Raport de Similitudine

Titlu: orincipiile dreptului

Autor: rusu lucia

Coordonator: manea elena

Data raportului: 2015-01-27 10:37:40

Coeficient Similitudine 1:  ?  79,6%

Coeficient Similitudine 2:  ?  66,5%

Lungimea frazelor pentru Coeficientul de Similitudine 2: 

 ? 25

Număr de cuvinte: 19 002

Număr de caractere: 132 799

Sari peste adresele URL :

 Cele mai lungi fragmente identificate ca fiind similare

 Documentele care conţin Fragmente Similare: din Baza de Date mamă

 Documente care conțin Fargmente Similare: Din Baze de date Externe

 Documente care conţin fragmente Similare: de pe Internet

Detaliile Raportului de Similitudine"Fragmentele găsite în documentele din Baza de date sunt evidențiate în roșu.Fragmentele

găsite în sursele Internetului sunt evidențiate în verde."

Introducere

Omul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau

regiunea unde s-a născut, locuieşte, munceşte sau trăieşte, indiferent de naţionalitate, rasă, sex,

credinţe religioase şi filozofice,stareamaterială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce

constituie un fundament al drepturilor lor egale şi inalienabile 1, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii,

securităţii şi păcii în lume. 

Organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile dispun de puterea de a impune

regulile care guvernează societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea socială a drepturilor

omului este în primul rând aceea de a asigura o nouă bază pentru formularea unor standarde menite

să garanteze faptul că sistemul statal va servi intereselor oamenilor şi nu va leza drepturile acestora.

Anume aceste texte internaţionale au inspirat în mod direct şi au reflectat, în totalitate sau în parte, o

gamă intreagă de instrumente complementare cu implicaţii asupra legislaţiilor naţionale ale statelor,

referitoare la autodeterminare 2şidreptul la independenţă a ţărilor şi popoarelor colonizate; tortura şi

alte tratamente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale 3), politica locurilor de

munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal şi handicapate,

progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei si a subnutriţiei 4); folosirea

progreselor înregistrate de ştiinţă şi tehnică în interesul păcii şi în beneficiul omenirii; cooperarea şi

dezvoltarea culturală pe scară internatională; mass-media şi contribuţia acesteia la intărirea pacii si

inţelegerii internaţionale; lupta împotriva rasismului, instigării la război şi apartheidului; lupta

împotriva terorismului şi nu în ultimul rând promovarea drepturilor omului. 

Observăm că de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante personale şi chiar

intime ale individului.

În aceste condiţii, importanţa actelor naţionale şi internaţionale este impusă de la sine şi prezintă o

adevărată garanţie pentru apărarea drepturilor omului atunci când în ordinea internă acestea

deroga fie de la legislaţia internă, fie de la principiile internaţionale de protecţie a acestor norme. 

Scopul şi obiectivele lucrării

Domeniu constant al preocupărilor ştiinţifice, principiile dreptului implică totuşi viziuni originale,

descoperiri ce rezultă din obiective limpede trasate. 

Argumentele invocate în favoarea importanţei şi actualităţii obiectului cercetărilor ne angajează a

formula finalităţile studiului întreprins. 

Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona şi de a cizela, din dubla perspectivă teoretico-

practică, domeniul incert şi controversat al principiilor dreptului. Scopul trasat se dimensionează

într-un şir de obiective de realizare consecventă şi consecutivă: 

- definirea noţiunii de principii ale dreptului şi stabilirea semnelor definitorii ale “principiilor

dreptului 5”; 

- cercetareaoriginiiprincipiilor,dreptului şi stabilirea fundamentuluiprincipiilor; 

- determinarea esenţei principiilor,dreptului prin abstractizare,de la familiile juridice; 

- numirea, interpretarea şi enunţarea, în ultima instanţă, a ideilor (principiilor) libertăţii, justiţiei, 

egalităţii, responsabilităţii şi altor posibile principii generale aledreptului; 

- definirea şi “construirea” sistemului principiilor dreptului; 

- ierarhizarea principiilor dreptului în cadrul sistemului; 

- formularea criteriilorde clasificare a principiilor dreptului; 

- sistematizarea principiilor dreptului prin diviziune; 

- definirea şi clasificarea principiilor generale ale dreptului; 

- definirea şi clasificarea principiilor ramurale aledreptului; 

- definirea şi elucidarea principiilor interramurale aledreptului; 

- explicitarea principiilor instituţiilor juridice şi definireap rincipiului instituţiei juridice; 

- raportarea principiilor dreptului la conceptualismul juridic (concepte, categorii şi construcţii 

juridice, ficţiuni juridice); 

- stabilirea conexiunilor întreprincipiile dreptului şinormele juridice; 

- corelarea principiilordreptului cu aforismele, maximele, axiomele juridice latine; 

- examinarea principiilor dreptului în raport cu legităţile juridice; 

- cercetarea surselordreptuluipozitiv, în special legii, în raport cu principiile dreptului 6; 

- stabilirea locului principiilor dreptului în cadrul realităţii (existenţei) juridice şi în raport cu

ordinea juridică pozitivă; 

- determinarea locului şi evaluarea rolului principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului; 

- corelarea principiilor generale ale dreptului cu principiile legiferării; 

- evidenţierea locului şi aprecierea rolului principiilor dreptului în procesul realizării dreptului 

(respectării, executării şi aplicării); 

- delimitarea principiilor interpretării juridice şi principiilor răspunderii juridice de principiile

generale ale dreptului; 

- identificarea rolului principiilor dreptului în completarea dreptului lacunar; 

- elucidarea principiilor dreptului aplicate în cadrul analogiei dreptului(analogia iuris), potrivit

legislaţiei şi practicii judiciare. 

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiilor. În vederea cercetăriicît mai complete a

obiectului investigaţiilor, urmărind cu perseverenţă atingerea graduală a obiectivelor enunţate, am

selectat metodele adecvate de cercetare ştiinţifică a principiilor dreptului. Baza 

metodologică a investigaţiilor se compune din: 

- metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare, definiţii

etc. 7), utilizată constant pe toată lungimea tezei; 

- metoda istorică, folosită pentru cercetarea originii principilor dreptului, corelarea principiilor

dreptului cu maximele şi aforismele juridice latine etc.;

- metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului principiilor dreptului, actelor

normative care exprimăprincipiiledreptului, etc.; 

- metoda comparativă, folosită cu incidenţă maximală în vederea stabilirii

conexiunilor principiilordreptului cu conceptualismul8 juridic şiordinea juridicăpozitivă, etc.; 

- metoda observaţiei, pertinentă pentru evidenţierea valorii şi evaluarea funcţiei principiilor

dreptului. 

Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare din ţară şi de

peste hotare. 

CAPITOLUL I

Principiile constituționale

1.1.Definiția principiului de drept

Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe 9 care desemnează acţiunea de a conduce,

dar şi mişcarea de a începe. 

Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de 

căpetenie, pecînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche

verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei .

Potrivit DEX-ului principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o

teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; la plural - totalitatea legilor

şi anoţiunilor de bază ale unei ştiinţe. 

Noţiunea de principiu este prezentă în toate ştiinţele şi cunoaşte mai multe accepţiuni: ontologică,

metodologică, etică, logică, juridică etc. 

Din punct de vedere filosofic, conform DEX-ului, principiul este elementul (izvorul)

primordial 10, cauza primară sau punctul de plecare a ceva, baza, temeiul. După Platon, principiu:

prima cauză a ceea ce există .În acelaşi context, principiul este teza fundamentală, 

legea . În filosofie principiul sau temeiul în care sunt şi devin entităţile, este ceea ce le rostuieşte,

fiindu-le derânduială, de aşezare într-un acelaşi fundament . 

Epistemologic, “un principiu reprezintă un enunţ adevărat care, deşi nu e dovedit inductiv, din

experienţă, nu e contrazis de aceasta, dar e dovedit nu direct, ci prin oricare din consecinţele lui” 11

“ Orice principiu, ontologic vorbind, întemeiază, având anterioritate logică faţă de întemeiat, orice

principiu metodologic vorbind, orientează,călăuzeşte orice construcţie a subiectului” 12. 

Din punct de vedere etic, principiul este convingerea intimă, punctul de vedere propriu. De exemplu :

om cu (sau fără)păreri sau convingeri (morale) ferme. 

Din punct de vedere logic, principiul este propoziţia folosită ca punct de plecare în demonstrarea

unei anumite clase de propoziţii şi care nu este deductibilă din acestea . 

De exemplu, principiul identităţii, principiul raţiunii suficiente etc. Profesorul Mohorea E. defineşte

principiul ca o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, 

legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii Principiile logice, legile logicii formale (identitatea,

noncontradicţia, terţiul exclus, raţiunea suficientă) sunt în corelaţie cu principiilededrept şi cu

intenţiile de îndreptăţiredinnorme]. 

Orice ştiinţă contemporană conţine anumite principii (legi, idei) care reflectă raporturi necesare,

stabile, generale, esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază. Cu referinţă la ştiinţa

dreptului, principiile reflectă raporturile necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile în cadrul

realităţii juridice a societăţii sau dintre fenomenul juridic şi alte fenomene sociale 

Doctrina juridică înregistrează o definiţie-tip a noţiunii „principiile dreptului”, dată şi acceptată

în maremăsură de teoreticienii din ţară si de peste hotare, cu unele accente, nuanţări juridice făcute de

diferiţi autori. Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, principiile dreptului

sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului

sistem de drept dintr-o ţară, orientînd reglementările juridice şi aplicarea dreptului. 

Gheorghe Avornic şi Gheorghe Lupu completează definiţia principiilor dreptului, accentuîndcă

principiile dreptuluisînt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate

de drept şicăsînt idei ale conţinutului tuturor normelor juridice. 

Dumitru Mazilu şi Victor Dan Zlătescu completează fondul definiţiei principiilor dreptului cu

caracterul fundamental al acestora, considerîndcă ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii în

procesul creării dreptului şi realizării dreptului,sînt produsul observaţiei nevoilor societăţii . 

Gheorghe Boboş şi Boris Negru înţeleg principiile dreptului atât în funcţie de fundament al sistemului

de drept,cît şi în funcţie de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul 

sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare. 

După Nicolae Popa, principiile dreptului sunt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor

normelor juridice. Indiferent de spaţiul-timp al lor de existenţă, – precizare adusă de autorii

Gheorghe Mihaişi Radu Motica, – ceea ce nepermitesă decidemcă un sistem de drept este mai aproape

sau mai departe de ele, aceste principii. 

Aceiaşi doctrinari susţincă principiile dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul

oricărui sistem de drept, de aceea, se regăsesc în acestea. 

În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare şi consecrate de

ea,principiile dreptului dau sistemului de drept validitate şi stabilitate. 

În urma celor relatate conchidemcă definiţia este de importanţă fundamentală în teoria dreptului.

Definiţia este una dintre operaţiile logice care exprimă într-o formă concisă principalele rezultate ale

unei etape în cunoaşterea definitului (obiectului definiţiei). O condiţie necesară pentru a putea defini

un anumit obiect este aceea de a şti realmente, ce este acel obiect . 

Pentru a şti ce sunt principiile dreptului este oportun să scoatem în evidenţă caracteristicile

principiilor dreptului. Deoarece cunoaşterea în general şi cunoaşterea dreptului în particular are un

caracter continuu, rezultă că nici o definiţie a principiilor dreptului nu este absolută, formulată

pentru totdeauna 13. Reieşind din relativitatea definiţiilor date principiilor

dreptului intenţionămsă redăm caracterele (semnele)principiilor dreptului. 

1.2. Enunțarea principiilor de drept

În sistemele tradiţionale de drept, în special în cea musulmană, conceptul principiilor dreptului nu s-

a conturat, chiar dacă există un complex de idei de bază ce pot fi numite principii de drept. Astfel, în

dreptul islamic sunt recunoscute eternitatea, universalitatea, imutabilitate anormelor dumnezeieşti ale

şariatului. În unele ţări-musulmane (Egipt, Pakistan) principiile şariatuluisînt declarate izvor al

legislaţiei.

Prin aceasta se înţelege primatul şariatului şi încadrarea principiilor în legislaţie. Totuşi, şariatul este

considerat un izvor material (istoric) al dreptului islamic. În sistemul romano-german de drept, în

special în Franţa, principiile generale aledreptului sau constituit în funcţie de izvor al dreptului

administrativ. Această ramură de drept arămas în afara codificării şi nu este lipsită de lacune. În

absenţa consacrării legale a principiilor dreptului administrativ 14,acestea au fost consacrate de

jurisprudenţă.

Judecătoriile administrative (instanţele de contencios administrativ) au creat un şir de precedente

administrative. Consiliul de Stat a definit noţiunea “principii generale de drept” 15. În procesul

aplicării principiilor generale ale dreptului, 

Consiliul de Stat subliniacă izvorul soluţiei cauzelor este echitatea. De altfel, R. David a observat că

principiile generale ale dreptului reflectă subordonarea dreptului faţă de exigenţele echităţii, pe care

le înaintează la un moment determinat şi într-o epocă determinată. 

Principiile dreptului obţin cu trecerea timpului o importanţă universală, în special în domeniul

drepturilor omului, fiind considerate “drept suprem”. Aceasta a afirmat renaşterea

jusnaturalismului şi reformarea şi completarea sistemului juridic înbaza “dreptului suprem”16.

1.1.1. Principiul libertăţii

În sensul său metafizic, libertatea este esenţa spiritului. Libertatea este conştiinţa de sine a spiritului,

este raportarea simplă la sine însuşi . 

