1

Curriculum Vitae

Nume : Pleșea-Crețan Alexandra-Maria

Anul naşterii : 1988

Licenţiat în științe administrative 2010

Cercetător debutant în cadrul Centrului de Drept Public S.N.S.P.A. din 2013

Titlul tezei:

POLITICA FISCALĂ A UNIUNII EUROPENE – O PROVOCARE ÎN CONTEXTUL

SUVERANITĂȚII NAȚIONALE

Titlurile rapoartelor științifice:

Nr.1 TEORII, MECANISME, EVOLUȚII PRIVIND POLITICA FISCALĂ COMUNĂ LA

NIVELUL UNIUNII EUROPENE – octombrie 2013

Nr.2 POLITICA FISCALĂ COMUNĂ(DIN PERSPECTIVA SUVERANITĂȚII

NAȚIONALE) – februarie 2014

Nr.3 POLITICA FISCALĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL ŞI AL

UNIUNII EUROPENE – iunie 2

2

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

ȘCOALA DOCTORALĂ S.N.S.P.A

RAPORT ŞTIINŢIFIC NR. III

POLITICA FISCALĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL ŞI AL UNIUNII

EUROPENE

Conducător ştiinţific:

Prof. Univ. Dr. Emil Bălan

Drd. Alexandra Pleșea-Crețan

3

CUPRINS:

Cap.I.Politica fiscală României: instituţii, mecanisme şi jurisprudenţă...................................5

1.1Politica fiscală naţională - evoluţia în contextul aderării la Uniunea Europeană...........5

1.2Procesele și mecanismele de dezvoltare și implementare a politicii fiscale ..................9

1.2.1Instituţii..........................................................................................................10

1.2.1.1Rolul Guvernului şi al administraţiei ministeriale..........................10

1.2.1.2Parlamentul.....................................................................................11

1.2.1.3Consiliul fiscal................................................................................14

1.2.2Reglementări..................................................................................................17

1.2.3Jurisprudenţa în materie fiscală.....................................................................18

1.2.3.1Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în cazul României.........19

1.2.3.2Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României............................21

1.2.3.3Jurisprudenţa instanţelor naţionale.................................................23

1.3Procesul de revizuire a Constituţiei şi politica fiscală..................................................24

Cap. II. Relaţiile fiscale ale României cu organizaţiile internaţionale....................................26

2.1.Relaţiile României cu FMI..............................................................................26

2.2. Relaţiile României cu BM..............................................................................30

2.3. Relaţiile României cu OCDE..........................................................................32

Cap.III. Dezvoltarea fiscală a României - Criterii de evaluare...............................................33

3.1Criteriul normativ:

3.1.1Calitatea reglementărilor fiscale:

a)uniformitatea conceptuală în materia fiscalităţii europeane

b)accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea reglementărilor

c)stabilitatea reglementărilor şi certitudinea juridică.

3.1.2Bune practici şi principii vs codificare legislativă – exemplificare

a)Hard law – reglementările europene privind TVA

b)Soft law - Codul de conduită în impozitarea întreprinderilor

3.2.Criteriul economic:

2.2.1 Gradul de fiscalizare a activităților impozabile

3.2.2 Capacitatea de colectare fiscală

4

3.3Criteriul social - gradul de bunăstare al contribuabililor

Cap.IV. Autonomia fiscală: de la naţional la infranaţional......................................................37

4.1Autonomia fiscală a României......................................................................................37

4.1.1Situaţia României până la semnarea Tratatului privind Stabilitatea,

Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare................37

4.1.2 Situaţia României după la semnarea Tratatului privind Stabilitatea,

Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare................40

4.2.Autonomia fiscală infranaţională ...............................................................................41

4.2.1 Indicatori de măsurare a gradului de autonomie fiscală...............................43

4.2.2 Comparaţie cu fondatorii Uniunii Europene

4.3. Autonomia fiscală infranaţională în prezent..............................................................43

Concluzii ..............................................................................................................44

Bibliografie...........................................................................................................46

5

I.Politica fiscală României: instituţii, mecanisme şi jurisprudenţă

1.1 Politica fiscală naţională - evoluţia după aderarea la Uniunea Europeană

Procesul lung şi anevoios de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană, precum şi

obligaţia de a ţine pasul cu prevederile, mecanismele şi procesele de politică fiscală stabilite de

construcţia europeană, au scos la lumină situaţia unei politici fiscale naţionale puţin inspirate.

Mai mult, criza economică a evidenţiat şi mai mult lipsa de eficienţă a politicii fiscale, a

instituţiilor şi procesului decizional în acest domeniu.

Politica fiscală care a fost elaborată în ultimii ani a adus probleme mari mediului privat,

generând lipsa productivităţii regionale şi făcând România mai puţin atractivă faţă de alte state

cu o politică fiscală mai relaxată.

“Coerenţa politicii fiscal-bugetare condiţionează, în mare măsură, realizarea obiectivelor

generale ale dezvoltării economice pe termen mediu şi lung, precum şi îndeplinirea criteriilor de

convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht, asumate şi de ţara noastră în vederea aderării

la Uniuniunea Europeană.”1

Politica ficală naţională a fost orientată astfel încât să exprime2:

1. simplificarea sistemului fiscal prin:

simplificarea declaraţiilor fiscale şi a numărului de plăţi ce trebuie efectuate;

diminuarea taxelor şi tarifelor cu caracterul nefiscal;

2. sprijinirea mediului de afaceri prin:

susţinerea întreprinzătorilor tineri cu vârstă până în 35 de ani pentru derularea primei

afaceri prin alocaţii financiare nerambursabile (maxim 50% din valoarea proiectului de

investiţii pe care-l propune, dar nu mai mult de 10.000 de euro);

credite bancare pentru tineri sprijinite de stat sub forma garanţiilor emise de FNGCIMM

pentru a putea să-şi dezvolte afacerea;

Dacă sustenabilitatea întregului sistem financiar-fiscal era un punct important pe agenda

1 Vintilă, G., Fiscalitate: Metode şi tehnici fiscale, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag.13

2 A se vedea Strategia Fiscal-Bugetară pe Perioada 2012- 2014 elaborată de Guvernul României

6

publică, odată cu criza economică acest obiectiv a primit o importanţă şi mai mare din cauza

efectelor negative asupra bugetelor , dar şi a procesului de îmbătrânire a populaţiei şi de scădere

a ratei natalităţii. La acest context se adaugă o serie de politici publice prociclice din anii

premergători crizei, care au deteriorat finanţelor publice datorită cheltuielilor sociale

nesustenabile .

După aderarea României la Uniunea Europeană, procesul de consolidare fiscală iniţiat de

autorităţi în anul 2009, prin programul de finanţare externă cu FMI/CE/BM, cu obiectivul de a

aduce deficitul public la 3% din PIB nu a avut succesul scontat.

Încercările din 2011, prin Legea nr. 69/2010 privind responsabilitatea fiscal-bugetară, nu

ar redresa complet economia naţională. Acest act normativ prevede că “sustenabilitatea finanţelor

publice presupune ca, pe termen mediu şi lung, Guvernul să aibă posibilitatea să gestioneze

riscuri sau situaţii neprevăzute, fără a fi nevoit să opereze ajustări semnificative ale cheltuielilor,

veniturilor sau a deficitului bugetar cu efecte destabilizatoare din punct de vedere economic sau

social”.

Perioada 2000-2008 a fost marcată de o creştere economică care a fost susţinută de un

aflux mare de capital, mai ales după 2004. Cu toate acestea, creşterea productivităţii nu a fost

direct proporţională cu creşterea salarială, iar apariţia de noi locuri de muncă a fost mai degrabă

în sectoarele necomercializabile.

Această creştere economică bazată pe afluxul de capital urma să prevadă o economisire

scăzută, deficite externe mari (de două cifre), creşterea datoriei externe şi o dezvoltare

economică scăzută.

“Toate aceste aspecte au creat efecte în lanţ, generând implozia producţiei după 2008.

Deficitele de cont curent, chiar dacă mult diminuate (ajunse la sub 5% din PIB în ultimii ani),

persistă, ca şi structura deficitară a exportului (valoare adăugată unitară scăzută).”3

Pentru a îndeplini condiţiile impuse prin Tratatul de la Maastricht, România a aderat atât

la Pactului Euro Plus, cât şi la Pactului Fiscal, ale căror reglementări privesc şi deficitele externe,

coordonarea politicilor economice generale.

3 Dăianu, D., (coordonator), Kallai, E., Lungu, L., Adoptarea Pactului Euro Plus: implicaţii asupra politicii

fiscale a României în Studii de strategie şi politici, Institutul European din România, Bucureşti, 2012, pag. 23

7

Pactul Euro Plus (PEP) a fost iniţiat cu scopul de a consolida cadrul general al Pactului de

Stabilitate şi Creştere prin adăugarea guvernanţei politicilor fiscale naţionale şi a politicilor

macroeconomice. Efectul dorit este cel de întărire a normei fiscale, de creştere a autorităţii

politicii fiscale, de îmbunătăţire a mecanismelor fiscale şi de asigurare a competivităţii.

Obiectivele declarate ale PEP vizează patru domenii: competitivitatea, piaţa muncii,

finanţele sectorului public şi stabilitatea financiară. Conform propunerilor PEP, fiecare ţară ar fi

responsabilă de acţiunea specifică pe care ar alege să o pună în aplicare pentru atingerea

obiectivelor convenite, acest fapt fiind monitorizat printr-un set de indicatori economici.

Pactul Fiscal conţine reglementări care nu se rezumă doar la reguli fiscale şi sancţiuni, ci

cuprinde şi măsuri de coordonare a politicilor economice. Această nouă normă fiscal obligă

statele să dea dovadă de rigoare bugetară, impunând un deficit bugetar structural de 0.5%

Deşi România s-a angajat să respecte prevederile noilor reglementări europene în materie

fiscală, deficitul structural al bugetului public de peste 3% din PIB; el era peste 8% în 2008.

“Deficitul în anii precriză ilustra creşterea economic nesustenabilă, bazată pe importuri

masive şi îndatorarea externă a sectorului privat cu investiţii suboptime. Găsim aici explicaţia

pentru explozia deficitului bugetar efectiv când economia a căzut în 2009. “4

Însă situaţia este mai complicată deoarece un deficit mic ar presupune politici publice

prociclice. Acest tip de politici publice nu sunt recomandate în cazul unei crize economice pentru

că presupun reducerea investiţiilor publice, aspect care ar face aproape imposibilă creşterea

economică.

Cu toate acestea, “Guvernul Românie a renunţat la politica fiscală expansionistă şi a

promovat în perioada 2010-2011 o politică fiscală austeră cu priorităţi strategice bine definite:

asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen mediu şi lung;

repartizarea echitabilă a sarcinii fiscale şi cheltuielilor;

susţinerea politicii monetare”5

România a actualizat Programului de convergenţă, pentru perioada 2011-2014, şi

Programul naţional de reformă din 2011, înaintându-le către Comisia Europeană pe data de 2 mai

2011, conform prevederilor Semestrului European.

4 Ibidem,pag.

5 Strategia Fiscal-Bugetară pe Perioada 2012- 2014 elaborată de Guvernul României, pag.7

8

În urma analizei realizate, Comisia Europeană a stabilit că România se confruntă cu un

risc ridicat referitor la sustenabilitate. Noile programe continuă măsurile de consolidare fiscală,

reformele în domeniul guvernanţei fiscale şi politica de menţinere a stabilităţii financiare

începută în cadrul programului pentru perioada 2009-2011, fiind un punct de plecare spre

atingerea unei rate sub 5% din PIB pentru deficitul public. Însa acesta ar trebui să ajungă la 2,1%

din PIB în 2014.

Strategia de consolidare pare a fi concentrată la începutul perioadei, cu îmbunătăţiri

structurale prevăzute pentru 2011 şi 2012. În schimb, în 2013- 2014 soldul structural nu se va

îmbunătăţi. Evoluţia estimată a deficitului este adecvată în 2011 şi 2012, dar nu şi în 2013 şi

2014. Principalele riscuri care afectează ţintele bugetare sunt legate de implementare, de

existenţa unor arierate la nivelul întreprinderilor de stat, care reprezintă o obligaţie bugetară

contingentă importantă şi de rezervele exprimate de Comisie (Eurostat) cu privire la notificarea

de către România a procedurii aplicabile deficitelor excesive.

