu alte cuvinte: în primul rând – ello vine interpretat ca un sufix diminutiv în ciuda faptului că un cuvânt de bază „pipistro” nu există. Acelaşi lucru se spune pentru cuvântul spaniol „ardilla” (veveriţă), pentru care în mod analog nu există o bază „arda”. În ambele cazuri animalul este caracterizat ca o mică fiinţă vie doar pentru posibilitatea, cel puţin parţială, de a le desemna numele clasei diminutivelor. În cuvântul italian pipistrello se adaugă şi silaba dublată pi - un animal care se numeşte pipistrello, chiar şi fără a cunoaşte exact semnificaţia cuvântului, este dificil să ni-l imaginăm ca pe o enormă bestie sălbatică. Cuvântul în sine sugerează ceva minuscul, ceva mobil.

Un exemplu puţin diferit este cel introdus de Paul Claudel care, în Arta poetică, are corelate verbele franceze naître (a se naşte) şi connaître (a cunoaşte): „Nous ne naissons pas seuls. Naître, pour tout, c`est connaître. Toute nassaince est une connaisance”.44

Etimologic, între cele două verbe nu este nici o legătură. Claudel vede totuşi în elementul co- un prefix care exprimă apartenenţa, comunicarea, ceea ce efectiv se întâmplă în multe alte cuvinte. Con-naître (a cunoaşte) este pentru el ca şi co-naître (con-

44 Paul Claudel, Art Poétique. Traité de la co-naissance au monde et de soi-même, în Oeuvre poétique, Paris, Ed. La Pléiade-Gallimard, 1957, pp. 149.

naştere). Deci, numai atunci când ceva se naşte împreună cu ceva, putem să-l cunoaştem într-adevăr. Aici avem de-a face cu o falsă etimologie, cu o „etimologie populară”, dar „limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, nu prin şi pentru lingvişti”. De aceea, tot ceea ce are semnificaţie pentru vorbitori, toate relaţiile care pot exista pentru vorbitori între diverse elemente ale limbii lor, are relevanţă şi pentru lingvistică, pentru că rolul lingvistului este mereu acela de a stabili cum funcţionează limba pentru vorbitori.

III.4. Relaţia materială şi semantică cu serii şi clase de semne.

Exemplul cuvântului italian pipistrello are posibilitatea de a fi motivat, nu în relaţie cu un singur semn, ci cu o categorie de semne – diminutivele. Un prim exemplu ar putea fi constituit de raportul între genul gramatical al unui cuvânt şi genul natural, sexul fiinţei vii care este desemnat. Ca şi lingviştii ştim că acest raport este cel puţin arbitrar. Cuvântul german Tisch (masă) este masculin, dar este evident că acest fapt nu are nimic de-a face cu genul acestei mobile, ci mai degrabă este un act condiţionat istoric, ce face trimitere la un timp în care concepţia antropomorfică a obiectelor animate şi chiar neanimate era mult mai răspândită decât azi. Prin atenuarea acestei viziuni astăzi putem distinge între categoria de gen şi categoria de sex. Dacă în germană, un cuvânt ca Sache

(lucru) este feminin, asta nu înseamnă deloc că „lucrului” ar trebui să i se atribuie o caracteristică de gen, iar Weib (femeie) este de gen „neutru”, chiar dacă nu poate pune la îndoială genul fiinţei desemnate.

O separare netă între categoriile de gen şi sex este proprie punctului de vedere al lingviştilor, nu obligatoriu şi celui al vorbitorilor. Vorbitorul face foarte rapid conexiunea gen-sex. Exemplele lui E. Coşeriu trimit la lumea imaginară a popoarelor (neo) latine în ale căror limbi cuvântul care indică „moartea” este feminin, moartea apare în hainele unei femei, în timp ce la popoarele germanice este imaginată ca un bărbat. În acest sens a fost nevoie de toată arta lui Ingmar Bergman pentru a face inteligibilă, în mod intuitiv, şi de către popoarele latine, a figurii morţii din filmul Al şaptelea sigiliu, pentru că moartea apare acolo în haine bărbăteşti. Exemplul cel mai tradiţional pentru interpretarea asexuată a categoriei de gen este cel constituit de indicativele „soare” şi „lună”, în limbi ca italiana sau franceza cu le soleil, şi la lune, pe de o parte şi în germană cu die Sonne, şi der Mond, pe de altă parte. În poveştile popoarelor latine soarele apare în haine bărbăteşti şi luna în haine femeieşti, în timp ce în cele germane se întâmplă contrariul. Nu s-a examinat de către E. Coşeriu şi ceea ce se întâmplă, referitor la acest fapt în poveştile popoarelor slave, deşi cu greu ne putem imagina că soarele apare personificat, dat fiind că şi cuvântul care indică „soarele” în limbile slave este de gen neutru, de exemplu în rusă solnce, în cehă slunce. A existat deja ocazia de a trata în volumul despre semantica structurală un alt exemplu care intră

în categoria tratată aici, şi anume cel despre diferitele modalităţi în care prind viaţă câmpurile semantice. Acestea acoperă o parte a realităţii extralingvistice care trebuie să fie formată. Numele culorilor într-o limbă reprezintă o structurare ideolingvistică a întregului spectru al luminii vizibile. Termenii care folosesc la desemnarea temperaturii precum: cald, călduţ, rece etc., structurează lingvistic conţinutul gamelor de temperatură experimentate de om. Nu este însă indiferentă stabilirea structurilor secundare ale lexicului care au parte în întreaga construcţie de un asemenea câmp semantic, pentru că, în italiană, frapează faptul că doar gama intermediară de temperatură este reprezentată de adjective calificative: frig, rece, călduţ, cald. Temperaturile minime apar toate sub forma participiilor pasive, gelato, ghiacciato (îngheţat) etc., în timp ce în gama temperaturilor maxime apar participiile prezente bollente, rovente, scottante (fierbinte) etc. Această structurare specifică a desemnărilor în limba italiană pentru a indica temperaturi extreme are o motivaţie secundară a acestor expresii din partea vorbitorului, ceea ce desigur nu înseamnă că această motivaţie trebuie să fie operabilă în orice folosire a cuvintelor respective; totuşi este posibil ca în textele din limba italiană, obiectele desemnate ca foarte reci, să fie reprezentate şi ca lucruri cărora li s-a întâmplat ceva, în timp ce, în mod contrar, un obiect foarte cald poate fi interpretat în sens activ, ca un lucru care face ceva, care arde sau care mă arde.

La fel se întâmplă cu numele culorilor în română. În unele limbi latine marea parte a numelor

de culori corespund unor simple adjective ca roşu, verde, galben etc. Într-un al doilea moment, există posibilitatea de a fixa un raport cu lucrurile determinate prin simpla adăugare a desemnării relative: verde bouteille. În română culorile de bază au un fel simplu de desemnări adjectivale care corespund unui mod destul de precis faţă de celelalte limbi latine. Totuşi, se poate întâlni şi în limba română procedura derivării unui număr nelimitat de denumiri de culori, direct din nume de obiecte: arămiu (culoarea aramei), cărămiziu (culoarea cărămizii), cireşiu (culoarea cireşii), fumuriu (culoarea fumului), sângeriu (culoarea sângelui) etc. În limba română, exact aceste denumiri ale culorilor derivate din substantive, sunt cele mai populare şi datorită acestora denumirea unei culori este potenţial relaţionată în text cu o clasă de obiecte. În toate aceste cazuri trebuie să distingem între simpla denumire şi „sensul denumirii”. Chiar având o referinţă mai mult sau mai puţin suprapusă, două cuvinte, în limbi diferite, pot evoca în baza modului lor de formare sau al genului, lucruri complet diferite, ele fiind puse în relaţie cu diferitele categorii de semne ale limbii respective.

III.5. Relaţia cu sisteme întregi de semne

Un alt subgrup din interiorul categoriei tratată aici este reprezentat de relaţiile ce subzistă între un semn lingvistic şi întregul sistem de semne. Prin „sistem de semne”, E. Coşeriu spune că trebuie să înţelegem fie limba „istorică” (tradiţională), fie limba

„funcţională”. „Limba istorică” indică ceea ce, de obicei, se înţelege printr-o limbă sau o tehnică a vorbirii deja identificată istoric şi recunoscută de către toţi vorbitorii ei, dar şi de vorbitorii de alte limbi şi care posedă un nume propriu (limba italiană, limba română etc.).

La întrebarea: În ce măsură un singur semn lingvistic este în relaţie cu un întreg sistem de semne – în cazul aici examinat – în relaţie cu o „limbă istorică”, o explicaţie relativ extinsă a acestei chestiuni E. Coşeriu spune că se poate găsi în scrierile lingvistului danez Louis Hjelmslev. Acesta pleacă de la presupunerea că fiecare semn lingvistic funcţionează sub două aspecte: în direcţia realităţii desemnate, a obiectelor şi stărilor de lucruri desemnate şi în direcţia sistemului de semne căruia îi aparţine. Primul aspect amintit despre funcţionarea unui semn lingvistic este numit de Louis Hjelmslev – „denotaţie” şi al doilea este numit - „conotaţie”.

Despre termenul de conotaţie la Louis Hjelmslev, savantul de la Tübingen menţionează că nu este o alegere fericită, dat fiind că deja, fie în logică, fie în semiotică, conotaţie înseamnă ceva diferit. În schimb, se preferă folosirea termenului de evocare, care este deja ceva mai clar, conotaţia lui L. Hjelmslev permiţând doar o parte din ceea ce se vrea exprimat prin evocare. În sensul specific clarificat aici, conotaţia este un aspect al funcţiei de semnal, de care în mod normal nu suntem conştienţi, pentru că semnele sunt folosite în interiorul sistemului lor de apartenenţă, iar conotaţia fiecărui semn nu este actualizată, dar situaţia se schimbă dacă un semn este

utilizat în afara câmpului său „normal” de utilizare. Pentru cine priveşte dinafară, elementele unei limbi străine au deseori, în interiorul lor, ceva tipic, ceva caracteristic pentru întreaga lor limbă – pe care, probabil, noi nu o sesizăm deloc. În acest caz, nu este important dacă o asemenea impresie vagă se lasă sau nu obiectivată ştiinţific. În mare parte este vorba de impresii care generează imagini difuze, imagini care la rândul lor pot aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi istorice. Membrii unei comunităţi lingvistice posedă deseori imagini relativ unitare ale altei limbi astfel încât nu rareori ne este dat să auzim între cei ce aparţin popoarelor latine că limba germană este „aspră”, „dură” sau „guturală”. Nici atributele „aspru” şi „dur” pe de o parte, nici cel pseudo-ştiinţific „gutural” pe de altă parte, nu au o semnificaţie care poate fi precizată; ceea ce nu modifică cu nimic faptul că imaginea pe care o au popoarele latine despre germană este operativă cultural şi poate să se manifeste, eventual, şi în formă lingvistică.

Coşeriu aminteşte, în acest context, despre o cunoscută poveste a împăratului Carol V care este mai potrivită pentru Carol I –deoarece el reprezintă desemnarea dinastică spaniolă pentru aceeaşi persoană şi face istoria mai plauzibilă. Acest suveran al unui regat european, în care „soarele nu apune niciodată”, şi care cunoaşte relativ bine patru limbi europene, se pare că ar fi zis odată, că el vorbea spaniolă cu Dumnezeu, italiană cu bărbaţii, franceză cu femeile şi germană cu caii. Aceasta este o anecdotă născută probabil în Spania, iar germanilor poate să le

folosească drept consolare faptul că prin „germană” se înţelege poate flamanda, din moment ce Carol V a fost crescut în Flandra şi cunoaştea mai bine această varietate germanică occidentală.

Concluzia lui E. Coşeriu acreditează ideea că, din punct de vedere ştiinţific se pot lichida asemenea atitudini colective, similare în privinţa anumitor limbi – care se manifestă ca în anecdota citată şi în multe altele – şi care sunt considerate ca simple absurdităţi. Dar, nu se poate să nu dăm importanţă faptului că asemenea imagini sunt reale pentru vorbitori şi ca atare pot să contribuie la diferitele evocări pe care semnele lingvistice le suscită în texte. Aceasta se manifestă şi în procesul de imitare a unei limbi prin mijloacele altei limbi, imitaţie circumscrisă contextului fonic. Se exemplifică prin cuvintele slave, care au pentru necunoscători terminaţia - atski, etski etc. Deci, „a vorbi slava” înseamnă a adăuga cuvintelor din limba ta această terminaţie şi atunci, a protesta ar avea drept corespondent în poloneză sau în rusă, probabil protestaski. Asemenea „imitaţii” au devenit deja momente comice în comunitatea lingvistică. Experimentul poate fi extins şi la alte genuri de imitaţii. În aceste cazuri este vorba despre fraze insolite, dar construite în mod absolut normal din cuvintele obişnuite ale unei limbi cu intenţia exclusivă de a reda impresia fonetică generală a limbii avute în vedere, făcând o caricatură din mijloacele oferite de limba respectivă. În spaniolă sunt formate în acest mod şi numele proprii. Echa aqui agua y barre, echa aqui arena - aşa ar putea să se numească un basc, dat fiind faptul că bascii au, aşa cum este

cunoscut, nume îngrozitor de lungi şi care sună în mod ciudat. Tradus în mod liber acest nume înseamnă în spaniolă aproximativ: „butta qui aegua, passa rapidamente e spargi sopra sabbia” (aruncă aici apă, treci repede şi aruncă deasupra nisip”). Asemenea imitaţii sunt posibile şi în interiorul unei limbi, sub formă de „autocaricatură”.

Toate acestea privesc „conotaţia” în sensul lui L. Hjelmslev, conotaţie care se referă la semnele lingvistice în baza apartenenţei la o „limbă istorică”. Semnele lingvistice ale unei limbi străine evocă într-un text acele imagini generale care, în comunitatea lingvistică avută în vedere, se conectează cu acea limbă străină şi cu vorbitorii ei. Dacă acest tip de „conotaţie” poate fi operantă dincolo de graniţele limbi istorice, va fi cu atât mai mult în interiorul unei limbi istorice, deci dincolo de graniţele uşor de trecut între diferitele „limbi funcţionale” din care este compusă o „limbă istorică”. Limbile istorice nu sunt niciodată complet omogene sub profil funcţional; în interiorul unei limbi istorice există diferenţe regionale („diatopice”), diferenţe social-culturale („diastratice) şi diferenţe condiţionate de situaţia vorbirii, adică diferenţe între diferite tipuri de modalităţi de expresie. („diafazice”). O limbă istorică trebuie concepută ca o conexiune complexă de idiomuri, de mari forme şi „stiluri lingvistice” pentru că o limbă istorică nu este niciodată un singur sistem lingvistic, ci un diasistem, un ansamblu de dialecte, „niveluri” şi „stiluri de limbă”. În consecinţă, o „limbă funcţională” este o tehnică a vorbirii omogenă sub toate cele trei aspecte care nu demonstrează nici o variabilitate. De exemplu,

spontaneitatea stilului de comunicare al vorbitorului cult determinată de o varietate regională a unei limbi istorice. Limba funcţională” este deci o idealizare concepută într-o perspectivă tehnico-descriptivă. Nimeni nu vorbeşte mult timp o limbă funcţională; o anumită lipsă de omogenitate se poate observa şi în texte extraordinar de omogene sub profil stilistic. Şi totuşi limba funcţională nu este un construct artificial, ci o realitate, în măsura în care ea „funcţionează” efectiv în orice punct al textului. Un vorbitor trebuie să realizeze în fiecare punct al enunţului său, unul şi doar unul dintre sistemele funcţionale pe care le cunoaşte, altfel nu poate fi capabil să vorbească. Descurajanta lipsă de omogenitate este dată doar de faptul că vorbitorul, în momentele succesive din producerea segmentului de text imediat următor, poate opta pentru un „subsistem” structurat puţin diferit şi pentru că, este foarte dificil să construieşti lungi segmente de text după o tehnică a vorbirii cu totul funcţional omogenă.

În ceea ce priveşte „conotaţia”, în sensul dat acestui concept de către L. Hjelmslev, ceea ce este valabil pentru limbile istorice este, în linii mari, valabil şi pentru limbile funcţionale: fiecare semn „conotează” sau „evocă” subsistemul căruia îi aparţine. O formă regională a limbii comune poate evoca o anumită regiune, locuitorii săi şi toate imaginile posibile pe care alţi membri ai comunităţii lingvistice le au despre ei. Aceste evocări devin însă operante doar în cazul „amestecurilor lingvistice”, mai precis, în cazul transferului de semne lingvistice de la o limbă funcţională la alta complet diferită. Dacă în

Bavaria, cineva vorbeşte bavareză în mod coerent cu interlocutorii bavarezi, nu va evoca nimic; conotaţia, în sensul dat de L. Hjelmslev, este desigur prezentă virtual, dar nu este actualizată. Acelaşi lucru se întâmplă cu gradul lingvistic aşa-zis „popular” sau cu stilul „familiar”. Relativele elemente lingvistice par a fi „populare” sau „familiare”, doar „văzute din afară”, nu în interiorul limbii funcţionale din care fac parte. „Conotaţia”, înţeleasă în acest sens, fondată pe lipsa omogenităţii caracteristică limbilor istorice, este în mod voit folosită în scopuri stilistice şi nu doar în literatură. În exemplele lui E. Coşeriu se insistă pe varietate şi nuanţe. În multe glume germane, de exemplu, fraza finală este în mod cert spusă întotdeauna în dialect, chiar şi atunci când naratorul abia cunoaşte acel dialect, şi asta pentru simplul motiv că este greu să rezişti tentaţiei de a imita şi pentru că ceea ce vrea să nareze povestitorul nu este doar o simplă glumă, ci o glumă din Köln, Berlin sau Dresda. În comunitatea lingvistică franceză acest lucru se întâmplă foarte rar şi în această funcţie evocativă sunt folosite „marile lingvistici” de exemplu aşa-zisa français populaire. Situaţia prezentă în limba italiană este mai apropiată de cea din limba germană. În comediile italiene, femeile de serviciu vorbesc de obicei veneţiană, independent de faptul că ele sunt sau nu din regiunea Veneţia. Faptul în sine că sunt „angajate în casă” le determină să vorbească veneţiana.

Se întâmplă deseori ca tradiţia folosirii dialectelor şi gradelor lingvistice, în scopul evocării unui „colorit local” sau „social”, să determine naşterea

unui anumit stil lingvistic care s-ar putea numi „limbă de imitaţie”. În Italia, de exemplu, toscanii, în speţă florentinii, sunt imitaţi într-un mod specific care, lingvistic vorbind, se fondează pe o „supra-generalizare” a unor determinante reguli fonetice ale „limbii toscane”. Este faimos în „toscană” sunetul surd /K/ (în unele regiuni şi /p/e/t/) cum este transformat în [h] (deci [ Φ ] şi [ Θ]). Acest fenomen se verifică doar pentru consoanele simple în poziţie intravocalică, nu şi pentru cazurile în care din motive fono-sintactice apare o consoană lungă. Cei care nu sunt din Toscana, ignorând condiţiile fonice exacte care provoacă această transformare, şi pentru a-i imita pe toscani, au formulat o simplă regulă de substituţie: /k/ devine /h/. În această „pseudo-toscană” se spune deci „la hasa” în loc de italianul „la casa” ca în toscana autentică, dar se spune şi „a hasa” o „il hane” (il cane) care în toscană însă ar suna ca [ak`kasa] prin întărire fono-sintatică şi [il`kane].

Imitaţia aproximativă a diferitelor dialecte poate să conducă chiar la naşterea unor forme literare specifice. Este citat scriitorul Carlo Emilio Gadda, cel care imită aceste diversităţi fără să cadă niciodată într-un adevărat ideal de autenticitate; idiomurile sale folosesc exclusiv la evocarea unei anumite clase sociale şi nu corespund în mod real varietăţilor existente. În literatura sudamericană există o limbă literară pentru a descrie viaţa oamenilor simpli care lucrează pământul. Este vorba despre o „limbă de imitaţie”, stilizată, fiindcă nimeni nu vorbeşte aşa, în realitate. Acest stil lingvistic foloseşte doar la evocarea unei anumite clase sociale sau la

reprezentarea anumitor personaje în operele literare, ca semne de apartenenţă la unele clase sociale.

Există în Italia o tehnică literară care se bazează pe o folosire foarte discretă a elementelor dialectale, o tehnică supranumită– dialect travestit. Acest fenomen nu a fost încă cercetat, ceea ce nu trebuie să ne mire deoarece pentru a putea duce la bun sfârşit o asemenea cercetare nu ajunge cunoaşterea perfectă a limbii literare italiene, ci trebuie să se cunoască şi dialectul care este „ascuns” în aceasta şi pe care merită să-l „dezgropăm”. În această tehnică literară dialectul nu apare material, ci, din când în când, apar anumite „mărci de recunoaştere”, o anumită secvenţă de cuvinte, care nu este uzuală, o folosire „deviantă” a unui singur cuvânt material din toată „italiana” şi altele. Prin această procedură stilistică, la lectura textului se naşte impresia că textul, în mod original, nu a fost conceput în „varietatea standard” a limbii naţionale. Această tehnică este exemplificată de E. Coşeriu prin de exemplul dat de Elsa Morante în romanul său L`isola di Artur (Insula lui Artur). Este vorba despre un roman scris în limba italiană, în care, dacă se cunosc bine dialectele italiene se înţelege repede că în spatele unor fraze italiene puse în gura unor personaje ale romanului, se ascunde dialectul napolitan.

III.6. Relaţii între semne şi „lucruri”

Este necesar să examinăm încă un tip de relaţii care poate fi foarte important pentru construcţia sensului în text, dar căruia în lingvistica modernă i s-a dat din păcate o atenţie foarte redusă. Este vorba de funcţia “icastică” a semnului, de imitaţia directă a lucrului desemnat prin semnificaţia unui singur semn sau prin semnificaţiile unui lanţ de semne şi de relaţia între semnul material sau vehiculele semnului şi lucrurile desemnate. Începând cu secolul al XVIII-lea au fost individualizate diferite forme ale acestei funcţii semnice direct reprezentative. Se distinge între planul expresiei şi cel al semnificantului între substanţa şi forma semnului. În interiorul categoriei de imitaţie prin substanţa semnului este necesar să identificăm ulterior trei sub-categorii:

a) Imitaţia directă mediată de imaginea fonică (onomatopeea). Limba, cel puţin cea originară, limba vorbită, este considerată şi în expresia sa de sunet structurat, de aceea, este evident că o imitaţie directă de obiecte şi stări de lucruri prin semne lingvistice poate să aibă loc doar în cadrul acustic, în cadrul sunetelor şi zgomotelor. Limba scrisă, considerată din nou în expresia sa, este prin contra-figură – desen, de aceea, ea poate imita forme şi figuri. Acest tip de imitaţie este chiar baza aşa-ziselor sisteme de scrieri ideografice; deşi, el se întâlneşte şi în cadrul sistemelor de scriere pe bază fonematică.

Este necesar ca, înainte de toate, să fie dezbătut argumentul imitaţiei sonore, a aşa-zisei imagini fonice (onomatopeea). În acest context s-a obiectat

sub diverse forme că şi în aşa-zisele cuvinte “onomatopeice” principiul arbitrariului semnului lingvistic nu ar fi cu adevărat violat. Ceea ce este, fără nici un dubiu, adevărat. În limba raţelor, toate raţele spun mereu acelaşi lucru, în schimb, în franceză spun couin-couin, în germană quak-quak, în daneză rap-rap şi în româneşte mac-mac. Acelaşi lucru este valabil pentru multe alte cuvinte onomatopeice. Acest gen de „pictură” este evident o manieră stilizantă datorită tradiţiei limbii istorice considerate; nu este vorba în nici un caz de o imitaţie naturală. Important pentru aceste elemente onomatopeice este faptul că ele semnifică ceva pentru vorbitor şi nu valorizarea obiectivă a „fidelităţii de restituire” de care este capabilă relaţia imitativă. Pentru vorbitor, cuvântul în chestiune sună onomatopeic şi el este identificat, până la un anumit grad, de-a dreptul cu sunetul natural şi recunoscut după ascultarea lui. Astfel există semne care sunt figurative prin finalitatea lor, semne care sunt date expres, dacă nu pentru a reproduce fidel prin substanţa lor sunetele naturale, atunci cel puţin pentru a le evoca.

