r. enache - maternitatea

O perspectivă psihologică asupra maternităţii Rodica Enache

7

ARGUMENT

Fericirea conjugală şi eficienţa educativă parentală este

doar o întâmplare norocoasă sau are un determinism biopsihologic şi social a cărui cunoaştere ne-ar putea ajuta să-l stăpânim?

Adoptarea unui rol conjugal şi parental sanogen, armonic şi eficient este în egală măsură o ştiinţă şi o artă a dezvoltării complete şi mature a personalităţii.

Acest proces psihologic cu valenţe creative, ai cărui autori suntem cu toţii în nesfârşita cursă a transmiterii ştafetei de la o generaţie la alta implică deopotrivă ştiinţa şi arta educaţiei relaţionale comportamentale, afectiv-sexuale şi morale, cu alte cuvinte, o adevărată cultură a relaţiilor dintre sexe şi dintre generaţii, sub semnul binelui şi frumosului, al sănătăţii şi echilibrului adaptativ.

În psihologia familiei există o serie de perspective de asistare a cuplului după cum urmează:

-asistenţa premaritală care presupune examinarea cu caracter medical, examinarea cu caracter psihodiagnostic şi de predicţie a compatibilităţilor de ordin psihologic, relaţional, educaţional pe baza corelării metodelor clinice cu metoda testelor de personalitate şi a scalelor de interapreciere; examinarea cu caracter social ,

-consilierea premaritală cu caracter formativ care vizează pregătirea pentru viaţa de familie, exersarea conduitelor de rol premarital şi corecţia lor terapeutică, stimularea intercunoaşterii şi intercomunicării partenerilor, stimularea maturizării capacităţilor de decizie şi acţiune premaritală.


8

-asistenţa conjugală care se adresează cuplului în curs

de acomodare la viaţa conjugală precum şi a cuplului aflat în

dificultate (G. M. Lemaire. Balint, W. Masters şi V. Johnson) -psihoterapiile conjugale aplicate cuplurilor

disfuncţionale sau celor aflate in situatia de divorţ şi postdivorţ

(Mitrofan I.)

Se observă astfel includerea problematicii psihologice a

gravidităţii în alte abordări şi structuri ale consilierii familiale

şi lipsa unor lucrări de specialitate adaptate acestor probleme.

Lucrarea de faţă a izvorât ca urmare a traversării primei

experienţe personale a gravidităţii şi maternităţii. Fără această

experienţă şi fără bucuria de a trăi în familie naşterea şi apoi

dezvoltarea fiicei noastre, cartea ar fi rămas o incursiune

teoretică aridă.

Din aceste considerente, cartea îşi propune să devină

un ghid în orientarea, consilierea şi asistenţa familiilor care

aşteaptă un copil, dar în special în consilierea prenatală a

gravidelor nu numai sub aspect medical, cât mai ales sub

aspect psihologic şi relaţional.

Autoarea


9

Capitolul 1

Maternitatea - implicaţii psiho-sociale

1.1. Perspectiva social - istorică asupra fertilităţii şi

maternităţii

Fertilitatea este venerată în aproape toate culturile, iar sarcina

este o piatră de hotar în dezvoltarea adultă. Ea este o punte între generaţii,

cu o simbolică bogată şi esenţială în experienţa umană. N.Notman, Reproducerea şi sarcina

Naşterea şi moartea sunt evenimentele umane de bază. Reproducerea este un semn al supravieţuirii şi continuităţii familiei şi speciei. Pentru mulţi dintre noi, copiii reprezintă o parte din nemurire, o prelungire în viitor.

Din perspectivă psihologică, sociologică (demografică), fertilitatea este o problemă importantă, iar atitudinea faţă de natalitate rămâne criteriul fundamental de definire a politicii demografice a oricărei ţări, de încurajare a natalităţii (pronatalistă) sau de limitare a ei (antinatalistă).

În aparenţă, un eveniment biologic elementar, naşterea, stă sub semnul unui număr mare de factori sociali, economici, culturali, frecvenţa naşterilor într-o populaţie naţională reflectând, în ultimă analiză, modelele culturale complexe în care sunt implicate instituţii sociale, atitudini şi valori, societatea în întregul ei.

Imediat ce trecem de la naşterea ca fenomen biologic la considerarea naşterilor ca masă de evenimente în diferite populaţii sau subpopulaţii sau în diferite perioade de timp, constatăm variaţii considerabile ca urmare a condiţionării social-economice a acestor evenimente.


10

Ca atare, naşterea exprimă în modul cel mai expresiv caracterul dual al fenomenelor demografice: biologic şi social.

În mod corespunzător, analiza demografică trebuie să recurgă la scheme complexe, la modele şi la teorii sociologice şi economice care s-o ajute la explicarea tipologiei fertilităţii, a relaţiilor complexe ce se formează între variabilele demografice şi cele sociale, în înţelesul cel mai larg. Altfel, va fi greu de înţeles de ce fertilitatea este foarte ridicată în ţările în curs de dezvoltare şi de ce ea se află într-un proces de scădere în ţările dezvoltate, de ce fertilitatea – în cadrul unei populaţii naţionale – este diferită în mediul urban şi rural, de ce variază pe categorii sociale sau din punct de vedere teritorial. (cf. Stăiculescu, R., 2002).

După definiţia dată de O.N.U. (1953), “naşterea vie

reprezintă expulzarea completă sau extragerea din corpul mamei a produsului de concepţie, indiferent de durata gestaţiei care, după această separare, respiră sau manifestă orice simptom de viaţă, cum ar fi bătăile inimii, pulsaţiile cordonului ombilical, indiferent dacă cordonul ombilical a fost tăiat sau placenta este ataşată; fiecare produs al unei asemenea naşteri este născut viu”.

În mod obişnuit se specifică o limită a perioadei de gestaţie, anume minimum 28 săptămâni. Definiţia este importantă pentru a face distincţia dintre născutul viu şi născutul mort; acesta din urmă nu este inclus nici în naşteri vii şi nici în decese.

Vârsta de reproducere, sinonimă cu vârsta fertilă, este intervalul de timp în care fiinţa umană este capabilă să procreeze; pentru femeie acest interval este cuprins între 15 şi 49 ani (uneori până la 44 ani).

Două perechi de noţiuni sunt esenţiale în sociologia şi demografia fertilităţii: fecunditate-sterilitate şi fertilitate-infertilitate.


11

Fecunditatea este capacitatea fiziologică a femeii, a cuplului sau a unei populaţii de a procrea, adică de a naşte copii vii.

Sterilitatea este incapacitatea fiziologică a femeii, a cuplului sau a unei populaţii de a procrea, adică de a naşte copii vii.

Fertilitatea este manifestarea efectivă a fecundităţii femeii, cuplului sau populaţiei, măsurată prin numărul de copii născuţi.

Infertilitatea este imposibilitatea de a da naştere unor feţi vii şi viabili, datorită unor cauze. Se disting: infertilitate temporară şi definitivă, totală şi potenţială etc.

Comportamentul reproductiv sau procreator este atitudinea unui cuplu de căsătoriţi faţă de propria reproducere, adică faţă de dimensiunea finală a familiei (numărul total de copii). Se face distincţie între comportamentul reproductiv primitiv, caracteristic unei etape din evoluţia societăţii omeneşti, şi comportamentul conştient sau raţional, generalizat în societatea modernă.

O noţiune de mare importanţă este aceea de planificare

familială (planning familial). Prin planificare familială se înţelege “controlul

conştient al fertilităţii, adoptat de cupluri care trăiesc într-o uniune sexuală stabilă”. Mai concret, aceasta înseamnă determinarea conştientă de către cuplu a numărului total de copii şi a eşalonării în timp a naşterii acestora.

În practică, noţiunea de planificare familială este considerată sinonimă cu limitarea naşterilor, întrucât fiind vorba de o determinare conştientă, aceasta nu poate avea ca scop decât limitarea naşterilor. Ea ar marca deci trecerea de la fertilitatea naturală la fertilitatea conştientă. Mai mult, statele care promovează o politică de reducere a naşterilor lansează programe naţionale de planificare familială. (Stăiculescu, R., 2002).


12

Planificarea familială este un model cultural,

determinat de numeroşi factori.

Exercitarea planificării familiei presupune trei condiţii:

modelul KAP – Knowledge, Attitude, Practice.

• cunoaştere

• atitudine

• practicare

în sensul că trebuie să existe o informaţie adecvată, urmată de

o motivaţie pentru adoptarea deciziei de a avea un anumit

număr de copii, precum şi disponibilitatea mijloacelor de a

putea pune în practică o asemenea decizie.

Gradul de extindere a planificării familiale variază de

la o ţară la alta, iar în cadrul unei populaţii naţionale – de la o

categorie socială la alta, fiind de asemenea diferenţiat după

populaţia urbană şi rurală, nivelul de instruire etc. Acest lucru

este foarte important pentru a întelege fertilitatea diferenţială.

Natalitatea reprezintă frecvenţa sau intensitatea

naşterilor într-o populaţie oarecare (a unei ţări, a unei unităţi

teritorial-administrative etc.), fiind măsurată pe baza raportului

dintre numărul total al naşterilor (născuţilor vii) şi numărul

populaţiei totale.

Fertilitatea este “productivitatea” acelei părţi din

populaţie care este implicată direct în “producţia de vieţi”,

termenul fiind reţinut pentru populaţia feminină de vârsta

fertilă (15-49 ani), pentru promoţiile de căsătorii, pentru

populaţia căsătorită. Vom distinge o fertilitate generală a

populaţiei de vârstă fertilă şi o fertilitate conjugală

(matrimonială sau legitimă) care se referă la căsătorii fiind

numită şi “productivitate” a căsătoriilor.

Rata generală de fertilitate (RGF) este expresia

raportului dintre numărul de născuţi vii şi numărul populaţiei

feminine în vârsta fertilă – ca medie anuală.


13

Valoarea acestui indice este influenţată nu numai de fertilităţile specifice după vârstă, ci şi de structura populaţiei feminine după vârstă.

Rata specifică de fertilitate (RSF) este expresia raportului dintre numărul născuţilor vii aduşi pe lume de femeile de o anumită vârstă şi numărul femeilor respective.

Fertilitatea generală este în funcţie de fertilităţile specifice, dar şi de structura populaţiei fertile după vârstă. Această constatare are o importanţă deosebită: în populaţia feminină fertilă grupele tinere sunt mult mai fertile decât cele în vârstă şi de aceea schimbarea ponderii grupelor de vârstă determină o modificare a fertilităţii generale.

Examinarea fertilităţii şi mai ales a descendenţei finale ne apropie de ideea reproducerii: o generaţie care, de-a lungul vieţii sale, “creează” urmaşi care îi vor lua locul în succesiunea temporală. Reproducerea trebuie văzută în succesiunea neîntreruptă de la o generaţie la alta. (cf. Stăiculescu, R., 2002).

Cea mai exactă expresie este cea de putere sau capacitate de reproducere, de intensitate a reproducerii; aşa cum la naşteri şi decese vorbim de natalitate (fertilitate) şi mortalitate, tot aşa în cazul reproducerii ar fi firesc să vorbim de reproductivitate prin care vom înţelege gradul în care un grup de populaţie este înlocuit în timp, ca urmare a proceselor creşterii naturale (naşteri şi decese).

Se observă rata relativ ridicată a excedentului natural în perioada 1948 – 1956, datorită puternicei scăderi a mortalităţii. Momentul marchează, tranziţia demografică în România, adică trecerea de la niveluri ridicate ale natalităţii şi mortalităţii, la niveluri mai scăzute (faza a doua), cu un excedent ridicat, caracteristic “exploziei” demografice. (cf. Stăiculescu, R. 2002). În România, evoluţia demografică negativă după Revoluţia din 1989, este puţin discutată în mediile politice sau sociale şi de obicei nu face obiectul atenţiei publice. România a


14

pierdut în decursul celor 10-12 ani de tranziţie aproape un milion de cetăţeni, ca urmare atât a valorilor negative ale sporului natural, cât şi a soldului migraţiei externe. Specialiştii în demografie sunt însă de părere că, mult mai îngrijorătoare decât scăderea populaţiei este deteriorarea structurii pe grupe de vârstă. În aceste circumstanţe, stoparea declinului demografic este posibilă, în opinia specialiştilor mai ales prin redresarea fertilităţii.

Mulţi dintre aceştia văd faza de reproducere a ciclului vieţii ca pe o marcă distinctivă a vârstei tinere şi a vârstei adulte.Cu toate acestea, problema comportamentului procreativ, a şanselor de succes sau de eşec familial sau parental nu trebuie privită doar ca un joc probabilist al existenţei, ci ne obligă la o atentă implicare şi analiză. În fiecare dintre noi sunt adânc înscrise şansele de succes sau eşec ale copiilor noştri, şi aceasta nu în primul rând în zestrea ereditară aşa cum s-ar putea crede de către cei mai mulţi, ci în modelele noastre comportamentale şi relaţionale, în autenticitatea şi maturitatea iubirii dintre soţi şi părinţi, în coerenţa noastră morală şi în aptitudinile de a comunica, de a induce şi forma la copiii noştri o adevărată cultură

psihorelaţională.

De asemenea, asumarea conştientă şi matură a rolului afectiv-sexual, procreativ şi parental constituie un obiectiv important al educaţiei, psihologiei şi psihosociologiei relaţiei

conjugale, vizând maturizarea şi dezvoltarea afectivă corespunzătoare a adulţilor, profilaxia şi corecţia terapeutică a deficitelor conjugale biopsihosociale, în strânsă legătură cu disciplinele medicale de profil.

Din punct de vedere psihosocial, rolul conjugal-

parental constituie o formaţiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări verbale şi expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor familiale aşteptate legitim reciproc de către cei doi parteneri.


15

1.2. Dinamica familiei şi influenţe asupra fertilităţii

Dinamica familiei

În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului

XX în societăţile europene sau de cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei nucleare în care soţul era principala sursă de venituri a familiei şi exercita cea mai mare parte a autorităţii, soţia era ocupată în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ, copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei, vârsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută, numărul de copii era relativ mare şi asigura înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică.

Acest tip de familie s-a impus ca un model normativ unic, iar tot ce nu se încadra în acest model era considerat devianţă (maternitatea solitară, divorţul, concubinajul).

Începând cu anii 1970, familia nucleară tradiţională a înregistrat un regres rapid, în multe societăţi ea nu mai reprezintă decât 7-10% din totalul grupurilor familiale. O cauză a acestui declin o reprezintă creşterea ponderii femeilor ocupate în activităţi permanente în afara familiei.