În contextul schimbării fundamentale de abordare în politica fiscală necesitatea

îmbunătățirii absorbției fondurilor UE devine mult mai stringentă. În anii următori, ca urmare a

noului pact fiscal european, spațiul de manevră la nivelul politicii fiscal-bugetare va fi mult mai

mic ca în trecut, deficitele bugetare maxime permise fiind mai mici. Mai mult, eficiența redusă a

stabilizatorilor automați reprezintă o constrângere suplimentară pentru România, iar în aceste

condiţii, absorbția fondurilor UE apare ca o soluție de stimulare a economiei. În plus,

constrângerile bugetare impuse de compactul fiscal reclamă o dată în plus necesitatea

îmbunătățirii eficienței cheltuielilor bugetare, în special cele legate de investițiile publice și

achizițiile de bunuri și servicii.

România trebuie să aibă ca prioritate zero creșterea urgentă și substanțială a absorbției

fondurilor UE. Din păcate, până acum, performanța României în termeni de absorbție a

fondurilor UE este foarte slabă, deşi în anul 2012, s-a constatat o îmbunătăţire a procesului de

contractare a fondurilor structurale şi de coeziune, rata de contractare fiind de 78%, faţă de 65%

în anul 2011.

România are una dintre cele mai mici ponderi în PIB a veniturilor bugetare (venituri

fiscale şi nefiscale), acestea reprezentând în 2012 doar 33,5% din PIB, cu 11,9 puncte

procentuale (pp) din PIB mai mici decât media europeană. De altfel, în România, ponderea

veniturilor fiscale în PIB, a fost de 28,1% în anul 2012, fiind semnificativ mai mică decât în ţări

9

precum Ungaria (38,1%), Slovenia (37,8%), Republica Cehă (34,8%) şi Polonia (32,4%).

Astfel, la nivelul anului 2012, gradul de eficienţă al taxării în cazul taxei pe valoarea

adăugată şi a contribuţiilor sociale este printre cele mai reduse din ţările est europene din

eşantion, 57% în cazul TVA-ului, faţă de 84% în Estonia sau 71% în Slovenia şi Bulgaria, şi 65%

în cazul contribuţiilor sociale.

În aceste condiţii, plusuri semnificative de venituri bugetare pot fi realizate pe seama

reducerii evaziunii fiscale. “Evaziunea fiscală are o dimensiune foarte ridicată în România,

reprezentând 13,8% din PIB în anul 2012. Dacă România ar colecta impozitele şi taxele pe care

le are la maxim, ar avea venituri bugetare ca procent din PIB peste media europeană.

Aproximativ 60% din evaziunea fiscală este generată la TVA, în timp ce contribuțiile sociale

contribuie cu circa 24% la evaziunea fiscală totală, în principal prin intermediul fenomenului de

„muncă la negru” (salariaţi în economia subterană). O reformă profundă a administrării taxelor şi

impozitelor în România ţintită în direcţia creşterii gradului de colectare a taxelor este absolut

necesară.”6

1.2Procesele și mecanismele de dezvoltare și implementare a politicii fiscale

Întregul sistem financiar cuprinde: aparatul fiscal, normele care vin să reglementeze

activităţile din materie fiscală, precum şi instanţele care soluţionează litigiile din acest domeniu.

Pentru a realiza o radiografie a politicii fiscale naţionale, este de dorit ca fiecare

componentă a sistemului fiscal să fie analizată detaliat.

În cele ce urmează, vom face o trecere în revistă a autorităţilor naţionale de la nivel

central, care sunt învestite cu atribuţii referitoare la politica fiscală, a reglementărilor normative

şi a jurisprudenţei din acestă sferă.

6 Consiliul Fiscal, Raport anual, 2012, pag. 14

10

1.2.1 Instituţii

1.2.1.1. Rolul Guvernului şi al administraţiei ministeriale

Principalul rol al Guvernului în materie fiscală este acela de a asigura derularea politicii

bugetare şi fiscale, care trebuie să fie în concordanţă cu programul de guvernare. În acest scop,

Guvernul este într-o strânsă legătură cu Ministerul Finanţelor Publice.

Rolul Ministerului Finanţelor Publice în cadrul procesului bugetar este acela de

administrator general al fondurilor publice. Pentru a duce la îndeplinire această sarcină,

colaborează permanent cu ordonatorii de credite.7

Conform art. 138, alin. (2) din Constituţia României “Guvernul elaborează anual

proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat,

aprobării Parlamentului.” Însă elaborarea acestui proiect se realizează prin intermediul

Ministerului Finanţelor Publice, aceasta fiind prima etapă a procesului bugetar.

Ministerul Finanţelor Publice realizează o centralizare a propunerilor privind veniturile şi

cheltuielile bugetare realizate de către ordonatorii de credite bugetare pe baza cărora elaboreză

proiectul legii bugetului de stat. Acest proiect de act normativ are la bază8:

prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali din anul bugetar pentru care se

întocmeşte bugetul şi ale celor pentru următorii trei ani;

politicile fiscale şi bugetare;

prevederile memorandumurilor de finanţare, de înţelegere sau ale altor acorduri

internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget,

prezentate de ordonatorii principali de credite;

propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

7 Şaguna-Drosu, D. , Drept financiar şi fiscal european, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2012,

8 A se vede Bălan, E., Drept financiar, Editia a , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

11

acţiuni de ansamblu, programe ce sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor

fiecărui program;

propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de

transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar (Vacarel,2001).

Guvernul, reprezentând puterea executivă, joacă un rol la fel de important şi în etapa de

execuţie a bugetului pe care o realizează tot prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice,

care trebuie să organizeze activitatea şi să aplice procedurile adecvate. Această etapă presupune:

repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice, execuţia de casă a bugetelor,

realizarea veniturilor şi, respectiv, efectuarea cheltuielilor bugetare.

Repartizarea trimestrială a veniturilor şi cheltuielilor bugetare a scopul de a menţine un

buget public echilibrat, care să nu înregistreze nici deficit bugetar mare, dar nici excendent

bugetar mare.

Această repartizare este efectuată, pe de o parte de către Ministerul Finanţelor Publice,

ţinând cont de propunerile ordonatorilor principali de credite, iar pe de altă parte de către

ordonatorii principali şi secundari, tinând cont de propunerile ordonatorilor secundari şi respectiv

terţiari de credite.

Totodată, Ministerul Finanţelor Publice coordonează activităţile privind execuţia bugetară

de ansamblu, urmărind şi corelarea operaţiunilor de alocare a sumelor din buget, pentru

efectuarea de cheltuieli, cu cele de încasare a veniturilor bugetare.

Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi constă în realizarea pe de o parte a

veniturilor prevăzute în bugetul de stat şi pe de altă parte a cheltuielilor aprobate.

1.2.1.2. Parlamentul

Parlamentul, reprezentând puterea legislativă în stat, exercită funcţia de elaborare a

actelor normative şi în ceea ce priveşte procedura bugetară, adoptând legile bugetare anuale,

legile de rectificare, elaborate de Guvern, în baza strategiei macroeconomice asumate de acesta.

Astfel, după întocmire, proiectul de buget este supus dezbaterii şi aprobării de către

Parlament. Aceste dezbateri şi aprobarea în sine presupun nu doar prezentarea proiectului de

12

buget în Parlament de către şeful executivului sau de către ministrul Finanţelor Publice, ci şi

analizarea acestuia în comisiile parlamentare, concilierea amendamentelor propuse la proiectul

de ratificare a bugetului aprobat dacă este cazul şi ratificarea proiectului aprobat de Parlament de

către şeful statului.

Întreaga procedură a dezbaterii şi aprobării proiectului de buget implică parcurgerea

următoarelor etape:

- examinarea proiectului de buget, a raportului Guvernului şi a proiectului Legii anuale de

către Comisia de buget şi finanţe, alte comisii interesate şi de către Compartimentul tehnic-

legislativ care comunică avizul lor, inclusiv amendamentele propuse, Comisiei permanente de

buget şi finanţe;

- comisiile permanente de buget şi finanţe din cele două camere dezbat proiectul de buget

şi propunerile de amendamente şi ulterior întocmesc un raport comun, aprobat prin vot,

cuprinzând toate propunerile de amendamente, precum şi propunerea motivată pentru adoptarea

bugetului de stat;

- dezbaterea proiectului de buget în şedinţă comună a celor două Camere. Reprezentantul

Guvernului prezintă constrângerile care au influenţat elaborarea proiectului de buget, Raportul

privind situaţia economico-financiară şi proiecţia acesteia pentru anul viitor. Un raportor din

partea comisiilor permanente prezintă Raportul comun pe baza căruia are loc dezbaterea

generală. Dacă în această fază se cere respingerea documentelor, se supune la vot. Se trece apoi

la cea de a doua fază, şi anume, dezbaterea pe articole a proiectului legii bugetare şi a fiecărei

prevederi din proiectul bugetului de stat;

- aprobarea Legii bugetare şi a Bugetului de stat, se efectuează pe baza votului de

ansamblu al legii, care poate fi deschis sau secret;

- promulgarea de către Preşedintele ţării a legii adoptate de către Parlament. Executarea

bugetului de stat înseamnă încasarea integrală şi în termenele legale a tuturor impozitelor, taxelor

şi a altor venituri publice şi efectuarea cheltueililor publice în corespundere deplină cu

destinaţiile stabilite. În esenţa sa, această fază constă în realizarea prevederilor Legii bugetului,

atât la venituri, cât şi la cheltuieli. Prevederile la venituri sunt considerate niveluri minime

obligatorii, iar cele de la cheltuieli reprezintă niveluri maxime ce nu se pot depăşi.

Însă important de menţionat este faptul că atribuţiile Parlamentului nu se rezumă la partea

care ţine de dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget, acesta exercitând şi un control de

13

natură politică, prin intermediul interpelărilor

Controlul politic se exercită de către Parlament, mai ales, în cadrul activităţii legate de

aprobarea proiectului de buget şi contului de execuţie bugetară sau a rectificărilor bugetului.

Acesta se poate efectua, însă, şi pe parcursul execuţiei bugetare curente, atât prin comisiile

permanente, cât şi prin comisii special instituite pe anumite probleme sau prin solicitarea de

rapoarte şi audierea în plen a persoanelor care administreaza resursele financiare publice.

Controlul efectuat de Parlament vizează, în principal, respectarea legislaţiei financiare şi

concordantă cu obiectivele politicii generale a statului etc., iar sub aspectul execuţiei bugetare pe

anul în curs, urmăreşte, în primul rând, încadrarea în prevederile autorizaţiei parlamentare,

respectiv în dimensiunile şi structura cheltuielilor (ca limite maxime) şi a veniturilor (ca niveluri

minime) aprobate de Parlament.

Noile reglementări europene urmăresc să întărească cooperarea între parlamentele

naţionale şi Parlamentul European. Astfel, acesta din urmă informează periodic parlamentele

naţionale ale statelor membre cu privire la activităţile pe care acesta le desfăşoară.

Comisiile Parlamentului European îi invită periodic la întrunirile lor pe membrii

parlamentelor naţionale pentru a discuta, inter alia, noile propuneri legislative ale Comisiei.

Împreună cu parlamentele statelor membre care deţin preşedinţia Consiliului UE, Parlamentul

European organizează în fiecare semestru o reuniune parlamentară comună pentru a dezbate

principalele chestiuni politice de pe ordinea de zi a UE.

Conferinţa preşedinţilor este responsabilă de relaţiile cu parlamentele naţionale ale

statelor membre. În decembrie 2009, Conferinţa preşedinţilor a decis înfiinţarea unui grup de

coordonare pentru relaţiile cu parlamentele naţionale, al cărui scop este de a reflecta la punerea

în aplicare a Tratatului de la Lisabona în ceea ce priveşte parlamentele naţionale şi de a promova

coordonarea internă a activităţilor PE în acest domeniu, precum şi de a propune un program

regulat de activităţi.

