Radar anticorupție – rubrică de George Roncea

.

Criza sistemică a României, corupția generalizată, scufundarea elitelor, pierderea pământului Țării.

Sistemul politic din Romania se afla intr-o grava criza de legitimitate care incepe cu legitimitatea instituției Parlamentului, devenita redută a pseudopoliticienilor arondați grupurilor de interese transpartinice. Corupția a devenit emblematică, practic este un mod de viață. Comunităţile locale sunt captive unui Sistem ce-și asigură perpetuarea prin funcția Rotativei.

În acest Sistem pus la punct în ultimele două decenii, prin rotație, corupţia a consolidat Oligarhiile judeţene şi municipale și s-a constituit încă din timpul fesenismului un circuit al spolierii, al mitei, al fraudei. Singura veste bună până acum este punerea sub acuzare a Tartorului de la care a pornit totul - Ion Iliescu, deocamdată doar pentru crimele de la Represiunea din iunie 1990.

Însă deja, conform hărţii politice de azi a României, frontierele interne au fost străpunse, guvernul care controlează teritoriul românesc nu prea are vreo treabă cu românitatea, este format din persoane care se autoidentifica drept alogeni asociaţi cu o lumpenburghezie care maimuţăreşte boieria. Pârghiile statului au fost preluate şi folosite de carteluri şi mafii organizate într-o maşinărie a infracţiunilor, care au reuşit crearea unei baze a organizaţiilor negre ale societăţii româneşti. Corupţia este endemică – vectorul de propulsare fiind în principal factorul politic.

Cu toţii participă la o diversiune generalizată care fură tinerilor şi Ţara şi viitorul. De aceea tinerii de azi, cu toţii, vor să plece. O statistică recentă se referea la un procent de 46 la sută dintre tineri - care vor să plece. Şi care chiar pleacă. Cadrele serviciilor militare care ar trebui să apere România, cu preţul vieţii, sunt de fapt agenţii şi vătafii unui neocolonialism feroce şi rapace, pus pe înhăţat tot, mai ales pămîntul şi bogăţiile subsolului şi pe destructurarea a ce a mai rămas din capacităţile de producţie pe care România s-a luptat din răsputeri să şi le întemeieze, în opoziţie cu URSS, peste 25 de ani.

Noii stăpânii de acum ţintesc şi prostituarea corpurilor de dascăli, zdrobirea sufletelor tinerei generații şi deturnarea identitară - prin condiţionare operantă, teoria celebră a lui B.F. Skinner, utilizată de bolşevicii ruşi în odiosul experiment al Reeducării. Asistăm neputincioşi la accentuarea fracturilor sociale care au transformat România într-un câmp de bătălie în care s-a risipit cam tot ceea ce a însemnat un sistem de valori, coeziune socială şi normalitate tradiţională. Toate acestea plus desfigurarea identitară a României şi nimicirea tuturor resurselor sale de patrimoniu.

Cartelul burgheziei roşii, a oportuniştilor şi foştilor nomeclaturiști s-a constituit ca o Rețea indestructibilă, concrescută în inima Statului. Cartelul a organizat aproape militar Marele Jaf Naţional ce a debutat sub patronajul lui Iliescu şi Roman şi a continuat neîncetat vreme de peste două decenii, sub toate guvernările care s-au succedat.

Avem de-a face cu mișcare de rupere a instituțiilor statului, parazitate de sus până jos, iar imaginea de ansamblu arată ca o fractură multiplă, o dezarticulare, o criză instituțională generalizată, o criză a elitelor şi un fenomen al dezaxării, un blocaj identitar, deoarece România noastră nu mai are niciun fel de ax. Forțe dominante ale unui Sistem ce se impune prin forţă (şi) României acționează ca forțe disolutive iar forme de rezistență, de tip naţionalist, care să încerce măcar să îngrădească sau să frîneze acţiunea acestor

1

forţe nu există la noi. Absolut toate formaţiunile politice de la noi sunt internaţionaliste, pe de o parte, şi controlate la vârf de infractori şi securişti, fără mamă fără tată fără Ţară, organizați în Haite de jefuitori. Mafia de Stat şi de Partid conlucrează pe deplin cu forţele destructurante de "Afară". Întreg sistemul politic românesc este de fapt o Rotativă, iar angrenajele sunt cuplate între ele funcţionând pe o dinamică periferială şi subalternă faţă de orice vine de "Afară".

