RADIOLOGIE MEDICO-DENTARA

CURS NR. 6

ANATOMIA RADIOLOGICA NORMALA A DINTILOR

- Pe radiografiile obişnuite cu filme endobucale apare imaginea complexului morfologic dento-parodonto - alveolar, care permite studiul formei şi structurii diferitelor sale elemente.

- Ca model de descriere generală a unui dinte, se va lua incisivul, ce prezintă cel mai simplu tipar anatomic.

- Dintele nu poate fi considerat în afara conexiunilor cu elementele anatomice vecine. El reprezintă un organ dentar, adica o unitate morfofuncţională.

Organul dentar este alcatuit din :

I. Dintele propriu-zis II. Elementele de susţinere

(parodonţiul) cum ar fi: osul alveolar , periodonţiu, cementul radicular şi gingie.

Schema modelului dentar elementar (incisiv inferior).

Creasta alveolara

Sept osos interdentar

Os alveolar

Dintele propriu-zis

Orice dinte prezintă o faţă mezială şi alta opusă, distala, iar două feţe alăturate (mezială şi distală) sunt numite feţe aproximale. De asemenea are o faţă vestibulară (în exterior), linguală (palatinală) şi una triturantă (ocluzaiă) reprezentată de suprafaţa coroanei dentare.

Din punct de vedere morfologic, dintele este alcătuit din trei părţi principale:

1.coroana - porţiunea liberă a dintelui (porţiunea extraalveolară) , vizibilă în cavitatea bucală;

rădăcina - porţiunea inferioară a dintelui, implantată în alveola dentară (porţiunea intraalveolarâ);

coletul (gâtul) - zona de joncţiune dintre coroană şi rădăcină. Prin colet anatomic se înţelege locul de joncţiune amelo-dentinară (smalţ-cement), iar prin colet fiziologic (clinic) porţiunea situată imediat în afara marginii alveolare, fiind acoperit de gingie.

Structura elementelor anatomice dentare

este reprezentată de 4 tipuri de ţesuturi. în ordine descrescătoare privind radioopacitatea produsă de ele, acestea sunt:

smalţul, dentina, cementul şi pulpa dentară.

A. Smalţul (emailul).

Are conţinutul cel mai bogat în săruri minerale (96%), este foarte dens, motiv pentru care prezintă cea mai importantă absorbţie a razelor X. Este elementul anatomic cel mai dens din organism, fiind cel mai alb pe radiografie (cel mai radioopac). Stratul de smalţ ce înveleşte coroana dentară prezintă diferite grade de grosime (grosimea medie fiind de 0,5-2mm) şi anume: mare la nivelul suprafeţelor ocluzale, reducându-se cu pierdere treptată spre colet. La nivelul joncţiunii coletului, stratul de smalţ se subţiază treptat şi pe imaginea radiologică are un aspect ascuţit, cu vârful în sens apical.

Datorită fenomenului de abraziune, prezent la nivelul suprafeţelor ocluzale, frecvent acesta se reduce, uneori până la dispariţie. Abraziunea, fenomen fiziologic, la nivelul incisivilor determină modificări ale marginii incizale vizibile la examenul clinic, aceasta devenind liniară în locul aspectului festonat. La examenul radiologic modificările ce apar la nivelul smalţului incizal sunt vizibile după un grad avansat de abraziune, datorită suprapunerii prin proiecţia suprafeţei vestibulare a coroanei.

B. Cementul

Inveleste radacina si este o continuare a smaltului .Datorita indicelui sau de atenuare (absorbtie) apropiat de cel al dentinei , radiologic nu are o individualitate precisa.Aceasta trasatura este consecinta continutului de 73% in saruri minerale fixate pe substanta fundamentala.

Radiologic ele este intuit prin delimitarea neta a teritoriului radicular al spatiului periodontal sau la nivelul jonctiunii smalt-cement.

Acest strat prezinta deci un contur precis spre exterior , catre dentina, datorita absorbtiei mult apropiate a celor doua straturi ,conturul lui nu poate fi precizat.Starea lui si modificarile patologice care au loc la acest nivel sunt apreciate prin analiza imaginii suprafetelor radiculare.