Pentru a facilita fluxul de informaţii, parlamentele naţionale, în cooperare cu Parlamentul

European, au creat propria lor bază de date şi propriul site – www.ipex.eu. IPEX conţine

documente de control parlamentar şi informaţii referitoare la Uniunea Europeană. Documentele

parlamentare, care sunt încărcate individual de fiecare parlament naţional, constituie temelia

IPEX. Aceste documente sunt organizate în funcţie de documentul UE specific la care se referă.

14

1.2.1.3. Consiliul Fiscal

Consiliul fiscal este o instituţie independentă, înfiinţată prin legea responsabilităţii fiscal-

bugetare şi compusă din 5 membri cu experienţă în domeniul politicilor macroeconomice şi

bugetare supuşi unor criterii stricte de eligibilitate. Membrii Consiliului fiscal sunt numiţi prin

hotărâre de către Parlament pe o perioadă de 9 ani, la propunerea Academiei Române, Băncii

Naţionale a României, Academiei de Studii Economice Bucureşti, Institutului Bancar Român şi

Asociaţiei Române a Băncilor care nominalizează fiecare o singură persoană.

În realizarea misiunii sale, Consiliul fiscal îndeplineşte o sferă largă de atribuţii:

evaluează proiecţiile macroeconomice avute în vedere la fundamentarea prognozei de venituri a

bugetului general consolidat, estimează impactul pachetelor de măsuri de natură a influenţa

soldul bugetar, analizează execuţia bugetară şi măsura în care aceasta corespunde ţintelor

propuse, monitorizează respectarea regulilor fiscale, emite recomandări privind politica fiscală

curentă şi viitoare.

Membrii Consiliului fiscal sunt numiţi prin hotărâre de către Parlament, pentru o perioadă

de 9 ani. Membrii Consiliului fiscal nu pot fi realesi la finalizarea mandatului. Dacă mandatul

unui membru al Consiliului fiscal a încetat după o perioadă de 3 ani, acesta poate fi reales o

singură data.

Academia Română, Banca Naţională a României, Academia de Studii Economice

Bucureşti, Institutul Bancar Român şi Asociaţia Română a Bancilor vor nominaliza fiecare o

singură persoana pentru a face parte din Consiliul fiscal.

Persoanele nominalizate pentru a face parte din Consiliul fiscal sunt audiate de către

comisiile de buget-finanţe ale Parlamentului şi vor fi votate de către Parlament. În situaţia în care

persoanele nominalizate nu întrunesc voturile necesare, entităţile menţionate vor face alte

nominalizari, în termen de 15 zile.

Persoanele nominalizate pentru a face parte din Consiliul fiscal trebuie să nu aibă cazier judiciar

sau cazier fiscal, să fie cetăţeni români cu drept de vot, să aibă studii universitare în domeniul

economic, să aibă o bună reputaţie şi experienţa profesională în domeniul politicilor economice,

bugetare sau financiare şi o vechime în specialitate de minimum 10 ani.

15

Nu poate fi nominalizată pentru a face parte din Consiliul fiscal persoana:

a) care cu 4 ani înainte de nominalizare a deţinut o funcţie de demnitate publică în cadrul

Guvernului;

b) care cu 4 ani înainte de nominalizare a fost membru al Parlamentului României sau al

Parlamentului European ori a deţinut o funcţie de conducere în cadrul unui partid politic;

c) al/a cărei soţ/soţie, părinţi, copii, fraţi/surori, alte rude sau afini, până la gradul al IV-lea

inclusiv, deţin o funcţie de demnitate publică în cadrul Guvernului, au calitatea de membru al

Parlamentului României sau al Parlamentului European ori deţin o funcţie de conducere în cadrul

unui partid politic.

Pe perioada mandatului, membrii Consiliului fiscal:

a) nu pot accepta o funcţie de demnitate publică in cadrul Guvernului sau o funcţie asimilată şi

nu pot deveni membri ai Parlamentului României ori ai Parlamentului European sau deţine o

funcţie de conducere în cadrul unui partid politic;

b) nu pot fi soţi şi nici rude ori afini, până la gradul al doilea inclusiv, cu persoane care deţin o

funcţie în cadrul Guvernului sau o funcţie asimilată, au calitatea de membru al Parlamentului

României ori al Parlamentului European sau deţin o funcţie de conducere în cadrul unui partid

politic;

c) nu pot fi funcţionari publici;

d) nu pot fi membri în consiliile de administraţie, directori executivi, cenzori sau auditori ai

companiilor naţionale sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.

Membrii Consiliului fiscal au obligaţia să notifice de îndată, în scris, comisiilor de buget-

finanţe ale Parlamentului apariţia oricăreia dintre situaţiile de incompatibilitate şi să întreprindă

demersurile necesare pentru încetarea stării de incompatibilitate, în termen de 10 zile de la

apariţia acesteia.

Dacă un membru al Consiliului fiscal îşi încetează mandatul înaintea termenului

prevăzut, entitatea corespunzătoare va propune comisiilor de buget-finanţe ale Parlamentului, în

termen de 15 zile, o nouă nominalizare pentru restul mandatului.

Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului fiscal vor fi aleşi de către membrii consiliului

prin vot secret, cu majoritatea simplă a acestora.

Preşedintele Consiliului fiscal va răspunde în faţa Parlamentului României pentru

corectitudinea şi acurateţea analizelor/studiilor/opiniilor şi recomandărilor elaborate de Consiliul

16

fiscal, conform atribuţiilor şi responsabilităţilor acestuia.

Consiliul fiscal se întruneşte în prezenţa majorităţii membrilor săi, incluzând preşedintele

sau, în absenţa acestuia, vicepreşedintele. Deciziile vor fi adoptate cu majoritatea simplă a celor

prezenţi.

Preşedintele Consiliului fiscal va primi o îndemnizaţie lunară la nivelul celei de secretar

de stat, iar vicepreşedintele, la nivelul celei de subsecretar de stat. Ceilalţi membri ai Consiliului

fiscal au dreptul la o îndemnizaţie de 90% din îndemnizaţia vicepreşedintelui şi se acordă în

cazul în care preşedintele constată că s-au îndeplinit sarcinile stabilite în cadrul consiliului.

Îndemnizaţiile vor fi suportate din bugetul Consiliului fiscal.

Activitatea Consiliului fiscal este asistată de un Secretariat tehnic, organizat în cadrul

Academiei Române. Regulamentul de organizare şi funcţionare şi organigrama Secretariatului

tehnic al Consiliului fiscal vor fi stabilite de către membrii consiliului.

Consiliul fiscal îşi va stabili propriul buget, care va reprezenta o anexă la bugetul

Academiei Române. Bugetul necesar funcţionării până la sfarşitul primului an calendaristic va fi

asigurat prin alocări din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.

Până la sfarşitul lunii martie a fiecărui an, Consiliul fiscal va elabora şi va publica un

raport anual. Raportul anual al Consiliului fiscal conţine o analiză cu privire la derularea politicii

fiscal-bugetare din anul precedent faţă de cea aprobată prin strategia fiscal-bugetară şi bugetul

anual şi include, fără a se limita la acestea:

a) evaluarea tendinţelor macroeconomice şi bugetare cuprinse în strategia fiscal-bugetară

şi în bugetul anual din anul bugetar care face obiectul raportului;

b) evaluarea obiectivelor, ţintelor şi indicatorilor stabiliţi prin strategia fiscal-bugetară şi

prin bugetul anual din anul bugetar care face obiectul raportului;

c) evaluarea performanţei Guvernului şi a modului cum au fost respectate principiile şi

regulile prevăzute de prezenta lege în anul bugetar precedent;

d) opiniile şi recomandările Consiliului fiscal în vederea îmbunătăţirii politicii fiscal-

bugetare în anul bugetar curent, în conformitate cu principiile şi regulile prevăzute de prezenta

lege.

17

1.2.2Reglementări

Relaţiile sociale de natură fiscală cad fie sub influenţa actelor normative care îmbracă fie

forma legilor stricto sensu, fie sub forma reglementărilor constituţionale. Aşadar, Constituţia

cuprinde reglementări esenţiale, care stau la baza sistemului finanţelor publice.

„Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi republicată în 2003, după revizuirea

acesteia prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie

2003, ca Lege fundamentală a statului, cuprinde şi reglementări în materia relaţiilor financiare,

cum sunt cele din Titlul IV intitulat «Economia şi finanţele publice»: art. 135 – «Economia»; art.

137 – «Sistemul financiar»; art. 138 – «Bugetul public naţional»; art. 139 – «Impozite; taxe şi

alte contribuţii»; art. 140 –«Curtea de Conturi».”9

Totodată, Legea fundamentală prevede, în art. 56 alin. (1) menţionează că „cetăţenii au

obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.”

Constituţiei i se adaugă legi organice şi ordinare, hotărâri ale Guvernului, ordonanţe şi

ordonanţe de urgenţă, precum şi normele metodologice ale ministerelor.

Totodată, Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală asigură buna funcţionare a

întregului sistem fiscal, stabilind tipuri de taxe şi impozite, principii care asigură eficienţa,

drepturile şi obligaţiile contribuabililor.

Codul fiscal stabileşte următoarele principii: neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea

impunerii, echitatea măsurilor fiscale pentru persoanelor fizice, precum şi eficienţa impunerii.

Codul de procedură fiscală cuprinde reglementări referitoare la administrarea taxelor şi

impozitelor datorate bugetului public, înregistrarea fiscală, declararea şi colectarea impozitelor.

Reglementările naţionale sunt completate de cele europene prin tratatele Uniunii

Europene care urmăresc să asigure o Piaţă Economică Comună şi stabilitate economică prin

prudenţă fiscală.

Totodată, legislaţia europeană cuprinde regulamente, directive şi decizii. Regulamentele

presupun aplicarea lor direct în legislaţiile naţionale, fără a fi nevoie de transpunere, directivele

stabilesc doar rezultate pe care statele trebuie să le atingă având libertatea de a-şi alege

9 Bălan, E., Drept financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pag. 37

18

mijloacele, iar decizile sunt acte cu caracter juridic obligatoriu care pot avea o aplicabilitate

generală sau pot fi adresate unui destinatar precis.

Reglementărilor europene li se adaugă cele internaţionale, şi anume, convenţiile la care

România este parte şi ale căror prevederi s-a angajat să le respecte. Majoritatea acestora sunt

convenţii de evitare a dublei impuneri şi “conţin definiţii ale principalelor noţiuni, definiţii care

pot fi diferite de la o convenţie la alta(…)Sursa majoră a definiţiilor incluse în diferitele C.E.D.I.

o constituie Convenţia model a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

(OCDE), care a constituit baza reglementării în relaţiile României cu majoritatea statelor

dezvoltate din punct de vedere economic, membre ale OCDE.”10

1.2.3 Jurisprudenţa în materie fiscală

Cu toate că jurisprudenţa nu reprezintă un izvor de drept în statul român, aceasta a

influenţat şi inflenţează politica fiscală naţională prin asigurarea aplicării corecte şi eficiente a

normelor cu conţinut fiscal, precum şi derularea procesului decizional pe baza unor principii de

drept.

„În România, dezvoltarea jurisprudenţială a dreptului fiscal s-a remarcat în special în

deceniul al patrulea al secolului XX, numeroase decizii ale instanţelor noastre fiind publicate şi

comentate. Deseori, prin formulările şi concluziile cu caracter de generalitate, soluţiile

jurisprudenţiale au căpătat valoare de principiu, fiind urmate pentru justeţea lor şi de alte

instanţe.”11

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, jurisprudenţa românească a fost puternic

influenţată de către deciziile Curţii Europene de Justiţie, al cărei prim obiectiv este armonizarea

legislaţiei fiscale a statelor membre UE.

10

Bufan, R. (coordonator), Castagnede, B, Safta,A., Mutaşcu, M., v, Tratat de drept fiscal. Partea generală, Vol. I,

Editura Limina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 130

11 Ibidem, pag. 136

19

1.2.3.1Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în cazul României

Creată în anul 1952 Curtea Europeană de Justitie, este instituţia juridică a Comunitatilor

Europene. Scopul principal a CEJ este acela de a se asigura că legislaţia europeană este

interpretată şi aplicată în mod unitar în toate statele membre. CEJ interpreteaza cadrul comun de

reglementare şi soluţionează litigiile privind aplicarea dreptului comunitar dintre statele membre,

dintre instituţiile Uniunii Europene („UE”) şi statele membre sau dintre instituţiile UE şi

companii sau persoane fizice.