Este un fel de sindrom al supunerii faţă de (orice) Înaltă Poartă aflată temporar pe poziţii...înalte. Fie ea Poarta de la Moscova fie din orice altă parte. Acest sindrom asigură celor de "Afară" perpetuarea dominației asupra românilor, indiferent de epocă.

Desfășurarea Marelui Jaf național a avut loc pe mai multe segmente. Industria, agricultura, băncile au fost primele ținte. Specialiştii au apreciat că în ultimii 20 de ani, pagubele înregistrate de România datorită distrugerii fondurilor fixe (uzine, fabrici, flotă, bănci, staţiuni turistice, lAS-uri, sisteme de irigaţii ş.a.) şi a prăbuşirii producţiei au depăşit 200 de miliarde de euro. La care se adaugă şi pagubele produse de jaf şi corupţie. După anul 1989, în România crima organizată a intrat într-o strînsă relaţie cu actele de corupţie. Factorii politici au acoperit sau au patronat infracţiuni contribuind major la destructurarea economiei.

Foarte pe scurt, se poate schița o schemă a modelului de acțiune:

În sectorul financiar-bancar

Cu sprijinul şi acordul factorilor de decizie de la nivel central şi local, selectați de Aparatul de partid și promovați prin rețeua conspirată a Serviciilor au fost concepute operaţiuni de creditare preferenţială a unor firme private, fără garanţii, astfel că, din cauza insolvabilităţii debitorilor nu au putut fi recuperate creanţe de ordinul sutelor de miliarde de Iei şi al milioanelor de dolari.

Totodată, o parte a sistemului bancar din România a fost utilizată pentru spălarea banilor murdari rezultaţi din afacerile de mare contrabandă, acte de evaziune fiscală, trafic de droguri, furturi de maşini etc. Unele bănci româneşti s-au folosit de paradisurile fiscale din Cipru, Elveţia, Insulele Virgine şi din alte zone.

Falimentul unor instituţii bancare a avut efecte dezastruoase asupra agenţilor economici, asupra altor societăţi bancare şi persoane fizice, punînd în pericol, în final, stabilitatea socială şi politică a Ţării. Câteva modalităţi de comitere a infracţiunilor din acest domeniu:

• acordarea ori facilitarea obţinerii unor credite preferenţiale, de către diverşi funcţionari bancari, pe fondul unor acte de corupţie, ori al unor interese directe pe care le aveau în societăţile împrumutate;

• emiterea unor documente de plată fără acoperire;

• folosirea de către administratorii societăţilor a creditelor obţinute în interes personal, iar nu în interesul firmei;

• acceptarea unor garanţii, ipoteci sau gajuri supraevaluate, ori folosite Ia obţinerea altor credite, pentru garantarea împrumuturilor;

• acordarea de credite cu dobîndă subvenţionată.

2

Toate acestea au dus, în final, Ia falimentul unei serii de bănci, precum Dacia Felix, Credit Bank, Columna, Bancorex, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor – banii cetățenilor s-au evaporat și apoi au sublimat în buzunarele Cartelului. S-au mai adăugat schemele piramidale, de la Caritas la FNI, SAFI, SOV Invest, Gerald. Sute de milioane de dolari au fost smulse de sub salteau românilor creduli, atacați în haită de specialiști ai vechii Securități dar și din SRI-ul ”renuvelat”.

În sectorul construcţiilor de maşini

În acest sector s-a profitat de faptul că majoritatea capacităţilor de producţie au rămas în patrimoniul public, astfel că unii manageri au încheiat contracte dezavantajoase cu partenerii străini, motivaţi de avantajele materiale personale obţinute. De asemenea, stimulaţi financiar, managerii vechii rețele de partid au au creat firme - căpuşă, pentru aprovizionare şi desfacere, în care au pompat tot profitul obţinut, aducînd firmele de stat în pragul falimentului.