C.Dentina – ( ivoriul)

Reprezinta substanta de baza din care este format dintele (coroana si radacina)

Are un continut de saruri minerale de aproximativ 76%,ceea ce produce pe filmul radiografic o imagine opaca lipsita de structura ,omogena dar de intensitate mai mica dacat a smaltului dentar.

Stratul de dentina este bine conturat spre exterior si inconjoara camera pulpara si canalul radicular.

Camera pulpară

Se găseşte în centrul coroanei şi are o formă asemănătoare cu aceasta.

Radiologic apare ca o imagine radiotransparentă (cenuşiu închis) ca urmare a absorbţiei reduse a razelor X de către elementele conţinute.

La molari şi uneori la premolari camera pulpară prezintă nişte prelungiri diverticulare în care se găsesc coarnele pulpare.

Canalul radicular

(variabil ca număr) este o prelungire a camerei pulpare şi apare radiologic ca o zonă transparentă longitudinală, net delimitată, situată în centrul rădăcinii, întinzându-se până în regiunea apexului dentar (foramen apical, delta apex).

Prezintă dimensiuni variabile la dinţii temporari şi la cei definitivi datorită funcţiei de hrânire pe care o are pulpa, cu rol în dezvoltarea dentară.

în stările patologice, datorită hiperemiei pulpare, se produce un proces de demineralizare a dentinei, deci o mutaţie calcică. Expresia radiologică a acestui . proces constă în pierderea conturului net al camerei pulpare şi a canalului radicular.

Imaginea radiologică a dinţilor evidenţiază atât forma coroanei şi rădăcinii în ansamblu, cât şi straturile dure care le formează, datorită absorbţiei diferenţiate determinate de densitatea şi conţinutul diferit în săruri minerale ale smalţului, cementului şi dentinei.

Această imagine dă puţine detalii de structură, adică elemente de fineţe cum ar fi striaţiile orizontale coronariene, canalicule aberante, limita dentină-cement sau delta apicală (reprezintă totalitatea ramificaţiilor canalului radicular) nu apar.

II. Elementele de susţinere a dintelui (parodonţiul)

Elementele de susţinere a dintelui (parodonţiul) reprezintă un complex de ţesuturi care participă la menţinerea şi fixarea acestuia în maxilar. Ţesuturile care alcătuiesc parodonţiul sunt:

1. Osul alveolar 2.Periodonţiul 3.Cementul radicular. 4.Gingia.

1. Osul alveolar

constituie conţinătorul rădăcinilor dentare şi îmbracă forma acestora ca nişte degete de mănuşă. Are o structură spongioasă şi este delimitată pe toată suprafaţa de o corticala osoasă lipsită de structură, cu aspect de os compact numită lamina dura (peretele alveolar, corticala alveolară internă).

Aceasta apare radiologic ca o linie continuă albă, ce însoţeşte şi delimitează spaţiul periodondal. Continuitatea laminei dura traduce integritatea anatomică parodontală. Intre alveole, osul alveolar formează septul interdentar (interalveolar) ce prezintă cranial creasta alveolară. Marginea superioară a alveolei (numită şi limbusul alveolar) are formă rotund-ovalară şi se continuă între două alveole prin creasta alveolară. Intre rădăcini se află septul interradicular.

Spongioasa perialveolară - apare în regiunea apicală, latero-radicular, la nivelul septului interdentar. Este separată de spaţiul periodontal prin lamina dura.

Radiologic apare ca o reţea de lamele osoase opace, care delimitează şi circumscriu ochiuri radiotransparente de formă variată în care sunt prezente formaţiuni hematopoietice, ţesut conjunctiv, celule osoase tinere, vase sanguine, nervi etc.