După Hegel, libertatea este ceea ce nu se raportează la altceva, ceea ce nu atârnă de aceasta [III, 29,

p.70]. Omul liber este omul care în conştiinţa sa are sentimental că a atins plenitudinea conştiinţei de

sine. În accepţiunea sa filosofică, de fapt libertatea este un ideal care aşteaptă să fie realizat. De

aceea, libertatea nu este doar o posibilitate, însă o muncă spirituală consecventă, o luptă de

perfecţionare continuă a fiinţei umane, indiferent de cadrul social înconjurător. În raport de gradul

de desăvârşire interioară(spirituală), omul este capabilsă depăşească dependenţele din exterior. Or, prin

integritatea sa spirituală omul devine cu adevărat independent faţă de imperfecţiunile extrinseci. 

Desăvîrşirea interioară se datorează în maremăsură educaţiei, care mijloceşte procesul anevoios de

redescoperire a libertăţii inerente fiinţei umane. Obţinerea libertăţii prin educaţie a fost concepută

încă de Platon. După Platon, educaţia este puterea de a cultiva sufletul; iar libertatea: putinţa de a-ţi

conduce singur felul de viaţă; dreptulde a dispune de tine în orice privinţă; liber este cel ce îşi

comandă singur . Conform concepţiei platoniciene, prin educaţie omul se eliberează de ceea ce este

doar aparent şi îşi creează drum spre ceea ce este adevărat; iar adevărul este . Deci, libertatea este

fundamentul adevărului; 

“...esenţa ultimă a adevărului şi nu are ea însăşi o esenţă” 17 .

Acelaşi lucru cu alte cuvinte în preceptul biblic: “Veţi cunoaşte adevărul şi acestavă va face liberi”

(Ioan, 8-32). 

Eliberarea de iluzoriu prin educaţie, ca act interiorizat, apropie individul de real. Libertatea este

trecerea de la ignoranţă la cunoaştere veritabilă, este rezultatul cunoaşterii de sine. Libertatea nu

este o dimensiune constantă a spiritului; independenţa este în creştere în raport cu gradul cunoaşterii

de sine. Deoarece cunoaşterea este unproces incomensurabil, deci şi limita libertăţii este fluctuantă. 

Descoperirea libertăţii, în funcţie de proces cauzal, generează apropierea de adevăr în funcţie de

efect, dar şi deo nouă cauzăpentru atingerea înţelepciunii, un alt efect al înlănţuirii cauzale 18.

1.1.2. Principiul justiţiei

Potrivit DEX-ului justiţia este interpretată ca dreptate, echitate. 

Termenulde justiţie este folosit în mai multe accepţiuni: 

a) justiţiaprincipială– dreptatea, care întemeiazăorice sistem dedrept; 

b) justiţia comutativă – ideal al fiecăruidreptpozitiv, cum îl conturează fiecare legiuitor; 

c) justiţiadistributivă– funcţiune justiţiară a justiţiei instituţionale; 

d) justiţia subiectuală– sentiment individual dedreptate; 

e) justiţia tehnică – prerogativa unui organ abilitat de a pronunţa dreptul în vigoare într-o cauză

oarecare; 

f) justiţia activă – ansamblu de instituţii prin care se exercită funcţia judiciară. 

Conform opiniei lui Gh. Mihai şi R. Motica, “...arheologia cuvîntului Justiţie ne duce la sanscritul ja,

greu de tradus prin dreptate, care ni s-ar păreacă mai degrabă provine din drept. 

Sanscritul înţelege prin ja ceea ce este bun, sfînt, pur dimpreună... Această trinitate semnificativă a

lui ja bun-curat-sacru se vedea în normele de atunci, bune-curate-sacre, etico-juridico-religioase, 

adică sincretice. Ele reglementau conduitele umane pefăgaşul a ceea ce e bun-curat-sacru, încălcarea

lor fiind nu numai faptă ilicită, ci şi ruşinoa-

să şipăcat”19 . 

Din perspectiva etimologiei, justiţia este idealul etic şi religios incorporat în drept. Justiţia în sens

absolut, în funcţie de principiu transcedental care echivalează cu însuşi Absolutul, a fost lovită de

interpretări înguste, relative, care privează Justiţia de caracterulsău imuabil. Ori, incapacitatea

raţiunii umane de a cuprinde infinitul nu afectează de altfel înaltele aspiraţii ale omenirii spre o

Justiţie ideală (absolută). 

Speranţia sublinia: “Justiţia vine din afară, de sus; e de aceeaşi natură şi provenienţă ca şi verbul

care a creat Lumea. Iubirea este forţa elementară de justiţie. De aceea, în locul balanţei de prăvălie,

emblema cea mai vorbitoare a Justiţiei, ar fi o inimă înaripată, în zbor pe cerul înstelat” 20

Ideea de justiţie a variat în spaţiu şi timp, fiind ajustată la necesităţile timpurilor şi popoarelor. Ceea

ce sepărea just într-o epocă, va fi injustul epocii ulterioare Despre fluctuaţiile ideii de justiţiene conving

variatele interpretări ale acestui concept. 

Majoritatea filosofilor antici totuşi vedeau în justiţie o noţiune absolută. Astfel, Platon vedea în

justiţie armonia între virtuţi, caresînt: înţelepciunea, curajul, temperanţa. “Dreptatea: concordanţa

sufletului cu sine însuşi, şi armoniadintrepărţile sufletului între ele, unele faţă de celelalte; starea

aceluia care ştiesă dea fiecăruia ce i se cuvine; starea aceluia care e înclinatsă aleagă ceea ce i se pare a

fi drept; stare care te impinge să te supui în viaţă legii, egalitate socială; stare care te facesă slujeşti

legilor”21 Iar orice legiuitor mai destoinic îşi va propune legilor sale un scop unic – virtutea supremă,

adică dreptatea perfectă . Deci, după Platon, justiţia este de ordin intern (armonia virtuţilor) şi de

ordin extern (armonia, acordul între indivizi). 

1.1.3. Principiul egalităţii

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a doua sau mai multe lucruri

egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea aceleaşi drepturi şi

aceleaşi îndatoriri. Platon arată în “Legile”că egalitatea şi proporţia nu sunt bazate nici pe percepţia

simţurilor, nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rând pe adevăr, şi aproape pe nimic

altceva . Se pune în evidenţă astfel fundamentul egalităţii: spiritul uman-neperen prin care suntem

egali în faţa Absolutului (Raţiunii Supreme). 

Marele elin recunoaşte faptulcă “... egalitatea adevărată şi perfectă 

nu-i este oricuiuşor s-o cunoască: numai Zeus şi foarte puţini oameni au noţiunea aceasta” 22. 

Egalitatea, asemeni libertăţii şi justiţiei, poate fi examinată din dublă perspectivă. Egalitatea perfectă

(ideală) care este cea adevărată şi egalitatea imperfectă (“pămîntească”) care în fapt nu există, însă

aspiră spre ideal. De fapt, omenirea există datorită marilor idei de libertate, egalitate şi fraternitate,

afirma E. Roerich 23.

Dacă aceste idei vor fi considerate utopice şi pe acest motiv omenirea se va distanţa de la ele, atunci

aceasta ar echivala cu trecerea în nefiinţă a omenirii.Fără asimilarea acestor idei majore în inimi,

omenirea va fi invadată de crime nemaivăzute şi desfrâu, consecinţa cărora va fi des compunerea şi

pierirea umanităţii . 

Principiile egalităţii, justiţiei şi libertăţii constituie trinitatea ideatică a dreptului. Principiul justiţiei

după aria de cuprindere înglobează principiile libertăţii şi egalităţii. Egalitatea este doar o formă a

justiţiei, prima fiind subordonată celei din urmă .

Platon spuneacă justiţia nu este decît egalitatea stabilită între lucruri neegale, conform naturii

lor, şică nu există egalitate între lucruri neegale, decît în măsura în care este păstrată proporţia. . 

Continuitatea în gîndire privind raportul egalitate-libertate este susţinută peste secole de N. Popa,

spre exemplu. Doctrinarul are convingereacă, “nu poate exista egalitateadecît întreoamenii liberi şi nici

libertatea decît între oameniaicăror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul

vieţii, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţionafărăoprelişti”24. 

1.1.4.Principiul responsabilităţii

Principiul responsabilităţii este într-o legătură implicită cu principiul libertăţii. Responsabilitatea

însoţeşte libertatea . Voinţa liberă a omului este generatoarea responsabilităţii. Omul, liber creator al

cauzelor prin puterea voinţei sale, poate şi trebuiesă fie responsabil de efectele implicit produse. A fi

responsabil înseamnă a accepta şi a suporta consecinţele celor produse (gînduri, dorinţe, fapte). A

contrario, a fi iresponsabil este echivalent cu a fi involuntar şi, respectiv, a fi neliber. 

Altfel zis, responsabilitatea este antrenată atunci,cînd voinţa omului nu este constrînsă de factori

interni sau externi şi, deci este liberă. După Kant 25, acesta este principiul autonomiei voinţei

care trebuiesă administreze activitatea raţională a omului. Voinţa absolut bună ar fi singura lege

universală pe care şi-ar impune orice fiinţă raţională. Acest ideal kantian ar duce la instaurarea

responsabilităţii universale. Voinţa bună poate fi cultivată cafăgaş al eliberării de acţiunea factorilor

interni (gînduri,dorinţe) şi externi străini dezideratuluipropus. O persoană este autonomăînmăsura în

care reuşeştesă- şi frîneze pornirile dictate de simţuri, adică are un comportament raţional, în afara

oricărui mod constrîngător. Numai în această situaţie ea devine responsabilăjuridic şi moral. 

Responsabilitatea poate fi examinată din perspectiva moralei şi din cea a dreptului. Morala, care

administrează universal gîndurilor, dorinţelor, sentimentelor umane, este domeniul responsabilităţii

pentru emanaţiile lumii interioare (psihice) a subiectului. Dreptul pozitiv, care prin

reglementările saledirecţionează conduita umană sau faptele în acţiune sau inacţiune, estedomeniul

responsabilităţii exterioare, arăspunderii juridice. 

T.Mînzală arată,că “atuncicînd un individ nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales juridice,

considerîndu-le exterioare şi străine, acestenorme i se impun totuşi, iar el este obligatsă le respecte,

adică îi impun orăspundere. Într-o astfel de situaţie individul esterăspunzător, nu şi responsabil în

raport cu normele pe care le dezaprobă, dar le respectă din obligaţie” 26 . 

Dacă responsabilitatea morală se înfăptuieşte, ca regulă în raport cu sine însuşi implicînd sancţiunile

moralei, atuncirăspunderea juridică este un raport juridic de constrîngere afăptuitorului

decătre organul competent de a aplica sancţiunile juridice. 

1.3. Principii constituționale

1.3.1. Principiul dreptului egal la libertate

Articolul 6 alin. 1 din Tratatul Uniunii Europene, în continuare TUE, defineşte acest principiu ca

fiind primul dintre principiile pe care Uniunea Europeană s-a fondat. Acest principiu trebuie să

depăşească diferitele noţiuni ale dreptului la libertate specifice fiecărui stat, tocmai pentru avea un

sens normativ independent, având în vedere că acest din urmă sens poate rezulta din expresia

„ respectul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi statul de drept” 27, care apare în

textul normativ arătat. Din faptul că dreptul la libertate este definit separat ar trebui să se înţeleagă

că acest drept este un principiu mult mai complex. Acest drept nu poate fi redus la o simpla

respingere a unei ordini sociale bazate pe privilegii sau pe forme represive de guvernământ, cum ar fi

naţional-socialismul, fascismul, comunismul sau alte forme de autoritarism.

Mai degrabă, aceasta poate fi înţeleasă ca o declaraţie a faptului că libertatea individului este punctul

de plecare şi de referinţă pentru toate legislaţia europeană: orice cetăţean din cadrul jurisdicţiei

europene este o persoană liberă cu drepturi egale în aceeaşi ordine juridică. Conceptual, aceasta

conduce la o înţelegere individualistă a dreptului şi a societăţii. 

S-ar putea spune că dreptul la libertate este principiul universal prin excelenţă. Cu toate acestea, nu

se poate nega faptul că acest principiu nu este prevăzut în toate sistemele de drept. Legislaţia Uniunii

Europene este singurul sistem de drept transnaţional, care prevede în mod eficient acest principiu în

raporturi juridice concrete pe o scară largă. 

În lumina acestui principiu, conceptele fundamentale ale dreptului european, dar de multe ori

neînţelese din punct de vedere tehnic, sunt în strânsă legătură cu tradiţia constituţională europeană.

Primul este conceptul „efectului direct” 28, în conformitate cu care individul nu este numai obiectul

ci, de asemenea, şi subiectul dreptului Uniunii. Nu este nicio coincidenţă faptul că această idee a

iniţiat transformarea Tratatelor Comunităţii Europene într-o lege constituţională a

Europei.Principiul libertăţii individuale a fost un element central al teoriei integrării de la primele

sale etape. W Hallstein a înţeles integrarea europeană, cu tendinţa sa de aplicare la nivel continental,

ca o extindere semnificativă a spaţiului individului de acţiune autonomă. 

Dimensiunea constituţională a acestei expansiuni se bazează pe atribuirea unei funcţii constituţionale

dreptului privat, mai presus de toate sistemele de drept contractual: mulţi consideră dreptul privat,

ca pe o ordine sistematică a libertăţilor individuale. 

Chiar dacă Comunitatea timpurie nu a adoptat, practic, nicio normă referitoare la dreptul privat de

la începuturile sale, aceasta a avut un efect important în cadrul dreptului privat, deoarece a ajutat

individul să încheie contracte pe o scară mult mai largă. Din această perspectivă, se poate înţelege

importanţa fundamentală a libertăţilor economice şi ale dreptului concurenţei, precum şi a articolul

4 alin. 1 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în continuare TCE. 

Cu toate acestea, conceptul de libertate s-ar înţelege greşit, dacă l-am avea în vedere doar în sensul

său formal, ca pe o autonomie privată: o astfel de libertate este întotdeauna în pericol de a fi

transformată într-un privilegiu. Adevărata libertate poate fi concepută doar ca fiind aceeaşi pentru

toţi indivizii. Aceasta este concepţia dreptului egal la libertate care explică o direcţie foarte

importantă a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, în continuare CEJ: egalizarea statutul

juridic al subiecţilor din ordinea juridică europeană, în perspectiva unei libertăţi concrete 29. 

