RAPORT AL

SALVAŢI COPIII ROMÂNIA

către Comitetul Naţiunilor Unite

pentru Drepturile Copilului – Geneva

referitor la al Doilea Raport Periodic

al Guvernului României pentru intervalul 1995 - 2002

Adresa: România, Bucureşti, sector 1, 010899, Intr. Ştefan Furtună nrTel: + 40 1 212 61 76 Fax: + 40 1 312 44 86 E-mail: rosc@mb.roknet.roPersoană de contact: Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv

. 3

1

1. MĂSURI GENERALE DE IMPLEMENTARE – EVOLUŢIA REFORMEI ÎN

DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI ÎN DIFICULTATE

Perioada 1993 - 1997, până în momentul adoptarii de catre Guvern a Ordonantei de Urgenta nr. 26 privind protectia copilului aflat in dificultate, s-a caracterizat printr-o succesiune de decrete, legi si hotarari de guvern in acest domeniu, care însă nu au reuşit să se constituie într-o bază legislativă unitară care să cuprindă întreaga problematică a protecţiei copilului. Necesitatea unor noi reglementari legislative, absolut necesare în condiţiile apariţiei unor noi probleme sociale neacoperite de sistemul legislativ (spre exemplu situaţia copiilor străzii, a copiilor din familii ce trăiesc sub nivelul pragului de sărăcie, a copiilor infectaţi cu virusul HIV/SIDA, etc.) s-a concretizat în anul 1997 prin apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 26 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Primul pas în stabilirea principalelor direcţii de acţiune în favoarea copilului aflat în dificultate a fost acela prin care s-a definit categoriile de copii care necesită ajutor special din partea statului şi a comunităţii. Prin aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 26/1997 s-a renunţat la termenul de "minor" şi la categoriile acestuia, folosindu-se conceptul nou de "copil aflat în dificultate". Prin acest ultim concept se acoperă toate categoriile de copii care necesită sprijin şi intervenţie din partea statului, fie că au sau nu o familie:

1. Copilul orfan de unul sau ambii parinţi – ai cărui parinţi sunt decedaţi, dispăruţi sau decăzuţi din drepturile parinteşti;

2. Copilul abandonat temporar sau permanent în instituţiile de ocrotire sau aflat în plasament familial sau adopţie;

3. Copilul deficient – bolnav cronic, cu tulburari de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale sau cu dificultăţi de învaţare- care necesită îngrijire si educaţie specială, ce nu îi poate fi asigurată de propria familie. În această situaţie tipul de intervenţie educaţională, realizată în unitaţile învăţamântului special, se constituie în forme de protecţie specială pentru copiii – elevi cu cerinţe educative speciale;

4. Copilul care a săvârşit fapte penale dar nu raspunde penal; 5. Copilul care a abandonat şcoala si familia şi îşi petrece viaţa in stradă,

aparţinând categoriei de “ copiii ai străzii “; 6. Copilul aflat într-o familie care traieşte în sărăcie; 7. Copilul din comunităţi minoritare marginalizate; 8. Copilul victimă a unor calamităţi naturale, războaie sau alte catastrofe; 9. Copilul supus unor rele tratamente – abuzat sau neglijat.

Anul 1997 este marcat şi de transferul responsabilităţii protecţiei copilului în dificultate către autorităţile publice locale prin crearea Comisiilor Judeţene de Protecţie a Copilului şi a Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului la nivel local, subordonate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, organism central de elaborare a politicilor naţionale în domeniu şi de monitorizare a implementării acestora. Această descentralizare necesară a avut însă şi consecinţe negative datorate insuficienţei resurselor materiale şi umane la nivel local.

2

În februarie 2001, au avut loc consultări la nivel local pentru elaborarea unor propunei coerente şi unitare privind Strategia guvernamentală de reformă a sistemului protecţiei copilului. La aceste consultări au participat reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, precum şi din partea organizaţiilor neguvernamentale. Cu ocazia acestor întâlniri au fost reactualizate planurile naţionale iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii, în favoarea copiilor rromi, copiilor expuşi abuzurilor, copiilor a căror muncă este exploatată şi a copiilor cu dizabilităţi. Ca urmare a consultărilor s-au evidenţiat trei propuneri majore: elaborarea strategiei de protecţie a copilului aflat în dificultate, elaborarea Legii Copilului, înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului. În anul 2001, a fost elaborată o nouă Strategie guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004), având ca direcţii generale:

- menţinerea copilului în mediul familial, atunci când este în interesul superior al copilului, şi prevenirea abandonului copiilor prin sprijinirea familiilor aflate în situaţii de risc;

- reducerea numărului de copii afalţi în instituţii (cu aprox. 25.000 copii până la sfârşitul anului 2004), prin dezvoltarea şi diversificarea de servicii alternative destinate unei îngrijiri personalizate şi adecvate nevoilor copilului;

- promovarea adopţiei ca măsură specială de protecţie a copilului, cu accent pe încurajarea adopţiei naţionale. Adopţia internaţională va fi practicată ca ultimă modalitate de protecţie a copilului în familie;

- continuarea procesului de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului, creşterea eficienţei managementului resurselor financiare, materiale şi umane;

- crearea unui sistem de acreditare şi monitorizare la nivel naţional a organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului, în conformitate cu standardele minime obligatorii;

- crearea şi dezvoltarea unui sistem naţional de monitorizare şi evaluare a situaţiei copilului aflat în dificultate, a serviciilor şi instituţiilor de protecţie a copilului, precum şi a resurselor financiare alocate de la nivel central/local.

De asemenea, noua strategie guvernamentală identifică şi eveidenţiază rolul fiecărei instituţii implicate în realizarea obiectivelor menţionate anterior. Pentru a asigura includerea în Legea Copilului, aflată în stadiul de proiect de lege, a tuturor drepturilor stipulate în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, Salvaţi Copiii a organizat 10 întâlniri de lucru la care au participat 62 de specialişti în domeniul drepturilor copilului. Recomandările referitoare la proiectul Legii Copilului, rezultate în urma acestor dezbateri, au fost înaintate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţii. În octombrie 2001, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 121, adopţiile internaţionale au fost sistate pe o perioadă de 1 an, datorită depistării unui număr mare de adopţii ilegale şi datorită unor deficienţe în sistemul de monitorizare post-adopţie. În prezent se reanalizează regimul juridic al adopţiilor internaţionale în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Ministerul Jusţiei au în lucru un proiect de lege privind adopţia, care

3

urmează a fi finalizat până la sfârşitul perioadei de suspendare a procedurilor referitoare la adopţia internaţională.

2. DEFINIŢIA COPILULUI 2.1 Durata învăţământului obligatoriu În cadrul reformei iniţiate în sistemul de învăţământ, una dintre măsurile adoptate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a fost ca învăţământul general obligatoriu să fie de 9 ani, începând cu anul şcolar 2002 – 2003. Unul dintre considerentele care a determinat această modificare îl constituie creşterea fenomenului de abandon şcolar, aceasta manifestându-se în special la nivelul învăţământului secundar (vezi cap. 7). 2.2 Încuviinţarea actului sexual Până în anul 2001, prevederile legale stipulau expres faptul că se pedepseşte întreţinerea de relaţii sexuale cu fete având vârsta mai mică de 14 ani, în timp ce pentru băieţi nu existau nici un fel de prevederi exprese cu privire la această problemă. Această diferenţă pornea de la faptul că relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex erau interzise. Prin legea 61/2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, a fost eliminată situaţia de discriminare între băieţi şi fete. Incriminările cu privire la faptele de viol, perversiune sexuală, corupţie sexuală, hărţuire sexuală sau actul sexual cu un minor fac referire în prezent atât la fete, cât şi la băieţi. Conform modificărilor recente se pedepseşte întreţinerea de relaţii sexuale cu minori având vârsta mai mică de 15 ani. Totodată, se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex cu vârsta între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. 2.3 Cazurile în care criteriul pubertăţii este folosit în aplicarea Codului Penal; aplicarea diferită pentru fete şi pentru băieţi Având în vedere modificările adusă de Legea 61/2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, nu mai putem vorbi de diferenţe în aplicarea Legii penale pe criteriul pubertăţii.

3. PRINCIPII GENERALE

4

3.1 Principiul non-discriminării (art. 2) În domeniul protecţiei sociale, prin Legea privind venitul minim garantat nr. 416/2001 mamele au dreptul la o alocaţie pentru fiecare dintre primii 4 copii născuţi vii în România, indiferent de cetăţenie. Venitul minim garantat, întemeiat pe principiul solidarităţii sociale, se acordă şi cetăţenilor altor state sau apatrizilor, în condiţiile legislaţiei române, care au reşedinţa în România sau, după caz, domiciliul în România. Deşi principiul non-discriminării este stipulat în Constituţie, există anumite categorii de copii care se confruntă cu discriminări directe sau indirecte: copiii cu dizabilităţi, copiii infectaţi HIV/SIDA, copiii rromi, copiii din instituţii, copiii străzii, copiii din familii sărace (vezi capitolele 5,6,7 şi 8). 3.2 Principiul întâietăţii interesului superior al copilului (art.3) Referitor la atribuţiile serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului, alături de cele incluse în raport propunem adăugarea următoarelor responsabilităţi esenţiale în prevenirea abandonului copiilor şi protecţia copiilor adoptaţi:

• acţionează pentru prevenirea abandonului copiilor prin planning familial şi prin educaţie contraceptivă; în acest scop, în cadrul serviciului public specializat pentru protecţia copilului se organizează şi funcţionează servicii de prevenire a abandonului copilului prin planning familial şi prin educaţie contraceptivă;

• identifică copiii care pot fi protejaţi prin adopţie, în condiţiile legii, de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează, şi prezintă preşedintelui comisiei sau unuia dintre vicepreşedinţi, în termen de 5 zile de la data identificării, datele de identitate şi alte informaţii pertinente referitoare la situaţia acestora, spre a fi comunicate Comitetului Român pentru Adopţii;

• identifică familiile sau persoanele care doresc să adopte copii de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează; evaluează condiţiile materiale şi garanţiile morale pe care acestea le prezintă şi face propuneri comisiei cu privire la eliberarea atestatului de familie sau de persoană aptă să adopte copii; transmite cererile de adopţie ale acestor familii sau persoane Comitetului Român pentru Adopţii, însoţite de atestatul de persoană sau de familie aptă să adopte copii, în termen de 5 zile de la eliberarea acestuia;

• urmăreşte evoluţia copiilor adoptaţi de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează, precum şi a relaţiilor dintre aceştia şi părinţii lor adoptivi, pe o perioadă de cel puţin 2 ani de la încuviinţarea adopţiilor pe care le-au sprijinit; prezintă rapoarte comisiei cu privire la aceste aspecte, trimestrial sau la cererea acesteia; sprijină părinţii adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligaţiei de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale copilului o permit.

3.3. Dreptul la viaţă, dezvoltare şi supravieţuire În anul 1999, 41,2 % din populaţia României trăia sub pragul sărăciei, acesta fiind definit ca nivelul sub care nici 60% din nevoile de bază ale unei gospodării nu sunt acoperite. Pentru

5

anul 2000, statisticile indică o creştere a procentului până la 43%. Această indicator negativ are repercursiuni directe asupra copiilor, 80% dintre familiile cu mai mult de trei copii trăind sub pragul sărăciei, în aceste familii aflându-se mai mult de 50% din copiii României. Transformările induse de perioada de tranziţie pe care România o traversează au impact direct asupra dezvoltării şi chiar supravieţuirii copilului prin următoarele:

- reducerea veniturilor şi creşterea disparităţilor între categoriile sociale; - adâncirea sărăciei mai ales în cazul familiilor cu mulţi copii; - involuţia demografică: reducerea numărului noilor născuţi, ratei fertilităţii, creşterea

alarmantă a numărului avorturilor şi a ratei mortalităţii infantile; - serviciile de sănătate pentru populaţie au şi ele o evoluţie negativă; - scăderea motivaţiei pentru educaţie: creşterea ratei abandonului şcolar, scăderea

gradului de cuprindere în învăţământ; - disparităţi rural – urban în ceea ce priveşte accesul la educaţie, servicii sociale şi de

sănătate, standardele de viaţă etc. O altă problemă o reprezintă infrastructura deficitară din cadrul unor unităţi şcolare, spitale, instituţii de ocrotire a copilului, acesta punând în pericol sănătatea copiilor şi chiar supravieţuirea acestora. Acest fapt se datorează bugetelor locale reduse, precum şi unui management ineficient al resurselor. 3.4. Respectare opiniilor copilului Chiar dacă în ultima perioadă, au fost iniţiate o serie de programe la nivelul organizaţiilor neguvernamentale, care încurajează participarea copiilor în luarea unor decizii care afectează viaţa lor personală şi exprimarea liberă a opiniilor, cunoaşterea şi respectarea acestui drept rămân la un nivel scăzut. În urma unor studii realizate de Organizaţia Salvaţi Copiii, s-a constatat că modelul educaţional existent atât în mediul familial cât şi în cadrul sistemului de învăţământ, este departe de a fi participativ. Grupurile cu riscul cel mai ridicat în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la participare sunt copiii din instituţii, copiii din zonele rurale şi copiii din familii cu condiţii socio-economice deficitare.

4. DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CIVILE Accesul la informaţii corespunzătoare

Şcoala reprezintă unul dintre cele mai importante medii de informare. Conform unui studiu realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii ("Copiii şi drepturile lor. Dreptul copilului la participare – Bucureşti, 2000), 72% dintre copiii intervievaţi au primit informaţii privind drepturile lor în cadrul orelor de educaţie civică şi a programelor desfăşurate de organizaţiile neguvernamentale în şcoli. Cu toate acestea, accesul copiilor la alt gen de informaţii decât cele cuprinse în programa şcolară este cu atât mai dificl cu cât în şcoli numărul calculatoarelor disponibile cu acces la internet este foarte redus, iar fondul de carte al bibliotecilor şcolare este învechit şi redus ca număr (vezi cap. 7).

6

O altă sursă de informare a copiilor şi tinerilor o reprezintă mass-media. În studiul menţionat anterior, 52% dintre copii susţin că au primit informaţii referitoare la drepturile lor prin intermediul televiziunii. În general, copiii au exprimat un grad ridicat de satisfacţie privind efortul mass-media de a oferi informaţii conform aşteptărilor lor. Privitor la protecţia copilor, prin Legea audiovizualului, mass-media are obligaţia de a informa în mod adecvat opinia publică, fiind interzisă prejudicierea interesului tinerilor. Televiziunea şi radio trebuie să informeze asupra specificului emisiunilor la care minorii nu au acces sau acesta este restricţionat de către acordul părinţilor. Unul dintre domeniile în care copiii nu beneficiază de informaţii suficiente îl reprezintă educaţia pentru sănătate. Atât la nivelul şcolilor cât şi în mass-media, informaţia oferită tinerilor în acest sens, este nesatisfăcătoare. Ca urmare a experienţei în derularea unor programe de educaţie pentru sănătate, Organizaţia Salvaţi Copiii a încheiat un protocol de colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cadrul programului naţional "Educaţia pentru sănătate în şcoala românească". Prin acest program naţional se urmăreşte:

- elaborarea de programe şcolare de promovare a sănătăţii şi de educaţie, ca materii opţionale şi/sau ca ore integrate în alte materii, cât şi ca activitate extracurriculară

- formarea cadrelor didactice în vederea susţinerii acestor ore în şcoală - elaborarea unor materiale suport pentru aceste cursuri (manuale, ghiduri pentru

profesori şi elevi, pliante, broşuri, etc.) - promovarea unor campanii de educaţie pentru sănătate în colaborare cu instituţii

guvernamentale, nonguvernamentale, companii private.

5. MEDIUL FAMILIAL ŞI ÎNGRIJIRI ALTERNATIVE De la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, un pricipiu important impus de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului a fost inclus printre principiile constituţionale . În acest sens, art.45 din Constituţie dispune: "Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în relizarea drepturilor lor". România a semnat şi a ratificat convenţii internaţionale în domeniul protecţiei copilului: Convenţia de la Haga privind protecţia copiilor şi cooperării în adopţia internaţională, ratificată prin Legea nr.84/1994, Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei, nr.1286(1996) privind o strategie europeană pentru copii; Rezoluţia (77) 33 a Consiliului Europei, privind plasamentul copiilor; Recomandarea nr.(94) 14 a Consiliului Europei, privind politicile familiale unitare şi integrate. La aceste acte normative internaţionale se adaugă legislaţia românească care reglementează drepturile copilului: Codul Familiei, Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, Legea nr.119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familii cu copii, Legea nr.112/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, Legea nr. 6771995 privind ajutorul social, Ordonanţa de Urgenţă nr.47/1997 privind protecţia specială a persoanelor cu handicap, Hotărârea Guvernamentală nr.218/1998 privind asistenţa maternală de urgenţă.

7

Cu toate că s-au iniţiat toate aceste legi, decrete sau hotărâri guvernamentale cu scopul îmbunătăţirii sistemului de protecţie a copilului, nu s-au înregistrat progrese semnificative. Factorul care a blocat realizarea unei strategii guvernamentale coerente a fost pulverizarea problematicii copilului, adesea pe criterii artificiale, între diferitele compartimente guvernamentale. Astfel, problemele copilului în dificultate au fost şi sunt gestionate de câteva ministere, comisii, instituţii locale şi centrale, departamente. 5.1. Orientarea părintească Transformările politice şi socio-economice survenite după 1989 în societatea românească au exercitat şi continuă să exercite presiuni multiple asupra familiilor, supunându-le unor eforturi de adaptare la complexitatea noilor situaţii sociale determinate de economia de piată şi a modului de viaţă pe care această societate le incumbă. În plus, consecinţele ratei ridicate a somajului, a incertitudinii locului de muncă şi, uneori, suprasolicitarea profesională, conduc la alterarea legăturilor familiale cu implicaţii negative în calitatea îngrijirii, creşterii şi educării copiilor, a integrării lor în mediul şcolar şi în comunitate. În toţi aceşti ani s-a constatat că tot mai mulţi părinţi nu au capacitatea de a asigura condiţiile de îngrijire şi educare a propriilor copii, solicitând sprijin şi intervenţie din partea autorităţilor şi colectivităţilor locale. Strategia guvernamentală 2001 – 2004, oferă o nouă viziune referitoare la protecţia copilului în familie şi societate şi este centrată pe menţinerea copiilor în familia naturală şi dezvoltarea de servicii comunitare de susţinerea a acesteia. Cu toate acestea, serviciile comunitare de protecţie a copilului dezvoltate de DPC –uri sunt insuficiente ca număr (servicii de consiliere şi sprijin pentru părinţi – 13 în anul 2000, respectiv 23 în 2001). Statul se implică foarte puţin în activităţi de consiliere, informare şi educare a părinţilor cu privire la drepturile şi mai ales obligaţiile implicate de acest statut, acest aspect fiind abordat în mai mare măsură de către ONG-uri. Proporţia femeilor care folosesc metode contraceptive a crescut la 48,2% în 1999 faţă de 41% în 1993. Procentul este însă foarte mic, în România constatându-se o rată foarte ridicată a avorturilor (44,3 la 1000 de femei cu vârsta peste 21 de ani, respectiv 24 la 1000 de femei cu vârste între 15 – 20 ani – anul 2000). Acest fapt se datorează în primul rând numărului scăzut de centre de planificare familială, precum şi lipsei educaţiei sexuale în cadrul şcolilor şi liceelor. 5.2 Primordialitatea responsabilizării părinţilor În ceea ce priveşte primordialitatea responsabilităţii părinţilor legislaţia română prevede în Constituţie şi Codul Familiei obligaţia părinţilor de a creşte copilul şi conţinutul acestei obligaţii. Serviciile de sprijin pentru părinţi în vederea asigurării celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare a copilului chiar dacă sunt menţionate ca fiind componente ale Direcţiilor pentru Protecţia Copilului, nu acoperă decât o mică parte din nevoile beneficiarilor iar altele cum

8

sunt centrul de îngrijire de zi , centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, centrul de pregătire a integrării şi reintegrării copilului în familie în fapt nu există. Serviciul de asistenţă materială şi sprijin pentru prevenirea situaţiilor care pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului, cu rol în intervenţia de urgenţă nu acordă sprijin constant, ci doar în funcţie de bugetul local sau de finanţările oferite prin programe guvernamentale. Există centre de îngrijire de zi pentru copii cu nevoi speciale dar sunt doar iniţiative locale şi la nivelul organizaţiilor neguvernamentale. Centrul de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea psihologică a copilului cu probleme psihosociale funcţionează doar sub forma centrelor de primire în regim de urgenţă şi nu beneficiază de specialişti care să asigure o asistenţă şi intervenţie specializată. Putem menţiona iniţiativele organizaţiilor neguvernamentale în dezvoltarea de programe de educare a părinţilor în privinţa cunoaşterii rolului pe care îl au în creşterea, educarea copiilor şi prevenirea abandonului şi a reintegrării familiale. Menţionăm astfel programele speciale pentru părinţi derulate de Organizaţia Salvaţi Copiii – "Universitatea părinţilor", iar din 1999 prin intermediul celor 7 Centre de Consiliere pentru Copil şi Familie s-au derulat prin intermediul şcolilor programe de informare pentru părinţi privind prevenirea abuzului, neglijării şi a altor situaţii de risc pentru dezvoltarea copilului. În acest sens, au fost redactate şi materiale informative pe această temă: Rolul familiei în dezvoltarea copilului 3 - 7 ani, Dezvoltarea copilului 3 – 7 ani, Fii alături de copilul tău (sfaturi pentru părinţii care au copii cu vârsta între 3 şi 7 ani), Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. 5.3 Cheltuieli de întreţinere pentru copil Valoarea reală a suportului financiar pentru familiile cu copii este redusă, neputând să acopere nici măcar nevoile de bază ale acestora, 50% dintre copiii din România trăind în familii aflate sub pragul de sărăcie. 5.4 Separarea de părinţi Potrivit Codului Familiei, copilul locuieşte cu părinţii lui, o dispoziţie identică aflându-se în art. 25 din legea nr.105/1996. Legislaţia română prevede anumite situaţii de excepţie în care copilul poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre aceştia: divorţul, decăderea din drepturile părinteşti, arestarea preventivă, detenţia. În ceea ce priveşte divorţul părinţilor, instanţa de judecată hotăreşte încredinţarea copilului unuia dintre părinţi sau unor terţe persoane. Copilul îşi poate exprima opinia în legătură cu părintele cu care doreşte să rămână începând cu vârsta de 10 ani. Instanţa judecătorească poate schimba hotărârea de încredinţare a copilului în situaţia schimbării împrejurărilor iniţiale, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani. În ceea ce priveşte separarea de părinţi, copilul este declarat abandonat, conform ultimelor modificări legislative din decembrie 2001, la 3 luni de la încetarea legăturilor personale cu părinţii, dar această măsură se aplică în practică într-un mod deficitar.

9

O altă situaţie în care copilul poate fi separat de părinţi este aceea în care părintele sau copilul au săvârşit un delict şi sunt reţinuţi sau arestaţi. Prin legea nr.140/1996 se prevede ca minorul care nu a săvârşit un delict grav să presteze activităţi benevole în favoarea comunităţii, dar acest lucru trebuie foarte atent şi riguros urmărit pentru a nu veni în contradicţie cu drepturile copilului şi protecţia lui prin expunere la munci care depăşesc posibilităţile lui de dezvoltare fizică şi psihică.