Cercetările de sociologia familiei au pus în evidenţă o

serie de similarităţi în dinamica familiei în societăţile contemporane:

scăderea ratei căsătoriilor sancţionate legal (îndeosebi Danemarca; România prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa);

-creşterea vârstei medii la căsătorie; -creşterea ratei divorţurilor şi a recăsătoriilor; -creşterea bunăstării medii a familiei şi creşterea

contribuţiei femeilor la această bunăstare;


16

-creşterea ponderii femeilor căsătorite care desfăşoară o activitate permanentă extrafamilială;

-creşterea calităţii îngrijirii copiilor prin contribuţia părinţilor şi a serviciilor sociale specializate;

-redistribuirea mai egalitară a puterii şi autorităţii între soţi;

-creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii sexuale extramaritale şi creşterea toleranţei sociale faţă de astfel de comportamente;

-creşterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace contraceptive;

-scăderea ratei natalităţii şi a numărului mediu de copii pe familie;

-creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;

-amânarea fertilităţii cuplului până la demararea carierei profesionale.

În mod tradiţional, familiile aveau copii întrucât şi

raţiunea socială a existenţei familiei era principial, procrearea. Familiile fără copii erau puţin frecvente şi în mod obişnuit erau fie obiectul compătimirii comunitare (când nu puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (când nu doreau să aibă copii).

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul familiilor fără copii a început să crească rapid. În unele cazuri este vorba de amânarea fertilităţii sau de infertilitate, în altele este vorba de o decizie definitivă de a nu avea copii.

Argumentele invocate de cupluri pentru a nu avea copii sunt aproximativ aceleaşi în toate societăţile: nepriceperea de a fi părinţi, dorinţa de a practica un stil de viaţă care oferă mai multă libertate, spontaneitate, intimitate şi timp liber comparativ cu stilul de viaţă al familiei cu copii. Motivaţia principală constă în dorinţa de a urma o anumită carieră


17

profesională, prezenţa copiilor fiind apreciată drept un obstacol în realizarea acestui obiectiv.

Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane în care soţia urmează o carieră profesională.

Celibatul este unul din factorii care determină scăderea natalităţii, fapt pentru care, în majoritatea societăţilor este descurajat prin politicilele demografice şi sociale (taxe pe celibat, impozite mai mari plătite de celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe sau în atribuirea de locuinţe din fondurile publice sau chiar restricţii în urmarea unor cariere profesionale).

Coabitarea consensuală este o altă formă sau fază a familiilor contemporane. Ea nu are aceeaşi semnificaţie în toate situaţiile. În unele cazuri ea este doar o simplă coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această alternativă prezintă o mare atractivitate pentru generaţiile tinere din societăţile de cultură americană dar şi europeană. Ea este considerată ca o posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui partener potrivit. În alte cazuri, coabitarea consensuală este un stil de viaţă rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă.

La nivel statistic se constată o corelaţie puternică între

creşterea numărului cuplurilor consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără copii.

La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, cercetările au pus în evidenţă manifestările unui nou tradiţionalism familial, de revalorizare socială a copiilor. Acest nou tradiţionalism se manifestă mai ales în ţările foarte dezvoltate din punct de vedere economic.

În anii 1960-1980, a crescut rapid ponderea menajelor monoparentale. Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori.


18

Menajele monoparentale sunt în cea mai mare parte

rezultatul divorţului şi într-o mai mică măsură al decesului

soţului sau al naşterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de

viaţă al menajelor monoparentale este mai scăzut decât al

familiilor nucleare complete, iar gradul de satisfacţie al

părinţilor singuri privind viaţa familială este mai redus decât al

cuplurilor.

Din perspectiva studierii dinamicii familiei şi efectele

asupra fertilităţii un loc important îl ocupă şi planificarea

familială sau planning-ul familial.

Planificarea familială sau planning-ul familial se referă la utilizarea metodelor de control al naşterilor, furnizarea de contraceptive, testarea sarcinilor, consilierea în caz de infertilitate, sprijinul pentru cuplurile care doresc să aibă copii, educaţia sexuală, avortul şi consilierea în caz de avort, sprijinul în pregătirea cuplurilor pentru rolul de părinţi.

Ideea planificării familiale a apărut în prima jumătate a

secolului al XIX -lea în ţările mai dezvoltate (Franţa şi Marea

Britanie, apoi Statele Unite ale Americii), de atunci dezbaterile

continuă, poziţiile pro şi contra având numeroşi adepţi, la

nivelul indivizilor, grupurilor, comunităţilor şi puterilor

publice.

Până la sârşitul secolului al XVIII-lea tehnicile de

control al populaţiei cunoscute din cele mai vechi timpuri erau

avortul şi coitus interruptus, de asemenea unele metode

mecanice şi chimice se transmiteau, prin tradiţie în cadrul

familiilor de la o generaţie la alta. Se remarcă lipsa

cunoştinţelor sistematice privind sistemul reproductiv uman în

condiţiile unor restricţii culturale care delimitau sexualitatea ca

subiect tabu.


19

Atitudinile populaţiei faţă de contracepţie erau la începutul revoluţiei industriale reprezentate de perceptul biblic: ,,Fiţi fecunzi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!” Doar în cazuri speciale, oamenii încercau în mod conştient să limiteze creşterea populaţiei sau să respingă mărimea familiilor. În mod natural, între populaţie şi resurse se stabilea o anumită stare de echilibru.

Progresele tehnologice în domeniul producţiei de alimente şi al igienei publice, înregistrate începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea au redus rata mortalităţii infantile, rezultând o creştere rapidă a populaţiei. Au apărut concentrările urbane, creşterea acestora în mărime şi densitate, fiind însoţită de schimbări ale modurilor şi stilurilor de viaţă. Sporul demografic rapid a generat o anumită teamă faţă de excesul de populaţie, care se presupunea că ar putea depăsi resursele planetei. Au devenit tot mai evidente consecinţele sarcinilor numeroase asupra femeilor, copiilor şi calităţii vieţii familiilor, în special în aglomeraţiile urbane afectate de sărăcie.

Planificarea familială s-a afirmat ca o veritabilă mişcare socială care a schimbat radical societatea, impunând noi valori, cunoştinţe şi acţiuni. Obiectivul ei imediat era să facă disponibilă contracepţia pentru toţi indivizii. După cel de- al doilea război mondial s-a conturat ca o parte a programului de rezolvare a problemelor majore recunoscute de societate.

Astfel au apărut programele de planificare familială cu sprijinul direct sau indirect al guvernelor.

Principalele argumente care pledează în prezent în favoarea planificării familiale ţin de:

• avantajele privind sănătatea Fertilitatea neregulată, neplanificată are efecte adverse asupra sănătăţii şi bunăstării familiilor şi colectivităţilor, în special asupra femeilor şi copiilor. Sarcinile nedorite pot agrava unele condiţii cronice preexistente, conducând chiar şi la decesul mamei.


20

O natalitate ridicată se asociază de regulă cu o

mortalitate infantilă ridicată. Planificarea familială dispune de

potenţialul de a preveni o mare parte a deceselor mamelor şi

copiilor.

• avantajele economice şi sociale, prin asigurarea corespondenţei între resurse şi populaţie

O creştere demografică rapidă complică eforturile de

îmbunătăţire a bunăstării economice şi sociale. Planificarea

familială face posibilă participarea femeilor la viaţa economică

şi socială.

• drepturile fundamentale ale omului Prin accesul la serviciile de planificare familială

cuplurile şi indivizii devin capabili să decidă liber şi

responsabil numărul copiilor şi intervalul dintre naşterile

acestora. Pentru ca femeile să poată beneficia de dreptul la

sănătate, să aibă şanse de a beneficia de educaţie, formare

profesională şi încadrare în muncă, ele trebuie să fie capabile

să-şi controleze propria fertilitate.

Scopul programelor de planificare familială este acela

de a pune la dispoziţie cuplurilor informaţii, mijloace

contraceptive şi servicii medicale corespunzătoare.

Principalele componente ale unui program de

planificare familială vizează:

-cunoaşterea condiţiilor; -definirea obiectivelor;

-evaluarea cerinţelor de personal (medical şi

paramedical); -evaluarea nevoilor şi cerinţelor populaţiei; -organizarea şi prestarea activităţilor, a serviciilor în

teritoriu;

-informarea; -supravegherea; -cercetarea şi evaluarea programului.


21

1.3. Particularităţi psihocomportamentale ale rolului feminin

Feminitatea constituie o caracteristică

psihocomportamentală specifică sexului feminin, cu o bază biologică, dar constituită în continuare după un model cultural.

J. Faure arată că masculinitatea şi feminitatea rezultă din tipul de relaţii ce se instituie între reprezentanţii celor două sexe, după valori acceptate, desemnând statute diferenţiate.

Prin tradiţie, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii: sensibilitate, fineţe, activitate ordonată, sentimente durabile, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligenţă analitică, aptitudini educaţionale. Transformările sociale şi modificările în plan etnocultural au acţionat profund asupra feminităţii.

Trăsăturile care definesc identitatea feminină se caracterizează prin alterocentrism. (cf. Enăchescu, C.). Femeia este altruistă, ea îşi plasează interesele şi pasiunea nu asupra propriei sale persoane, ci asupra celorlalte persoane de care se simte atrasă şi puternic legată: părinţi, soţ, copii, prieteni, etc. Ea este dornică să se dăruiască, să trăiască pentru cei de care este legată afectiv.

În plan psihologic şi moral, aceste trăsături care configurează identitatea feminină sunt: generozitatea, sentimentalismul, compasiunea, spiritul de sacrificiu, pasionalitatea, intuiţia, etc.

Femeia este destinată devotamentului şi iubirii pentru alţii. Din aceste motive, ea este în primul rând mamă şi soţie. (G. Lombrosso, H. Marion).

Orice formă de împlinire a destinului unei femei trece prin aceste roluri: rolul de soţie şi rolul de mamă. Aceste roluri îi împlinesc identitatea, îi oferă satisfacţie şi siguranţă.


22

Bărbatul are nevoie de femeie care rememorează

legătura maternă a copilăriei de partenera sa de viaţă pe care

s-o iubească şi de care să fie iubit, ocrotind-o. El este

protectorul familiei, pe când femeia este elementul de

stabilitate şi continuitate al familiei.

Familia este cea care evidenţiază rolurile diferenţiate

ale celor doi parteneri ai cuplului marital: bărbatul şi femeia.

Aceste roluri se reflectă asupra creşterii şi educării

copiilor. G. Lombrosso, în studiile sale despre sufletul femeii

afirmă că în familie, pentru copii, femeia este doică,

educatoare, profesor, prieten, sfătuitor, etc.

Altruismul feminin se opune egocentrismului masculin

şi, dincolo de aspectele lor psihologice, ele constituie doi poli

complementari care atrag şi întregesc partenerii cuplului

marital, contribuind la formarea şi menţinerea familiei.

Femeia se realizează prin iubire: iubirea pentru părinţi,

pentru soţ, pentru copii. Prin aceştia ea lasă o urmă în viaţă, se

simte împlinită. Bărbatul este ceea ce produce prin munca sa,

femeia este cea care se regăseşte în dăruirea de sine, în copii,

familie, acte caritabile. Femeia aspiră către iubire şi stabilitate,

pe când bărbatul aspiră către ambiţie, glorie, putere, bogăţie,

poziţie socială.

Altruismul femeii o face dependentă de ceilalţi şi în

primul rând de soţ şi copii. Plasându-şi centrul vieţii sale în

ceilalţi, ea devine în mod fatal dependentă de ei.

Emanciparea femeii a redus distanţele şi divergenţele

între feminitate şi masculinitate, în sensul că feminitatea a

câştigat şi câştigă pe linia unor caracteristici comportamentale:

iniţiativă, independenţă, spirit de organizare, îndrăzneală, forţă,

atitudini şi aptitudini manageriale.

De asemenea, W. şi T. Fremont (1993) descriu şi alte

nevoi sau trăsături ale rolului feminin de a căror satisfacere în

cuplul marital depind continuitatea şi maturitatea relaţiei

erotice.


23

Nevoia de siguranţă necesită ca soţul să fie un suport

constant, prezent în momentele importante şi să rezolve cu

înţelepciune diversele probleme ale familiei, împreună cu soţia.

El trebuie să-şi manifeste iubirea prin comunicare, asigurându-i

soţiei sentimentul de siguranţă, de confort psihologic. Pentru

femei, comunicarea verbală este mai importantă decât cea

fizică. Ele au nevoie de un timp în care să discute în linişte

despre problemele banale, cotidiene. Deşi adesea, aceste

discuţii par lipsite de importanţă pentru soţ, ele sunt imperative

pentru menţinerea unei atmosfere de deplină înţelegere. Un soţ

bun va avea grijă să nu provoace gelozia soţiei sale şi nici să

nu-i pună la îndoială dragostea.

Nevoia de cămin şi dorinţa de a avea copii cărora să le

creeze un mediu plăcut, constituie a doua nevoie de bază a unei

femei. Femeia are nevoie de amenajarea ambientului, a

căminului, atât pe dimensiuni estetice, cât şi funcţionale. Aşa

cum păsările îşi fac cuib, tot aşa femeia se îngrijeşte,

înfrumuseţează şi sacralizează, prin activitatea şi prezenţa sa

cuibul familial care să asigure cuplului şi copiilor o oază

binecuvântată. Neglijenţa femeii în îngrijirea şi amenajarea

casei este un semn că nevoile ei nu au fost împlinite, că este în

general insecurizată, stresată sau deprimată. Fireşte pot exista

şi alte explicaţii: respingerea inconştientă a rolului feminin sau

matern, alte dominante şi interese care depăşesc sex-rolul.

1.4. Sănătatea bio-psihică a femeilor gravide

Starea de sănătate maternă are un aspect particular în

România. Până în 1966, mortalitatea maternă avea valori

apropiate de cele ale celorlalte ţări europene, după această dată,

datorită introducerii legislaţiei antiabortive şi insuficienţei

mijloacelor contraceptive, riscul mortalităţii materne a crescut


24

dramatic, ajungând ca în 1989 să fie de aproape 10 ori mai

mare decât în orice altă ţară europeană, preponderent datorită

mortalităţii legate de avort.

Referitor la cauze, trebuie făcută aici distincţia între

cauze ce ţin de sistemul sanitar şi cauze generale, starea de sănătate a mamei şi a copilului fiind un indicator sensibil atât al politicilor de asistenţă de sănătate în domeniu, cât şi al dezvoltării socio-economice, al nivelului de trai şi al modului de viaţă. La nivel general s-a înregistrat deteriorarea condiţiilor

de viaţă, afectând direct starea biologică a mamei şi copilului,

cu reducerea rezistenţei naturale; degradarea mediului cu

creşterea poluării.

Factorii de risc asociaţi stilului de viaţă erau

responsabili de unele din efectele nedorite asupra sănătăţii

materno-infantile; fumatul, alcoolul, obiceiurile alimentare

nesanogene, factori psihosociali: educaţia redusă în materie de

sănătate a populaţiei cu un impact negativ particular asupra

sănătăţii materno-infantile; politica pronatalistă forţată a

regimului, fără măsuri de sprijin adecvate.