În sectorul metalurgic, siderurgic şi energetic

Şi în acest sector a funcționat sustemul parazitării prin firme - căpuşă şi contracte dezavantajoase. În plus, s-au înregistrat comisioane confidenţiale, decontarea unor lucrări de investiţii şi de retehnologizare neefectuate etc. Dintre mijloacele folosite:

• falsificarea documentelor de export cu privire la compoziţia chimică a materialelor, cantitate şi calitate;

• falsificarea preţului la utilajele şi materiile prime importate, diferenţa în plus fiind încasată în străinătate;

• falsificarea preţului la produsele exportate, invers faţă de cele importate;

• casarea unor utilaje şi instalaţii fără să se ia măsuri de pază şi conservare;

• concesionarea unor exploatări naturale către beneficiarii externi, cu falsificarea datelor despre calitatea terenului;

• falsificarea sau trucarea unor licitaţii.

În domeniul petrolier

Cu toate că în prima fază Statul era acţionar majoritar în acest domeniu, s-au înregistrat interpuneri ale unor grupuri private, susţinute de către cercuri politice, care au deturnat o mare parte a profiturilor obţinute. Au fost importate mari cantităţi de petrol în sistem processing, dar acestea au fost valorificate la intern fără plata impozitelor şi a taxelor vamale.

Au fost exportate mari cantităţi de produse petroliere la preţuri mai mici decît cele interne, subvenţionate de către Statul Român, din valuta obţinută refinanţîndu-se importurile de ţiţei. Unele cantităţi s-au întors în Ţară cu licenţe de import pentru a concura produsele româneşti. Principalele repere ale industriei de profil, Petrom și Rompetrol au ajuns pe mâinile rușilor, via Adrian Năstase, Patriciu, Isărescu și restul clasei politice.

În domeniul naval

3

Cel mai edificator exemplu de corupţie de stat ridicată la rang de lege îl întîlnim în distrugerea flotei româneşti, una dintre cele mai redutabile din centrul Europei. Practic, a fost desfiinţat transportul naval românesc, un sector economic de importanţă strategică.

Oligarhia transpartinică și operațiunea de destrămare a patrimoniului național

Oligarhia politică și-a constituit structuri mafiote locale, unele cu ramificaţii internaţionale, controlând finanţele, în economia, sistemul de relaţii externe. Pentru a-şi “adjudeca” România, structurile mafiote locale au trebuit să se bată, din primele zile după decembrie ‘89, cu investitorii strategici vest-europeni, nord-americani şi din zona occidentală a Pacificului, cei care au venit aici cu resurse financiare, know- how şi capacităţi organizatorice mult superioare şi care “ameninţau”, astfel, să cucerească producţia, serviciile şi piaţa locală, împotriva lor a fost declanşat, din primele momente ale anului 1990, un “război tăcut”, din care nu a lipsit nici una dintre armele avute la îndemînă: o birocraţie moştenită de la comunism, sufocantă, imposibil de penetrat, o legislaţie anti- investiţii (Legea 35/1990 nu permitea, practic, repatrierea profiturilor), proceduri legale greoaie, aberante, care te descurajau şi te făceau să renunţi, mecanisme administrative consumatoare de timp, stimularea premeditată a vechii mentalităţi socialiste.

Una dintre cele mai importante averi a României – pământul - a fost de la bun început ținta oligarhiei locale dar și a celor de afară. În domeniul agriculturii, sector de importanță strategică s-a lucrat constant la distrugerea tuturor capacităților românești. Agricultura României se prezintă acum, ca mai toate domeniile vitale ale economiei, într-o situație jalnică deși era cel mai organizat domeniu din vremea socialismului.

Demonstrînd incompetență, inconștiență și ticăloșie guvernanții au împins în haos întreaga societate românească. Din start, Agricultura a suferit cele mai profunde transformări distructive, prin legile lansate de regimul Iliescu în anii 90. Marile exploatații agricole – CAP, IAS, Asociaţiile intercooperatiste din sectorul vegetal şi animalier – care asigurau integral consumul intern şi care aduceau, anual, în bugetul statului peste un miliard de dolari prin produsele agroalimentare exportate – au fost dirijate în direcţia falimentului.

Rând pe rând, au fost devastate si jefuite Cooperativele agricole de producție, secțiile de mecanizare, complexele zootehnice, sediile unităților, instalațiile de irigat și de combatere a bolilor și dăunătorilor, serele și solariile, au fost distruse zeci de mii, chiar sute de mii de hectare de vii și pomi de înaltă performanță, locul acestora fiind luat de hibrizi obtinuți secolele trecute.