În lucrarea – Forma e sostanza nei suoni del linguaggio – Coşeriu a tratat funcţia evocativă pe care o posedă limbajul datorită substanţei sale fonice, citând în acest sens un vers al poetului croat Nazor: I cvrči, cvrči, cvrčak, na čvoru crne, smrče (Şi cântă, cântă greierul pe ramura pinului negru”)45

În acest vers nu este nimic direct figurativ, indirect, icastic sau de origine onomatopeică, dar,

45 vezi E.Coşeriu, Forma e sostanza nei suoni del linguaggio, Montevideo, 1954.

verbul cvrčati (a cânta) şi substantivul cvrčak (greier) sunt deja complet gramaticalizate. Celelalte cuvinte čvor (noduri), crn (negru) e smrča (pin), în limbă nu sunt nici direct, nici indirect figurative, dar, în acest vers ele devin figurative, contribuind graţie substanţei fonice, evocării sunetului scos de greier. Chiar şi semnele grafice pot fi folosite figurativ şi nu doar în interiorul sistemelor de scriere ideografică. După acest principiu sunt găsite mereu noi tipuri de scriere care să reprezinte în mod direct cuvintele. Futuriştii au încercat să facă din elementul tipografic, deci din forma şi mărimea literelor din divizarea şi lungimea rândurilor şi altele, un mijloc expresiv direct. În alte culturi un astfel de fenomen este folosit dintotdeauna. Poezia chineză este foarte des receptată şi ca desen pentru sistemul de scriere puternic ideografic al chinezei, de aceea şi forma caligrafică a unei poezii are o valoare mai elevată faţă de sistemele de scriere concepute pe bază fonematică.

b) Imitaţia indirectă prin articulare. În acest caz avem de-a face – în termenii foneticii moderne – nu cu o impresie auditivă sau cu o imagine acustică, ci cu articularea mişcărilor care sunt necesare pentru a produce anumite sunete sau anumite combinaţii de sunete. Articularea va trebui într-un mod oarecare să corespundă lucrurilor desemnate, fiindcă nu se doreşte ca datorită puterii „motivaţiei articulatorii”, cuvintele să îşi poată asuma semnificaţii diferite de cele pe care le au în cadrul limbilor. Este totuşi posibil să se folosească într-un anumit text semne lingvistice în ideea conexiunii între ceea ce este spus în text şi mişcările articulatorii necesare. Un bun

exemplu îl putem găsi la umanistul spaniol Juan Luis Vives (1492-1540), care într-o lucrare din 1532 (De ratione dicendi), un fel de tratat de retorică, dezbate şi chestiuni de imitaţie prin substanţa semnelor şi trimite, în acest context, la posibilităţile imitative ale sunetului /r/. Se remarca ideea utilizării acestei consoane pentru evidenţierea unei dificultăţi, a unui efort.46

Sunetul /r/ trebuie deci să poată exprima pentru Juan Luis Vives depăşirea unui obstacol, pentru că articularea sa aminteşte de respiraţia celui care gâfâie; şi Virgiliu a folosit deseori sunetul /r/, vrând probabil să arate cu ce dificultate au crescut Etrunia şi Roma.47

c) Chiar şi un al treilea tip de imitaţie realizat prin substanţa semnului, a fost cercetat în lingvistică doar parţial. Este vorba despre imitaţia „sinestezică” fondată pe analogia între diferitele impresii senzoriale. Legăturile sinestezice între sfera acustică şi cea vizuală sunt atât de larg răspândite că şi-au

46 Coşeriu exemplifică ideea cu un citat din Juan Luis Vives: „R face ceea ce este dificil, ca şi cum ar trebui să se urce pe un teren înclinat şi plin de obstacole pentru care ar fi necesară o sforţare; de fapt are ceva ca respiraţia cuiva care face ceva obositor”. Coşeriu îl citează şi pe poetul Virgiliu, care, atunci când vrea să arate cu câtă dificultate au crescut Etruria şi chiar Roma, „împodobeşte” verbul cu multe consoane /r/:„Cosi crebbero Remo e Romolo e i forti Etruschi,-Cosi giunse al pieno potere nel mondo la splendida Roma”. Vezi E. Coşeriu, Zur Sprachtheorie von Juan Luis Vives, în Aus der franzosischen Kültur-und Geistesgeschichte (Frestschrift Walter Mönich), Winter, Heidelberg, 1971, p. 249.47 E. Coşeriu precizează că este vorba, evident, de /r/-ul latin pronunţat încă şi astăzi apical, în toate limbile latine, în afară de franceza standard.

făcut acces şi în metaforele limbajului cotidian. Este general valabil să se vorbească de /i/ ca de o vocală „deschisă” şi de /u/ ca de o vocală „inchisă”. Roman Jakobson, în lucrarea sa Lingvistică şi poetică, aminteşte că Stéphane Mallarmé a acuzat „limba sa mamă de o dezamăgitoare maliţiozitate în a conferi zilei un timbru obscur şi nopţii unul clar”. De fapt Mallarmé se exprimă în termeni destul de drastici: „(…) quelle déception, devant la perversité conférant à jour comme à nuit, contradictoirement, des timbres obscur ici là clair”. (Ce decepţie în faţa anomaliei care conferă în mod contradictoriu zilei ca şi nopţii timbre aici obscure, acolo luminoase.)

Această afirmaţie al lui Mallarmé nu este cu totul adecvată pentru că nu sunt făcute distincte, cu acurateţea necesară, cele două relaţii semiotice diferite: (a) relaţia între semnificant şi semnificat este relaţia între semnul complet şi (b) starea de lucruri desemnate 48.

48 Schema este reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.115

Aceeaşi confuzie este prezentă şi în obiecţiile care sunt continuu ridicate împotriva eficacităţii principiului sinestezic în diferite limbi: în timp ce în franceză lourd sau în italiană grosso pe de o parte, în germană winzig, în engleză little o thin, în italiană piccolo, pe de altă parte, întărirea comparaţiei vocale „scura” = „grandezza”, sau „pesantezza” şi „chiara” = „piccolezza”, „legerezza”, acelaşi lucru nu se întâmplă în cazuri ca germanul dick sau englezul big. De fapt această evocare sinestezică nu redă semnificatul idiolingvistic transmis de semnele considerate pe rând. Semnele lingvistice nu trebuie să fie figurative, dar ele pot să fie. Dacă se examinează mai de aproape afirmaţiile şi contra-afirmaţiile ridicate în acest context, aprecierile trebuie făcute fără discriminare între diferitele moduri de a pune problema. Se pune întrebarea dacă semnul are o semnificaţie exclusivă pe baza substanţei sale fonice? Această viziune pare că pluteşte nu doar înaintea celor care sunt de acord cu supoziţia unei funcţii figurative a semnului, dar mai ales în faţa celor care sunt împotrivă, pentru că toată această relativă dezbatere porneşte de la premise greşite. Semnul poate avea, ca adăugare la semnificatul istoric, şi o funcţie „figurativă” care eventual „să susţină” semnificatul? Această supoziţie nu poate fi categoric respinsă. Semnul poate adopta în text o asemenea funcţie icastică? În legătură cu această ultimă supoziţie nu pot exista dubii, pentru că aceasta este exact ceea ce se întâmplă atunci când se verifică, aşa

cum s-a văzut în scurtelor fragmente care tratează despre Ennio, Virgilio şi Nazor.

„Imitaţia în text” deseori nu este limitată la un singur semn, ci ea se extinde la o secvenţă de semne; conjuncţia latină at, singură nu ar avea în versul lui Ennio nici o funcţie figurativă dacă celelalte semne al aceluiaşi vers nu s-ar conecta toate, în mod egal, la fonemul /t/. În ceea ce priveşte mai ales vocaţia „sinestezică” se poate cita faimosul vers al lui Luis de Góngora : infame turba de nocturnas aves (mulţimea insuportabilă a păsărilor de noapte) în care dubla apariţie a silabei /tur/ în turba şi în nocturunas suscită o impresie de obscuritate.49

Imitaţia sinestezică are loc în virtutea contiguităţii unor semnificanţi diferiţi. Unde este vorba despre imitaţia realizată de un semn cu puterea substanţei lui fonice – că este imitaţia directă prin imaginea fonică sau indirectă prin articularea sau imitaţia „sinestezică” – va fi necesară distincţia între funcţia icastică potenţială a limbii şi funcţia icastică actuală în text. Acolo unde semnificatul istoric al unui semn şi potenţiala sa funcţie figurativă par a nu avea nimic de-a face una cu alta, poate totuşi să fie stabilită o referire în text sub forma unui joc de cuvinte. În lucrarea deja amintită – Forma şi substanţa în sunetele limbajului –este citată o scurtă compunere a poetului persan Omar Khayyām, tradusă de E. Coşeriu în italiană: „Un cuculo chiama dal tetto di un alto palazzo [ku] cu, cu, cu ». Este obişnuita imitaţie onomatopeică a cântecului de cuc, dar k, înseamnă, pe

49 Vezi D. Alonso, Poesia Española Ensayo de métodos y limites estilisticos, Madrid, Gredos, 1950, p. 25.

de altă parte, în persană şi „unde” astfel încât cântecul păsării poate fi în acelaşi timp interpretat şi în forma următoare: “Unde au rămas regii, unde principii care trăiau aici odată”?

Dacă până acum s-a cercetat doar contextul substanţei semnului, sau după terminologia glosematică, contextul substanţei expresiei50, expresia semnului are totuşi încă o formă. Prin „forma semnului” sau „forma expresiei” trebuie să se înţeleagă, în sens glosematic, locul sistematic care se cuvine fiecărui element semnic în complexul ansamblului de opoziţii existente în contextul expresiei unei limbi. Dincolo de toate aceasta, prin termenul „forma semnului” (referitor la planul expresiei) se înţeleg şi alte aspecte cum ar fi, dimensiunea, extensia fiecărui semn sau a lanţurilor de semne şi acele relaţii pur cantitativ-numerice dintre semnele textului rezumate în retorica antică prin termenul de numerus. Chiar în acest context se poate menţiona faptul că rapiditatea poate fi „imitată” printr-un ritm specific în vers sau în proză.

Pentru a explica în ce măsură forma semnului sau a secvenţei de semne poate fi figurativă E. Coşeriu dă un singur exemplu concret care, într-un anumit mod, reprezintă un caz limită: romanul lui James Joyce, Ulisse. În acest text raportul între timpul narativ şi timpul narat este de cca. 1:1, deci acţiunea romanului – în măsura în care este legitim să vorbim de „acţiune” în Ulisse – se extinde pe 24 de ore şi 50 vezi L. Hjelmslev, Omkring sprogteoriens grundlaeggelse, Munksgaard, København, 1943, pp. 52-65, apud Eugenio Coşeriu Linguistica del testo, introduzione a una ermeneutica del senso, Roma, Edizione la Nuova Italia Scientifica, 1997, p.117.

aproximativ 24 ore sunt necesare pentru a citi, sau a citi cu voce tare, sau a povesti romanul. Acest fapt poate fi interpretat simbolic şi este evident că, într-un asemenea caz, forma semnului, deci dimensiunea întregului text, contribuie la naşterea sensului textual.

III.7. Relaţia cu lumea extralingvistică şi „cunoaşterea lucrurilor”

Relaţiile între semne şi obiecte sau stări de lucruri desemnate de acestea nu constituie singurul tip de relaţii „obiective” sau extralingvistice, extratextuale, care trebuie avute în vedere, ci faptul că se vrea urmărirea până la capăt a problematicii naşterii sensului şi a construcţiei sensului în texte. Semnele funcţionează în text nu doar pe baza relaţiilor directe pe care le au cu „lucrurile”, ci şi prin relaţiile care există între semne şi cunoştinţele pe care le are despre ceea ce desemnează cel ce foloseşte semnele. Trebuie să menţionăm că „lucruri” nu înseamnă mereu şi oricum, obiecte fizice. Karl Vossler vorbeşte de diferitele „semnificaţii” pe care un cuvânt ca Pferd (cal) poate să le aibă pentru diferite grupuri în interiorul aceleiaşi comunităţi lingvistice. Astfel, pentru un ofiţer de cavalerie, pentru un obişnuit al curselor de cai sau pentru un copil dintr-un mare oraş ca Viena, care a putut să vadă calul doar din când în

când în Prater, acest cuvânt poate avea reprezentări diferite.51

Observaţia de la care pleacă Karl Vossler este justă, dar ceea ce îl deranjează pe E. Coşeriu este folosirea cuvântului „semnificat”, deşi nu poate fi vorba de „semnificat”, în sens strict lingvistic, pentru că atunci ar fi imposibilă înţelegerea între diferite subgrupuri ale unei comunităţi lingvistice şi ar fi de prisos să facem chiar şi un minim efort pentru a utiliza „semnificante” unitare. care să desemneze aceleaşi obiecte sau aceleaşi stări de lucruri. Ceea ce îl interesează pe Vossler este, mai degrabă, „semnificatul” ca fenomen psihologic, semnificatul ca ceva pentru o persoană, un aspect din ceea ce aici s-a numit „evocare”. Vorbitorii diferiţi, chiar cunoscând un „lucru”, îl cunosc în mod diferit şi, în anumite circumstanţe, semnele lingvistice pot să evoce o cunoaştere specifică. Cu scopul de a determina şi clarifica acest fenomen, în Determinación y entorno, E. Coşeriu defineşte un „cadru” special, numindu-l „regiune”. Prin aceasta se înţelege spaţiul care include un semn funcţional în sisteme semantice determinate. Limitele acestui spaţiu sunt date, pe de o parte, de tradiţia vorbirii, pe de altă parte, de cunoaşterea pe care o au vorbitorii despre stările de lucruri semnificate.

Subdiviziunile ulterioare ale regiunii sunt zonă, cadru şi mediu. Cu „zona” se indică regiunea în care un semn este cunoscut şi folosit în mod normal, „zona” coincide deseori cu „limba istorică” uneori

51 vezi şi Karl Vossler, Gesammelte Aufsätze zur Sprachphilosophie, München, Hueber, 1923, p. 1.

chiar cu „limbile istorice” strâns înrudite cu însuşi grupul lingvistic; în orice caz depinde de graniţele lingvistice pentru a stabili preferinţa pentru termenul de „izoglosă”. Ambitul, cadrul, indică regiunea în care desemnatul însuşi este un obiect familiar în lumea obişnuită a vorbitorilor; graniţele cadrului sunt deci culturale nu lingvistice. Regiunea în interiorul căreia un obiect precum „casa” este, în general, cunoscut. El reprezintă o ambianţă care este delimitată de alte cadre în care nu sunt cunoscute obiecte – eventual echivalente ca profil funcţional – cum este igloo sau wigwam.

Mediul este o „regiune” determinată social şi cultural, ca de exemplu familia, şcoala, comunitatea profesională sau casta, unde se poate dispune de semne specifice pentru obiecte dintr-un cadru mai extins. Mediul poate să aibă semne determinante pentru obiecte care aparţin doar acestuia şi în acest gen de cazuri el ar reprezenta ceva de genul unui „piccolo ambito”. În relaţiile care se formează dacă un cuvânt este folosit în afara zonei sale, avem o formă specială de evocare, ca şi atunci când un semn este folosit în afara arealului desemnatului său. Atunci când în ţările occidentale europene se vorbeşte de taiga sau igloo, sau, când în afara Spaniei şi a comunităţii lingvistice spaniole se vorbeşte de seguidilla, alborada sau torero avem un tip special de relaţii.52

52 alborada este serenada care se face dimineaţa devreme celui care este sărbătorit, iar seguidilla este forma unei strofe populare reluată în ocazii festive.

Folosirea termenilor tehnici în limbajul cotidian reprezintă un model exemplar pentru depăşirea „cadrului”. Pe de altă parte, semnele unei alte limbi istorice, ale cărei desemnări sunt absolut uzuale în cadrul ei propriu, părăsind această regiune primesc un aspect pur tehnic. Astfel, este mai mult decât improbabil ca unele cuvinte precum geisha sau samurai, în japoneză, să fie expresii tehnice, dar nu se poate aprecia corect utilizarea lor dacă nu se cunoaşte japoneza şi tradiţia culturală a vieţii japoneze. În limbile europene aceste cuvinte reprezintă, termeni tehnici pentru că se referă la ceva ce doar japonezii cunosc pe baza unei intuiţii imediate. Semnele se găsesc în relaţie cu cunoaşterea lucrurilor pe care le desemnează şi deci cu întreaga cultură. Pentru a clarifica mai bine acest lucru se apelează la un exemplu din mitologie. Chiar dacă suntem europeni foarte culţi şi dispunem de o excelentă cunoaştere a mitologiei antice, în culturile noastre corespondenţii numelor mitologice funcţionează totuşi în mod complet diferit, ele au o cu totul altă funcţie evocativă în comparaţie cu cea avută în antichitate, atunci când mitologia era o formă vie a interpretării lumii. Astfel, ne putem referi cu un singur nume la un fenomen natural sau la un Dumnezeu şi aceasta este foarte important pentru interpretarea textelor greceşti. Intră în „interpretarea lumii” şi posibilitatea amintită deja, că „lucrurile” funcţionează, la rândul lor, ca „semne” în interiorul unui anumit spaţiu cultural care nu coincide în mod necesar cu limba. Se înţelege prin aceasta binecunoscutul fenomen constituit din valoarea simbolică tradiţională şi

colectivă a unui lucru în interiorul unei comunităţi culturale.

Încă o dată relaţiile semiotice complexe care se pot ivi dintr-un asemenea fenomen sunt explicabile. Numele culorilor sunt un exemplu în acest sens pentru că anumite culori, într-o anumită comunitate culturală, pot avea o valoare simbolică. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru obiectele în care culoarea – purtătoare de valoare simbolică – reprezintă o caracteristică foarte relevantă, ca în cazul „zăpadă pură, intactă” sau “corb funest”. Este vorba despre o funcţie „mediată” ce vizează relaţia: semn-desemnare-simbolizare. În acest context se vorbeşte metaforic despre „limbi” despre „limba culorilor” sau „limba florilor” în care trandafirului i se cuvine o poziţie diferită de cea a crinului. Şi acest raport semnic indirect poate contribui la sensul complex al textelor.

În lucrarea sa, K. Vossler ( K. Vossler, Gesammelte Aufsätze, op.cit., p.1) citează două cunoscute versuri rostite de Mefisto, în Faust de J. W. Goethe: „Grau, teurer Freund, ist alle Theorie / Und grün des Lebens goldner Baum”

Vossler interpretează aceste versuri în sensul unei presupuse „lipse de logică” a limbajului. Predicaţia contradictorie (pomul auriu este verde) şi cea lipsită de înţeles (teoria este gri) ar trebui luate ca exemple ale caracterului „ilogic” al limbajului, dar aceste observaţii conţin împreună şi ceva just şi ceva greşit. Se poate releva chiar o contradicţie sau o lipsă de sens în planul semnificatului ca şi în cel al desemnării. Teoriile –observă E. Coşeriu – pot avea diferite calităţi, dar cu siguranţă nu sunt colorate, iar

un pom în general nu este auriu şi nu este cu atât mai mult într-o frază în care este desemnat expres ca fiind verde. Dacă se ţine cont însă de „cunoaşterea lucrurilor”, mai precis, de ideile şi opiniile răspândite în jurul lucrurilor într-o comunitate determinată, şi aceasta trebuie făcut pentru că textele se pot interpreta doar în planul sensului – atunci în versurile lui Goethe nu va fi nimic „nelalocul lui” sau „contradictoriu”: teoriei îi sunt atribuite calităţile aferente culorii gri şi viaţa este legată generos de calităţile simbolizate de pom şi de culorile verde şi auriu. Semnificatul şi desemnarea au, în acest caz, statutul unui semnificant pe planul textului şi un semnificant nu poate fi nici „nelalocul lui”, nici „ilogic”.

III.8. Circumstanţierile, relaţia cu experienţa imediată lingvistică sau non-lingvistică

Alte tipuri de relaţii între semne şi „cunoaşterea lucrurilor” sunt cunoscute de mult timp în lingvistică, chiar dacă doar în parte aceste relaţii au fost mereu obiect de consideraţie. În multe manuale e bine-cunoscută trimiterea la faptul că orice act lingvistic este exprimat şi înţeles mai mult decât ceea ce este spus efectiv. Legat de aceasta se demonstrează că a vorbi presupune o anumită cunoaştere, nu doar a lucrurilor despre care se vorbeşte, dar şi a acelor obiecte şi stări de lucruri care, în clipa vorbirii determină într-o anumită formă actul lingvistic. Se disting doi factori importanţi: contextul şi situaţia de vorbire.

Prin context se înţelege mediul pur lingvistic al semnului în text, deci ceea ce a fost spus deja nu ceea ce urmează a fi spus. Prin „situaţia de vorbire” se înţelege mediul non lingvistic al semnului sau secvenţei de semne, circumstanţele care însoţesc actul lingvistic, eventual şi anumite informaţii pe care vorbitorul le transmite tacit ascultătorului. Anumiţi teoreticieni ai limbajului adaugă acestor doi factori un al treilea: universul discursului (universe of discourse). Karl Bühler introduce o distincţie între intorno simpratico, sinfisico şi sinsemantico.53

Prin „intorno sinsemantico” trebuie să se înţeleagă doar contextul lingvistic, în sens uzual, în timp ce „intorno simpatico” corespunde aproximativ „situaţiei” percepută în mod tradiţional şi nu „situaţiei” care va fi precizată în sensul abreviat, asta deoarece la Bühler, ea apare într-un cadru cu totul diferit. Adevărata noutate este reprezentată de „intorno sinfisico” care va corespunde, în parte, cu ceea ce aici este numit prin „context fizic”. Dacă, de exemplu, pe frontispiciul unei cărţi apare semnul lingvistic Leul sau dacă pe un indicator stradal este scris Tübingen, aceste semne vor funcţiona în relaţie cu „cunoaşterea lucrurilor” de către cel care interpretează semnele. Deoarece ştim ce este o carte, înţelegem imediat că, în cazul acesta, nu obiectul „carte” este cel indicat cu semnul Leu, ci faptul că, probabil, în această carte, o să aflăm ceva despre leu. Locul în care se găseşte un indicator stradal precizează direcţia ce trebuie urmată pentru a se ajunge la Tübingen. Pe baza cunoaşterii

53 vezi, Karl Bühler Sprachtheorie, Die Darkstellungsfunktion der Sprache, Jena, Fischer, 1934, p. 154.

obiectului „indicator stradal” semnul lingvistic este interpretat în sensul „pe acolo se merge la Tübingen”. Aceste punctări au menirea de a determina mai îndeaproape circumstanţele, contextele vorbirii, şi ele sunt foarte importante, dar încă insuficiente. Pentru a examina în mod mai precis şi pentru a înţelege şi mai bine funcţionarea semnelor în texte este necesară o gamă mai diferită de diferenţieri. În lucrarea Determinación y entorno, E. Coşeriu a întreprins deja o tentativă de a dezvolta un instrumentar teoretic adecvat pentru acest scop.54

Iată o formă concisă a diferenţierilor motivate şi clarificate acolo. În conceptul general de cadru trebuie avute în vedere cele patru tipuri desemnate de Coşeriu: situaţie, context, regiune sau spaţiu şi univers al discursului. Situaţia este un cadru în care se înfăptuieşte actul vorbirii, faptul însuşi că se vorbeşte. Coordonatele spaţiale şi temporale care sunt create atunci când vorbeşti şi când imediat ceva devine „aici” şi „acum” şi altceva devine „atunci” şi „acolo”, „înainte” sau „după”, „acesta” sau „acela” ş.a.m.d., toate acestea sunt determinate în coordonatele vorbirii. Contextul este cadrul în care limbajul este întrebuinţat efectiv şi care este foarte variat.( Există un context fizic, empiric, istoric, natural, cultural.) Regiunea sau spaţiul nu este un context al vorbirii, ci zona de valabilitate a unui semn în raport cu ceea ce poate numi semnul. Spaţiul în care se cunoaşte nu cuvântul casa, ci obiectul „casa”, care este deosebit de izbă sau de altele. Universul

54 Vezi Eugenio Coşeriu Determinación y entorno, op.cit., în special 3.1.1.- 3.5.2.

discursului este deosebit de spaţiul real sau ontic ce reprezintă lumea în care sau despre care se vorbeşte. Astfel, universul practic este un univers de discurs; matematica, literatura, mitologia sunt universuri de discurs.

În interiorul acestui concept trebuie făcute ulterioare diferenţieri prezentate aici în formă schematică 55:

55 Schemă este reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.123.

III.9. Relaţiile cu semnele altor texte

Despre relaţia cu alte texte în Tesis sobre el tema „lenguaje” y „poezia” E. Coşeriu menţionează

că: „el signo lingüistico concreto funciona (…) por su relación con otros textos”, iar în Textliguistik. Eine Einführung se face referire la o categorie de relaţii ale semnului cu semne din alte texte, în limita textelor recunoscute de tradiţia lingvistică şi culturală a comunităţii. Precizarea face trimitere la discursul repetat şi la maxime şi sintagme celebre.56

La nivelul semnului lingvistic, relaţia nu se stabileşte cu „alte texte”, ci cu „semnele altor texte” prin intermediul unităţilor cunoscute deja de tradiţie. Deci, relaţiile de acest tip nu sunt relaţii între un semn actualizat în text şi alte semne, categorii sau sisteme de semne în absentia, neactualizate, ci, mai degrabă, ele sunt relaţii între semnele textului şi semnele din alte texte. Este vorba desigur, nu de texte oarecare ci de texte care au o istorie ce aparţine tradiţiei lingvistice şi culturale a unei comunităţi. Cel mult poate fi vorba de semne singulare, cum ar fi de exemplu un singur cuvânt care a fost folosit o singură dată, mod specific, într-un anumit text. Însă, de regulă sunt secvenţe de semne, combinaţii „gata făcute” de semne, care vin extrapolate în întregime. Se pot distinge aici două sub-categorii; pe de o parte, avem tot ceea ce este transmis într-o tradiţie lingvistică, ca şi locuţiune fixă, deci moduri de a spune, proverbe şi altele similare, deci simpla reproducere a ceea ce s-a spus deja şi numim aceasta discurs repetat, iar, pe de altă parte, avem textele memorabile, spusele celebre, care au atins în interiorul unei comunităţi lingvistice 56 „In all diesen Fällen handelt es sich um sehr bekannte Texte, auf die mann sich nicht nur beziehen kann, sondern auf di man sich auch tatsächlich immer wieder bezieht.” Textliguistik. Eine Einführung, Tübingen, 1981, p. 82.

un grad foarte înalt de notorietate, astfel încât se poate presupune o cunoaştere a acestor texte, în parte literare, cele mai multe aparţinând întregii comunităţii lingvistice.

Discursul repetat este posibilitatea de a utiliza în texte semnele în aşa mod încât să trebuiască să fie înţelese ca aluzii la o secvenţă pre-confecţionată de semne, dar deja existentă. Astfel, o sintagmă ca molti amici molto disonore (mulţi prieteni, multă dezonoare) va fi înţeleasă de regulă ca aluzie la locuţiunea italiană molti nemici, molto onore (mulţi duşmani, multă onoare) şi va fi interpretată în mod corespunzător, nu în sensul că „este o dezonoare a avea mulţi prieteni”, ci în sensul că „doar prin forţa unor susţineri exterioare care vin din mai multe părţi, nimeni nu-şi va putea câştiga o înaltă consideraţie”. Dacă spun despre cineva că împreună cu el „se pot fura cel mult măgari ”, aceasta înseamnă că persoana respectivă nu poate fi de prea mare încredere. Acest tip de tehnică şi de recreare în interiorul unui mod de a spune, poate contribui la naşterea sensului în noi texte.

Graniţele între discursul repetat şi expresiile proverbiale nu sunt rigid trasate, însă aici este vorba de texte univoc identificabile, a căror cunoaştere poate fi presupusă de mai mulţi membri ai comunităţii lingvistice. În termeni mai exacţi este din nou vorba nu de textele propriu-zise, ci de posibilitatea de a folosi mijloacele potrivite pentru a reface, în texte noi, textele deja existente. În italiană, de exemplu, il ritorno del pellegrino (întoarcerea pelegrinului) nu înseamnă nimic mai mult decât ceea ce această sintagmă înseamnă de obicei: un anumit pelegrin care

se întoarce. Dacă spunem de exemplu în engleză the pilgrim`s regress, utilizând în această sintagmă cuvântul regress şi nu return, atunci aceasta va fi înţeleasă de către mulţi englezi ca o aluzie la un text foarte cunoscut în comunitatea lor lingvistică, este vorba de o aluzie la The Pilgrim`s Progress de John Bunyan.

Dacă spunem în italiană: „În un luogo della Svevia, il cui nome vaglia ricordore…” (”Într-un loc din Svevia al cărui nume nu vreau să mi-l amintesc”), acest fragment de frază – cel puţin printre non-hispanici – nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat aici prima oară; este vorba evident de o localitate într-o regiune germană, al cărei nume vorbitorul nu are nici o intenţie să şi-l amintească. Dacă formulăm acelaşi fragment în spaniolă şi îl enunţăm într-un cerc de vorbitori de spaniolă, „en un lugar de la Suabia, de cujo nombre no quiero acordarme”… , el va fi înţeles de către cei mai mulţi ca o referire la începutul romanului lui Don Quijote. E suficientă chiar şi simpla frază relativă X, de cuyo nombre no quiero acordarme, pentru a face legătura cu această referire.