La nivelul sistemului sanitar situaţia s-a caracterizat

prin scăderea calităţii serviciilor medicale şi inadecvarea

serviciilor medicale la nevoile de sănătate crescute,

principalele cauze pentru acest aspect fiind: subfinanţarea

sistemului, România având cel mai mic procent din PIB din

Europa pentru asistenţa sanitară (sub 3%), disfuncţionalităţi

manageriale, cu inadecvarea resurselor alocate la nevoile de

sănătate locale; lipsa motivaţiei pentru personalul medical

datorită absenţei stimulentelor profesionale şi financiare.

După 1989, multe din cauzele modificării stării de

sănătate maternă sunt exterioare sistemului de îngrijiri sanitare.

Cel mai pregnant exemplu fiind impactul legislaţiei referitoare

la avort asupra sănătăţii materne, măsurile de liberalizare a


25

avorturilor şi într-o mai mică măsură introducerea metodelor

de contracepţie moderne din 1990 au dus la diminuarea cu 2/3

a mortalităţii materne, într-o perioadă scurtă de timp,

reducându-se concomitent şi mortalitatea infantilă, nu atât de

spectaculos însă.

Din punct de vedere medical, îmbunătăţirea sănătăţii

materno-infantile ar presupune: dezvoltarea rapidă a reţelei de

servicii de bază materno-infantile; accesibilitatea serviciilor

preventive; vaccinarea universală şi gratuită cu reducerea

patologiei infecţioase; serviciile de asistenţă prenatală a

gravidei; supravegherea medicală a sugarului şi copilului;

serviciile curative îmbunătăţite la nivel primar, secundar şi

terţiar; dezvoltarea unei reţele naţionale de servicii de sănătate

publică şi igienă.

Cu toate aceste îmbunătăţiri, mortalitatea materno-

infantilă rămâne în continuare printre cele mai ridicate din

Europa, ritmul de reducere a acesteia fiind de asemenea sub

nivelul mediu european, România situându-se pe poziţii

nefavorabile atât în ceea ce priveşte valorile absolute, cât şi

repartizarea acestora pe grupe de vârstă şi etiologice, România

angajându-se prin diferitele tratate internaţionale la eradicarea

acestei stări de fapt.

În consilierea prenatală şi asistenţa medicală, un rol important ar trebui să îl ocupe serviciile genetice. Starea de

sănătate şi viabilitatea copilului sunt condiţionate de starea de

sănătate a cuplului parental, existând afecţiuni despre care se

poate afirma că vor influenţa starea de sănătate a copilului, încă

înainte de dezvoltarea produsului de concepţie. Deşi în

creştere, patologia genetică a copilului nu reprezintă una din

priorităţile politicii sanitare, atât din cauza prevalenţei, cât şi a

costurilor implicate de dezvoltarea unor programe specifice.


26

Pentru afecţiunile cu determinanţi genetici importanţi,

se pot avea în vedere intervenţii precum screeningul genetic şi

diagnosticul genetic prenatal.

Serviciile genetice, diagnostice şi de consiliere în

România sunt oferite aleatoriu la nivelul unor clinici

universitare care au şi capacităţi de cercetare; de asemenea nu

există programe naţionale, iar specialiştii sunt divizaţi în

legătură cu oportunitatea lor în actualul stadiu al patternului

mortalitate/morbiditate din România şi al resurselor

disponibile.

Singurele sfaturi genetice anterioare gravidităţii în

cadrul unui sistem formal sunt oferite de medicul generalist cu

ocazia examenului medical prenupţial, dar

eficacitatea/eficienţa acestuia este neevaluată încă.


27

Capitolul 2

Maternitatea - un privilegiu al vieţii în familie

2.1. Comportamentul prenatal - influenţe sociale, familiale şi individuale

Atitudinea unei femei faţă de sarcină depinde în mare

măsură de mediul în care ea a crescut, de societatea şi cultura

în care trăieşte ca adult precum şi de percepţiile sociale pe care

femeia le are despre sarcină.

Până recent, perspectiva predominantă asupra naşterii a

considerat sarcina drept boală sau posibilă boală. Un mare

accent pus asupra managementului medical din timpul sarcinii

a transmis ideea considerării sarcinii în termeni de sănătate.

Ceea ce femeia însărcinată şi partenerul ei simt în privinţa

sarcinii şi a naşterii poate fi mult afectat de experienţele lor

personale, de cele ale prietenilor şi rudelor acestora, precum şi

de critica generală curentă asupra etapelor sarcinii, travaliului

şi a naşterii.

Mediul cultural al femeii poate influenţa activismul

acesteia în perioada sarcinii şi a naşterii. Măsura în care o

femeie se simte în siguranţă în relaţiile cu oamenii din jurul ei,

în special cu tatăl copilului este importantă pentru acceptarea

de către ea a sarcinii. Ea va accepta sarcina mai uşor dacă are

încredere în trăinicia relaţiei cu tatăl copilului şi dacă simte că

acesta îi acordă sprijin emoţional.

Abilitatea unei femei de a coopera sau de a se adapta la

stres joacă un rol important în modul în care ea va rezolva

conflictele şi se va adapta la noile evenimente. Această

abilitate de a se adapta la rolul de mamă pentru fiecare copil


28

depinde în mare parte de temperamentul ei, de modul rapid sau lent de adaptare la noi ritualuri. Anumite femei au dificultăţi în acceptarea sarcinii pentru că o văd ca pe o ameninţare la adresa frumuseţii şi tinereţii lor. O altă femeie poate considera că sarcina o va priva din punct de vedere financiar şi îi va distruge şansele unei promovări în muncă. Aceste sentimente reale trebuie avute în vedere în acţiunea de consiliere a gravidei. Femeia are nevoie de oportunitatea de a-şi exprima aceste sentimente şi de a deveni conştientă de intensitatea lor.

2.2. Abordarea psihologică a maternităţii

Dorinţa femeii de a procrea şi instinctul matern

Naşterea unui copil este un moment magic în viaţa unui cuplu, a unei familii.

La femeie, funcţia sexuală depinde de procreaţie înainte de toate. Bărbatul acceptă greu şi târziu rolul său de procreator pe când la femeie acesta se dezvoltă şi apare mult mai devreme. Bărbatul nu are conştiinţa organică, viscerală a procreaţiei, aceasta fiind amestecată cu impulsurile erotice primitive, de ordin instinctual.

În cazul fetelor, acceptarea unirii sexuale are caracterul ambiguu al luptei interioare între dorinţa sexuală şi instinctul de conservare a integrităţii fizice. Ea nu urmăreşte, ca partenerul său masculin, numai satisfacerea dorinţei sexuale ci o raportează la perspectiva maternităţii ca pe o împlinire a acesteia. Participarea femeii la unirea sexuală cu bărbatul este dublă : pe de o parte, dorinţa de a se dărui partenerului, iar pe de altă parte dorinţa de a fi mamă. Acestă dăruire este în toate cazurile sau în marea lor majoritate însoţită de angoasa că ar


29

putea fi trădată, părăsită, fără a-şi putea îndeplini rolul complet legat de perspectiva împlinirii maternităţii. (cf. Enăchescu, C.)

La femeie, perspectiva maternităţii este înţeleasă ca finalitatea firească a dăruirii acesteia către partener, depăşind astfel simpla satisfacere a dorinţei sexuale.

Sentimentul matern al procreaţiei are un pronunţat

caracter fiziologic şi el se manifestă precoce. Este legată de impresia potrivit căreia copilul este amintirea animală a unui fragment din corpul său, a unui fragment din personalitatea sa fizică şi morală. (Hesnard, A.)

La Hesnard maternitatea apare ca o încoronare a operei sexualităţii, ca un stadiu ultim şi definitiv al evoluţiei sexuale. Pentru bărbat sentimentul patern este legat de grija privind viitorul copiilor, educaţia, situaţia economico-materială, integrarea lor socială. Dimpotrivă la femei, sentimentul matern are o conotaţie afectivă, psihologică, de protejare, de educaţie şi de formare a copilului.

În sensul acesta, psihanaliştii (Maeder) descriu două

tipuri de femei: -Tipul matern sau uterin înclinat către satisfacţia şi

realizarea maternă, -Tipul seducător sau clitoridian, înclinat către

activitatea erotico-sexuală şi dorinţa de seducţie masculină. Acest tip de femeie are un tip de sexualitate infantilă, fiind mult mai puţin evoluată. Observaţiile şi cercetările din ultimele decade ne demonstrează din ce în ce mai clar importanţa primilor ani de viaţă ai copilului şi relaţia mamă-copil pentru stabilirea dezvoltării viitoare şi capacitatea de a face faţă stresurilor cotidiene.

De asemenea, devine evident din ce în ce mai mult că această perioadă foarte sensibilă nu începe cu primul strigăt al


30

copilului ci debutează încă de la conceperea acestei fiinţe noi cu tot ceea ce se exprimă aici din dorinţa de copii.

Sarcina, apoi naşterea primului copil, lactaţia şi procesele fiziologice ce însoţesc maternitatea sunt condiţionate social. Atitudinea faţă de copil ca şi faţă de întreaga gamă de situaţii implicate în maternitate sunt legate de gradul în care primul copil sau următorii sunt doriţi sau rejectaţi inconştient. Neplăcerile din timpul sarcinii pun adeseori în evidenţă dependenţa excesivă maternală în copilărie, adeseori şi o oarecare reacţie de distanţare sexuală.

Sarcina şi reprezentarea ei psihologică

Dincolo de modificările fiziologice asociate cu schimbări în structura Eu-lui fizic, imaginea de sine a gravidei se dezvoltă pe fondul relaţiei psihologice cu viitorul copil.

Este asociată astfel reprezentarea sau nonreprezentabilitatea copilului, pentru că înainte de naştere, copilul este imaginar. El este cel pe care orice femeie, chiar şi cea mai sinceră în refuzul său la adresa maternităţii şi-l doreşte într-o zi. El poate fi copilul la care visează aproape orice femeie care a născut atunci când se află în faţa primului nou-născut viu şi sănătos. Acest copil poate împlini totul: singurătatea, destinul, sentimentul pierderii, trăinicia unei familii, poate chiar o stare de doliu după o fiinţă pierdută. În corpul mamei sale însărcinate, copilul este sursă de momente de viaţă psihică, de vise nocturne în care el diferă complet de realitatea sa biologică. Femeile însărcinate îşi visează adesea copilul dar niciodată fătul aflat în stadiul embriogenetic corespunzător. Misterul alchimiei vieţii rămâne întreg şi educaţia sexuală nu schimbă nimic aici.


31

Copilul care se dezvoltă în corpul matern rămâne până la naştere de ordin imaginar. El nu este real, el rămâne nonreprezentabil până în ziua naşterii în ceea ce priveşte aparenţa sa fizică. Tehnica ecografică oferă imagini ale copilului chiar înainte de naşterea sa. Totuşi, acest eveniment creat prin tehnică modifică în mică măsură reprezentabilitatea. Imaginea produsă este cea a unui copil cu ochii închişi, unele mame considerându-l lipsit de viaţă. Există o soluţie de continuitate între imaginea ecografică dinainte, şi copilul real de după aceea, ca şi cum reprezentarea mentală - a avea un nou născut - ar trebui pentru a exista să se hrănească obligatoriu din experienţa senzorială. În această experienţă, simţul tactil, acest simţ prin excelenţă, singurul care nu poate fi exclus, deţine un loc important. Această nonreprezentabilitate trimite de asemenea din nou la vechile temeri privind interiorul abdomenului care produce gestaţie. Putem înţelege suferinţa celor care pierd un copil la naştere indiferent la ce termen, un copil pe care nu au avut timp nici să îl vadă, nici să îl atingă şi pe care nici o inscripţie vizibilă nu îl leagă de existenţă. Lipsit de reper senzorial, acest copil rămâne nonreprezentabil şi travaliul de doliu nu poate începe.

2. 3. Particularităţile psihologice ale parturientelor

Odată cu graviditatea, femeia trece de la rolul conjugal, la asumarea rolului parental.

Graviditatea se caracterizează, printr-o serie de influenţe exercitate asupra evoluţiei sarcinii şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare a fătului.


32

Între femeia însărcinată şi făt există o armonie deosebită, condiţie fundamentală pentru evoluţia sănătoasă a copilului.

Pentru multe femei, prima sarcină este descrisă ca o perioadă de oboseală, schimbare a apetitului alimentar, greţuri, pierderea libidoului. Se pot manifesta stări de anxietate şi îngrijorare în legătură cu viitorul statut de părinte, rolurile materne şi paterne, incertitudini referitoare la stabilitatea relaţiei cu partenerul, etc.

Temerile, ruminaţiile şi fantasmele legate de făt pot să influenţeze starea psihică a gravidei, aceasta având tendinţa de a le masca. Numai într-o relaţie maritală bazată pe încredere şi respect reciproc gravida se va simţi securizată din punct de vedere emoţional şi va putea împărtăşi familiei aceste stări normale pentru perioada de graviditate.

Manifestările psihice caracteristice femeii gravide

sunt: • creşterea gradului de anxietate şi a sentimentului de

insecurizare psihologică; • iritabilitate; • scăderea pragului senzorial (nu mai suportă unele

mirosuri); • creşterea reactivităţii; • scăderea rezistenţei la frustraţie; • oboseală, stări de somnolenţă, etc.

Ele se pot înscrie pe un registru pornind de la normal şi ajungând uneori, la patologic

În cazul în care aceste modificări se înscriu pe linia

patologicului, psihologul poate fi solicitat pentru a evalua existenţa unei eventuale tulburări sau boli psihice în istoricul de viaţă.


33

În condiţii de instabilitate psihică poate apare un conflict între dorinţele şi drepturile mamei de a-şi îngriji propriul copil şi necesitatea de a asigura copilului condiţii optime de creştere şi dezvoltare.

De asemenea în sarcina psihologului sau a asistentului

social revine şi stabilirea riscurilor pentru făt atât în perioada dezvoltării prenatale cât şi după naştere.

Riscurile în dezvoltarea biologică şi psihică a fătului pot creşte din cauza infecţiilor, deficitului nutriţional, expunerii la drog, autovătămării deliberate etc.

Evaluarea psihologică a mamei şi depistarea eventualelor afecţiuni precum schizofrenia cronică, tulburările alimentare (anorexia sau bulimia nervoasă), dependenţa de drog, tulburările de personalitate devin o urgenţă ca urmare a riscurilor ce pot apare ulterior la făt.

Aceste riscuri trebuie să intre în ecuaţie atunci când se stabileşte necesitatea unui tratament obligatoriu. Preocupările pe termen lung legate de securitatea climatului familial şi a noului născut vor fi preluate încă din perioada sarcinii de serviciile sociale.