2. Periodonţiul

este alcătuit din ţesut conjunctiv fibros situat între rădăcina dentară şi osul alveolar. In acest ţesut sunt prezente :

ligamentele alveolo-dentare, vase sanguine, limfatice, nervi, fibre colagene etc. ,

Ligamentul alveolo-dentar (desmodontul) este un element fibros ce uneşte peretele alveolar de cementul rădăcinii dentare. Deci dintele este implantat în alveolă, dar şi separat de aceasta printr-un spaţiu numit spaţiul periodontal (spaţiul desmodontal). El se prezintă radiologic ca o zonă transparentă delimitată de marginea rădăcinii şi lamina dura. Fiind situat între două formaţiuni dense, albe, constituie un interliniu articular. Are o grosime (lăţime) de aproximativ 0,5 mm cu margini paralele, fiind uşor mai redus de-a lungul rădăcinii, cu o lărgire uşoară la nivelul apexului.

Caracterele diferenţiate anatomo-radiologice ale dinţilor

Fiecare dinte are o individualitate radiologică, corespunzătoare morfologiei sale.

Dinţii temporari (de lapte) grupaţi în incisivi, canini şi molari, pot fi deosebiţi de dinţii permanenţi prin următoarele particularităţi:

sunt mai mici, cu înălţime mai redusă, camera pulpară este mai voluminoasă, smalţul şi dentina sunt mai subţiri, rădăcina lungă, cu sau fără rizaliză, apexul este deschis

Dinţii permanenţi sunt grupaţi după situaţie şi anumite caractere comune, în mai multe grupe :

incisivi, canini, premolari şi molari (caractere de grupă).

Fiecare dinte apoi, are o formă foarte caracteristică (caractere individuale).

Incisivii,

în număr de 8, au următoarele caractere comune:

sunt dinţi frontali, erup la aproximativ 7 ani, au coroana lată în formă de lopată, îmbrăcată într-un strat de smalţ, ce apare pe filmul radiologic intens opacă, lipsită de structură,

au rădăcină unică de circa 11 mm lungime. Caractere individuale: la arcada superioară incisivul central este mai voluminos decât cel lateral (coroana este mai

lată), iar la arcada inferioară invers, cel lateral este mai voluminos decât cel central; se poate diferenţia un incisiv din dreapta de unul din stânga, ţinând cont de direcţia rădăcinii,

care se orientează în sens distal; camera pulpară apare ca o zonă transparentă omogenă, net delimitata situata in centrul

coroanei ,pe a carei forma o reproduce canalul radicuiar continuă transparenţa camerei pulpare şi se prezintă ca o lamă liniară neagră,

cu margini nete; poate avea diferite conformaţii (gâtuiri, bifurcări, canalicule aberante).

Caninii,

în număr de 4, prezintă următoarele caractere comune: sunt dinţi frontali, erup în jurul vârstei de 11 ani, sunt

monocuspidali, au coroana de formă conică, ca un vârf de lance, rădăcina este asemenea incisivilor, dar mai lungă;

camera pulpara şi canalul radicular sunt bine vizibile radiologic (au cel mai lung şi larg canal, comparativ cu ceilalţi dinţi).

Caractere individuale: caninul superior este mai voluminos faţă de cel inferior şi

este dintele cu cel mai lung şi larg canal radicular.

Premolarii

sunt în număr de 8 pe ambele arcade. Caractere comune: erup la aproximativ 9 ani, coroana prezintă 2 cuspizi (unul vestibular, celălalt lingual), dar

radiologic aceştia apar ca dinţi monocuspidali; rădăcinile sunt în general unice, uneori bifurcate şi turtite meziodistal.

Caractere individuale: premolarul I superior are frecvent 2 rădăcini, ce apar suprapuse pe radiografii (cea

palatinală este mai alungită); premolarui II superior are o configuraţie anatomică similară cu cea a premolarului I, dar

este de dimensiuni mai mici; prezintă întotdeauna raporturi de vecinătate cu sinusul maxilar (rareori la premolarul I superior);

premolarul I inferior seamănă mult cu caninul inferior, dar are rădăcina mult mai scurtă decât a acestuia;

premolarul lI inferior - faţă de premolarul I inferior are o coroană mai dezvoltată, iar din cei 3 cuspizi ai săi radiografic apar numai 2.