5.5 Adopţia Sistemul deficitar de monitorizare a adopţiilor internaţionale a determinat stoparea acestora începând cu octombrie 2001, pe o perioadă de 1 an. În prezent se lucrează la un proiect de lege privind adopţia, una din modificările aduse legii precedente fiind creşterea perioadei de monitorizare a familiilor adoptive. În ceea ce priveşte adopţiile definitive şi irevocabile, numărul adopţiilor internaţionale s-a păstrat în perioada 1998 – 2001 la un nivel mai ridicat faţă de numărul adopţiilor naţionale, având o tendinţă de creştere (de la 851 de cazuri în 1997, la 3.035 de cazuri în 2000). Numărul scăzut de adopţii internaţionale din anul 2001 (1.521 de adopţii) se explică prin măsura legislativă de stopare a acestora pe o perioada de 12 luni (OUG nr. 121 din 8 octombrie 2001). În ceea ce priveşte adopţiile naţionale, evoluţia acestora a fost una oscilatorie, ajungându-se de la un număr de 840 de adopţii naţionale în 1998, la un număr de 1.274 de adopţii naţionale la sfârşitul anului 2001. Cel mai ridicat număr de adopţii naţionale s-a înregistrat în anul 1999, şi anume 1.710 adopţii naţionale. Copiii adoptaţi sunt monitorizati, conform legii, pe o perioadă de 2 ani de la data definitivării adopţiei. 5.6 Abuzul şi neglijarea

Strategia Guvernamentală prevede, printre direcţiile generale ale procesului de reformă, clarificarea prevederilor legale în domeniul neglijării, molestării sau abuzului asupra copilului în propria familie. Ca urmare a demersurilor specialiştilor în domeniu, începute imediat după 1990, a cursurilor de formare iniţiate de organizaţiile neguvernamentale, cu precădere după 1996, şi a introducerii capitolului de prevenire a abuzului şi neglijării copilului în Strategia Guvernamentală pentru protecţia copilului în dificultate, direcţiile pentru protecţia copilului au început să înfiinţeze servicii speciale pentru copilul neglijat. În luna iunie a anului 2001, în cadrul sistemului de protecţie a copilului erau înfiinţate şi funcţionau 9 servicii de intervenţie şi de prevenire a neglijării şi a abuzului copilului. Aceste servicii asigură consiliere psihologică, socială şi juridică, suport pentru a trece peste traumele suferite şi pentru reabilitarea relaţiei dintre membrii familiei, schimbarea mentalităţilor membrilor comunităţii, în vederea reintegrării familiale şi sociale. De asemenea, există servicii de tip help-line gratuite pentru17 judeţe şi cu taxă pentru 10 judeţe şi 2 sectoare din Bucureşti. Specialiştii care lucrează în aceste centre nu au însă o pregătire specifică pentru consilierea şi tratamentul copilului abuzat, neglijat. Aceste servicii sunt asigurate într-o proporţie mai mare de către profesioniştii în domeniul protecţiei copiilor din cadrul organizaţiilor neguvernamentale. Astfel Salvaţi Copiii a deschis primul Centru de Consiliere pentru Copil

10

şi Familie în 1998 şi în prezent are 7 centre la nivel naţional în care echipe multidisciplinare asigură servicii specializate pentru cazurile de abuz sau neglijare a copilului şi suport şi consiliere pentru familie. Printre alte centre de consiliere la nivelul ONG-urilor menţionăm: Centrul de Consiliere şi Terapie pentru Copil şi Familie al Fundaţiei Internaţonale pentru Copil şi Familie, SCOP Timişoara, ARTEMIS Cluj, Centrul de la Bacău. Conform datelor oferite de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii la nivelul anului 2000, numărul cazurilor de copii victime ale infracţiunilor de natură sexuală era de 582, pentru a creşte la 745 de infracţiuni doar în primele 9 luni ale anului 2001. Menţionăm că din totalul de 18.773 de victime ale infracţiunilor contra persoanei, 437 au fost minori cu vârsta de până la 14 ani, iar 616 au avut vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Organizaţiile neguvernamentale au fost iniţiatore de servicii pentru copilul abuzat, neglijat şi de studii şi cercetări care au evidenţiat existenţa şi incidenţa abuzurilor, inclusiv sexuale, asupra copiilor, de programe pilot de intervenţie şi recuperare a victimelor abuzurilor, de creare şi dezvoltare de reţele de acţiune în cazurile de abuz, de iniţere şi derulare de programe de pregătire pentru diferite categorii profesionale care lucrează cu copii. De curând, ANPCA a constituit un grup de profesionişti care să lucreze pe o curriculă de pregătire continuă pe problematica abuzului pentru persoane care interacţionează cu copii. 5.7 Copii în dificultate Prin HGR nr.539 a fost aprobată Strategia Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004) şi Planul operaţional pentru implementarea strategiei guvernamentale. Această strategie stabileşte principalele direcţii ale procesului de reformă a sistemului de protecţie a copilului: restructurarea serviciilor de tip rezidenţial existente; reorientarea resurselor financiare, materiale, umane şi tehnice către organizarea şi diversificarea de servicii alternative la protecţia rezidenţială; îmbunătăţirea, completarea şi armonizarea cadrului legislativ pentru clarificarea şi perfecţionarea acestuia cât şi pentru alinierea la standardele internaţionale în domeniu; continuarea procesului de descentralizare a sistemului. Una dintre direcţiile generale ale strategiei se referă la îmbunătăţirea, completarea şi organizarea cadrului legislativ. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 a suferit o serie de modificări încă din 1999, după cum urmează: HGR 1205/27.11.2001 - privind aprobarea metodologiei de funcţionare a Comisiei pentru Protecţia Copilului şi Ordonanţa de Urgenţă nr.123/8 oct.2001 - privind reorganizarea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Conform acestor modificări prin art 7(1) se stipulează: "comisia poate hotărî încredinţarea sau plasamentul copilului unei persoane, unei familii, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat.....". Art.8(1) "...... comisia poate înlocui măsura plasamentului cu cea a încredinţării, dacă părinţii pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte". Prin această modificare în sfera protecţiei intră şi persoanele cu handicap, comisia verificând "îndeplinirea condiţiilor privind încadrarea copilului într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială..." Au fost iniţiate şi derulate programe de prevenire a abandonului la nivelul instituţiilor specializate în protecţia copilului care, până în iunie 1997, nu erau dezvoltate decât de

11

ONG -uri. Prin aceste programe, începând din 1997 până în 1999, au beneficiat de suport şi consiliere 16.346 de copii, iar în anul 2000 şi în 2001 au beneficit 15.734, respectiv 15.274 de copii. Cu toate acestea rămâne un număr ridicat al copiilor instituţionalizaţi. Datele statistice oferite de ANPCA evidenţiază faptul că în Romania sunt aproximativ 6.000.000 copii cu vârsta cuprinsă între 0 – 18 ani, dintre care 2% se află în evidenţa Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului. La sfârşitul anului 2001, 57,09% dintre copiii protejaţi prin măsuri temporare se aflau in instituţii (45.422 de copii în centre de plasament publice, iar 4.543 de copii în centre de plasament private) si 42,91% la familii substitutive (8.370 de copii la asistenţi maternali profesionişti, iar 27.966 de copii la alte familii/persoane), în timp ce 1217 copii erau încredinţaţi în vederea adopţiei. În primele luni ale anului 2002 se înregistrează aceeaşi tendinţă de creştere a numărului de copii protejaţi de Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului, atât în centre rezidenţiale (49.750 de copii în februarie 2002), cât şi în familii substitutive (38.615 copii în februarie 2002). Dificultăţile întâmpinate de către familiile cu copii în perioada de tranziţie, dar şi protecţia socială redusă practicată la nivelul politicilor sociale de suport a copilului şi familiei, au avut drept consecinţă creşterea constantă a numărului de copii instituţionalizaţi. Astfel, perioada 1995 – 2000 se caracterizează printr-o creştere a numărului de copii protejaţi în sisteme rezidenţiale de la 33.129 de copii în decembrie 1995, la 33.600 de copii în martie 2000. Schimbarea legislativă din domeniul protecţiei copilului survenită în anul 2000 (HGR nr. 261/2000, HGR nr. 1137/2000 şi OUG nr. 206/2000) a impus preluarea de către SPSPC a unui număr de 40.700 de copii aflaţi până în acel moment în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale (35.000 copii), Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap (3.500 copii) şi Ministerului Sănătăţii (2.200 de copii). După această modificare legislativă, la sfârşitul anului 2000, în subordinea Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului se aflau 57.181 de copii în centre rezidenţiale şi 30.572 de copii protejaţi în sistem familial. Număr copiii aflaţi în instituţii de ocrotire sau în familii substitutive - sursa ANPCA Momentul de referinţă

Număr copii în instituţii rezidenţiale

Număr copii în familii substitutive

Total număr copii protejaţi în sistem rezidenţial şi familial

Iunie 1997 39.569 11.899 51.468 Decembrie 1998 38.597 17.044 55.641 Decembrie 1999 33.356 23.731 57.087 Martie 2000 33.600 25.433 59.033 Au loc modificări legislative care duc la preluarea de către ANPCA/SPSPC a unui număr de 40.700 de copii de la MEN, SSPH şi MS Decembrie 2000 57.597 30.572 88.169 Decembrie 2001 49.965 37.553 87.518 Februarie 2002 49.750 38.615 88.365

12

Protecţia copilului lipsit de îngrijire părintească în sisteme alternative îngrijirii rezidenţiale nu a cunoscut în perioada 1997 – 2002 o diversificare şi dezvoltare care să permită respectarea dreptului fiecărui copil la o familie. Sistemele de protecţie de tip familial, alternative îngrijirii rezidenţiale sunt reprezentate de plasarea temporară a copilului la: rude până la gradul IV inclusiv, asistenţi maternali profesionişti sau alte familii de plasament. Numărul copiilor protejaţi prin acest sistem de tip familial a crescut de la 11.899 copii în iunie 1997, la 38.615 copii în februarie 2002. Simultan creşte însă numărul copiilor care trăiesc în centre de tip rezidenţial. Începând cu anul 2001 s-a trecut la un program intens de dezinstituţionalizare a copiilor cuprinşi în instituţii de ocrotire, astfel încât la nivelul anului 2001 au fost dezinstituţionalizaţi un număr de 13.366 de copii faţă de 7.861 în anul 2000. Dintre aceştia, au fost reintegraţi în familia naturală un număr de 6.961 copii, 514 au fost adoptaţi, 2.904 au fost dezinstituţionalizaţi ca urmare a împlinirii vârstei de 18/26 ani, iar 2.987 din alte cauze. Copiii reintegraţi în familia naturală sunt monitorizaţi, conform legii, pe o perioada de 3 luni după reintegrarea lor, această perioadă fiind foarte mică, nepermiţând o bună reevaluare a mediului familial. Această dezinstituţionalizare rapidă a fost făcută fără a realiza o evaluare completă a copiilor (nivelul de dezvoltatare fizică şi psihică, capacitatea de adaptare şi relaţionare), nici a posibilităţilor de readaptare în mediul familial, nici de posibilităţile financiare şi psihologice ale familiilor de a putea reintegra copiii. Apreciem că în multe situaţii copiii vor fi supuşi unor condiţii improprii dezvoltării armonioase, unui tratament inadecvat şi vor fi expuşi la forme mai grave sau mai puţin grave de abuz şi neglijare. Aceste familii şi copii nu sunt cuprinşi în programe de asistare şi consiliere pentru a putea face faţă situaţiei şi pentru a preveni abuzul sau negljarea sau alte situaţii prin care copilul să fie expus la situaţii care îi pot periclita dezvoltarea fizică şi psihică sau chiar viaţa. Profesioniştii care se ocupă de consilierea şi reabilitarea copiilor expuşi abuzului şi neglijării apreciază că vor fi confruntaţi cu foarte multe cazuri de abuz asupra copilului. Un alt grup în dificultate care necesită măsuri şi programe speciale, îl reprezintă copiii care au comis infracţiuni. Proporţia copiilor condamnaţi în totalul populaţiei condamnate a crescut de la 9,3% în 1997 la 12,2% în 2001. În intervalul menţionat copiii au fost condamnaţi în special la închisoare. De exemplu, în 1998 dintre toate sentinţele aplicate copiilor 46% au fost la închisoare. Pentru rezolvarea acestei probleme, sub coordonarea Ministerului de Justiţie au fost create servicii de reintegrare socială şi supraveghere în baza Ordonanţei de urgenţă 92/2000 şi aprobate prin Legea 129/2002. La 1 septembrie 2001 au fost create 28 de servicii de reintegrare socială şi supraveghere pe lângă 28 de tribunale, cu un personal format din 102 consilieri de reintegrare socială şi supraveghere. Până în martie 2002 existau înregistraţi 1.902 clienţi, cei mai mulţi copii(487) şi tineri cu vârsta între 18 şi 25 ani (635). O altă categorie de copii care necesită măsuri speciale o reprezintă copiii fără adăpost. Aceştia provin din familii disfuncţionale, cu un nivel socio-economic şi educaţional scăzut

13

sau din instituţii de ocrotire. Deşi au fost înfiinţate centre de zi şi se derulează programe de reintegrare familială în cadrul instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, acestea nu conduc la efecte vizibile. Tot în situaţie de dificultate sunt şi copiii proveniţi din familii monoparentale. În cadrul acestui tip de familie există un risc mai ridicat de abandon familial, abandon şcolar sau expunere la situaţii de abuz şi neglijare. Acest fapt se datorează într-o anumită măsură situaţiei socio-economice precare (datorită existenţei unui singur venit), dar şi lipsei unui mediu familial care prin prezenţa ambilor părinţi poate să ofere stabilitatea şi securitatea necesară dezvoltării copilului. Pentru acestă categorie de copii programele derulate de Direcţiile pentru Protecţia Copilului asigură suport în funcţie de bugetul serviciului şi asistenţă în funcţie de resursele umane disponibile. Pentru această categorie de copii ar trebui specificate în cadrul legislativ măsuri speciale de protecţie.