2.4. Manifestările patologice intrapartum şi post

partum

După cum arătam pe toată perioada sarcinii pot să apară, în unele cazuri, tulburări de aspect nevrotic şi tulburări de aspect psihotic.

Tulburările de aspect nevrotic apar mai ales în primele luni şi pot îmbrăca aspecte diferite ale:

-sindromului obsesional (idei obsedante, verificări, scrupulozitate, ritualuri obsesive);


34

-sindromului fobic (fobii legate mai ales de momentul

naşterii, de aspectul somatic al copilului, dar şi de agorafobie

sau claustrofobie);

-sindromului isteric (care apare ca o tendinţă

revendicativă, ca o cerinţă a unui surplus de afectivitate,

tandreţe, ca o dorinţă a femeii însărcinate de a fi în centrul

atenţiei).

În perioada de post partum probabilitatea recurenţei în

bolile psihice severe este semnificativă. După unii autori rata

recurenţei este de peste 50%. Ignorarea acestei posibilităţi ar

reprezenta o dovadă de neglijenţă din partea gravidei.

De aceea, evaluarea prenatală precisă şi corectă este

esenţială pentru planificarea managementului momentului în

care mama este luată în evidenţa serviciilor clinice de

obstetrică şi de îngrijire primară. Pentru unele dintre viitoarele

mame motivaţia pentru schimbare este un factor decisiv pentru

renunţarea la modelele anterioare de comportament.

Alţi autori arată că în perioada de gestaţie (sarcină) atât

la primipare (tinere aflate la prima sarcină), cât şi la multipare

(tinere aflate la al doilea sau la al treilea copil) se manifestă

atât disconfort fizic, ce favorizează tendinţe impulsive de tip

obsesiv, stări depresive şi alte tendinţe de normalitate

marginală, cât şi anxietate de fond, episodic intensificată mai

ales la gestantele multipare care au avut avorturi repetate

spontane, fără cauze organice determinate.

Tulburările de aspect psihotic pot apărea mai ales în a

doua perioadă a sarcinii.

Aceleaşi principii generale aplicate în perioada sarcinii

se aplică şi după naşterea copilului. Deşi sunt specificate rate

înalte de recădere ale unor boli psihice preexistente, naşterea

însăşi este considerată ca posibil factor în declanşarea primului

episod al unei tulburări afective.


35

Există trei forme de manifestare specific patologică a

căror denumire sugerează asocierea cu naşterea: • Depresia uşoară de maternitate- Maternity

blues

• Depresia postnatală

• Psihoza puerperală – Psihoza postpartum

Depresia uşoară de maternitate- Maternity blues

Aproape ca un fenomen universal, episoadele scurte de labilitate emoţională apar caracteristic în jurul celei de a patra şi a cincea zi de postpartum. Tabloul clinic obişnuit este de disforie, dar în unele cazuri poate fi dominat de elaţie, prolixitate şi hiperactivitate. Aceste fenomene nu constituie prin ele însele o boală sau un sindrom.

Cele două puncte de interes clinic sunt identificarea caracteristicilor ce sugerează evoluţia spre depresia postnatală şi delimitarea modificărilor de dispoziţie benigne ale maternităţii de simptomele premergătoare ale psihozei afective.

Depresia postnatală

Simptomele depresiei postnatale sunt aceleaşi cu cele

ale tulburărilor depresive standard. În plus, femeile prezintă frecvent idei obsesive de vinovăţie şi inadecvare legate de a fi mame bune şi competente. Uneori descriu tendinţe agresive şi pulsiuni de a face rău copilului, care sunt însă foarte rar traduse în fapt, dar care întreţin sentimente de vinovăţie.

Ca urmare, evaluarea pacientelor cu depresie puerperală trebuie să includă întrebări ţintite pentru a depista sentimentele mamei faţă de copil, ruminaţiile şi ritualurile obsesive ca şi manifestările somatice şi psihice ale anxietăţii.


36

Psihoza puerperală – Psihoza postpartum

Psihoza puerperală se defineşte ca un ansamblu de

tulburări psihice care apar în perioada gravidităţii şi naşterii sau în perioada imediat următoare.

În raport cu momentul apariţiei se diferenţiază: -psihoza purperală propriu-zisă care apare în primele

10-15 zile după naştere; -psihoza post partum sau de lactaţie care apare la mai

mare distanţă de la naştere, şi anume în perioada cuprinsă între mai multe săptămâni şi până la 3-4 luni după naştere.

Deşi nu se cunosc toţi factorii ce determină psihoza puerperală diverşi autori înscriu printre cei mai importanţi factori următoarele categorii:

-factori ereditari; -factori infecţioşi; -factori legaţi de modificările biofiziologice şi umorale

consecutive naşterii; -factori psihologici şi psihosociali.

Printre trăsăturile caracterisitice ale psihozei puerperale sunt incluse următoarele:

-agitaţie sau inhibiţie psihomotorie; -modificări ale conştiinţei de tip confuz-oniric;

-tulburări de percepţie polimorfe (iluziile şi halucinaţiile vizuale);

-modificări de dispoziţie (euforie sau distimie cu anxietate);

-incoerenţa ideoverbală, uneori baraje de disociaţie psihică.

Spre deosebire de psihoza purperală, psihoza post

partum se caracterizează prin tablouri clinice mult mai bine conturate şi apropiate de entităţile psihiatrice tipice.

Tulburările psihice pot fi grupate în:


37

-Tulburări nevrotice (astenie, depresii nevrotice simple sau anxioase, indiferenţă şi dezinteres faţă de copil, insomnii, iritabilitate);

-Tulburări psihotice ce alcătuiesc tablouri asemănătoare mai frecvent cu cele legate de psihoza maniaco-depresivă.

În determinarea psihozei post partum un rol important îl au şi factorii ereditari.

Psihoza postpartum are influenţe deosebit de grave asupra copilului şi evoluţiei acestuia. După unii autori (Sivadon) 50 % din decesele perinatale în primele luni şi 20% din malformaţiile copiilor se datoresc psihozei puerperale.

Studiile epidemiologice din ultimul timp subliniază următoarele (cf. C. Gorgos):

-Preponderenţa tulburărilor psihice majore din postpartum faţă de cele din graviditate este de 98% faţă de 2%;

-Frecvenţa psihozelor puerperale raportată la numărul gestantelor este estimată de majoritatea autorilor sub 2%, în ultimele decenii cifra a fost în continuă scădere, ajungând să se situeze sub 1%;

-Raportat la numărul bolnavelor internate în spitalele de psihiatrie se constată o scădere permanentă de la 8-10% în secolul trecut la 4% în prezent;

-Vârsta de apariţie a psihozei puerperale nu este un element semnificativ, o oarecare corelaţie înregistrându-se cu vârsta de apariţie a primului copil, un risc mai crescut având primipara în vârstă;

-Rangul sarcinii este un element important după Paffenberger, arătând că psihozele gravidice sunt mai frecvente la multipare iar psihozele postpartum la primipare.

Datorită riscului mare pentru naşterile ulterioare se impune un intens şi amplu tratament profilactic şi curativ.

Tratamentul profilactic cuprinde un ansamblu de

metode de consiliere şi psihoterapie în pregătirea pentru

naştere şi adoptarea statusului de mamă.


38

Din punct de vedere psihiatric psihoza puerperală este descrisă ca o tulburare afectivă ce asociază deseori simptome halucinatorii şi paranoide. Ea debutează acut de cele mai multe ori la sfârşitul primei săptămâni sau în timpul celei de a doua săptămâni după naştere. În mod obişnuit apare după o perioadă de luciditate de câteva zile.

Tulburarea afectivă prezintă adesea oscilaţii rapide ale dispoziţiei, uneori coexistând simtome depresive şi expansive. Pe lângă acestea, prezenţa stării confuzionale (caracterizată prin perplexitate şi dezorientare parţială) este considerată patognomică. Toate aceste simptome nu sunt prezente exclusiv în psihoza puerperală putând fi întâlnite şi în stadiul prodromal al unei recăderi psihotice acute.

În momentul de faţă nu există un tratament bazat pe ipoteze etiologice şi ca urmare alegerea medicaţiei se va face în funcţie de predominanţa unuia sau a altuia dintre tablourile clinice. Pot fi necesare evaluări repetate dar trebuie evitată modificarea frecventă a medicaţiei de bază. Aceste evaluări vor lua în consideraţie şi riscul pentru copil, dacă cei doi sunt internaţi împreună. Riscul poate creşte ca urmare a halucinaţiilor imperative sau a ideilor delirante (exemple mai

frecvente de idei delirante prezente în psihoza puerperală:

copilul este păcătos, este posedat, este nemuritor, este un înger).O altă sursă majoră de risc o reprezintă dezorganizarea comportamentului şi neglijenţa ce derivă din perturbarea

acţiunilor mamei (de exemplu este maniacală sau agitată). Interacţiunile mamei cu copilul pot fi diminuate dacă

mama este retardată mental sau pot fi inadecvate dacă mama suferă de schizofrenie, are o viaţă psihică şi socială deteriorată şi este lipsită de discernământ. În aceste circumstanţe examinarea psihiatrică trebuie să sintetizeze starea mentală şi comportamentul mamei inclusiv în prezenţa copilului - pe baza informaţiilor furnizate de cadrele medii şi de ceilalţi membri ai echipei terapeutice.


39

Deciziile privind îngrijirea separată a mamei şi a copilului se vor lua în conformitate cu actul de sănătate mentală. În mod similar, stabilirea momentului optim când mama poate relua îngrijirea copilului, cu restricţiile necesare, depinde de evaluarea psihiatrică a stării psihice a mamei, a discernământului şi a complianţei sale.

Studierea a 90 de gestante multipare din categoria acestora din urmă prin examen clinico-psihologic, un chestionar cu 16 itemi, testul familiei, chestionarul de anxietate Cattell şi analiza viselor efectuate în 1975 la un spital din Bucureşti a pus în evidenţă în afară de stările de fond mai sus menţionate, o stare tensională suplimentară conturată în jurul

efortului conştient aproape obsesiv de împlinire până la capăt

a sarcinii (cu spitalizare aproape pe toată perioada de gestaţie) dar şi o rejecţie inconştientă, întreţinută de emoţionalitatea şi experienţa colectată prin celelalte situaţii de gestaţie traversate, imposibilitate de identificare cu rolul maternal şi culpabilizare din frica de a pierde afecţiunea celor din jur şi mai ales a soţului.De altfel, şi gestantele normale au momente de disconfort mai ales în primele luni de sarcină şi uşoare stări depresive în ultimele luni. (cf. Mitrofan, I.)

În ciuda dezvoltărilor psihiatriei perinatale şi ale progreselor înregistrate în lume, în domeniul medicinii neonatale se poate vorbi de o ireductibilitate a morţii perinatale.

Dincolo de psihozele purperale, spectaculoase dar foarte rare (una la 2000 sau la 3000 de naşteri după studiile OMS) apariţia stărilor de blues (tristeţe) de post-partum care ating mai mult de jumătate din femeile care nasc, de nevroze traumatice postobstetricale care ating femeile care au avut o primă naştere traumatică şi cunoaşterea mai recentă a depresiilor materne postnatale şi a efectelor negative asupra dezvoltării psihoafective a copilului, incită interesul pentru această zonă de graniţă între obstetrică şi psihiatrie.


40

Capitolul 3

Graviditatea tinerelor aflate în situaţii de risc şi consecinţele asupra maternităţii

3.1. Identitatea de sine la adolescente/

identitatea maternă Factorii psihosociali, educaţionali şi culturali

remodelează şi clarifică în perioada adolescenţei identitatea

psihologică.

Identitatea de sine include o serie de componente:

fizică, psihosexuală, socială, vocaţională, moral spirituală,

toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi

comportamentale care afirmă şi întăresc Sinele, personalitatea

individului.

Identitatea feminină se dezvoltă relativ mai repede

decât cea masculină. Unele studii au arătat că fetele provenind

din familii cu părinţi divorţaţi îşi găsesc mai repede identitatea

feminină, deşi se expun de timpuriu maternităţilor neacceptate

social sau prostituţiei.

Alţi autori de orientare psihanalitică (Deutsch, 1957.

M.Klein, 1970) consideră că dobândirea feminităţii este o

problemă conflictuală bazată pe raporturile dintre narcisism,

pasivitate şi masochism.

Problema cuceririi identităţii ca integrare a

identificărilor infantile cu noile identificări, împrumutate din

modelele socio-culturale se impune în mod dramatic

adolescenţilor, în special fetelor.

Freud atrăgea atenţia asupra schimbărilor survenite la

pubertate, destinate să ofere vieţii sexuale infantile o formă


41

finală, normală după parcurgerea stadiilor oral, anal, falic şi latent. Adolescenţa marchează subordonarea componentelor pregenitale celor genitale şi detaşarea de părinţi şi de reprezentările proprii ale primelor obiecte ale iubirii pierdute, ceea ce permite orientarea către şi găsirea de noi obiecte ale iubirii-relaţii de natură heterosexuală.

În societatea contemporană, fetele mai mult decât băieţii resimt criza de identitate prin conflictul de rol legat de mistica feminităţii şi învăţarea unor roluri specifice băieţilor. (Mitrofan, I., 1998).

Imaginile familiale care reflectă rolul tradiţional al femeii complet absorbită de muncile casnice şi supusă soţului, intră în conflict cu imaginile mediatizate în care femeia apare tot mai mult angajată în relaţii sociale şi politice egală cu bărbatul sau în care femeia devine sex-simbol.

Datorită numeroaselor modele culturale şi a lipsei de modele stereotipe, fetele reuşesc totuşi, să-şi formeze o imagine de sine care să vină în întâmpinarea anumitor expectanţe culturale. Cercetătorii remarcă faptul că femeile manifestă un grad mai mare de anxietate în dobândirea identităţii de sine. Dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine are o mare importanţă penru sănătatea mentală a ambelor sexe fiind o bază reală pentru confortul psihologic în exercitarea sex-rolului.


42

3. 2. Maternitatea adolescentină

Este o iluzie amăgitoare visul de a atinge, printr-un copil, o plenitudine, o

valoare pe care femeia nu a ştiut să le creeze ea însăşi; copilul nu aduce

bucurie decât aceleia care este în stare să dorească dezinteresat binele altuia, aceleia care caută fără încetare o depăşire a propriei sale existenţe.

Simone de Beauvoir: Al doilea sex

Maternitatea - ca stare complexă bio-psiho-socială

poate fi gândită şi ca o punere într-o situaţie aparte prin care

valoarea umană să fie din ce în ce mai clar conştientizată.

Maternitatea este şi o şcoală a vieţii, care te învaţă să

relaţionezi, să reduci spaţiul psihologic şi mai cu seamă să-ţi

valorizezi punctele tari ale personalităţii. Maternitatea poate fi privită, pe de-o parte, ca o

experienţă personală, iar pe de alta, ca instituţie, în sensul

sociologic al termenului, desemnând regulile de influenţare şi

control social al comportamentelor individuale, modelele

specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor

dintre indivizi şi grupurile sociale orientate spre satisfacerea

nevoilor de bază.

