RAPORTUL DINTRE NORMA INTERNAŢIONALĂ ŞI CEA DE DREPT INTERN, DE UNDE REZULTĂ JUSTIFICAREA OBLIGAŢIEI ROMANIEI DE A RESPECTA PRINCIPIILE DE ORGANIZARE, FUNCŢIONARE ŞI DE DREPT ALE UE

Statul, în calitate de semnatar al unor convenţii internaţionale, are de îndeplinit anumite obligaţii, inclusiv pe planul adoptării unor norme juridice corespunzătoare angajamentelor asumate. În condiţiile în care România şi-a asumat acquis-ul comunitar, de exemplu, ea are obligaţia de a implementa în legislaţia naţională principiile generale de organizare, funcţionare şi de drept conturate la acest nivel. În ceea ce priveşte relaţiile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, trebuie evidenţiat, în special, efectul direct al ordinii juridice comunitare în faţa instanţelor naţionale, precum şi prioritatea normelor comunitare faţă de normele naţionale contrare acestora.

Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional este reglementat la nivel constituţional, în art. 11 şi 20 şi, pentru Uniunea Europeană, în art. 148. Art. 11 prevede principul pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe în raporturile de drept internaţional. Potrivit articolului 11 din Constituţie:

„(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”

Art. 20 din Constituţie (“Tratatele internaţionale privind drepturile omului”) prevede:“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

România a ratificat mai multe tratate în domeniul drepturilor omului, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 din Constituţie:- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 septembrie 1948, semnată de România la 14 decembrie 1955.- Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificate prin Decretul nr. 212/1974 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974);- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, M. Of. Nr. 135 din 13 mai 1994.

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul privind Functionarea UE constituie un cadru sau o reglemenatare cu forţă juridică, însă pentru a fi aplicat necesită adoptarea unor dispoziţii de aplicare. Prevederile Tratatului sunt implementate îndeosebi prin intermediul legislaţiei secundare: regulamentele, directivele şi deciziile Instituţiilor Europene. Acestea sunt fie direct aplicabile în statele membre, fie trebuie transpuse în legislaţia naţională a fiecărui stat membru. Statele membre au obligaţia legală de a-şi îndeplini obligaţiile impuse prin Tratat şi prin legislaţia secundară. Prevederile tratatelor, directivelor, regulamentelor, deciziilor (şi ale acordurilor internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană) pot cuprinde norme cu „efect direct”. Aşa-numitul concept de „efect direct” reprezintă capacitatea unei reglementări UE de a conferi persoanelor de drept privat drepturi a căror protecţie poate fi de acordată de către instanţele naţionale ale statelor membre. Trebuie subliniat că norma juridică este cea de natură a avea „efect direct”, iar nu instrumentul juridic care consacră o astfel de normă (directiva, regulamentul). Efectul direct nu este prevăzut în mod explicit în niciunul dintre Tratatele CE, însă a fost consacrat de Curtea de Justiţie în cauza “Van Gend en Loos” în cadrul căreia Curtea a decis că obligaţiile impuse statelor membre prin intermediul tratatelor pot fi invocate de persoane, sub formă de drepturi individuale, în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, Curtea a stabilit în alte cauze că „efectul direct” al unei prevederi din cadrul unui tratat poate opera nu doar între persoanele de drept privat şi autorităţile statului, adică aşa-numitul „efect vertical”, ci şi între persoanele de drept privat, adică aşa-numitul „efect orizontal”. În ceea ce priveşte directivele, aşa cum a fost arătat mai sus, pentru a-şi produce efectele în cadrul ordinii juridice naţionale a unui stat membru, acestea au nevoie de reglementări naţionale pentru implementare. Astfel, drepturile pe care o persoană de drept privat le poate invoca îşi au originea în legislaţia naţională de implementare şi nu în directiva în sine.

Tratatul CE nu conţine nicio prevedere expresă privind rezolvarea situaţiei în cazul unui posibil conflict între legislaţia UE şi legislaţia unui stat membru. Trebuie subliniat însă faptul că art. 10 al Tratatului CE prevede obligaţia generală a statelor membre de a “[…] asigura îndeplinirea obligaţiilor generate de prezentul tratat” pentru a “facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii” şi de a “se abţine de la orice măsură ce ar putea pune în pericol atingerea obiectivelor acestui tratat.”