6. SĂNĂTATEA ŞI BUNĂSTAREA COPILULUI 6.1 Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare Bunăstarea copilului este strâns legată de starea de sănătate a acestuia care îi conferă dreptul la supravieţuire şi la dezvoltare normală, contribuind astfel la îmbunătăţirea stării de sănătate a întregii populaţii. România ocupă încă unul din primele locuri în Europa privind morbiditatea şi mortalitatea infantilă. Astfel, în perioada 1995-2000 aceasta a fost de 1,2 la mie, ceea ce, alături de alţi factori (cum ar fi migraţia) a dus la scăderea numărului locuitorilor din România cu aproape 2 milioane. Există însă şi un fenomen pozitiv, cel al scăderii ratei mortalităţii infantile (noi născuţi) de la 27 la mie în 1990, la 19 la mie în 19991, parţial şi datorită scăderii naşterilor (în 1998 au fost cu 36% mai puţin nou născuţi decât în 1990). Din studiile de mortalitate infantilă (0-1 an) şi de mortalitate a copiilor sub 4 ani, s-a evidenţiat o corelaţie semnificativă între cazurile de deces ale copiilor şi nivelul socio-economic al mamelor. De asemenea, s-a constatat că 40% dintre copiii decedaţi prezintă deficienţe de nutriţie. Un studiu realizat în cadul Programului Naţional de Supraveghere Naţională, de către Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "Alfred Rusescu" împreună cu UNICEF din România, în perioada 1993-2000, a relevat că problemele de nutriţie ale copiilor sunt corelate atât cu nivelul de educaţie al mamelor cât şi cu nivelul socio-economic redus al familiei, cei mai afectaţi fiind copiii de la rangul IV în sus. Dreptul la supravieţuire al copilului este afectat de mai mulţi factori care grevează asupra sistemului sanitar din România: scăderea cheltuielilor publice (inclusiv pentru sănătate care sunt sub standardele europene) are influenţe negative asupra calităţii accesului la servicii, în special al celor mai sărace şi vulnerabile segmente ale societăţii, cele care au cei mai mulţi copii.

1 Raportul Naţional al Dezvoltării Umane – România 2000, elaborat de PNUD, Reprezentanţa România, 2001

14

Sistemul medical este în plin proces de reformă, de la un sistem centralizat la sistemul asigurărilor de sănătate. Această situaţie a condus , în special în periaoda de tranziţie, la dezorganizare şi limitarea accesului la serviciile de sănătate, în special pentru copiii aparţinând familiilor defavorizate economic: familii sărace, familii de rromi etc., care nu au posibilitatea să-şi plătească asigurarea de sănătate. În ciuda aspectelor pozitive ale reformei, s-au creat mai multe obstacole privind accesul la servicii medicale, ca de exemplu: lipsa teritorializării, care conduce la deficienţe în rezolvarea unor probleme de sănătate publică; posibilitatea medicului de familie de a-şi alege pacienţii, ceea ce a determinat refuzul unor medici de familie de a înscrie pe listă pacienţi din categoriile defavorizate. De asemenea, numărul mic de spitale, slaba lor utilare, lipsa medicamentelor, insuficienţa personalului medical sunt cauze ale calităţii şi eficienţei reduse, mai ales în mediul rural, unde viitoarele mame şi copiii au cel mai mult de suferit. La sate se constată un deficit constant al numărului de medici. Astfel, în 1995 un medic era repartizat la 1426 persoane, în 1996 – la 1462 persoane, în 1997- la 1475 persoane, în 1998 – la 1525 persoane. Legea Asigurărilor de Sănătate, adoptată în august 1997 şi amendată de mai multe ori, ar trebui să degreveze statul de o serie de cheltuieli din domeniul sanitar, însă nu a rezolvat problemele, iar păturilor sărace, care nu-şi pot plăti asigurările, li s-a redus accesul la îngrijiri medicale. Cu toate că legea prevede gratuitatea serviciilor medicale pentru copii, acest lucru nu este respectat în totalitate deoarece unii medici de familie refuză să inscrie pe listele de pacienţi copii ai minorităţii romani ai căror părinţi nu sunt încadraţi în muncă (spre exemplu 50 de copii rromi din familii incluse într-un proiect familial din Cluj), făcând astfel imposibilă tratarea cu medicamente compensate şi gratuite a acestora. Din cauza restricţiilor bugetare, programele naţionale de sănătate au fost subfinanţate; de aceea, din anul 2002, o parte din ele vor fi finanţate şi de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. De asemenea, există programe şi activităţi centrate în special pe nevoile de sănătate şi bunăstare ale copilului finanţate de donatori externi (UNICEF/PNUD/USAID etc.), ca şi ale unor organizaţii neguvernamentale care au resurse şi competenţa de a se adresa grupurilor ţintă care au nevoie de informaţie şi consiliere specializată. Limitarea accesului la servicii medicale nu are cauze legislative; acestea rezidă mai ales în sărăcie, lipsa informaţiilor pentru prevenirea bolilor, lipsa unor date statistice, insuficienţa resurselor, deficienţe de comunicare şi colaborare la nivel guvernamental şi neguvernamental, instituţional şi individual. Se aşteaptă punerea în practică a unei măsuri luate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei care prevede reînfiinţarea asistenţei medicale comunitare care să asigure integrarea teritorială a problemelor medico-sociale. 6.2 Copii cu nevoi speciale În acest domeniu nu s-a clarificat definitiv legislaţia pentru protecţia copiilor cu dizabilităţi. Actele normative adoptate au fost supuse unor critici serioase din partea organizaţiilor

15

neguvernamentale care au propus adoptarea unei Legi unice de egalizare a şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi, proiect care nu a fost agreat de instituţiile guvernamentale cu atribuţii în domeniul respectiv. Strategia Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap nu a reuşit să-şi atingă scopurile: nu există încă o reţea de centre de recuperare şi reabilitare la care să aibă acces toţi copiii cu dizabilităţi. Marea majoritate a celor care funcţionează sunt ale unor organizaţii neguvernamentale. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul centrelor de zi pentru copiii cu dizabilităţi care nu sunt instituţionalizaţi. De altfel, conform datelor SSPH, rezultă că la sfârşitul anului 1998 existau 59 386 copii cu dizabilităţi, adică 0,3% din totalul copiilor ţării, dar trebuie avută în vedere expertizarea redusă a copiilor sub 7 ani. Din totalul copiilor cu dizabilităţi, 55.867 trăiau în familiile naturale, iar 3 519 în instituţii de tip medical – cămine spital. Din 2001, majoritatea instituţiilor rezidenţiale pentru aceşti copii au trecut în subordinea Consiliilor judeţene şi a Direcţiilor judeţene pentru Protecţia Copilului şi s-au transformat în Centre de plasament şi recuperare. Conform aceleiaşi surse, la sfârşitul anului 2001, erau înregistraţi 59 746 copii cu dizabilităţi din care 58 688 în familii şi 1 058 în instituţii ale SSPH. La aceştia se adaugă cei circa 3 000 aflaţi în centrele de plasament din subordinea DPC-urilor. Se observă o uşoară creştere a numărului copiilor cu dizabilităţi. Spaţiul public este în continuare inaccesibil persoanelor cu dizabilităţi, atât instituţiile publice cât şi mijloacele de transport în comun nefiind adaptate pentru persoanele cu handicap fizic. Copiii, persoanele cu handicap, în general, sunt în continuare respinşi de comunitate, aceasta nefiind educată în sensul acceptării diversităţii, chiar dacă prin programele derulate organizaţiile neguvernametale au început un astfel de educaţie, care însă nu poate acoperi nevoile la nivel naţional.

6.3 Aspecte generale ale asistenţei medicale a copilului în România

Legea sănătăţii publice din 1998 fundamentează finanţarea programelor naţionale de sănătate. Lipseşte însă baza materială necesară implementării acestor programe, mai ales în zonele rurale, sărace, unde, prin apariţia cabinetelor individuale ale medicilor de familie, au dispărut dispensarele. Recent a fost realizat Contractul Cadru pentru asistenţa medicală primară, în scopul rezolvării asistenţei medicale pentru segmentele de populaţie defavorizate socio-economic, rămase în afara listelor medicilor de familie. Modificările stipulează că, pe lângă rezolvarea problemelor de sănătate publică ale pacienţilor înscrişi pe listă, medicul de familie are obligativitatea rezolvării unor probleme de sănătate publică dintr-un teritoriu (inclusiv servicii de prevenire şi curative pentru copii şi gravide, fără discriminare etnică sau de altă natură. Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Familie din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Familiei este responsabilă de implementarea unui Program Naţional de Planificare Familială şi de protecţie a stării de sănătate a mamei şi copilului, probleme care de altfel, se pot regăsi şi în celelalte 3 Programe Naţionale din domeniul sănătăţii.

16

Se simte însă nevoia de specialişti în îngrijirea copilului – medici pediatri (Facultatea de Pediatrie a fost desfiinţată, medicii generalişti trebuind să acopere aceste lipsuri) şi de asistenţi medicali pregătiţi anume pentru acordarea de asistenţă copilului.

6.4 Asistenţa medicală în şcoli

Asistenţa medicală în şcoli nu este la nivel corespunzător, din lipsa personalului medical necesar şi a lipsei de pregătire şi uneori de interes din partea cadrelor didactice, care ar trebui să se implice mai mult în educaţia copiilor pentru sănătate. Trebuie generalizată educaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor încă din primii ani de şcoală, iar din ultimii ani de gimnaziu, educaţia sexuală şi antidrog. 6.7 Sănătatea mintală, suicid, toxicomanii Datele furnizate în ultimii trei ani de diferite instituţii evidenţiază faptul că numărul consumatorilor de droguri, a reţelelor de traficanţi a crescut îngrijorător, iar vârsta la care tinerii încep să consume droguri a scăzut foarte mult, chiar până la vârsta de 9 ani (date furnizate de Spitalul Clinic de Copii "Grigore Alexandrescu"). Dacă în 1997, 4,5% dintre elevii din liceele bucureştene erau consumatori ocazionali sau permanenţi de droguri ilegale (sursa: ISPSMPB), în 2001 s-au declarat consumatori 10,68% dintre aceştia. La acest procent se mai adaugă încă 9,9%, procent ce reprezintă potenţialii consumatori, cei care au declarat că ar consuma droguri dacă s-ar ivi ocazia (sursa: Studiul despre cunoştinţele, atitudinile şi tendinţele elevilor de liceu în privinţa consumului de droguri - Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, Organizaţia Salvaţi Copiii). De asemenea, proiectul naţional ESPAD, realizat în 1999 în rândul tinerilor de 15 ani a evidenţiat un consum de droguri ilicite la 10% dintre aceştia. In 2001, numarul persoanelor care s-au adresat serviciilor medicale specializate in tratarea toxicomaniilor a fost de 2000 de persoane (sursa: Ministerul Sanatatii si Familiei). Legislatia in domeniu, adoptata incepand cu anul 2000, este un raspuns la extinderea ingrijoratoare a acestor fenomene. Astefel, au fost emise urmatoarele:

- Legea 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri; - Regulamentul de aplicare a dispozitiilor Legii 143/2000 privind combaterea

traficului si consumului ilicit de droguri; - Ordinul nr. 36219/2001 privind organizarea prevenirii consumului ilicit de droguri.