Această concepţie îşi găseşte expresia în jurisprudenţa privind discriminarea, în special cu privire la

libera circulaţie a lucrătorilor, interzicerea generală a discriminării, drepturile care decurg din

cetăţenia europeană şi din dreptul de asociere. Din această perspectivă a dreptului egal la libertate

trebuie înţeles obiectivul instituirii unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (articolul 2 TUE) ,

mai degrabă decât din perspectiva utilizării acestuia pentru funcţionarea unei pieţe unice. 

Criteriile de aderare la Uniunea Europeană, în conformitate cu articolele 49 şi 7 alin. 1 din TUE pot fi

definite astfel: ordinea juridică şi cultura socială a unui stat trebuie să se bazeze pe concepţia individului şi

nu trebuie să existe nici o segregare internă, cum ar fi diviziunile religioase ireconciliabile, etnice sau

sociale, care ar duce către drepturi inegale între indivizi.

1.3.2. Statul de drept

Elementele de bază ale statului de drept au fost primele aspecte ale dreptului constituţional european gândit

în anii 1960, care formau principiile de drept primar. JH Kaiser a declarat în 1964 că înfiinţarea unui stat

european bazat pe statul de drept este sarcina generațiilor noastre. Cele mai multe sisteme juridice subsumă

elementele pertinente în cadrul unui termen egal sau similar cu „Rechtsstaatlichkeit”30 sau „l'État de

droit”31. Aproape toate versiunile lingvistice ale Tratatului utilizează în mod similar terminologia legată de

stat. Această terminologie este imprecisă, datorită includerii elementului de independenta statala. Este mai

indicat a se folosi termenul "stat de drept", în sensul adevarat al cuvântului „stat", asa cum deriva din

articolul 220 TEC. Stabilirea unei culturi de stat a fost de o importanţă crucială pentru dezvoltarea şi

integrarea europeană.

Probabil că noţiunea teoretică, care a avut cele mai multe consecinţe pentru integrarea juridică, este aceea

de „Rechtsgemeinschaft”, "comunitate de drept ", ale carui diferite elemente stabileşte atât continuitatea cât

şi inovatia în ceea ce priveşte ideea de drept constituţional naţional. Ca principiu, a avut cea mai mare

influenţă asupra dezvoltării conţinutului juridic al tratatelor.

O normă juridică reglementează relaţiile sociale. Eficacitatea sa şi aplicarea nepartizană sunt constitutive

pentru statul de drept. Ele reprezintă prima expresie a egalităţii juridice a indivizilor . 

Deoarece dreptul comunitar a fost la origine drept internaţional public, prima sa problemă a fost şi încă mai

este tocmai eficienţa acesteia şi aplicarea egală a relaţiilor sociale. Acesta este primul aspect al termenului

lui Hallstein, de "stat de drept "32: Uniunea Europeană este doar o comunitate de drept, şi nu, o comunitate

de constrângere prin intermediul fortelor sale. Prin urmare, situaţia este diferită decât cea a unui sistem de

stat legal. Într-o comunitate transnaţională a dreptului comunităţii interesul stă în eficienţa legislaţiei sale şi

a interesului individual demonstrat prin punerea în aplicare a unei norme benefice pentru acesta : legiuitorul

(Uniunea Europeană) şi beneficiar (cetăţean), ambii avand nevoie de instanţele statului . Conceptele

juridice relevante de mai sus precum şi principiile de eficienta şi aplicare uniformă deservesc ambele

interese.

1.3.3. Principiul democratiei

Timp de mai mult de 30 de ani, ştiinţele juridice nu s-au axat pe studiul principiului democraţiei, ci mai

degrabă pe noţiunea de stat de drept. 

Opinia potrivit căreia Comunitatea ar trebuie să aibă propria sa democraţie legitimă a început să se dezvolte

în urma unei necesităţi politice şi nu a unui principiu juridic. Până în anii 1990, opinia generală era în

sensul că autoritatea supranaţională nu necesită o legitimitate democratică , fiind suficiente cerinţele

generale ale unei organizaţii internaţionale. Ulterior, o a avut loc dezvoltare rapidă urmată de două tipuri

diferite de direcţii conectate: una, bazată pe drepturile civile gândite şi concentrate pe cetăţenia Uniunii, şi

alta, bazată pe gândirea instituţională, orientată pe legitimitatea organizaţiei Uniunii.

Pentru cuvântul "democraţie"33 prevăzut în articolul 6 din TUE nu este reglementată nicio definiţie. Încă

urmează să fie stabilit ce înseamnă principiul democraţiei la nivel european. 

Nimic nu descrie mai bine incertitudinile privind modul de a înţelege principiul democraţiei decât Partea I

titlul VI şi Partea II titlul V din Tratatul Constituţional. Sub titlurile "Viaţa democratică a Uniunii "34şi

respectiv " Drepturile cetăţenilor "35, sunt prevăzute un număr de dispoziţii, aparent fără legătură, care

necesită un efort intelectual pentru a le reda un înţeles .

Principiul democraţiei şi-a stabilit forma doar în linii mari la nivel european, bazându-se însă pe unele

concepţii stabilite în timp, introducând şi un număr de modificări inovatoare şi de anvergură cu scopul de a

le face potrivite nivelului european.

Cea mai importantă modificare conceptuală priveşte unitatea politică, pe care majoritatea o consideră

fundamentală pentru statul de drept democratic (chiar şi pentru statul federal). Uniunea nu are o astfel de

unitate politică, ci mai degrabă, ea cuprinde popoare organizate la nivel naţional şi, astfel, înrudite

structural minorităţilor, fără nicio majoritate. 

Întrucât în dreptul constituţional naţional principiul democraţiei, în sensul egalităţii politice a tuturor

cetăţenilor, influenţează în mare măsură constituţia organizatorică, organizarea constituţională a Uniunii

trebuie să aşeze diversitatea pe acelaşi loc. Această caracteristică explică şi, probabil, justifică, de exemplu,

unele limitări introduse principiului egalităţii politice. Poate că aceste elemente pot fi chiar văzute ca

elemente definitorii ale unei noţiuni supranaţionale a democraţiei. .

O problematică ce rămâne a fi discutată este dacă principiul democraţiei susţine activitatea judiciară. În

cadrul amplasării organizatorice şi a relaţiilor inter-instituţionale, în special între Consiliu şi Parlament,

activitatea judiciară este posibilă doar în limite minime. Într-adevăr, 

Consiliul este legitimat pentru a pune în aplicare principiul democraţiei, însă, nimic în dreptul

constituţional unional nu pare să prefere legitimitatea democratică a Parlamentului European. Evoluţiile

domeniului judiciar în ceea ce priveşte transparenţa, participarea efectivă a părţilor direct interesate şi

dreptul inter-instituţional36 ar putea fi mai semnificative.

1.3.4. Principiul solidarității

Ultimul principiu clasic şi structural al Europei moderne este solidaritatea. Bazele constituţionale ale

acestui principiu nu constau în articolul 6 TUE, ci mai degrabă în articolul 1 aliniatul 3 din TUE şi articolul

2 din TCE, care îl prezintă nu ca pe un principiu, dar ca pe una dintre sarcinile fundamentale ale Uniunii. 

Tratatul de la Maastricht a introdus textul actual. Înlocuirea termenului "relaţii" cu termenul de

"solidaritate" poate fi văzută ca o tranziţie de la o Uniune bazată pe relaţii internaţionale la o Uniunea

bazată pe un sistem politic federal. 

Noţiunea de solidaritate este subliniată de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care dedică

un întreg titlul (titlul IV) acestui principiu. Tratatul Constituţional merge, cel puţin retoric, în continuare pe

acest drum. În conformitate cu considerentul al doilea din preambul (considerentul al treilea din proiectul

Convenţiei), Europa reunită ia măsuri "pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv a celor mai slabi şi a

celor mai defavorizaţi"37. 

Justiţia, solidaritatea şi non-discriminarea sunt caracteristicile definitorii ale societăţii europene. Cu toate

acestea, principiul solidarităţii unionale conţine elemente dincolo de noţiunea convenţională. 

Tratatul constituţional introduce în Articolul I-42, o "clauză de solidaritate" în cazuri de atacuri teroriste sau

dezastre: comunitatea de apărare este considerată o problemă de solidaritate. În plus, partea II titlul IV

privind "Solidaritatea" prevede protecţia mediului(articolul II-37 ; articolul 97 ) sau "accesul la serviciile de

interes economic general "(articolul II-36; articolul 96 alineatul). În acelaşi timp, Tratatul Constituţional

atenuează modul de redactare a Cartei Drepturilor Fundamentale în articolul II-52 (5) şi Articolul 112

aliniatul (5).

Principiul solidarităţii a servit pentru a consolida importante concepte juridice, cum ar fi: comunitatea de

drept, principiul cooperării loiale, diversele mecanisme de redistribuire, dreptul social european şi anumite

aspecte ale libertăţilor fundamentale. 

Recent, principiul solidarităţii a dobândit un profil mult mai mare, fiind un element-cheie în jurisprudenţa

CEJ. Curtea Europeană de Justiţie, probabil pentru a combate vocile critice, consideră cetăţenia Uniunii

drept " statutul fundamental ", noţiune care solicită un tratament egal cetăţenilor naţionali, în cadrul

sistemelor naţionale. CEJ porneşte de la ipoteza că există "un anumit grad de solidaritate financiară între

resorti-

sanţii unuistat membru gazdă şi resortisanţii altor statemembre ". Evident, acest principiu al Uniunii

părăseşte concepţia, de multe ori lipsită de sens, a solidarităţii internaţionale. 

Aceste aspecte diferite ale noţiunii de solidaritate sunt prevăzute de încă enigmaticul termen ”îndatoriri” al

articolului 17din TCE.

CAPITOLUL II

Drepturi și îndatoriri fundamentale ale

cetățenilor

2.1.Noțiunea și natura juridică a dreptului fundamental

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt înscrise în constituţiile diferitelor state conform

semnificaţiei care li se atribuie în diverse perioade istorice. Astfel unele state nu au constituţii scrise

sau nu au avut la început. Totuşi chiar şi în aceste situaţii un set de drepturi şi libertaţi fundamentale

au fost afirmate în declaraţii şi în acte constituţionale de timpuriu. O analiză

a drepturilorşi libertăţilor omului presupune o viziune modernă transdisciplinară şi sistematică

nedogmatică care să permită să se înţeleagă că ele sunt universale nedisociabile şi interdependente.

Această viziune se impune atât pe dimensiunea istoricădar şi în dimensiunea lumii contemporane în

complexitatea ei. 

Termenii de drept fundamental şi libertate fundamentală sunt în general sinonime din punct de vedere

juridic.Profesorul I. Deleanu38 arăta că libertaţile sunt drepturi ale omului incluseîn patrimoniul dreptului

pozitiv aşa fel încât disocierea celor două categorii nu prezintă nici o utilitate evidentă. Se pot face unele

diferenţe dinconsiderente istorice întrucât la început drepturile au fost revendicate sub forma unor libertăţi

faţă de puterea politică. Pe de altă parte în perioada actuală unii autori consideră că termenul de libertăţi

desemnează acele prerogative ale cetăţeanului care presupun opţiunea. De exemplu libertatea de exprimare

libertatea întrunirilor libertatea conştiinţei. Cu toate acestea constatăm din legislaţia internă şi internaţională

că se utilizează noţiuneade drepturi şi posibilităţi lăsate la latitudinea persoanei. De exemplu dreptul la vot

dreptul la grevă.

Se folosesc de asemenea expresiile, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului sau drepturi şi

libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Distincţia pune în evidenţă faptul că se urmăreşte atât

protecţia drepturilor cetăţenilor cât şi a omului în general fie că este cetăţean străin sau apatrid.

Sintagma drepturile omului se utilizează fără să se determine întotdeauna ce se înţelege prin om. În sensul

generic altermenului înseamnă fiinţă umană care nu se confundă cu individul privit din punct de vedere

antropologic sau fiziologic.

Drepturile se atribuie omului considerat ca fiinţă socială şi ca persoană înzestrată cu trup şi cu conştiinţă.

Din această perspectivă delimităm sfera drepturilor fundamentale care aparţin omului. Atunci când în

Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului se adaugă la egalitatea în drepturi şi egalitatea în

demnitate se are în vedere o concepţie a fiinţei umane înzestrată cu raţiune şi conştiinţă.

Caracterul fundamental al drepturilor omului reprezintă o particularitate însemnată a acestora. Nu toate

drepturile sunt fundamentale ci numai acelea care sunt esenţiale pentru viaţa libertatea şi personalitatea

omului. Din acest punct de vedere ne referim la drepturi care se raportează la om, aferente celor două

elemente – corpul şi conştiinţa.

Pe de altă parte sunt drepturi fundamentale şianumite elemente exterioare părţilor constitutive ale persoanei

dar care privesc condiţiile sale de existenţă din punct de vedere economic social-cultural şi politic.

Prin urmare prin drepturi fundamentale înţelegem acele drepturi esenţiale pentru viaţa libertatea şi

personalitatea omului precum şi acele drepturi care reprezintă condiţiile sale indispensabile de existenţă şi

afirmare pe plan economic social cultural şi politic. Ele sunt stabilite şi garantate de constituţia fiecărui

stat.Aceste drepturi au un caracter fundamental datorită importanţei lor sociale şi politice. Ele au o valoare

superioară întrucătdetermină statutul politico-juridic al persoanei. Drepturile omului exprimă raporturile

esenţiale întrucăt determină statutul politico-juridic al persoanei.

Drepturile omului exprimă raporturile esenţiale dintre putere şi persoană în cadrul cărora i se asigură

acesteia din urmă o anumită securitate. Constituţia Regatului Belgiei din 1831 a influenţat

constituţiileeuropene. În ea se arată că Drepturile pentru cetăţeni care sunt drepturi libertăţi şi nu drepturi de

creanţă vizează să asigure individului o sferă de autonomie la adăpostul ingerinţei puterii.