Analizând dintr-o perspectivă sociologică propusă de E.

Durkheim, maternitatea apare ca un mod specific de a acţiona

şi a te raporta la lume, ca fapt social – care se manifestă

coercitiv asupra persoanei în cauză, determinând asumarea

unor comportamente adecvate.

Spre situaţia de a fi gravidă şi de a da naştere unui copil

multe femei păşesc pe nepregătite, dintr-o dată, ca urmare a

unei întâmplări fiziologice.

Se poate spune despre mamă şi copil că se nasc

amândoi deodată, în sensul că este suficient actul în sine al naşterii pentru ca o femeie să devină mamă? O femeie care a


43

purtat în pântece fătul, i-a dat naştere, dar apoi a abandonat noul născut este cu adevărat mamă? Depăşeşte cumva statutul de mamă biologică?

Ipoteza de la care plecăm este aceea ca statusul de mamă se dobândeşte cumva de la sine, doar prin faptul de a aduce pe lume un copil, dar rolul complex de mamă se constituie treptat şi este în mare măsură rod al învăţării sociale.

O interesantă paralelă se poate urmări între atributele maternităţii şi ale genului:

atât maternitatea cât şi genul sunt determinate cultural şi tributare contextului socio-istoric dat.

Tradiţional erau considerate ca fiind datorate preponderent biologicului.

Sunt date prin apartenenţa la un sex şi dobândite prin socializarea într-o cultură. Sunt naturale (în accepţiunea de drept natural,

inalienabil) - nu pot fi excluse din viaţa femeilor, deşi se pot manifesta gradual şi foarte divers.

Maternitatea este subordonată genului ca parte importantă care definitivează întregul. Există femei care nu sunt mame. Întrebarea este dacă există mame fără a fi femei, ci doar femele ?

Atât maternitatea cât şi genul sunt abordabile ca status, sumă de drepturi care decurg din aceasta, dar şi ca set de obligaţii rezultate din cerinţele de rol.

Din punct de vedere calitativ variază direct proporţional: cu cât cineva este sub raportul genului o autentică femeie, cu atât i se recunosc mai uşor şi valenţele de

bună mamă.

Preluând distincţia făcută de Adrienne Rich între maternitate ca instituţie şi maternitate ca practică, remarcăm


44

împreună cu ea că instituţia maternităţii este profund marcată de structura patriarhală a familiei.

În acest context o întrebare firească priveşte legătura maternităţii cu alte instituţii, de pildă cu familia, faţă de care, tradiţional, se poate aprecia că se află în raport de subordonare. În societatea contemporană, însă date fiind schimbările profunde care au pus în evidenţă coexistenţa formelor alternative de familie, şi chiar au încetăţenit familia de forma părinte unic - copil, maternitatea nu mai este legată nemijlocit de existenţa unui cadru familial reglementat juridic. Pe scurt, căsătoria duce la copii, bătrâneţe şi moarte. Căsătoria este înţeleasă ca o moarte simbolică, diferitele pierderi impuse (precum virginitatea şi tinereţea) fiind deplânse cu voce tare pe durata nunţii. (Gail Kligman)

În funcţie de faptul de a avea sau nu copii - femeile se deosebesc în: femei-fără-copii şi femei-mame. La rândul lor, acestea din urmă, pot fi: femei-soţii-mame şi femei-mame (în cazul în care au divorţat; au rămas văduve) şi fete-mame (cele care nu s-au căsătorit).

Fetele-mame formează împreună cu copilul sau copiii lor un gen aparte de familie monoparentală: o familie în care mama este celibatară (statut dat de absenţa căsătoriei), dar în care ea are atribuţii extinse, îndeplinind roluri parentale complexe şi susţinând printr-un efort sporit economic şi emoţional copilul aflat în îngrijire.

Relaţia mamă-copil în acest caz este una cu atât mai problematică cu cât nu există în sprijinul mamei nici un ajutor: din partea familiei de origine, a prietenilor, vecinilor sau colegilor. Astfel de situaţii devin de un dramatism extrem atunci când mama nu are nici mijloace de subzistenţă, neavând un venit din care să se întreţină şi, mai mult, nici măcar un adăpost.


45

Putem aprecia această stare ca o gravă problemă socială care pune sub semnul întrebării şansele de viaţă ale noilor născuţi.

Conceptul cu valenţe individuale al maternităţii începe, pentru a depăşi cazurile limită, să se dilate îmbrăcând forma maternităţii sociale. Instituţii guvernamentale şi organizaţii non-guvernamentale se implică luând sub ocrotire mama şi copilul aflat în dificultate, urmărind integrarea socială şi dobândirea de către aceştia a unui mod de viaţă considerat normal.

Urmărind evoluţia istorică şi demografică din ultimele 3-4 decenii arătăm că parentalitatea la adolescenţi este o situaţie tot mai frecventă, deşi numărul de căsătorii la adolescenţi a scăzut, iar numărul avorturilor a crescut.

În literatura de specialitate americană este descris fenomenul Baby Boom caracterizat printr-o creştere alarmantă a sarcinilor la adolescente, fenomen considerat în prezent o problemă socială.

La adolescente factorii de risc sunt foarte mulţi iar efectele acestora pot fi: complicaţii în timpul sarcinii, pierderea sarcinii, naşterea prematură, anomalii la naştere

sau dizabilităţi neurologice.

Din această perspectivă rămân însă câteva probleme:

• Care sunt principalele motive pentru care adolescenţii devin părinţi?

Acestea ţin în primul rând de schimbările care au apărut în atitudinea societăţii faţă de sarcina adolescentină. Astfel, astăzi, puţine stigmate sociale mai sunt în general asociate sarcinii iar, familiile de origine sunt suportive implicându-se mai mult emoţional, financiar şi fizic.

Există de asemenea o serie de programe de asistenţă socială comunitară pentru adolescentele care urmează să nască,


46

pentru cele care au făcut-o deja, ca şi pentru părinţii acestora.

Statusul degradant şi umilitor pentru adolescenta – mamă, ca şi

atitudinea negativă a băieţilor, că ar fi rău să se căsătorească cu

o fată însărcinată au cam ieşit din obişnuinţele sociale.

b) Un alt factor care explică sarcina adolescentină se

referă la neglijarea unei contracepţii adecvate de către

adolescenţii activi sexual, în legătură directă cu atitudinile lor

personale. Unele studii evidenţiază că adolescenţii care au

cunoştinţe despre contracepţie, îşi acceptă mai uşor

sexualitatea şi comportamentul sexual, decât cei care nu

folosesc contracepţia (cf. Brown, 1982, Dewlmater şi

Maccorquodate, 1978 apud. Bigner, 1986)

Statisticile sugerează că adolescentele care fac uz de

contraceptive se simt mai responsabile pentru vieţile şi

deciziile lor, îşi rezolvă mai bine problemele şi controlează mai

bine ce li se întâmplă drept consecinţă a vieţii sexuale.

Nefolosirea contraceptivelor de către adolescente este motivată

şi de ideea că utilizarea lor ar crea o pregătire premeditată

pentru viaţa sexuală, care ar trebui să survină de fapt în condiţii

spontane şi naturale.

O altă idee eronată este că metodele contraceptive ar fi

nenaturale şi dăunătoare sănătăţii sau că sunt prea tinere pentru

a rămâne însărcinate. De la ignoranţa cea mai banală la

credinţe eronate de nuanţă magică de genul tabula personală

(altele pot rămâne însărcinate dar eu sunt protejată magic),

adolescentele operează cu diverse motivaţii anticontraceptive.

Un rol important asupra concepţiilor adolescenţilor

privind contracepţia îl au şi părinţii lor, care transmit credinţele

proprii despre comportamentul sexual şi folosirea

contraceptivelor (cf. Sorgensen şi Sanstegard, 1984). Dacă

părinţii susţin decizia adolescentei de a folosi contraceptive şi

dacă ele sunt motivate să satisfacă dorinţele şi aşteptările


47

părinţilor, atunci fetele sunt mai înclinate să folosească regulat mijloacele de autoprotecţie.

c) Atitudinile personale au un rol important în

comportamentul cotraceptiv. Davis, 1980, relevă că în familiile cu venituri scăzute multe adolescente dezvoltă atitudini fataliste, depresive şi apatice faţă de viaţă – sentimente ce acţionează împotriva cunoaşterii, ca şi a folosirii efective a contraceptivelor.

Alte motivaţii personale diferite care încurajează graviditatea şi descurajează folosirea contraceptivelor printre adolescente sunt:

-speranţa de a obţine mai multă atenţie de la familie şi prieteni, dacă rămân gravide;

-dorinţa de a avea un copil pe care să-l răsfeţe şi care să fie foarte preţuit de cei din jur;

-dorinţa de a obţine dragoste necondiţionată de la o altă făptură umană; -învoiala sexuală cu un partener, căruia în schimbul exclusivei angajări, implicări şi afecţiuni îi oferă sarcina;

-graviditatea intenţionată, ca urmare a dorinţei intense de a pedepsi sau de a-şi lua revanşa în faţa unor părinţi superprotectivi şi dominatori.

d) Unul din factorii psihologici implicaţi în graviditatea adolescentelor este relaţia disfuncţională cu tatăl. În general, aceste fete provin din familii în care tatăl este absent sau mama domină.

Multe cercetări sugerează în acest caz că sarcina adolescentină nu este nedorită, neplanificată, neintenţionată. Alţi autori (cf. Landy şi colab. 1983) constată pe un lot de 123 adolescente-mame că alte motivaţii influenţează eşecul contracepţiei. Scott (1983) arată că sentimentul de dragoste şi dorinţă de căsătorie joacă un rol important în începerea activităţii sexuale adolescentine, fetele sperând că fiind


48

îndrăgostite de partener după naşterea copilului vor fi cerute în

căsătorie de acesta.

e) Un factor care influenţează parentalitatea la

adolescenţi este tendinţa generală, culturală la femei de a participa la o relaţie sexuală anterioară căsătoriei (cf. Badger, 1981) şi scăderea vârstei de începere a vieţii sexuale în jurul vârstei de 15 ani (cf. Zelnick şi Kantne, 1980).

Numărul adolescenţilor implicaţi în relaţii sexuale a

crescut de la 30% la 50% între 1971-1979 ajungând astăzi până

la 80%.

La toate acestea se adaugă şi alte condiţii care

favorizează sarcina adolescentină. La băieţi, ca factori

favorizanţi se menţionează dificultăţi sociale, provenienţa din

familii cu statut socio-economic scăzut, cu tatăl absent din

familie, cu un număr mare de fraţi, cu dificultăţi şcolare, cu un

nivel crescut de stres familial şi cu un grad crescut de

popularitate printre colegi. (cf. Roberts, 1980 apud. Rigner)

Un element psihologic esenţial care le diferenţiază pe

adolescentele însărcinate de cele neînsărcinate se referă la

prezenţa unei percepţii defectuoase în relaţia cu mamele lor, în

cazul primului grup, în condiţiile unei concentrări mai mult

asupra identităţii de rol matern, decât de rol feminin. Ele simt

că sunt mai puţin iubite, că primesc mai puţină afecţiune şi

atenţie, că sunt respinse şi controlate de mamele lor (Olson şi

Worobey, 1986). Ca urmare, performanţa şcolară poate fi

afectată negativ. Alţi autori însă (Ralph, Luchman, Thomas,

1984) infirmă diferenţe psihosociale sau perturbaţii familiale

între părinţii-adolescenţi şi ceilalţi adolescenţi, ceea ce ne

atrage atenţia asupra prudenţei cu care trebuie să interpretăm

fenomenul respectiv.


49

3. 3. Consecinţele parentalităţii la adolescenţi

Autorii raportează consecinţe pe termen scurt

(conştientizate mai ales de mamele adolescente şi de părinţii lor) şi pe termen lung (percepute ca fiind intense şi importante, în special de către personalul şcolii).

Implicaţiile educaţionale ale parentalităţii adolescentelor se referă în primul rând la restrângerea posibilităţilor de finalizare a studiilor, cu consecinţe directe de profesionalizare scăzută. Opt din zece femei care devin mame la mai puţin de 17 ani, nu termină niciodată liceul, iar adolescentele care rămân însărcinate, chiar şi la 18-19 ani, renunţă la şcoală într-un procent de 1,4 ori mai mare decât ceilalţi adolescenţi. Cu cât vârsta este mai mică la naşterea copilului, cu atât şansa de reluare a studiilor scade. (cf. Shinke, Gilcrist şi Small, 1979).

Abandonul şcolar are efecte negative pe termen lung: deficienţe semnificative în educaţie, slujbe cu prestigiu scăzut şi venituri mici, satisfacţie scăzută în muncă. Desigur, toate acestea vor greva educaţia şi comportamentul mamelor faţă de copii, în eventualitatea în care îi vor păstra.

Sprijinul social, familial şi acordarea anumitor ajutoare mamelor – adolescente, ar putea reduce câteva din efectele negative ale acestei situaţii în timp util, pentru că abandonul şcolar împiedică o eventuală reluare a studiilor la maturitate (30-35 ani).

În cazul în care sarcina conduce la o căsătorie timpurie, aceasta este de obicei instabilă (Furstenberg, 1976). Una din cinci căsătorii la adolescenţă se prevede a se termina printr-un divorţ în primul an, una din trei în şase ani. De Lissovoy, 1973, insistă în studiile sale pe aspectul nefericit al căsătoriilor la


50

adolescenţă (tinerii soţi fiind adesea mai nefericiţi decât soţiile

lor).

Nemulţumirile legate în special de relaţia sexuală

(bărbaţii erau nemulţumiţi de participarea sexuală a femeilor,

iar acestea considerau că soţii lor vor prea mult sex) se

acutizează după 30 de luni de convieţuire. Soţii doreau să-şi

continue relaţiile de prietenie şi activităţile sportive după orele

de şcoală, în vreme ce soţiile se simţeau singure şi abandonate

de prietenii formali. Cercetătorii sugerează că nu sarcina în

sine era cauza principală a nefericirii lor, cât căsătoria timpurie

a părinţilor – adolescenţi.

Resursele financiare sunt foarte limitate pentru părinţii

adolescenţi, ei fiind frecvent incapabili să asigure o îngrijire

parentală corespunzătoare adultului cu nou născut.