Curtea Europeană de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.

Fiecare dintre aceştia reprezintă câte un stat european şi este ales prin acordul comun al

membrilor UE.

Cazurile în materie fiscală pot ajunge la Curtea Europeană de Justiţie pe două căi:

1. prin intermediul Curţii Naţionale de Justiţie - Curţile naţionale de justiţie ale statelor

membre pot cere lămuriri la CEJ cu privire la interpretarea dreptului comunitar.

2. prin acţionarea în judecată a unui stat membru, la iniţiativa Comisiei Europene sau a

unui alt stat membru. În cazul în care Comisia Europeană consideră că un stat membru nu

işi respectă obligaţiile asumate prin tratatul de aderare, va declanşa procedura de

încălcare a dreptului comunitar (procedura de infringement). Dacă statul respectiv va lua

măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii, procedura va fi oprită. În caz

contrar se va ajunge la faza de litigiu în cadrul căreia se face apel la CEJ.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit obligaţia

autorităţilor administrative naţionale de a asigura aplicarea deplină a dreptului comunitar în

cadrul domeniilor lor de competenţă. De asemenea autorităţile sunt obligate să protejeze

drepturile conferite de aceste hotărâri cetăţenilor, înlăturând aplicarea oricărei dispoziţii contrare

din dreptul intern, indiferent dacă este anterioară sau ulterioară normei comunitare.

De asemenea, CEJ recunoaşte principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea

dreptului comunitar. Încălcările comise de statele membre sunt astfel susceptibile să dea naştere

unor obligaţii de reparare, care pot în anumite cazuri să aibă repercusiuni grave asupra finanţelor

publice naţionale. În plus, orice neîndeplinire de către statele membre a obligaţiilor impuse de

20

dreptul comunitar poate fi sesizată curţii, iar în situaţia neexecutarii unei hotărâri care constată o

astfel de neîndeplinire, statul poate fi obligat să plătească penalităţi şi/sau o sumă forfetară.

Mai mult, Curtea a introdus principiul efectului direct al dreptului comunitar în statele

membre. Acest lucru permite atât cetăţenilor, cât şi companiilor stabilite într-una din aceste ţări

să invoce în mod direct normele comunitare în instanţele judecătoresti naţionale.

Hotărârile CEJ au un rol important în îmbunătăţirea aplicării legislaţiei comunitare în

România. Astfel, începand cu data aderării la Uniunea Europeană, legislaţia comunitară îşi

manifestă efectele şi la nivelul României. Astfel, odată cu aderarea avem posibilitatea de a folosi

deciziile CEJ, dacă acestea sunt favorabile, comparativ cu legislaţia naţională.

Unul dintre domeniile în care deciziile CEJ sunt cel mai adesea utilizate este acela al

taxei pe valoarea adăugată. Astfel, aşa cum am precizat înca de la început, însuşi Titlul VI al

Codului fiscal referitor la TVA, precum şi Normele metodologice de aplicare a acestuia fac

referire explicită la utilizarea unor decizii CEJ pentru a stabili tratamentul privind TVA al unor

anumite situaţii.

Prin hotărârea sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în cazul în care

furnizorul (vânzătorul) nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor (cumpărătorul) taxa pe

valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, trebuie considerat ca preţul convenit de

părţile contractului de vânzare-cumpărare, include şi taxa pe valoarea adăugată.

Întrebarea la care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a raspuns este: “În cazul

reconsiderării statutului vânzătorului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, contrapartida

(preţul) livrării bunului imobil fiind stabilită de parţi, fără nicio menţiune cu privire la TVA, art.

73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE (1) a Consiliului Uniunii Europene trebuie interpretate în

sensul că baza de impozitare o reprezintă:

(a) contrapartida (preţul) livrării bunului stabilită de parţi diminuată cu cota de TVA; sau

(b) contrapartida (preţul) livrării bunului convenită de parţi?”

Potrivit Curţii de Justiţie, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de parţi fără nicio

menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana

obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul

convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la

dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzand deja taxa pe

valoarea adăugată.

21

În altă ordine de idei, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a confirmat interpretarea

prevederilor legale descrisă de consultanţii fiscali în cazul Gran Via Moinesti SRL împotriva

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF). Decizia, se referă la dreptul companiei de a

deduce TVA pentru achiziţia de terenuri şi clădiri şi de a nu ajusta această deducere în cazul

demolării clădirilor achiziţionate, dacă dezafectarea se face pentru a construi noi imobile în care

se vor desfăşura operaţiuni taxabile. Aceasta este prima decizie având ca obiect un litigiu privind

TVA înaintat de către o societate din România în faţa CEJ.

Sentinţa CEJ a dat dreptate argumentelor aduse de către consultanţii juridici şi fiscali care

au reprezentat compania, susţinand că „o societate care a achiziţionat o suprafaţă de teren şi

construcţii edificate pe aceasta din urmă, în vederea demolării acestor construcţii şi a realizării

unui complex rezidential pe suprafaţa de teren respectivă, are dreptul de a deduce taxa pe

valoarea adăugată aferentă achizitionării construcţiilor menţionate”. De asemenea, CEJ

precizează în decizia sa că „demolarea unor construcţii, achiziţionate împreuna cu suprafaţa de

teren pe care au fost edificate, efectuată în vederea realizării unui complex rezidenţial în locul

acestor construcţii, nu determină o obligaţie de regularizare a deducerii iniţiale a TVA aferente

achiziţionării construcţiilor menţionate”.

Prin urmare, dezvoltatorii care au suportat costuri de TVA aferente demolării

construcţiilor vor avea şansa de a recupera respectivele sume plătite către bugetul de stat, decizia

CEJ având putere de precedent.

1.2.3.2Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Constituţia fiind Legea fundamentală a statului, asigurarea supremaţiei acesteia este o

garanţie a statului de drept. Din acest motiv Curtea Constituţională este însărcinată cu realizarea

acestui tip de control.

“Controlul este înţeles ca activitate de verificare a aplicării principiului conformităţii legii

cu constituţia şi ca instituţie a dreptului constituţional, care cuprinde reguli reunite datorită

aceluiaşi obiect de reglementare, şi anume relaţiile sociale referitoare la verificarea obligatorie a

conformităţii legii, ca act juridic al parlamentului, cu constituţia. Sunt supuse controlului numai

legea, ca act juridic al parlamentului, precum şi actele normative cu forţă juridică egală cu cea a

22

legii (ordonanţe, decrete-lege).”12

Astfel, prin controlul de constituţionalitate Curtea asigură eficienţa normelor fiscale prin

evitarea intrării în vigoare a unor reglementări neconstituţionale sau prin suspendarea efectelor

celor care au intrat deja în vigoare.

Curte Constituţională s-a pronunţat în numeroase cauze care fac referire la completări

aduse Codului Fiscal, Codului de Procedură Fiscală, Legii finanţelor publice, precum şi la

politica bugetar-fiscală.

Astfel, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea politicii bugetar-

fiscale pentru anul 2014 cu privire la plafonarea taxelor locale. Solicitarea privind examinarea

constituţionalităţii acestei dispoziţii a fost depusă de trei deputaţi liberali, care au acuzat că

prevederile contestate, prin care au fost excluse unele taxe locale şi plafonate cele existente, au

fost adoptate de Parlament fără acceptul prealabil al Guvernului, aşa cum prevede norma legală.

Decizia Legislativului a fost criticată dur de autorităţile locale, pe motivul că aceasta limitează

drepturile autonomiilor locale.

Audiind argumentele părţilor şi examinând materialele dosarului, Curtea a reţinut că,

potrivit articolului 131 alin. (4) din Constituţie, orice propunere legislativă sau amendament care

atrag majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum şi majorarea sau

reducerea cheltuielilor bugetare pot fi adoptate numai după ce sunt acceptate de Guvern.

Curtea a observat că normele contestate nu au figurat în proiectul de lege aprobat de

Guvern şi transmis Parlamentului spre aprobare (Hotărârea Guvernului nr. 959 din 3 decembrie

2013). Respectivele amendamente au fost incluse în proiectul legii ulterior adoptării la 17

decembrie 2013 de către Parlament a proiectului de lege în I lectură. Atât Parlamentul, cât şi

Guvernul nu au putut comunica instanţei de jurisdicţie constituţională identitatea autorului

(autorilor) amendamentelor, atribuind autoratul Comisiei economie, buget şi finanţe.

Curtea a reţinut faptul că, la 23 decembrie 2013, Parlamentul a adoptat prevederile

contestate, în lipsa acceptului Guvernului. Curtea a respins argumentele Parlamentului şi

Guvernului privind acceptarea post-factum de către Guvern a amendamentelor operate, prin

Hotărârea nr. 1051 din 24 decembrie 2013.

Astfel, Curtea a statuat că lipsa acceptului prealabil al Guvernului referitor la

12

Iancu, G., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 61

23

amendamentele care atrag majorarea sau reducerea veniturilor şi cheltuielilor bugetare constituie

o omisiune. Curtea a constatat că această omisiune a survenit ca rezultat al neexecutării

prevederilor articolului 131 alin.(4) din Constituţie, motiv pentru care normele astfel adoptate

sunt neconstituţionale.

Prin urmare, cu toate că , în legislaţia română jurisprudenţa nu este izvor de drept, este

imposibil de negat că aceasta influenţează politica fiscală naţională.

1.2.3.3Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie fiscală este importantă deoarece

interpretarea corectă a reglementărilor fiscale asigură aplicarea eficientă a acestora.

Totodată, instanţele naţionale se preocupă de soluţionarea litigiilor de natură fiscală. În

acest sens, îşi exercită autoritatea potrivit legii, în cazul litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi

impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

Litigiile care au la bază acte administrative a căror valoare nu depăşeste 500.000 de lei se

soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc

taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000

de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Completul de judecată este format din doi judecători. Recursul împotriva sentinţelor

pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi

fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios

administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal

a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. în ceea

ce priveşte competenţa teritorială, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau

celei de la domiciliul pârâtului.

Aşadar, instanţele naţionale au rol atât în soluţionarea litigiilor de natură fiscal, cât şi în

24

aplicarea eficientă a legislaţiei din acest domeniu, fapt care ar trebui să asigure funcţionarea

politii fiscale.

1.3Procesul de revizuire a Constituţiei şi politica fiscală

Criza economică a adus o nouă perspectivă asupra cadrului fiscal european, scoţând la

suprafață nevoia de o întreagă reformă a politicii fiscale, inclusiv la nivel normativ. Cea mai

simplă opțiune pentru această reformă, care a fost deja pusă în aplicare de către Uniunea

Europeană, are drept scop de a lega agenda de reforma guvernanței fiscale a obiectivelor pentru

care Uniunea Europeană a fost deja legitimată.

Astfel, obiective, cum ar fi o mai mare rezistență la șocuri economice și creșterea

capacității fiscal al Uniunii Europene sunt legate de obiectivul principal al Uniunii Europene,

care vizează o creștere durabilă. În acest fel, statele sunt dispuse să accepte acțiunile UE care

afectează politicile fiscale numai în mod indirect la nivel național.

Dincolo de problema de legitimitate, trebuie să recunoaștem că nevoia de reguli care să

stabilească o supraveghere fiscală mai fermă este pregnantă și departe de a fi neglijată. Acest

aspect se reflectă în recomandarea făcută de către Uniunea Europeană pentru a include măsuri de

responsabilitate și stabilitate fiscală chiar în Constituțiile statelor. Efectul scontat este că, odată

prevăzute de Constituție, aceste măsuri vor fi mai eficiente și mai rar încălcate, dând răspunderii

în gestionarea finanțelor publice o importanță constituțională.

În aceste condiții, modificările ar trebui să vizeze articolelor care se referă la economie,

mecanisme economice și, în special, cele referitoare la bugetul național - articolul 138 (în ceea ce

privește bugetul național). Constituția română ar trebui să asigure nu numai coerența politicii

fiscale naționale cu stabilitatea și mecanismele de responsabilizare dezvoltate în Uniunea

Europeană, ca urmare a crizei economice, dar, de asemenea, reducerea disparităților economice

cauzate de corupție și lipsa de competitivitate.