Apexul prezintă raport de vecinătate cu orificiul mentonier şi extremitatea mezială a canalului mandibular (acesta apare ca o bandă transparentă întinsă până la nivelul spinei SPIX).

Molarii

în număr de 12, câte 6 pentru fiecare arcadă, au următoarele caractere comune: se găsesc în partea posterioară a arcadelor dentare (sunt dinţi laterali), sunt cei mai voluminoşi dinţi, pe

suprafaţa triturantă se găsesc 4 sau 5 cuspizi (pe film apar numai 2), au frecvent 3 rădăcini (uneori 2 sau 4), au o coroană cubică, iar camera pulpară prezintă 4 coarne.

Caractere individuale: rădăcinile molarilor superiori sunt frecvent în număr de 3 (palatinală, disto- şi mezio-vestibulară), iar

cele ale molarilor inferiori sunt în număr de două (palatinală şi vestibulară); molarii superiori sunt mai mici faţă de molarii inferiori (contrar cu numărul rădăcinilor); deosebirile dintre cei 3 molari: atât molarii superiori, cât şi cei inferiori, descresc meziodistal, primul molar

fiind cel mai voluminos. Ei se deosebesc între ei şi prin numărul cuspizilor; la molarii superiori găsim 4 cuspizi pentru molarul I, 3 pentru molarul II şi 2 pentru molarul III. La molarii inferiori găsim: 5 cuspizi pentru molarul l, 4 pentru molarul II şi un număr variabil (3-5) pentru molarul III.

molarul I superior are raport de vecinătate cu sinusul maxilar şi pe radiografie se poate observa o prelungire sub formă de deget de mănuşă (pseudodiverticulară) a sinusului, ce trebuiediferenţiată de un proces patologic apical; erupe la 6 ani şi nu este precedat de un dinte temporar;

molarul II erupe la 12 ani, cel superior are rădăcinile mascate de osul malar; apexurile molarului l inferior se suprapun pe canalul dentar inferior;. molarul III erupe între 18-20 ani sau poate rămâne în incluzie. Are rădăcinile sudate. Pe molarul III inferior se poate suprapune creasta oblică a mandibulei.

Metodologia interpretării filmelor radiografice dentare

în interpretarea unui film dentar se urmăreşte dacă este modificată integritatea morfologică a organului dentar.

Studiul interesează forma, poziţia şi structura dintelui. Forma şi poziţia dintelui aparţin examenului clinic, pe când forma şi situaţia rădăcinilor aparţin examenului

radiologic. în evaluarea structurii dintelui, analiza începe cu coroana apoi cu rădăcina. La nivelul smalţului coronar se urmăreşte: - continuitatea tisulară care poate prezenta focare de rezorbţie secundare unor procese

patologice; - marginea inferioară a smalţului. La nivelul dentinei se urmăreşte dacă structura sa este sau nu omogenă şi dacă marginile sale (externă şi

internă) sunt bine conturate. La colet examenul radiografic are un rol decisiv, deoarece leziunile patologice de la acest nivel scapă

examenului clinic. Studiul radiografic al rădăcinilor dentare se axează pe: integritatea dentinei, pe lungimea rădăcinii, a

canalului radicularşi a camerei pulpare. La foramenele apicale se analizează lungimea acestora, dacă ele sunt închise / deschise, dacă orificiul de

deschidere este la vârf sau marginal. Etapa următoare a analizei filmului dentar vizează spaţiul periodontal, la care se urmăresc continuitatea şi

grosimea lui între suprafaţa externă a rădăcinilor şi lamina dura. Ultimul element anatomic in analiză îl constituie alveola dentară şi se urmăresc: forma, mărimea, structura

şi conturul (integritatea zidului alveolar).

ERUPŢIA DENTARĂ

Erupţia dentară este un proces fiziologic de migrare a dinţilor din spongioasa osului alveolar, sensul de deplasare coronară fiind către cavitatea bucală până la nivelul planului ocluzal.

Fenomenul dezvoltării dentare poate fi studiat radiologic pe toată perioada producerii lui, momentul începerii acestuia fiind reprezentat de apariţia mugurilor dentari.