Milioane de animale – vaci de lapte, tauri, vitele de reproducție, oi, porci, păsări, cai – au părăsit grajdurile moderne și marile complexe, construite cu trudă în zeci de ani, fiind transferate, temporar, în spatii necorespunzătoare, până cînd au luat drumul abatoarelor. Debandada instalată în agricultură, corelată cu importurile masive de produse agroalimentare, s-a accentuat an de an începînd cu 1990 și până în prezent.

Anarhia creată a fost stimulată în continuare prin initiativa FSN de a trimite într-un Parlament lipsit de responsabilitate proiectul de lege privind fondul funciar, ramas în memoria tuturor ca Legea nr. 18, poate cea mai nenorocită lege a României. Cele aproximativ 4000 de exploatatii agricole performante, cîte funcționau la sfârșitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de proprietăți pe care Statul le-a

4

abandonat cu totul. Farâmițarea terenului, impusă de Ion Iliescu și Brucan, a constituit principala cauza a prăbușirii producțiilor vegetale și animale.

În perioada 1990-1996 au fost decapitalizate cele mai multe societăți agricole de stat - fostele IAS - și cele mai mari complexe zootehnice, iar guvernanții au încercat să le aseze cu un picior în economia de piața și cu celălalt să rămână în socialism. FPS-ul condus de Emil Dima sub atenta diriguire a lui Ion Iliescu a decapitalizat tot patrimoniul industrial.

Astfel, s-a permis fostelor IAS şi marilor complexe zootehnice să achiziţioneze, la preţuri liberalizate, mărfuri industriale necesare agriculturii, în timp ce produselor agricole obţinute de aceste unităţi li s-au fixat preţuri de desfacere fixe, mult inferioare preţului de cost. Pentru o aparentă protecţie socială, guvernul a reuşit să înglodeze în datorii fostele IAS pentru că cheltuielile erau de fiecare dată mai mari decât veniturile. În plus, băncile au exercitat presiuni insuportabile prin dobânzile practicate, generând penalităţi la credite, la dobânzi şi chiar penalităţi la penalităţi. Firmele căpuşa ale clientelei politice, spre care se îndreptau profiturile unităţilor agricole şi complexelor zootehnice, acceptate tacit de guvernanţi, au contribuit şi ele la vlăguirea fostelor IAS.

În aceeaşi perioadă – 1990-1996 – au fost lăsate de izbelişte marile complexe de sere din România. Lăsate fără căldură, abandonate pur şi simplu de Ministerul Agriculturii şi de prefecturi, serele au devenit în scurt timp, sub greutatea zăpezilor, mormane de fier vechi şi sticlă, aşa cum îşi dorise Petre Roman și Brucan. Până în 1989, România exporta produse agricole obţinute în sere, în toată Europa, aducând la bugetul ţării zeci de milioane de dolari. Astăzi, mai sunt în funcţiune, circa 250 de hectare de sere din cele peste 3500 de hectare existente înainte de 1990.

Nimeni n-a fost tras la răspundere, nimeni nu a plătit vrepdată pentru dezastrul „mecanicii fine”a agriculturii româneşti, cum este denumit sectorul de sere. Sectorul de mecanizare a fost marginalizat imediat după „cutremurul” din 1989. Fărâmiţarea terenurilor a condus, în multe locuri, la revenirea plugului tras de boi şi cai, la dezechilibrul structurilor culturilor de bază, la eliminarea asistenței în domeniul combaterii bolilor şi dăunătorilor, la imposibilitatea utilizării instalaţiilor de irigat.

Propaganda antiromânească în domeniul agricol a funcţionat aşa de bine încât s-a indus în rândul agricultorilor ideea că tractoarele şi maşinile agricole autohtone sunt depăşite şi, astfel, s-au deschis larg graniţele pentru a transfera din Occident - pe valuta forte - utilaje agricole care trebuiau trimise direct la fier vechi. Aşa a început declinul uzinelor de tractoare Braşov, Craiova şi Miercurea Ciuc, aşa a devenit Semănătoarea Bucureşti o unitate fără clienţi şi tot aşa au intrat în colaps toate celelalte fabrici de maşini, utilaje şi echipamente agricole. Urmare a acestei stări a sectorului de mecanizare au rămas nelucrate în fiecare an circa 30 % din suprafaţa arabilă a ţării. În cazul judeţelor Timiş şi Arad, judeţe cu o pondere însemnata în agricultură României, între anii 1994-1998, aveau nelucrată o suprafaţă de aproape 130.000 de hectare. După care au venit italienii și au cumpărat tot. Astăzi, România se afla pe penultimul loc în Europa, înaintea Albaniei, în ceea ce priveşte dotarea agriculturii cu tractoare şi maşini agricole.