După opinia unor specialişti în drept printre care Ioana Muraru39şi Simina Tănăsescu40pentru ca un drept

să fie considerat fundamental trebuiesă indeplinească trei principii de bază fără de care nu poate fi definit.

Astfel drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă

trăsătură. Printre cei care au susţinut această teorie se numără şi filosoful francez J.J. Rouseau41. În

discursul său intitulat discurs asupra originii şi fundamentelor inegalitătii între oameni autorul spune că

drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge.

Un ultim principiu mai trebuie menţionat pentru a lămuri această problemă a drepturilor fundamentale

drepturile fundamentale prezintă cea mai mare importanţă pentru stat şi cetăţeni de aceea ele sunt

consacrate de Constituţie sunt înscrise în declaraţii de drepturi legi fundamentale.

Drepturile fundamentale beneficiază de atributul supremaţiei constituţiei atât din punct de vedere al forţei

juridice al organelor competente să le adopte al procedurii de modificare precum şi al garantării lor. Din

punct de vedere al organului competent să le reglementeze drepturile fundamentale şi principiile

constituţionale sunt adoptate de legiuitorul constituant.

Procedura de modificare a drepturilor fundamentale şi a principiilor care le guvernează este aceea

prevăzută pentru modificarea constituţiei.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi se află în general tot sub imperiul supremaţiei

constituţiei.Restrângerea poate avea loc pe perioade limitate şi doar în mod excepţional pentru motive de

interes public.

Din punct de vedere al naturii lor juridice drepturile fundamentale pe de o parte fac parte din dreptul

obiectiv prezentându-se într-o formă generală şi abstractă; pe de altă parte sunt drepturi subiective. Prin

urmare sunt facultăţi juridice individuale care dau titularilor posibilitatea să acţioneze într-un anumit fel sau

să pretindă o anumită conduită celorlalţi sau statului; sau să ceară la nevoie protecţia statului. Ele sunt

drepturi subiective absolute pe baza legii şi opozabile tuturor (ergomnes).

Sfera drepturilor fundamentale a fost variabilă în timp şi spaţiu potrivit împrejurărilor istorice. Unele

drepturi s-au impus treptat puterii politice de asemenea accesul unor categorii sociale la aceste drepturi s-a

extins. În perioada contemporană drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au un loc superior în

ierarhia juridică a dreptului pozitiv garanţiile lor sunt asigurate de dreptul intern şi întărite de dreptul

internaţional.

Importanţa determinării drepturilor fundamentale a reieşit din conştientizarea faptului că încălcarea lor

conduce la consecinţe grave pentru omenire. Astfel, încă din 1789, cu ocazia adoptării "Declaraţiei

drepturilor omului şi cetăţeanului"42 se arăta: " Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în

Adunare naţională, considerând că ignoranţa, uitarea, dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze

ale nenorocirilor publice şi a corupţiei guvernanţilor, au hotărât să expună, într-o declaraţie solemnă

Drepturile inalienabile şi sacre ale omului ... "43. Aceeaşi idee este reluată şi în "Preambulul Declaraţiei

Universale a Drepturilor omului din 1948"44 a O.N.U. în acest document internaţional se aratăcă:

"ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa

omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a

convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie, a fost proclamată cea mai înaltă aspiraţie a

oamenilor " 45.

În ceea ce priveşte clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale putem spune că există

numeroase criterii de ordonare, dar, ele nu răspund pe deplin cerinţelor unei clasificări riguroase. Şi aceasta

deoarece, drepturile şi libertăţile omului sunt interdependente şi indivizibile; ele fac parte dintr-un sistem

care s-a lărgit treptat, neexistând o ierarhie a acestora careasă le facă pe unele mai importante decât altele.

Specialiştii au căzut de acord că toate drepturile omului au aceeaşi importanţă, chiar dacă unele

drepturi depind în realizarea lor de altele, sau sunt garanţii pentru alte drepturi.

Folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile

fundamentale ale cetăţenilor români se împart în mai multe categorii :

- Inviolabilităţile reprezentate de acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa,

posibilitatea de mişcare liberă, asiguranţa fizică şi psihică, siguranţa domiciliului persoanei fizice, în

această categorie intră : dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate

psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea

vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului. 

- A doua categorie conţine drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, acele drepturi şi

libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi

posibilitatea protecţiei acestora, în această categorie includem: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea

sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate,

dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor

şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială.

- O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adicăacele drepturi care pot fi exercitate de

către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare, în această categorie se încadrează dreptul la vot

şi dreptulde a fi ales.

- A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice. Este vorba despre acele drepturi

şi libertăţi care pot fi exercitate decetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi

spirituale, fie pentru participarea la guvernare, în această categorie sunt incluse: libertatea conştiinţei,

libertatea de exprimare, dreptul la informaţie,libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul

corespondenţei. 

- Ultima categorie este formată din drepturile garanţii. Acest tip de drepturi se referă la acele drepturi

care, prin conţinutul lor joacă rolul de garanţii constituţionale. Este vorba de dreptul de petiţionare

adică de dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a cere să i se facă dreptate, în cazul

în care aceasta se consideră nedreptăţită.

Tema pe care mi-am propus să o dezvolt în această lucrare, şi anume dreptul la informaţie, se încadrează în

categoria drepturilor social-politice şi reprezintă o garanţie a oricărui stat democratic în realizarea altor

drepturi, permiţând cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în cunoştinţă de cauză.

2.2. Noțiunea și natura juridică a îndatoririlor

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor

raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o

atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor

legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, înscrise ca atare în

constituţie, aceasta fiind cea mai importantă trăsătură. J.J. Rousseau, în celebrul Discurs asupra

originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale

ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca

libertăţi necesare, alţii ca drepturi esenţiale.

Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de constituţie şi care sunt

determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Anumite drepturi subiective, datorită

importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Drepturile

fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor.

Caracterul de drepturi esenţiale îl dobândesc în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei

societăţi. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar

îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai dacă

sunt analizate în interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu realităţile economice, sociale

şi politice din fiecare ţară. 

Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind în

acelaşi timp garanţia că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa îndatoririlor

fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă

alături de drepturi şi îndatoriri. Îndatoririle fundamentale sunt obligaţiile cărora societatea, la un

moment dat, le atribuie o valoare mai mare, reflectată în regimul juridic special ce li se atribuie.

Îndatoririle sunt înscrise ca atare în Constituţie, fiind expres formulate prin chiar textul

Constituţiei. 

Putem conchide că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale

de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în constituţie şi asigurate în realizarea

lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului. 

Constituţia României sunt prevăzute ca îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor: îndatorirea de a

respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei;

îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a

drepturilor, libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi. 46

Corelativ cu drepturile fundamentale, cetăţenii au şi nişte îndatoriri fundamentale. Existenţa acestor

îndatoriri se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivitati umane să nu aiba

alaturi de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.

Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind în

acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, ca drepturile fundamentale se pot realiza efectiv

Îndatoririle fundamentale sunt esenţiale pentru stat, în aceeaşi măsura în care drepturile şi

libertăţile sunt esenţiale pentru cetăţeni.

Statul ar fi redus la o abstracţie, la o forma fără fond dacă nu i se oferă instrumentele conservării şi

dezvoltării sale. Ori aceste instrumente i le oferă în parte cetăţenii săi prin asumarea constientă şi

înfăptuirea de către aceştia a îndatoririlor fundamentale.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele obligaţii ale cetaţenilor, considerate esenţiale de

către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea

lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Conform Constituţiei, o prima îndatorire fundamentala a cetaţenilor o constituie fidelitatea faţă de

țară, consacrată de art.50, Acesta prevede urmatoarele:

Fidelitatea faţă de țară este sacră.

Cetaţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi

militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă, a obligaţiilor ce le revin şi în acest scop, vor depune

jurământul cerut de lege.

Fidelitatea faţă de țară reprezintă mai mult decât o îndatorire pur juridică, ea având şi un profund

sens moral, al devotamentului față de ţară, cât şi politic 47, al subordonării diferitelor opţiuni politice

ale cetăţenilor faţă de interesul naţional.

În mod deosebit, fidelitatea față de România priveşte pe acei cetăţeni cărora le sunt încredinţate

funcţii publice, precum şi pe militari, aceasta deoarece într-un mod sau altul funcţia îndeplinită

presupune drepturi şi obligaţii în regim de putere, care la nevoie se aduc la indeplinire prin forţa de

constrângere a statului.

Conform art.51 al Constituţiei, o altă îndatorire fundamentală o constituie respectarea Constituţiei, a

supremaţiei sale şi a legilor.

Deoarece a fost votata de o Adunare reprezentativă anume aleasa în scopul adoptării ei şi a fost

aprobată apoi prin referendum, Constituţia beneficiaza de supremaţie juridică faţă de legile organice

şi ordinare.

Obligaţia respectării legii este esenţiala pentru definirea statului de drept şi tot odata reprezintă

principala garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a unei bune funcţionări a

autorităţilor publice.

Fără securitatea juridica pe care legea o asigura raporturilor sociale încheiate cu respectarea ei,

incertitudinea drepturilor şi a obligaţiilor corelative ar face imposibilă însăsi viaţa în comun, dreptul

subiectiv ar fi o simpla iluzie, iar obligaţia corespunzatoare, devenind pur facultativă, o faţărnicie.

Apărarea țării reglementată de art.52 din Constituţie reprezintă o îndatorire fundamentală

a cetătţenilor. Conform acestui articol,cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.

Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de

ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, cetăţenii pot fi incorporaţi până la vârsta de 35

de ani.

Apărarea ţării este un drept, ca expresie juridică a dragostei faţă de România, însă reprezintă şi o

obligaţie. În acest din urma sens, ea se refera la obligativitatea serviciului militar, ce revine

bărbaţilor, cetăţenilor români, care au împlinit vârsta de 20 de ani. Pentru pregătirea în cadrul

serviciului militar aceştia pot fi incorporaţi până la varsta de 35 de ani.

Îndeplinirea serviciului militar reprezintă o obligaţie având în vedere statutul constituţional al

armatei, aşa cum este el definit de art.117, alin.(1) din Constituţie. Acest statut fiind imperativ,

întrucât priveşte subordonarea armatei exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a

independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale,

asigurarea realizării sale, prin prestarea serviciului militar, nu poate fi decât obligatorie. 

Bine înteles că această obligativitate nu-i poate privi pe cei care, în mod obiectiv, nu pot presta

serviciul militar. În ceea ce-i priveste pe cei care din motive religioase rezultate din specificul cultului

nu-l pot presta, aceştia vor presta serviciul militar alternativ, adica o altă activitate în locul

serviciului militar obişnuit.

O alta îndatorire fundamentala o constituie şi contribuţiile financiare. Articolul 53 al Constituţiei

stipuleaza că cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.

Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justa sarcinilor fiscale.

Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii exceptionale.

Cheltuielile publice intereseaza atât comunitatea naţionala în întregul său dacă se referă la

cheltuielile statului, căt şi comunităţile teritoriale – dacă se referă la cheltuielile administraţiei

publice locale. De aceea, contribuţia cetăţeanului la suportarea acestor cheltuieli reprezintă o

obligaţie constituţională.

Prevăzând această obligaţie, Constituţia a stabilit şi limitele sale, acestea reprezentând garanţii

constituţionale ale averii cetaţenilor. Aceste limite sunt urmatoarele:

- contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice poate consta numai din plata impozitelor şi a taxelor,

iar acestea se pot stabili doar prin lege sau în condiţiile legii, orice alte prestaţii sunt interzise, în

afara celor stabilite în condiţii exceptionale, prin lege;

- sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justa a sarcinilor fiscale, adică sa fie

subordonat unui principiu de echitate, pentru a nu deforma egalitatea de şanse, ceea ce exclude orice

privilegiu ori discriminare, precum si unui principiu de justitie sociala, ceea ce corespunde

caracterului social al statului, ţinând seama de necesitatea de protectie a păturilor sociale cele mai

dezavantajate.

Referindu-se nemijlocit la cetăţeni, textul constituţional are în vedere şi subiecte colective de drept:

societăţi comerciale, regii autonome, alte persoane juridice.

În fine, art.54 din Constituţie precizeaza ăa cetaţenii români şi străinii trebuie să-şi exercite

drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile si libertăţile

celorlalţi.

Consacrând acest articol, Constituţia României a stabilit doua principii ale regimului juridic al

exercitării drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale cetaţenilor: buna credinţă şi respectul

drepturilor altuia.

Exercitarea cu bună-credintă a drepturilor este opusă atât abuzului de drept cât şi fraudei la lege.

Abuzul de drept vizeaza, de fapt, exercitiul unui anumit drept într-o formă aparent legală, dar prin

modul în care este exercitat, aduce prejudicii drepturilor şi intereselor legitime ale altor cetăţeni sau

interesului general

Frauda la lege reprezintă eludarea intenționată a dispoziţiei unei norme juridice, de obicei

prohibitiva, prin folosirea dispoziţiei unei alte norme juridice, situaţie în care subiectul de drept

înfăptuieşte un act nu pentru a obţine efectele fireşti ci cu intenţia de a obtine pe cale indirectă efecte

interzise de o altă normă juridică, ori a face inaplicabile efectele unei norme imperative, prin

folosirea unei alte norme juridice cu caracter imperativ. 

CAPITOLUL III

Acte juridice ce consacră principii constituționale ale drepturilor,libertăților și îndatoririlor fundamentale

3.1. Documentele internaționale ce consacră principii constituționale ale drepturilor,libertăților și

îndatoririlor fundamentale 

Principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului cu caracter de universalitate au fost

adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste acte

stau la baza întregii construcţii juridice internaţionale referitoare la drepturile omului. Ele

influenţează legislaţiile naţionale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind

standarde internaţionale ale drepturilor omului.