Instabilitatea economică care survine după căsătoria

adolescenţilor părinţi, care au renunţat la şcoală, este de obicei

cauza principală a separării cuplului în primii 2 ani de viaţă

comună. Deşi aspiră la un statut ocupaţional care să le permită

să aibă un nivel de trai adecvat şi fericire, doar 2/3 din părinţii

adolescenţi se declară ulterior satisfăcuţi de statutul lor, dar

majoritatea nu sunt satisfăcuţi de situaţia materială şi gradul de

securitate financiară. Multe din mamele adolescente vor deveni

mame singure, cu responsabilităţi majore în creşterea copilului

şi dintre ele multe sunt nevoite să solicite asistenţă financiară

de la sistemul public, dar odată cu creşterea vârstei mamei

scade şi probabilitatea de a depinde de acest sistem.

Astfel, J.Bigner, 1989, precizează următoarele

consecinţe, evaluate diferit de cele trei grupuri studiate:


51

Consecinţele gravidităţii şi maternităţii asupra tinerelor de vârstă şcolară

Opiniile mamelor de

vârstă şcolară

Opiniile părinţilor

Opiniile reprezentanţii

şcolii

-absenteism şcolar în timpul sarcinii

6,6% 71% 28,5%

-dificultăţi în a urma orele în timpul sarcinii

10% 35% 35,7%

-restrângerea activităţii sociale

93,3% 71,4% 100%

-întârzierea sau împiedicarea absolvirii

9,9% 67,8% 78,5%

-mari dificultăţi în găsirea unei slujbe

66% 71% 50%

-mare probabilitate de a folosi asistenţa

publică 3,3% 3,5% 85,7%

-limitarea accesului la studii superioare

30% 71% 80%

-stil de viaţă impropriu

13,3% 50% 30%

-creşterea fricţiunilor în relaţiile cu părinţii

26,6% 57% 64,2%

Consecinţele parentalităţii timpurii se întrevăd şi în

relaţia părinte-copil. Cercetările sunt împărţite din aceste

puncte de vedere. Astfel unii autori constată că mamele

adolescente pot fi la fel de competente ca şi mamele mai

vârstnice, interacţiunea lor cu copiii fiind de obicei normală,

dar alţi autori atrag atenţia asupra relaţiilor distorsionate,

abuzive şi nesatisfăcătoare din punct de vedere emoţional, cu


52

copiii. Situaţia este specifică în special pentru taţii adolescenţi, care de obicei sunt despărţiţi de copiii lor din diverse motive sau ca urmare a divorţului.

În studiul efectuat de Lissovoy, rezultă serioase carenţe informaţionale, atât ale taţilor, cât şi ale mamelor adolescente, cu privire la cunoaşterea şi anticiparea vârstelor la care vor avea loc progrese comportamentale din partea copilului, ceea ce are implicaţii majore în abilitatea acestor părinţi de a oferi o îngrijire de calitate copilului.

Ei se vor ghida în consecinţă în comportamentul parental, după impresii eronate privind stadiile de dezvoltare ale copilui şi vor emite pretenţii, expectaţii şi sancţiuni necorespunzătoare copilului. De exemplu controlul sfincterian este evaluat de aceşti părinţi ca trebuind să apară la 6 luni. În realitate, aceasta se întâmplă la 24 de luni. Aşa încât atât părinţii neavizaţi cât şi copilul vor reacţiona diferit la încercările de pregătire pentru diferitele momente importante din viaţa copilului.

Autorul citat remarcă în comportamentul părinţilor adolescenţi nerăbdare, insensibilitate şi înclinaţia de a folosi pedeapsa fizică drept mijloc de educaţie. Plânsul la copil este citat drept cel mai important factor de iritare la părinţi. Aceste atitudini şi comportamente se accentuează negativ odată cu trecerea timpului, în special la taţi, părinţii devenind tot mai frustraţi şi decepţionaţi de viaţa lor. Aceasta demonstrează clar că lipsa maturităţii psihologice a părintelui devine un factor de risc important în dezvoltarea personalităţii copilului.

Mamele adolescente subestimează importanţa unor evenimente în viaţa copilului sau prezic apariţia lor mai devreme decât se întâmplă în mod normal. Aceasta poate avea două consecinţe: atunci când anumite evenimente sunt aşteptate să se producă, mai devreme decât apar ele normal în viaţa copilului, mamele pot manifesta îngrijorare şi subestimare faţă de întârzierea şi dezvoltarea acestuia. Când


53

aşteptările sunt nerealiste faţă de copil, ele pot antrena un

comportament matern neadecvat, uneori fundamentat pe

credinţa: copilul este capabil de aceste comportamente dar nu

poate să le manifeste. Sau, dimpotrivă, apariţia în devans a

unor comportamente apreciate eronat ca trebuind să se producă

mai târziu pot crea o imagine falsă despre copil în ochii mamei.

Aceasta antrenează deficienţe cognitive şi sociale la copiii

neglijaţi, în condiţiile în care mamele nu conştientizează la

timp semnificaţiile anumitor comportamente.

Competenţa maternă a mamelor adolescente şi a

mamelor mai vârstnice a fost comparată minuţios de o serie de

autori (cf. Roosa, Fitzgerald şi Carlson, 1982) sugerându-se că

unele diferenţe apar mai mult în perioada în care copiii sunt

mai mari (2-4 ani). Aceste diferenţe ţin mai mult de suportul

social, decât de vârsta mamei şi se referă la nivelul

cunoştinţelor maternale, atitudinilor şi comportamentelor care

joacă un rol important în calitatea maternităţii.

Un alt studiu comparativ între mamele şi taţii

adolescenţi privind interacţiunea lor cu nou-născuţii de 6-7

luni (cf. Lamb şi Elster, 1985) demonstrează anumite diferenţe.

Astfel, mamele aveau o interacţiune mai intensă cu copiii, faţă

de taţi, situaţie care nu se observă printre mamele şi taţii mai în

vârstă.

Studiile sunt contradictorii privind abuzul fizic şi psihic

al copilului de către părintele adolescent, dar, se presupune că

părinţii adolescenţi prezintă un risc mai mare de a-şi abuza

copiii decât părinţii adulţi. Această atitudine poate fi întreţinută

şi de alţi factori: sarcina neplanificată, naşterea unui copil

ilegitim, respingerea psihologică a copilului după naştere,

naşterea unui copil cu deficienţe fizice, dorinţa de a avea un

copil din motive iraţionale (cf. Bolton, Ianer şi Kane, 1980;

Kinard şi Klerman, 1980; Simkins, 1984).


54

Consecinţele privind copilul părinţilor adolescenţi se

referă la expunerea acestuia la un risc biologic şi psihologic

mai mare decât al copilului născut din părinţi adulţi.

Astfel, la mamele adolescente, rata crescută a naşterilor

premature şi greutatea scăzută a copilului la naştere (Baldwin

şi Cain, 1980) confirmă această afirmaţie. De asemenea, rata

mortalităţii la copiii născuţi de adolescente o depăşeşte pe cea a

copiilor mamelor peste 20 de ani. Cu cât vârsta mamei la

naştere este mai mică şi se asociază cu provenienţa din medii

sărace, cu atât riscul de a avea un copil subponderal este mai

mare. Este foarte probabil ca un copil născut de o mamă până

la 15 ani să aibă deficienţe la naştere: retardare mintală, diabet,

handicapuri fizice şi diverse malformaţii congenitale asociate

(SIMKINS, 1984). Rata crescută a deceselor copiilor la

mamele adolescente poate fi pusă şi pe seama imaturităţii

acestora, neglijenţei şi lipsei dorinţei de a asigura o îngrijire

adecvată sugarilor, lipsei cunoştinţelor şi a experienţei de

asigurare a unei diete corespunzătoare copilului.

Copiii adolescentelor –mame prezintă frecvent şi alte

caracteristici:

-scoruri semnificativ scăzute la testele de inteligenţă şi

la alte măsurători ale funcţiilor cognitive;

-probleme de comportament, în special la sexul

masculin;

-o probabilitatea mai mare de a deveni părinte-

adolescent în viitor;

-o tendinţă mai mare la repetenţie şcolară şi dificultăţi

în procesul de învăţare;

-tendinţa de a fi etichetaţi drept înceţi (retardaţi) în

procesul de dezvoltare, în special la sexul masculin;

-probabilitatea de a avea experienţa unui pattern

familial deficitar (după Baldwin şi cain, 1980; Belmont şi alţii,

1980; Simkin, 1984)


55

Totuşi, dintr-o perspectivă mai largă nu atât vârsta mamei la naştere conduce la toate aceste consecinţe, cât efectul conjugat al tuturor factorilor menţionaţi anterior.

În România putem observa creşterea ponderii mamelor foarte tinere, cele mai multe necăsătorite şi care nu doresc copilul. Copiii care prezintă cel mai mare risc de a fi abandonaţi se înregistrează, de regulă, la mamele sub 20 ani; în ţara noastră, ca în multe ţări din Europa de Est, procentul naşterilor pentru mame sub 20 ani a crescut cu 2,2% între 1989-1995.

Proporţia mamelor sub 20 de ani din totalul naşterilor

Anul 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995

% 15.1 15.2 16.9 17.4 18.4 17.9 17.3

Menţinerea sistemului care încurajează plasarea provizorie a copiilor în instituţii, care se poate transforma în abandon. Întregul sistem facilita abandonul treptat, neîncurajând responsabilizarea părinţilor pentru soarta propriilor copii. De alfel, nici sistemul legal nu conţine prevederi care să susţină responsabilitatea părinţilor.

Intrarea extrem de uşoară a copilului în instituţie, urmată de o separare progresivă de familie este o cauză importantă abandonului în condiţiile actuale ale ţării noastre. O asemenea soluţie la problemele familiilor cu copii aflate în dificultate, produce o pierdere progresivă a legăturii dintre familie şi copil. Părinţii nu-şi vizitează copiii, deoarece nu sunt încurajaţi, dar şi datorită posibilităţilor materiale reduse ale acestora. În studiul menţionat anterior se apreciază că 2/3 din copiii aflaţi în leagăne şi secţii de distrofici vor rămâne în îngrijirea instituţiilor pentru copii, numai 1/3 având posibilitatea să se reîntoarcă în familiile biologice sau extinse, să fie adoptaţi, preluaţi în plasament familial sau încredinţare.


56

Separarea pe termen lung a copilului de părinţi are

consecinţe negative asupra dezvoltării armonioase a copilului,

generate de absenţa îngrijirii părinteşti, a dragostei şi afecţiunii

acestora şi a întregului mediu familial, conducând astfel la

situaţia în care aceşti copii devin efectiv orfani, deşi în

realitate, ei au o familie.

Lipsa unor servicii pentru mamele cu copii: creşe, grădiniţe sau costul ridicat, descurajant al taxelor pentru acestea şi inexistenţa unei reţele de asistenţă medicală de

ocrotire care să ofere suport medical continuu.

Lipsa serviciilor de asistenţă socială care să acţioneze

în punctele cheie ale procesului abandonului: prevenirea

abandonului; reîntregirea în familie a copiilor plasaţi temporar

în instituţii; adopţia sau plasamentul familial pentru copiii

abandonaţi; suportul pentru o planificare familială

responsabilă, eficace şi accesibilă.

Nu există servicii sociale cu asistenţi sociali

profesionişti care să lucreze în cadrul maternităţiilor, secţiilor

de distrofici, spitalelor pentru copii şi şcolilor, pentru

identificarea şi acordarea de sprijin (financiar, material,

psihologic etc.) familiilor care sunt în situaţia de a-şi abandona

copiii, în vederea menţinerii copiilor în familiile lor sau, dacă

aceasta nu este posibil, a stabilirii alternativelor care răspund

cel mai bine intereselor superioare ale acestor copii. Situaţia de

abandon a copiilor ar putea fi evitată dacă ar exista servicii

sociale în care asistenţi sociali profesionişti să ,,lucreze” cu

părinţii care nu doresc/nu pot/etc. să-şi crească copiiii şi, după

epuizarea tuturor alternativelor de a menţine copilul în familia

biologică, să existe posibilitatea acordării consimţământului de

către părinţii biologici în vederea instituirii unei soluţii în

interesul copilului (adopţie, plasament familial).

Legislaţia actuală privind abandonul copiilor este şi ea

o sursă care, în anumite privinţe, încurajează abandonul şi


57

scade responsabilitatea părintelui pentru copil sau, cel puţin, împedică o soluţie firească la existenţa sa de fapt.

Legea 47/1993 ajută parţial rezolvarea problemei copiilor abandonaţi, având o serie de limite. De exemplu, ea specifică perioada de minim 6 luni în care părinţii s-au dezinteresat, în mod vădit, de copil (,,prin dezinteres se înţelege încetarea oricăror legături între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale”), în realitate existând o mulţime de situaţii a căror rezolvare nu este specificată prin această formulare şi care împiedică clarificarea situaţiei copilului.

Iată câteva situaţii de acest fel: părinţii nu-şi pot vizita copilul pentru că nu au posibilităţi financiare, deşi ar dori; sau părinţii îşi vizitează copilul la intervale foarte mari, doar pentru a menţine dreptul de părinţi. Conform legii, acest copil nu poate fi declarat abandonat, el riscând să rămână în instituţie toată viaţa.

Altă problemă este cea a copiilor abandonaţi în maternităţi, despre care se ştie chiar de la naştere că sunt abandonaţi, deoarece mamele lor fug imediat după naştere, fără să fi declarat adresa reală unde locuiesc. Conform Legii privind declararea judecătorească a abandonului, trebuie aşteptat 6 luni pentru a putea declara abandonat un astfel de copil. În acest timp, copilul pierde orice legătură de ataşament pe care ar putea să o creeze cu un adult (în cazul în care există posibilitatea obţinerii consimţământului mamei pentru adopţie sau plasament şi, ca urmare, copilul ar creşte într-o familie), dezvoltarea sa ulterioară psiho-afectivă şi socială fiind grav afectată. O problemă majoră pentru aceşti copii o constituie lipsa certificatului de naştere, ceea ce îngreunează adopţia, plasamentul/încredinţarea sau trimiterea lui la o instituţie pentru copii. Legislaţia existentă nu pune accentul pe responsabilitatea părinţilor de a-şi creşte şi educa proprii copii


58

şi pe sprijinul ce trebuie acordat acestora şi nici nu oferă posibilitatea acordării consimţământului de la părinţii biologici pentru adopţie sau plasament familial, ca alternativă la forma actuală de abandon. Se poate estima că sistemul juridic şi instituţional actual este extrem de deficitar în sprijinirea familiilor pentru evitarea abandonului copiilor şi găsirea unor alternative prin care copiii să nu mai fie abandonaţi de către părinţi. Prognoza pentru viitorul imediat este mai degrabă pesimistă. Chiar dacă numărul cazurilor de abandon din iniţiativa părinţilor va scădea, numărul copiilor preluaţi în grija publică va creşte. În momentul actual, numărul copiilor abandonaţi/separaţi de familia lor biologică este încă menţinut artificial la un nivel mai scăzut. Deşi legea prevede necesitatea intervenţiei autorităţii publice în situaţiile în care familiile naturale nu oferă copiilor condiţii satisfăcătoare de viaţă şi preluarea acestora în îngrijirea publică, datorită dificultăţilor sistemului şi, parţial, dezorganizării acestuia,asemenea preluări sunt doar excepţionale. În condiţiile în care autoritatea publică îşi va asuma responsabilităţile faţă de drepturile copilului, numărul copiilor care vor fi preluaţi din familiile incapabile de a le oferi condiţii minime acceptabile va creşte.