Prin acest Ordin se infiinteaza Comisia interministeriala alcatuita din reprezentanti ai Ministerului de Interne, Ministerului Educatiei si Cercetarii, Ministerului Sanatatii si Familiei, Ministerului Administratiei Publice si Ministerului Tineretului si Sportului. De asemenea, se înfiinţează Centre de Prevenire si Consiliere Antidrog la nivelul fiecarui judet si in fiecare sector a Municipiului Bucuresti;

- Ordinul nr. 3032/2002 privind colaborarea în domeniul educaţiei şi pregătirii antiinfracţionale a elevilor. Acest Ordin este încheiat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul de Interne;

- Programul National de "Educatie pentru Sanatate", program iniţiat şi implementat de Ministerul Educaţiei şi Cercetarii în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale. Scopul programului vizează introducerea "Educaţiei pentru Sanatate" din anul scolar

17

2003 - 2004, în toate unităţile de învăţământ. Aceasta disciplină care are ca scop formarea de atitudini responsabile în rândul elevilor atat faţă de propria sănătate cât şi a celor din jur este opţională şi/sau integrata în alte materii. - Ordinul 187/2002 pentru definirea tipurilor de unitati medicale ce pot fi abilitate sa asigure asistenta medicala persoanelor dependente de droguri, precum si a organizatiilor neguvernamentale ce pot fi abilitate sa desfasoare activitati de prevenire a transmiterii microorganismelor patogene pe cale sanguina in randul consumatorilor de droguri injectabile.

Combaterea folosirii drogurilor şi dezintoxicarea celor dependenţi se loveşte însă de o serie de lipsuri, printre care enumerăm:

- Număr redus de specialişti în domeniul combaterii traficului de droguri ilicite, a prevenirii, tratării fizice si psihice a persoanelor afectate de consumul de droguri;

- Număr redus de servicii specializate (secţii de dezintoxicare, centre de post-cură, centre în ambulator);

- Lipsa serviciilor care se ocupă de reintegrarea profesională a foştilor toxicomani; - Monitorizare deficitară în ceea ce priveşte numărul consumatorilor de droguri ilicite,

a tendinţelor consumului de droguri în rândul tinerilor; - Programe de prevenire antidrog incoerente

6.8 Infecţia cu virusul HIV Probleme încă nerezolvate în acest domeniu:

- tratamentul specific bolii nu este asigurat cu continuitate; se înregistrează mari întârzieri în organizarea licitaţiei pentru medicamentele specifice infecţiei cu HIV de către Ministerul Sănătăţii si Familiei;

- tratamentele adjuvante constând în vitamine hepato-protectoare, antibiotice, etc deşi sunt gratuite pentru copii, sunt eliberate de către medicii de familie pentru un număr foarte mic de copii, pentru ca fondurile primite de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sunt limitate;

- respectarea confidenţialităţii de către persoanele care, prin natura profesiei lor, pot cunoaşte persoane seropozitive, deseori este încălcată

- salariile de însoţitor pentru personele HIV/SIDA sunt plătite cu mari întârzieri uneori cu mai puţin de jumătate din suma prevăzută (1700000 lei/luna).

6.9 Planificarea familială După liberalizarea avortului în decembrie 1989, rata totală a fertilităţii a scăzut brusc sub nivelul de înlocuire, la 1,6 naşteri/femeie, între 1990-1993, în timp ce rata avortului la cerere s-a dublat la 3,4 avorturi/femeie. În prezent numărul avorturilor a scăzut, ca rezultat al campaniilor de informare şi educare precum şi al creşterii accesului la metode contraceptive. Cel mai recent studiu, "Sănătatea reproducerii în perioada 1996-1999", arată o rată a fertilităţii în continuare foarte scăzută, de 1,3 naşteri pe femeie şi o rată a avorturilor la cerere de 2,2 avorturi pe femeie. Este nevoie în continuare de consiliere a tinerilor şi

18

familiilor privind planificarea familială şi folosirea altor mijloace contraceptive, pentru evitarea avortului.

7. EDUCAŢIE, RECREERE, CULTURĂ (art. 28, 29, 30) 7.1. Aspecte generale cu privire la sistemul de învăţământ Iniţiativa Ministerului Educaţiei de a reforma structural sistemul educaţional din România, constituie un fapt pozitiv. În procesul de implementare, reforma întâmpină însă multe dificultăţi datorate, în principal, resurselor financiare insuficiente alocate educaţiei, dar şi unor deficienţe care ţin de managementul acesteia şi a rezistenţei la schimbare specifice acestui domeniu. Raportul României prezintă unele din dificultăţile cu care se confruntă sistemul educaţional din România şi, implicit, beneficiarii direcţi ai sistemului, elevii, enumerând o serie de măsuri pe care Ministerul Educaţiei intenţionează să le aplice în viitor, fără însă a prezenta anumite termene precise şi modalităţi de măsurare a progreselor obţinute. Unul dintre factorii care au afectat în mod negativ procesul educaţional este sărăcia. Pe fondul accentuării gradului de sărăcie (80% dintre familiile cu mai mult de 3 copii trăiesc sub pragul sărăciei, iar peste 50% dintre copiii români trăiesc în aceste familii) a crescut fenomenul abandonului şcolar şi al neşcolarizării.

Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Rata sărăciei % 25,27 19,85 30,81 33,82 41,2 43

Rata abandonului şcolar a înregistrat o creştere în anul 1998 comparativ cu anul 1994, de la 2,0% la 2,2% (Anuarul Statistic al României – 2002). Procentul elevilor care au abandonat studiile în învăţământul obligatoriu a cunoscut o evoluţie ascendentă, ajungând de la 0,6% în 1993 la 0,8% în 1998. Ratele cele mai ridicate de abandon şcolar se înregistrează însă în cadrul şcolilor profesionale, şcolilor de ucenici şi a şcolilor postliceale de maiştri: MEC 1999 Abandon şcolar % 1993/1994 1995/1996 1997/1998 şcoală profesională 4,2 4,6 5,6 şcoală de ucenici 6,8 6,9 7,4 şcoală postliceală de maiştri 3,9 5,3 7,6 Proiecte iniţiate de organizaţii neguvernamentale pentru copii şi tineri din comunităţi defavorizate pot constitui un model de acţiune pentru diminuarea abandonului şcolar şi/sau acordarea unei noi oportunităţi de pregătire şcolară şi integrare socio –profesională. Astfel, proiectul "A doua şansă", iniţiat de " Centrul Educaţia 2002 + " în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Afacerilor Externe al Norvegiei, a propus şcolarizarea,

19

în perioada 1999-2002, a 350 de copii şi tineri, cu vârsta cuprinsă între 14-25 de ani care au abandonat şcoala din motive sociale. Printre finalităţile educative, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi-a propus "profesionalizarea tinerilor pentru desfăşurarea unor activităţi utile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale". Analizând însă evoluţia ratei şomajului în Romania se observă un procentaj foarte ridicat, constant, în rândul tinerilor absolvenţi ai învăţământului profesional sau lilceal. Rata şomajului în rândul tinerilor se menţine la cote înalte, respectiv 20,8% în anul 1998 comparativ cu anul 1996 cand era 19,4%. Numărul şomerilor cu vârste sub 25 ani reprezenta, în anul 1998, 44,6% din numărul total al şomerilor. Profesionalizarea tinerilor ar trebui să se realizeze în acord cu tendinţele de evoluţie de pe piaţa muncii. Între MEC şi MMSS ar trebui să existe parteneriate în sensul stabilirii de comun acord a unor direcţii de formare a tinerilor, bazate pe datele furnizate de instituţiile specializate în realizarea de studii de analiză şi prognoză. Un alt aspect îngrijorător îl constituie scăderea cu 21,6% a numărului de copii înscrişi în învăţământul primar în anul 2000/2001 faţă de anul şcolar 1995/1996, datorită deprecierii ratei natalităţii. Astfel, în anul şcolar 1999 – 2000 au fost înscrişi în clasa I, 17.200 de copii, în vreme ce pentru anul şcolar 2000 – 2001 au fost înmatriculaţi doar 16.000 de elevi. (Asociaţia Caritas Bucureşti). Acest aspect, alături de reaşezarea populaţiei pe medii rural/urban, duce la situaţia în care şcoli din mediul urban încă mai utilizează programul în trei schimburi (neadecvat necesităţilor de odihnă şi perioadelor diurne de randament optim ale copiilor, stimulent al agresivităţii copiilor datorită aglomerării din aceste şcoli care nu permite existenţa unui spaţiu personal necesar, dar şi o creştere a declinării responsabilităţii copiilor faţă de mediul în care îşi petrec timpul). Pe de altă parte, regăsim situaţii în care şcoli din mediul rural funcţionează cu un efectiv sub 10 elevi (1000 din 11.800 de şcoli), în timp ce 25% dintre şcolile din mediul rural funcţionează cu un efectiv sub 25 elevi. Acestă fragmentare excesivă a şcolilor în mediul rural reprezintă nu numai o risipă de resurse (umane şi financiare), dar şi o contribuţie minoră a comunităţolor mici la eficientizarea învăţământului. În ceea ce priveşte cabinetele de consiliere şi orientare profesională, numărul acestora este foarte redus. Conform Inspectoratului Şcolar General în Bucureşti, în anul şcolar 1999/2000, erau 53 de posturi de consilieri, raportat la un număr de 109.840 elevi în învăţământul gimnazial şi 84.672 elevi în învăţământul liceal. Acest lucru se datorează în primul rând bugetului redus alocat educaţiei. Numărul cabinetelor de consiliere şcolară a crescut în următorii ani, ajungând la 78 de cabinete şcolare în anul 2001/2002 în Bucureşti, crearea unor astfel de cabinete în şcoli fiind condiţionată de un efectiv minim al şcolii de 800 de elevi.Cu toate acestea, consilierea şcolară şi profesionlă a elevilor rămâne un domeniu deficitar al reformei educaţiei în România. Deficienţele se manifestă pe mai multe planuri:

- confuzia între dirigenţie şi consiliere (profesorii nu sunt calificaţi pentru a rezolva probleme de consiliere, iar lipsa de informare generează reticenţa acestora în a accepta existenţa acestor posturi);

- numărul redus al cabinetelor de consiliere şcolară la nivel naţional;

20

- numărul limitat de ore pe care le au la dispoziţie consilierii şcolari, raportat la numărul de elevi şi la problemele cu care se confruntă aceştia;

- lipsa în cadrul şcolilor a spaţiilor pentru cabinetele de consiliere şi dotarea insuficientă a celor care există.

Un alt aspect pe care îl considerăm ca fiind o nerealizare, îl reprezintă inexistenţa unui standard curricular naţional referitor la drepturile copilului, care să permită formarea iniţială şi/sau continuă a cadrelor didactice. Deşi s-a lansat curricula naţională, pregătirea cadrelor didactice nu a fost anticipativă, acest lucru având drept consecinţă reticenţa cadrelor didactice în a propune cursuri opţionale pe tema drepturilor copilului. Alocarea de timp în cadrul orelor de educaţie civică pentru temele privind drepturile omului şi drepturile copilului este insuficientă în raport cu volumul informaţiilor şi cu importanţa lor. Iniţiative în acest sens vin din partea organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară programe în şcoli pentru informarea copiilor asupra drepturilor lor. Organizaţia Salvaţi Copiii, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Inspectoratele Şcolare teritoriale, desfăşoară în şcoli generale şi licee, programe de informare a copiilor asupra drepturilor lor ("Şi noi avem drepturi"), programe de educaţie pentru sănătate (educaţie sexuală, de prevenire a consumului de droguri, de informare asupra HIV/SIDA şi a bolilor cu transmitere sexuală). În aceste programe sunt implicaţi voluntari ai organizaţiei, elevi şi studenţi, care în timpul orelor de dirigenţie şi de educaţie civică discută cu elevii pe marginea acestor teme. Gradul de dificultate al materiilor incluse în programa şcolară trebuie adaptat dezvoltării intelectuale specifice vârstei copilului. În prezent, programa şcolară este supraîncărcată, iar numărul orelor de curs şi al celor dedicate efectuării temelor face ca timpul pentru recreere şi odihnă al copilului să fie extrem de limitat, comparativ cu necesităţile unei dezvoltări psihice şi fizice armonioase. De asemenea, programa şcolară are un grad de adaptabilitate şi utilitate redus faţă de nevoile societăţii, copilul nefiind suficient de pregătit pentru provocările vieţii de adult. O altă problemă pe care Raportul României nu o semnalează este slaba participare a copiilor la procesul decizional în cadrul şcolilor. Într-un studiu efectuat de Salvaţi Copiii şi UNICEF (Copiii şi drepturile lor. Dreptul copiilor la participare - 2000) copiii au considerat în proporţie de 62% că sunt consultaţi rar sau niciodată în luarea deciziilor în mediul şcolar. 7.2. Relansarea învăţământului rural Conform unui raport realizat de Banca Mondială şi CNS – "De la sărăcie la dezvoltare rurală", 1999 – din cele 7,5 milioane de persoane aflate sub pragul sărăciei în anul 1998, 4,2 milioane – adică 54,5% din total – locuiau în mediul rural. Rata sărăciei este cu aproximativ 50% mai mare în mediul rural decât în urban. Consecinţele acestei deprecieri a standardelor de viaţă se regăsesc şi la nivelul educaţiei în fenomenul neşcolarizării şi abandonul şcolar, infrastructura unităţilor şcolare din mediul rural, calitatea personalului didactic. Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – MEC a realizat studiul "Învăţământul rural în România", în care au fost implicate 95% din unităţile şcolare din reţeaua de învăţământ (au fost luate