Până în 1989, România avea o suprafaţă amenajată pentru irigaţii de peste trei milioane de hectare şi tot trei milioane de hectare erau amenajate pentru desecări, iar pe 2,2 milioane de hectare se executau lucrări de combatere a eroziunii solului. Astăzi, cu mari eforturi financiare, se pot repune într-o anume stare de funcţionare circa 1,5 milioane hectare, dar, în realitate, nu se iriga decât 300-400.000 de hectare. Exemplul cel mai elocvent îl constituie anul agricol 2001, când, datorită secetei puternice instalate la

5

începutul verii au fost compromise culturile de porumb, floarea soarelui şi soia din sudul şi estul ţării, îndeosebi în judeţele Constantă, Tulcea, Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi. Din cele 3 milioane de hectare amenajate pentru irigat înainte de 1990, un milion de hectare trebuie echipat cu instalaţii de la zero, întrucât aspersoarele, conductele şi chiar hidranţii au luat drumul topitoriilor private, sub privirile indulgente ale organelor de ordine.

Zootehnia a fost poate ținta cea mai urmărită de către aceia care au văzut în România un „pericol real” pentru pieţele Europei şi ale lumii. Din cel mai mare exportator de carne şi produse din carne, în general produse de origine animală din Estul Europei, România a devenit după câţiva ani de democraţie cel mai mare importator de asemenea produse. Imediat după 1989, pieţele şi magazinele din România au fost invadate cu produse agroalimentare din Vest - carne, salamuri, brânzeturi, conserve diverse - la preţ de dumping, pentru a scoate din circuit produsele autohtone.

Neavând desfacere, Complexele zootehnice şi unităţile de procesare au început să-şi restrângă activitatea, trăind doar din vânzarea de animale vii. Politica antinaţională privind importurile masive de produse agroalimentare, îndreptată în primul rând împotriva producătorului autohton, a umplut buzunarele celor care acordau licenţe în Comerţul Exterior şi în Ministerul Agriculturii, dar, în acelaşi timp, efectivele de animale din România scădeau dramatic.

Sub masca economiei de piaţă, au dispărut într-un deceniu 3.300.000 de bovine, 7.200.000 de porci, peste 8 milioane de oi, 500.000 de capre, 60.000.000 de păsări, 800.000 de familii de albine şi exemplele ar putea continua şi cu alte specii. Ticăloșia guvernanţilor a mers până acolo încât s-a adus atingere fondului genetic şi efectivelor matcă, adică sectoarelor care puteau relansa la un moment dat sectorul zootehnic.

Niciun guvern n-a urmărit salvarea sectorului zootehnic din România. Tocmai din aceste motive magazinele alimentare din România sunt pline cu produse ungureşti, americane, franţuzeşti etc., statul român fiind nevoit să importe astăzi 60% din necesarul de carne de porc.

Piscicultura a situat România până în 1988 pe primul loc în Europa. Marile amenajări piscicole, realizate cu eforturi financiare uriaşe, produceau în 1988 aproape 80.000 tone de peşte. La această cantitate se adăugau capturile flotei de pescuit oceanic de circa 150.000 tone, anual. Rezulta o producţie anuală de 230.000 tone, ceea ce ar fi putut asigura fiecărui locuitor al României aproximativ 10 kg de peşte.

Astăzi, România nu mai are flotă oceanică de pescuit, iar producţia internă este cu mult sub jumătatea celei obţinute înainte de 1989, fapt ce conduce la un consum de 1 kg de peşte pe locuitor într-un an de zile. Delta Dunării, altădată un paradis pentru păsări şi peşti, dar şi pentru locuitorii acestei unice zone, a devenit în ultimii ani spaţiul de dispută al braconierilor, al rețelelor mafiote coordonate din umbră de reprezentanţii unor partide politice. Cu eforturi minime, prin măsuri organizatorice şi politici responsabile, Piscicultura României ar fi putut surclasa sectoarele similare din Italia, Germania, Franţa, Turcia, Polonia, Ungaria, Marea Britanie şi Grecia.