Erupţia dentară cuprinde trei perioade, şi anume: 1. o perioadă endoosoasă - ce se caracterizează prin formarea şi calcificarea

treptată a rădăcinilor şi coroanelor dentare; 2. o perioadă de erupţie - adică de exteriorizare până la prezenţa completă pe

arcadă a coroanelor dentare; 3. o perioadă de calcificare şi dezvoltare completă a rădăcinilor. Erupţia dentară propriu-zisă durează câteva luni, pe când calcificarea dentară se

termină la aproximativ 1-2 ani de la terminarea erupţiei. în condiţii de normalitate, secvenţa erupţiei dentare şi ordinea calcificării acestora se

face după un tipar genetic morfologic şi cronologic bine determinat şi respectat.

Erupţia dinţilor temporari

nu se produce după o anumită regulă, aceeaşi pentru toate cazurile. Erupţia începe cu incisivii ce apar între a 6-a şi a 12-a lună, ordinea apariţiei acestora fiind: incisivii centrali inferiori, incisivii centrali superiori, incisivii laterali superiori şi incisivii laterali inferiori.

La intervale oarecum regulate de cca. 6 luni erup primii molari temporari, urmaţi de canini şi ultimii molari temporari.

Înlocuirea dinţilor temporari de pe arcadă cu cei definitivi se face printr-un proces complex, care începe cu rizalîza fiziologică a dinţilor temporari.

în fenomenul de rizaliză fiziologică acţionează 2 factori importanţi, şi anume: 1 presiunea continuă exercitată de coroana dintelui permanent asupra rădăcinii dintelui temporar; 2.circulaţia sanguină locală crescută de la nivelul pulpei dintelui temporar. Hiperemia locală va produce un fenomen de spongiozare a dentinei dintelui temporar, ce începe la apex şi

se extinde treptat spre coroană. Procesul de spongiozare va fi exacerbat în cazul existenţei inflamaţilor supraadăugate apico-periapicale la dinţii temporari, deoarece aceste procese inflamatorii cresc şi mai mult hiperemia locală. Ca urmare rezorbţia radiculară poate apărea cu mult timp înainte faţă de rezorbţia normală, uneori chiar până la un an. Astfel dintele temporar dispare prematur de pe arcadă, iar congestia locală existentă în jurul foliculului dintelui permanent grăbeşte erupţia acestuia.

Fenomenul de rizaliză prin spongiozare poate avea loc cu întârziere în situaţia în care dintele temporar a suferit un tratament endodontic cu devitalizare şi obturaţie de canale radiculare. In această situaţie fenomenul congestiv local nu apare, iar rizaliza fiziologică prin spongiozarea dentinară produsă normal în pulpa dintelui nu se mai produce. Rizaliza dintelui temporar în aceste cazuri se desfăşoară doar ca urmare a presiunii continue exercitate de foliculul dintelui permanent în creştere.

Erupţia dinţilor permanenţi cunoaşte un ritm mai lent, aproape dublu decât dinţii temporari, fiecare grup de dinţi apărând la perioade de

aproximativ 1 an. Singura excepţie o constituie molarul de minte care apare la aproximativ 6 ani de la erupţia molarului de 12 ani.

Odată cu erupţia si apariţia pe arcadă a dinţilor permanenţi, aceştia suferă o deplasare determinată de creşterea şi dezvoltarea maxilarelor, fenomen numit migraţia dinţilor, care este de două feluri, şi anume;

a. migratia în plan vertical (sau erupţia dentară) - această deplasare dentară apare ca urmare a creşterii mugurelul dentar. Astfel sacul folicular se măreşte, se hipertrofiază şi exercită o presiune constantă pe spongioasa osoasă vecină. Ca urmare a presiunii continue sunt excitate terminaţiile nervoase ale teritoriilor respective. Acestea produc o vasodilatatie reflexă cu apariţia unei hiperemii în jurul sacului folicular. Sărurile fosfocalcice din zona respectivă sunt transportate în ţesutul conjunctiv interstiţial, care se atrofiază secundar presiunii exercitate şi permite migrarea sacului folicular (coronarian). Acest fenomen de atrofie prin presiune este asemănător cu cel al creşterii în volum a formaţiunilor chistice osoase.