21

în considerare date din anii şcolari 1995/1996, 1996/1997 şi 1997/1998). Aproximativ 1/3 dintre unităţile şcolare din mediul rural menţionează prezenţa fenomenului de neşcolarizare în cadrul ariei din care îşi recrutează elevii. Cauzele neşcolarizării cel mai des menţionate sunt: sărăcia familiilor din care provin copiii (42,5%) şi reţinerea acestora pentru activităţi în gospodărie (28,8%). Din acest studiu reiese că abandonul şcolar este prezent în mediul rural în următoarele proporţii: în învăţământul primar - 17,20%, iar în cel gimnazial – 40%. Infrastructura învăţământului, în special în mediul rural este învechită. În 1996, peste 11.800 de şcoli nu aveau instalaţii corespunzătoare (apă, canalizare, grupuri sanitare etc.) 1.135 de clădiri prezentau degradări periculoase; 40% dintre şcoli erau construite înainte de al doilea război mondial, iar 21% înainte de primul război mondial. 1.133 de şcoli erau din chirpici; 353 de şcoli nu aveau electricitate.2 Ministerul Educaţiei Naţionale a lansat începând cu anul 1998 programul de relansare a învăţământului rural, pe baza unui împrumut contractat cu Banca Mondială. Cu toate acestea, până în anul prezent nu au fost luate măsuri concrete de îmbunătăţire a situaţiei învăţământului în mediul rural. 7.3. Bugetul pentru educaţie Legea Învăţământului enunţă că bugetul pentru educaţie trebuie să fie obligatoriu 4% din PIB (produsul intern brut). Cu toate acestea, situaţia a fost cu totul alta în perioada 1994 – 1998: Bugetul pentru educaţie ca % din PIB

1994 1995 1996 1997 1998 3,1% 3,4% 3,6% 3,3% 3,6%

Dacă în alte state din bugetul alocat pentru educaţie, care este oricum mai mare decât al României (5% în Bulgaria, 6% în Ungaria, 9% în Norvegia), cheltuielile de personal nu depăşeau 60%, în România în perioada 1996-1997 acestea reprezentau 80% din bugetul alocat educaţiei. Efortul bugetar redus în domeniul educaţiei se reflectă în următoarele aspecte negative: deteriorarea infrastructurii şi slaba dotare a unitaţilor şcolare, slaba motivare a cadrelor didactice (salariul unui cadru didactic debutant fiind sub salariul mediu pe economie), numărul scăzut al personalului didactic calificat în mediul rural. Pentru anul 2001/2002 a fost alocat pentru educaţie un procent de 4% din PIB, în urma grevelor cadrelor didactice şi ale elevilor. Cu toate acestea procentul este nesemnificativ raportat la necesităţile existente în învăţământ. De asemenea, în condiţiile în care produsul intern brut este în scădere, ar trebui să se reglementeze prin lege alocarea unui procent mai ridicat din PIB pentru educaţie, la nivelul standardelor europene (7 - 8%). 7.4. Şanse egale pentru educaţie

2 Andrei Marga – Trei ani de schimbări în învăţământ", Bucureşti, 2000

22

Există anumite categorii de copii cărora le este încălcat dreptul la nediscriminare şi la educaţie. Astfel, copiii din familii defavorizate, copiii cu dizabilităţi, copiii infectaţi cu HIV/SIDA, copiii străzii şi copiii rromi nu beneficiază de şanse egale de acces la educaţie. Conform unui sondaj de opinie realizat de Salvaţi Copiii ("Dreptul copiilor la nediscriminare" 2001), grupurile cele mai respinse în mediul şcolar de către copii şi adulţi au fost: copii infectaţi HIV/SIDA – 52%, copiii rromi – 50%, copiii străzii – 48% şi copiii cu dizabilităţi – 43%. Aşa cum s-a prezentat anterior, sărăcia familiei reprezintă o cauză importantă a fenomenului abandonului şcolar şi al neşcolarizării. Astfel, în 1998, copiii aparţinând gospodăriilor aflate sub pragul de sărăcie aveau un risc de aproximativ 2,5 ori mai mare de a nu participa la educaţia şcolară, în comparaţie cu cei aflaţi în gospodăriile care se situează deasupra pragului de sărăcie (MEC, ISE 2002). Un alt grup cu un risc ridicat de neparticipare şcolară îl reprezintă copiii cu dizabilităţi. În anul 1998, aproximativ 40% din copiii de 7 – 14 ani din această categorie nu erau înscrişi în învăţământ. În cazul copiilor cu dizabilităţi cuprinşi în sistemul de învăţământ special, nu este respectat dreptul la şanse egale la educaţie. Cifra de elevi din învăţământul special (36.000 – 37.000 de copii) se menţine constantă de la an la an, în pofida scăderii demografice a populaţiei. Acest fapt se datorează includerii în învăţământul special pe lângă elevi cu deficienţe a unor copii cu boli cronice, copii cu comportamente deviante şi copii din familii sărace. Începând cu anul şcolar 2000/2001 a început integrarea copiilor cu deficienţe moderate şi uşoare în cadrul şcolilor de masă. Practica a pus în evidenţă următoarele lipsuri ale implementării acestui proiect: integrarea nu a fost precedată de adaptarea din timp a programului şi programelor şcolare pentru elevii integraţi, de campanii de informare şi pregătire a actorilor sociali implicaţi în această schimbare (părinţi, copii, profesori); cadrele didactice din şcolile de masă nu au fost pregătite pentru a lucra cu elevii cu nevoi speciale, dar şi pentru a media relaţia lor cu copiii din şcolile de masă în sensul cultivării unei relaţii de toleranţă; ambiguitatea statutului profesorului de sprijin şi a profesorului itinerant. O categorie specială care ar trebui avută în vedere sunt copiii străzii. Acest fenomen ia o amploare din ce în ce mai mare, nu doar în Bucureşti, ci şi la nivel naţional, fiind asociat cu delincvenţa juvenilă, exploatarea sexuală a copiilor şi, mai ales, cu abandonul şcolar. Din cercetările calitative şi cantitative efectuate de ONG-uri rezultă că în Bucureşti sunt 600 de copii care trăiesc în stradă, iar la nivel naţional numărul acestora se ridică la 2500. Majoritatea copiilor care trăiesc în stradă sunt în situaţie de abandon şcolar şi/sau neşcolarizare. Mulţi dintre ei nu deţin acte de identitate, fapt care îngreunează încadrarea lor într-o formă de învăţământ. Copiii infectaţi cu HIV/SIDA întâmpină dificultăţi în integrarea în mediul şcolar (în special cei din instituţii de ocrotire) datorită atitudinii discriminative din partea profesorilor, elevilor, dar mai ales din partea părinţilor celorlalţi copii. La sfârşitul anului 2000 au fost înregistrate în România 6720 cazuri SIDA, dintre care 5629 cazuri sunt copii. În funcţie de vârsta la care s-a diagnosticat infecţia cu virusul HIV, cel mai ridicat număr de cazuri SIDA este întâlnit la copiii cu vârsta cuprinsă între 5- 9 ani, respectiv 2361 cazuri (1383 băieţi şi

23

978 fete) şi la copii cu vârsta cuprinsă între 1- 4 ani, respectiv 2177 cazuri( 1292 băieţi şi 885 fete) (Anuarul Statistic al României 2001). În prezent, copiii diagnosticaţi la vârsta de 5-9 ani sunt de vârstă şcolară, ceea ce face ca problemele cu care aceştia se confruntă privind integrarea să fie mult mai ridicate, la acestea adăugându-se şi problemele specifice adolescenţei. În comparaţie cu alte etnii, riscul de neparticipare şcolară al copiilor rromi este de aproximativ şase – şapte ori mai mare, 80% dintre copiii neşcolarizaţi fiind rromi, iar 23% dintre copiii rromi neştiind să citească deloc (MEC, INS 2002). În urma unei cercetări realizate de Organizaţia Salvaţi Copiii - "Copiii rromi din România", s-a ajuns la următoarele concluzii: neparticiparea şcolară atinge aproape 25% din populaţia de vârstă şcolară; majoritatea copiilor rromi nu reuşesc să depăşească ciclul primar; analfabetismul depăşeşte 50% din totalul populaţiei de rromi. Pentru aplicarea strategiei guvernamentale de integrare a copiilor aflaţi în dificultate, formarea şi informarea au fost lăsate pe seama ONG-urilor. Iniţiativele de integrare a acestor copii au venit din partea ONG-urilor, acestea derulând programe de informare şi de schimbare a atitudinilor de respingere, de sprijinire a familiilor în care se găsesc aceşti copii. Astfel de programe sunt: "Centrul de Informare şi Coordonare privind Protecţia Copiilor fără Adăpost" (integrarea şcolară a copiilor străzii), "Centrul de zi Petrila (Hunedoara)" – pentru copii defavorizaţi, susţinere financiară pentru prevenirea abandonului şcolar a copiilor rromi, educaţie preşcolară pentru copiii rromi, suport pentru integrarea socială şi şcolară a copiilor cu dizabilităţi din familii şi din centre de plasament derulate de Organizaţia Salvaţi Copiii, "Casa Gavroche" (integrare şcolară a copiilor abandonaţi) derulat de Organizaţia Salvaţi Copiii în parteneriat cu Asociaţia Equilibre şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale; "Şanse egale pentru copiii rromi", derulat în şcoli cu populaţie majoritară de etnie rromani, începând cu septembrie 2001, de către organizaţia Educaţie 2000+; "Proiect pilot de informare, sensibilizare şi pregătire a şcolii şi comunităţii în vederea integrării copiilor şi tinerilor în dificultateîcu nevoi speciale" derulat de CRIPS în parteneriat cu RENINCO şi Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ. 7.5. Recreerea şi activităţi de timp liber Măsurile luate pentru a asigura dreptul copilului la odihnă şi recreere sunt insuficiente. Pe de o parte, programa şcolară supraîncărcată, programul de şcoală şi de efecturare a temelor, nu permit perioadele necesare pentru odihnă şi recreere."Programul şcolar este mult prea încărcat, după părerea mea, sunt prea multe ore, iar timpul nostru liber este mult prea puţin" – Andreea M., cls. aVIIa. Pe de altă parte se remarcă o lipsă de flexibilitate a orarului şcolar, dotarea insuficientă a şcolilor cu aparatură sportivă şi chiar lipsa sălilor de sport din unele unităţi şcolare. Există o necompatibilizare între sistemul de învăţământ şi evoluţia mijloacelor de comunicare în masă, ceea ce duce la un decalaj între ceea ce elevii învaţă şi provocările societăţii. Sistemul de învăţământ este un sistem conservator, rigid, în cadrul lui aptitudinile copiilor nefiind detectate şi dezvoltate de către specialişti, neexistând un sistem de orientare a copilului către domenii de activitate care i se potrivesc.