Doar în condițiile în care toate sursele de venit sunt incluse în bugetul de stat sunt

asigurate condițiile pentru o analiză aprofundată a politicii fiscale urmărite de stat . Fără o

declarație precisă și imperativă a acestui aspect în Constituția națională este practic imposibil de

25

a avea o privire clară la venitul național și de-a aplica măsuri eficiente de supraveghere fiscală.

Regimul fiscal ar trebui să fie bine definit în Constituție, înainte de elaborarea a legii bugetului

de stat. Această condiție este îndeplinită parțial prin Constituția română.

Alineatul 1 al articolului 138 prevede că "Bugetul public național cuprinde bugetul de

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale

județelor."

Acest regulament duce la impresia că legea fundamentală românească se bazează pe

principiul unității bugetare, prin care toate veniturile și cheltuielile necesare ar trebui să fie

introduse într-un singur document, care este bugetul național.

Dispozițiile constituționale, în special cele care definesc bugetul național, sunt extrem de

importante pentru a defini conceptul însuși de finanțe publice și politica fiscală. De la prevederile

art. 138 din Constituție, am înțeles că finanțele publice sunt reflectate la nivel național în bugetul

public național guvernate de "legea bugetului public național". Prin urmare, această regulă este

esențială pentru întreaga economie de stat.

Deducem că toate fondurile care formează veniturile statului sunt încorporate în bugetul

public național, în scopul de a avea norme fiscale eficiente, noi nu trebuie să lăsăm loc pentru

interpretări și acesta este motivul pentru care ar fi cel mai bine să se afirme în Constituție în mod

clar că nu trebuie să existe bugete în afara celui public național.

Mai mult decât atât, din moment ce această normă fiscală este atât de importantă,

exceptarea construcției europene din acest domeniu ar face supravegherea fiscală practic

imposibilă. Prin urmare, putem fi doar de acord cu sugestia făcută de către cercetător de renume

în practică în domeniul fiscal, Grigorie Lăcrița, că articolul 138 ar trebui să menționeze că la

elaborarea bugetului de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat, Guvernul ar trebui să transmită

acest proiectu instituților UE.

Efectul scontat al acestei schimbări, noi credem că fi de o mai mare transparență fiscală

promovată de stat, stabilitatea și coerența în legislația fiscală, atributele de natură să genereze

încredere atât pentru afaceri cât și masa de contribuabili.

De asemenea, revizuirea Constituției, dincolo de angajamentele asumate de România în

Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în Uniunea Economică și Monetară,

precum și alte mecanisme de guvernanță economică responsabilă a UE, ar trebui să asigure

dezvoltarea economică și socială responsabilă și durabilă pe termen mediu și lung.

26

Introducerea acestui element de transparență și responsabilitate în ceea ce privește

cheltuielile din veniturile publice, care este în conformitate cu angajamentele luate de România

în ceea ce privește monitorizarea obiectivelor bugetar-fiscae va asigura nu numai un sistem fiscal

eficient, dar, de asemenea, o soluție pentru dezvoltarea economică postcriză.

În același timp, Constituția română, ca să fie în măsură să garanteze o politică fiscală

eficientă, trebuie să fie calibrată cu bugetul multianual al Uniunii Europene. Prin urmare, noile

modificări trebuie să ia în considerare chiar și mai multe principii, cum ar fi: predictibilitate și

stabilitate, echitate și impactul asupra generațiilor viitoare, utilizarea eficientă a resurselor, care

sunt limitate, în scopul de a avea o dezvoltare durabilă.

Aspectul final pe care Constituția română ar trebui să încorporeze este angajamenul de

obligații luate în cadrul Pactului Euro Plus. Aceste obligații se referă la limitele de datorie

națională, care nu trebuie să depășească 60% din Produsul Intern Brut (PIB) și cele ale deficitului

național care nu trebuie să depășească 3% din PIB.

Acestea sunt schimbările pe care le consideră necesare pentru ca eficiența normelor

fiscale române să facă un pas înainte. Cu toate acestea, propunerile care au fost făcute de-a

lungul acestei lucrări vor fi destul de greu de îndeplinit pentru diverse motive, dintre care cel mai

important ne putem gândi este al suveranității naționale care va fi aproape inexistent dacă

măsurile propuse vor fi aplicate.

II. Relaţiile fiscale ale României cu organizaţiile internaţionale

2.1.Relaţiile României cu FMI

În cadrul supravegherii FMI, o atenţie deosebită a început a fi acordată sectorului

financiar, odată cu introducerea Programului de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP) şi prin

dezvoltarea de instrumente analitice pentru integrarea analizelor privind sectorul financiar şi

pieţele de capital, în evaluările macroeconomice.

27

FMI actualizează continuu evaluările privind tendinţele economice la nivel regional şi

mondial. Principalele instrumente de supraveghere regională şi globală sunt cele două rapoarte

semi anuale, World Economic Outlook şi Global Financial Stability Report. (consultări

multilateral)

Primele consultări multilaterale cu privire la dezechilibrele mondiale, încheiate pe 7

august 2007, arată nevoia de consolidare a acestor evaluări la nivel regional şi mondial. Pentru

dezvoltarea în continuare a supravegherii la nivel regional, au fost luate deja unele măsuri care

vizează modificări organizaţionale, activitatea de cercetare, discuţii cu privire la politicile

economice şi comunicare. În plus, rapoarte regionale - Regional Economic Outlook Reports

(REO) – pe patru mari regiuni sunt publicate anual sau semi-anual. Cel mai recent REO pentru

Europa vizează consolidarea sistemului financiar.

În România, FMI conduce procesul de supraveghere în mod regulat prin Consultările

prevăzute în cadrul Articolului IV.

La data de 25 iunie 2008, Comitetul Executiv al FMI a finalizat consultările în cadrul

Articolului IV cu România. În urma acestora au fost exprimate aprecieri pentru performanţele

economice ale ţării noastre, fiind lansat însă un avertisment asupra riscurilor decurgând din

dezechilibrele induse de sectorul privat şi vulnerabilităţile externe. Recomandările specialiştilor

FMI vizează o politică fiscală mai puţin stimulativă, o politică monetară prudentă şi relansarea

reformelor structurale pentru asigurarea sustenabilităţii creşterii economice.

Tranziţia în România a fost susţinută prin asistenţa tehnică substanţială din partea

agenţiilor multilaterale şi a donatorilor bilaterali. FMI a oferit sprijin în mai multe domenii, în

peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică din 1990 până acum. Asistenţa din partea experţilor

Fondului s-a axat pe un număr de domenii cheie, printre care: reformele fiscale, modernizarea

băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei structuri legale orientată către piaţă, cursuri de

instruire şi îmbunătăţirea colectării şi raportării datelor statistice. Implementarea unei reforme

cuprinzătoare a administraţiei fiscale în conformitate cu recomandările mai multor misiuni de

asistenţă tehnică de la Departamentul de Afaceri Fiscale ale Fondului a demarat în ianuarie 2003.

La 6 noiembrie 2002 a fost finalizat raportul de ţară FMI nr. 02/254) În continuare, în

2003 a fost finalizat un FSAP, în timp ce asistenţa tehnică din partea Departamentului Sisteme

Monetare şi Financiare al Fondului privind ţintirea inflaţiei continuă. Recent, autorităţile române

s-au angajat să actualizeze FSAP până la sfârşitul anului 2008.

28

România a fost sub strictă supraveghere a instituţiilor internaţionale şi comunitare pentru

respectarea angajamentelor economice şi monetar-financiare şi în special cele legate de

angajamentele stand-by încheiate cu FMI şi de acordurile de împrumut încheiate cu Banca

Mondială.13

Asistenta tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor

membre, ajutându-le să-şi formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii

economice. FMI ajuta aceste ţări să-şi consolideze capacităţile umane şi instituţionale, şi să

formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică

reprezintă aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea asistentei tehnice se

face atât din resurse interne, cât şi externe, cele din urmă reprezentând fonduri din partea

donatorilor bilaterali şi multilaterali.

FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase domenii, cum ar fi administrare

fiscală şi vamala, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi

organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică şi practici

procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

În cazul României, anii de boom economic din perioada 2005-2008 au dus la o creştere a

deficitului de cont curent până la aproximativ 14% din PIB, finanţat aproape în totalitate prin

împrumuturi din sectorul privat. Criza financiară începută în 2007 a dus mai întâi la o încetinire

a acestor fluxuri către ţară şi, în 2008, chiar la ieşiri de capital.

În acest context, România a cerut în 2009 ajutorul FMI pentru a putea finanţa acest

dezechilibru extern. Acordul cu Fondul Monetar Internaţional, semnat în iarna anului 2009, a

avut rolul de a atenua efectele negative pentru economia României ca urmare a ieşirilor masive

de capital şi de a repara dezechilibrele fiscale şi externe acumulate în perioada 2006-2008.

În acelaşi timp, acordul cu FMI trebuia să readucă încrederea în sistemul financiar

bancar. Obiectivele aranjamentului stand-by au fost transferate în următorul acord care trebuia

să se încheie în luna martie 2013 şi a fost prelungit până în iunie 2013.

Mai specific, obiectivele principale ale acordului erau:

13

Văcărel, I., Tendinţe în evoluţia sistemelor fiscale ale ţărilor membre ale OCDE, Uniunii Europene şi României ,

CALITATEA VIEŢII, XVIII , nr. 3–4, 2007, p. 339–381

29

• Reducerea dezechilibrelor fiscale prin scăderea deficitului bugetar la 3% din PIB în

perioada 2009-2011;

• Menţinerea capitalizării băncilor şi a lichidităţii în sistemul financiar bancar la un nivel

adecvat;

• Reducerea ratei inflaţiei până în intervalul ţintit de BNR şi menţinerea ei în acel

interval;

• Finanţarea externă adecvată şi îmbunătăţirea încrederii pieţelor în statul român.

Al doilea obiectiv, deşi inclus în aranjamentul stand-by cu FMI, a fost de fapt o

înţelegere cu băncile care activează pe teritoriul României de a nu repatria din capital. Această

condiţie a fost respectată doar până la expirarea acordului, în primăvara anului 2011. Numai în

2012, de exemplu, sistemul financiar bancar a repatriat aproximativ 3 miliarde de euro.

Pentru a atinge celelalte obiective, FMI a folosit două pârghii: programul de politici

pentru reformă şi finanţare externă substanţială.

Programul de politici pentru reformă a combinat reducerea de cheltuieli bugetare pe

termen scurt cu reforma finanţelor publice şi a politicilor fiscale. Tot în această parte a

programului au fost incluse şi politici care să asigure că sistemul financiar bancar este suficient

de puternic pentru a face faţă unei perioade de scădere economică. Pentru a atenua din efectele

reale ale acestor politici reformatoare, FMI recomanda menţinerea flexibilităţii ratei de schimb.

A doua componentă a programului, pachetul financiar, avea rolul de a minimiza riscul

deprecierii monedei naţionale. Tot în această parte a acordului a fost discutată – şi mai târziu

agreată – soluţia prin care băncile cu capital străin care activează în România nu îşi vor reduce

finanţările activităţilor locale cel puţin 2 ani.

Aceste două repere, împreună cu obiectivele specifice ale acordului, aveau rolul de a

stabiliza economia, de a readuce creşterea economică şi reprezintă modul clasic prin care FMI

influenţează politica economică dintr-o ţară.

30

2.2. Relaţiile României cu BM

România este membră a IBRD (din 1972), a IFC (din 1990), a MIGA (din 1992), a

ICSID (din 1975). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în 1991 şi

cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către IBRD prin împrumuturi acordate

direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat,

prin sprijinul acordat de către IFC şi MIGA.

În cadrul Băncii Mondiale, relaţiile cu ţara noastră sunt coordonate de către Peter Harrold

(Marea Britanie) care deţine funcţia de director al Grupului de ţări care include R. Cehă, Estonia,

Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, R. Slovacă, Slovenia, Bulgaria, România şi Croaţia, reunite

în cadrul Departamentului pentru Europa Centrală şi Ţările Baltice.