Părinţii adolescenţi nu sunt în măsură să-şi completeze propria lor educaţie, nefiind capabili să-şi satisfacă nevoile economice, să-şi asigure stabilitatea familială.

Mamele adolescente tind: 1. să aibă al doilea copil la doi ani după primul şi chiar

mai mulţi copii la un interval de trei-cinci ani; 2. să-şi crească singure copilul (divorţate sau văduve); 3. să aibă probleme materiale; 4. să treacă prin serioase probleme de familie. Taţii adolescenţi nu apucă să-şi termine şcoala

elementară, au mai puţine ocazii de angajare şi avansare în carieră şi potenţial de câştig limitat.


59

Mamele şi taţii adolescenţi deseori nu reuşesc să se acomodeze cu trecerea rapidă de la adolescenţă la responsabilităţile unei noi familii, aşa cum se aşteptau. Datorită frustrărilor din adolescenţă, deseori ei nu pot face faţă acestor responsabilităţi. În noua familie apar greutăţi din ce în ce mai mari : nu se pot obişnui cu noul statut, alterează între cele două stiluri de viaţă şi nu se pot alinia la regulile şi responsabilităţile impuse de apariţia nou-născutului. Ei se simt diferiţi de ceilalţi adolescenţi, excluşi din activităţile normale vârstei şi forţaţi să adopte rolul unui adult în societate. Conflictele dintre dorinţele lor şi necesităţile copilului şi toleranţa scăzută la frustrări, tipică adolescenţilor, vor contribui în viitor la stresul psiho-social al perioadei postnatale.

Factorii ce influenţează succesul tranziţiei către rolul de părinţi responsabili: -experienţele trăite în familie ; -nivelul maturizării psihice; -percepţia şi răspunsul la impactul cu responsabilităţile lor ca părinţi în propriile planuri de viaţă ; -capacitatea de a căuta şi accepta ajutorul altora.

3.4. Studiu privind consilierea gravidelor

în vederea asumării rolului matern

În planul personalităţii feminine, odată cu perioada gravidităţii se dezvoltă anumite tipuri de comportamente materne anticipativ-proiective adecvate viitorului rol social. Aportul unui psiholog în consilierea gravidelor se justifică deoarece adoptarea şi exercitarea parţială a acestor tipuri de comportamente ar aduce grave prejudicii femeii precum şi familiei în evoluţia ei.


60

Din această perspectivă ne-am propus într-un studiu

realizat de noi în anul 2000 ca prim obiectiv stabilirea tipurilor

de comportamente materne anticipativ-proiective specifice categoriilor de gravide studiate: gravide la prima sarcină cu

vârste sub 20 de ani; gravide la prima sarcină cu vârste între

21-28 de ani; gravide la a doua sau la a treia sarcină ; gravide

la prima sarcină cu vârste peste 30 de ani; gravide care au

urmat un tratament de fertilizare.

Un alt obiectiv al cercetării se referă la modalităţile de consiliere, posibil a fi utilizate de către psihologi în activitatea

cu diferite categorii de gravide, urmărind câteva dimensiuni

care vizează principalele funcţii în dezvoltarea femeii şi

evoluţia familiei:

-rolul sexual-afectiv şi procreativ care satisface funcţia

de intercomunicare şi interacţiune bio-afectivă şi procreativă a

cuplului;

-rolul parental – educativ care satisface funcţia de

îngrijire, creştere şi educare a copiilor;

-rolul organizatoric-administrativ care satisface

funcţiile de interacţiune şi decizie în sfera economico-

menajeră, igienico-sanitară, loisir;

-rolul relaţional şi de integrare socială a cuplului în

grupul de apartenenţă (familie extinsă, prieteni, colegi, vecini)

precum şi de integrare civic-profesională.

S-au utilizat în studiul nostru următoarele metode şi

tehnici: metoda anchetei pe bază de chestionar; tehnica

inteviurilor paralele focalizate pe problematica particulară a

subiecţilor investigaţi: femei gravide şi tinere căsătorite fără

copii; metoda observaţiei: observarea conduitei expresive a

gravidelor în raport cu conţinutul celor relatate (omisiuni,

pauză, ton, mimică, pantomimică, flux verbal şi ideativ,

tensiune afectivă, etc)

Au fost investigate următoarele categorii de gravide din

oraşul Constanţa: gravide la prima sarcină cu vârste sub 20 de


61

ani, gravide la prima sarcină cu vârste între 21-28 de ani; gravide la a doua sau la a treia sarcină cu vârste între 20-28 de ani; gravide la prima sarcină cu vârste peste 30 de ani; gravide care au urmat un tratament de fertilizare, în total 80 de gravide.

Rezultatele cercetării şi concluzii

Cuplul, indiferent de stadiul dezvoltării sale (etapa acomodării, sau a cristalizării) există prin simultaneitatea diveselor tipuri de interacţiuni. Ele angrenează într-un mecanism de armonică sau dizarmonică funcţionare cele două roluri conjugale (cel feminin şi cel masculin).

Din răspunsurile subiecţilor investigaţi putem analiza percepţia şi estimarea acestora cu privire la rolul familiei în societatea românească: 65% consideră că societatea românească descurajează formarea familiilor, comparativ cu 35% dintre subiecţi care consideră că societatea românească încurajează formarea familiilor. De asemenea, referitor la necesitatea copiilor într-o familie, 80% dintre subiecţi consideră necesară prezenţa copiilor în familie, comparativ cu 20% dintre subiecţi care nu consideră necesară prezenţa copiilor în familie.

În privinţa vârstei optime a femeilor pentru naşterea primului copil raporturile procentuale sunt următoarele: 2%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil între 15-18 ani; 8%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil între 19-21 ani; 60%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil între 22-26 ani; 10%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil între 26-30 ani; 18%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil între 30-35 ani; 2%- consideră vârsta optimă pentru naşterea primului copil la peste 35 de ani.

Se poate înregistra o ridicare a pragului de estimare a vârstei pentru naşterea primului copil, invocându-se factori


62

economici, materiali (lipsa unei locuinţe, a unui loc de muncă

al soţului) şi mai puţin cei biologici referitori la maturizarea

bio-fiziologică şi sexuală.

Parturientele consideră doar în proporţie de 30% că

serviciile de asistenţă medicală oferă condiţii optime pentru

femeile gravide şi naşterea copiilor, comparativ cu 67% dintre

acestea care se tem pentru condiţiile în care vor aduce pe lume

un copil, în special cele care provin din mediul rural. 3% dintre

gravide susţin că nu cunosc condiţiile din spitale dar se tem

pentru momentul naşterii şi serviciiile oferite de asistenţa

medicală.

Femeile intervievate consideră că alături de serviciile

medicale, în menţinerea stării de sănătate biopsihică a femeilor

gravide şi a copiilor acestora, un rol important îl pot ocupa

serviciile psihologice şi de asistenţă psihoeducaţională. 68 % dintre ele consideră necesară funcţionarea unor cabinete de consiliere maritală, comparativ cu 22% care nu justifică necesitatea acestor cabinete, argumentând că nu cunosc scopul şi activităţile acestora. Urmărind o analiză parţială a răspunsurilor obţinute la

chestionarul aplicat gravidelor, pe baza dimensiunilor propuse,

vom analiza tipurile de comportamente materne anticipativ-

proiective dezvoltate de acestea, precum şi câteva disfuncţii. Aşa cum putem observa din analiza răspunsurilor,

realizarea rolului afectiv-sexual şi procreativ este

condiţionată, pe de o parte, de calitatea, profunzimea şi

constanţa trăirilor şi sentimentelor erotice în cuplu, pe de altă

parte, de aptitudinea şi disponibilitatea relaţională, de a le

comunica şi de a le face simţite şi cunoscute mutual.

Raportul autentic-aparent în iubire, înţeleasă ca o

comunicare sexual-afectivă determină esenţial cursul

interacţiunilor de tip armonic şi dizarmonic în diada conjugală.

Dorinţa ambilor parteneri de a avea copii cel puţin în

primii ani de căsnicie constituie un indicator cert al satisfacţiei


63

conjugale, în timp ce manifestarea acestei dorinţe unilateral

(doar la unul dintre parteneri) exprimă o incompletă maturizare

a sentimentelor de iubire şi a satisfacţiilor senzitiv-sexuale la

celălalt partener.

În cazul acestor cupluri disfuncţionale pot fi relevate şi alte aspecte semnificative:

-un nivel scăzut al comunicării şi satisfacţiei erotice şi

sexuale, datorat persistenţei unor atitudini negative în raport cu

procreaţia, ca urmare a unor deficite în asumarea matură a

rolurilor sexuale şi parentale (teama de sarcină şi respingerea

ideii de a avea copii împietează major bunul mers al relaţiilor

conjugale la cca. 1/3 dintre femei având consecinţe inhibitive şi

asupra comportamentului erotic şi sexual al bărbaţilor, mulţi

dintre ei fiind tributari aceleiaşi concepţii;

-atitudinile imature antiprocreative ale unuia dintre soţi

împietează asupra comportamentului procreativ şi al nevoii de

autorealizare prin procreaţie a celuilalt soţ, având în cazul

apariţiei copiilor consecinţe disfuncţionale conjugale şi

parentale, uneori de mare gravitate, cu răsunet psihopatogen,

mai ales în cazul copiilor nedoriţi.

Având în vedere însemnătatea deosebită a

dezechilibrelor create între trebuinţele, opţiunile şi posibilităţile

procreative ale soţilor, vom releva unele consideraţii şi

exemplificări asupra acestui aspect.

Experienţa clinică şi datele unor cercetări au relevat

faptul că diadele în care unul dintre soţi îşi doreşte copii iar

celălalt se situează pe poziţii adverse (tacite sau dezvăluite)

sunt frecvent predispuse la eşec marital; relaţia conjugală

degenerează în aceste cazuri într-o semicăsnicie sau chiar într-

o pseudo-cănicie, soţii desfăşurându-şi viaţa ulterior mai mult

pe principiul vieţilor paralele acumulând perpetuu frustraţii,

trâind frecvent dramatica sciziune dintre ipostaza de neînţeles

şi ipostaza de trădat (el nu mă mai iubeşte pentru că nu-i fac un

copil; deci el nu mă iubeşte pe mine, ci posibilitatea de a-i face


64

un copil, sau ea nu mă mai iubeşte pentru că nu vrea să facă un copil cu mine; dacă l-ar face ar fi o dovadă a contrariului, sau eu nu vreau un copil pentru că el, (ea) m-ar neglija apoi. Toate aceste opinii formulate astfel relevă defecte de intercunoaştere şi intervalorizare ca şi o capacitate efectivă de dăruire, de recompensare şi susţinere mutuală, limitată, imatură. În astfel de cupluri se ajunge destul de rapid la destrămarea modelului afectiv-sexual şi comunicaţional iniţial, conflictul fiind iminent, adesea conducând fie la conduite adulterine, fie la divorţ, cu excepţia cazurilor în care unul dintre soţi îl câştigă emoţional pe celălalt de partea sa.

În situaţiile în care la insistenţele unui soţ sau prin hazard biologic, apare totuşi un copil, nedorit iniţial de celălalt soţ se observă unele modificări de atitudine în conduita maritală fie în sens pozitiv prin trezirea instinctului parental şi a necesităţii de exercitare a rolului materno-patern odată cu apariţia copilului), fie în sens negativ prin accentuarea atitudinilor ostile, indiferente şi retractil-neimplicative faţă de partener şi chiar faţă de copil. Adesea, mai ales în cazul mamelor, substituirea investiţiei afective pentru soţ prin noua investiţie afectivă pentru copil devine exclusivă şi prin aceasta, cu consecinţe educative nefaste pentru copil.

Putem deosebi chiar din analiza răspunsurilor oferite de gravide trei etape psihologice corespunzătoare evoluţiei

sarcinii. Acestea sunt:

• primul trimestru-acceptarea sarcinii;

• al doilea trimestru-acceptarea copilului;

• al treilea trimestru-pregătirea pentru a fi părinte. După cum susţin gravidele, un punct crucial al sarcinii

este momentul însufleţirii, atunci când femeia simte mişcarea fătului. Până când nu experimentează ea însăşi această dovadă a existenţei copilului, ea tinde să creadă despre viaţa din


65

interiorul ei că este o parte integrantă a sa, mai degrabă decât o fiinţă cu o nouă viaţă.

Gravida ştie că în pântecul ei este o fiinţă vie, mănâncă pentru a-i întâmpina nevoile şi ia vitamine pentru a-l ajuta să crească, dar se pare că acceptă că este doar o altă parte a corpului ei. Odată cu momentul însufleţirii ea va începe să-i dea copilului o identitate.

O situaţie maritală aparte care antrenează o dramatică dinamică interpersonală alimentând conflictul latent prin frustraţii mutuale, o constituie situaţia în care soţia nu poate da naştere unui copil (sterilitate primară sau secundară), ceea ce contravine atât aspiraţiilor ei, soţului sau ambilor.

După o perioadă de obicei de tensiune, învinuiri reciproce care acutizează conflictul de comunicare şi permanentizează reproşul şi autoculpa ca formulă maximal redundantă, relaţia maritală se stabilizează de obicei fie într-o formulă uşor dizarmonică, fie dimpotrivă într-o excesivă cooperare şi susţinere reciprocă, solidaritate diadică adesea sub semnul unor complexe sociale ale cuplului ca întreg. Soţii îşi modelează concomitent intensitatea trăirilor frustrante pe linia rolurilor materno-paterne, fie sublimându-le printr-o modificare a esenţei propriei lor relaţii afective (devenită un simulacru al relaţiei mamă-copil, tată-copil) fie printr-o substituire mai realistă şi matură: înfierea unui copil.

În unele cazuri, adoptarea unui copil constituie o soluţie dezirabilă doar pentru unul dintre soţi. Din acest motiv, dinamica relaţiei maritale ulterior poate prezenta meandre imprevizibile cu posibilitatea perturbării relaţiilor armonice.

Din răspunsurile femeilor intervievate am selectat cele

mai frecvente probleme pe care acestea le-au întâmpinat în perioada gravidităţii în rezolvarea cărora consideră util ajutorul unui consilier familial.


66

Acţiunile de consiliere şi asistenţa psihoeducaţională prenatală se pot organiza având în vedere următoarele coordonate: 1. acceptarea normală a sarcinii 2. interpretarea de roluri; 3. mecanismul introspecţie-proiecţie-respingere; 4. răspunsurile emoţionale la sarcină; suferinţa şi

narcisismul.