24

Deşi numărul taberelor organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale a crescut în ultimii ani, costul acestora este ridicat în raport cu veniturile medii ale populaţiei. Ca urmare, copiii din familii cu situaţie economică deficitară nu au acces egal la astfel de oportunităţi de recreere. Accesul la cultură ar putea fi asigurat şi prin intermediul bibliotecilor şcolare. Din păcate, fondul de carte existent este învechit şi nu corespunde cu interesele şi nevoile copiilor. La sfârşitul anului 2001, Salvaţi Copiii a organizat Festivalul Brazilor de Crăciun, eveniment ce a avut ca principal obiectiv strângere de fonduri pentru dotarea cu cărţi a bibliotecilor şcolare. În urma acestui eveniment, au fost distribuite un număr de 29.149 cărţi, dintre care 5.758 din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, către 56 şcoli (3 – 4 şcoli din fiecare judeţ unde Salvaţi Copiii are filiale şi 8 şcoli din Bucureşti). De aceste cărţi vor beneficia 44.237 copii. Există anumite categorii de copii care nu au acces în mod egal la cultură, recreere şi alte activităţi de timp liber datorită unor factori socio-economici: copiii cu dizabilităţi, copiii din spitale, copiii din familii cu condiţii socio-economice deficitare, copiii din centrele de reeducare, copiii care muncesc, copiii străzii.

8. MĂSURI SPECIALE DE PROTECŢIE A COPILULUI 8.1. Copiii cu statut de refugiat În perioada 1999 - 2001, Organizaţia Salvaţi Copiii a acordat asistenţă unui număr de 797 copii solicitanţi de azil, refugiaţi, minori neînsoţiţi şi 294 părinţi. O categorie deosebită o reprezintă minorii neînsoţiţi al căror număr este în creştere. Atfel, dacă în anul 2000 Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a înregistrat un număr de 55 minori, numărul lor a ajuns la 121 minori neînsoţiţi în anul 2001. Din punct de vedere legal trebuie menţionate două acte normative elaborate în vederea alinierii la standardele intenaţionale solicitate de UE: Legea 323/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România şi Hotărârea de Guvern 1191/2001 intitulată "Program special pentru integrarea socioprofesională a străinilor care au dobândit statutul de refugiat în România". Ordonanţa de Guvern 102/2000 reglementează prima dată în legislaţia românească termenul de "minor neînsoţit" - copil refugiat care nu este însoţit de un reprezentant legal - şi îl asimilează copilului român aflat în dificultate. Hotărârea de Guvern 1191/2001 reprezintă un progres major pentru România, dat fiind faptul că este primul act normativ care conţine măsuri de integrare a refugiaţilor în România iar Oficiul Naţional pentru Refugiaţi - Ministerul de Interne îşi asumă această responsabilitate. Până la apariţia acestui document, integrarea refugiaţilor în societatea românească a fost realizată de ONG-uri cu finanţări UNHCR - Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Un alt progres îl constituie faptul că se reglementază clasele speciale de învăţare a limbii române care vor fi înfiinţate de către Ministerul Educaţie şi Cercetării în colaborare cu Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Până în prezent,

25

cursurile clasei speciale de învăţare a limbii române au fost organizate de Salvaţi Copiii cu finanţare UNHCR şi au funcţionat în cadrul Şcolii Generale nr. 165. Totuşi, în ceea ce priveşte accesul copiilor refugiaţi la sistemul românesc de învăţământ există încă deficienţe, dat fiind faptul că accesul lor în sistemul românesc de învăţământ este gratuit doar pentru învăţământul primar şi gimnazial, iar pentru celelalte forme de învăţământ trebuie să plătească în aceleaşi condiţii stabilite pentru pentru cetăţenii străini, conform Legii 323/2001. Din punctul de vedere al asistenţei minorilor neînsoţiţi în România este important de precizat faptul că există o strânsă colaborare între Oficiul Naţional pentru Refugiaţi - Ministerul de Interne, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi şi Organizaţia Salvaţi Copiii. Astfel, tuturor minorilor neînsoţiţi care ajung în România le este numit un curator de către Autoritatea Tutelară, curator care este pregătit şi recomandat de Salvaţi Copiii şi care asistă minorul pe toată perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Până în prezent, Organizaţia Salvaţi Copiii a asistat un număr de 123 minori neînsoţiţi. Un alt progres îl constituie înfiinţarea de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a două centre de cazare pentru solicitanţi de azil şi refugiaţi recunoscuţi a căror capacitate totală este de aproximativ 750 locuri. În cele două centre există camere ale copiilor, spaţii de joacă unde sunt organizate activităţi educative şi recreative de către personalul Salvaţi Copiii. Camerele copiiilor sunt locul în care copiii solicitanţi de azil se adaptează la noua cultură, învaţă primele cuvinte în limba română, iar copiii refugiaţi recunoscuţi sunt ajutaţi să-şi facă temele. 8.2. Copii în conflict cu legea Administrarea justiţiei pentru minori (art. 40) În ceea ce priveşte înfiinţarea tribunalelor pentru minori, acest lucru va fi posibil în următoarea perioadă prin adoptarea legislaţiei corespunzătoare care să aibă în vedere şi rezultatele proiectului "Instanţa pentru Minori - Iaşi" coordonat şi derulat de Asociaţia Alternative Sociale Iaşi şi Asociaţia Magistraţilor Iaşi. Acest experiment are drept scop asigurarea şi respectarea standardelor impuse de normele de drept intern şi internaţional în ceea ce priveşte desfăşurarea proceselor penale privind minorii infractori şi victime. Obiectivele urmărite sunt următoarele:

1. Asigurarea unui climat optim de audiere şi judecare a cauzelor cu minori; 2. Realizarea unei echipe de specialişti în instrumentarea şi judecarea cauzelor cu

minori; 3. Reducerea consecinţelor suferite de victimele minori şi familiile acestora.

În proiect au fost implicaţi lucrători de poliţie, procurori şi judecători care instrumentează cauzele cu minori victime şi infractori. Atât Poliţia cât şi Parchetul şi-a asumat obligaţiile de a supraveghea îndeaproape cauzele penale în care ca părţi procesuale figurează minori, delincvenţi şi victime, soluţionarea cu celeritate a cauzelor respective, activităţi de prevenire a infracţionalităţii juvenile şi de reinserţie socială. În sala de judecată destinată judecării cauzelor cu minori din cadrul Palatului de Justiţie Iaşi, şedinţele au fost stabilite în fiecare zi

26

de luni a săptămânii, alternând, o săptămână Judecătoria Iaşi, iar cealaltă Tribunalul şi Curtea de Apel Iaşi. Treptat cauzele cu minori au fost direcţionate către aceste complete de judecată specializate iar în prezent toate cauzele în care sunt implicaţi minori sunt judecate în sala special destinată în acest sens. Astfel se asigură condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală privind desfăşurarea judecăţii infractorilor minori (art.485). Ca model de justiţie alternativă, se iniţiază în acest an un proiect experimental de justiţie restaurativă în două localităţi (Bucureşti şi Craiova). Justiţia restaurativă constă într-un proces de mediere victimă – infractor realizată de un facilitator neutru. Prin acest tip de justiţie se urmăreşte reducerea supraglomerării instanţelor de judecată. Centrele de reeducare (în care se aplică măsura educativă de internare) sunt în prezent în număr de trei (Găeşti, Tichileşti şi Tg. Ocna). Ele vor fi multiplicate la nivelul majorităţii judeţelor ţării. Totodată dimensiunea lor va fi redusă, urmărindu-se ca fiecare centru să poată primi nu mai mult de 200 de minori. Modificarea Codului de Procedură Penală Este aşteptată modificarea Codului de Procedură Penală în care pedepsele comunitare vor prevala în judecarea cauzelor cu minori.

8.3. Copii în situaţii de exploatare

Exploatarea economică a copilului – art. 32 (Munca copilului) Pe plan internaţional, România a ratificat Convenţia ILO nr. 138 (1973) privind vârsta minimă în toate ramurile. A fost ratificată în 1975 şi Convenţia ILO nr. 182 (1999) privind eliminarea formelor celor mai grave de muncă a copilului în anul 2000.

Legislaţia internă În România nu există un cod al copilului, iar aplicarea politicilor de protecţie a copilului, inclusiv a celor ce ţin de problematica muncii copilului, are un caracter interdepartamental. Astfel, supravegherea respectării normelor privind protecţia copilului revine următoarelor instituţii statale: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţii.

Principalele prevederi legislative privind munca copilului se regăsesc în Constituţia României, Codul Muncii, Codul Familiei şi în convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Constituţia României, ca lege supremă, instituie următoarele principii:

1. munca forţată este interzisă (art. 39, alin. 1);

2. exploatarea copiilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise (art. 45, alin. 3);

3. copiii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi (art. 45, alin. 4).

27

Codul Muncii, adoptat prin Legea 10/1972, prevede în articolul 7 că fiecare persoană care a împlinit vârsta de 16 ani şi care nu urmează cursurile unei şcoli este datoare să desfăşoare o muncă utilă societăţii şi că, în munci temporare, se pot angaja copii de 15 ani, dar în unităţile industriale numai de la vârsta de 16 ani.

Tinerii între 15 şi 16 ani pot fi angajaţi numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorilor legali şi numai în munci potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele lor. Încuviinţarea trebuie dată de ambii părinţi, care trebuie să semneze contractul de muncă alături de copii. Aceştia pot să-şi retragă încuviinţarea dacă constată că dezvoltarea fizică şi psihică a copilului este periclitată în vreun fel, caz în care contractul de muncă încetează. Alături de încuviinţarea părinţilor, o altă condiţie necesară şi prealabilă este avizul medicului. (Codul familiei) Această condiţie este menită să protejeze copilul în situaţiile în care angajarea este hotărâtă în mod abuziv de către părinţi şi în complicitate cu angajatorul.

Durata timpului de lucru al tinerilor între 15 şi 16 ani se stabileşte în mod obligatoriu la 6 ore pe zi, fără ca prin această măsură să se aducă o scădere a remuneraţiei, iar durata minimă a concediului pentru tinerii de până la 18 ani este de 24 de zile lucrătoare.

Subliniind obligativitatea continuării studiilor pentru absolvirea învăţământului general obligatoriu, pentru copiii între 14 şi 16 ani, Codul Muncii prevede că angajatorul are obligaţia să le ofere sprijinul în vederea continuării învăţământului general obligatoriu.

Protecţia tinerilor angajaţi Tinerii angajaţi sunt protejaţi sub diferite forme de munci grele şi periculoase care le pot pune în pericol dezvoltarea fizică şi psihică.

Codul Muncii prevede în articolul 161, alin. 2 că tinerii sub 18 ani, încadraţi în muncă, nu pot fi repartizaţi la locuri de muncă cu condiţii vătămătoare, grele, periculoase şi nu pot fi folosiţi la munca în timpul nopţii şi peste durata legală a zilei de lucru. De asemenea, se interzice folosirea tinerilor la operaţiile cu materiale şi produse periculoase (foarte toxice, explozive etc.), la lucrările de vopsit care comporta utilizarea unor substanţe toxice cu conţinut ridicat de plumb. Alte activităţi cu risc mare în care munca tinerilor sub 18 ani este interzisă: lucrul la înălţime, munca în exploatări forestiere, miniere, petroliere, din metalurgie, transport auto, navale sau aeriene, exploatarea şi intretinerea drumurilor şi podurilor etc. (Normele Generale de Protecţie a Muncii)

Referitor la operaţiunile manuale de încărcare, descărcare şi transport, munca tinerilor sub vârsta de 16 ani este interzisă. Pentru cei între 16 şi 18 ani, masele maxime admise de transportat, de susţinut şi de ridicat sunt stabilite în raport cu vârsta şi sexul. (Normele Generale de Protecţie a Muncii)

Regimul de sancţiuni Cât priveşte regimul sancţionator pentru nerespectarea regimului libertăţii muncii şi al condiţiilor speciale impuse de lege pentru munca copiilor, menţionăm articolul 191 din Codul Penal, care incriminează fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât acelea stabilite de lege, la prestarea unei munci contrar voinţei sale cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Totodată, neluarea vreuneia dintre măsurile prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la

28

protecţia muncii, de către persoana care are îndatorirea de a lua aceste măsuri la locul de muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Se sancţionează cu amendă nerespectarea de către anagajator a prevederilor referitoare la încheierea şi înregistrarea contractelor de muncă sau a convenţiilor civile de colaborare.