BM a jucat un rol semnificativ în sprijinirea României în perioada de tranziţie de la o

economie centralizată către o economie de piaţă funcţională. În perioada 1991-ian. 2012, BM

(prin BIRD) a aprobat 58 de operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de

aproximativ 7,06 mld.USD. BM a sprijinit reformele structurale şi privatizarea în România prin

programele PSAL (Împrumut de ajustare structurală a sectorului privat – privatizarea şi

restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi a utilităţilor, atenuarea impactului social

al restructurărilor, dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (Împrumut pentru ajustarea sectorului

public – reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma administraţiei publice, îmbunătăţirea

mecanismelor de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli

publice).

În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează îmbunătăţirea

infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare

rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea

productivităţii agricole şi forestiere.

Actualul Parteneriat Strategic pentru România (Country Partnership Strategy – CPS)

2009-2013 are ca obiective sprijinirea României în vederea depăşirii crizei economice şi

financiare şi continuarea programului de reforme în vederea unei creşteri economice sustenabile

şi echitabile. Parteneriatul este mai flexibil şi capabil să răspundă mai bine decât precedentul la

31

noile condiţii ale pieţei şi mediului economic prin stabilirea de obiective clare şi pe bază de

rezultate reflectând mai bine priorităţile guvernului.

Programul de Împrumuturi pentru Politicile de Dezvoltare (DPL) se concentrează pe

managementul financiar al sectorului public, pe sectoarele sociale, precum şi pe sectorul

financiar. Seria de 3 împrumuturi pentru politicile de dezvoltare (DPL-uri) vor însuma 1 miliard

de euro cu scopul de a sprijini guvernele în atingerea obiectivelor de convergenţă cu UE.

Primul împrumut pentru Politici de Dezvoltare (DPL1), în sumă de 300 milioane de Euro,

a fost aprobat de către Consiliul de Administraţie al Băncii la data de 16 iulie 2009 şi semnat la 1

septembrie 2009, fiind acordat la data de 20 octombrie 2009. Agenda de reformă DPL sprijină

măsurile, politicile şi reformele structurale menite să asigure sustenabilitatea fiscală a României

şi procesul de ieşire din criză, în completarea programul sprijinit de FMI şi Comisia Europeană.

Al doilea împrumut, DPL2, în valoare de 300 milioane euro, a fost negociat în perioada

10-15 septembrie 2010, pornind de la suma iniţială de 360 milioane euro, diminuată pe parcursul

negocierii prin transferarea în DPL3 a condiţionalităţii referitoare la adoptarea legislaţiei privind

introducerea mecanismului de coplată în serviciile de sănătate. DPL3 reprezintă a treia tranşă a

împrumutului, care urmează a fi finalizată la finele anului 2012.

Consiliul directorilor executivi ai BM a aprobat, în iunie 2012, acordarea unui împrumut

de tip DPL-DDO (împrumut cu opţiunea de amânare a tragerii) în valoare de 1 miliard EUR

către statul român, destinat politicilor de dezvoltare. Decizia de contractare a acestui împrumut

vine pe fondul eforturilor de consolidare a rezervelor fiscale şi de menţinere a necesarului de

finanţare, în contextul volatilităţii financiare externe.

Ca urmare a dezvoltării economice şi a apartenenţei la UE, se preconizează că, în viitorul

apropiat România va trece la o nouă etapă a colaborării sale cu BM: ţara noastră nu va mai putea

implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său, urmând să rămână însă, în continuare,

membru donator. România va rămâne membru cu drepturi depline în cadrul Grupului BM, dar va

dobândi un nou statut în cadrul comunităţii financiare internaţionale, compatibil cu cel de

membru UE şi de donator în cadrul politicii internaţionale de cooperare pentru dezvoltare. Banca

va continua să ofere asistenţă tehnica şi analize macroeconomice contra cost, acces la cursurile

oferite de bancă şi posibilitatea prelungirii eligibilităţii pentru operaţiunile IFC.

32

2.3 Relaţiile României cu OCDE

OECD a publicat recent un plan de acţiune privind combaterea optimizărilor fiscale

agresive, plan ce urmează să fie pus în aplicare în următorii doi ani. Aproape 80% dintre

respondenţii unui studiu efectuat de PwC la nivel global, în rândul managerilor companiilor

multinaţionale, anticipează că acest plan de acţiune va schimba regulile în materie de planificare

fiscală internaţională

Criza financiară globală a generat probleme de venituri la bugetul de stat în toate ţările

lumii, inclusiv în România. Presa internaţională a comentat în ultima vreme asupra caracterului

imoral al nivelului scăzut al taxelor şi impozitelor plătite de marile corporaţii, fără a ignora totuşi

faptul că taxele şi impozitele plătite de aceste companii sunt cele stabilite prin legile în vigoare în

fiecare stat. Având în vedere că problema erodării bazei de impunere este una cu impact global,

la nivelul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) s-au luat în discuţie

mai multe modalităţi de a controla fluxurile financiare între subsidiarele din mai multe jurisdicţii.

Întrucât România respectă prevederile OECD în materia preţurilor de transfer, este de aşteptat ca

aceste dezvoltări la nivelul OECD să aibă impact asupra aplicării cadrului legislativ din

România.

Planul de acţiune al OECD privind Erodarea bazei impozabile şi transferul profiturilor

(BEPS) a fost dat publicităţii cu ocazia Summitului G20 de la Moscova. Miniştrii de finanţe din

cele 20 de ţări participante au discutat 15 măsuri privind combaterea optimizărilor fiscale

agresive, măsuri care urmează a fi implementate în următoarele 18-24 luni. Planul de Acţiune

BEPS propune măsuri pentru limitarea erodării bazei impozabile prin plăţi de natură financiară.

În acest sens, se are în vedere modificarea Liniilor directoare privind preţurile de transfer emise

de OECD cu referire la tranzacţiile financiare derulate cu entităţi afiliate.

Aşadar, beneficiile de care România s-ar bucura după aderarea la OCDE sunt multiple şi

însemnate, precum14

:

14

A se vedea Dosarul candidaturii României la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică al

Ministerului Afacerilor Externe

33

Beneficiul apartenenţei României la clubul restrâns al economiilor dezvoltate şi

recunoaşterea implicită, la nivel global, a statutului său de economie de piaţă funcţională

şi democraţie consolidată, cu impact asupra ratingului de ţară şi atragerii investiţiilor

străine;

Beneficiul exemplului. Imaginea favorabilă a României atât faţă de marile economii ale

lumii (SUA, China, Japonia etc.), cât şi faţă de statele din regiune cu aspiraţii europene

(Republica Moldova, Macedonia, Albania, Serbia etc.);

Beneficiul expertizei. Accesul la informaţiile necesare în domeniile prioritare pentru

România (cadrul de guvernare, reforma legislativă, anti-corupţia, politica fiscală,

infrastructura de transport, agricultura, educaţia etc.);

Beneficiul accesului României la instrumentele şi centrele de decizie economică ale

OCDE şi posibilitatea de a contribui la guvernanţa economică globală;

Beneficiul asistenţei în materie de politici publice din partea membrilor OCDE prin

realizarea periodică de evaluări ale politicilor României în domenii specific şi emiterea

recomandărilor privind îmbunătăţirea acestora.

IV. Dezvoltarea fiscală a României - Criterii de evaluare

În contextul apariţiei şi evoluţiei conceptului de dezvoltare economică, ce presupune

aspecte care depăşesc graniţa economiei pure, orientându-se către eliminarea disparităţilor între

diferite regiuni, îmbunăţirea şi diversificarea serviciilor oferite de către stat, precum şi creşterea

nivelului de trai al cetăţenilor, ne apare nu doar justificat, ci şi util demersul întreprins pentru a

descifra conceptul de dezvoltare fiscală.

Considerăm că dezvoltarea fiscală ar trebui să fie înţeleasă ca procesul prin care se

asigură convergenţa sistemelor fiscale ale statelor membre, dar şi consolidarea fiscală a Uniunii

Europene pentru a facilita dezvoltarea economică a Uniunii Europene şi prin aceasta a statelor

membre, inclusiv a României.

Primul aspect al conceptului dezvoltare fiscală este convergența sistemelor fiscale

34

naționale . Acest lucru ar implica un set de proceduri fiscale comune , norme fiscale similare sau

cel puțin niveluri similare de impozitare . Prin urmare România ar trebui să demareze un proiect

de aliniere a politicii fiscale naţionale la celelalte politici fiscale ale statelor membre.

Având în vedere situația actuală a dezvoltării unor structuri europene de luare a deciziilor

, politicilor fiscale naționale nu pot fi eliminate, situaţie în care este necesară coordonarea

acestora printr-un set de reguli fiscale comune şi supranaţionale .

În această situație , cea mai uşoară alternativă pentru a oferi un minim de convergență a

sistemelor fiscale naționale este armonizarea fiscală .

Un aspect pentru care armonizarea fiscală este de preferată la nivelul Uniunii Europeane

este faptul că nu are nevoie de acțiunea strict coordonate la nivel central de către o instituție

comunitară . Pe de altă parte , armonizarea nu este echivalentul de standardizare pentru statele

membre . Exemplu elocvent în acest sens este taxa pe valoarea adăugată . Există un minim de 15

% din TVA aplicată în statele membre ale Uniunii Europene astfel încât statele pot alege un nivel

de taxare mai mare de 15% , dar nu mai jos de ea . Din acest punct de vedere, cosiderăm că

România şi-a armonizat cu succes politica fiscală.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona , competențele UE în ceea ce

privește reglementarea impozitelor indirecte a fost crescut . Potrivit art . 113 din TFUE, Consiliul

UE este împuternicită să adopte la armonizarea legislațiilor privind impozitul pe cifra de afaceri ,

accizele , în măsura în care astfel de prevederi sunt necesare pentru a asigura organizarea și

funcționarea pieței comune și pentru a evita denaturarea concurenței .

Însă toate aceste noi preveder care presupun convergenţa sistemelor fiscale naţionale

continuă să lase loc competiţiei între statele membre, astfel încât consumatorii continuă să se

bucure de diversitate de produse şi servicii. Aşadar, România continuă să se bucure de un grad

semnificativ de suveranitate fiscală.

Convergenţa în acest domeniu se face prin legislația secundară elaborată de Consiliul

Uniunii Europene , care, în cele mai multe cazuri, ia forma deciziilor și a directivelor .

Directivele sunt cele mai potrivite, deoarece acestea sunt obligatorii doar pe rezultatele care

trebuie obținute , în timp mijloacele de a atinge aceste obiective rămân la alegerea statelor.

Pe de altă parte , impozitarea uniformă ar obliga fie statele membre cu impozite mai mari

să reducă nivelul lor , ceea ce ar însemna reducerea veniturilor bugetare ale statelor respective ,

fie statele cu niveluri de impozitare mai mici să crească acest nivel , ceea ce creează

35

nemulțumiri în rândul contribuabililor și creşterea evaziunii fiscale.

Consolidarea fiscală este un termen care este folosit pentru a descrie crearea de strategii

cu scopul de a minimiza deficitele bugetare simultan cu stoparea acumulării de mai multe datorii.

Termenul este cel mai frecvent utilizate atunci când se referă la eforturile unui guvern local sau

național pentru a reduce nivelul datoriei efectuate.

Consolidarea fiscală este un aspect foarte important ce ţine de politica fiscală, aceasta

asigurând un buget public echilibrat, dar şi o economie naţională funcţională. Din această

perspectivă consolidarea fiscală a Uniunii Europene a început în urmă cu trei decenii, odată cu

intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht prin intermediul căruia au fost introduse criteriile

de convergenţă.

Disciplinei fiscale i-a fost acordată o importanţă deosebită, motiv pentru care, normele

prevăd evitarea «deficitele bugetare excesive». Criteriile impuse prin Tratatul de la Maastricht

presupun ca deficitul bugetar al statelor member să nu depășească 3% din Produsul Intern Brut,

iar datoria publică să nu depășească 60% din Produsul Intern Brut.

Regula referitoare la datoria publică a fost reiterată și în Pactul de Stabilitate și Creștere,

însă completările acestuia au semnificat impunerea obiectivele bugetare pe termen mediu,

obiective ce urmau a fi definite pentru fiecare stat în parte, ținându-se cont de gradul de

îndatorare și de potențialul de creștere economică.