Dacă în cursul procesului de creştere şi avansare sacul folicular întâlneşte un obstacol, fenomenul de migraţie verticală este redus până la oprire. Ca urmare rădăcinile dentare se dezvoltă mult mai încet, iar dintele rămâne intraosos (inclus).

Dacă în cursul procesului de migrare mugurele dentar prezintă o poziţie vicioasă, migrarea nu se opreşte ci continuă lent, dar dintele rămâne parţial sau total inclus.

b. migraţia în plan orizontal - este foarte redusă şi apare ca urmare a creşterii maxilarelor. Deplasarea interesează doar coroana dentară, apexul rămânând fix.

Consecinţele migraţiei în plan orizontal ca urmare a creşterii maxilarelor sunt: mezializarea dinţilor superiori şi distalizarea dinţilor inferiori.

Modificările cronologice ale erupţiei dentare

Reprezintă abateri de la ritmul de desfăşurare a erupţiei dentare, adică devieri de la respectarea etapelor erupţiei dentare. Aceste anomalii cronologice sunt grupate în două categorii:

erupţii precoce (precipitate) erupţii întârziate. Erupţiile precipitate - caracterizează apariţia pe arcade a dinţilor înainte de termenul lor

normal de erupţie, în grupul erupţiilor precipitate sunt incluşi: dinţii natali - dinţii prezenţi la nivelul arcadei dentare la naşterea copilului; dinţii neonatali - dinţii ce apar pe arcadă în primele 4-6 săptămâni după naştere. Erupţiile întârziate caracterizează apariţia pe arcade a dinţilor cu întârziere faţă de tiparul

cronologic. Ele sunt secundare carenţelor alimentare, hipovitaminozelor / avitaminozelor, dereglări ale

metabolismului calcic (rahitism), iradieri ale mamei, malnutriţii ale mamei în timpul sarcinii, lues, endocrinopatii etc.

în semiologia radiologică a modificărilor cronologice, examenul radiologic are rol în stabilirea cauzelor dereglării ritmului de desfăşurare a erupţiei dentare, adică decelează cauzele întârzierii erupţiei şi a persistenţei dinţilor temporari. De asemenea el stabileşte stadiul de dezvoltare dentara, prezenţa şi conformaţia dinţilor permanenţi situaţi profund în maxilar, cât şi relaţia lor cu dinţii temporari.

SEMIOLOGIA RADIOLOGICĂ A LEZIUNILOR ODONTO-PARODONTALE

Dintele şi alveola dentară care-l găzduieşte reprezintă o entitate funcţională, astfel încât orice proces patologic determină o reacţie comună. Cu toate acestea, din motive de ordin didactic, se vor analiza separat componentele anatomice ale acestei entităţi:

leziunile dintelui; leziunile spaţiului periodontal; leziunile laminei dura; leziunile spongioasei perialveolare.

A. SEMIOLOGIA RADIOLOGICĂ A LEZIUNILOR ODONTALE

1. Modificări ale intensităţii dentare: radiotransparenţe dentare; intensităţi în exces la nivelul componentelor dentare. • Radiotransparenţe la nivelul componentelor dentare pot.fi localizate şi totale. Radiotransparenţe localizate la nivelul dintelui - cele mai frecvenţe sunt cariile dentare, ce pot

avea sediul la nivelul coroanei dentare (carii în smalţ, carii în smalţ şi dentină), la nivelulcoletului, rădăcinii, sub obturaţiile unor carii (recidiva de carie), marginal (în jurul) în sens apical faţă de unele coroane de acoperire, la nivelul dinţilor incluşi şi semiincluşi.

Cariile sunt radiotransparenţe în a căror origine stă într-o primă etapă de evoluţie demineralizarea localizată a smalţului, ulterior distrucţia completă a substanţei dure dentare. Forma lor este variată, iar contururile estompate (contururi nete numai după pregătirea cavităţii pentru obturaţie).