Cercetarea agricolă românească, situată pe locul al şaselea între puterile ştiinţifice ale lumii agricole, acum peste 20 de ani, se confruntă astăzi cu probleme deosebite. Fondurile băneşti insuficiente primite de la Buget i-au determinat pe unii cercetători de excepţie să accepte ofertele unor institute din străinătate sau să se reprofileze. Alţi cercetători au devenit reprezentanţii în România ai unor firme străine unde câştiga de 20 sau 30 de ori mai mult decât într-o staţiune de cercetare autohtonă. Cercetarea agricolă nu a primit nici un leu de la Buget, ba mai mult, institutele şi staţiunile au fost nevoite să verse în buzunarul

6

statului sume consistente. Lipsa totală a fondurilor pentru dotare şi reparaţii nu a permis înnoirea sau retehnologizarea bazei materiale, creând astfel un decalaj enorm între mijloacele cu care operează cercetarea agricolă româneasca şi cea din ţările Europei.

Disputa permanentă dintre Ministerul Agriculturii şi cel al Cercetării, iscata din dorinţa fiecăruia de a-şi subordona Cercetarea agricolă, a contribuit la o stare confuză în rândul conducerii Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a directorilor de institute şi staţiuni de cercetare şi chiar a cercetătorilor simpli.

Industria alimentară a urmat, cum era de aşteptat, involuţiile din agricultură. Produsele agricole autohtone nesubvenţionate au devenit scumpe pentru unele sectoare ale industriei alimentare, mărfurile importate, frumos ambalate, dar de o calitate îndoielnică, au inundat piaţa româneasca. Pasul următor a fost reducerea capacităţilor de producţie, falimentul sau vânzarea pe nimic a unor unităţi care rivalizau cândva cu cele din Vest. Aşa am ajuns să importăm utilaje turceşti, să consumăm biscuiţi fabricaţi în străinătate, să închidem fabricile de conserve de carne, peste, legume şi fructe, să renunţăm la băuturile răcoritoare naturale în favoarea celor cu coloranţi şi îndulcitori sintetici, să importăm cantităţi mari de zahăr etc. Industria alimentară din România a fost unul din sectoarele cele mai profitabile până în 1990. Astăzi, acest sector se afla în derivă, iar calitatea alimentelor influenţează negativ starea de sănătate a populaţiei.

Programul ASAL, acceptat de toate guvernele de după 1989 fără ca Parlamentul să ia act de prevederile acestuia, a însemnat acceptarea de către PDSR, PD, PNL, UDMR şi PNŢCD a unui plan de distrugere a tuturor componentelor şi pârghiile Agriculturii:

- disparitia IAS si a complexelor zootehnice;

- stabilirea unor taxe vamale total nefavorabile României;

- renuntarea la pîrghiile economico-financiare care stimulau productiile agricole;

- abrogarea unor legi care vizau sustinerea agriculturii;

- lichidarea sau transferul în domeniul privat - de cele mai multe ori destinatia era cunoscuta dinainte - a unitatilor din industria alimentara;

- interzicerea subventionarii creditelor pentru agricultura.

Datorita Programului ASAL, România a cunoscut un recul în domeniul Agriculturii imposibil de evaluat cu exactitate, dar cu siguranta ca pierderile pricinuite se ridica la cîteva miliarde de dolari, întreaga baza de productie si prelucrare a Agriculturii a fost dezorganizată și apoi distrusă. Trebuie precizat ca seful echipei de negociatori din partea romaneasca care a negociat cu Banca Mondiala programul ASAL a fost Traian Basescu iar dispozițiile de destructurare conexe acordului au fost ordonate de Mugur Isărescu.

Silvicultura constituie sectorul spre care si-au îndreptat afacerile multi investitori, neîntelegînd ca înainte de a taia un arbore de 100 de ani, trebuie sa plantezi 10-12 puieti din aceeasi specie si esenta. Si aici, Legea nr. 18 a adus mari pagube. Zeci de mii de hectare de rasinoase si conifere au devenit terenuri virane. Se fura lemn cu acte în regula în fiecare unitate silvica. Inginerii silvici si padurarii fac fata cu greu acestui fenomen. Deoarece nu a fost amendata corespunzator Legea nr. 1/2000 acum avem jumatate din suprafata silvica a Romaniei defrisata.