La capitolul consolidare fiscală România s-a confruntat şi se confruntă cu probleme, fiind

departe de a îndeplini criteriile stabilite prin Tratatul de la Maastricht şi reiterate prin Pactul de

Stabilitate şi Creştere, motiv pentru care, a hotărât ratificarea Tratatului privind Stabilitatea,

Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare. Scopul acestei ratificări

este acela de a asigura un grad mare de disciplină fiscală, necesar pentru a depăşi efectele crizei

economice.

Procesul de consolidare fiscală - ţinând pasul cu evoluţia Uniunii Europene - a continuat,

dobândind o şi mai mare importanţă odată cu apariţia şi derularea crizei economice care a impus

bugete de austeritate şi o atenţie sporită la datoriile publice ale statelor membre.

Însă ceea ce este interesant de observat este faptul că un obstacol al procesului de

consolidate fiscală a Uniunii Europene este suveranitatea naţională în domeniul fiscal. Eşecul

„Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţă în Uniunea economică şi monetară”

vine să confirme acest aspect şi să ne readucă aminte că statele membre acceptă mult mai uşor

36

pierderea suveranităţii în alte domenii, cum ar fi cel monetar de exemplu, decât în domeniul

fiscal.

Dezvoltarea fiscală a României este cu concept nou, în corelaţie cu dezvoltarea fiscală a

Uniunii Europene, care necesită o analiză aprofundată pentru a putea înţelege mai bine

mecanismele şi prevederile adoptate de către aparatul decizional. Astfel, acţiunile naţionale ne

pot apărea ca fiind mai clare, mai justificate.

Evaluarea dezvoltării fiscale a României urmează a se realiza ţinând cont de criterii

precum: criterul normativ, criterul economic şi criteriul social

Criteriul normativ are în vedere calitatea reglementărilor fiscale se traduce prin:

perfecționarea ideii de fiscalitate europeană, gradul mai mare de înțelegere pentru contribuabili,

obligațiile fiscale pentru cetățenii europeni, claritatea, transparenţa şi previzibilitatea

reglementărilor, stabilitatea reglementărilor.

Totodată îmbinarea armonioasă între bunele practici, principii şi condificarea legislativă

este un alt aspect care ţine de criterul normativ. Acest subcriteriu pleacă de la clarificarea

conceptelor de hard law şi soft law pentru a ajunge la exemple de bune practici/ soft law (Codul

de conduită în impozitarea întreprinderilor), dar şi de hard law (reglementările europene privind

TVA).

Cel de-al doilea aspect important al evaluării dezvoltării fiscale a României este criteriul

economic, cu cele două subcategorii ale sale: capacitatea fiscală şi gradul de acoperirea a

acticităţilor impozabile.

Capacitatea fiscală de abilitatea unor grupuri și instituții de a genera venituri. Atunci

când se referă la guvern, acest lucru depinde de mai mulți factori, inclusiv veniturile personale și

capacitatea industrială. Acesta este un factor important atunci când guvernele sunt în curs de

dezvoltare politica fiscală15

.

Cel din urmă aspect al dezvoltării fiscale vizează criteriul social, acela care urmăreşte să

stabilească gradul de satisfacţie al cetăţenilor. Importanţa celui din urmă criteriu este dată de

faptul că cetăţeni români mulţumiţi de nivel taxelor, de măsura mare în care acestea se justifică,

precum şi de trasparenţa şi claritatea reglementărilor fiscale europene sunt determinaţi să aleagă

evaziunea fiscală şi piaţa neagră a forţei de muncă pentru a-şi proteja veniturile. Totodată, un

15

A se vedea www.businessdictionary.com/definition/fiscal-capacity.html

37

grad scăzut de evaziune fiscală asigură venituri publice mai mari.

Toate aceste criterii asigură o corectă evaluare a gradului de dezvoltare fiscală a

României, facilitând totodată înţelegerea politicii fiscale comunitare.

IV. Autonomia fiscală: de la naţional la infranaţional

4.1Autonomia fiscală a României

Autonomia fiscală a României se referă la dreptul statului român de a dispune în mod

independent în domeniul fiscal, fiind, din acest punct de vedere echivalentă cu suveranitatea

fiscală a statului.

„Suveranitatea fiscală reprezintă dreptul de necontestat al statului de a-şi stabili în mod

liber şi independent, în primul rând, sistemul de impozite, taxe, contribuţii, iar, în al doilea rând,

dar nu mai puţin important, de a stabili politica fiscală a guvernului, precum şi aparatul financiar-

fiscal, metodele administrative de conducere în domeniul fiscal, normele juridice specific”16

4.1.1 Situaţia României până la semnarea Tratatului privind Stabilitatea,

Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare

Prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană se reflectă, pe de o parte,

decizia guvernelor statelor membre de acceptare a aderării României la grupul european al celor

25, iar, pe de altă parte, decizia României de a deveni membră a acestui grup.

Semnificaţia juridică a acestui tratat este aceea că, începând de la 1 ianuarie 2007,

România a devenit membru cu obligaţii şi drepturi depline al Uniunii Europene. Astfel România

este beneficiar de drepturi şi avantaje din partea Uniunii Europene, dar îi revin şi obligaţii,

contribuţii, participare la eforturile comune de asigurare a dezvoltării construcţiei europene.

16

Roman, Daniela Lidia, Finanţe publice internaţionale-Asistenţa pentru dezvoltare acordată României, Editura

Economică, Bucureşti, 2006, pag. 75

38

Important de subliniat este faptul că tratatele comunitare au instituit o noua formă de

ordine juridică în favoarea căreia statele şi-au limitat, în domenii din ce in ce mai extinse,

drepturile suverane şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi rezidenţii acestora. O

trăsătură importantă a acestei noi ordini juridice este preeminenţa sa în raport cu statele membre.

Manifestându-şi suveranitatea, statele aderă la organizaţii regionale, internaţionale, pe

baza acordului de voinţă liber exprimat, dar, în acelaşi timp, în anumite domenii îşi restrâng

suveranitatea, acceptând, cuprinzând în normele interne prevederi ale dreptului comunitar. Dacă

sunt probleme financiare şi fiscale, atunci suveranitatea fiscală (internă) este şi ea limitată, statul

fiind obligat să cuprindă, să prevadă, să aplice reglementări comunitare.

În ultimii ani până la momentul aderării, România a armonizat legislaţia fiscal naţională

cu cea comunitară în ceea ce priveşte impozitele indirecte – taxa pe valoarea.

Guvernanța politicilor bugetare reprezintă un domeniu deosebit de important aflat în

permanență pe agenda instituțiilor Uniunii Europene şi a Statelor Membre. Criza economico-

financiară, precum şi cea a datoriilor publice, au scos la iveală anumite slăbiciuni în modul de

abordare a politicilor bugetare ale Statelor Membre ale Uniunii Europene şi, în consecință, au

determinat atât acțiuni coordonate din partea Uniunii Europene dar şi răspunsuri individuale din

partea Statelor Membre.

Astfel, devansând puțin răspunsul UE la provocările menționate mai sus, România a

reacționat în urma crizei economice prin întărirea regulilor în cadrul cărora se derulează politica

bugetară, această măsură concretizându-se în adoptarea Legii responsabilității fiscal-bugetare

nr.69/2010.

După momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv aprilie 2010 şi până în

prezent, o serie de evenimente şi factori endogeni sau exogeni fac imperios necesară ajustarea

regulilor privind disciplina bugetara, a regulilor fiscale numerice, precum si introducerea de noi

elemente în managementul de ansamblu al procesului bugetar.

Apreciem că necesitatea modificării/completării acestui act normativ decurge în mod

obiectiv şi din următoarele considerente:

Amplul pachet de guvernanţă economică aprobat la nivelul Uniunii Europene

aduce in prim plan necesitatea stabilirii unor prevederi privind definirea şi caracteristicile

cadrelor bugetare ale statelor membre, pentru a asigura respectarea de către acestea a

obligaţiei prevăzute în Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, precum şi din alte

39

tratate ale Uniunii, ratificate de Romania pentru a evita deficitele publice excesive.

Ratificarea de către România, la 2 martie 2012, a Tratatul privind stabilitatea,

coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare. Aplicarea

prevederilor din Tratat va conduce la imposibilitatea practicării unor politici fiscale

prociclice, la o disciplină fiscală pronunţată, la cheltuirea responsabilă a banilor publici,

toate acestea urmand a se reflecta în legislaţia naţională.

Pachetul legislativ, intrat în vigoare în legislaţia naţională, care vizează reforma

cheltuielilor publice, inclusiv proiectul de lege de modificare si completare a Legii

privind finantele publice, nr.500/2002 care impune reformarea managementului financiar

si o modelare mai atentă şi mai riguroasă a conduitei politicii fiscal bugetare.

În prezent, prin Legea responsabilităţii fiscal-bugetare, nr.69/2010 sunt definite noţiunile,

conceptele, termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul legii pentru aplicarea unitară şi fără

interpretări de către toate instituţiile implicate, dintre care menţionam: strategia fiscal-bugetară,

bugetul general consolidat, soldul primar al bugetului general consolidat, cheltuieli de personal.

A fost introdusă Strategia fiscal-bugetară ca etapă distinctă în procesul de elaborare şi

implementare a politicii fiscal-bugetare pe termen mediu, prin care se stabilesc plafoane pe

termen mediu pentru anumiți indicatori bugetari.

Totodată, prin acest act normativ a fost înfiinţat Consililul Fiscal, organism

independent cu atribuţii privind elaborare de opinii şi recomndări referitoare la prognozele

macroeconimice şi bugetare, cu atribuţii în evaluarea performanţelor financiare ale Guvernului în

raport cu obiectivele fiscale şi priorităţile strategice specificate.

În mod concret a fost adoptat şi este în vigoare începând cu decembrie 2011 un pachet de

şase acte normative europene care reformează Pactul de Stabilitate şi Creştere în sensul întăririi

procedurilor de reducere şi ținere sub control a deficitelor publice ale Statelor Membre şi ale

altor dezechilibre macroeconomice. În acest pachet legislativ european se regăseşte şi Directiva

2011/85/UE a Consiliului privind cerinţele referitoare la cadrele bugetare ale statelor membre,

care conține prevederi referitoare la:

Standarde minime de calitate pe care cadrele bugetare ale Statelor Membre

trebuie să le îndeplinească;

Planificarea fiscal-bugetară care trebuie să se efectueze într-o perspectivă

multianuală pe termen mediu astfel încât să se atingă obiectivul bugetar pe

40

termen mediu (OBTM);

Existența unor reguli fiscale numerice care să susțina respectarea de către

Statele Membre a valorilor de referință pentru deficitul şi datoria publică

prevăzute în Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Toate aceste măsuri presupun diluarea semnificativă e suveranităţii fiscale a României,

însă, cu toate acestea, România continuă să fie principalul decident în ceea ce priveşte politica

fiscală naţională şi corelarea acesteia cu politica fiscală comunitară. Însă influenţa de la nivel

comunitar este mare, iar România nu mai poate decide fără a ţine cont de contextul care

depăşeşte nivelul naţional

4.1.2 Situaţia României după la semnarea Tratatului privind Stabilitatea,

Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare

Tratatul vizeaza intarirea disciplinei fiscale, avand ca principale elemente pozitia

bugetara, care trebuie sa fie echilibrata sau in excedent. Aceasta regula se considera a fi

indeplinita, daca soldul structural anual respecta obiectivul bugetar pe termen mediu, cu o limita

inferioara a deficitului structural de 0,5% din PIB la preturile pietei.

Deficitul structural poate avea o valoare mai mare decat cea specificata mai sus, pana la

maximum 1% din PIB, daca nivelul datoriei publice este semnificativ sub 60%.

Regula bugetara se introduce prin dispozitii nationale, cu forta juridica obligatorie si caracter

permanent, de preferinta constitutionale.

Statele care fac obiectul unei proceduri de deficit excesiv instituie un program de

parteneriat bugetar si economic cu caracter obligatoriu.

România a decis să se alăture celor 17 state din zona euro şi altor cinci ţări non-euro şi va

semna un nou tratat european. Acesta include prevederi precum sancţionarea unui stat dacă nu

respectă ţintele fiscale, raportarea în permanenţă către Comisiei Europene şi Consiliul European

şi înfiinţarea unui „mecanism automat de corecţie“ pentru aceste situaţii.