Prioritatea legislaţiei UE asupra dreptului constituţional a fost ulterior stabilită de Curtea de Justiţie în altă cauză importantă, şi anume în cauza “Internationale Handelsgesellschaft”22.

În această cauză, o societate germană de import-export obţinuse certificatul de export pentru o cantitate de 20.000 de tone de făină de porumb, certificat a cărui valabilitate a expirat la 31 decembrie 1967. Un regulament CE instituise un sistem conform căruia certificatul putea fi obţinut prin constituirea unei garanţii ce putea fi confiscată dacă produsele respective nu erau exportate în perioada de timp stabilită. O parte dingaranţia constituită de societatea germană a fost confiscată în momentul expirării certificatului întrucât nu toată făina de porumb fusese exportată. Societatea germană a introdus acţiune la o instanţă administrativă germană solicitând restituirea sumei şi contestând validitatea sistemului de garantare. Instanţa germană a considerat că sistemul de garantare este contrar legii constituţionale germane. Cauza a fost apoi trimisă Curţii de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Curtea Europeană de Justiţie a arătat că doctrina priorităţii legislaţiei UE prevala, iar validitatea unei reglementări CE şi efectele acesteia în interiorul unui stat membru nu pot fi afectate de susţineri conform căroraacestea încalcă fie drepturile fundamentale, aşa cum sunt acestea formulate de constituţia unui stat membru, fie principiile unei structuri constituţionale naţionale.

Pentru a diminua orice potenţiale temeri legate de posibilitatea ca legislaţia UE să aibă prioritate faţă de drepturile şi valorile fundamentale stabilite în constituţiile statelor membre, Curtea Europeană de Justiţie a mai arătat că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului, protejate de Curtea Europeană de Justiţie şi că, deşi aceste drepturi sunt inspirate de tradiţiile constituţionale ale statelor membre, protecţia acestor drepturi trebuie asigurată în cadrul structurii şi al obiectivelor UE.Ulterior, Curtea de Justiţie a soluţionat chestiunea legată de ceea ce trebuie să facă o instanţă naţională atunci când se confruntă cu situaţia în care o dispoziţie comunitară pare să contrazică o dispoziţie naţională. Din acest punct de vedere, Curtea a arătat fără echivoc faptul că orice instanţă naţională a unui stat membru trebuie să aplice dispoziţia comunitară în toate elementele sale şi să protejeze drepturile conferite persoanelor de drept privat de către dispoziţia comunitară. În consecinţă, instanţa naţională nu va aplica dispoziţia naţională atunci când aceasta este în conflict cu dispoziţia comunitară.

Declaraţia 17 - Declaraţia cu privire la supremaţieTratatul de la LisabonaPrin această declaraţie se subliniază importanţa jurisprudenţei CJCE. „În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final.Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate [hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL], supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”

DISPOZIŢII CONSTITUŢIONALEInstanţele judecătoreşti de orice grad trebuie să aplice dreptul comunitar, având competenţe depline în acest sens, în

acord cu dispoziţiile constituţionale.Articolul 148 [„Integrarea în Uniunea Europeană”] din Constituţie prevede:(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către

instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială

comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne &Heitz).

Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.

JURISPRUDENŢĂ CEDO:Decizia Nr. 38565/97. 3.6.03. / Cotleţ -v- România FAPTE ŞI ARGUMENTE: Reclamantul a fost condamnat pentru ucidere la data de 23 iulie 1992 de către Tribunalul

Caraş-Severin şi a fost condamnat la închisoare (17 ani). A fost trimis la penitenciarul din Drobeta Turnu-Severin şi ulterior a fost transferat la instituţii de detenţie din Timişoara, Gherla, Jilava, Rahova, Craiova, Tg. Ocna şi Mărgineni.

Iniţial, reclamantul a depus, din închisoare, o cerere către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în noiembrie 1995, prin care se plângea de natura presupus incorectă a procedurii care s-a încheiat cu condamnarea sa, iar cererea a fost ulterior înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului (“Curtea”).