În aceste cazuri este vorba de texte foarte cunoscute la care nu doar se poate face referire, ci la care efectiv se face mereu referire. Acestea converg spre relevarea faptului că sensul nu derivă doar şi exclusiv din structura textului, dar şi din diferitele relaţii ale segmentelor textului cu texte deja existente şi nu de puţine ori sensul complet al textelor, în special al textelor literare, se deschide

doar în contextul operelor unui autor sau în cea a complexei tradiţii literare şi culturale.

Prin situaţie trebuie să înţelegem ceva mult mai specific decât folosirea comună a termenului şi această îndepărtare de folosirea generală apare justificată şi necesară. Situaţia constă exclusiv în circumstanţe şi relaţii de spaţiu şi timp care se nasc odată cu vorbirea atunci când cineva vorbeşte cu altcineva despre ceva, într-un anumit loc din spaţiu şi într-un anumit moment în timp. Situaţia este determinată de cadrul prin care se nasc eu şi tu, aici şi acolo, acum şi atunci, continuumul spaţio-temporal care este edificat prin actul lingvistic în jurul vorbitorului şi prin care diferitele enunţuri spaţiale, temporale şi personale desemnează ceva concret, dincolo de semnificaţia lor categorială. Despre conceptul de regiune sau spaţiu se înţelege spaţiul care include un semn funcţional în sisteme semantice determinate. Limitele acestui spaţiu sunt date de tradiţia vorbirii şi de cunoaşterea pe care o au vorbitorii despre stările de lucruri semnificate. Prin context trebuie să se înţeleagă realitatea complexă care înconjoară un semn, realitate care, la rândul său, constă din „semne” sau în „non-semne” .Prin universul de discurs trebuie să înţelegem sistemul universal de semnificaţii din care face parte un text şi prin care ultimul primeşte validitate şi un sens specific.

În interiorul situaţiei trebuie să distingem între situaţie directă şi cea indirectă. Situaţia directă este constituită din raporturile spaţiale şi temporale care se nasc prin actul lingvistic însuşi şi prin care se

reprezintă un punct de referinţă. O situaţie directă este dată atunci când eu-vorbitor, în locul şi în clipa vorbirii spun eu, aici şi acum. În situaţia indirectă acest punct de referinţă este mutat „în exterior”. Eu nu sunt eu, dar eu este un Eu-narator; aici nu este aici, dar aici este „aici-ul” lucrurilor şi evenimentelor despre care se narează, evenimente care pot avea, în mod egal, propriul acum, nu în mod necesar coincident cu „acum-ul” actului lingvistic concret.

În interiorul categoriei de context se pot distinge trei tipuri care pot fi articulabile ulterior:

1.Contextul idiolingvistic sau limba însăşi cu care se vorbeşte: toate semnele unei limbi utilizate în actul lingvistic se găsesc într-o relaţie in absentia cu alte elemente semnice ale aceleiaşi limbi.

2. Contextul de discurs sau textul însuşi ca „circumstanţiere sau cadru” pentru a fiecărei dintre părţile sale.

3. Contextul extralingvistic este constituit din toate circumstanţele non lingvistice care sunt percepute direct de către vorbitori sau care le sunt cunoscute.

Ultimele două tipuri de context sunt foarte importante pentru înţelegerea naşterii sensului în interiorul textelor, de aceea este necesar să facem unele consideraţii despre noţiunea de context de discurs. Este foarte important să punem în evidenţă faptul că acesta constă nu doar în ceea ce precede segmentul de text, dar şi din ceea ce îi urmează. Deseori se presupune că doar ceea ce s-a spus deja poate reprezenta contextul pentru semnul în text. În realitate, chiar şi ceea ce trebuie spus aparţine

contextului unui semn în text. Astfel, ceea ce mai trebuie spus poate să modifice radical înţelegerea unui semn, de aceea, ceea ce „se intenţiona” cu folosirea unui anumit semn într-un anumit loc din text, va fi probabil înţeles doar atunci când textul va fi citit până la sfârşit. Exemplul citat de E. Coşeriu se referă la un termen care apare în titlul unui tratat teoretic. Este clar că „sensul” folosirii acestui semn este modificat în mod constant în timpul lecturii. La început este doar o intuiţie confuză, o cunoaştere neclară, o pre-înţelegere a semnului, iar pe parcurs aceasta va deveni tot mai precisă, într-un proces care se va închide poate doar la sfârşitul textului. În plus, trebuie să distingem între contextul de discurs direct şi contextul de discurs indirect, aşa cum se face distincţia între pozitiv şi negativ. „Direct” semnifică aici „în direct, în imediata apropiere a semnului” şi, în mod corespunzător, „indirect” înseamnă „departe din text”, deci, pe de-o parte „înainte” sau, pe de altă, parte „după”. Textul, în ansamblul său, reprezintă astfel mereu contextul indirect pentru orice semn care apare în interiorul acestuia. Cât despre diferenţierea între contextul discursului pozitiv şi contextul discursului negativ trebuie remarcat, înainte de toate, că, în mod obişnuit, este amintită doar existenţa primului. Apare important ca şi „ne-spusul”, şi „ceea ce rămâne deoparte” să fie luat în consideraţie ca text posibil. Multe funcţii textuale sunt extrase din ceva „nespus”, dar amintite în referirile contextuale.

Acte lingvistice precum aluzia, insinuarea, sugerarea („retrimiterea discretă”) funcţionează deseori datorită acestor „goluri lăsate” în text,

recunoscute de cel care le interpretează ca presupoziţii a ceea ce este spus, ca ceva care trebuie să se „umple” tacit. Chiar şi tăcerea poate fi simbolică, ne-spusul poate avea un sens specific, particular.

În contextul extralingvistic sunt cuprinse toate acele circumstanţe care, la un prim nivel de analiză, se contrapun semnelor ca ceva „non-semnic”, determinând, mai îndeaproape folosirea semnelor. Spunem „la un prim nivel al analizei” pentru a da importanţă faptului că „lucrurile” pot eventual juca rolul de simboluri şi cu aceasta cel de „semne de gradul al doilea”. Contextul extralingvistic fizic este constituit din lucruri la care semnul aderă direct. Astfel, o carte este un context fizic pentru semnele care formează titlul. Acest tip de context corespunde, mai mult sau mai puţin, acelui „intorno sinfisico” al lui Bühler.

Prin context extralingvistic empiric se înţeleg obiectele şi stările de lucruri cunoscute interlocutorilor în momentul şi locul vorbirii. Poate fi vorba de lucruri imediat vizibile sau de lucruri şi situaţii a căror prezenţă nu se poate pune la îndoială. Prin context extralingvistic „natural” se înţelege lumea cunoscută nouă prin contextul vorbirii, deci prin totalitatea contextelor empirice. Este vorba despre tot ceea ce ştim despre natura înconjurătoare şi despre constituţia noastră corporală, pe care le presupunem ca fiind cunoscute în vorbire, până într-un anumit punct.

Acest context natural are repercursiuni şi asupra cadrului pur gramatical. De exemplu sintagmele – un copil cu ochii, o femeie cu picioarele, un bărbat cu nasul, dau fără dubii impresia de a fi

„deviante”, în timp ce corespondentele lor modificate – un copil cu ochi albaştri, o femeie cu picioare frumoase, un bărbat cu nas ascuţit, sunt nu doar corecte din punct de vedere gramatical dar şi acceptabile din punct de vedere „pragmatic”. Unii lingvişti au ajuns la concluzia că trebuie să existe o „sintaxă a părţilor corpului”. O astfel de supoziţie trebuie respinsă fie şi numai pentru omagiul adus condescendenţei general acceptate a „imaginilor deformate”. Dacă ar exista într-adevăr ceva ca o „sintaxă a părţilor corpului” în ea ar putea să fie vorba doar de mişcări coordonate pe care suntem capabili să le facem doar cu ajutorul membrelor noastre. Există totuşi, dincolo de aceasta o „sintaxă a numelor părţilor corpului”, ceea ce la prima vedere ar apărea acceptabil. În fenomenul observat se distinge însă ceva mult mai general: s-ar putea vorbi în acest sens de o „sintaxă a cunoscutului”. Cum nu este obişnuit a vorbi de o femeie cu picioare aşa nu este obişnuit a se vorbi de o casă cu ferestre, o pădure cu copaci, sau de un râu cu apă, ci, în mod obişnuit, se vorbeşte de o casă cu ferestre luminoase, o pădure cu copacii rupţi de furtună sau un râu cu apa care iese din matcă. Aceasta se întâmplă datorită faptului că multe lucruri dintre cele care sunt considerate în general cunoscute în interiorul unei comunităţi umane, nu sunt exprimate explicit. În acest sens şi „neregularităţile sintactice” deja relevate sunt cel puţin supra-idiolingvistice, iar în parte sunt chiar universale sub profil empiric.

Pentru a ne întoarce la un exemplu deja citat, vorbim de Soare şi de lună fără specificaţii ulteriore, pentru că aceste corpuri cereşti sunt unice în contextul

lor natural. Nu doar în literatura ştiinţifico-fantastică, ci şi în povestirile fantastice ale antichităţii se întâlneşte o procedură narativă specifică: lumea noastră înconjurătoare este descrisă din punctul de vedere al unei lumi complet diferite, în care au valoare supoziţii „naturale” cu totul diferite de ale noastre, astfel încât ceea ce este pentru noi normal, devine subit străin. Dacă într-o astfel de narare se vorbeşte de exemplu despre o fiinţă vie care provoacă groază, o fiinţă cu extremităţile inferioare aproape sferice, acoperite cu fibre sau cu coarne şi prevăzute în partea anterioară cu mai multe deschideri care se mişcă diferit, atunci se poate înţelege nu doar despre ce este vorba, dar subit devine clar faptul că aşa zisul nostru „context natural” nu mai este unicul posibil.

Prin context extralingvistic, practic sau ocazional se înţelege „ocazia” vorbirii, conjunctura specifică subiectivă sau obiectivă a actului de discurs. Mai precis este vorba de ceea ce alţi autori indică prin „situaţie” sau cel puţin de ceea ce în parte se indică printr-un asemenea concept. Determinanţi pentru acest tip de context sunt de exemplu interlocutorii şi precisele circumstanţe spaţiale şi temporale ale vorbirii care ne permit să ne exprimăm „eliptic”. Astfel, la ghişeul poştal putem cere „două de două mii” sau putem spune celui care este în faţa noastră doar “monstruos de rece” – el va rămâne încredinţat contextului extralingvistic practic sau ocazional, dacă este vorba de o băutură, de obiectul abia atins sau de temperatura aerului în acel moment.

Prin context istoric se înţelege totalitatea circumstanţelor „istorice” cunoscute cititorilor.

Contextul istoric poate, prin extensia sa, să fie particular sau general, deci poate fi constituit dintr-o comunitate foarte mică, precum o familie sau un sat, sau poate fi reprezentat de forme istorice mult mai cuprinzătoare ca naţiuni, comunităţi culturale sau întreaga umanitate. În ambele cazuri el contribuie la sensul folosirii semnelor în actul de discurs. În propriul apartament, o mamă poate întreba unde s-a ascuns Gianni din nou. Dacă ar face-o în aula unei Universităţi aceasta ar avea drept consecinţă o izbucnire în hohote de râs. Contextului istoric general îi aparţin în schimb fapte ale căror cunoaştere este răspândită în mod eterogen, de exemplu, faptul că trăim într-o republică parlamentară şi nu într-o monarhie sau că în epoca noastră există un Papă. Dintr-un alt punct de vedere, trebuie făcută distincţia între contextul istoric actual şi cel trecut. O expresie precum Papa este individualizată doar prin contextul istoric universal actual, nu prin cel trecut: pe de o parte în decursul istoriei au fost diferiţi Papi, şi, pe de altă parte, nu în fiecare epocă a fost un singur Papă într-un singur loc.

Prin contextul extralingvistic cultural se înţelege tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi fie că este vorba de un grup restrâns, fie că este vorba de întreaga umanitate. În aceasta intră, de exemplu, mitologia şi totalitatea faptelor cunoscute unei comunităţi plecând de la munca oamenilor de ştiinţă şi a scriitorilor. Oricum, nu este necesar să fie universal cunoscut autorul unui „dat cultural”; nu toţi ştiu cine este autorul versului Wer reitet so spät durch

Nacht und Wind57 („Cine călăreşte aşa târziu în noapte şi în vânt”), dar şi cei care nu ştiu, cunosc totuşi acest fragment de text şi pot face referire la el.

Un astfel de sistem este constituit din orice formă de interpretare a lumii, din orice modalitate specifică de vorbire coerentă despre lume. Mitologia, literatura, ştiinţa, matematica, lumea vieţii practice constituie toate împreună, astfel de universuri de discurs în măsura în care pot fi „teme” şi „sisteme de referinţă” ale discursului nostru. O expresie precum reducerea obiectului la subiect, are sens în interiorul filosofiei nu însă şi în sfera gramaticii. Doar simplul fapt de a se referi la un anumit univers de discurs contribuie la naşterea sensului.

Sensul se naşte însă şi din combinarea intenţionată a diferitelor universuri ale discursului. La baza acestor fraze: „pe scară se văd doi oameni care coboară din maimuţă” sau „în pădure doi tineri matematicieni extrag din copaci rădăcinile pătrate”, sau „subiectul transcedental apare exclusiv în conexiune cu obiectele formate” este o amestecare intenţionată a diferitelor universuri de discurs şi această confuzie se întrebuinţează, uneori, în literatură. Unii logicieni pozitivişti au criticat conceptul de „univers de discurs” aducând motivaţia că nu ar fi alt univers în afară de cel al experienţei noastre care poate deveni univers istoric. Nu se spune Zeus era un Dumnezeu al grecilor; formularea „corectă” a stării de lucruri la care se face referire ar fi trebuit să fie mai degrabă: în această şi în acea epocă Grecii credeau în Zeus... Prin această „procedură de

57 vezi Goethe – Erlkönig (Regele Elfilor)

traducere” s-ar putea converti toate enunţurile la universul experienţei noastre şi să le reducem astfel la unica lume „reală”, sau la cea cognoscibilă empiric. Totuşi, această critică îi apare lui E. Coşeriu cu totul nemotivată, pentru că este natural să existe „doar o lume”, dar, în ceea ce priveşte universurile de discurs, acolo este vorba nu de „lumi”, ci de sisteme semantice, de ceea ce cu acest termen amplu conotat s-ar putea numi viziuni de lumi posibile (orig. „visione del mondo”).

Chiar pretenţia de a traduce enunţuri inadmisibile (de genul: călătoria din Odiseea a durat zece ani, redat ca un poem epic atribuit lui Homer, din prima epocă a literaturii greceşti, se povesteşte că...) demonstrează faptul că fraza citată anterior aparţine unui univers de discurs particular. Nu se pune la îndoială faptul că pentru anumite scopuri se pot face traduceri de acest gen, totuşi pare nelegitimă pretenţia ridicată plecând de aici. Valorile de adevăr – şi aceasta interesează în primul rând pe logicienii pozitivişti – sunt stabilite în special în interiorul universului de discurs căruia îi aparţine un enunţ. S-a spus deja că valoarea de adevăr a unei afirmaţii ca Ulisse era bărbatul Elenei este contrazisă pe baza Odiseei nu pe baza istoriei. Şi astfel, fraza abia citată este o aserţiune falsă care ar putea fi corectată cu Ulisse era bărbatul Penelopei.

În multitudinea relaţiilor existente între un semn şi o secvenţă de semne sau între un text complet, pe de o parte, şi cunoştinţele şi experienţele de care dispun aceia care utilizează semnele ce privesc posibilele obiecte desemnate, pe de altă parte, trebuie

operată totuşi o restricţie. Această conexiune de relaţii apare în completa lor desfăşurare doar în limba vorbită. Limba scrisă nu dispune de toate aceste circumstanţe. Un context extralingvistic fizic există efectiv doar pentru limba scrisă; acelaşi lucru este valabil – cel puţin în parte – pentru contextul empiric. Contextul extralingvistic istoric sau cel natural este în schimb prezent şi în cadrul limbii scrise, în mod nelimitat.

Una dintre cele mai importante diferenţe care există între limba scrisă şi cea vorbită constă în faptul că prima, contrar celei de-a doua, nu poate să utilizeze toate contextele extra-lingvistice posibile, dar îşi poate însuşi o parte din aceste contexte doar prin intermediul contextului de discurs. Contextele extralingvistice sunt produse parţial doar o singură dată în textul însuşi, apoi, ca şi în limba vorbită, sunt folosite doar pentru determinări ulterioare. În literatură există mari maeştri capabili să creeze chiar acele contexte care nu sunt imediat la dispoziţia limbii scrise, mari maeştri priceput de a face să se nască în interiorul textului ceea ce este absolut concret într-un context extralingvistic, fără a trebui să se recurgă pentru aceasta la facilul instrument al purei denominalizări. Unul dintre ei este Shakespeare.

Dacă Shakespeare are nevoie de noapte, el nu se mulţumeşte cu o didascalie ca – noapte profundă sau scena este situată în obscuritatea cea mai profundă, - ci mai degrabă „creează” noaptea, o face să se nască în text. Personajele se strigă unele pe altele, chiar dacă ele se găsesc pe scenă unele lângă altele, se împiedică în mici obstacole şi se plâng

pentru că nu-şi pot vedea propria mână în faţa ochilor. Un alt mare maestru în crearea de astfel de contexte extralingvistice este Platon. Pentru el acest fapt era şi mai dificil, pentru că el nu avea la dispoziţie nici didascalii, nici mijloace scenice. Totuşi, deja în primele pagini ale Republicii, în scrierea despre Stat, se pot descoperi multe lucruri neexprimate direct. Avem o percepţie rapidă a caracterelor esenţiale şi a comportamentelor interlocutorilor fără ca acestea să fie descrise în mod expres. Şi această „înţelegere a lucrurilor” care iese în evidenţă deja din lectura primelor pagini din circumstanţele vorbirii, influenţează şi înţelegerea conţinutului propriu al dialogului.

IV. SENSUL, O COMBINARE A

TUTUROR RELAŢIILOR SEMNICE

După abordarea problematicii naşterii sensului pe baza modelului instrumental al limbajului elaborat de Bühler şi al extensiei date de R. Jakobson, E. Coşeriu sugerează că trebuie să constatăm faptul că acest singur model nu este suficient pentru a putea răspunde problemei originii sensului. Sursa acestei insuficienţe poate fi o discordanţă, care l-a contrariat şi pe Friedrich Kainz şi care se referă la faptul că K. Bühler nu distinge clar funcţiile semnului „în limbă”, deci ale semnului virtual şi cele ale semnului „în text”, deci ale semnului actual. În legătură cu aceasta s-a putut constata că funcţiile semnului în text pot fi multiple.

Numim „evocare” totalitatea acestor funcţii care nu permite reducerea lor la funcţia reprezentativă. Evocarea contribuie mult la îmbogăţirea limbii; cu aceasta se naşte acea plurivocitate care nu trebuie să fie mereu interpretată negativ sau ca „aproximaţie” vagă, ci în mod pozitiv, ca îmbogăţire. Teoreticianul limbajului Urban a relevat această îmbogăţire într-un

mod special incisiv, ca pe o bogăţie fondată pe funcţia evocativă a limbajului şi pe posibilitatea sa de a se referi la ceva cu ajutorul limbajului fără rostire efectivă. Sensul se naşte din combinaţia funcţiilor bühleriene (reprezentare, notificare, apel) cu evocarea. Evocarea, aşa cum este ea înţeleasă aici, este tratată în mod similar în interiorul unui itinerar lingvistic – considerat foarte abstract şi formal – care tinde fără îndoială la o puternică idealizare a obiectului de tratat şi la o reducere a cadrului obiectelor, adică, la o teorie de la care nu se aşteaptă decât să ia în considerare aspectele atât de marginale precum sunt acelea ale evocării. Referirea lui E. Coşeriu la glosematică şi în mod special la diferenţierea introdusă de Hjelmslev între denotaţie şi conotaţie este făcută cu o finalitate mai amplă. Prin conceptul de conotaţie din glosematică se face un pas înainte în direcţia unei semiotici literare.

IV.1. Spre o semiotică literară şi „conotaţia” glosematicii

La Hjelmslev limba este interpretată în primul rând ca sistem denotativ, deci în sensul funcţiei reprezentative, dar ea trimite în mod expres şi la posibilitatea de a interpreta o limbă ca un sistem de semne non-denotativ. Cu limba denotativă (denotationssprog) Hjelmslev înţelege un sistem de semne în care nici expresia nici conţinutul – considerate izolat – nu au funcţie „semnică”. Această funcţia constă exclusiv în implicarea reciprocă a celor

două planuri. Expresia este expresia conţinutului, fapt care totuşi nu înseamnă că cele două planuri sunt structurate izomorfic. Hjelmslev a recunoscut posibilitatea existenţei acelei serii de relaţii, ţinând cont şi de faptul că expresia şi conţinutul, considerate în sine şi pentru sine, pot primi caracter semnic şi cu aceasta, dintr-un anumit punct de vedere, ele pot să devină independente. Limbi în care planul expresiei capătă caracter semnic sau este în sine „limbă” sunt numite de Hjelmslev limbi conotative (konnotationssprog); limbi al căror plan de conţinut devine la rândul său limbă, se numesc metalimbi (metasprog).

Orice element semnic pe planul expresiei folosit exclusiv cu referire la apartenenţa la un sistem de semne este numit de Hjelmslev „conotaţie”. În analiza unui text trebuie făcute socotelile cu conotatori complet diferiţi pentru că nimic nu justifică supoziţia că un text este omogen din punct de vedere structural sau că este redat pe baza unui sistem semnic complet unitar şi descriptibil în mod coerent. Hjelmslev enumeră o listă de conotatori posibili, subliniind că acele cazuri dezbătute (aici) au o valoare pur demonstrativă şi că enumerarea nu îşi atribuie pretenţia exhaustivităţii. După teoria lui Hjelmslev, un text ar putea să fie neunitar sub următoarele aspecte:

a) privitor la stil , legat sau nelegat, poezie şi proza, (împreună cu tipuri mixte);

b) privitor la specia stilului, specie stilistică creativă, specie simplu reproductivă, aşa-zisa specie stilistică normală; (şi aici există tipuri mixte);

c) privitor la stilul de valoare, stil mai elevat, mai bazal, neutral;

d) privitor la genul de stil sau medium, discurs, scriitură, gesturi, cod de semnalizări;

e) privitor la dispoziţie, furioasă, mulţumită;f) privitor la idiom, în care intră diferiţii

membri ai clasei „limbă” (ca de exemplu limbi ale grupurilor, limbi tehnice, limbi specifice, ceea ce în mod obişnuit se numesc „limbi” sau limbi naţionale), varietăţi regionale ale acestor limbi naţionale şi infime „fizionomii” cu care e de presupus că sunt înţelese particularităţile specifice de expresie ale celui care produce un text.

Toate acestea apar la Hjelmslev în formă extrem de comprimată, deseori fiind necesare explicaţii ulterioare. Svend Johansen a reluat ideea unei semiotici conotative şi a introdus teoria lui Hjelmslev într-o formă, elaborată într-un nou tip de argumente literare ce poate fi considerat punctul de plecare pentru o teorie glosematică a literaturii.

Notă:Johansen pleacă de la dubla dihotomie: expresie – conţinut şi formă – substanţă, dihotomie caracteristică tratării glosematice a sistemelor semnice. Prin „substanţă” se înţelege şi în planul expresiei şi în cel al conţinutului ceea ce semnul „este efectiv”, de exemplu un sunet structurat, o secvenţă de grafeme sau o anumită semnificaţie care se poate clarifica şi parafraza. Prin „formă” se înţelege în ambele planuri, ceea ce semnul „nu este”, deci locul

care i se cuvine în totalitatea relaţiilor prin care sunt constituite cele două planuri. Aşa cum deja la Saussure cele două planuri sunt solidare, deci se implică reciproc, faptul că pot şi că trebuie distinse diferenţele între expresie şi conţinut, în examinare şi în descriere, nu înseamnă că cele două planuri ale obiectului examinat şi descris se pot separa.58

59

Ideea fundamentală a lui Svend Johansen este deci că fiecare dintre cele patru componente care se pot distinge în semn, pot „conota” sau evoca automat ceva60:

58 vezi Svend Johansen, La notion du signe dans la glossématique et dans l’esthétique, in Acta linguistica, Traveaux du Cercle linguistique de Copenhagen, 5, 1949, pp. 288-303.59 Schemă reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p. 135.60 ibidem, p.135

Substanţa conţinutului este deci conotativă în măsura în care obiectele şi stările de lucruri desemnate pot evoca ceva; substanţa expresiei conotează pe planul expresiei prin imitaţia imediată, în timp ce forma expresiei conotează prin diferite relaţii numerice ca de exemplu ritmul. Cu dezmembrarea semnului în patru „straturi” şi prezentarea diferitelor conotaţii Johansen ar vrea să propună un model al semnului estetic. Este vorba din nou de un semn de gradul al doilea: semnele lingvistice au la rândul lor rolul de purtător de semne pentru întregul complex al conotării şi acest complex este considerat de Johansen ca fiind adevăratul conţinut al artei. Clarificarea aceastei idei se face folosindu-se de o strofă din opera lui Victor Hugo, La Légende des Siècles:

„Ruth songeait et Booz dormait; l’herbe était noire;Les grelots des troupeaux palpitaient vaguement;Une immense bonté tombait du firmament;C’était l’heure tranquille où les lions vont boire.”

În această strofă, cele două fraze l’herbe était noire şi c’était l’heure tranquille où les lions vont boire ar fi expresii ale aceluiaşi „conotator”, deci „mulţumire şi odihna forţelor naturii”. Această analiză nu este apreciată ca incorectă de E. Coşeriu, ci doar insuficientă prin modul de a pune problema. În primul rând întrebarea despre sens este pusă doar plecând de la felurile semnelor considerate şi de la „conotaţia” pe care diferitele „straturi” ale acestor semne le pot avea şi nu plecând de la complexitatea relaţiilor în care semnul se poate găsi. În al doilea rând totul este

prospectat din punctul de vedere al conotaţiei, chiar dacă Johansen nu identifică cu evocarea directă conotaţia estetică a unui text, deci ceea ce în opinia sa constituie sensul textului sau al unei părţi din text. Este posibil în aceeaşi măsură să se vadă în analiza sa tendinţa de a opera această diferenţiere. Astfel, Johansen scrie, de exemplu, în relaţie cu cuvintele lion şi herbe, din strofa lui Hugo citată mai sus: „[leu], ceva puternic vital care evocă sentimentul de forţă a naturii, în mod special o forţă feroce, dar nobilă şi maiestuoasă”. L’herbe, este ceva cu un potenţial de vitalitate ce evocă sentimentul de forţă voluntară a naturii”. Este interesant faptul că aici apare în parafrazarea „conotatorului” verbul a evoca, astfel încât suntem tentanţi să concluzionăm că evocarea unei anumite specii de forţă a naturii nu ajunge să constituie singură propria „conotaţie”, deci sensul pasajului interpretat, ci constituie doar combinarea diferitelor evocări ale acestei specii. Johansen nu distinge deci în mod explicit între evocare şi conotaţie, dar se pare totuşi că, măcar din când în când, a ţinut cont tacit de posibilitatea unei asemenea diferenţieri.