Totodată, liderii europeni s-au asigurat că tratatul poate fi implementat rapid şi au

eliminat nevoia de referendum naţional. Aceştia au precizat că noul acord va fi adoptat pe bază

41

„constituţională sau nivel echivalent“. Orice modificare a Constituţiei se face numai prin

referendum, însă prin acel „nivel echivalent“ se elimină acest pas.

Practic, se doreşte mai multă disciplină fiscală şi mai multă putere pentru sancţionarea

eventualelor derapaje. Aceşti doi factori reprezintă punctele de bază ale noului tratat. Statele

care nu-şi vor respecta ţintele fiscale vor fi sancţionate, iar o mare schimbare este că, prin noul

tratat, sancţiunile vor putea fi impuse de o „majoritate calificată“ şi nu una absolută.

Regulile fiscale stabilite prin noul tratat sunt următoarele:

1. Bugetele naţionale vor fi fie echilibrate, fie vor înregistra surplus. Principiul de

„echilibru“ se va considera respectat dacă deficitul structural anual nu depăşeşte 0,5% din PI;

2. Regula va fi introdusă în legislaţia fiecărui stat care semnează tratatul. Norma va

conţine un „mecanism automat de corecţie“, care va fi activat automat în caz de derapaj ;

3. Statele membre se vor ghida după propriile referinţe, în acord cu un calendar propus

de Comisie;

4. Statele membre care se află în procedură de deficit excesiv se vor supune Comisiei

Europene şi Consiliului European pentru sprijin printr-un program de parteneriat economic care

va detalia reformele structurale necesare pentru asigurarea unei îmbunătăţiri de durată a

deficitelor excesive. Implementarea programului şi proiectele bugetare anuale aferente vor fi

monitorizate de Comisie şi de Consiliu;

5. Se va înfiinţa un mecanism pentru monitorizarea „ex ante“ emisiunilor de obligaţiuni

guvernamentale ale statelor membre.

Toate aceste noi prevederi trag un puternic semnal de alarmă în ceea ce priveşte pierderea

suveranităţii fiscal a statelor, motiv pentru care, o serie de state conştiente de această problem, au

refuzat să adere la acest tratat.

4.2.Autonomia fiscală infranaţională

Fundamentul autonomiei locale este autonomia financiară care şi caracterizează

descentralizarea fiscală. Descentralizarea financiară inseamnă delimitarea imputernicirilor intre

Guvernul central şi autorităţile locale, punerea la dispoziţia autorităţilor locale a veniturilor

42

necesare pentru exercitarea funcţiilor ce le revin, stabilitatea financiară a fiecărui teritoriu.

Fiecare unitate teritorial-administrativ are dreptul, în cadrul politicilor economice

naţionale, la deţinerea autonomă şi liberă a unor resurse proprii suficiente, de care pot dispune in

mod liber in exercitarea atribuţiilor lor17

Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie

proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege şi cel puţin o parte din

resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să provină din taxele şi

impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa să-1 stabilească in limitele legale;

Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţi le

administraţiei publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru

a le permite să urmeze practic, pe cat posibil, evoluţia reală a costurilor, exercitării competenţelor

acestora, iar autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră

adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.

La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul echilibrului

bugetar (balanţa bugetară). Conform acestui principiu, autorităţile publice au dreptul de a aproba

şi efectua cheltuieli numai in limita resurselor financiare disponibi le. Acolo şi atunci unde şi

cand autorităţile publice locale nu-şi vor asigura colectarea impozitelor preconizate, vor fi

obligate, in acest caz, să-şi reducă devizul de cheltuieli.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina financiară in

teritoriu. Realizarea unei autonomii financiare efective in plan local presupune reducerea rolului

autorităţilor centrale in stabilirea cuantumului şi categoriilor de venituri fiscale şi nefiscale la

nivel local, in utilizarea veniturilor locale (deci in stabilirea priorităţilor privind orientarea şi

efectuarea cheltuielilor), elemente constituitive ale bugetului local, şi in ceea ce priveşte

exercitarea coordonării administrative asupra aparatului fiscal pe plan local. Referitor la această

din urmă condiţie se poate afirma că este realmente indispensabilă crearea de organisme fiscale

proprii, aflate sub coordonarea autorităţilor locale, condiţii fără de care exprimarea atribuţiilor

fiscale autonome nu se poate realiza in practică. Rolul statului central apare, din acest punct de

vedere, in cadrul politicii generale de dezvoltare a organismelor şi instituţiilor autonomiei

administrative locale, in generarea de experienţă şi sprijin pentru construcţia instituţională a

17

A se vedea art.9 al Cartei Europene a Autonomiei Locale - Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei

publice locale

43

organismelor fiscale subordonate autorităţilor locale .

In opinia noastră, o analiză a gradului de autonomie financiară, prin prisma deciziei

privind stabilirea tipului şi cuantumului fiecărei categorii de venit care formează bugetul local

trebuie să urmărească relaţia dintre cele trei mari categorii de surse majore care alimentează

bugetele locale: venituri proprii (impozite şi taxe locale), defalcări de la venituri generale de stat

şi transferurile de la bugetul de stat.

Delegarea prin legislaţia fiscală, a dreptului de a stabili impozite către entităţile locale se

realizează prin limite determinate, asigurarea unui echilibru adecvat intre activităţile pe care

acestea le pot desfăşura şi facilităţile fiscale de care dispun pentru a le finanţa, toate acestea

constituie regula de aur a autonomiei locale.

4.2.1 Indicatori de măsurare a gradului de autonomie fiscală

Descentralizarea imputernicirilor de alocare a cheltuielilor nu intotdeauna este insoţită de

descentralizarea imputernicirilor fiscale. In multe ţări cheltuielile sunt mai mult descentralizate

decat veniturile. Pentru asigurarea echilibrării sistemului bugetar pe verticală se folosesc

transferurile interbugetare.

Unul din indicatorii de descentralizare a veniturilor este ponderea veniturilor bugetelor

locale (pană la alocarea transferurilor) in veniturile bugetului.

Pentru evaluarea gradului de independenţă fiscală a autorităţilor publice locale se aplică

clasificarea imputernicirilor fiscale elaborată de Organizaţia de Cooperare Economică şi

Dezvoltare (OCED). Această clasificare conţine următoarele gradări (imputernicirile sunt

enumerate in ordinea descrescătoare a controlului organelor publice locale asupra surselor de

venituri):

1) organele publice locale stabilesc cota impozitului şi baza fiscală;

2) organele publice locale stabilesc doar cota impozitului;

3) organele publice locale stabilesc doar baza fiscală;

4) veniturile distribuite in bază de participare (regularizatorii):

4.1) proporţiile de distribuire a veniturilor se stabilesc de organele publice locale;

4.2.) proporţiile de distribuire a veniturilor pot fi modificate numai cu acordul organelor

publice locale;

44

4.3) proporţiile de distribuire a veniturilor se stabilesc prin legislaţie şi pot fi modificate

de organele publice centrale in mod unilateral;

4.4) proporţiile de distribuire a veniturilor se stabilesc de organele publice centrale anual

in legea bugetară;

5) administraţia publică centrală stabileşte cota impozitului şi baza fiscală.

In cazurile (l)-(3) şi (4.l)-(4.2) organele publice locale dispun de competenţe

considerabile in vederea colectării şi administrării veniturilor fiscale, in celelalte cazuri

imputernicirile lor fiscale sunt neinsemnate.

Structura generală a veniturilor determină şi gradul de dependenţă a autorităţilor publice

locale de transferuri din bugetul de stat. Dacă veniturile proprii ale bugetelor locale constituie

mai puţin de 50%, atunci partea preponderentă a bugetului este formată din transferuri şi

impozite regularizatorii.

O asemenea dependenţă a administraţiei publice locale de centru diminuează gradul de

descentralizare a veniturilor.

Aceşti indicatori vor fi aplicaţi în cazul României pentru a stabili în ce măsură unităţile

administrativ-teritoriale se bucură de autonomie fiscală şi în ce fel a fost aceasta afectată de

procesul de convergenţă a politicilor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Concluzii

Obiective ale Uniunii Europene precum Piaţa unică europeană sunt greu de atins în

contextul unei lipse de prudenţă fiscală sau în cazul în care aceasta este la un nivel diminuat,

aspect reliefat de criza economică începută în anul 2008. Astfel, circulaţia liberă a populaţiei, a

bunurilor, serviciilor şi a capitalului între ţările membre ale Uniunii sunt puse în pericul.

Cu toate acestea, dezvoltarea fiscală a Uniunii Europene are la bază convergenţa

politicilor fiscale ale statelor membre, motiv pentru care, statele membre îşi simt suveranitatea

fiscală ameninţată.

Pentru a evita acest aspect foarte puţin dorit, trebuie să acceptăm ideea că deşi autoritatea

45

de care se bucură Uniune Europeană provine de la statele membre18

,este imposibil de negat

faptul că o serie de acţiuni de la nivel comunitar au prioritate faţă de cele de la nivel naţional,

chiar dacă se aplică datorită acceptării exprese sau tacite de către statele membre.

Prin urmare reglementările europene care vizează o politică fiscală comună prin care se

asigură prudenţa fiscală şi echilibrul economiei ar trebui să fie acceptate de către statele membre

ale Uniunii ca fiind reglementări ce se aplică cu prioritate faţă de cele naţionale. Însă statele

membre nu sunt dispuse să cedeze suveranitatea din domeniul fiscal către construcția

supranațională. Așadar, Uniunea Europeană, pe de o parte este nevoită să urmeze mai degrabă

calea armonizării fiscale, iar pe de altă parte să aplice guvernanța fiscală de tip ”contract”

conform căreia atribuţiile referitoare la procesul de guvernare sunt împărţite între mai mulţi

actori care seprat nu se pot exclude unul pe celălalt din etapele decizionale.

Integrarea de tip pozitiv explică cel mai bine evoluția politicii fiscale europene, fiind cea

care are ca rezultat coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre. Aşadar, convergența

sistemelor fiscale naţionale este asigurată, într-o oarecare măsură, prin aceasta.

Cu toate acestea, procesul decizional în materie fiscală este unul greoi, care presupune

unanimitate de voturi și corecta aplicare a legislației europene, fapt care face dificilă

consolidarea fiscală a Uniunii Europene.

18

A se vedea Tokar, A., Something happened. Sovereignty and european integration, Extraordinary Times, IWM

Junior Visiting Fellows Conferences, Vol.11: Vienna 2001

46

Bibliografie:

1.Bălan, E., Drept financiar, Editia a , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

2.Bufan, R. (coordonator), Castagnede, B, Safta,A., Mutaşcu, M., v, Tratat de drept fiscal.

Partea generală, Vol. I, Editura Limina Lex, Bucureşti, 2005,

3.Dăianu, D., (coordonator), Kallai, E., Lungu, L., Adoptarea Pactului Euro Plus: implicaţii

asupra politicii fiscale a României în Studii de strategie şi politici, Institutul European din

România, Bucureşti, 2012

4.Iancu, G., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010,

Roman, Daniela Lidia, Finanţe publice internaţionale-Asistenţa pentru dezvoltare acordată

României, Editura Economică, Bucureşti, 2006,

5.Şaguna-Drosu, D. , Drept financiar şi fiscal european, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2012,

6.Tokar, A., Something happened. Sovereignty and european integration, Extraordinary Times,

IWM Junior Visiting Fellows Conferences, Vol.11: Vienna 2001

7.Văcărel, I., Tendinţe în evoluţia sistemelor fiscale ale ţărilor membre ale OCDE, Uniunii

Europene şi României , CALITATEA VIEŢII, XVIII , nr. 3–4, 2007,

8.Vintilă, G., Fiscalitate: Metode şi tehnici fiscale, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti,

2006

9.Carta Europenă a Autonomiei Locale

10.Consiliul Fiscal, Raport anual, 2012

11.Strategia Fiscal-Bugetară pe Perioada 2012- 2014 elaborată de Guvernul României

12.www.businessdictionary.com/definition/fiscal-capacity.html