Carta Naţiunilor Unite a fost adoptată în scopul creării condiţiilor necesare pentru menţinerea păcii

şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a respectării obligaţiilor care decurg din tratatele

internaţionale. În realizarea acestor ţeluri, se reafirmă credinţa în drepturile fundamentale ale

omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane 48, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi

femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici.

Articolul 1 aliniatul (3) al Cartei Naţiunilor Unite declara următorul scop ca fiind unul dintre

obiectivele O.N.U.: „Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor internaţionale

de natură economică, socială, culturală sau umanitară, şi promovarea şi încurajarea respectării

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie.”

Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile O.N.U. şi ale statelor membre care

împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor legături

paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi ale

popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru realizarea acestor ţeluri, statele membre

ale O.N.U. se obligă să promoveze: „ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a braţelor de muncă

şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor internaţionale în

domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi al altor probleme conexe şi cooperare

internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea universală şi efectivă a drepturilor

omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.”

Carta Naţiunilor Unite aduce ca noutate prin conţinutul său internaţionalizarea drepturilor omului,

acestea devenind obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne ale

statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine că drepturile omului ca subiect cad

sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă totuşi că orice încălcare a drepturilor

omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes internaţional. Înseamnă însă că

şi în cazul absenţei unor obligaţii asumate printr-un tratat un stat nu mai poate afirma ca

prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent în ce proporţie sau cât de sistematic s-ar produce,

este o problemă ce ţine exclusiv de jurisdicţia sa internă. Carta reprezintă un tratat internaţional

multilateral, iar statele care sunt părţi la ea recunosc drepturile omului aşa cum sunt consacrate în

cuprinsul dispoziţiilor acesteia.

Totodată, Carta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu organizaţia pentru

promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pe baza dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce rezulta din aceasta cu privire la

drepturile omului, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, ca un prim instrument internaţional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o

importanţă politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului datorită valorilor pe care le

promovează şi le apără.

Carta internaţională a drepturilor omuluieste denumirea sub care documentele O.N.U. reunesc

principalele acte internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului. Aceste documente

sunt: Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaţionale privind

drepturile omului din anul 1976 si Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile şi

politice 49 .

Declaraţia universală a drepturilor omului, reprezintă primul document cuprinzător în sfera

drepturilor omului adoptat de o organizaţie internaţională universală. Datorită importanţei juridice

şi politice dobândite de-a lungul timpului, Declaraţia constituie alături de Magna Charta, Declaraţia

franceză a drepturilor şi Declaraţia de independenţă a Americii, un reper important în lupta

omenirii pentru libertate. Deşi cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declaraţia are

meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi şi libertăţi.

Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia universală este mult mai

cuprinzătoare şi mai complexă decât oricare altă declaraţie de drepturi ale omului elaborată până în

acel moment pe planul legislaţiei interne.

Declaraţia universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca

rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului este de a oferi un mod de

înţelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor si naţiunilor drept

standard comun de înfăptuire 50 .

Însă, odată cu trecerea timpului, situaţia s-a schimbat, Declaraţia transformându-se dintr-o

recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică. Ceea ce a

determinat acest lucru este faptul că O.N.U., organizaţiile internaţionale sau guvernele, de fiecare

dată când doreau să invoce prevederi referitoare la drepturile omului sau să reclame o încălcare a

acestora, făceau referire şi se bazau pe Declaraţie ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.

Declaraţia Universală cuprinde două categorii de drepturi: drepturi civile si politice pe de o parte si

drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Declaraţia Universală proclamă

următoarele drepturi civile şi politice: dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertate şi la securitatea

persoanei sale; nimeni nu va fi supus torturii, ori unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul să fie egal ocrotiţi de ea; nimeni nu poate

fi arestat, deţinut sau exilat in mod arbitrar; orice persoană are dreptul să fie ascultată, în mod

echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice persoană acuzată de comiterea

unei infracţiuni este prezumată ca fiind nevinovată, până când vinovăţia sa nu a fost dovedită,

potrivit legii; nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care, în momentul săvârşirii

lor, nu constituiau infracţiuni; nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară,

în ceea ce priveşte familia, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici unor atingeri aduse onoarei sau

reputaţiei sale; dreptul la libera circulaţie; dreptul la azil politic; dreptul fiecărui om la o cetăţenie,

bărbatul şi femeia au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie; dreptul la proprietate şi de

a nu fi lipsit în mod arbitrar de ea; dreptul omului la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, la

libertatea de opinie şi de exprimare, la libertatea de întrunire şi asociere paşnică; dreptul oricărei

persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale şi dreptul de acces la funcţii

publice .

În ceea ce priveşte drepturile economice, sociale si culturale, conform Declaraţiei universale acestea

sunt următoarele: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, la condiţii de muncă echitabile şi la

protecţie împotriva şomajului; dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală, la o remuneraţie

echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui şi familiei sale o existenţă demnă; dreptul de a înfiinţa

sindicate, dreptul la odihnă şi timp liber, precum şi la concedii periodice, plătite; mama şi copilul au

dreptul la un ajutor şi asistenţă socială; dreptul la învăţătură; dreptul fiecărui om de a lua parte, în

mod liber, la viaţa culturală a comunităţii sale şi la protecţia intereselor sale morale sau materiale

decurgând din producţii ştiinţifice, literare sau artistice ale sale.

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omuluiau fost adoptate de către Adunarea Generală a

O.N.U. în anul 1966, trecând apoi un deceniu până când acestea să intre în vigoare în 1976.

Cele două Pacte conţin unele prevederi comune. Astfel, în preambulul lor se enunţă principiul

general că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor

egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume” (alin.1). Tot o

prevedere comună o constituie şi obligaţia statelor părţi de a asigura egalitatea în drepturi a

bărbatului şi femeii. Ele interzic de asemenea discriminarea pe bază de rasă, cultură, sex, limbă,

religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere sau naştere.

Având statut de tratat, aceste Pacte instituie obligaţii juridice pentru statele părţi, în acest fel

problemele legate de recunoaşterea şi respectarea drepturilor garantate de cele două Pacte

reprezentând probleme de interes internaţional.

Pactul privind drepturile civile şi politice, consacră mai multe drepturi decât Declaraţia Universală şi

cu o specificitate mai mare. În continuare vom menţiona unele dintre aceste drepturi: 

a) Dreptul la viaţă:” Nimeni nu poate fi lipsit de viaţa sa, în mod arbitrar” . Referitor la pedeapsa cu

moartea, printre altele, Pactul prevede că aceasta nu poate fi pronunţată împotriva minorilor şi nu

poate fi executată împotriva femeilor gravide .

b) Interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Este interzisă

supunerea unei persoane la astfel de practici şi la experienţe medicale sau ştiinţifice, fără

consimţământul acesteia (art.7);

c) Interzicerea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a muncii forţate (art.8);

d) Dreptul omului la libertate şi securitatea persoanei, adică nimeni nu poate fi deţinut sau arestat în

mod arbitrar şi nici nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât pentru motive legale şi în conformitate cu

procedura legală (art.19);

e) Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie

contractuală (art.11);

f) Dreptul fiecărui om la libera circulaţie şi de a-şi alege liber reşedinţa (art.12);

g) Un străin poate fi expulzat numai pe baza unei hotărâri luată în conformitate cu legea. Expulzarea

se face numai pe baza unei hotărâri legale, întemeiată pe raţiuni de securitate naţională. Cel supus

expulzării trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva

expulzării sale (art.13):

h) Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalului şi curţilor de justiţie (art.14);

i) Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie un act delictuos, potrivit

dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care actele au fost săvârşite (art.15);

j) Se interzice amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa particulară a omului, în aceea a familiei sale, în

domiciliul şi corespondenţa sa, ca şi să i se aducă atingeri ilegale onoarei şi reputaţiei sale (art.17),

k) Dreptul omului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă (art.18);

l) Nimeni nu trebuie să sufere din cauza opiniilor sale (art.19);

m) Dreptul la întruniri paşnice (art.21);

n) Orice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din partea familiei sale, a societăţii şi

statului (art.24);

o) Dreptul persoanelor care aparţin unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice de a avea, în

comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria

religie şi de a folosi propria lor limbă (art.27).

Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile a înfiinţat un Comitet al drepturilor

omului, compus din 18 membri. Ei sunt aleşi de către statele părţi la Pact pentru un mandat de 4 ani

şi pot fi realeşi. Statele părţi au obligaţia de a prezenta Comitetului rapoarte asupra măsurilor

adoptate de ele pentru aplicarea drepturilor prevăzute în Pact. Comitetul are competenţa de a studia

rapoartele statelor şi de a prezenta propriile rapoarte care cuprind şi observaţiile sale generale.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două Protocoale

facultative. 

Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si

politice.Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document separat, a fost elaborat

pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului.

El oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de

a înainta Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale .

Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au

epuizat toate căile interne de recurs (art.2). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele

plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, constituie un abuz al dreptului de petiţionare

sau sunt incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3).

Plângerile persoanelor particulare acceptate de către Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în

termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile

luate pentru remedierea situaţiei (art.4).

Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă

această plângere este în curs de examinare de către o altă instanţă internaţională.

Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si politice

referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989. În acest scop

se prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată

sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligaţia de a lua

măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.

Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei

capitale în timp de război, pentru crime cu caracter militar (art.2).

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale 51.

Acest Pact conţine o listă mai lungă şi mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale si culturale

decât Declaraţia universală.

El recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă

juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială,

inclusiv asigurare socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;

dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul fiecăruia

la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.

Statele care ratifică acest Pact au obligaţia de a lua măsuri pentru utilizarea la maximum a

resurselor lor disponibile cu scopul de a ajunge treptat la deplina înfăptuire a acestor drepturi

(art.2).

Pactul cere statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra

progresului înregistrat în respectarea drepturilor (art.16). Aceste rapoarte sunt adresate

Secretarului general O.N.U. care le transmite Consiliului Economic şi Social al organizaţiei.

Pe lângă Carta internaţională a drepturilor, O.N.U. a adoptat de-a lungul timpului un important

număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului. În continuare

vom prezenta câteva dintre aceste tratate.

Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei şi a altor membri ai

unor grupuri naţionale în timpul celui de-al doilea război mondial.

Convenţia declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internaţional, indiferent dacă este

săvârşit pe timp de pace sau pe timp de război. 

Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului internaţional, aceasta din urmă atrăgând

răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fără a implica răspunderea penală a unei

persoane, în timp ce crima de război reprezintă o infracţiune gravă pentru care făptuitorul

individual poate fi pedepsit 

Convenţia defineşte genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte cu intenţia de a distruge, în

întregime sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:

- a ucide membrii ai grupului;

- a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;

- a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza distrugerea sa psihică în

întregime sau parţial;

- a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;

transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala a fost adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965.

Convenţia interzice discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind orice diferenţiere, excludere,

restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care

are ca scop sau efect distrugerea ori compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în

condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic,

social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice.

Convenţia condamnă orice propagandă şi toate organizaţiile care se inspiră din idei sau teorii bazate

pe superioritatea unei rase şi care justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere

statelor părţi să adopte măsuri pentru eliminarea şi sancţionarea actelor de discriminare .

Statele părţi la convenţie trebuie să respecte următoarele:

- să nu săvârşească acte sau practici de discriminare rasială;

- să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială, practicată de o persoană sau o

organizaţie;

- să ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale naţionale şi locale şi să abroge,

să modifice sau să anuleze legile şi regulamentele care duc la discriminarea rasială;

- să favorizeze organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.

Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei. 52

Acest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 şi a definit discriminarea faţă de

femei ca fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată pe sex şi care are ca efect sau scop de a

compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de

starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi bărbaţilor, a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil, sau în orice alt

domeniu.

Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să elimine discriminarea faţă de

femei, prin măsuri legislative şi de altă natură. Astfel de măsuri sunt: înscrierea în constituţiilor

statelor a egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul; sancţionarea de către state a practicilor

discriminatorii faţă de femei.

Convenţia cere statelor părţi să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăţilor şi a practicilor

cutumiare bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le

mai revine obligaţia de suprimare, sub orice formă, a comerţului şi a exploatării prostituţiei feminine

(art.6).

Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante. 53

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984 şi a definit tortura ca fiind orice act

prin care o durere sau suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat aplicate unei

persoane în scopul, în special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau

mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană sau este bănuită că la

comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare

alt motiv bazat pe o formă oarecare de discriminare, când o astfel de durere sau suferinţă sunt

aplicate de un agent cu funcţii publice sau o altă persoană acţionând cu titlu oficial sau la instigarea

sa, ori cu consimţământul său expres sau tacit (art.1).

Ea prevede că nici o circumstanţă excepţională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii,

precum nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.

Statul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau să extrădeze o persoană spre un alt stat, dacă există

motive serioase că persoana respectivă riscă să fie supusă torturii în acel stat (art.3).

Declaraţiile obţinute prin tortură nu pot fi invocate ca probe într-un proces.

Statelor le revin şi următoarele obligaţii: să includă în legislaţia lor penală actele de tortură ca

infracţiuni care se pedepsesc (art.4); să reţină persoana bănuită că a săvârşit infracţiunea de tortură,

dacă se află pe teritoriul său (art.6); statul care deţine persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii de

tortură, dacă nu o extrădează, este obligat să o judece (art.7),etc.

Convenţia mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor

competente ale statului şi de a obţine reparaţii şi despăgubiri. În cazul când victima a murit, urmaşii

ei au dreptul la o indemnizaţie.

Convenţia privind drepturile copilului 54 a fost adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. în

anul 1989.

Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor

când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).

Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor, motiv pentru

care ei trebuie să crească în familia lor, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.

Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care precizează că în toate acţiunile

care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau private, instanţe de

judecată, autorităţi administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând

interesul copilului.

Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor părţi la ea: să vegheze ca funcţionarea

instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au responsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor, să fie

conforme cu normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca nici un copil să nu fie

separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie este în interesul copilului; să

garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile necesare; să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a

stupefiantelor sau substanţelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei forme de exploatare

sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea şi comerţul cu copii în acest scop, etc.

Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi obligaţia părinţilor, a membrilor familiei şi

a comunităţii de a da copilului orientare şi sfaturi (art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit

căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului (art.18).

Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o viaţă plină şi decentă, care să asigure participarea lor

la viaţa colectivităţii din care fac parte (art.23).

Copii aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au dreptul la propria viaţă culturală,

de a practica propria religie şi de a folosi propria limbă (art.3).

Convenţia Europeană a drepturilor omului.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, alături de actele internaţionale cu caracter de

universalitate privind drepturile fundamentale ale omului, au fost adoptate mai multe acte

internaţionale regionale, în această materie. Aceste acte regionale nu vin doar să reafirme drepturile

fundamentale prevăzute şi reglementate în actele internaţionale cu caracter de universalitate, dar le

şi dezvoltă şi le completează, prin adaptarea lor la condiţiile specifice ale regiunii în care se aplică [3;

p. 233].

Un astfel de act regional îl constituie Convenţia Europeană a drepturilor omului, act adoptat în anul

1950 în cadrul Consiliului Europei.

Convenţia reafirmă faptul că scopul Consiliului Europei îl constituie realizarea unei uniuni cât mai

strânse între statele membre şi că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este protejarea şi

dezvoltarea drepturilor omului.

Convenţia Europeană din 1950 reglementează numai drepturi civile şi politice ale omului, cum ar fi:

dreptul fiecărei persoane la viaţă; nimeni nu va fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente

crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau şerbie, nici să fie forţat să

execute o muncă obligatorie; dreptul fiecărei persoane la libertate şi siguranţă; dreptul omului de a i

se respecta viaţa particulară, de familie; inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei; dreptul la

libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă; libertatea de întrunire şi de asociere; dreptul

bărbatului şi a femeii de a întemeia o familie. Totuşi, o precizare trebuie făcută în legătură cu dreptul

fiecărei persoane la viaţă, şi anume că moartea nu era considerată ca fiind contrară acestui drept,

atunci când ea este rezultatul recurgerii la forţă, pentru apărarea unei persoane împotriva unei

violenţe ilegale, pentru efectuarea unei arestări legale, ca şi în cazul împiedicării evadării unei

persoane, sau pentru reprimarea, conform legii, a unei răscoale sau a unei insurecţii.

De-a lungul timpului care a trecut de la adoptarea ei, Convenţia a fost completată prin mai multe

Protocoale adiţionale, acestea consacrând printre altele unele drepturi cum ar fi: dreptul la

proprietate; dreptul la învăţătură; nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul că nu poate

îndeplini o obligaţie contractuală; este interzis exilul forţat al propriilor cetăţeni, precum şi

expulzarea colectivă a străinilor; abolirea pedepsei cu moartea.

Carta socială europeană, la fel ca şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost elaborată sub

auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenţia, care garantează numai drepturile civile şi

politice, stabilind un sistem european regional de protecţie pentru drepturile economice şi sociale.

Carta a intrat în vigoare în anul 1965.

Carta proclamă o listă de 19 categorii de drepturi şi principii, incluzând dreptul la muncă, la condiţii

prielnice de muncă, la muncă în condiţii de siguranţă, la remuneraţie echitabilă, la organizare în

sindicate, şi la negociere colectivă. Carta consacră dreptul la protecţie al copiilor, tinerilor şi femeilor

angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică,

dreptul mamelor şi al copiilor la protecţie socială şi economică, şi dreptul lucrătorilor imigranţi şi al

familiilor lor la protecţie şi asistenţă. Este de asemenea statuat dreptul la pregătire şi recuperare al

persoanelor handicapate fizic sau psihic şi dreptul de a desfăşura activităţi lucrative pe teritoriul

altor state părţi la acest tratat. 

3.2. Documente naționale ce consacră principii constituționale ale drepturilor,libertăților și indatoririlor

fundamentale

3.2.1. Constituția României

Cuvantul „constituție” derivă din limba latina in care „constitutio” înseamna „asezare cu temei”,

„organizare”. În timpul imperiului roman, prin acest termen erau desemnate legile date de catre

imparat, chiar daca ele nu se refereau la organizarea si functionarea statului. Termenul „constitutie”

a fost utilizat pentru a desemna legea fundamentală mult mai tarziu, în secolul al-XVIII-lea în

perioada pregătiri revoluției burgheze. În aceasta acceptiune legea fundamentala a statului cuprindea

normele de baza ale organizari statului burghez, inclusiv o serie de drepturi si libertati proclamate ca

imuabile de teoreticieni revolutiei burgheze. Cuvântul „constitutie” a fost folosit pentru prima dată

pentru a desemna o lege fundamentală, la 1787, în America si apoi in 1791, în Franța. 55

Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment de importanţă capitala pentru societatea umana,

ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii şi sentimente sociale morale. Aceasta deoarece constituţia

a fost şi este concepută, într-o viziune mai largă, ce excede juridicului, nu numai ca o lege

fundamentala, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu chiar societatea pe care o

creeaza sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeste semnificaţia unei adevărate

revoluții. 56

Constituţia, ca lege fundamentala a statului, reprezintă izvorul juridic principal

a dreptului constituţional. Trebuie precizat aici ca valoarea şi importanţa să nu se limiteze doar la

acest rol. Ea sta la baza unui intreg curent de gândire, aparut in perioada iluminista si continuat

inclusiv dupa cel de-al doilea razboi mondial, cu relevanţa atât pentru domeniul juridic,cât şi pentru

cel politic şi cel filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial să înlocuiască din rândul

izvoarelor de dreptului si mai ales de drept constituţional cutuma, ce permitea o

larga putere discriţionară deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia,

care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului si încadrarea sa în limitele stabilite de

norme juridice cunoscute şi cu forţa juridica suprema în stat. Prin urmare, înca de la apariţia sa,

Constituţia a fost considerata şi analizata prin opoziţie cu absolutismul, drept o limita în calea

exercitări arbitrare a puterii. O data acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să aiba un

rol important şi eminamente progresist pe scena istorica, el propunându-şi garantarea eficientă a

drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale cetățeanului. Mişcarea constituţionalistă a stat la baza

dezvoltării fenomenului constituţie în lume şi a permis răspândirea sa tot mai largă, precum şi

aprofundarea consecinţelor juridice ale acesteia. 57

Apariția constituției

În aprecierea momentului aparitiei constitutiei în lume, doctrina juridica nu este unitară datorită

faptului că uneori nu se i-au în consideraţie constituţia cutumiara şi constituţia mixta, ci numai cea

scrisa şi bine înteles faptul că nu se apreciază fenomenul constituţiei în toata complexitatea lui. Astfel

unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odata cu

ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic

constituţia americană a apărut înaintea celei franceze sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi

influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale ăn lume întâietatea revine

actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze. 58

Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp început cu mult înainte de

revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit în adoptarea

constituţiei scrise. Reguli constituţionale, indiferent daca au fost numite aşa sau nu, au existat odata

cu apariţia statelor suverane, căci în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizare

și funcționare a guvernării.59

Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării puterii statale instaurate printr-un ansamblu

de norme cu forţă juridică supremă, adoptate în forme solemne. Ea marcheaza practic apariţia

statului de drept punând și guvernanţii sub incidenta regulilor juridice. 

Constituţia în România a aparut mult mai tarziu decât constituţiile din tările europene de vest.

Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică,

socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Franţa,

Italia, Anglia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lenta a capitalismului în România a fost cauzata, la

rândul său, de îndelungata dominaţie a Imperiului Otoman. Inlăturarea dominaţiei otomane a

permis Ţărilor Romane o dezvoltare, dar aceasta a fost mai lenta. Ca perioada, ea se plaseaza în

secolul al-XVIII-lea, îndeosebi începand cu a doua jumătate a sa, când apar manufacturile, munca

salariată, se construiesc furnale şi turnătorii, se dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri, în

agricultură se desfiinţeaza rumania şi se încheaga tot mai organic, pe ambele versante ale Carpaţilor

naţiunea română, care îşi formuleaza primul său program politic prin Suplex Libellus Valachorum

(1791). 60

Slăbirea dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române începe prin pacea de la Kuciuk-Kainargi(1744),

continuă apoi prin Convenţia de la Akkerman(1817), convenţie ale cărei prevederi sunt reluate şi

consemnate în Trataul de la Adrianopol(1829) încheiat în urma razboiului ruso-turc. Acest din urma

tratat dă ţărilor romane libertatea comerţului şi retrocedeaza principalele porturi de la Dunare,

dând astfel posibilitatea dezvoltării capitalismului şi limitând pe plan extern amestecul Imperiului

Otoman în treburile interne şi externe ale Principatelor Române. Puse în aplicare prin

Regulamentele organice, prevederile acestea au stimulat dezvoltarea elementelor capitaliste în

economie.

Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice frământări şi

mişcări care au fost de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român,

pentru înlăturarea orânduiri feudale, pentru revendicări cu caracter democratic. Revoluţia de la

1848 deşi înfrântă, a impulsionat aceste tendinţe, ideile exprimate atunci, conţinutul Proclamaţiei de

la Izlaz, continuând să se dezvolte. 

Un loc deosebit în cazul premiselor istorice ale primei constituţii din România îl ocupa înfăptuirea în

1859 a statului unitar naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan

Cuza. Sub domnia sa, s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară si alte

reforme politice,administrative şi culturale, care au urmare creare şi dezvoltarea unor instituşii

statale.

Constituțiile României

1.Constituția României din 29 iunie 1866

În baza Statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a iniţiat o

serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel a fost adoptată legea agrară. Alte legi

priveau instrucţiunea publica, administraţia, justitia. Se adopta, de asemenea, codurile penal, civil şi

comercial şi se organizează armata. În cele 133 de articole ale sale, Constituţia din 1866

reglementeaza cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizandu-se pe 8 titluri.

Constituţia consacra în chiar primul articol că “Principatele Unite Române constituie un singur stat

indivizibil sub denumirea de România”. Se reglementează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. 

O grijă deosebită este acordată proprietăţii care este declarată sacră şi neviolabila, iar ca o puternică

generaţie se stabileşte că “nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii”. 

Reglementând puterile statului, constituţia proclama că toate puterile emana de la naţiune. Puterea

legiuitoare se exercita colectiv de către lege şi reprezentanţa nationala, formată din 2 camere şi

anume: senatul şi adunarea deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor ea era aleasa pe sistemul

colegiilor pe avere. Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în 2 colegii, tot dupa

avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau printre altele 2 condiţii: un venit „de orice natura de 800

galbeni” şi vârsta de 40 de ani. 

Puterea executiva aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regula monarhiei străine. 61

Constituţia adoptata la 1866 a fost influeţată de constituţia belgiană din 1831, considerată ca model

de constituţie burgheză.

Constituţia a proclamat un numar de principii toate inspirate din actele constituţionale ale revoluţiei

burgheze de la 1789 din Franţa. 

Acestea se refereau la libertaţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, la suveranitatea

naţionala, la guvernamânt reprezentativ, separaţia puterilor, responsabilitatea ministeriala, etc. Dar

multe din aceste principii au rămas numai la stadiul de declaraţii formale deoarece, aplicarea lor ar

fi adus prejudici claselor dominante. Constituţia a fost structurată pe 8 titluri, titlurile pe capitole si

capitolele pe secţiuni. 

Titlurile, capitolele si secţiunile conţin dispoziţii cu privire la: teritoriul

româniei, drepturile românilor, puterile statului, prezentarea naţionala, Adunarea deputaţilor, Senat,

Domn, miniştri, puterea judecătoreasca, instituţiile judeţene şi comunale, finanţe, puterea armată, apoi

dispoziţii generale, revizuirea constituţiei, dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. 

Până la realizarea statului naţional unitar în 1918 Constituţia a fost supusa la 3 revizuiri: în anul

1879, 1884, 1917.62

2.Constituția României din 29 martie 1923

A doua jumatate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia

româneasca cunoaşte un ritm mai vioi de dezvoltare. Se desfiinţeaza sistemul breslelor, se înfiinţează

sistemul monetar naţional şi aparinstituţiile bancare de credit. În 1921 se realizează reforma agrară.

În lunga perioadă dintre cele două constituţii, transformările din economie au fost însoţite de

transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. 

Constituţia din 1923 este proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor de la 26 martie

1923, si de Senat la 27 martie 1923, promulgat la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.

Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală deoarece nu s-au respectat într-u totul

regulile de revizuire 

a constituţiei stabilite prin art. 12 al Constituţie din 1866. 

Ca şi constituţia precedentă, aceasta este sistematizată în 8 titluri şi anume: despre teritoriul

României, despre drepturile românilor, despre puterile statului, finanţe, puterea armată, dispoziţii

generale, revizuirea constituţiei, dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât priveşte egalitatea în drepturi a

femeii cu bărbatul, se spunea că legi speciale „vor determina condiţiile sub care femeile pot avea

exerciţiul drepturilor politice”. Trebuie reţinut de asemenea dispoziţiile din art. 17 care garantează

proprietatea privată şi cele din art. 15 care interzic înfiinţarea pedepse a confiscării averilor. Cât

priveşte puterile statului, pornind de la afirmaţia că toate puterile emană de la naţiune, Constituţia

din 1923 stabileşte că puterea legislativă se exercită colectiv de rege şi reprezentanţa naţională.

Aceasta este formată din doua camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul, alese de astă data prin vot

universal, egal, direct, obligator şi secret. Fără analiza în acest loc sistemul electoral introdus prin

constituţia din 1923 trebuie să remarcăm totuşi că era un mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor

pe avere. Senatul cuprindea si senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de

ani împliniti.