Radiotransparenţe totale la nivelul dintelui - au ca substrat lipsa unei porţiuni a coroanei (porţiune din suprafaţa triturantă, cuspid, unghi incizal etc.) sau a coroanei în întregime.

Apar după fracturi parcelare (parţiale) sau totale coronare.

Pot fi întâlnite şi alte aspecte radiografice de radiotransparenţe totale dentare, cum ar fi :

radiotransparenţe lineare, fine, subţiri la nivelul coroanei apar în fisurile coronare. -radiotransparenţe longitudinale direcţionale pe axul lung al dintelui constituie reprezentarea

radiografică a fracturilor corono- radiculare longitudinale, al căror traiect poate fi vizibil de la nivelulcoroanei până la apex.

-radiotransparenţe oblice (cu orientare corono-medio-radiculară), apar în fracturile oblicecoronare.

- radiotransparenţe transversale - în fracturile transversaleradiculare, de colet.

- radiotransparenţă crescută la nivelul unui grup de dinţi caracterizează odontodisplazia (maladie congenitală caracterizată prin modificări de formă şi structură).

- radiotransparenţă neomogenă (diminuarea neomogenă a intensităţii) cu interesarea întregii coroane, însoţită de dispariţia totală sau parcelară a smalţului apare în:

- hipoplazia smalţului (din unele endocrinopatii); - amelogeneza imperfectaj. - radiotransparenţe rotunde sau ovalare, bine delimitate, situate în camera pulpară, dar mai

frecvent pe traiectul canalului radicular, caracterizează radiografie granulomui intern PALAZZI. - diminuarea moderată a intensităţii radiologice dentare apare în dentinogeneza imperfectă

Intensităţi în exces la nivelul componentelor denare

sunt întâlnite în următoarele stări patologice: odontoame radiculare satelite; hipercimentoză - reprezintă un proces de condensare la nivelul

treimii apicale a rădăcinii, asociat cu deformarea apexului în „limbă de clopot" sau „băţ de toboşar", şi cu dispariţia canaluluiradicular.

pulpoliţi (formaţiuni calcare de dimensiuni mici, milimetrice, net conturate apărute prin degenerescenta calcarâ a pulpei dintelui care se prezintă pe filmul radiografie sub formă dezone de condensare, opace, rotunde în mijlocul camerei pulpare sau ocupând-o în totalitate).

2. Modificări radiologice de contur ale leziunilor dentare

contururile cariei dentare sunt şterse datorită prezenţei la nivelul cavităţii carioase a dentinei compromise (caria are contur net în cazul cavităţilor pregătite pentru obturatie prin îndepărtareadentinei ramolite).

camera pulpară şi canalul radicular pot avea contururi şterse în caz de procese inflamatorii pulpare (pulpite).

contur difuz, şters, la nivelul apexului apare: în parodontitele apicale difuze, neconturate, în spongiozarea dentinei posttraumatică sau după apicoiize patologice {tumorale,inflamatorii etc).

3. Modificări radiologice de structură ale dintelui

în mod normal, dintele are o structură neomogenă, dată de prezenţa unor structuri slab atenuante (pulpa dentară) situate lângă structuri puternic atenuante (smalţ, dentină, cement). Modificările de structură se referă la tulburarea acestei armonii radiologice de structură. Stările patologice care induc această armonie structurată a dintelui sunt:

- cariile mari, profunde, cu extensie pulpară; - o fracturile parcelare coronare, ce interesează şi camera pulpară; ■ pulpoliţii; ■ amelogeneza imperfectă {hipoplazia smalţului) -radiologie apare fie o reducere a grosimii stratului de smalţ,

dar cu o opacitate normală, fie un strat de smalţ cu dimensiuni normale, dar cu radioopacitate mai redusă (asemănătoare dentinei), ceea ce indică o slabă mineralizare.

dentinogeneza imperfectă - dinţii au dimensiuni mici, par tociţi, translucizi, cu abraziune precoce. Radiologie apare o reducere în ansamblu a opacităţii dintelui, reducerea grosimii stratului de dentină, o micşorare a camerei pulpare, calcificări pulpare.

rizalize întinse; odontoame satelite coronare şi radiculare; hipercimentoză; ■ taurodontism; ■ abraziune fiziologică; ■ odontodisplazie - afectează atât smalţul, cât şi dentină. Radiologie se observă o transparenţă dentară datorită

mineralizării defectuoase (dinţi diafani); dens in dente - prezenţa în interiorul camerei pulpare a unei coroane sau schiţă de coroană dentară (ţesuturi

dure dentare - smalţ, dentină) dată de invaginarea acesteia în propria cameră.