O ulterioară obiecţie care s-ar putea ridica împotriva formulărilor lui Johansen trebuie retrasă, cel puţin în parte, fiindcă Johansen consideră „conotaţia” un fenomen caracteristic semnului estetic, un fenomen care priveşte doar textele literare. Obiecţia lui E. Coşeriu priveşte principiul, care e discutabil, pentru că diferitele conotaţii ale semnului descrise de Johansen sunt mereu prezente în mod potenţial şi în limbajul cotidian. Totuşi, concluzia maestrului este că, într-un

fel, este legitim să lăsăm un loc specific limbajului poetic şi să cercetăm diferitele forme ale fenomenului evocării, mai ales, pe baza textelor literare.

IV.2. Despre evocare şi sens

Orice nume am vrea să dăm diferitelor relaţii care există între semnul actualizat şi mediul său, acestea pot mereu doar să contribuie la sensul textului, dar niciodată să constituie sensul textului. În ceea ce priveşte conotaţia este vorba ca şi pentru evocare de o funcţie semnică; sensul este totuşi o funcţie textuală. De aceea, pentru orice text este esenţial contextul, deoarece doar prin acesta – fie că este un context lingvistic sau un context extralingvistic – textul îşi primeşte sensul său. Acesta este cunoscut de-a lungul timpului cel puţin in nuce. Astfel figurile vechii retorici sunt înţelese ca proceduri textuale (proceduri productive şi/sau interpretative) în care rolul contextului este luat în considerare în mod sistematic. Aceste figuri au oricum o valoare limitată: sunt trecute drept o tehnică universală validă pentru orice text, ceea ce nu pot fi deoarece sunt potrivite în general pentru un unic tip de context, deci pentru contextul lingvistic imediat. Sensul se naşte totuşi rareori prin intermediul contextului imediat prin intermediul unei singure evocări, ca de exemplu în faimosul vers al lui Racine pe care Mallarmé îl judecă drept unul dintre cele mai frumoase versuri ale poeziei franceze.

„La fille de Minos et de Pasiphaé” sau într-un emistih poate mai puţin faimos, dar mult mai plin de

sens dintr-o odă de Saffo care nu ne-a fost transmisă altfel: μήτ έμοί μέλι μήτε μέλισσχ, (Pentru mine nu este nici miere, nici albină). Sau, în sfârşit, într-un incomparabil vers al lui Dante, unul dintre cele mai frumoase care au fost scrise: Conobbi il tremolar della marina, un vers pentru a cărui interpretare ar fi necesar un tratat aparte. Toate acestea sunt cazuri excepţionale. De obicei sensul se naşte prin intermediul contextului indirect şi combinaţiei diferitelor contexte lingvistice sau extralingvistice. Să urmărim două exemple extreme, două cazuri limită citate de Coşeriu.

În primul exemplu un şcolar are de făcut o temă despre: „Tot ceea ce am văzut în excursie”. Dacă relatarea lui va conţine o redactare de genul: Am văzut case, am văzut păduri, am văzut un râu, am văzut persoane, am văzut animale,profesorul său nu va fi deloc mulţumit di cauza uniformităţii, monotoniei şi laconicităţii, precum şi a lipsei unei legături interne. Sensul unei astfel de teme nu poate fi altul decât „o relatare despre ceea ce s-a văzut”, şi astfel tema este relativ săracă în idei, totuşi la această enumerare se mai poate adăuga ceva şi cu aceasta conexiunea internă poate primi chiar un alt sens, un sens poetic, aşa cum ar fi din exemplul: Am văzut case, am văzut păduri, am văzut un râu, am văzut persoane, am văzut animale, nu l-am văzut pe Dumnezeu, am văzut moartea.

Este vorba despre exact aceleaşi expresii cu aceleaşi semnificaţii şi aceeaşi designaţie care acum primesc un sens cu totul diferit într-un context nou, totul însumându-se într-o unitate. Obiectele

enumerării, percepute anterior ca monotonie, sunt puse în faţa unei consideraţii despre lume. Cine a operat această modificare în text a ieşti în afara temei, şi modificându-l a dat textului un nou sens. Acum nu mai este vorba despre o trecere în revistă a ceea ce s-a văzut, ci de o punctare a ceea ce nu s-a văzut şi deci despre expresia unei conjuncturi în jurul căreia se dispune de ceea ce se vede.

Al doilea exemplu citat de E. Coşeriu este luat din literatura italiană. În al treilea dialog al lui Giordano Bruno din Eroici furori, poetul Luigi Tansillo (1510-1568) provenit din locurile din jurul oraşului Napoli, apare ca interlocutor şi recită unul dintre sonetele sale. Pentru mult timp acest pasaj a fost evaluat greşit în istoriografia literară italiană, întrucât sonetul a fost atribuit lui Giordano Bruno. În realitate este vorba de o citare necunoscută, întrucât mai multe elemente demonstrează că Giordano Bruno este cel care se ascunde în spatele măştii poetului napolitan.

Benedetto Croce în cartea sa Problemi di estetica e contributi alla storia dell’estetica italiana, (Bari, Laterza, 1966, pp. 134-138) a dedicat un scurt capitol acestei chestiuni, care la prima vedere pare pur filologică. Sonetul lui Tansillo a apărut în 1558, împreună cu alte sonete, ca poezie de dragoste; se pot face chiar şi supoziţii despre persoana căreia îi erau adresate. La G. Bruno, sonetul este introdus în interiorul dialogului, deci într-un context complet diferit în care exprimă aspiraţia către cunoaştere „o aspiraţie eroică ce nu este reţinută de teama de a nu o ajunge sau de a fi ajunsă doar de cei aflaţi în pragul morţii”. Croce crede că de când a fost descoperită

autenticitatea citării avem de-a face cu două sonete, o poezie de dragoste destul de mediocră a unui liric epigon şi o grandioasă poezie filozofică a unui mare poet-gânditor, în ciuda evidenţei faptului că textul celor două sonete este aproape identic. Concluzia maestrului de la Tübingen este că B. Croce are aici dreptate: sonetul lui Giordano Bruno este efectiv un sonet complet diferit de cel al lui Tansillo, din moment ce sensul s-a modificat complet prin contextul indirect. Sensul nu se lasă deci redus doar la evocare. În text sensul se naşte mai ales prin cooperarea între evocare sau mai bine spus între diferitele specii de evocare şi alte funcţii semnice.

IV.3. Limbaj şi poezie

Întotdeauna limbajul este comunicare, însă pentru E. Coşeriu comunicarea comportă nişte distincţii clare —comunicarea cu cineva şi comunicarea despre ceva. Dacă din comunicarea despre ceva poate lipsi câtva, comunicarea cu cineva este constitutivă pentru limbaj, pentru că această dimensiune conţine şi alteritatea. Tocmai de aceea E. Coşeriu apreciază că limbajul este poezie numai ca limbaj absolut, adică dacă îl separi cu totul de funcţia sa instrumentală de comunicare şi îl consideri numai în raportul dintre cuvânt şi lucru, pentru că doar atunci el este o intuiţie, exact ca în poezie. Această obiectivare a cuvântului este fondată pe intersubiectivitate: „Adică singura obiectivitate pe care o avem noi în limbaj nu este această creaţie a

poeziei, a unei lumi, ci este faptul că semnificaţiile sunt intersubiective, nu sunt absolute. Si garanţia lor de obiectivitate este tocmai această intersubiectivitate, ceea ce s-a văzut foarte târziu. Totdeauna s-a stabilit numai raportul între semnificaţie şi obiectele denumite, desemnate, şi nu semnificaţia ca fapt intersubiectiv, care creează anumite obiecte, chiar dacă ele nu sunt deloc, şi atunci le proiectăm.”61

Limbajul absolut este identic cu poezia, numai că limbajul este relativ, în sensul că exact chiar în momentul originar, creator, el este creaţia unui subiect între subiecte. Diferenţa între formele artei şi limbaj este că arta nu se face niciodată pentru a lua contact cu cineva, ci numai pentru obiectivare. Creaţia artistică nu se adresează cuiva, pe când creaţia lingvistică se adresează totdeauna cuiva, cu care se stabileşte o comunicare, pur şi simplu ea este o luare de contact pe un teren comun. „Asta a fost foarte frumos exprimat deja de Humboldt, iar în filosofie de John Dewey, filosoful american, care zice aşa: limbajul poate avea, fără îndoială, o referinţă obiectivă, dar prima lui referinţa este referinţa la alte subiecte, cu care se stabileşte comunicarea, şi numai prin această referinţă la alte subiecte, referinţa obiectivă devine obiectiva. Iar Heidegger merge mai departe şi spune că prin limbaj ceva devine comun, adică cei care vorbesc unii cu alţii au deja ceva în comun, care se arată, se manifestă în limbaj.”62

61 Lingvistica integrală, Interviu cu Eugenio Coşeriu, de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române. 1966.62 Vezi Lingvistica integrală, Interviu cu Eugenio Coşeriu, de Nicolae Saramandu, op.cit.,

În teoria coşeriană, limbajul se poate face absolut doar în poezie, acolo unde limbajul nu mai este numai semnificaţie şi desemnare, ci el devine şi sens. Şi atunci limbajul devine absolut şi el devine operă, pentru că limbajul este ca un fel de materie a poeziei, adică o operă de artă superioară celorlalte arte, fiindcă materia însăşi a limbajului este vorbitoare, adică nu e numai materialitate, ci are şi semnificaţie; semnificaţie ce devine la rândul ei materie pentru a face un anumit sens. Pentru că textul literar este materia privilegiată a manifestării plenare a limbajului în construcţia sensului, problema relaţiei limbaj-poezie este prezentată în termeni de identitate şi identificare. Poezia ca şi limbajul este „aprehensión de lo universal en lo individual, objectivación de los contenidos intuitivos de la conciencia.”63

Ca absolutizare a limbajului, poezia se întemeiază în planul textual pe limbaj şi constituie obiectul investigaţiei lingvisticii textului pentru conţinuturile lui superioare la nivelul sensului şi al expresiei. Poezia se configurează ca absolutizare a limbajului în planul sensului textului care este doar evidenţiat în limbaj.64

63 Coşeriu, Tesis sobre el tema lenguaje y poesia, în El hombre y su lenguaje, Madrid, Gredos,1977, p. 201; vezi şi Coşeriu 1997:139-14264 „Los textos no pueden tampoco interpretarse simplemente como manifestaciones del lenguaje como tal, sino sólo como una modalidad superior de lo lingüïtico, en la que el lenguaje como tal se convierte en expresión para contenidos de otro nivel.” Coşeriu, Tesis sobre el tema lenguaje y posia, în El hombre y su lenguaje, Madrid, Gredos, 1977, p. 207

Limbajul poetic este forma plenară şi absolută a limbajului în care se evidenţiază toate potenţialităţile sale creatoare. Astfel, legătura dintre limbaj şi poezie se justifică până la implementarea discursului poetic în serviciul teoriei lingvistice a textului. Pentru că textul este considerat ca modalitate superioară a lingvisticului, el este locul în care se fertilizează şi se actualizează toate relaţiile de sens ale discursului/textului poetic. Pentru E. Coşeriu „toate efectele unui text rezultă din textul însuşi (incluzând contextele sale), prin relaţii semantice actualizate.”65

Valoarea textelor literare ca modele pentru lingvistica textului este incontestabilă, fie şi numai pentru faptului că textul literar este cel mai bogat şi mai complex tip de text, din punct de vedere funcţional în raport cu toate celelalte tipuri textuale. Prin mijloacele analizei lingvistice textuale se evidenţiază sensuri şi semnificaţii poetice noi, sesizate anterior doar prin fineţea percepţiei intuitive. Eugeniu Coşeriu a fondat integralismul care include în orizontul său disciplinar, într-un profil unitar, toate fenomenele lingvistice; de la semantica structurală, tipologia, traducerea, filozofia limbajului sau sintaxă, până la istoria lingvisticii sau lingvistica vorbirii. Marele lingvist şi filozof al culturii, care va domina cu ştiinţa sa vizionară întreaga direcţie a ştiinţelor limbajului, pentru mult timp de acum înainte, îşi va găsi prin teoria sa o cheie de cod, în concepţia integralistă, ce va pătrunde până în esenţa limbajului, pentru că limbajul, conform teoriei lui Hegel, nu este

65 Eugenio Coşeriu, Tesis sobre el tema <Lenguaje y poesia>, în Linguistica españolo actual, I, 1, 1979, p. 183

doar o formă a culturii, ci baza tuturor formelor culturii.

În prefaţa primei cărţi fundamentale din opera lui E. Coşeriu, (L’homme et son langage) apărută în Franţa abia în 2001, se menţionează: „Lorsque, dans quelques dizaines d’années, on fera le bilan intellectuel de la linguistique de la deuxième moitie du XXe siècle, il y a fort à parier que l’œuvre scientifique d’Eugenio Coseriu y prendra une bonne place en raison de son ampleur, de sa diversité et de son caractère novateur. Aujourd’hui, en un temps où d’autres conceptions encore « classiques » du langage et de l’activité scientifique dans les sciences humaines tiennent toujours, bien que vacillantes, le haut du pavé, cette certitude a pour ceux qui ont su reconnaître à l’heure de sa naissance la justesse et la fécondité épistémologique, théorique, méthodologique et pratique de cette œuvre quelque chose de rassurant, de réconfortent.” 66

Prioritară aici este nevoia de a indica o cale pe care se poate ajunge la o înţelegere adecvată a limbajului în general şi la o evaluare realistă a posibilităţilor lingvistice ale textului, oferind o analiză şi o descriere pe cât posibil de completă a tuturor funcţiilor de semnalizare. În acest scop, E. Coşeriu menţionează necesitatea determinării diferitelor funcţii de semnalizare printr-o nouă clarificare a esenţei limbajului şi a poeziei. El grupează aceste motivaţii după cum urmează:

66 Eugenio Coseriu, L’homme et son langage, textes réunis par H. Dupuy-Engelhardt, J.P.Durafour et F. Rastier, Editions Peetiers, Louvain-Paris-Sterling, Virginia, 2001.

Toate relaţiile dintre semnice examinate până acum şi toate evocările semnului aparţin vorbirii în general; ele nu constituie sub nici o formă specificul limbajului poetic. Toate aceste evocări sunt, totuşi, prezente în mod latent în diferite modalităţi ale uzului lingvistic, dar nu sunt deci actualizate. O relaţie simplă precum „motivaţia internă” a semnului, discutată pe baza exemplelor: pipistrello, chauve-souris, vespertilio etc, este depăşită în uzul lingvistic cotidian sau ştiinţific, deci este dezactualizată. Atât vorbitorul cât şi ascultătorul ţintesc direct către desemnare: un chauve-souris (liliac) este un anumit animal despre care se doreştă să se spună ceva, că nu este un „şoarece fără păr”, că este un Handschuh [mănuşă: de la Hand – mână şi Schuhe – pantof] că este ceva de îmbrăcat şi nu „un pantof pentru mână”.

Toate relaţiile de semnalizare, chiar şi corespondentele evocării, apar în plin proces de actualizare a limbajului lor poetic. Johansen are deci dreptate din punct de vedere practic, atunci când intenţionează să examineze „conotaţia”, mai ales pe baza folosirii semnice în poezie pentru că aici se găseşte desigur materialul cel mai bogat. Deci, limbajul poetic nu poate fi o modalitate a uzului lingvistic între celelalte, el nu poate fi aliniat cu alte modalităţi precum acelea ale limbajului cotidian sau cele ale limbajului ştiinţific, ci el trebuie să fie văzut ca un limbaj prin excelenţă sau un limbaj absolut, pentru că doar în acesta se pot împlini toate potenţialităţile lui lingvistice.

Aceasta înseamnă că pentru a determina limbajul poetic nu este posibilă izolarea unei „funcţii

poetice” între celelalte funcţii lingvistice. Sub profil formal, cel puţin privitor la modul în care este pusă chestiunea, nu se poate accepta reducerea esenţei limbajului poetic la o funcţie lingvistică între celelalte, aşa cum a făcut-o Jakobson. Tot aşa nu se poate vorbi nici de o extensie a unei funcţii specifice. În limbajul poetic nu este nimic de adăugat din ceea ce nu este deja prezent în limbajul ca atare; totuşi în poezie se găseşte o desfăşurare mult mai amplă din ceea ce, în alte modalităţi de uz lingvistic, va rămâne ca mod de-a spune „neutilizat şi în aşteptarea de a fi utilizat”.

Poezia – şi prin poezie trebuie înţeles nu doar poezia în sensul strict, ci literatura ca artă – este locul de desfăşurare a potenţialităţii funcţionale a limbajului. Uzul lingvistic poetic nu este o deviere de la „norma” uzului lingvistic. Lucrurile stau invers: toate modalităţile limbajului, ca de exemplu limbajul cotidian sau cel ştiinţific (ar trebui să se spună mai corect „mod de vorbire ştiinţific” sau „mod practic de a vorbi” etc.), reprezintă devieri faţă de limbajul în ansamblul său, faţă de limbajul ca atare. Este legitim să vorbim despre reducere doar în cazul diferitelor moduri de uz lingvistic non-poetic, deoarece doar în acestea sunt depăşite şi chiar „dezactualizate”, multe funcţii lingvistice prezente complet în vorbirea poetică. Se poate spune că în vorbirea orientată în sens practic ne îndreptăm „prin semn” direct către lucrul desemnat, către care este îndreptată şi atenţia noastră.

Expresia „limbă deautomatizată”, folosită de Şcoala de la Praga trebuie înţeleasă în acest sens, chiar dacă la prima vedere s-ar putea presupune

contrariul. Prefixul de- ne face să ne gândim la ceva negativ, la o anumită reducere. Şi totuşi, la o examinare mai atentă, deautomatizare poate însemna doar ceva pozitiv sau „depăşirea unei limitări”, regăsirea completei funcţionări a limbajului. Cu toate acestea deautomatizare este o expresie nefericită pentru că indică afirmarea limbajului în forma unui duplex negatio, ca şi cum limbajul „stricat”, diminuat în posibilităţile sale, ar fi cel „normal” de la care se pleacă, în timp ce limbajul complet desfăşurat ar fi rezultatul unei anumite reparări. În acest sens formulările lui Jakobson despre „funcţia poetică” a limbajului trebuie precizate şi corectate. Atenţia îndreptată spre mesajul ca atare sau focalizarea pe mesaj pentru mesaj, care după Jakobson constituie „funcţia poetică” a limbajului, nu este, ca să spunem adevărul, o concentrare asupra cum-ulului a ceea ce va fi spus, nu este un rafinament particular a ceea ce va fi comunicat, ci mai degrabă, ar trebui să se înţeleagă ceva mult mai diferit: oprirea pe ceea ce este spus în limbajul însuşi, pentru care semnele nu sunt folosite doar ca instrumente pentru a desemna ceva diferit, ci ele apar aşa cum sunt în realitate, în deplina realizare a tuturor potenţialităţilor lor funcţionale.

V. CREAŢIE ŞI LIMBAJ

V.1. Despre creativitate în limbă

Despre procesul de creativitate în limbă E. Coşeriu menţionează că momentul în care s-a creat un cuvânt acela este echivalentul actului de creaţie poetică şi concomitent actului „de <a face>, deci <când s-a făcut>, nu <când s-a întrebuinţat>. Pe urmă îl putem întrebuinţa în mai multe feluri şi reproduce.”67

Începând de la Croce acesta este înţelesul, fiindcă nu existenţa în istoria practică, cronologică, este astfel înţeleasă, ci „existenţa într-o istorie absolută a spiritului, unde faptul creat este faptul originar, care rămâne definitiv”, acolo unde nu se poate deosebi limbajul de poezie. Şi pentru E. Coşeriu, la sugestia lui Croce, actul originar de creaţie în artă este cel care contează: „Un cuvânt creat — să spunem — la anul 100 e.n., apoi, repetat de mii de ori, e reluat şi repetat” spune el în interviul cu Nicolae

67 vezi Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, op.cit.,

Saramandu, dar, această repetare nu mai reprezintă un act de creaţie, ci ea reprezintă un act de întrebuinţare a cuvântului creat, fiindcă prin reproducere noi vedem actul originar de creaţie. „Tot aşa, când citim Divina Comedie şi spunem: ce frumoasă e poezia aceasta!, de care poezie vorbim? Nu de asta de aici, ci de aceea care a fost făcută de Dante şi care a fost reprodusă de mai multe ori.” 68

Limbajul nu pierde însă posibilitatea de creaţie în această repetiţie. Aşa cum o copie poate fi, într-o anumită măsură, şi creaţie, prin posibilitatea unei noi intuiţii nevalorificate, tot aşa şi cuvântul poate fi o creaţie cu o intuiţie inedită şi cu o valenţă liberă de sens. Pentru Coşeriu, subiectul despre care vorbeşte Croce, şi despre care vorbesc toţi cei care au identificat limbajul şi poezia, este un subiect universal sau absolut. Acesta este singurul subiect care ia responsabilitatea tuturor subiecţilor posibili, pentru că în artă – spune Coşeriu - „nu e vorba de un subiect între subiecte, ci fiecare artist e subiect universal şi absolut şi un pictor adevărat nu va spune: „aşa pictez eu“, ci va spune: „aşa se pictează“. (…) Pe când subiectul limbajului este altfel de subiect.

Chiar subiectul creator al limbajului este totdeauna subiect între subiecte, nu este un subiect absolut sau universal, ci este un subiect între subiecte. Este un subiect care se înţelege pe sine însuşi ca subiect cu alte subiecte, ca un „eu“ care recunoaşte un „tu“, adică un alt „eu“ posibil.” 69 68 Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, op. cit.,69 Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, op. cit.,

Cum subiectul este totdeauna un individ şi subiectul celălalt este un individ din punct de vedere empiric, acest individ, în limbaj, este altfel de subiect, el este un subiect care se recunoaşte ca subiect relativ, adică drept subiect care poate deveni obiect al altui subiect. „Adică: eu sunt <eu>, însă totdeauna am un <tu> în fata mea, şi a avea un <tu> înseamnă a înţelege că eu pot fi obiect pentru el, eu pot fi <tu> pentru el, şi el poate asuma responsabilitatea unui <eu>. Atunci spun: subiectului absolut, presupus de Croce şi pentru limbaj, îi lipseşte o dimensiune, îi lipseşte această dimensiune a alterităţii pe care o are subiectul limbajului. Asta nu înseamnă mai puţin, ci înseamnă, într-un sens, mai mult. Tocmai universalitatea acestui subiect este universalitatea dotată cu alteritate, adică recunoaşterea celuilalt ca subiect posibil. Şi aici, chiar creaţia originară este creaţie nu pentru mine, ci şi pentru altcineva.”70

V.2. Subiectul absolut şi dimensiunea alterităţii

Eugeniu Coşeriu abordează teoria textului poetic prin prisma instrumentelor teoriei verbale a textului, magistral formulate în Tesis sobre et tema <Lenguaje y Poesia>71.

Ideea că limbajul poetic este un limbaj absolut, că el este realizarea tuturor posibilităţilor limbajului ca

70 ibidem.71 E. Coşeriu, Tesis sobre et tema <Lenguaje y Poesia>, în Linguistica espagnola actual, I, nr. 1,1979, pp. 181-186

atare, justifică şi teoria necesităţii analizei discursului poetic în interiorul teoriei lingvistice a textului. Poezia este în afara adevărului sau falsităţii şi ea există în sine şi pentru sine, fiindcă poezia nu se confundă niciodată cu o realitate, ci ea o construieşte. În realitatea construită de poezie adevărul este cel afirmat în poezie. Astfel, pentru Eugeniu Coşeriu, Iliada nu vorbeşte de o realitate, ci este o realitate, chiar dacă această lume este făcută cu elemente din realitate, fiindcă limbajul nu se poate deosebi de poezie, ambele fiind anterioare distincţiei înseşi între existenţă şi inexistenţă, între adevăr şi neadevăr. Această intuiţie traduce ideea că atât în limbaj, cât şi în poezie, avem într-un individ expresia universalului, a unui mod de a fi universal, care este cuprins într-un cuvânt, într-o semnificaţie. Om însemnând „modul de a fi uman”, adică, un universal exprimat într-un individ luat ca semnificaţie individuală. Şi în poezie se întâmplă un proces similar, ea este intuiţia unei universalităţi într-un caz particular sau depăşirea ocazionalului în universalitate. Disperarea universală poate fi surprinsă în disperarea unui poet, pentru că actul creaţiei poetice şi actul creaţiei cuvântului sunt acte de acelaşi tip.

Actul originar de creaţie în artă este actul poetic, celelalte acte sunt reluări şi reproduceri, adică acte practice nu acte de creaţie, fiindcă avem de-a face doar cu întrebuinţarea cuvântului creat. Limbajul şi poezia nu sunt identice. Subiectul de care vorbeşte Croce este un subiect universal sau absolut, care este singurul subiect, şi care ia responsabilitatea tuturor subiecţilor posibili. În artă nu se vorbeşte decât de un singur subiect, fiecare artist fiind un subiect universal

şi absolut. Totuşi, subiectul îşi asumă responsabilitatea oricărui subiect spunând că „aşa se face”, pe când subiectul creator al limbajului este un altfel de subiect. Nici atunci când este un subiect între subiecte, subiectul creator al limbajului nu este un subiect absolut sau universal, ci doar un subiect între subiecte ce poate recunoaşte şi un alt eu posibil. Dacă subiectul este întotdeauna un individ, în limbaj el este un altfel de subiect. Subiectului absolut îi lipseşte dimensiunea alterităţii pe care o are subiectul limbajului, dar universalitatea acestui subiect este una dotată cu alteritate prin recunoaşterea celuilalt ca subiect posibil.

Însăşi creaţia originară este pentru altcineva, iar comunicarea cu cineva este constitutivă pentru limbaj, de aceea limbajul este poezie doar ca limbaj absolut, considerat numai în raportul între cuvânt şi lucru, pentru că doar atunci el este o intuiţie, exact ca în poezie. Limbajul care se obiectivează în cuvânt nu mai este un subiect absolut, ci este un subiect între subiecte, un subiect exterior. Limbajul ca limbaj nu este absolut, el este absolut doar în poezie, acolo unde limbajul nu mai este semnificaţie şi desemnare, ci este şi sens. Acolo el devine materia operei de artă, aşa cum sunt culorile, piatra, dar într-un sens ameliorat, fiindcă aici materia este vorbitoare şi ea are semnificaţie, care devine la rândul ei materie pentru ceva de ordin superior numit sens.