Puterea executiva aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia a înfiinţat Consiliul

legislativ. 

În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau

înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum si ale art. 103 care îi dădeau controlul

constituţionalităţii legilor Curţii de Casaţie, în secţiuni unite. 63

Constituţia din 1923 se aseamănă cu cea precedentă(1866) dar evident cea tânăra se afirma mai

democratică. Trebuie remarcat că şi constituţia din 1923 este una rigida deoarece procedura de

revizuire era una greoaie la fel ca precedenta sa. 

Ca exemplificare de conţinut constituţia a prevăzut în art. 11, că libertatea individuală este

garantată, că nimeni nu poate fi urmarit sau percheziţionat decât în cazurile şi dupa formele

prevăzute de legi; că nimeni nu poate fi deţinut sau arestat decât în puterea unui mandat

judecatoresc motivat care trebuie să fie comunicat în momentul arestării sau cel mai tarziu in 24 de

ore dupa deţinere sau arestare. Art. 13 prevede că domiciliul este inviolabil iar art. 22 proclamă că

libertatea conştiinţei este absolută. 

3.Constituţia României din 28 februarie 1938

Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social economice şi

politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constiuţii precedente. În condiţiile istorice

concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează dictatura personală la 10 februarie 1938.

consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul este supus la 24

februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.

Cele 100 de articole ale constituţie sunt sistematizate in 8 capitole: despre teritoriul României,

datoriile şi drepturile românilor, puterile statului, finanţe, oştire, dispoziţii generale, revizuirea

constituţiei, dispoziţii tranzitorii şi finale. 

Dispoziţiile constituţiei consacra dictatura regală şi exprimă în acelaşi timp tendinţa de restrângere a

drepturilor si libertaţilor democratice. Este seminificativ faptul că titlul doi al constituţiei incepe prin

a prevedea datoriile cetaţenilor. Constituţia interzice propovaduirea schimbării formei de

guvernamânt, împartirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, interzice şi lupta de

clasă. Ea apară proprietatea cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile

precedente. 

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, constituţia din 1938 le

concentreaza în mâinile regelui care este declarat „capul statului”. Regele exercita puterea legislativa

prin reprezentanţa naţionala, el având iniţiativă legislativă şi iniţiativa revizuirii constituţiei. El

sancţioneaza si promulgă legile, sancţiunea regala fiind condiţie de valabilitate a legii. Totodată,

regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate

sau nu erau in sesiune, putea dizolva adunarile, putea declara razboiul şi încheia pacea, etc. Puterea

executivă aparţinea, de asemenea regelui, care era inviolabil, raspunderea pentru actele emise

revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contra semneze actele de stat ale regelui. 

În ce priveste vârsta de la care cetaţeni aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru Adunarea

Deputaţilor ea este foarte ridicată si anume 30 de ani. Cât priveşte Senatul, el este format din 3

categorii de senatori, si anume: senatori numiţi de rege,senatori de drept si senatori aleşi. 64

4.Constituția României din 13 aprilie 1948

Elaborarea Constituţiei din 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se

proclamase republica populară. In aceste condiţii istorice, Adunarea Deputatilor se auto dizolva prin

efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948. Legea numarul 32/1948, incredinţeaza exercitarea puterii

legislative, până la constituirea Marii Adunării Naţionale, Guvernului. 

Alegerile au fost stabilite pentru 28 martie acelaşi an. Aleasa, Marea Adunare Naţionala se

întruneşte în sesiune la 6 aprilie 1948, ia în discuţie proiectul de constituţie întocmit de Consiliul

Frontului Democraţiei Populare şi adoptaConstituţia de la 13 aprilie 1948.

Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran, stat ce

a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reactiunii şi imperialismului.

Constituţia în 1948 stabileşte că întreaga putere emana de la popor şi aparţine poporului(art. 3). De

asemenea ea stabileşte că mijloacele de producţie aparţin statului ca bunuri ale întregului popor, sau

organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice. 

Enumerând bunurile care pot forma obiectul numai a proprietaţii de stat, ca bunuri ale întregului

popor, constituţia stabileşte că acestea constituie temelia materiala a propăşiri economice si a

independenţei naţionale a ţării, apărarea şi dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecarui

cetaţean. 65

5. Constituția României din 24 septembrie 1952

Viaţa economică şi socială a româniei a cunoscut în perioada următoare 

adoptării Constituţiei din 1948 o evoluţie în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în

parametri impuşi prin ocupaţia militară străina, rezultat trist al celui de-al Doilea Război Mondial şi

al politici dictate de statele coaliţiei antihitliriste, state care au neglijat interesele României şi

contribuţia s-a militară. Aceasta constituţie avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate in

10 capitole. 

Consacrând realitaţile economice, sociale si politice ale momentului istoric în care a fost adoptată,

constituţia menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate înca prin constituţia din 1948. Ea

conţine reglementari specifice privind puterea de stat, privind economia naţionala cu cele 3

formaţiuni social-economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şi particular capitalistă.

Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. În capitolul privitor la drepturile

fundamentale sunt proclamate formal drepturi şi libertăţi. În mod deosebit trebuie menţionat art. 80

care reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea pluralismului politic şi statorniceşte

rolul de forţă politică conducătoare a unui singur partid politic. 66

6. Constituția României din 21 august 1965

Perioada cuprinsă intre anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi

cooperatiste, desfiinţarea proprietaşii private, accentuarea conducerii nu numai politice ci şi statale de

catre un singur partid politic, Partidul Comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate.

Marea Adunare Naţionala aleasa în martie 1965 a ales o comisie pentru redactarea proiectului de

constituţie, comisie care a definitivat munca începută de comisia precedenta în 1961. la 29 iunie 1965

proiectul este publicat şi supus discuţiei publice. 

Constituţia adoptata la 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut 121 de articole sistematizate

in 9 titluri. 

Dispoziţiile constituţionale au consacrat forma republicana a statului, suveranitatea şi independenţa,

indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului. Cât priveşte titularul puterii se arata că acesta este

poporul. Constituţia menţine principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. În afara acestor

dispoziţii titlul I al constituţiei( Republica Socialistă România), cuprinde prevederi referitoare la

formele de proprietate, funcţiile statului, principiile politici externe, cetăţenie, organizarea

administrativa a statului, drepturile, libertaţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt

reglementate în titlul II iar titlurile de la III-VII, consacră organizarea statală a puterii. În această

privinţa constituţia structureaza organele de stat în 4 mari categorii, şi anume: organele puterii de

stat, organele administraţie de stat(ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţie de stat,

comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale

administraţie de stat), organele judecătoreşti şi organele procuraturii. 67

7. Constituția României din 8 decembrie 1991

În contextul în care revoluţia din 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului comunist,

parlamentului ales la 20 mai 1990 îi revenea misiunea importantă de a elabora Constituţia României.

S-au elaborat o serie de acte cu caracter constituţional, care au format pana la 8 decembrie 1991

Constituţia României alături de dispoziţiile fostei constituţii, care nu a fost abrogate. De la

elaborarea constituţiei a raspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre

statul de drept, democratic şi social.

Conţinutul normativ al constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 156 de articole,

care sunt grupate în 8 titluri. 

Primul titlu cuprinde norme referitoate la structura unitară a statului, la forma sa republicană de

guvernământ. Statul roman este caracterizat ca un stat de drept, democratic şi social în care

suveranitatea naţionala aparţine poporului care o exercita prin organele sale reprezentative sau prin

referendum. În legatura cu teritoriul este organizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Tot în

acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi se garanteaza dreptul persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,

lingvistice şi religioase. O prevedere importanta se refera la obligaţia statului roman de a sprijini

întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea,

dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Întâlnim de

asemenea în acest titlu regula în sensul căreia cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a

dobândit-o prin naştere. Unele dispoziţţii privesc relaţiile internaţionale ale României, definite cu

relaţii paşnice şi de buna vecinătate, şi valoarea juridica a tratatelor internaţionale. 

In cel de-al doilea titlu sunt consacrate inviolabilităţile precum dreptul la viaţă,la integritate fizică, la

integritate psihică, la apărare, libera circulaţie, libertatea individuală, etc. Apoi drepturile şi

libertăţile social-economice şi culturale(dreptul la învăţătură,la ocrotirea sănătăţii, dreptul de

proprietate, dreptul la moştenire, etc.), şi drepturile exclusiv politice(dreptul de vot şi dreptul de a fi

ales). Drepturile şi libertăţiile social-politice (libertatea conştiinţei de exprimare, dreptul la

informaţie, dreptul de asociere, etc.) sunt de asemenea, incluse aici, alături de drepturile-garanţii

(dreptul de petiţionare). 

În titlul III sunt stabilite îndatoriri cu importanţă deosebită, în mod special pentru domeniul militar,

şi anume Îndatoririle Fundamentale: îndatorirea de fidelitate faţă de ţară, de apărarea patriei, de a

satisface serviciul militar, de a contribui la cheltuielile publice şi îndatorirea de exercitare cu bună

credinţă a drepturilorşi libertăţilor de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Titlul IV reglementează avocatul poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Mai

apar reglementări importante privitoare la Parlament: structura bicamerala a Parlamentul este ales

prin vot universal, secret, direct şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani. 

Guvernul este reglementat conţinând norme privitoare la compoziţia, investitura, incompatibilitatea

şi actele acestuia. Sunt consacrate raporturile Parlament-Guvern: obligaţia informării

Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune intrebari, şi de a adresa interpelări, angajarea

raspunderii Guvernului şi moţiunea de cenzură, delegarea legislativă. 

In titlul V, Curtea Constituţionala reglementeaza controlul constituţionalităţii, titlul VI se refera

la integrarea euro-atlantica, titlul VII reglementează iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale,

conturând de altfel, caracterul rigid al constituţiei.

Titlul al VIII-lea şi ultimul cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a constituţiei, conflict

temporal de legi, instituţii existente şi cele viitoare.

8. Constituția României din 2003

Proiectul de revizuire a constituţiei adoptat în parlament a fost supus unui referendum pe 18 şi 19

octombrie 2003. Prezenţa la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanţi au votat pentru

modificarea constituţiei. Totuşi, procentele au fost contestate de organizaţiile de monitorizare, ce au

raportat abuzuri (folosirea neconstituţională a urnelor volante şi permiterea unor cetăţeni a vota de

mai multe ori). Nici una dintre aceste reclamaţii nu a putut fi dovedită, însă. Noua constituţie a intrat

în vigoare pe 29 octombire 2003. 

3.2.2. Codul civil și de procedură civilă

Aşa cum Constituţia reprezintă principalul izvor pentru Dreptul Constituţional la fel si Codul Civil

este considerat principalul izvor al Dreptului Civil,el cuprinzând aproape toate instituţiile acestui

drept.

Codul civil roman, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cuprinde principalele norme ale dreptului

nostru civil. A fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 şi pus în aplicare la

1 decembrie 1865. A fost elaborat dupa modelul Codului civil francez din 1804 (Codul

Napoleon), luându- se în considerare şi modificările aduse între timp acestui Cod, precum si proiectul

de Cod civil italian al ministrului Pisanelli, legea franceză asupra transcripţiei din 23 martie 1853,

legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, dispoziţii din vechiul drept romanesc. Codul

Calimach aplicat până atunci în Moldova şi Legiuirea (Codicele) Caragea din Ţara Românească,

celelalte legi civile, ordonante domneşti şi instrucţiuni ministeriale au fost abrogate. 

Acest Cod a inceput să se aplice şi în Transilvania, de la data de 15 septembrie 1943, in temeiul Legii

nr. 389 din 22 iunie 1943. 

„Codul civil a fost publicat în mai multe numere din Monitorul Oficial, dupa cum urmeaza: art. 1-

347 in nr. 271 din 4 decembrie 1864; art. 348-516 in nr. 7 (supliment) din 12 ianuarie 1865; art. 517-

706 in nr. 8 (supliment) din 13 ianuarie 1865; art. 707-1119 in nr. 8 (supliment) din 14 ianuarie 1865;

art. 1120-1483 in nr. 11 (supliment) din 16 ianuarie 1865; art. 1484 -1914 in nr. 13 (supliment) din 19

ianuarie 1865.” (1) „Codul civil roman cuprinde 1914 articole .Structural este alcătuit dintr-un titlu

preliminar „Despre efectele si aplicarea legilor in genere” si trei carti :

~Cartea I- „ Despre persoane” (in prezent abrogată) ;

~Cartea II- „Despre bunuri şi despre deosebitele modificări ale proprietăţii” (cu IV titluri) ;

~Cartea III- „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea” (cu XX titluri) ; „ 

- reglementează condiţia juridica a persoanelor fizice(majore de la vârsta de 21 de ani ), în baza

principiului egalităţii tuturor în faţa legilor. 

- persoanele juridice sunt cu scop lucrativ (a căror activitate era reglementată de Camera de Comerţ)

şi fără scop lucrativ .

-relaţiile de rudenie privesc căsătoria, divorţul, paternitatea.

-familia este laicizata prin căsătoria şi divorţul civil obligatorii; căsătoria este considerată un

contract (ca şi în Codul napoleonian).

În prima formă a codului raporturile dintre soţi erau dominate de principiul puterii măritale a

soţului (decretat „cap de familie”), femeia fiind lipsită de drepturi (inclusiv politice). 

Cercetarea paternităţii copiilor era interzisă, sub pretextul apărării familiei legale; chiar recunoscut

de tată, fiul natural putea avea doar beneficiul stării civile dar nu şi alte drepturi şi obligaţii

(existente doar între mama şi copilul ei natural).

Cartea a II a şi a III a privesc bunurile şi modul de dobândire şi transmiterea proprietăţii. 