4.Modificări de formă ale dintelui

cuprind două subdiviziuni: modificări de formă de ansamblu ale dintelui; modificări de formă ale componentelor anatomice

dentare(coroană, colet, rădăcini, cameră pulparâ, canal radicular).

5.Semiologia radiologica a modificărilor numerice ale dinţilor

Modificările numerice pot fi în deficit sau exces. Cele mai multe deficite numerice privesc dentiţia definitivă şi îmbracă un caracter dobândit (posttraumatic, postextracţie terapeutică, postinflamator).

Anomaliile numerice congenitale în deficit includ: anodonţia, hipodonţia.

Anomaliile dentare în exces (polidonţiile) pot fi: sistematizate topografic (meziodens, distomolar, paramolar) sau nesistematizate topografic {dinţi nanici sau dezvoltaţi localizaţi fără o preferinţă teritorială).

6.Semiologia valorilor dimensionale

este strâns legată de semiologia modificărilor de forma. Cuprinde:

macrodonţia (coroanele depăşesc fn dimensiuni valoarea medie corespunzătoare vârstei ), microdonţia, rizomegalia (rădăcini mari), rizomicria (rădăcini mici).

7.Semiologia radiologica a modificărilor topografice

Modificările topografice dentare pot fi:

dobândite (traumatisme, tumori, infecţii etc.) saucongenitale (ectazii, transpoziţii, maipoziţii, inversiuni

incluzii).

8.Semiologia radiologica a modificărilor cronologice

erupţii precoce;erupţii întârziate.

B. SEMIOLOGIA RADIOLOGICA A LEZIUNILOR SPAŢIULUI PERIODONTAL

în cadrul semiologiei radiologice a spaţiului periodontal intră trei aspecte: lărgirea spaţiului periodontal:

parodontopatii apicale, marginale; posttraumatic cu subluxaţii dentare.

îngustarea spaţiului periodontal după procese traumatice (intruzie dentară posttraumatică);

dezintegrarea spaţiuluiperiodontal survine în: avulsia, extracţia dentară; parodontopatii apicale şi marginale; tumori; osteite, osteomielite; spongiozarea dentinei (caracterizată prin invazia apexului dentar şi rădăcinii

de către spongioasa perialveolară).

C.SEMIOLOGIA RADIOLOGICĂ A LEZIUNILOR LAMINEI DURA

După procese patologice lamina dura poate fi: subţiată - în stadiile iniţiale ale parodontopatiilor

apicale şi marginale; întreruptă - brusc - după fracturile dento-alveolare;

- pe porţiuni întinse - în parodontopatii

inflamatorii acute şi cronice.

D.SEMIOLOGIA RADIOLOGICĂ A SPONGIOASEI PERIALVEOLARE

Din punct de vedere radio-semiologic, spongioasa perialveolară poate prezenta:

radiotransparenţe difuz conturate - se întâlnesc în parodontopatii neconturate cronice apicale, parodontopatii marginale, osteite, tumori;

radiotransparenţe conturate - apar în granulom conjunctiv, granulom chistic, chist radicular, chist paradentar etc;

condensări ale spongioasei perialveolare - după inflamaţii cronice paradentale cu evoluţie lungă pe fondul unei rezistenţe bune a organismului sau a unor procese reparatorii secundare,după tumori (cementom, odontom, osteosarcom osteogenetic), maladia Paget etc;

imagini mixte (imagini radiotransparenţe asociate cu imagini de condensare) - sunt caracteristice cementomului în faza cementoblastică, unele osteite, tumori.