În schema ideală a artei, E. Coşeriu distinge între noţiunea de Subiect şi cea de Obiect. El distinge o activitate care este numai Subiect (interjecţia, strigătul, expresia durerii subiectului empiric, veselia

etc.) şi care este numai manifestarea subiectului şi nimic altceva, de o altă activitate, cum este cea ştiinţifică, de exemplu, unde Subiectul nu se prezintă pe sine ci, doar Obiectul cercetării. Dar mai există o formă de activitate în care Subiectul devine Obiect şi aceasta este activitatea artistică, unde subiectul, întotdeauna ca subiect universal, se transformă în obiect, adică se prezintă ca obiect. Artistul prezintă toată subiectivitatea sa universală în arta sa (pictură, sculptură, poezie), se prezintă în afară. Activitatea artistică este întotdeauna a unui individ empiric, a unui subiect între subiecte, dar acest subiect se consideră subiect universal şi în acest sens gustul publicului nici nu mai contează.

Există apoi o activitate care pleacă de la schema subiectului între subiecte. Aceasta însumează activitatea practică ce conţine şi activitatea politică, aici avem raporturile între subiecte, unde subiectul se recunoaşte nu ca subiect ne-universal, ci ca subiect între subiecte dotat cu alteritate. În activitatea limbajului, subiectul nu este singur, ca în artă, ci este legat de alte subiecte. Chiar dacă el se obiectivează, nu o va face ca subiect absolut, ci ca subiect între subiecte. A identifica limbajul cu poezia înseamnă a considera subiectul ca subiect absolut, în creaţia lui, abia atunci ar fi acelaşi lucru cu poezia.

V.3. Metafora blagiană şi creaţia poetică

La întrebarea lui E. Coşeriu din discursul oferit cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa

al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu: „Ce-i datorez eu lui Blaga în teoria limbajului sau în epistemologia culturii şi teoria ştiinţelor culturii?” răspunsul ilustrului ligvist şi filozof al limbajului a făcut trimitere la apropierea dintre teoria sa asupra creaţiei metaforice în limbaj şi la teoria blagiană a metaforei revelatoare, precizând că doctrina sa îi datorează lui Blaga deschiderea spre o teorie generală a creativităţii culturale, spre o poetică a culturii, aşa cum o gândea Blaga însuşi.72

Înrudirea sa spirituală cu Blaga a influenţat şi creativitatea construcţiilor sale conceptuale şi viziunea asupra creativităţii culturale şi poetice. Formula blagiană a metaforei revelatoare este formula creaţiei de lumi. Pornind de la această formulă şi explicând-o cu instrumentele tehnice ale ştiinţei semantice actuale, se poate valorifica la dimensiuni universale tot ceea ce a produs spiritualitatea românească mai valoros. Coşeriu este fascinat de Blaga încă din perioada studiilor sale în Italia, când, împreună cu Mircea Popescu îşi propune să traducă în limba italiană din opera marelui poet român, pentru a-l face cunoscut întregii lumi, şi începe cu Orizont şi stil şi Artă şi Valoare. „Ni se părea - spune Coşeriu - că tocmai prin filosofia culturii şi estetică se putea ajunge mai curând la o înţelegere sau la o receptare din partea italienilor, decât prin aspectele metafizice ale filozofiei lui Blaga.”73

72 vezi E. Coşeriu, prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga”din Sibiu, texte reunite de Doina Constantinescu, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2004.73 E. Coşeriu, Estetica lui Blaga în perspectiva europeană, în Eonul Blaga, Întâiul veac, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, pp.

Coşeriu intuieşte geniul gândirii blagiene şi faptul că metafizica sa se poate reduce la o antropologie filozofică, la o antropologie culturală şi la o filozofie a culturii, „dat fiind că omul este definit în primul rând prin cultură”. Gândirea filozofică blagiană este un fenomen singular în contextul estetic european care aprofundează misterul metafizic şi întregul univers uman aflat sub zodia acestui mister. E. Coşeriu găseşte la Blaga, în special în Metafizica, Teoria cunoaşterii, Estetica şi Trilogia valorilor, două motive centrale: orizontul misterului şi omul ca obiect şi subiect al culturii. În acest orizont omul are misiunea de a exista în univers cu menirea de a revela misterul: „Revelaţia misterului este tocmai cultura în diferitele ei forme, este ceea ce e creaţie specifică omului, ceea ce produce omul în univers.”74

Omul păstrează totuşi toate caracteristicile speciei şi acest fapt îi conferă acel caracter „amfibiu” al conştiinţei umane, de care vorbea Blaga, fiindcă omul continuă să existe în orizontul lumii concrete, şi în acelaşi timp, în orizontul misterului. Şi conştiinţa umană stă sub zodia dualităţii, conştiinţa paradisiacă, dată prin spirit şi conştiinţa abisală, capabilă de cunoaşterea luciferică prin care se relevă misterul în diferitele forme ale culturii. Categoriile abisale sunt pentru E. Coşeriu echivalentul categoriilor cunoaşterii intuitive dar, în afara cunoaşterii metaforice, noi „nu cunoaştem categoriile cunoaşterii intuitive.” Şi pentru că la Blaga misterul este negativitate absolută -

17-33.74 E. Coşeriu, Estetica lui Blaga în perspectiva europeană, în Eonul Blaga, Întâiul veac, op.cit., p. 21.

obiectul acestei cunoaşteri fiind un obiect infinit - şi arta este prin energeia sa o creativitate infinită.

Arta se prezintă ca o formă de cunoaştere luciferică, ea este o producere de opere, dar această creaţie este o revelaţie metaforică. E. Coşeriu semnala faptul că „misterul trebuie să-l interpretăm, tot aşa ca şi toată filozofia lui Blaga, ca expresie, ca o cunoaştere luciferică, sau ca obiect al unei cunoaşteri luciferice ori ca o cunoaştere metaforică. În realitate misterul este negativitatea absolută. (…) Ceea ce înseamnă că, în sens absolut, cultura este creaţie ex nihilo şi că nu este nici un fel de creaţie despre ceva cu privire la ceva, ci că este o construcţie ex-nihilo, o creaţie ex-nihilo a unei lumi proprii a omului.”75

În procesele de negare a lumii, E. Coşeriu îl apropie pe Blaga de Hegel, pentru că fiinţa negativă refuză lumea care i se dă şi îşi face o altă lume a lui, prin muncă şi prin cultură spirituală. Creaţia este receptată ca o trecere dincolo de tradiţie şi acest lucru înseamnă că, prin mister, şi prin revelaţia omului cu privire la mister, se afirmă libertatea totală a creaţiei umane; este o creaţia a unei lumi, a unui „cosmoid”, a unei lumi noi. Şi creaţia metaforică face trimitere la diversitatea infinită a lumii ca varietate a culturii. Arta, ca formă fundamentală a culturii, este reprezentată de Blaga prin cunoaşterea metaforică. Aici proximitatea sugerată de E. Coşeriu pentru orizontul blagian este cea a filozofului Ernst Cassirer. Dacă la Blaga omul este o „fiinţă metaforizantă”, pentru Cassirer omul este „o fiinţă simbolică” ce

75 E. Coşeriu, Estetica lui Blaga în perspectiva europeană, în Eonul Blaga, Întâiul veac, op. cit., p. 26.

creează o lume simbolică. Diferenţa constă în perceperea poziţiei omului în univers; la Blaga se vorbeşte de un salt ontologic, de o mutaţie, pe când la toţi filozofii, în general, poziţia omului în univers se face numai din punct de vedere fenomenologic.

Blaga nu propune doar o nouă definiţie sau o altă perspectivă, ci pune accentul pe acea „izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa”, pe ivirea ei ca structură şi mod de existenţă în lume „ca un miraculos incendiu”, pentru că metafora este anterioară şi istoriei.76

Argumentele acestei teorii trebuie să se confrunte cu cele două doctrine alternative actuale în domeniul poeticii, adică cele două teorii articulate ale creativităţii: pe de o parte doctrina hermeneutică a poeticii, în ipostaza ei de teorie poetică şi de teorie a creaţiei ce vizează sensurile în textele poetice şi nu de teorie a interpretării, şi doctrina cognitivistă, care din anii ’80 domină lumea americană şi cea occidentală.

Ceea ce s-a făcut în doctrina hermeneutică, pornind de la celebra carte a lui Ricoeur, Metafora vie, este o încercare de sinteză între marea tradiţie filozofică a hermeneuticii europene, mai precis a celei germane, pe de o parte, şi filozofia analitică anglo-americană, pe de altă parte, plus teoria discursului perfecţionată de Emil Benveniste, dar Paul Ricoeur oscilează între o premisă adânc înrădăcinată în tradiţia filozofică a hermeneuticii europene, adică a considerării poeziei ca formă absolutizată a limbajului

76 vezi Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, în Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1937/1944p. 282-283

şi nimic altceva, tradiţie care începe cu manuscrisele lui Schleiermacher, necunoscute de Dilthey, şi continuă cu poetica filozofică a lui Heidegger, pentru care fiinţa are casa în limbaj, iar locuirea în semnificaţie, şi o construcţie echivalentă cu poezia. Mircea Borcilă apreciază că teoria metaforei la Ricoeur nu distinge elementele cardinale ale diferenţei intre metafora lingvistică şi metafora poetică. Această stare embrionară, nediferenţiată, este metafora vie şi nu predicaţia teoretizată de Paul Ricoeur, prin care se realizează o referinţă de gradul al doilea pentru că prima este blocată. Când Blaga dădea ca exemplu „X este o vulpe”, el dădea o referinţă indirectă. A spune că cineva este o vulpe înseamnă a suspenda prima referinţă şi a desfăşura o a doua, dar prin aceasta suntem departe de poezie pentru că fenomenul de „vulpitate” nu echivalează cu creaţia de lumi.

Ca obiectivare a conţinuturilor intuitive ale conştiinţei, limbajul este cel care defineşte omul ca fiinţă şi prin modul de a intra în raport cu lumea îl face conştient de alteritatea lumii. Replica lui Blaga din Geneza metaforei ne spune că această definiţie a omului este reductibilă la locuirea în lume şi nu duce la creaţia de lumi, adică la esenţa poeziei. În acest sens, Mircea Borcilă este convins că orizontul deschiderii prefigurate de spaţiul nuclear al metaforei revelatorii iniţiază un nou şi cuprinzător spaţiu în care se va înscrie şi destinul poeticii actuale: „Cu alte cuvinte, ceea ce cred eu că datorează cu adevărat, doctrina integralistă filozofiei blagiene este tocmai această perspectivă de extensiune a teoriei coşeriene a creativităţii semantice, pe baza modelului metaforic

din concepţia filozofului nostru, şi asupra creativităţii cultural-poetice, în ansamblul său.”77

Metafora revelatoare are menirea de a dezvălui acel „ascuns” din misterul experienţei sensibile şi din spaţiul de manifestare a libertăţii şi creativităţii poetice. Ea este cea care reflectă libertatea absolută a fiinţei de a întreba lumea fenomenală, cu conştiinţa raţională a unei continuităţi specifice, de profunzime, între misterul fiinţei şi cel al lumii. Capacitatea de a releva acest mister califică fiinţa umană ca fiinţă poetică şi, în consecinţă, limbajul poetic re-creează lumea în originalitatea ei prin scoaterea ei din timpul profan şi reintroducerea sa în timpul sacru. În cazul metaforei revelatorii, trecerea dincolo de fenomenal şi extensiunea pe verticală a semnificatului atrage o mutaţie de fond şi a funcţionalităţii limbii, deşi doar dimensiunea lui poetică poate crea starea de comunicare cu lumea prin poezie, adică prin procesul de absolutizare a limbajului.

În ceea ce priveşte cognitivismul, atracţia lui constă în faptul că postulează cu alte entităţi primare. El neagă radical teoria hermeneutică, prin forma elaborată de Paul Ricoeur, susţinând că nu conţinutul propoziţional, nu enunţul este baza semantică primară, ci nişte entităţi pre-enunţiative, non-predicaţionale, chiar pre-conceptuale, cu care trăim şi cu care construim întregul nostru univers imaginar. Aceste entităţi sunt schemele imagistice, precum schemele kantiene şi aceste modele cognitive sau scheme

77 vezi, Mircea Borcilă, Lucian Blaga şi integralismul sau despre destinul actual al poeticii, în Caietele Lucian Blaga, vol. IV, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003, pp. 9-12.

imagistice, care sunt pre-conceptuale, sunt nişte semnificaţii ante-verbale, pre-verbale, care se proiectează ulterior din experienţele primare fundamentale.

Cognitiviştii încearcă să demonstreze că primul triunghi al imaginaţiei umane este reprezentat de aceste scheme imagistice, un fel de hibrid între imaginea primită şi imaginea construită şi că din acest prim moment se produce o proiecţie a acestor scheme la nivelele superioare în conceptele de nivel bazic, în conceptele schematic umanistice, apoi în conceptele metaforice, în enunţuri metaforice, în vorbirea obişnuită şi în textele literare. Textele nu fac decât patru transformări fundamentale pentru ca să modifice ceva din schemele pe care ni le-a dat corpul în interacţiunea lui cu lumea. Prin urmare, imaginaţia metaforică este determinată de aceste tipare ale modelului primar al interacţiunii noastre cu lumea şi nici un poet din lumea aceasta nu-l va scoate din acest model al marelui lanţ al fiinţei, pe care ei îl văd construit tot prin scheme şi concepte metaforice.

Soluţia românească este mult mai simplă şi mai atractivă. Blaga recunoştea două tipuri radical diferite de procese metaforice: în cadrul limbajului, prin care exprimăm ceva ce se poate exprima în mod direct şi o metaforă diferită, numită de el revelatorie, ca cea din „Soarele, lacrima domnului” în care întâlnim creaţia de lumi. Este vorba de a imagina cu semnificaţie, dar modificând însăşi semnificaţiile cu care lucrăm ca atare. Doar Samuel Levin, în cartea sa Lumile metaforice, a încercat să explice ideea că dacă poetul romantic spune „marea râdea”

aceasta înseamnă că marea este o fiinţă care poate trăi bucuria şi că aşa trebuie înţeleasă poezia, pentru că nu avem de-a face doar cu metafore, ci cu adevărate lumi metaforice. Blaga a confirmat prin teoria sa valabilitatea acestei concluzii pentru toată poezia, nu numai pentru cea romantică, şi acesta este modelul de la care se văd lumi şi de la care trebuie înţelese textele literare.

Pornind de la modelul minimal al metaforei II, din teoria lui Blaga din Geneza metaforei, la Creaţia metaforică în limbaj, a modelului coşerian, se construieşte o adevărată poetică a culturii. Acest parcurs este reprezentat de o revizuire complexă a ceea ce numim „competenţă metaforică”, în ansamblul ei, şi „competenţă lingvistică” în sensul strict coşerian şi al „competenţei poetice”, concepută distinct dar nu separat de cea lingvistică. Această performanţă este prefigurată de Blaga în sugestia de „generalizare a semnificaţiei metaforicului” care distinge un nivel general al metaforicului „din cadrul limbajului” şi întreaga arie a metaforicului „cu mijloace de limbaj”, având intuiţia că metaforicul în acest sens neextins dincolo de limitele creaţiei culturale, presupune semnificaţiile primare ale cuvintelor limbii, dar nu presupune şi operaţiile fundamentale caracteristice discursivităţii vorbirii. Această intuiţie apare teoretizată şi la E. Coşeriu în Creaţia metaforică în limbaj, încă din 1952, unde, pentru prima oară, se abordează şi spaţiul de manifestare a creativităţii metaforice sau poetice, în sensul larg, în planul prediscursiv al limbajului.

Eugeniu Coşeriu a descoperit semnificatul în dimensiunea lui pozitivă, care este cu totul altceva decât semnificatul negativ diferenţial saussurian, el este chiar intuiţia ontologică heideggeriană prinsă în limbaj, în „casa fiinţei”, este chiar noema husserliană, dar în limbă, nu în afara ei, ca la Husserl, în intuiţia originară. La nivelul semnificatelor lexicale, un număr mare din reţeaua de semnificaţii a limbii va iniţia semne poetice, iar metaforica limbajului se va constitui în arealul vorbirii în determinări orientate designaţional, procese întemeiate pe analogie şi cadre de contextualitate a cunoaşterii noastre extralingvistice. Metaforica poetică nu se poate constitui decât în cadrul unei operaţii nucleare ce nu mai este de natură discursiv lingvistică, ci „ecvaţională”, şi în care procesul creativ este orientat spre „schimbarea radicală a înseşi semnificaţiei obişnuite a faptelor”.78

Atât teoria hermeneutică a lui Ricoeur, cât şi cea lakoviană, bazată pe semantica cognitivă, se dovedesc nepregătite să explice autonomia creativităţii metaforice în limbaj şi specificul metaforic al creativităţii poetice. Credem şi noi că răspunsul se află în demersul reconstrucţiei, din perspectiva integralismului, a teoriei blagiene a dualităţii funcţional tipologice a proceselor metaforice.79

78 Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, în Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1937/1944.79 vezi Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în Revista de filozofie, XLIV, nr. 1-2, pp. 147-163.

Integralismul vizează asumarea lingvisticii integrale ca fundament al unei abordări coerente în studiul creativităţii, în general, demers în care teoria filozofică blagiană a creativităţii poetice se înscrie în efortul de reconstrucţie a spiritului semanticii coşeriene.

V.4. Creaţia metaforică în teoria integralistă

Eugeniu Coşeriu abordează această zonă a metaforicului ca pe un modul central al „competenţei culturale” şi ca pe o aptitudine ireductibilă pentru că el înscrie universul metaforei în capacitatea omului de a crea fapte de cultură, având în vedere şi capacitatea metaforei de a funcţiona în activitatea lingvistică prin creaţia metaforică în limbaj.80

Această creaţie nu este în afara vorbirii ca atare şi nici nu poate exista în afara ei, pentru că aceasta trebuie detectată şi analizată numai în activitatea creatoare de conţinuturi semantice, ca dimensiune implicită a acesteia. Întemeierea epistemologică a integralismului constă în orientarea lui Eugeniu Coşeriu spre investigarea creaţiei de semnificaţi, de conţinuturi semantice, care nu sunt situate în afara limbajului sau într-un spaţiu mintal pre-verbal În viziunea lui Eugeniu Coşeriu, creaţia metaforică are loc în interiorul spaţiului vorbirii, în acea activitate primară a cărei ţintă este crearea unor conţinuturi de

80 vezi E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, 1952, traducere de Eugenia Bojoga, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 184-198, 1999-2001, p. 14.

semnificaţie, pentru că nu există activitate conceptuală care să se manifeste anterior vorbirii şi care să poată situa fenomenul metaforic în afara spaţiului verbal.81

Astfel, Eugenio Coşeriu extinde ideea lui G. Vico asupra naturii poetice a limbajului la un sens mult mai complex, în spiritul conceptului aristotelic de energeia, folosit şi de Humboldt în teoriile asupra esenţei creatoare a limbajului. Pentru E. Coşeriu „activitatea imaginativă, activitatea poetică a omului (în sensul etimologic al termenului) se observă la toţi indivizii vorbitori (nu numai la zei şi eroi) şi în orice act lingvistic, atât în limba literară cât şi în limbajul curent, atât în limbajul enunţiativ, cât şi în limbajul emotiv.” 82

Marele lingvist român pune conceptul de energeia la temelia întregului eşafodaj al reconstrucţiei lingvisticii şi odată cu ea a orizontului ştiinţelor umane, în general.83

Astfel creaţia metaforică este o formă de creaţie imaginativă în limbaj, care nu poate fi concepută ca o abatere de la normă sau o devianţă în

81 vezi şi J.Kabatek, Einheitlichkeit der Bedeutung, Designat und Integrale Lingvistik, în B. Staib (Hrsg.), Lingvistica romanica et italiana. Festschrift für Wolf Dietrich zum 60. Geburstag, Tübingen, 2000 p. 202/203.82 E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, op.cit., p. 15.83 vezi E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, op.cit.; E. Coşeriu, Determinatión y entorno, în teoria del lenguaje y lingüistica general, Madrid, Gredos, 1955, pp. 282-325; E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, traducere de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1958/1997; vezi şi Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, în Dacoromania, VII-VIII, Cluj-Napoca, 2002-2003.

raport cu esenţa limbajului, ci ca o însumare a potenţialităţii lingvistice. Creaţia metaforică nu are nevoie de explicaţii cauzale pentru că ea este receptată ca „o activitate liberă a imaginaţiei” ce nu are altă explicaţie decât în finalitatea însăşi a activităţii de creaţie. Ea este o componentă a epistemologiei integrale ce se referă la definirea specificului demersului ştiinţific umanist în metaforologie şi în disciplinele culturii, pornind de la principiul obiectivităţii, ca principiu prioritar în orice abordare ştiinţifică.84

Definirea vorbirii ca activitate de creaţie a unor conţinuturi semantice va delimita creaţia de semnificaţi ca dimensiune autonomă a vorbirii. Schimbarea panoramei de investigaţie va ţine cont de noua definire a însuşi obiectului lingvisticii şi de implicarea conceptuală a viziunii integraliste în definirea proceselor metaforice, care intră în creaţia de limbaj, adică în vorbirea recepţionată ca dimensiune esenţială a limbajului. Eugeniu Coşeriu defineşte competenţele metaforice în acord cu trăsăturile distinctive ale vorbirii şi formulează „caracterul fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului”.85

Considerarea limbajului ca activitate esenţial cognitivă este preluată de E. Coşeriu („ca activitate de cunoaştere care se realizează prin simboluri”) pentru că, în viziunea sa, o definire corectă a esenţei

84 vezi E. Coşeriu, Competencia lingüistica. Elementos de la teoria del hablar, Madrid, Gredos, 1992.85 E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, op. cit., p.15

limbajului este cea care integrează vorbirea în arealul „activităţilor simbolice.” >”.86

Astfel se justifică obiectivul preconizat de E. Coşeriu în privinţa „competenţei culturale” în nucleul bazic al activităţilor simbolice şi cel al creaţiei de semnificaţi. E. Coşeriu va extinde sfera cunoaşterii în vorbire, dincolo de definirea simbolului cassirerian şi va surprinde sfera cunoaşterii în vorbire, dincolo de ivirea simbolului, dezaprobând limitarea interpretării lui Ernst Cassirer la acest prim moment. În opinia sa limbajul „este formă de cunoaştere nu doar în momentul în care se produce un semn simbolic pentru prima dată în istorie”. E. Coşeriu are convingerea că „simbolurile se re-creează în fiecare act de vorbire” pentru că vorbirea umană comportă o dimensiune cognitivă „în orice moment al ei” şi critică teoria formelor simbolice pentru restrângerea ei în aproximarea esenţei cognitive a limbajului la „a indica natura elementelor sale şi a momentului în care se articulează acestea.”87

Sfera formării de semnificaţi include şi operaţiile ce se instituie în vorbire şi E. Coşeriu demonstrează (1952 ş i1955) că în absenţa operaţiilor de natură cognitivă vorbirea nu ar putea realiza contactul omului cu lumea lui şi nu ar putea înfăptui procesul de cunoaştere. 88

86 ibidem, p.1187 Ibidem, p.1188 Vezi E. Coşeriu, Gramatica semantica, universales, Estudios de lingüistica functional, Madrid, Gredos, 1988; E. Coşeriu, Competentia lingüistica. Elementos de la teoria del hablar, Madrid, Gredos, 1992. Vezi şi Mircea Borcilă Început de drum în studiile integraliste, în „Studia”, Psihologia, An XLVI, nr.4,

Fenomenul metaforic este explicat de E. Coşeriu disociat de sfera şi funcţia expresivă a activităţii de vorbire, unde este menţinut de Karl Bühler şi Ernst Cassirer şi îl integrează în sfera şi funcţia cognitivă a limbajului. Astfel, E. Coşeriu redefineşte metafora în afara spaţiului retoric şi dincolo de percepţia ei de „comparaţie prescurtată” sau simplă transpoziţie verbală, pentru a o circumscrie spaţiului poetic de „expresie unitară, spontană şi imediată a unei viziuni poetice.”89

Cunoaşterea lingvistică devine astfel o cunoaştere metaforică, ce se înscrie în proiectul limbajului de structurare a experienţei lumii şi se înfăptuieşte „nu prin intermediul unor categorii ale raţiunii, ci prin imagini şi în prezenţa unor analogii stabilite (…) între viziuni”.90

Aici este vorba pur şi simplu de „intuiţia unui obiect” şi a posibilităţilor sale infinite. Specificitatea cognitivă a vorbirii metaforice nu rezidă în natura intuitivă a imaginilor, ci în plusul de cunoaştere adus prin asocierea acestor „modele primare”. Acest spor de cunoaştere presupune înţelegerea caracterului fundamental de creaţie, care este „inerent esenţei cognitive a limbajului” şi care trebuie reperat în dimensiunea ireductibil metaforică. Căutând misterul creativităţii, E. Coşeriu porneşte de la ideea fundamentală că imaginea lumii care se construieşte în limbaj – ca şi în mit, artă sau cunoaştere ştiinţifică –

2001, pp.6-889 E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, op.cit., p. 15-16.90 Ibidem.

„nu reproduce o schemă deja dată în obiect”, ci „implică actul primitiv care creează modelul”.

Din această perspectivă, modelul creator al vorbirii trebuie înscris într-un gen proxim, comun cu cel al poeziei. Raţionamentul este dat de poziţia nucleară a creaţiei metaforice în vorbirea spontană, în empirismul formelor simbolice care focalizează, prin natura lor intuitivă, adevărata artă a vorbirii. Acelaşi principiu de gândire fundamentează şi creaţia conţinuturilor semantice primare în „creaţia metaforică în limbaj.” Cele trei forme primordiale ale creativităţii metaforice sunt fundamentate de teoria coşeriană în trei forme analizate aprofundat de Mircea Borcilă în Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei.

Prima formă acreativităţii metaforice este o operaţie de identificare ce trebuie înţeleasă ca un mod de manifestare a principiului cardinal al sintezei la nivelul specific al semanticii metaforice. Ea se referă la „o identificare momentană a unor obiecte diferite” ca în exemplul „cap-dovleac” 91

A doua formă a creativităţii metaforice se explică prin procesul de creaţie al semnificaţilor lexicali primari. „Hiperbolizarea unui aspect particular al obiectului”, ca în cazul denumirii metaforice a ursului în limbile slave, (mâncător de miere) motivează procesul creaţiei de semnificaţi lexicali primari. A treia formă a creaţiei metaforice apelează la „identificarea între contrarii, absurdă din punct de vedere logic” ca în exemplul „negru blond” în care anumite circumstanţe contextuale nu pot

91 Ibidem, p. 10

explica acţiunea spontană a actului de vorbire. Creaţia metaforică în limbaj se înscrie astfel în actul de creativitate a vorbirii situat în proximitatea actului general de creaţie poetică.