7

România dispunea de un potential forestier imens, padurile înseamna fauna, flora, aer curat, ape limpezi, turism, fînete, ciuperci, fructe, ceaiuri naturale si dupa aceea lemn de constructie sau de foc. Apele reprezinta o componenta esentiala a patrimoniului natural al României. Potentialul hidrologic al tarii este format din apele de suprafata - Dunarea si rîurile interioare - si din apele subterane. În ultimii ani multe rîuri, din aproape toate zonele geografice ale tarii, au fost poluate cu diferite substante toxice sau cu derivati ai titeiului, fapt ce a condus la moartea unei parti însemnate din fauna acvatica a respectivelor cursuri de apa.

Este imposibil sa analizam problemele agriculturii, silviculturii si apelor fara a face referiri la starea în care se afla cei ce locuiesc în mediul rural. Populatia satelor este nevoita sa suporte consecintele tuturor deciziilor politice care se adopta la nivel central în materie de agricultura si silvicultura, mare parte din locuitorii zonei rurale sunt mai saraci decît pe vremea cînd lucrau în CAP.

Preturile produselor industriale au crescut într-un ritm aberant fata de cele ale produselor agricole pe care ei le obtin. Foarfecele preturilor îi mentine într-o saracie lucie, mai ales ca statul se implica din ce în ce mai putin în subventionarea Agriculturii.

Guvernarile care s-au succedat dupa 1989 au neglijat aspecte vitale din mediul rural: educatia, instructia, activitatea artistica traditionala, sanatatea, serviciile. Scolile, caminele culturale si dispensarele - institutii aflate cîndva în prim planul vietii satelor - se confrunta astazi cu probleme inimaginabile cîndva. Din lipsa de fonduri, scolile nu pot fi reparate si dotate corespunzator, caminele culturale au fost transformate în discoteci si baruri, dispensarele medicale nu au aparatura, medicamente si nici medicii nu se înghesuie sa lucreze în aceste conditii.

Agricultura se afla într-o profundă criza structurală, organizatorică, economico - financiară şi de producţie. Fărâmiţarea fără precedent a suprafeţelor agricole, dimensiunile mici ale exploataţiilor şi fermelor, imposibilitatea asigurării surselor financiare pentru dotarea tehnică corespunzătoare, renunţarea stupidă la experienţa specialiştilor şi la rezultatele cercetării ştiinţifice în domeniu, scăderea îngrijorătoare a producţiilor agricole şi a efectivelor de animale, neimplicarea guvernelor în susţinerea acestei ramuri vitale a economiei naţionale sunt doar câteva argumente care ne determina să spunem că Agricultura se afla, cu adevărat, într-o profundă şi periculoasă criza.

Fondul funciar al României este cea mai importantă resursă naturală a țării și cuprinde totalitatea terenurilor - inclusiv suprafețele ocupate cu apă - indiferent de destinatia, acestora si de titlul pe baza caruia sunt obtinute si care sunt circumscrise în limitele administrative ale Statului român. Țara noastră dispune, ca atare, de 23.839.071 hectare, din care:

• teren agricol 14.730.711 hectare

• paduri si alte terenuri cu vegetatie forestiera 6.790.596 hectare

• constructii și curti 627.447 hectare

• drumuri și căi de acces 388.373 hectare

• ape, bălți, lacuri 879.255 hectare

• alte suprafețe 422.689 hectare

8

Din cele aproape 14,8 milioane hectare de teren agricol, doar 9.358.130 de hectare reprezinta suprafata arabila a tarii, în rest, terenul agricol, este ocupat cu pasuni - 3,3 milioane hectare, fînete - 1,5 milioane hectare, vii - 280.000 hectare si livezi -256.000 hectare. Peste 50 % din suprafata agricola si aproape 65 % din suprafata arabila se încadreaza în zona I si zona a II-a de fertilitate.

Din acest motiv pământul românesc este acum principala țintă a străinilor, suprafețe enorme fiind transferate cu rapididate în mâinile celor de afară.