-proprietatea este amplu reglementată: formele de stăpânire (nu dă proprietate, posesia, detenţia),

drepturile reale (servituţile,uzufructul s.a.)

-răspunderea civila este contractuala ( creata prin încalcarea unei obligaţii născută prin contract)

sau delictuală ( rezultată prin fapt ilicit al unei persoane care aduce un prejudiciu alteia ) –în ambele

cazuri prejudiciul trebuind să fie acoperit integral de partea care nu-şi îndeplineşte obligaţia. 

-codul consacră răspunderea personala prin fapta proprie; răspunderea colectivă sau răspunderea

prin faptele altuia (a părinţilor pentru faptele copiilor minori s.a.).

-în încheierea contractelor este consacrat principiul autonomiei de vointa a părţilor, consimţământul

acestora trebuie să fie liber şi neviciat prin eroare, dol sau violenţă.

-contractele sunt clasificate în consensuale (prin simplul acord de voinţă) şi solemne (a căror

încheiere este însoţită de îndeplinirea unei formalităţi).

-proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice între vii sau „mortis causa”, pe cale succesorală

(ab intestat-în care ordinea succesorala e dată de gradul de rudenie: succesorii legitimi, naturali,

soţul supravieţuitor etc) sau testamentară; se reglementează amănunţit deschiderea succesiunii,

categoriile de succesori, lichidarea succesiunii.

-testamentul poate fi: olograf (scris, semnat şi datat de testator); autentic (semnat de testator şi

transmis judecatorului care îi confera autenticitate prin citirea în şedinţa publică); mistic (secret,

semnat de testator şi prezentat închis şi pecetluit judecătorului în baza unui proces- verbal,pentru a fi

deschis în condiţiile indicate de testator ).

De-a lungul timpului, numeroase acte normative au abrogat, modificat sau completat articole ale

Codului civil 

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia juridică a

drepturilor subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege. 

Deşi, noţiunea de acţiune civilă este desemnată pt a înlocui termenul de cerere de chemare în judecată între

cele 2 noţiuni nu se pune semnul de egalitate pt că cererea de chemare în judecată reprezintă una dintre

formele de manifestare ale acţiunii civile. 

Acţiunea civilă există chiar înaintea cererii chiar şi atunci când titularul dreptului subiectiv nu sesizează

instanţa. Patru condiţii generale de exercitare a acţiunii civile:

1. afirmarea unui drept; 

2. interesul;

3. capacitatea procesuală; 

4. calitatea procesuală

3.2.3.Codul penal și de procedură penală

Partea generală vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului penal.

După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de Competenţe generale. Competenţele pe care

le vei dobândi sunt următoarele: înţelegerea rolului disciplinei Drept penal- partea general în cadrul

sistemului ştiinţelor juridice; cunoaşterea noţiunilor specifice părţii generale a dreptului penal; explicarea şi

interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi aconţinuturilor teoretice şi practice ale acestei

discipline;cunoaşterea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina dreptpartea generală; capacitatea

de a interpreta normele dedrept penal în raport cu situaţiile.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

-Dreptul penal–ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuniintroductive;

-Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp;

-Teoria infracţiunii;

Conţinutul infracţiunii.Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare. În prima unitate de

învăţare, intitulatăDreptul penal–ramură a dreptului şi următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea

capacitatea: să realizezi delimitezi conceptual noţiuneade drept penal;

-să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;

- să identifici formele raporturilor juridico-penale;

CONCLUZII

Tratatele, convenţiile si celelalte acte internaţionale, precum şi legislaţia interna a statelor cu privire

la drepturile fundamentale ale omului constituie, fara doar si poate, o recunoaştere incontestabilă a

complexităţii si originalităţii acestei valoroase instituţii juridice , dar si mai mult a faptului că făra

aceste drepturi nu poate fi infaptuită o societate democratică ce constituie o condiţie primordială in

afirmarea demnităţii fiecărui individ atât pe plan intern, cât si pe plan extern prin faptul că in

cuprinsul lor sunt consacrate principii ale drepturilor si libertăţilor.

Consider că toate aceste acte, fie interne, fie internaţionale referitoare la drepturile omului,

reprezintă un răspuns la o problemă universală şi vizează noile democraţii la modul cel mai direct.

Astfel, consacrarea acestor principii este una prioritară pentru fiecare cetăţean, indiferent de situaţia

socială, politică, funcţia publică, vârsta, religie etc. iar normele fixate atât pe plan internaţional, cât şi

cele în legile interne ale statului, reies din convingerea că nu omul există pentru binele statului, ci

statul există pentru binele omului. Astfel, cu atât este mai importantă legislaţia naţională referitoare

la drepturile omului, cu cât aceasta cuprinde mai multe principii ridicate la rang de

constituţionalitate, confirmând în felul acesta pe plan internaţional statutul său de stat democratic al

Romaniei. Evident, toate aceste prevederi cu referire la drepturile si libertăţile fundamentale ale

omului se afla într-o strânsă legătură şi nici un drept nu poate fi realizat şi asigurat integral

dacă unul dintre principiile consacrate este încălcat.

Organizarea societăţii într-un stat implica faptul că autorităţile dispun de puterea de a

impune principii care guvernează societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea socială a

drepturilor omului este ăn primul rând aceea de a asigura o noua bază pentru formularea unor

standarde menite să garanteze faptul că sistemul statal va servi intereselor oamenilor şi nu va leza

drepturile acestora. Textele internaţionale au inspirat in mod direct si au reflectat, în totalitate sau în

parte, o gama întreagă de instrumente complementare cu implicaţii asupra legislaţiilor naţionale ale

statelor, referitoare constituţionalizarea principiilor referitoare la libertatea de asociere (drepturi

sindicale), politica locurilor de muncă; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor

deficiente mintal şi handicapate, progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei şi a

subnutriţiei); folosirea progreselor înregistrate de ştiinţa şi tehnica în interesul păcii şi în beneficiul

omenirii; cooperarea şi dezvoltarea culturală pe scara internaţională; mass-media şi contribuţia

acesteia la întărirea păcii şi întelegerii internaţionale; lupta împotriva rasismului, instigării la război

şi apartheidului; lupta împotriva terorismului şi nu în ultimul rând promovarea drepturilor omului.

Observăm că de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante personale şi chiar

intime ale individului.

În aceste condiţii, importanţa actelor naţionale şi internaţionale care consacră principii este impusă de

la sine si prezintă o adevărată garanţie pentru apărarea drepturilor omului atunci când în ordinea

internă acestea derogă fie de la legislaţia internă, fie de la principiile internaţionale de protectie a

acestor norme.

Actele naţionale referitoare la drepturile omului prezintă un interes deosebit, mai ales în sensul că, în

funcţie de armonizarea lor cu cele internaţionale, se poate aprecia cum un stat sau altul se

conformează documentelor internaţionale, în acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state

democratice bazate pe statul de drept, în care demnitatea omului, drepturile şi libertaţile lui, precum

si libera dezvoltare a fiinţei umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Documentele

internaţionale referitoare la drepturile şi libertaţile fundamentale ale persoanei reprezintă, la rândul

lor, un etalon şi un punct de pornire pentru toate popoarele lumii, atunci când acestea se confrunta

cu probleme la acest capitol, cetaţenii având posibilitatea să se bucure de plenitudinea drepturilor

lor. 

Principiile generale de drept sunt prescripţiile fundametale care canalizează crearea dreptului şi

aplicarea sa. 

Ele sunt străbătute de o dubla dialectică – externă şi internă. Dialectica externă priveşte dependenţa

principiilor de ansamblul condiţiilor sociale, de structură societaţii în ansamblu. O privire generală

asupra evoluţiei sistemelor de drept şi a principiilor conducătoare ne indică faptul că ritmul transformării

acestora este, în general lent. Dialectica internă a principiilor dreptului priveşte ansamblul legăturilor

interne caracterstice sistemului juridic, interferenţele părţilor sale componente.

În privinţa utilităţii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merită atenţie

cel puţin din două unghiuri: 

a) Principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul n-ar putea

fi conceput.În acest sens, principiile de drept exercită o constructivă , ele orientează activitatea

legiuitorului; 

b) Principiile generale au rol şi în administrarea justiţiei. Cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului,

trebuie să cunoască nu numai 'litera' legii, ci şi 'spiritul' său, iar principiile de drept alcătuiesc chiar

'spiritul legii'. Omul de drept trebuie să constate nu numai 'pozitivitatea' legii, el trebuie să-si explice

şi raţiunea existenţei sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale. 

În sfârşit, în cazuri determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare,

atunci când, într-o cauză civila sau comercială, legea tace, judecătorul soluţionand cauza în temeiul

principiilor generale de drept.

ÎIn concluzie, acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului –

garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive – şi a congruenţei

sistemului legislativ – adică concordanţa legilor, oportunitatea lor.

BIBLIOGRAFIE 

1. A. Bolintineanu, I. Ceterchi, N. Androne – “Drepturile omului in lumea contemporană”, Editura Politică,

București 1980.

2. A.Kiss,Le role de la Declaration universelle des droits del’homme dans le developpement du droit

international,O.N.U.,Bulletin des droits de l’homme,1988.

3. I. Cloșcă – “Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite”, Fundația Europeană Drăgan, Lugoj 1997.

4. Ion Diaconu – “Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”, Editura Lumina Lex 2001.

5. Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin, Omul și drepturile sale, Tipografia Ministerului de

Interne.

6. Marțian I. Niciu, Organizații internaționale guvernamentale, Editura Fundației “Chemarea”, Iași 1994

7. RalucaMiga-Beşteliu,Dreptinternațional.IntroducereînDreptulinternaționalpublic,Editura All Bucureşti,

1998.

8. V. Crețu – “Drept internațional public”, Editura fundației “România de mâine”, București 1999.

9. Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemaţionale care garantează drepturile

omului, în „Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale", Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 

10. Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureșt.

11. V. Popa, Care sunt și cum se pot apăra drepturile omului, Editura Luminalex.

12. Viorel Marcu, Les mecanismes internationaux garantissant les Droits de l'Homme,

These dedoctorat, Cluj-Napoca, 1997. 

13. X. Prétot - Le droit social europeen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.

14. ***Declarația din 1789 – “ignorarea, uitarea sau disprețul față de om” sunt singurele cause ale

nefericirii publice și ale corupției guvernanților

15. ***Rezoluția 54/109 din 9 decembrie 1999

16. *** Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi prin Pactul cu privire la Drepturile

Economice, Sociale şi Culturale. 

17. ***Revista Drepturile Omului, IRDO, nr.4/2001 

18. ***Rezoluția 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a

ratificat Convenția la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr.342,publicat în Buletinul Oficial al

României, parteaI, nr. 94din28 noiembrie1981 

19. Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 

20. Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998 

21. Marţian Niciu, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad, 1997. Thomas Buergenthal si

Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, 1996 

1 I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,

p. 12.

2Pentru o aprofundare a noţiunii de sistem vezi I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. 

Servo-Sat, Arad, 2001, p. 7-12

3P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 2007, p. 29-31

4idem, p. 32-34

55 I. Deleanu, op. cit., p. 16 şi urm

6 I. Deleanu, op. cit., p. 24-27

7I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 31

8I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 23

9 Gh. Lupu, Gh. Avornic, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina, Chişinău, 1997, p. 64

10N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 146

11T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, vol. I, 

p. 35-37

12I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2001, 

p. 41-46.

13N. Popa, op. cit., p. 156

14I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 39-40

15 Pentru detalii vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 188-205

1616 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 201

17T. Drăganu, op. cit., p. 103

18I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 41

19Gh. Mihai, op cit, p. 62

20I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 47

21Idem, p. 48

22T. Drăganu, op. cit., p. 42

23 C. Ionescu, op. cit., p. 148

24N. Popa, Op. citata, p. 72

25I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 65-69

26C. Ionescu, op. cit., p. 156 şi urm

27 A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional– tratat elementar, vol. I, Editura 

Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.7 

28Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All 

Beck, 2005, p. 40. 

29 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, 

p. 40.

30 A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 

77.

31Conform prezentării pe larg, în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat

elementar, vol. I, p. 121-126.

32Mihai-Constantin Eremia, Daniela Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, Editura

Hamangiu, 2006. p. 11.

33 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 55-57

34Jéan-Louis Bergel, Théorie Générale du Droit, edition3e, Dalloz, Paris, 1999, p.62

35Jéan-Louis Bergel, op.cit., p.2

36M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p.5

3737 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p.9.

38 I. Deleanu Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil: norme naţionale, Editura Universul 

Juridic, Bucureşti 2008, p. 64

39Ioana Muraru Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Actami, Bucureşti 2008, p.16

40 I. Tanăsescu Drept constituţional şi instituţii publice, Editura All Beck, Bucureşti 2005, p.37

41 J. J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii, Editura Institutul Europrean, 2006, p.14

42Hoebel, The low of primitive man, Canbridge, 1954, pg. 208 (citat după Nicolae Popa, Teoria generală

a dreptului, Bucureşti, 1996, pg. 53)

43 Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ed. Militară, 1998 pg. 28-29

44Montesquieu, Despre spiritul legilor, Edit. Şiintifică, Bucuresti, 1964, vol I, pg. 17

45Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Edit. Academiei, Bucureşti, 1964, (citat după Ion Craiovan, Teoria

generala a dreptului, pg. 32)

46Georgio Del Vecchio, Lecţii de Filosofie Juridică, Edit. Europa nova, 1996, pg. 128

47Hans Kelson, Theorie pure de droit, Dalloz, Paris, pg. 90-111; 299

48 Balahur Doina , Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Bucureşti 2005, Editura

All Beck, p.32

49 Purdă Nicolae , Protecţia drepturilor omului – mecanisme interne şi internaţionale , Bucureşti 2001,

Editura Lumina Lex, p.25 

50 Büergenthal Thomas, Webwr Renate , Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti 2006, 

Editura All, p.28

51 Fuerea Augustin , Drept comunitar european, Bucureşti 2005, Editura All Beck, p.59