Creaţia metaforică se exercită în temeiul unor entităţi semnificaţionale create deja în vorbire şi în afara cărora procesul metaforic nu ar avea nici natura intersubiectivă nici consistenţa conceptuală, indispensabilă în desfăşurarea operaţiilor semantice. Strategia teoretică a paradigmei coşeriene are la bază ideea că deşi operează la un nivel secund, creaţia metaforică în limbaj nu este deviantă, în raport cu creativitatea vorbirii, în general, şi cu cea a cunoaşterii şi creaţiei umane, în special. Cadrul disciplinar al metaforologiei actuale porneşte de la investigarea activităţii de vorbire adoptând trihotomia planurilor competenţei lingvistice coşeriene. Eugeniu Coşeriu însuşi şi-a revendicat această distincţie ca reprezentând aportul său de substanţă la „fundamentarea lingvisticii”. 92

Argumentând pertinent faptul că vorbirea este mai cuprinzătoare decât limba, că în procesul creaţiei metaforice în vorbire se asigură perspectiva unui câmp operaţional mult mai dezvoltat, E. Coşeriu deschide orizontul lingvisticii integrale spre domeniul concret

92 Vezi E. Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Chişinău, Editura Arc, 2000, E. Coşeriu, Linguistic Competence: Wat is it Really ?, în The Modern Language Review, XXV-XXIX, 80, 1985; C. Laplace, Théorie du langage et théorie de la traduction: les concepts-clefs de trois auteurs…, Paris, Didier,1994; M. Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în Revista de filozofie, XLIV, nr. 1-2, 1997, pp. 147-163.

al vorbirii în plan universal, al competenţei elocuţionale şi al competenţei idiomatice. Cele trei planuri ale competenţei, manifestate în cele trei domenii faptice, sunt separate în trei straturi de conţinut ce corespund astfel: în planul vorbirii – designaţia; în planul idiomatic – semnificaţia (limbii); în planul textului - sensul.

Pe această întemeiere se configurează arealul creaţiei metaforice care nu se mai întemeiază pe un singur palier al recuperării retorice, ci impune un cadru special al metaforologiei în lingvistică, în centrul creaţiei de limbaj, prin definirea naturii cognitive a fenomenului lingvistic şi prin explicarea competenţei metaforice ca formă exponenţială a competenţei lingvistice. Metaforica vorbirii este teritoriul esenţial al metaforologiei lingvistice coşeriene pentru că acest teritoriu privilegiat permite observaţia creaţiei metaforice în act. 93

Aceasta reflectă „capacitatea creatoare” evidenţiată în „creaţia metaforică”, ce se manifestă indiferent de cunoaşterea unei limbi şi care „se orientează atât de des în aceeaşi direcţie, încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate universală a imaginaţiei umane, dincolo de diferenţele lingvistice, etnice sau culturale.” 94

Studiul vorbirii este singurul care ne poate oferi posibilitatea investigării funcţionale şi structurale a semanticii metaforice, limba nu este suficientă pentru a ne exprima în fiecare caz particular, pentru că intuiţiile noastre nu sunt niciodată identice cu cele

93 E. Coşeriu, Determinatión y entorno, op.cit., p. 293.94 Vezi E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, op.cit., p.15

anterioare. E. Coşeriu propune şi o cuprindere de ansamblu a acestui câmp de investigaţii şi are în vedere un criteriu de structurare asemănător cu cel adoptat ulterior de modelul cognitiv global utilizat în semantica cognitivă. Seriile metaforice universale cuprind „marele lanţ al fiinţei” în serii metaforice care răspund global felurilor de fiinţă din modelul cognitivist. Se delimitează un prim palier al fenomenelor naturii care, în diferite limbi, reperează metafore ca cele remarcate de Vico( creasta dealului, ochi de apă etc.). La al doilea palier sunt situate plantele (barbă de ied, coada calului etc.) şi acest palier este reprezentativ în numeroase limbi. Al treilea palier este alocat faunei şi el conţine metafore pentru păsări şi animale, cum sunt cele pentru liliac (fr. chauve-souris, germ. Fledermaus). În cel de al patrulea palier sunt consemnate metaforele referitoare la fiinţa umană şi la viaţa omului cu „instrumentele pe care le fabrică pentru munca sa”, dar şi cu „bucuria, tristeţea, durerea şi frica omului.95

Coşeriu nu impune direcţiile de urmat în operaţiile analogice de la „fizic” spre „abstract”, ci subliniază că în aceste metafore se reflectă modalitatea omului de a aprecia lumea şi atitudinea sa faţă de această lume. Această funcţie fundamentală stă la baza determinării şi încadrării din semantica vorbirii, în raport cu care definim şi procesul metaforic.

În opinia lui Mircea Borcilă acesta este domeniul în care metaforica integrală a vorbirii îşi va putea dovedi însemnătatea şi eficacitatea, iar observaţiile lui J. Kabatek anticipează ideea că acesta

95 Ibidem, p. 23.

este şi domeniul în care perspectiva integrală va putea „recepta şi încadra”, în perspectivă proprie, cele mai importante succese.

V.5. Metaforica textului

Între metaforica limbii, metaforica vorbirii şi metaforica textului se instituie relaţii de complementaritate. E. Coşeriu subliniază ideea că nu toate metaforele care se produc în vorbire, „în actele lingvistice concrete, devin limbă, adică nu toate pătrund în tradiţia comunităţii”. Putem vorbi de un aspect convenţional al metaforicului unor semne care, în cadrul unei tradiţii, îşi pierd treptat „valoarea iniţială de imagini”. Studierea acestui aspect din perspectiva simţului comunităţii are în vedere semnificaţii lexical derivaţi ai limbilor şi dimensiunea asociativă a acestora. Relaţia asociativă a semnificaţilor metaforici nu intră în sistemul strict, ci doar în percepţia şi analiza uni limbi istorice date, în cadrul vorbirii obişnuite, curente şi „în acord cu tradiţia”. Aici se etalează, în timp, expresivitatea semnificaţilor metaforici, fenomen care generează criteriul semnalării actelor metaforice în norma limbii.

Lingvistica integrală acordă un spaţiu distinct teritoriului metaforicii textuale. Linia de demarcaţie se află între abordările cognitive şi cele stilistice la nivelul autonom al sensului. Delimitarea acestor alcătuiri de faptele situate la nivelul normei, se impune, în primul rând, din unghi funcţional. Aceste construcţii sunt considerate de E. Coşeriu ca texteme,

în măsura în care conţinutul lor semantic specific se constituie dincolo de nivelul semnificaţiilor limbii şi al designaţiilor, care devin doar semnificante pentru sensul metaforic al expresiei.

Studiul acestor texteme constituie cel dintâi filon care se impune investigării sistematice în vederea evaluării metaforicului textual. Al doilea filon este reprezentat de examinarea rolului funcţional al metaforelor în diverse tipuri de texte, mai întâi cele literare, care constituie domeniul faptic central al lingvisticii textului, datorită „plenitudinii lui funcţionale.” 96

Lingvistica integrală furnizează temeiurile teoretice şi practice care orientează direcţiile de cercetare ştiinţifică în sfera abordărilor antropologice din noul domeniu al metaforologiei.97

În acest orizont, perspectivele integralismului creează premisele necesare pentru fundamentarea riguros ştiinţifică a noului domeniu al metaforologiei, precum şi elementele indispensabile dezvoltării unor abordări antropologice, în vederea unei reconstrucţii unitare a orizontului ştiinţelor culturii.

96 E. Coşeriu,1980/1997 vezi şi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. Oabordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001.97 Vezi Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, op.cit.

VI. LINGVISTICA „SENSULUI”

Coşeriu destinează termenul de sens exclusiv domeniului textual, conform ideii că „lingvistica textului corespunde textului, prin urmare, sensului.” 98

Pentru că sensurile „nu apar decât în texte” specificul lor se configurează în text, fiindcă doar la acest nivel relaţiile semnelor pot fi actualizate, adică manifestate şi percepute. Din ceea ce a fost spus până acum derivă o serie de consecinţe pentru primul gen de lingvistică a textului, iar acestea vor fi expuse de către E. Coşeriu sub forma unor teze referitoare la:

1. Metode adecvate de interpretare a textului

2. Despre descoperirea sensul obiectivat

3. Temele descriptive şi istorice în cadrul lingvisticii textului

4. Despre „stilistica devianţei” 5. O lingvistică a textului şi stilistica

„integrală” a lui Leo Spitzer

98 E. Coşeriu, Lingvistica: starea ei actuală, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 1, Chişinău, 1993, p. 61- 69.

Prima teză abordată de E. Coşeriu fundamentează ideea că: Nu există o tehnică universal valabilă pentru a interpreta un text.

Chiar dacă mulţi lingvişti cred că obiectivul încercărilor de fondare a lingvisticii textului ar trebui să fie dezvoltarea unor proceduri de validare universală pentru interpretarea textelor, o „procedură de descoperire” care să furnizeze o interpretare „exactă” a oricărui text, prin simpla aplicare în mod „ştiinţific corect” a preceptelor lingvistice încă nu pare posibilă.

Opina lui E. Coşeriu despre orientarea lingvisticii textului confirmă ideea că, dacă luăm textul în individualitatea sa, nu suntem niciodată capabili să ştim anticipat ce relaţii semnice pot fi stabilite într-un anumit text. Este posibilă doar construirea unei liste de posibilităţi general disponibile pentru cine creează textul cu scopul de a produce sensul. Este vorba oricum despre o listă a tuturor posibilităţilor de a produce sensuri noi, o listă ce va rămâne mereu deschisă.

În interpretarea unui text încă neexaminat ar trebui să întâlnim aceste posibilităţi neexplorate şi să le înţelegem. Nu există însă o procedură mecanică pentru „a enumera” sau „a prezice” toate posibilităţile imaginabile. Chiar aici întâlnim unul dintre punctele slabe ale retoricii antice, întrucât aceasta concepe textele ca produse ale unor proceduri de creaţie complet enumerabile, ca proceduri de producţie ce se prezintă cu pretenţia implicită de a oferi o metodă universal valabilă de producere şi de interpretare a textelor.

Dacă ar fi convinsă de justeţea acestor teorii, atunci, pentru imposibilitatea de a elabora o tehnică universal valabilă de interpretare a textelor, nimeni nu ar trebui să se descurajeze în faţa oricărei încercări de a fonda o lingvistică a textului, ci, mai degrabă, ar trebui să se îndrepte spre obiectivele unei tratări realmente „ştiinţifice” a acestora.

E. Coşeriu extinde această idee apreciind că dacă s-ar dori tragerea acestei concluzii, atunci nu ar mai trebui să ne dedicăm nici cercetării limbilor, deoarece, ca şi textele, limbile istorice nu sunt specii diferite ale unui gen, ci individualităţi, iar în cercetarea limbilor ne găsim exact în aceeaşi situaţie în care ne găsim în interpretarea textelor. Chiar dacă se pot pune împreună liste de proceduri deja cunoscute şi ştiute, care vor fi desigur de ajutor în munca ulterioară, acestea nu se pot totuşi „enumera” sau „prevedea”, pe baza unui inventar de „universalii” non-empirice şi nici nu vor reuşi să cuprindă toate funcţiile idiolingvistice imaginabile. Aşa cum nu poate exista o procedură de producere şi interpretare a textelor cu validitate universală, tot aşa nu sunt posibile nici procedurile de descoperire care operează orbeşte în analiza limbilor.

În cadrul lingvisticii textului trebuie, înainte de toate, să încercăm să ne eliberăm de acel concept familiar de „ştiinţă”, care împinge spre cercetarea a ceea ce nu va putea fi găsit niciodată. În communis opinio există doar o ştiinţă a universalului, în timp ce nu există o ştiinţă a individualului. O metodă care încearcă să-şi asigure caracterul ştiinţific, tratând indivizii ca specie, poate fi „exactă”, dar totuşi

ineficace pentru că nu ajunge la obiectul căreia pare să-i fie adresată. Cu referire la indivizi există doar o cunoaştere, nu o ştiinţă. De aici nu decurge însă faptul că nu se poate face un studiu al indivizilor care să fie metodic şi condus de raţiune: indivizii pot fi descrişi şi interpretaţi, istoria acestora poate fi cercetată, dar aceste experienţe nu vor putea să ne scutească de efortul de a amplifica eventual inventarul nostru de categorii descriptive cu acele elemente pe care le cere un nou obiect de cercetare.

Există deci un paralelism între diferitele planuri de considerare a limbilor şi de considerare a textelor, un paralelism care se poate reprezenta schematic în modul următor 99:

Teoria textelor indică poziţia ce se cuvine textelor în interiorul sferei lingvistice, aşa cum teoria lingvistică furnizează o bază teoretică pentru delimitarea planurile particulare ale limbilor şi cadrul teoretic pentru gramatica generală.

Pe planul lingvisticii generale a textului acestă teorie nu implică altceva decât construirea listei procedurilor posibile şi delimitarea lor faţă de alte proceduri, aşa cum gramatica generală adună posibilele proceduri idiolingvistice, le clarifică şi

99 Schemă reprezentată în E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op. cit. p.144

eventual le retrimite la efectiva lor revenire în anumite limbi.

Lingvistica textului, în folosirea sa efectivă, constă în descrierea, interpretarea şi eventual expunerea istoriei unui anumit text; din acest punct de vedere aceasta este „gramatica” textului.

VI.1. Metode adecvate de interpretare a textelor

Absenţa unei tehnici universal valabile de interpretare a textelor care, în măsura în care este explicit formulată, conduce cu siguranţă la rezultatul aşteptat – sau cel mai de aşteptat – nu comportă totuşi şi absenţa unei metode de interpretare a textelor. În final, „metodă” nu este sinonim cu „procedură automată aptă să rezolve problemele”.

Metoda dorită pe planul lingvisticii textului are în vedere aceeaşi formă de abordare aplicată la „lingvistica fără adjectiv”, adică la lingvistica ce are ca obiectiv descrierea limbilor particulare. În orice analiză lingvistică, se pleacă, în mod implicit sau explicit, de la funcţia deja conţinută (înţeleasă) şi se stabileşte cum poate fi exprimată această funcţie în limbă şi cum se raportează diferitele funcţii una la cealaltă. Metoda necesară pentru acest scop este valabilă pentru întregul cadru semnic. Astfel, conştient sau nu, se aplică aşa zisa metodă comutativă în care se cercetează dacă se substituie părţi ale expresiei unui semn pentru a stabili dacă i se schimbă conţinutul. De regulă, această metodă este folosită în mod reflex

fie în planul textelor, fie în planul limbilor. Înţelegem imediat o intenţie expresivă într-un text şi făcând aceasta nu avem impresia de a ne întreba asupra înţelegerii noastre, dacă aceasta ar fi aceeaşi şi atunci când unul sau altul dintre elemente ar fi modificate în text. La fel se întâmplă în planul limbilor. Dacă am înţeles spontan un cuvânt precum cane nu ne vom gândi că înţelegerea noastră a fost favorizată de o confruntare empirică între forma de cunoaştere şi forme precum pane, lane, rane etc.

Proba comutaţiei este mereu aplicată în mod conştient pe primul metaplan, deci pe planul vorbirii despre limbaj şi al ocupării în limbaj. Sunt totuşi situaţii în care proba comutativă apare şi pe planul obiectelor însuşi care sunt de descris, situaţii în care aceasta aparţine vorbirii, deci procedurii însăşi a textelor. Să ne gândim la neînţelegeri sau la lapsusuri care de obicei sunt descoperite şi eliminate printr-o procedură care corespunde metodei comutative, chiar dacă această procedură, cum este evident, nu este aplicată în mod atât de consecvent şi sistematic precum în ştiinţă. A puncta intenţiile expresive este o procedură care poate fi asemănată mult cu tehnicile folosite în lingvistică.

Corecţii de acest tip sunt efectuate în planul textelor, de exemplu în pregătirea unui articol sau a unei cărţi pentru tipărire, sau în corecturile făcute în reeditarea unei opere. În acest caz este vorba desigur de erori de ortografie sau de gramatică, de erori de text, de segmente idiolingvistice de text absolut „corecte” care totuşi nu mai corespund sensului dorit şi de aceea trebuie să fie schimbate. Faptul că această

corectură a textelor este o operaţie mai complexă decât corectarea eroilor lingvistice consemnează statusul semiotic al semnelor textuale. S-a văzut că semnificatul şi desemnarea semnelor lingvistice reprezintă, pe un plan semiotic mai înalt, semnificantul semnificatului „sens”. Pentru a înţelege pe deplin naşterea sensului este necesar să considerăm încă o dată acel complex de relaţii care au fost numite „evocare”.

Proba comutativă, de obicei condusă intuitiv, trebuie să ţină cont pe planul textelor de un număr major de factori în comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe planul limbilor. Chiar ceea ce într-o operă literară este desemnat, numit sau descris prin limbaj, nu este decât un semn pentru o semnificaţie superioară pe care o numim sens, E. Coşeriu demonstrează această idee printr-o simplă operaţie logică. El se întreabă, de exemplu, ce s-ar schimba dacă în Metamorfoza lui Kafka produsul iniţial sau final al metamorfozei ar fi schimbat cu altceva: ce s-ar schimba dacă Gregor Samsa s-ar transforma nu într-o insectă, ci într-un cal pur-sânge arab? Ar mai avea el acelaşi sens, dacă în locul lui Gregor Samsa, regele Thailandei ar fi cel care s-ar transforma într-o insectă? Desigur că în ambele cazuri sensul s-ar schimba, pentru că, se înţelege de la sine, că oamenii la Kafka se transformă mai degrabă în insecte decât în cai de rasă şi că aceasta se întâmplă doar oamenilor ca Gregor Samsa şi nu regelui Thailandei. Avem aici un exemplu de realitate construită, o lume pe care o găsim şi în actul de creaţie poetică, dar, sensul operei nu constă în faptul transformării omului în gândac, deoarece acest fapt,

această transformare este un semn care trebuie interpretat pentru că el are un înţeles. Este posibil să ştii tot ceea ce se întâmplă într-o operă literară şi să nu ştii absolut nimic despre înţelesul operei, fiindcă rămâi la nivelul semnelor şi nu te ridici la nivelul sensului.

În Metamorfoza, Kafka nu vorbeşte despre Gregor Samsa, ci vorbeşte prin mijlocirea lui Gregor Samsa aşa cum Tolstoi nu vorbeşte despre Anna Karenina, ci se foloseşte de ea ca instrument al sensului în roman. Astfel, cele două personaje aparţin expresiei şi nu conţinutului operei literare. Lingvistica poate contribui doar cu o metodă de analiză aplicând aceeaşi schemă a raporturilor dintre semnificant şi semnificat, dar la semnul de ordin superior care este opera literară, mai precis la raportul dintre expresie şi înţeles. Lingvistica a dezvoltat o anumită tehnică filologică pentru a putea deduce semnificaţia şi prin context, dar realizările individuale de analiză cele mai importante se datorează, în cea mai mare măsură, intuiţiei şi înzestrării speciale a unor critici lingvişti.

Ca să poţi analiza corect semnificaţia lingvistică trebuie să cunoşti sensul operei literare pentru a –l putea interpreta. Deoarece nu există procedee universale pentru descoperirea sensului obiectiv, întrucât acesta este obiectivat în text prin proceduri relative, Coşeriu ne aminteşte că tot ceea ce s-a indicat ca „sens al textului”, chiar şi contextele la care acesta se referă, este dat tot în mod obiectiv.

În concluzie, sensul poate să nu fie înţeles pe deplin dacă un singur enunţ nu este complet înţeles.

Este vorba totuşi de o limitare empirică, derivată din lipsa unor metode „sigure” pentru descoperirea sensului, şi din imposibilitatea unei tehnici a înţelegerii care să conducă la rezultatul dorit. Există doar o singură „educaţie” a înţelegerii, o adaptare la înţelegere în cadrul textelor ca şi în cadrul limbilor. Aceasta nu schimbă cu nimic faptul că tot ceea ce s-a înţeles efectiv poate fi recondus obiectiv la relaţiile care constituie sensul.

Analiza textuală constă în justificarea ce controlează tot ceea ce deja s-a înţeles în text. Ea nu este arbitrară şi nu poate ajunge la rezultate arbitrare, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că a nu fi înţeles totul sau a fi înţeles mai puţin decât un altul, nu pune în dubiu validitatea generală a acestui principiu. Procedurile care funcţionează într-un text pot fi individualizate doar în interiorul acelui text. Diferenţa între planul limbilor şi cel al textelor constă doar în faptul că procedurile idiolingvistice la care poate fi re-condusă înţelegerea pur lingvistică, valorează pentru toate actele de discurs în care se foloseşte relativa tehnică istorică, în timp ce textul reprezintă, în mod sigur, punctul final al unei secvenţe de determinări progresive.

VI.2. Temele descriptive şi istorice în cadrul lingvisticii textului.

Individualitatea textelor nu exclude în nici un mod posibilitatea existenţei unor asemănări între diferite texte, aşa cum individualismul limbilor nu exclude asemănările între acestea. De aici derivă o primă temă posibilă a lingvisticii textului: înregistrarea şi punerea în ordine a multitudinii infinite de texte concrete pe baza fragmentelor comune mai multor texte. Pe această cale se ajunge la individualizarea speciilor textuale. Să luăm de exemplu „articolul de ziar”. Este destul de evident că vorbim de o specie textuală, deoarece asemănările între exemplele concrete ale acestei specii de texte sunt mult mai numeroase decât în cadrul literaturii. Dar şi între textele literare există suficiente comuniuni pentru a se ajunge la o formulare potrivită şi formată din specii textuale.

Este evident că o specie textuală nu poate „explica” în mod complet nici unul dintre textele cuprinse în aceasta, nu poate „epuiza” nici conţinutul textului. Cu atât mai puţin specia textuală creează ordine în multitudinea ce trebuie examinată şi determină economisirea direcţiilor întretăiate de false căi de interpretare. Există între altele o activitate analoagă în cadrul limbilor: tipologia lingvistică. Tipurile lingvistice, ca tipul izolant, aglutinant sau flexibil (pentru a cita doar unii termeni tradiţionali) sunt pentru limbi ca şi speciile textuale pentru textele concrete. Tipurile articulează multitudinea tehnicilor vorbirii transmise istoric, fără a caracteriza totuşi nici

una dintre acestea în mod exhaustiv, precum definiţia „triunghiului echilateral” ce caracterizează obiectele care intră în acesta. Trebuie observat că până acum ne-am mişcat în cadrul sincroniei. La un moment dat sunt stabilite asemănări care trebuie să furnizeze criteriile pentru o clasificare. Este subînţeles că în unele cazuri, dimpotrivă în multe cazuri, se pot clarifica asemănări făcute genealogic: în limbi de exemplu, folosindu-ne de ipoteza că două limbi istorice s-ar fi dezvoltat pornind de la un prim stadiu comun prin intermediul unei diviziuni dialectale; în texte folosindu-ne de supoziţia potrivit căreia asemănările constatate ar fi derivate dintr-un model comun mai vechi.

Distincţia metodologică între consideraţia sincronică şi cea diacronică, pe care Ferdinand de Saussure a pretins-o atât de insistent pentru descrierea limbilor, îşi găseşte analogia şi în cadrul analizei şi descrierii textelor. Ca şi în cazul limbilor şi în texte pot fi constatate lucruri comune care se bazează pe o continuitate istorică. Aşa cum se întâmplă pentru limbi, un mic text poate fi examinat istoric – de exemplu de la primele schiţe fragmentate, trecând prin diferitele versiuni aprobate de autor într-o anumită fază şi până la „versiunea finală”.

La fel cum se întâmplă pentru limbi, textele pot fi grupate genealogic în „familii de texte” şi examinate istoric. Aşa zisei „familii lingvistice” a gramaticii istorico-comparative îi corespund, în ştiinţa textului, genul literar. Cum un anume tip lingvistic nu coincide cu o familie lingvistică, tot aşa un gen literar nu coincide cu o specie textuală care poate apărea în sincronie dacă nu i se cunoaşte

dezvoltarea sau dacă se face abstracţie în mod expres de aceasta. Familiile lingvistice şi „familiile textuale” sunt, sub profil istoric, la rândul lor individualităţi (aşa cum o adevărată familie, de exemplu ceea a „Habsburgilor” este concepută istoric ca un individ). În descrierea şi istoriografia familiilor lingvistice şi familiilor de texte lucrurile nu sunt deci calitativ diferite de descrierea şi istoriografia fiecărei limbi în parte şi cea a fiecărui text în parte. De aceea nu poate exista o teorie „ştiinţifică” – în sensul precizat mai sus – al genurilor literare, ci doar o istorie a genurilor.

Un gen literar poate deveni, la un moment dat, ceva complet diferit raportat la ceea ce era iniţial. Unele pasaje pot cu adevărat să rămână la fel, dar nu sunt în mod necesar cele uzual determinante pentru gen. Important pentru istoria genurilor este modul în care aceste pasaje s-au dezvoltat din altele, ca de exemplu un anumit text care a devenit model pentru textele succesive care nu mai imită pur şi simplu textul original, ci fac ceva diferit. În acest sens, este de ajuns să facem trimitere la genul de nuvelă picarescă: ultimele opere pe care acest gen le-a produs în istoria sa mai au doar puţine lucruri în comun cu cele care erau la început.

VII. O LINGVISTICĂ A TEXTULUI

AVANT LA LETTRE – STILISTICA

LITERARĂ ŞI RETORICA

În Determination y entorno E. Coşeriu semnalase deja ideea unei lingvistici a textului în cadrul aşa zisei „stilistici literare” sau în cadrul a ceea ce s-a numit prin „stilistica discursului”. El ne avertizează că stilistica practicată de vocaţia intuitivă a lui Leo Spitzer, cât şi de alţi lingvişti din Germania sau din ţările neolatine, trebuie înţeleasă ca o specie a lingvisticii textului. Convins că în forma retoricii a existat întotdeauna o lingvistică a textului înţeleasă ca „o specie a „lingvisticii textului”, E. Coşeriu ne avertizează că aceasta a existat dintotdeauna, dat fiind că nici stilistica literară nu este decât o versiune modernă a vechii retorici.