Reclamantul acuză, în baza articolului 8 al Convenţiei, ingerinţa autorităţilor penitenciarului asupra corespondenţei sale cu Comisia şi Curtea, în diferite perioade de timp, inclusiv întârzieri în transmiterea scrisorilor sale adresate Curţii şi Comisiei, deschiderea scrisorilor adresate Curţii şi Comisiei şi refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i furniza hârtie, plicuri şi timbre pentru scrisorile adresate Curţii. De asemenea, s-a plâns de o încălcare a dreptului său la un recurs individual, garantat de art. 34 din Convenţie.

HOTĂRÂRE: Curtea a reţinut că între noiembrie 1995 şi octombrie 1997, corespondenţa în cauză avusese nevoie de perioade între 1 lună şi 10 zile şi 2 luni şi 6 zile pentru a ajunge la destinaţie. Conform Curţii, astfel de întârzieri echivalau cu ingerinţa statului în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei.În ceea ce priveşte perioada de până la 24 noiembrie 1997, când a fost emis un ordin al Ministrului Justiţiei din România prin care se garanta confidenţialitatea corespondenţei deţinuţilor, Curtea a considerat faptul că scrisorile reclamantului fuseseră deschise ca echivalând cu o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea corespondenţei. Această ingerinţă se bazase pe reglementările din România care nu echivalau cu o „lege”, în sensul art. 8.2 din Convenţie. În consecinţă, Curtea a decis că a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.Referitor la perioada ulterioară datei de 24 noiembrie 1997, Curtea a reţinut că faptele erau contradictorii. Dosarul cauzei arăta că ingerinţa în dreptul la respectarea corespondenţei reclamantului continuase. În absenţa unor informaţii pertinente de la părţi cu privire la acest aspect, Curtea a presupus că sursa ingerinţei o constituia ordinul Ministrului Justiţiei din 24 noiembrie 1997. Curtea a reţinut că ordinul era menţionat sub diferite numere şi nu părea să fi fost publicat. În consecinţă, Curtea a constatat că ingerinţa nu era „în acord cu legea” şi că se încălcase art. 8 din Convenţie.Curtea a reţinut că inerent dreptului de respectare a corespondenţei, garantat de art. 8 al Convenţiei, era şi dreptul de a se i se asigura materiale pentru scris. A constatat că unele scrisori în cadrul cărora reclamantul relatase dificultăţile cu care se confrunta sosiseră în plicuri de la alţi deţinuţi. Conform Curţii, susţinerea Guvernului conform căreia reclamantul avea dreptul la două plicuri gratuite pe lună era lipsită de fundament. De asemenea, a constatat că dreptul la respectarea corespondenţei reclamantului nu era protejat în mod adecvat prin furnizarea de plicuri. A mai reţinut că guvernul nu contestase că solicitările reclamantului fuseseră refuzate din motiv că nu existau plicuri timbrate pentru corespondenţa internaţională. Date fiind circumstanţele, Curtea a constatat că autorităţile nu îşi îndepliniseră obligaţiile pozitive de a furniza reclamantului materiale pentru scris pentru corespondenţa acestuia cu Curtea. În consecinţă, Curtea a hotărât că fusese încălcat art. 8 din Convenţie. Curtea a mai reţinut că temerile reclamantului de a fi transferat la altă închisoare sau de a se confrunta cu alte probleme ca urmare a depunerii cererii către Curte puteau fi rezultatul intimidării. Având în vedere acest fapt, precum şi nefurnizarea de materiale necesare pentru scris către reclamant pentru corespondenţa acestuia către Curte, conjugată cu întârzierile în transmiterea corespondenţei la Curte şi la Comisie, precum şi cu deschiderea sistematică a corespondenţei, toate aceste aspecte constituiau, conform Curţii, o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă care încălca dreptul reclamantului de a introduce o acţiune individuală. În consecinţă, Curtea a reţinut încălcarea art. 34 din Convenţie. Curtea a acordat reclamantului 2.500 de euro daune materiale şi morale şi 3.300 de euro cheltuieli de judecată, din care s-a scăzut suma de 920 de euro pe care îi primise deja ca asistenţă juridică.