Concluzii Legislaţia privind munca copilului în România interzice orice formă de ocupare a unui loc de muncă pentru copiii care nu au împlinit încă vârsta de 15 ani. În lege, nu se fac referiri exprese la muncile ocazionale pe care orice copil le poate desfăşura în familie pentru a-i ajuta pe părinţi sau la activităţile artistice ori sportive. Dar, prin interpretarea interdicţiilor de a presta munci grele deducem că implicarea copiilor în treburile gospodăreşti sau în alte activităţi este admisă atâta timp cât nu pune în pericol sănătatea şi educaţia acestora.

Segmentul de vârstă 15-18 ani este tratat diferenţiat în lege, vârsta de 16 ani fiind considerată un prag de trecere de la muncile uşoare la munci le industriale. De asemenea, lipsa cerinţei de a avea şi consimţământul părinţilor la încheierea contractului de muncă pentru tinerii între 16 şi 18 ani constituie un plus de responsabilitate acordat acestei vârste spre deosebire de tinerii sub 16 ani pentru care, în plus, legea cere şi un aviz medical.

Table 1: Tabel comparativ pe categorii de vârstă

14 ani 15 ani 16-18 ani

Învăţământ obligatoriu Fără învăţământ obligatoriu

Continuarea studiilor în învăţământul secundar în şcoli profesionale

Fără învăţământ obligatoriu

Continuarea studiilor în învăţământul secundar în şcoli profesionale

Consimţământul scris părinţilor pentru angajare

Fără consimţământul părinţilor

Aviz medical

Numai activităţi gospodăreşti, artistice sau sportive

Munci uşoare Munci industriale

Interzicerea muncilor grele sau periculoase

Tipurile şi incidenţa muncii copilului

In anul 2001, a fost realizată o evaluare a situaţiei copiilor care muncesc în stradă. Studiul a arătat următoarea distribuţie a formelor grave de muncă într-un eşantion de 150 de copii:

• Cerşetorie: 75 de cazuri;

29

• Spălarea sau paza maşinilor: 29 cazuri (17%);

• Vânzare mărfuri: 25 cazuri (15%);

• Cărat/descărcat marfă: 16 cazuri (9%);

• Munci menajere: 14 cazuri (8%).

Celelalte cazuri de copii ai străzii intervievaţi s-au distribuit după formele grave de muncă după cum urmează:

• Colectarea deşeurilor: 9 cazuri;

• Furturi: 3 cazuri;

• Prostituţie (un caz).

Factori care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a copilului

• Starea de sărăcie a familiilor copiilor care muncesc în stradă; • Dezorganizarea familială (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în

închisoare); • Nivelul scăzut de educaţie al parinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la menţinerea

unor mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului; • Mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc, mediu caracterizat

printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de provenienţă.

• Lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasă a legislaţiei în vigoare, obstacole în eliminarea fenomenului.

Exploatarea sexuală/abuzul sexual (art. 34) O protecţie specială este acordată prin mijloacele dreptului penal minorului sub 14 ani, victimă a violenţelor şi abuzurilor sexuale. Prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului Penal, limitele pedepselor prevăzute de lege pentru violul îndreptat împotriva unei persoane sub 15 ani au fost sporite de la 3-10 ani, la 10-20 de ani. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, în cazul în care victimele sunt minori. Articolul 200 care incrimina legăturile sexuale între persoane de acelaşi sex a fost abrogat. Aliniatul care făcea referire la relaţii sexuale între un major şi un minor a fost inclus în articolul 198 (actul sexual cu un minor): "Actul sexual, de orice naturã, cu o persoanã de sex diferit sau de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsã se sancţioneazã actul sexual, de orice naturã, cu o persoanã de sex diferit sau de acelaşi sex între 15-18 ani, dacã fapta este sãvârşitã de tutore sau curator, ori de cãtre supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosind calitatea sa." De asemenea, pentru actele de perversiune sexualã cu o persoanã care nu a împlinit vârsta de 15 ani s-au prevăzut pedepse mai mari (închisoare de la 2 la 7 ani). Cu aceeaşi pedeapsã

30

se sancţioneazã şi actele de perversiune sexualã cu o persoanã între 15-18 ani, dacã fapta este sãvârşitã de tutore sau curator ori de cãtre supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Actele de perversiune sexualã cu o persoanã în imposibilitate de a se apãra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Deplasarea ilicită a copiilor (vânzarea, comerţul şi răpirea) Codul Penal incriminează răpirea în cadrul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ca formă agravantă a acesteia. Astfel, lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani. În cazul în care lipsirea de libertate este săvârşită prin răpire, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani. Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi lipsirea de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei. Dacă aceste fapte se săvârşesc de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani pentru forma simplă a infracţiunii, închisoarea de la 7 la 18 ani, când lipsirea de libertate este săvârşită prin răpire, precum şi în cazul în care victima este minoră. S-au realizat, prin iniţiative neguvernamentale (organizaţia Salvaţi Copiii, în colaborare cu Serviciul Social Internaţional), cercetări şi programe menite să determine dimensiunea şi problematica fenomenului de deplasare ilicită a copiilor şi să asiste copiii aflaţi în astfel de situaţii. Prin aceste programe, au fost soluţionate, în perioada 1991-2001, 998 cazuri internaţionale, dintre care 515 copii neacompaniaţi. Din punct de vedere al cazuisticii, cazurile internaţionale se referă în principal la copiii neacompaniaţi aflaţi în străinătate, nou-născuţi abandonaţi în maternităţi din străinătate, familii separate (copii de părinţi) care solicită reintegrarea familială, adopţii eşuate, tratament medical, copii în scopul comercializării (sexuale, prin muncă etc.). Datorită faptului că numărul de copii români neînsoţiţi aflaţi în Europa, şi în special în Italia, a început să crească, autorităţile italiene a u decis să acorde asistenţă Guvernului român pentru diminuarea acestui fenomen. Astfel, începând cu luna august 2001, s-a încheiat o Convenţie de colaborare între Autoritate Naţională pentru Protecţia Copilului şi Organizaţia Salvaţi Copiii pentru un Program de Asistenţă a copiilorîadolescenţilor români neacompaniaţi, prezenţi pe teritoriul italian. Ca o consecinţă a acestui fapt, începând cu luna iulie 2001, Organizaţia Salvaţi Copiii a primit cereri de asistenţă din partea Filialei Italiene SSI pentru 36 de minori români cu vârste cuprinse între 4-17 ani, dintre care 26 minori de sex masculin şi 10 minori de sex feminin. Până la sfârşitul lunii octombrie s-au înregistrat 88 de cazuri, dintre care 75 în Italia. În ceea ce priveşte cazurile de copii traficaţi, au fost semnalate 4 cazuri în 2000 şi 5 cazuri în 2001. 8.4. Copii aparţinând unei minorităţi naţionale Consideraţii privind situaţia copiilor aparţinând minorităţii rrome şi iniţiative destinate minorităţii rrome

31

Populaţia de rromi este foarte tânără; în 1998, circa o treime din întregul ei erau copii între 0-14 ani, ponderea vârstnicilor era de circa 5%, iar vârsta medie de aproximativ 24 ani. Copilăria este mai scurtă la rromi, mai ales pentru fete, peste 50% din ele căsătorindu-se înainte de a avea 18 ani, fapt ce ţine de respectarea unor tradiţii. Datorită tendinţelor de scădere a fertilităţii, înregistrate şi la populaţia de rromi, numărul copiilor este într-un relativ regres, totuşi, datorită situaţiei economice precare a etniei rromilor, drepturile copiilor rromi continuă să nu fie respectate în totalitatea lor. Dreptul la identitate nu este respectat întrucât tot mai mulţi copii nu au acte de identitate, fenomen generat de modul de "căsătorie fără acte", practicat la neamurile tradiţionale de rromi (circa 83% din cuplurile cu vârste între 15-19 ani, convieţuiesc fără forme legale). Datorită lipsei actelor de identitate, copiii rromi au dificultăţi în obţinerea altor drepturi (alocaţie, educaţie). Implicarea factorilor locali - Primării, Poliţie, Direcţii de protecţie a copilului - începe să se facă simţită, totuşi formalităţile sunt foarte greoaie, complicate şi îndelungate. Ar fi necesară simplificarea acestora şi, în cazurile ce par fără ieşire, acceptarea dovedirii identităţii pe bază de martori. Dreptul la sănătate este încălcat mai ales prin alimentaţia deficitară a copiilor- calitativ şi calitativ, care determină avitaminoze, malnutriţie, anemie, distrofie, rahitism, enterocolite şi intoxicaţii alimentare. Cauza principală este sărăcia extremă în care trăiesc familiile de rromi, dar şi accesul dificil la îngrijiri medicale (lipsa dispensarelor din zonele locuite compact de rromi, lipsa personalului medical, neînscriere pe listele medicilor de familie, fie din lipsa lor, fie că nu au fost admişi, fie că nu pot plăti asigurările de sănătate, fie din dezinteres ţinând de stilul de viaţă). S-au desfăşurat unele campanii de vaccinări care au cuprins şi copiii rromi cu sprijinul efectiv al unor ONG-uri rrome şi a mediatorilor sanitari din rândul etniei, pregătiţi tot de aceste ONG-uri. De asemenea, s-a început o educaţie pentru sănătate mai susţinută în şcoli, cu sprijinul voluntarilor unor ONG-uri, inclusiv Salvaţi Copiii. Trebuie ca Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Consiliile locale să dezvolte programe de prevenire a îmbolnăvirilor, de educaţie pentru sănătate care să prevadă folosirea mediatorilor sanitari, acceptaţi ca profesie şi plătiţi pentru munca lor. Dreptul la educaţie, deşi legiferat atât prin Constituţie cât şi prin alte legi şi reglementări, nu este respectat pentru toţi copiii rromi. În învăţământul preşcolar, extrem de important pentru pregătirea copiilor rromi pentru şcoală, prin formarea abilităţilor necesare, aceştia sunt de 4 ori mai puţini decât ceilalţi copii. La ciclul primar participă cu 15-25% mai puţin copii rromi decât ceilalţi şi cu 30% mai puţini la ciclul gimnazial. 90% dintre copiii neşcolarizaţi, provenind din familii sărace sunt rromi. Persistă încă neîncrederea părinţilor în şcoală, în utilitatea ei, mai ales că educaţia în şcolile din comunităţile de rromi, mărginaşe cele mai multe, este la un nivel mai scăzut. Condiţionarea ridicării alocaţiei de frecvenţa şcolară a condus la o oarecare creştere a şcolarizării copiilor rromi, mai ales în clasele primare. De asemenea, se pot încă întâlni unele practici discriminatorii în şcoli, atât din partea profesorilor, cât si a elevilor majoritari, fapt ce conduce la dezinteresul copiilor rromi de a veni la şcoală. La aceasta se adaugă lipsa rechizitelor, a hranei, îmbrăcămintei, folosirea

32

copiilor la treburi gospodăreşti sau chiar trimiterea lor la muncă, toate contribuind la lipsirea de dreptul la educaţie. Ministerul Educaţiei a luat în anii 1996-1998 o serie de măsuri vizând o discriminare pozitivă (introducerea de ore pentru limba rromani, locuri speciale la licee şi facultăţi, numirea unor inspectori pentru rromi la toate Inspectoratele şcolare). Totuşi, numărul analfabeţilor se menţine ridicat, la fel ca şi abandonul şcolar în rândul elevilor rromi. Salvaţi Copiii a derulat o serie de cursuri pentru schimbarea mentalităţii cadrelor didactice faţă de drepturile copiilor rromi, a oferit modele de educaţie preşcolară şi a acordat un minim ajutor copiilor rromi (o gustare, rechizite), acţiuni care au avut ca efect, în unităţile respective, atât creşterea frecvenţei şcolare, cât şi obţinerea unor rezultate bune la învăţătură. Este nevoie, în primul rând, de măsuri de protecţie socială a familiilor sărace, şi de o mai bună colaborare între toţi factorii responsabili de protecţia şi buna dezvoltare şi formare a copiilor. În luna aprilie 2001, a fost adoptată Hotărârea nr. 430, privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, un document care prevede o serie de acţiuni concrete inclusiv pentru copii, parte din ele promovate şi susţinute de Salvaţi Copiii. Din păcate,nu este prevăzută şi susţinerea financiară pentru implementarea acestei strategii. (Sursa pentru datele statistice - Indicatori privind comunităţile de romi din România - volum elaborat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 2002 Finanţat de Uniunea Europeană, prin PHARE)

33