La vechii greci disciplinele retoricii antice erau discipline lingvistice, definite şi delimitate reciproc: gramatica, retorica şi dialectica. Dacă prin gramatică se înţelegea descrierea uzului lingvistic (formarea pluralului, a timpului, a genului etc.) şi tot ceea ce are

legătură cu validitatea vorbirii, prin retorică se analiza determinarea ulterioară a uzului lingvistic legat de situaţie. Aşa cum a fost codificată de tradiţie, retorica se ocupă de textele literare şi exclusiv de arta vorbirii, pentru care şi-a construit propriile categorii configurate în retoricile normative. În abordarea textelor literare, retorica are prioritar în vedere nu atât performanţa artei lor literare, cât perspectiva respectării genurilor ideale şi a purităţii lor. Şi nu este o surpriză faptul că bibliografiile de lingvistica textului cuprind şi referinţe ale retoricii sau stilisticii. Dialectica este concepută ca studiu al unui anumit uz al limbajului în ştiinţă, ceva similar teoriei limbajului ştiinţific şi a discuţiei ştiinţifice, în mod special a modului în care pot fi formulate şi apărate tezele împotriva unor eventuale obiecţii. Există deci conştiinţa unei continuităţi ce recunoaşte în stilistica literară şi în retorică, tradiţia şi originile lingvisticii textului. Acest tip de lingvistică reprezintă punctul de convergenţă spre care tind orientări în aparenţă cu totul diferite, cum ar fi: ştiinţa comunicării, semiotica generală, critica literară, pragmatica, teoria actelor lingvistice, filologia înţeleasă ca ştiinţă a criticii şi reconstrucţiei textelor şi hermeneutica.

Interesul scăzut al lingviştilor pentru acest gen de lingvistică a textului este sub aşteptări, fie din neînţelegerea fenomenului fie din necunoaştere. Interesul lor nu este îndreptat către text, ca dat unic şi irepetabil, către text în individualitatea sa, ci de către fapte intim corelate cu o anumită limbă istorică pe care totuşi gramatica tradiţională nu este capabilă să o considere adecvat. De exemplu, problema

incompletitudinii textelor conduce la considerarea unui fenomen mai general: omisiunea. Este clar că omisiunea elementelor deja spuse sau integrabile în orice moment, este o categorie textuală tipică funcţiilor textuale. În funcţie de text sau de funcţia textuală elidarea poate lua forme diferite. De exemplu, colocviului se referă de multe ori la o situaţie deja dată şi la prezent. Astfel, o frază ca Plouă! rostită într-un loc închis este de obicei interpretată în sensul Acum afară plouă. Pentru o interpretare adecvată nu trebuie însă menţionat nici „acum”, nici „plouă”. Un alt exemplu face referire la funcţionarea întrebărilor şi răspunsurilor. Aici este vorba deseori de lacune care sunt completate în alte locuri ale textului: Când vii?/La cinci (vin).

VII.1. Despre „stilistica devianţei”

Această problemă a aşa zisei „stilistici a devianţei”a fost asumată până acum destul de superficial. Din lucrările existente rezultă că ea ar trebui respinsă pentru că pleacă de la ipoteze „inadmisibile”. Observaţiile anterioare permit totuşi să înţelegem această ipoteză care nu este absurdă în sine, în sensul că în cadrul faptelor nu există nimic care să poată să legitimeze formularea. Erorile nu sunt negări totale ale adevărului, ci doar adevăruri parţiale, aproximări incomplete ale adevărului. Ipoteza aceasta vizează diferenţele semnificative între procedeele vorbirii poetice şi cele ale vorbirii cotidiene. Totuşi, conceptul de „devianţă”, prin ceea ce permite pretenţia

sa descriptivă, merge mult dincolo de constatarea simplă de „a fi altul”. Cine înţelege ca „devianţă” diferenţa între obiecte şi stări de lucruri comparabile, trebuie să ştie, sau cel puţin trebuie să fie capabil să prezinte argumente pentru a demonstra care dintre cei doi termeni ai comparaţiei este cel „normal”. În toate varietăţile ei, „stilistica devianţei” se bazează pe argumentul că limbajul cotidian reprezintă un mod „normal” de a vorbi şi cel poetic reprezintă un mod „anormal”. Un astfel de argument însă, este acceptabil doar sub un aspectul pur static şi nu în ceea ce priveşte esenţa limbajului. În limbajul poetic, făcând abstracţie de dimensiunea alterităţii, este realizată totalitatea funcţiilor vorbirii şi că alte forme ale uzului lingvistic conţin, faţă de aceasta, dezactualizări şi automatisme. În realitate, nimeni nu consideră în mod serios această comparare, nici măcar cei care se folosesc de subtilităţi şi depun mari eforturi intelectuale pentru a elabora modele tehnice care să facă operativitate argumentelor lor. În practică nu există nici o stilistică limitată doar să descopere şi să înregistreze „devianţele” în legătură cu un uz lingvistic stabilit şi normalizat. Chiar şi „lingvistică a devianţei” îşi îndreaptă atenţia nu către „devianţă” ca atare, ci asupra regularităţii din interiorul acestor pretinse „devianţe”. Aceste regularităţi nu sunt altceva decât elementele care atrag atenţia imediat în text. În lingvistica „devianţa” poate să devină la o tehnică a vorbirii, un uz ce poate caracteriza nu chiar textele, ci doar „limbile” , mai precis, tehnicile vorbirii care din motive istorice au valoare în mod specific pentru anumite texte, şi care apar în texte specifice. În acest

sens restrictiv este ceva ca un „limbaj al poeziei”. Dar este vorba nu de limbajul poeziei ca atare, ci de o anumită „limbă a poeţilor”, de o „limbă poetică” în interiorul unei tradiţii specifice.

Aceste devieri nu sunt însă „devieri” propriu-zise ale limbajului poetic, ci aspecte caracteristice ale unei „limbi funcţionale” în interiorul respectivei „limbi istorice”, cu trăsăturile caracteristice ale unei „limbi funcţionale” din interiorul respectivei „limbi istorice” deschise de un determinat „stil lingvistic”. Practic trebuie ţinut cont de aceste „devieri” care nu privesc doar planul textelor, ci şi planul limbilor, mai precis stilurile lingvistice ale unei limbi istorice.

În urmă cu câteva decenii, spaniolul Carlos Bonsoño, a dezvoltat „teoria expresiei poetice”. Este vorba despre un proiect care încearcă să pună bazele „stilisticii devianţei” într-o perspectivă teoretică. Limbajul poetic ar trebui să fie conceput ca o formă de tehnică sistematică de substituţie; în fiecare expresie poetică s-ar pune în mişcare un fel de schimb, acolo unde ceva ca „spus aşa” ar fi înlocuit cu ceva ca „spus altfel”. Această concepţie pare să corespundă unei impresii care efectiv se produce frecvent în practica textelor poetice. Dacă Empedocle vorbeşte despre tramonto della vita (apusul vieţii), avem impresia că suntem puşi în faţa unei „devianţe poetice” referitor la cuvântul care „s-ar aştepta în mod normal” şi anume - bătrâneţe. În realitate este o falsă impresie. Ceea ce ni se prezintă aici ca „înlocuire” sau „devianţă”, nu are origini în imediata receptare a textului, ci în inadmisibila reificare a unei metode a înţelegerii textelor dominată intuitiv: proba comutativă.

Concluzia lui E. Coşeriu este că într-un text poetic nu există „devieri”, în poezie totul este spus aşa cum trebuie spus.

Dacă, împotriva acestui fapt, avem impresia că a fost făcută pe ici pe colo câte o înlocuire, această înlocuire nu este în realitate rodul a ceva ce aparţine textului, ci nouă înşine. În proba comutativă s-a văzut deja că este aplicată, inconştient, experienţa înţelegerii textului. La întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă un fragment de text ar fi înlocuit cu un altul ?, E. Coşeriu menţionează că această întrebare pusă textului, mai mult inconştient, este deja o parte din complexa operaţie a înţelegerii. Toate acestea nu legitimează în nici un fel recunoaşterea în segmentul de text în chestiune, a rezultatului acestei operaţii parţiale.

Astfel, aşa-zisa „stilistică a devianţei” nu trebuie acceptată plecând de la pretenţiile sale teoretice, chiar dacă nu toate afirmaţiile care sunt susţinute în conexiune cu această metodă sunt false. Argumentul de bază pe care se sprijină „stilistica devianţei” corespunde unei intuiţii deformate a probei comutative. Se înţelege de ce rezultatele acestei stilistici pot avea un sens doar cu profil practic. Aceasta este valabil pentru orice text şi nu doar pentru textele poetice – ceva ne „impresionează imediat” şi între acest ceva şi sensul textului există o legătură esenţială. Ceea ce impresionează nu poate fi totuşi motivat, aşa cum vor să ne facă să credem „teoreticienii devianţei”, de aceea, convingerea lui E. Coşeriu este că sensul se naşte nu ca o consecinţă a unei devieri de la uzul lingvistic, ci pentru că ceva

care ne impresionează este o consecinţă a înţelegerii noastre.

Întrebarea despre sens a fost ridicată de fapt mai mult în conexiune cu textele literare şi poetice, iar unica metodă relativ sistematică propusă de E. Coşeriu pentru a trata întreaga problematică este aceea a stilisticii devianţei. La baza acestui gen de stilistică se află implicit supoziţia greşită că sensul ar rezulta din respingerea unei norme care evită frecventarea faptelor comune. Pentru că orice text deţine un sens, nu doar textele poetice şi literare, o problematică ce face referinţă doar la textele literare şi care intenţionează să găsească sensul doar în aceste texte, este o problematică greşită ce favorizează – desigur mereu între anumite limite – postura devianţei textelor „normale”.

În teoria coşeriană limbajul poetic nu poate fi o simplă deviere de la limbajul uzual, deoarece el este limbajul în plenitudinea sa funcţională, limbajul în care se actualizează tot ceea ce ţine deja de semn, limbajul absolut, şi, în acest context, limbajul de toate zilele şi limbajul ştiinţific nu sunt decât devieri, ci drastice reduceri funcţionale ale acestui limbaj. Pentru E. Coşeriu nici limbajul poetic, nici textul poetic nu sunt, în mod necesar, deviaţii de la limba „normală” şi de la textul „normal”. Nu degeaba Michael Riffaterre în cercetările sale despre stilistica literară a ajuns la o critică a conceptului de devianţă. Cine operează cu acest concept relaţional trebuie să ştie să indice şi câmpul său de aplicare şi trebuie să poată spune de la ce anume „deviază”. Dacă toate textele posedă sens,

atunci devierea de la o normă sigură, nu poate fi, în mod evident, purtătoare de sens. Roman Jakobson aminteşte cazul unui actor care trebuie să pronunţe în 40 de moduri diferite scurta frază în limba rusă „segodnja večerom” (această seară), în aşa fel, încât acest „text” (Jakobson nu vorbeşte aici de „text”, ci ceea ce intenţionează el să se înţeleagă corespunde cu ceea ce noi interpretăm ca text) să poată fi înţeles în 40 de moduri distincte.

Diferitele realizări ale unui text şi corespondentele în care acesta este înţeles, pot doar cu dificultate să fie reconduse prin „devianţă” de la realizarea „normală” a acestei fraze. Fiecare dintre „devianţe” are propria sa funcţie; deci elementul funcţional nu se poate regăsi în distanţa care separă diferitele realizări ale frazei, de cele „uzuale”. Pentru ceea ce oferă funcţia textuală (nu norma statistică) folosirea ar putea să fie înţeleasă ca „devianţă a devianţei” şi viceversa.

Impresionat de marea cantitate de nume mereu noi pe care Cervantes le atribuie aceleiaşi persoane, Leo Spitzer nu interpretează această stare de lucruri pe baza descoperirii unei devieri de la uzul lingvistic, fiindcă acest uz lingvistic nici nu există, ceea ce impresionează în text poate avea o concordanţă foarte strânsă cu uzul lingvistic cotidian. În acest caz sensul s-ar naşte atunci – pentru a ne exprima cu termenii „stilisticii devianţei” - prin intermediul unei renunţări la „devianţă.”

VII.2. Despre stilistica „integrală” a lui Leo Spitzer

Deja E. Coşeriu iniţiază ideea că în stilistica lui Leo Spitzer trebuie descoperită o formă de lingvistică a textului ante litteram. Empirismul cercetărilor lui Leo Spitzer şi natura lor intuitivă l-au determinat destul de târziu să subscrie la cercetări ale unor principii generale. Ca mulţi alţi oameni creativi, Spitzer interpretează textele în planul sensului. Este de aceea cu totul legitim să vedem în stilistica sa un punct de plecare foarte promiţător spre o „lingvistică a textului”, ca formă a lingvisticii sensului. Pentru ceea ce permite stilistica lui Spitzer este vorba însă doar de un punct susceptibil dezvoltării, nu de o metodă matură. Pentru a deveni o adevărată lingvistică a textului în sensul înţeles de această stilistică ar trebui completată în trei perspective şi fondată pe baze mai sistematice.

a. Ceea ce a fost prezentat în capitolul precedent doar ca exemplu şi anume compilarea unei ample liste de proceduri ce constituie sensul, pregătirea unui instrumentar descriptiv pentru interpretarea textelor, ar trebui să fie dezvoltat în mod mai extins şi mai sistematic. Până azi, în acest cadru, cercetarea şi teoria s-au realizat paralel; cine a practicat analiza textuală a fost în acelaşi timp nolens volens şi interpret al procedurilor descoperite de el însuşi.

b. Stilistica lui Spitzer este lipsită de o componentă care s-ar putea numi „teoria articulării sensului”. Din cercetarea şi descrierea limbilor în parte, ştim că, conţinuturile lingvistice sunt legate de

„straturi” în care, rând pe rând, apar conţinuturi specifice pentru planurile structurării idiolingvistice. Astfel, semnificaţia unei fraze nu poate fi reprezentată doar ca o simplă sumă de semnificaţii ale cuvintelor care se combină în aceasta, de aceea trebuie să presupunem că lucrurile nu stau altfel nici în planul sensului. Este de presupus că şi semnele textuale ale căror statut semiotic complex s-a amânat deja de multe ori, nu se lasă „însumate” pur şi simplu în unităţi de sens mai mari. Ar trebui să se examineze odată amănunţit care sunt „pietrele de temelie” ale unei unităţi de sens mai complexe şi cum acestea se lasă conectate în unităţi de sens mai înalte. Făcând aceasta s-ar ajunge de la o unitate minimă, care încă trebuie definită, la „paragraf”, şi de la „paragraf” la „capitol”, şi de la „capitol” la întreaga operă. E. Coşeriu menţionează că termenii utilizaţi aici aparţin, după cum se vede, tradiţionalei idei pre-ştiinţifice a modului în care textele sunt articulate şi nu ar trebui deci să fie înţelese ca propuneri normative. De aici ar decurge probabil faptul că până şi textul finalizat nu încarnează încă marea majoritate a unităţilor de sens posibile, dar că în unele cazuri este necesar ca dincolo de întreaga operă să luăm în considerare activitatea complexă a unui scriitor, o unitate de sens pentru care există deja o expresie tradiţională: ŒUVRE.

„Articularea sensului” nu a fost examinată aproape deloc sub aspect pur practic. Nici stilistica lui Leo Spitzer, atât de promiţătoare iniţial, nu face excepţie. Este adevărat că Spitzer spune uneori că anumite fapte constatate într-un punct al textului sunt unite printr-o legătură esenţială cu alte fapte care apar

într-un punct cu totul diferit al textului. Nu i-a reuşit totuşi să parcurgă până la sfârşit această cale, de a comenta în mod atât de larg un text astfel încât să devină evidente legăturile mai ample. Ar fi sfârşit prin a recunoaşte atunci, că o dimensiune a sensului care apare în text, nu coincide în mod necesar cu sensul întregului text sau de-a dreptul cu întreaga operă a autorului.

c. A treia extensie care trebuie considerată indispensabilă: o lingvistică a textului ca „lingvistică a sensului” poate să se ocupe mai ales de textele literare, dar nu trebuie s-o facă în mod exclusiv. Antonio Pagliaro, în a cărui „critică semantică” trebuie să fie descoperită, de asemenea, o lingvistică a textului avant la lettre, poate fi folosit, sub acest aspect, ca model. Pagliaro se ocupă în mod special de textele literare, dar, făcând abstracţie de aceasta, el a recunoscut că problema descoperirii sensului în texte nu este o problemă specific literară. De aceea, el a aplicat metoda sa şi textelor filozofice, religioase şi chiar celor juridice. Pentru a conferi o formă mai plastică propunerii de a extinde stilistica lui Spitzer, Coşeriu a încercat să corecteze una din faimoasele sale interpretări (Don Quijote), deşi, după mărturisirea lui magistrului, este vorba doar de unele încercări, dat fiind că există încă puţine cercetări despre problema articulării sensului pentru a putea avea pretenţia unei analize mai aprofundate.

VIII. CONSIDERAŢII FINALE

Întrebarea fundamentală care se pune este în ce măsură lingvistica textului ca „hermeneutică a sensului” mai face parte din lingvistica generală ? În acest orizont, lingvistica textului este o disciplină care prezintă doar relaţii marginale cu lingvistica tradiţională? Şi care ar fi spaţiul teoretic al abordării poetice, din perspectiva articulării la teoria generală a textului a segmentelor fundamentale ale lingvisticii?

Relaţiile celor două discipline sunt mai strânse decât ne putem imagina la prima vedere. Este foarte clar că lingvistica textului este o hermeneutică a limbajului şi nu una a limbii.

Lingvistica generală este considerată, în mod obişnuit, o lingvistică a limbii, nu una a limbajului, iar pentru disciplina lingvisticii textului ea constituie doar o disciplină auxiliară, chiar dacă pentru unele cazuri izolate ea poate avea un rol hotărâtor. Dacă limba participă la construcţia sensului textelor, ea nu este decât un sistem semiotic printre altele, care ajută la construirea sensului şi care mediază interpretarea completă a textelor.

Lingvistica textului rămâne într-adevăr o disciplină parţial semiotică, pentru că ea se ocupă de semnele lingvistice, deşi nu putem vorbi doar de lingvistică, ci mai degrabă luăm în calcul bazele familiare filologiei, în accepţiunea veche a termenului, în care este redată şi arta interpretării textelor. Astfel, E. Coşeriu îl menţionează pe Antonio Pagliaro, cel care a intuit corect atunci când a indicat în „critica semantică” o nouă formă de critică filologică. De aceea, critica sa semantică poate fi astăzi considerată o lingvistică a textului avant la lettre. Critica textuală şi interpretarea lingvistică nu aparţin fazei în care se emite judecata de valoare, ci unei faze ulterioare, în care aceasta se justifică în mod intuitiv. Cunoaşterea procedeelor de tehnică literară ce pot avea o funcţie estetică nu ne asigură dinainte că ele îndeplinesc această funcţie într-un text dat.

Retorica şi lingvistica textului nu fac decât să revitalizeze o nouă retorică, pentru că altfel nu s-a putut ajunge la judecata de valoare. Pe de altă parte, tot ceea ce un text sugerează se găseşte motivat undeva în acel text, de aceea analiza obiectivă a textului are scopul de a justifica a posteriori judecata de valoare. Analiza urmăreşte utilizarea procedeelor în individualitatea textului în acord cu o unitate de viziune determinată de text. Chiar dacă analiza lingvistică nu dă soluţii pentru a putea emite judecăţi de valoare, ea dă una din cheile posibile pentru fundamentarea judecăţii de valoare deja emise şi, în acest sens, critica lingvistică depăşeşte critica impresionistă. În realitate, critica lingvistică nu se aplică la operă, la calitatea operei de artă, ci la tehnica

operei de artă, la poïetica ei. De aceea şi pentru E. Coşeriu, tehnica literară sau poetica nu este pur şi simplu o tehnică lingvistică, ci o tehnică de un alt nivel, pentru care semnificaţiile lingvistice sunt, la rândul lor, semne pentru o semnificaţie superioară numită înţeles sau sens.

Din perspectiva doctrinei coşeriene lingvistica textului este o hermeneutică a sensului care abordează palierul teoriei textelor din viziunea istoriei unui text particular, pornind de la o analiză a specificităţii individuale a acelui text, în vederea exprimării unor concluzii în planul cercetării idiomatice.

Analiza textuală constă în descoperirea relaţiilor care constituie sensul, deşi E. Coşeriu menţine încredinţarea că nu există un procedeu universal valabil pentru descoperirea lui obiectivă: „Il senso è un che di obiettivo, viene cioè obiettivato attraverso i relativi procedimenti nel testo; tutto ciò, inoltre, che si è indicato come senso del testo, anche i contesti a cui il testo si riferisce, è dato obiettivamente.”100

Despre activitatea discursivă, lingvistica textului poate explica posibilităţile sensului la nivelul funcţiei semnificative, nu prin determinările ulterioare ale factorilor externi, ci prin posibilităţile sensului deschise de limbaj şi prin determinările sale interne. Finalitatea proprie a activităţii lingvistice este

100 Eugenio Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una hermeneutica del senso, op.cit., p. 146. Emma Tămâianu delimitează obiectul propriu al lingvisticii integrale a textului de orientările care „scurtcircuitează limbajul ca atare şi îl aplatizează cu psihologicul, cu acţionalul, sau chiar cu neurofiziologicul.” Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale, op.cit., p. 92

finalitatea semnificativă şi aceasta constituie primul palier al formei textuale. Finalitatea ştiinţifică, logică, (disociată de universul de discurs al ştiinţei şi care funcţionează ca unul dintre contextele, cadrele, discursului), finalitatea practică este determinată de „valorile eficacităţii pragmatice”, iar finalitatea poetică are în vedere „manifestarea maximală a funcţiei semnificative înseşi”. Orientarea apofantică, poetică sau practică a discursului încadrează intenţia subiectului vorbitor în acte determinate structural cu sens: „Todo discurso, todo lo que se dice, tiene no sólo designatión y significado, tiene también sentido. Se dice algo, para manifestar una atitud, para establecer relaciones particulares con el interlocutor, etc.”101

Din perspectiva unghiului de articulare a sensului, finalităţile de bază se realizează ca modalităţi ale sensului. În cadrul acestora modalitatea poetică are sensul cu „salt maximal faţă de semnificatele şi designatele textuale”, iar sensul cu salt minimal este cel din vorbirea uzuală sau vorbirea „în modalitate ştiinţifică unde semnificatele unităţilor textuale constitutive tind să coincidă cu designaţia”.102

Poeticul este reprezentarea plenitudinii funcţionale a limbajului, iar celelalte moduri discursive se reduc, în funcţionalitatea lor, la dezarticulări şi drastice reduceri de la forma absolută a limbajului. Finalitatea modului poetic este însă

101 E. Coşeriu, Acerca del sentido de la enseñanza de la lengua y literatura, în Innovacion en la enseñanza de la lengua y literatura, Madrid, 1987, p. 22/23.102 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, op. cit., p. 94

finalitatea semantică prin creaţia de sens de către subiectul creator absolut. Poeticul nu se limitează la manifestarea ca poetic literar, ci se regăseşte în toată paleta manifestărilor creaţiei culturale. 103

E. Coşeriu remarca modelul oferit pentru lingvistica textului de poeticul literar, relaţiile semnice şi funcţiile evocative ce se realizează plenar: „Los textos literarios deben valer como modelos para la lingüistica del texto, puesto que reprezentan, precisamente, el tipo de textos funcionalmente más rico porque en los restantes tipos de textos hay que especificar las „automatizaciones” (desactualizaciones) que intervienen en cada caso.” 104

Dacă avem în vedere teoria energetică humboldtiană şi cele două direcţii în care se desfăşoară activitatea lingvistică, foarte bine surprinse de Mircea Borcilă, (De la Blaga la Coşeriu, 1997) avem o imagine de ansamblu asupra modurilor discursive şi a tipurilor de ipostazieri ale limbajului. În acest sens tipologia textelor poetice elaborată de Mircea Borcilă este singurul punct de referinţă coerent şi sistematic al tipologiei textuale a acestui tip de viziune teoretică, completat de sistematizarea fundamentelor tipologiei textuale din perspectiva integralismului, efectuată de Emma Tămâianu.105

103 vezi Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în Revista de filozofie, XLIV, nr. 1-2, 1997, p. 147-163.104 E. Coşeriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesia, în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia lingüistica, Madrid, 1971/1977, p. 204.105 vezi Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, op. cit. 92-113

Abordarea lingvisticii textului ca lingvistică a sensului vizează identificarea şi interpretarea funcţiilor de sens ( funcţiile textuale, funcţiile evocative ale semnului în text şi formele de suspendare a incongruenţei şi incorectitudinii în text) în care se atestă că ele sunt „manifestări ale principiilor de construcţie a sensului”. Combinarea funcţiilor bühleriene cu funcţiile evocative configurează liniile de forţă ale relaţiilor de sens în text.

Problematica „lingvisticii sensului” este cea care va suscita interesul şi înţelegerea lui E. Coşeriu pentru modul în care acesta a fost definit şi pentru felul în care s-a ilustrat încadrarea lui în texte. Dacă prin intermediul semnelor lingvistice se construieşte sensul în texte, prin text se înţelege nu doar semnificaţia şi desemnarea elementelor lingvistice care îl construiesc, dar şi ceva ce trimite dincolo de acestea: sensul textului. Specificitatea textului poetic derivă din interesul pentru convertirea lirismului în tensiunea esenţială a textului şi prin asocierea unui scenariu simbolic în jocul subiectiv al perspectivelor ambiguităţii lui fundamentale.

Punctul de referinţă al lingvisticii textului îl reprezintă şi cele trei planuri din interiorul sferei lingvistice: planul vorbirii în general, planul limbii şi planul textului. Aceste planuri au corespondenţi în cele trei tipuri de conţinut: desemnarea, semnificaţia şi sensul. Scopul lingvisticii textului este să redea motivarea sensului textelor în planul expresiei care tratează interpretarea sub aspect hermeneutic. Pentru că textele literare corespund într-o mai mare măsură posibilităţilor de a dezvolta sensurile, lingvistica

textului se va ocupa prioritar de textele literare, dar fiindcă toate textele posedă un sens, nu numai cele literare, lingvistica textului ca lingvistică a sensului trebuie să ia în considerare chiar şi textele non-literare.

Ca orice hermeneutică şi lingvistica textului are nevoie de euristică; aceasta constă în identificarea procedurilor expresiei sensului întâlnit în text. Aceste unităţi de constituire a sensului pot fi localizate în planul conţinutului textual, chiar dacă funcţiile textuale pot fi stabilite numai în planul hermeneutic: „Sotto questo aspetto la linguistica del testo qui tratatta è interpretazione, è ermeneutica.”106

În raporturile de determinare ale limbajului au loc finalităţi discursive ce evidenţiază aspectele „logic”, de „persuasiune” şi „estetic”, în calitate de determinări ale raportului între semnificant şi semnificat. În exemplul: Socrate este muritor enunţul poate avea trei linii diferite ale construcţiei de sens, în funcţie de interpretare. El poate fi analizat ca o concluzie la un silogism, ca avertisment pentru Xantipa sau ca un mic poem. 107

Demersul hermeneutic se bazează pe strategiile euristice menite să identifice unităţile sensului şi ale principiului lor de articulare. De câteva decenii, textul este considerat ca una din componentele organizării limbii, dar ştiinţa care şi-a asumat legitimitatea rolului definirii sale ca o categorie lingvistică este cea desemnată de teoria lui Eugeniu Coşeriu. Astfel, în

106 E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una hermeneutica del senso, op.cit., p. 183.107 vezi E. Coşeriu, Logicismo y antilogicismo en la gramática, în Teoria del linguaje y lingüistica general. Cinco estudios, Madrid, Gredos, 1957/1962, p. 247.

opinia marelui nostru savant, lingvistica textului coincide „con la filologia correttamente intesa ed anche con l’hermeneutica.” 108

Lingvistica textului ca lingvistică a sensului nu poate avansa pentru sine pretenţia de generalitate a manifestărilor din sfera lingvistică, dar ea trebuie să evolueze până dincolo de sfera lingvisticului.