România este singura ţară din Europa care nu a făcut nicio notificare către UE pentru instituirea de restricţii la cumpărarea terenurilor de către străini. Rezultatul – 40% din suprafaţa arabilă a ţării de 10 mil. de hectare este acum deţinută de străini cu acte sau fără. La această suprafaţă se mai adăugă alte câteva milioane de hectare deţinute de arendaşi străini care au drept de preempţiune la cumpărare. Plus câteva milioane de hectare de pădure. De menţionat că romanii nu deţin nici măcar un hectar de teren arabil în vreo tară UE, potrivit datelor confederaţiilor de agricultori. Tratatele de aderare, încheiate de ţările UE lasa la latitudinea fiecărei ţări problematica vânzării terenurilor către străini, acesta fiind una care ţine de siguranţă alimentară a fiecărui stat. Cu alte cuvinte, problematica vânzării terenurilor este una naţională, nu una comunitară. Ţările UE care au refuzat să-şi liberalizeze piaţa funciară şi au notificat UE în consecinţă nu au primit nicio sancţiune.

În tratatul de aderare la UE încheiat de România se precizează că terenul arabil este un “capital”, în vreme ce tari precum Ungaria, de exemplu, au precizat în taratul de aderare ca terenurile sunt “bun naţional”.

Tratatul de aderare a fost “negociat” cu UE în anul 2004, în timpul mandatului premierului Adrian Năstase. Negocierile au fost purtate de o delegaţie condusă de ministrul de Finanţe de atunci, Mihai Tanasescu.

În România, persoanele juridice străine nu au niciul fel de restricţie la cumpărarea de teren arabil şi păduri, iar singura restricţie aplicată persoanelor fizice este preeptiunea vecinilor de lot la cumpărarea terenului scos la vânzare. De asemenea, pot cumpăra teren în România şi apatrizii sau cetăţenii non-UE dacă au domiciul la momentul achiziţiei într-unul din statele UE.

Până în prezent străinii deţin cu acte, potrivit datelor APIA, 800.000 de hectare de teren arabil. În realitate, în total, străinii deţin cu acte sau fără intabulare aproximativ 4 milioane de hectare de teren arabil, respectiv 40% din suprafaţa arabilă a ţării. La acesta suprafaţa se adaugă mai multe milioane de hectare de păduri aflate deja în proprietatea străinilor.

Presa mare europeană abundă în ultima vreme de relatări despre “Noul Eldorado - pământurile României”. Analizele din presa franceză sună astfel:

« Roumanie • près de 15 millions d’hectares de terres agricoles • Deuxième superficie écolo gique du continent après la France • pourrait nourrir 80 millions de personnes • le futur grenier de l’Europe ».

Mai pe scurt pământul nostru este o adevărată comoară – tot ce ne-a mai rămas ca valoare, după ce subsolul, minele, gazele, petrolul au fost cedate deja strănilor pe nimic de haita lui Năstase și Ilici, de trădătorii de țară ai tuturor guvernărilor din ultimii ani.

Străinii vor profita de slăbiciunea şi ticăloşia clasei politice în ansamblul ei iar după ce uriașele bogaţii subterane lăsate de Dumnezeu romanilor s-au dus, vine la rând mătrăşirea pământului, a pădurilor. Din

9

păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră 6.790.596 hectare s-au tăiat 52 la sută. Cât despre teren - din 9,2 milioane de hectare de teren arabil de calitate execpîională la nivel european mai bine de jumătate a ajuns pârloagă sau a fost îmbucătăţit în aşa hal încât este de nefolosit. Din 4,5 milioane de hectare încă disponibile, în 2010, 2,5 milioane au fost deja achiziţionate de străini.

Cele aproximativ 4000 de exploataţii agricole performante, câte funcţionau la sfârşitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de pseudo-proprietăţi pe care Statul criminalului cu mâinile roșii de sânge - Ion Iliescu le-a abandonat cu totul. Fărâmiţarea terenului, impusă de haita lui Ilici, a constituit principala cauză a prăbuşirii producţiilor vegetale şi animale, a distrugerii pământurilor agricole.

Milioane de țărani români s-au dus la război, pe vremuri, cu promisiunea că vor primi pământ. Marea Unire, visul României Mari, a costat viețile a 1,2 milioane de români. Pământul pe care l-au primit s-a dus de izbeliște odată cu jertfa lor de sânge.

10