108 E. Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, op.cit., p. 62

IX. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Adam, J.-M., 1999, Linguistique textuelle. Des genres de discours aux textes, Paris, Nathan. Adam, J.-M., 2002a, De la grammaticalisation de la rhétorique à la rhétorisation de la linguistique. Aide mémoire, in Amossy, R. et Koren, R., Après Perelman : quelles politiques pour les nouvelles rhétoriques, Paris, L’Harmattan. Adam, J.-M., 2002b, De la période à la séquence. Contribution à une (trans)linguistique textuelle comparative, in Nalke, H.et Andersen, H.L., Macro syntaxe et macro sémantique, Berne, Peter Lang. Adam, Jean-Michel, 1985, Quels types de textes ?, în Le Français dans le monde, nr.182, pp. 39-43. Adam, Jean-Michel, 1992, Les textes: types et prototypes. Récit, description, argumentation, explication et dialogue, Paris, Nathan. Adam, Jean-Michel; Goldenstein, Jean-Pierre, 1976, Linguistique et discours litteraire. Théorie et pratique des textes, Paris, Larousse.Adams, Jean-Michel, 1990, Eléments de linguistique textuelle: théorie et pratique de l’analyse textuelle, Liége, P. Mardaga. Albert, Henry, 1971, Métonymie et métaphore, Paris, Edition Klincksieck. Amossy, R., 2002, Pragmatique et analyse des textes, Presses de l’Université de Tel-Aviv. Anca Măgureanu, 1989, Ce este o figură? Pe marginea clasificării figurilor, în SCL, nr 6, pp. 513-523Aristote, 1932, Rhétorique I, texte établi et traduit par Dufour, M., Paris, Les Belles Lettres. Aristote, 1960, Rhétorique II, texte établi et traduit par Dufour, M., Paris, Les Belles Lettres. Aristote, 1965, De l’interprétation, , Tricot, J. (éd.), Paris, Vrin.Aristote, 1973, Rhétorique III, texte établi et traduit par Dufour, M. et Wartelle, A. – annoté par Wartelle, A., Paris, Les Belles Lettres. Aristotel ,1965, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D.M. Pipidi, Bucureşti, Editura Academiei.Badir, Semir, 1998, La notion de texte chez Hjelmslev. Hjelmslev et les raisons theoriques de distinguer l’analyse des textes de leur description, Paris. Bahtin, M., 1982, Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers.Barthes, Roland, 1953, Le degré zéro de l’écriture, Paris, Seuil. Barthes, Roland, 1966, Introduction à l’analyse structurale des récits, in Communication, 11, pp. 84-89.Beaugrande, Robert de, 1980, Text, Discourse, and Process. Toward a Multidisciplinary Science of Texts, Norwood, N.J., Ablex.Beaugrande, Robert de; Dressler, Wolfgang, 1981, Introduction to Text Linguistiques, London-New York, Longman.Benveniste, Émile, 2000, Probleme de lingvistică generală, vol. I-II, traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Bucureşti, Editura Teora.Berrendonner, Alain. & Parret, H., 1990, L’interaction communicative, Paris, Peter Lang. Berrendonner, Alain., 1981, Eléments de pragmatique linguistique, Paris, Minuit.

Berruto, Gaetano, 1981, Tipologia dei testi e analisi degli eventi communicativi : tra sociolinguistica e «Tetxtheorie, in Goldin» & Folena, pp. 29-46.Berry, Eleanor, 1992, Modern American poetry and modern American speech, in Downing Lima & Noonan, pp. 47-67.Blaga, Lucian, 1994, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura Humanitas. Blaga, Lucian, Arhetipuri şi factori stilistici, în Aspecte antropologice, Timişoara, Editura Facla, 1976Borcilă, Mircea & McLain, 1981, Poetica americană. Orientări actuale, Cluj-Napoca, Editura Dacia.Borcilă, Mircea, 1981, Types sémiotiques dans la poésie roumaine moderne, in Miclău şi Marcus, pp. 19-35Borcilă, Mircea, 1987a, Probleme actuale ale analizei discursului, în CL, XXXII, nr. 1, p. 63-70Borcilă, Mircea, 1987b, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, pp. 185-196Borcilă, Mircea, 1987c, Paradoxul funcţiilor metaforice în poetica lui Blaga, în Tribuna, anul XXXI, 23,1987, p. 2.Borcilă, Mircea, 1988, Eugenio Coşeriu şi orizonturile lingvisticii, în Echinox, XX, nr. 5, p. 4-5. Borcilă, Mircea, 1993, Teoria blagiană a metaforicii „nucleare”, în Steaua, XLIV, nr. 8-9, p. 59Borcilă, Mircea, 1994, Semantica textului şi perspectiva poeticii, în Limbă şi literatură, vol. II, p. 33-38Borcilă, Mircea, 1996, Bazele metaforicii în gândirea lui Lucian Blaga, în Limbă şi literatură, XLI, vol. I, pp. 28-39Borcilă, Mircea, 1997a, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, în Revista de filozofie, XLIV, nr.1-2, pp.147-163Borcilă, Mircea, 1997b, Dualitatea metaforicului şi principiul poetic,in, Eonul Blaga, Întâiul veac, Bucureşti, Editura Albatros, pp. 263-283. Borcilă, Mircea, 2001, Început de drum în studiile integraliste, in Studia, Philologia, an XLVI, nr. 4, pp. 3-14.Borcilă, Mircea, 2002, Eugenio Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Editura Ştiinţa, pp. 31-48Borcilă, Mircea, 2002-2003, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, în Dacoromania, VII-VIII, Cluj – Napoca, Editura Academiei Române „Sextil Puşcariu”, pp. 47-77.Bouquet, S., 1998, Linguistique textuelle, jeux de langage et sémantique du genre, in Langages, n. 129, pp. 112-124. Bousoño, Carlos, 1975, Teoria expresiei poetice, Bucureşti, Editura Univers.Calaresu, E., Testuali parole. La dimensione pragmatica e testuale del discorso riportato, Milano, Franco Angeli, 2004.Carpov, Maria, 1981, Captarea sensurilor, Bucureşti, Editura Eminescu.Cassirer, Ernst, 1994, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, traducere de Constantin Coşman, Bucureşti, Editura Humanitas. Charaudeau, P. & Maingueneau, D., 2002, Dictionnaire d'analyse du discours, Paris, Seuil. Charaudeau, P., 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Paris, Hachette. Charolles M., 1978, Introduction aux problèmes de la cohérence des textes, în Langue française, nr. 38 p. 7-41.Ciocârlie, Livius, 1974, Realism şi devenire poetică, Timişoara, Editura Facla.

Codoban, Aurel, 1988, Eugenio Coşeriu, un filozof al limbii pentru secolul XXI, în Echinox XX, nr. 5, p. 3.Codoban, Aurel, 2001, Semn şi interpretare, Cluj-Napoca, Editura Dacia.Cohen, Jean, 1966, Structure du langage poétique, Edition Flammarion, Paris. Constantin, Dominte, 1979, Mihai Eminescu, „Dintre sute de catarge…”. Structura textului şi ipoteze extratextuale, în L.R., nr. 3. Constantinescu, Doina, 2000, Limbaj şi poezie în orizonturile coşeriene, în Cercetări de limbă şi literatură, tomul. XI, serie nouă, Oradea, Editura imprimeriei de Vest, pp. 15-23.Constantinescu, Doina, 2000, Metaforica în teoria blagiană, în Cercetări de limbă şi literatură, tomul. XI, serie nouă, Oradea, Editura imprimeriei de Vest, pp. 117-125.Constantinescu, Doina, 2004, Limbă şi literatură. O perspectivă coşeriană, în Eugeniu Coşeriu, prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, texte consemnate şi anexă de Doina Constantinescu, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, pp.175-184.Copceag, Dumitru, 1996, „Realismul lingvistic” sau doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coşeriu, traducere din spaniolă Eugenia Bojoga, în Echinox, XXVIII, nr. 10-11-12, p. 14-15Coquet, J.-C., 1997, La quête du sens, Paris, PUF.Cornea, Paul, 1969, Metodologia istoriei şi a criticii literare, Bucureşti, Editura Academiei.Corniţă, Georgeta, 1995, Manual de stilistică, Baia Mare, Editura Umbria.Coşeriu, Eugenio, 1969, Sistema, norma, e « parola », în Studi linguistici in onore di Vittore Pisani, Brescia, Paideia Editrice, pp. 235-253. Coşeriu, Eugenio, 1977, La creation metaforica en el lenguaje,în El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia linguistica, Madrid, Gredos.Coşeriu, Eugenio, 1988, Competencia lingüística, Madrid, Gredos.Coşeriu, Eugenio, 1994-1995, Principes de syntaxe fonctionnelle, în Travaux de linguistique et de philologie, XXVII, Strasbourg-Nancy, 1989, p. 5-46, traducere în română, Principii de sintaxă funcţională, de Emma Tămâianu, în Dacoromânia, I, serie nouă, nr. 1-2, Cluj-Napoca, Editura Academiei, 1994-1995, pp. 29-68. Coşeriu, Eugeniu, 1958, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, traducere de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.Coşeriu, Eugeniu, 1992, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Studia, XXXVII, nr. 1-2. pp. 5-12Coşeriu, Eugeniu, 1992-1993, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, Editura Dosoftei.Coşeriu, Eugeniu, 1994, Lingvistica din perspectiva spaţială şi antropologică. Trei studii, prefaţă se de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău.Coşeriu Eugeniu, 1996, Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române. Coşeriu, Eugeniu, 1999-2001, Creaţia metaforică în limbaj, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 184-198, pp. 8-26. Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC.Coteanu, Ion, 1989, Coerenţă, coeziune, figură, în SCL, 5, pp. 423-426Courtès, J., 1976, Introduction à la sémiotique narrative et discursive, Paris, Hachette.De Mauro, Tulio, 1969, Une introduction à la sémantique, Paris, Payot.Delas, Daniel, 1977, Le texte poétique, in Poétique, nr. 30, pp. 211-225.Diaconescu Paula, 1990, Amalgamarea sensurilor, formă de coeziunne semantică globală în textul poetic, în SCL, nr. 4, pp. 301-304.Dijk, Teun A. van, 1977, Text and Context, London, Longman.Dolezel, Lubomir, 1997, Poetica occidentală, Bucureşti, Editura Univers.Dorcescu, Eugen, 1975, Metafora poetică, Timişoara, Editura Facla.Dragoş, Elena, 1981, Simbolul. Puncte de vedere, în CL., 1, 1981.

Dragoş, Elena, 2000, Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă.Ducrot, Oswald, 1984, Le Dire et le dit, Paris, Edition de Minuit. Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel. Ducrot, Oswald; Todorov, Tzvetan, 1972, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris, Seuil. Duda, Gabriela, 1990, Despre coerenţa discursului poetic, în SCL, nr. 4, XLI, pp. 313-318.Duffrenne, M., 1975, Poeticul, Bucureşti, Editura Univers.Durafour, J-P, 2002, Epistémologue, philosophe du langage et linguiste. La sémantique génétique: une nouvelle pousse de la pensée cosérienne, în Murguia, ed. 2002, pp. 33-70.Eco, Umberto, 1988, Le Signe, Bruxelles, coll., "Livre de Poche". Eco, Umberto, 1988, Sémiotique et philosophie du langage, Paris, PUF. Eco, Umberto, 1996, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica. Eco, Umberto,1982, Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică.Fløttum, K., & Norén, C., 2002, Polyphonie : de l’énoncé au texte, in Carel, M., (éd.), Les Facettes du dire. Hommage à Oswald Ducrot, Paris, Kimé, p. 83-91.Fontanier, Pierre, 1977, Figurile limbajului. Manual clasic pentru studiul tropilor sau elemente de tropologie, Bucureşti, Editura Univers.Frege, Gotlob, 1977, Scrieri logico-filosofice, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică.Friedrich, Hugo, 1969, Structura liricii moderne, Bucureşti, Editura E.P.L.U.Genette, Gérard, Todorov, Tzvetan, 1977, Poétique du récit, Paris, Seuil. Giurgiu, Felicia, 1967, Motive şi structuri poetice, Timişoara, Editura Facla.Greimas, A. J., 1966, Sémantique structurale, Paris, Larousse. Greimas, A. J., 1972, Essais de sémiotique poétique, Paris, Larousse. Greimas, A. J., 1976, Sémiotique et sciences sociales, Paris, Seuil. Greimas, Algirdas J., et Courtès, Joseph, 1979, Sémiotique: dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Paris, Hachette. Greimas, Algirdas Julien, 1975, Despre sens. Eseuri semiotice, text tradus şi prezentat de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Univers. Grupul μ, 1974, Retorica generală, introducere Silvian Iosifescu, traducere şi note Antonia Constantinescu şi Ileana Littera, Bucureşti, Editura Univers.Grupul μ, 1997, Retorica poeziei, Lectură lineară, lectură tabulară, traducere şi prefaţă de Marina Mureşanu Ionescu, Bucureşti, Editura Univers,Hjelmslev, L., 1971, Essais linguistiques, préface de François Rastier, Paris, Minuit. Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom.Jakobson, Roman, 1963, Essais de linguistique générale, Paris, Edition de Minuit. Jakobson, Roman, 1973, Questions de poétique, publié sous la direction de Tzvetan Todorov, Paris, Seuil. Katz, J.-J. & Fodor, J.-A., 1963, Structure of a semantic theory, in Language, nr. 39, pp. 170-210 [tr. fr. Structure d’une théorie sémantique, in Cahiers de lexicologie, 9 et 10, 1966 et 1976].Kerbrat-Orecchioni, C., 1994, Rhétorique et pragmatique : les figures revisitées, in Langue française, nr. 101. Kleiber, G., 1994, Métaphore - le problème de la déviance, in Langue française, 101. Lakoff , George and Johnson, Mark, 1980, Metaphors We Live By, Chicago, The University of Chicago Press.Lakoff, G. & Johnson, M., 1985, Les métaphores dans la vie quotidienne, Paris, Minuit. Langacker, R. W., 1986, An Introduction to Cognitive Grammar, in Cognitive Science, X, 1, pp. 1-40.

Langacker, R. W., 1987, Foundations of Cognitive Grammar, in Cognitive Science, 2, pp. 267-275. Lazăr, Lucian, 1996, Repere pentru situarea lingvisticii în perspectivă integralistă, în Echinox, XXVIII, nr. 10-11-12, p. 18-22Le Guern, Michel, 1973, Sémantique de la métaphore et de la métonymie, Paris, Larousse. Levin, Samuel, R., 1987, Metaphoric Worlds. Conceptions of a Romantic Nature, New Haven and London, Yale University Press.Maingueneau, Dominique, 1993, Eléments de linguistique pour le texte littéraire, Paris, Dunod.Maingueneau, Dominique, 1998, Analyser les textes de communication, Paris, Dunod. Maingueneau, Dominique, 1997, Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Dunod.Maingueneau Dominique, Le discours littéraire. Paratopie et scène d’énonciation, Paris, Armand Colin, 2004.Mancaş, Mihaela, 1978, Configuraţia textului şi retorica, în Limbă şi literatură, nr. 1, pp. 20-30Mancaş, Mihaela, 1984, Note pentru o gramatică a poeziei, în Analele Universităţii din Bucureşti, 33, pp. 43-61.Mancaş, Mihaela, 1988, Coerenţa textului şi figura retorică, in SCL, nr. 4, pp. 297-305.Mancaş, Mihaela, 1990, Text şi figură în postumele lui Lucian Blaga, în SCL, nr. 3, pp. 223-242. Marcus, Solomon, 1968, Les écarts dans le langage poétique, cinq points de vue touchant leur classification, R.R.L., nr. 5, pp. 461-470.Mavrodin, Irina, 1982, Poietică şi poetică, Bucureşti, Editura Univers. Merleau-Ponty, M., 1945, Phénoménologie de la perception, Paris, Gallimard. Miclău, Paul, 1983, Signes poétiques, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică. Mihăilă, Ecaterina, 1980, Receptarea poetică, Bucureşti, Editura Eminescu.Mihăilă, Ecaterina, 1995, Textul Poetic. Perspectivă teoretică şi modele generative, Bucureşti, Editura Eminescu. Milner, J.-C., 1995, Introduction á une science du langage, Paris, Seuil. Mincu, Marin, 1983, Semiotica literară, Bucureşti, Editura Univers.Moeschler, J., & Reboul, A., 1998, Pragmatique du discours, Paris, Armand Colin.Morier, Henri, 1975, Dictionnaire de poétique et de rhétorique, Paris, PUF, deuxième édition.Morris, Charles, 1971, Writings on the General Theory of Signs, La Haye, Mouton. Munteanu, Ştefan, 1972, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Munteanu, Ştefan, 1998, Studii de lingvistică şi stilistică, Piteşti, Editura Pygmalion.Negrici, Eugen, 1978, Figura spiritului creator, Bucureşti, Editura Cartea Românească.Negrici, Eugen, 1981, Imanenţa literaturii, Bucureşti, Editura Cartea Românească. Negrici, Eugen, 2000, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Universalia. Neţ, Mariana, 1983, Aspecte ale relaţiei text-figură în discursul poetic, în SCL, XXXVI, nr. 5, pp. 431-438Neţ, Mariana, 1987, Text şi figură, S.C.L., nr.6, pp. 479-489Neţ, Mariana, 1989, Figură şi artă poetică, în SCL, 6, XL, pp. 525-533.Neţ, Mariana, 1998, Figura, funcţie a textului poetic, S.C.L., XXXIX, nr. 2, pp.125-132.Neţ, Mariana, 2000, Eminescu, altfel. Limbajul poetic eminescian, o perspectivă semiotică, Bucureşti, Editura Minerva.Nølke, H., 1994, Linguistique modulaire : de la forme au sens, Louvain, Peeters.Oancea, Ileana, 1998, Semiostilistica, Timişoara, Editura Excelsior.Pânzaru, Ioan. 1999, Practici ale interpretării de text, Iaşi, Editura Polirom.Parpală, Emilia, 1984, Poetica lui T. Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text, Bucureşti, Editura Minerva.

Parpală, Emilia, Afana, 1998, Introducere în stilistică, Piteşti, Editura Paralela 45.Parpală, Emilia, Afana, 1998, Poetica. O introducere, Craiova, Editura „Austrom”.Pavel, Toma, 1968, Fragmente despre cuvinte, Bucureşti, Editura pentru literatură.Pavel, Toma, 1993, Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale, traducere de Mioara Tapalagă, cu o prefaţă a autorului şi o postfaţă de Monica Spiridon, Bucureşti, Editura Univers. Peirce, Charles Sanders, 1978, Ecrits sur le signe, Paris, Seuil.Peirce, Charles, S., 1990, Semnificaţie şi acţiune, prefaţă de Andrei Marga, Bucureşti, Editura Humanitas Perelman, Charles; Olbrechts-Tyteca, Lucie, 1983, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, Paris, Presses Universitaire de France. Piégay-Gros, N., 1996, L’Intertextualité, Paris, Dunod.Plett, Heinrich, F., 1983, Ştiinţa textului şi analiza de text, semiotică, lingvistică,retorică, Bucureşti, Editura Univers.Rastier, François, 1994, Tropes et sémantique linguistique, in Langue française, 101. Rastier, François, 1987, Sémantique interprétative, Paris, PUF. Rastier, François, 1989, Sens et textualité, Paris, Hachette. Rastier, François, 1990, La triade sémiotique et le trivium, in Nouveaux actes sémiotiques, Limoges, PULIM. Rastier, François, 1991, Sémantique et recherches cognitives, Paris, PUF. Rastier, François, 1991, Sémantique et recherches cognitives, PUF. Rastier, François, 1993, La sémantique cognitive -- Eléments d'histoire et d'épistémologie, in Brigitte Nehrlich, éd. « Histoire de la sémantique, 1890-1990 », Histoire, Epistémologie, Langage, XV, 1, pp. 153-187. Rastier, François, 1993, Sémantique pour l'analyse, Masson. Rastier, François, 1996, Pour une semantique des textes:questions d’epistemologie, Paris. Rastier, François, 1998 Le problème épistémologique du contexte, in Langages, 129.Rastier, François, 2001, Arts et sciences du texte, Paris, PUF. Rastier, François, 2001, L'action et le sens. - Pour une sémiotique des cultures, in Journal des Anthropologues, 85-86, pp. 183-219. Rastier, François, 2002, Anthropologie linguistique et sémiotique des cultures, in Rastier, F. et Bouquet, S. (éds.), Une introduction aux sciences de la culture, Paris, PUF. Ricoeur, Paul, 1975-1984, Metafora vie, traducere din franceză de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers.Ricoeur, Paul, 1990, Entre herméneutique et sémiotique, in Nouveaux actes sémiotiques, 7, pp. 3-20. Ricœur, Paul, 1999, Conflictul interpretărilor (eseuri de hermeneutică I), traducere şi postfaţă de Horia Lazăr, Cluj, ed. Echinox. Ricœur, Paul, 1999, De la text la acţiune (eseuri de hermeneutică II), traducere şi postfaţă de Ion Pop, Cluj, Ed. Echinox. Riffaterre, Michael, 1979, La Production de texte, Paris, Seuil.Riffaterre, Michael, 1979, La syllepse intertextuelle, in Poétique, 40, pp. 496-501. Riffaterre, Michael, 1983, Sémiotique de la poésie, Paris, Seuil.Roland Barthes, Introduction à l’analyse structurale des récits, in Communications, nr. 8, 1966, pp. 1-27.Roland Barthes, Plăcerea textului, traducere de Marian Papahagi, prefaţă de Ion Pop, Cluj-Napoca, Echinox, 1994Rossari, Corinne, Connecteurs et relations de discours: des liens entre cognition et signification, Nancy: Presses universitaires de Nancy, 2000.

Salanskis, J.-M., 1997, Herméneutique et philosophie du sens, in Salanskis, J.-M. et al. (éds.), Herméneutique: textes, sciences, Paris, PUF, pp. 387-420. Sapir, E., 1953, Le langage : introduction á l’étude de la parole, Paris, Payot. Saussure, Ferdinand de, 1916/1998, Curs de lingvistică generală, traducere de I. Tarabac, Iaşi, Editura Polirom.Schleiermacher, F.D.E., 2001, Hermeneutica, trad., note şi studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Iaşi, Editura Polirom. Searle, John R., 1972, Les actes de langage, Paris, Hermann. Searle, John R., 1982, Sens et expression, Études de théories des actes de langage, Paris.Solomon, Marcus, 1970, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România.Solomon, Marcus,1986, Artă şi ştiinţă, Bucureşti, Editura Junimea. Spitzer, Leo, 1970, Etudes de style, Paris, Gallimard.Szondi, P., 1981, Poésies et poétiques de la modernité, Lille, PU Lille. Tamba-Mecz, Irène, 1991, La sémantique, Paris, PUF. Tămâianu, Emma, 2001, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium.Todorov, Tzvetan, 1971, Poétique de la prose, Paris, Edition du Seuil.Todorov, Tzvetan, 1975, Poetica. Gramatica Decameronului, Bucureşti, Editura Univers.Todorov, Tzvetan, 1978, Les genres du discours, Paris, Seuil.Todorov, Tzvetan, 1983, Teorii ale simbolului, Bucureşti, Editura Univers.Tollis, F., 1991, La parole et le sens, Paris, Armand Collin.Tuţescu, Mariana, 1980, Le texte de la linguistique à la littérature, Bucureşti, Editura Universităţii. Tuţescu, Mariana, 1984, L’énonciation métaphorique, în RRL, nr. 6.Tuţescu, Mariana, 1989, La sémantique pragmatique, in Revue roumaine de linguistique, XXXIV,nr.3.Vâlcu, Cornel, 1996, Postmodernism vs. Integralism-o confruntare de paradigme, în Echinox, XXVIII, nr. 10-11-12, pp. 23-24Vâlcu, Cornel, 2001, Eugenio Coşeriu şi răsturnarea lingvistică. O (nouă) deschidere spre postmodernitate, în Studia Universitatis, Babeş Bolyai, XLVI, nr.4, pp.117-127Valéry, Paul, 1989, Poezii. Dialoguri. Poetică şi stilistică, Editura Univers, Bucureşti.Vasiliu, Emanuel, 1983, Semantică, normă şi efect de stil, SCL, XXXIV, nr.5, pp. 461-465.Vasiliu, Emanuel, 1990, Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Vianu, Tudor, 1957, Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă.Vianu, Tudor, 1965, Despre stil şi arta literară, Bucureşti, Editura Tineretului.Vianu, Tudor, 1968, Estetica, Bucureşti, E.P.L.Vîlcu, Dina, 2002, Integralism vs .generativism (schiţa unei confruntări), în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, p.56-63Vlad, Carmen, 1994, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia.Vlad, Carmen, 2000, Textul aisberg. Elemente de teorie şi analiză, Cluj-Napoca, Editura Dacia. Weinrich, Harald, 1988, Lingua e liguagio nei testi, (trad. Ital)., Milano, Feltrinelli. Wenrich, Harald, 1973, Le temps. Le récit et le commentaire, Paris, Éditions du Seuil.Zafiu, Rodica, 1988, Analiza de text şi judecata de valoare, în SCL, 2, XXXIX, 1988, p.113-118.Zafiu, Rodica, 1988b, Figuri ale discursivităţii, în SCL, 4, XXXIX, 307-316.Zafiu, Rodica, 2000, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, Editura All.

Zagaevschi, Lolita, Despre statutul metaforei ca funcţie textuală în lingvistica textului, în Studia, Philologia, XLVI, nr. 4, pp. 76-88.Zumthor, Paul, 1976, Le carrefour des Rhétoriqueurs. Intertextualité et rhétorique, în Poétique, 27. pp. 316-337.

Antologii

***Anthologie, 1980, Anthologie „Tel Quel”, 1960-1971. Pentru o teorie a textului, Bucureşti, Editura Univers.***Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972.***Retorica românească, Antologie. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Mircea Frânculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. ***Studii de limbă şi stil, Timişoara, 1973.***Studii de poetică şi stilistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.***Studii de stilistică, poetică şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980.***Sub redacţia Coteanu, Ion; Wald, Lucia, 1981, Semantică şi semiotică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.