1. Acceptarea normală a sarcinii poate fi perturbată de

o serie de factori, evenimente sau idei preconcepute cu privire

la sarcină.

De exemplu:

-sarcini multiple;

-copii născuţi la interval de 10-12 luni unul faţă de

celălalt;

-schimbări de domiciliu în timpul sarcinii sau perioadei

copilului nou-născut implicând nevoia de a stabili noi relaţii

sociale sau de a găsi noi persoane de sprijin;

-despărţirea de familie sau revenirea la aceasta din

considerente economice într-o perioadă critică pentru mamă şi

copil;

-pierderea neaşteptată a siguranţei prin pierderea

locului de muncă de către soţ sau de către femeia însărcinată;

-infidelitatea maritală descoperită în perioada prenatală;

-boala proprie, a soţului sau a unei rude care astfel

trebuie îngrijită într-o perioadă critică;

-pierderea soţului sau tatălui copilului aproape de

perioada prenatală;

-conceperea şi derularea unei sarcini asociată cu

pierderea unei persoane cu care exista o legătură foarte

importantă;


67

-avorturi anterioare; perioade de sterilitate, naşteri

trecute traumatizante; pierderea copiilor anteriori;

-complicaţii în sănătatea femeii însărcinate; prieteni

apropiaţi sau rude cu copii cu probleme;

-suprapunerea conceperii copilului cu o serie de

experienţe devalorizante.

2. Interpretarea de roluri Ca parte a nevoii feminine de interpretare de roluri în

timpul sarcinii, gravidele întervievate au arătat că sunt atrase

într-o lume în care se vorbeşte despre bebeluşi. Din această

perspectivă ar fi utilă participarea cuplurilor la cursuri

educative pentru viitorul rol de părinte (şcoala părinţilor).

Participarea la astfel de cursuri va ajuta cuplul să accepte

sarcina, să imite roluri, sau să-şi dezvolte anumite modele sau

patternuri educaţionale şi comunicaţionale.

3. Mecanismul introspecţie-proiecţie-respingere Acest mecanism a fost descris măcar parţial, dacă nu în

totalitate de multe dintre gravidele intervievate. Mecanismul

presupune iniţial conştientizarea de către femeie a nevoii sale

de a învăţa să fie mamă; (introspecţie), apoi ea îşi poate găsi un

model de mamă printre prieteni sau rude cu copii mici

(proiecţie). Comportamentul modelului de rol este observat

îndeaproape.

Mama se transpune ea însăşi în rolul modelului pe care

l-a ales. Dacă purtarea celeilalte femei pare să i se potrivească

viitoarei mame, ea îi va adăuga comportamentul la repertoriul

propriu de cunoştinţe. Dacă în schimb, purtarea nu pare să i se

potrivească, femeia aleasă drept model a fost prea dură cu

copiii săi sau prea indulgentă, viitoarea mamă va înlătura acest

model (respingere). Gravida are nevoie de o confruntare cu


68

modele bune pentru a-şi putea găsi un rol matern care să merite

să-l integreze în propriul comportament.

4. Răspunsurile emoţionale la sarcină O mare parte din reacţiile femeii la sarcină sunt

ambivalente. Ea doreşte sarcina şi totuşi nu se bucură de ea.

Modificările de stare generală la femeile gravide sunt

frecvent întâlnite, parţial ca o manifestare a narcisismului

specific perioadei, (sentimentele sale sunt uşor de rănit de

remarci care până acum ar fi făcut-o să râdă), parţial ca o

consecinţă a creşterii cantităţii de hormoni.

Interesul viitorilor părinţi în privinţa exercitării rolului

parental – educativ care satisface funcţia de îngrijire, creştere şi

educare a copiilor poate fi analizat plecând de la răspunsurile

acestora.

Majoritatea gravidelor, în special cele aflate la naşterea

primului copil (75%) consideră că în viitor controlul şi

educaţia copiilor vor reveni în mare măsură ambilor parteneri

în mod egal, spre deosebire de cazul gravidelor aflate la

naşterea celui de-al doilea sau al treilea copil care sunt

conştiente că aportul cel mai mare în îngrijirea şi educaţia

copiilor mai ales în primii ani de viaţă le revine exclusiv

mamelor.

Rolul organizatoric-administrativ satisface funcţiile de

interacţiune şi decizie în sfera economico-menajeră, igienico-

sanitară, loisir.

Rolul relaţional şi de integrare socială a cuplului în

grupul de apartenenţă (familie extinsă, prieteni, colegi, vecini)

precum şi de integrare civic-profesională este dezvoltat în mică

măsură în cuplurile în care gravida se află în ultimile luni de

sarcină, ea preferând să-şi orienteze preocupările spre

amenajarea ambientului şi pregătirea pentru naşterea copilului.


69

Putem identifica următoarele comportamente care

indică o familie echilibrată şi adaptată:

1. Abilitatea de a participa la nevoile fizice, emoţionale şi spirituale ale familiei.

2. Abilitatea de a fi receptiv la nevoile membrilor familiei.

3. Abilitatea de a transmite celorlalţi ideile şi sentimentele.

4. Abilitatea de a oferi sprijin, siguranţă şi încurajare. 5. Abilitatea de a iniţia şi a menţine relaţiile

interumane. 6. Capacitatea de a menţine şi crea relaţii constructive

şi responsabile în cadrul comunităţii. 7. Abilitatea de a se maturiza cu/şi prin intermediul

copiilor. 8. Abilitatea de a-şi exercita rolurile în cadrul familiei

într-un mod flexibil. 9. Abilitatea de autoajutorare şi de acceptare a

ajutorului din partea celorlalţi atunci când este necesar.

10. Capacitatea de a primi şi oferi respect membrilor familiei şi celorlalţi.

11. Abilitatea de a folosi situaţiile de criză, ca mijloc de dezvoltare.

12. Preocuparea pentru unitatea şi loialitatea familială şi pentru cooperarea interfamilială.

În concluzie, putem afirma că asumarea conştientă şi matură a rolului afectiv-sexual, procreativ şi parental constituie un obiectiv important al educaţiei, psihologiei şi psihosociologiei relaţiei conjugale, vizând maturizarea şi dezvoltarea afectivă corespunzătoare a adulţilor, profilaxia şi


70

corecţia terapeutică a deficitelor conjugale biopsihosociale, în strânsă legătură cu disciplinele medicale de profil.

Cercetarea a relevat nevoia crescută de educaţie profamilială şi în special procreativă şi proparentală în cazul cuplurilor în general şi a celor disfuncţionale în special a căror evoluţie dizarmonică implică frecvent aceste aspecte, cu importante consecinţe pentru sănătatea fizică şi psihică a indivizilor, ca şi pentru comportamentul demografic şi problema natalităţii în general.

3.5. Riscurile maternităţii după 35 de ani

În general, riscurile de a avea un copil după vârsta de 35 de ani – au fost până acum descrise în general, în termeni exageraţi.

De fapt, o serie de studii recente, făcute de clinici cu renume în SUA – demonstrează că pentru o femeie sănătoasă – aceste riscuri sunt minime. Ceea ce constituie factorul cel mai important este sănătatea mamei înainte de a deveni însărcinată. Aceasta este o veste foarte bună – pentru că este un lucru care poate fi ţinut sub control. Orice femeie peste 35 de ani care doreşte să devină mamă – trebuie să se supună unor teste medicale. Doctorul poate face o analiză a istoriei medicale a familiilor ambilor viitori potenţiali părinţi şi poate eventual identifica pericole care pot afecta sănătatea mamei sau a copilului dorit.

Cu alte cuvinte, femeile după 35 de ani sunt, în timpul sarcinii, mai des supuse riscului de a dezvolta diabet, hipertensiune arterială sau probleme ale placentei (când placenta se află situată foarte jos în uter, acoperind parţial sau complet cervixul). Aceste cazuri necesită monitorizare atentă şi pot necesita o dietă specială din partea mamei – putând eventual avea consecinţe serioase pentru sarcină.


71

O altă problemă este aceea că riscul de a avea un copil cu un defect genetic creşte odată cu vârsta mamei. De exemplu, riscul sindromului Down creşte astfel:

-un copil din 885 afectat la mame de 30 de ani; -un copil din 365 afectat la mame cu vârsta de 35 de ani; -un copil din 109 afectat la mame cu vârsta de 40 de ani; -un copil din 32 afectat la mame cu vârsta de 45 de ani.

Femeile în vârstă de aproape 40 de ani, vor trebui să ia serios în considerare – testarea genetică – deoarece riscul defectelor genetice la un eventual copil sunt destul de ridicate. Deoarece anormalităţile cromozomiale sunt cele mai comune cauze care conduc la pierderea sarcinii, riscul pierderii sarcinii creşte de asemeni odată cu vârsta. În continuare, majoritatea studiilor dovedesc un grad mai ridicat de naşteri prin cezariană la femeile peste 35 de ani, deşi cauzele clare nu sunt cunoscute.

Cel mai mare obstacol pentru femeile peste 35 de ani îl constituie însă fertilitatea.

O femeie ajunge la apogeul feritilăţii între vârsta de 20 şi 24 de ani. La femeile cu vârsta cuprinsă între 35 şi 39, fertilitatea este un sfert din capacitatea maximă. La femeile cu vârsta între 40 şi 45, şansa de a deveni însărcinată este cu 95% mai mică decât a unei femei de 20-25 de ani.

Chiar şi cu tratamente speciale ca fertilizarea in vitro, femeile au mai multe probleme de procreere odată cu înaintarea în vârstă.


72

Capitolul 4

Comportamentele parentale şi efectele acestora

4.1. Patternurile de ataşament

După cum arată E. Fromm, iubirea, ca model de

comunicare în planul vieţii afective a familiei, reprezintă un

răspuns la problema existenţei umane. Autorul abordează

iubirea atât din perspectiva relaţiilor familiale: iubirea maternă,

iubirea frăţească, din perspectiva dezvoltării sanogene a

individului: iubirea erotică, dar şi din perspectiva spirituală:

iubirea de sine şi iubirea de Dumnezeu.

Dintre acestea, iubirea maternă constituie un sentiment

care se dezvoltă treptat, încorporând cel puţin trei elemente

componente:

a) iubirea fulgerătoare pentru copilul care se naşte

Aceasta este o iubire care ţine de afectivitatea

inconştientă şi care se declanşează ca un element surprinzător

de îndată ce se anunţă întâlnirea cu copilul. Părinţii care trăiesc

decesul copilului în această perioadă sau care şi-l abandonează

trăiesc o durere profundă şi sunt greu de consolat.

b) Identificarea narcisică

Totdeauna părinţii identifică asemănări între ei şi copii

recunoscându-se în copii, astfel încât iubirea de copil este şi o

iubire de sine. Identificarea cu copilul pune stăpânire pe Eul

mamei, care uită de sine, subordonându-se copilului.

c) Ataşamentul matern

Noţiunea de ataşament a fost introdusă în anul 1969 de

către J. Bowlby şi apoi de către M.D. S. Ainsworth, prin

aceasta aducându-se o enormă contribuţie la explicarea

dinamicii interacţiunii părinţi-copii.


73

În concepţia acestor autori, termenul de ataşament ar putea fi definit ca o relaţie emoţională creată între doi indivizi, în care fiecare investeşte energie emoţională, unul în folosul celuilalt şi se manifestă prin nevoia reciprocă de apropiere. Părinţii învaţă să-şi iubească copiii şi copiii învaţă să-şi iubească părinţii.

Identificat şi la unele specii de animale, ataşamentul exprimă o trebuinţă primară asemănătoare trebuinţei sau instinctului de autoconservare.

Ataşamentul brusc care se instalează imediat după naştere între mamă şi nou născut se numeşte în literatura de specialitate bonding, termen propus de medicii pediatri Klauss şi Kennell în anul 1972.

Relaţia părinţi – copii se supune tuturor legilor comunicării umane şi cunoaşte un dublu sens. Versantul parental precoce este cunoscut sub numele de ataşament

precoce sau bonding iar versantul copil (răspunsul acestuia la afecţiunea părinţilor) este cunoscut sub numele de ataşament.

Se consideră că primele zile după naştere, constituie o perioadă optimă pentru realizarea interacţiunii mamă-copil, mama fiind pregătită biologic, psihologic şi social pentru aceasta. S-a vorbit chiar de o anumită perioadă senzitivă a

mamei, care este plasată în primele săptămâni după naştere, timp în care adaptarea mutuală între mamă şi copil are loc foarte rapid.

Bonding-ul este un proces care se instalează imediat după naştere, proces prin care părinţii devin brusc extrem de ataşaţi de copil şi percep că este al lor pentru întreaga viaţă. Acest proces pare favorizat de contactul direct dintre tegumentele copilului şi ale părinţilor, de aşa numitul contact piele pe piele, precum şi de privitul îndelungat al copilului. Imediat după naştere mama este aptă psihologic şi biologic pentru această relaţie nouă.


74

Ca o reacţie la dragostea părinţilor, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi, care ar putea fi definit ca gestul reciproc al copilului de a-şi iubi părinţii. Ataşamentul copilului se dezvoltă progresiv şi este evident în jurul vârstei de un an. Calitatea ataşamentului variază şi reflectă calitatea relaţiei mamă-copil din perioadele anterioare.

În ultimul deceniu s-a vorbit foarte mult despre bonding şi despre calitatea relaţiei mamă-copil pentru restul vieţii care ar ţine de interacţiunea precoce mamă-copil. Se recomandă ca şi tatăl să asiste la naşterea copilului, să fie prezent chiar în sala de naşteri, să fie implicat psihologic în actul naşterii, să fie un martor precoce al venirii copilului pe lume.

S-a demonstrat că includerea tatălui în actul naşterii ar avea un efect pozitiv, acesta simţindu-se astfel mai angajat în îngrijirea viitoare a copilului. Rolul tatălui nu poate fi neglijat în dezvoltarea ulterioară socială şi cognitivă. Dacă tatăl este suficient de interesat de copil, el va fi răsplătit pe deplin prin ataşament din partea acestuia.

Beneficiul unei legături strânse între mamă şi nou născut se soldează cu o dezvoltare ulterioară mai bună a copilului, care ar putea fi demonstrată la distanţă de ani faţă de momentul naşterii. Primele interacţiuni precoce între copil şi mamă şi modificările de comportament ale tinerelor femei devenite mame, indiferent de gradul lor de cultură sunt pentru cercetători extrem de interesante.

S-a constatat că femeile care au petrecut 12 ore în compania nou-născuţilor lor în primele două zile de viaţă au avut mai puţine incidente legate de calitatea relaţiei mamă-copil. Crescând interacţiunea precoce se reduc cazurile de maltratare a copiilor de la 3% la 1,5%. Calitatea îngrijirii copilului poate fi compromisă în mod nedorit dacă nu se va utiliza tot ceea ce se ştie azi despre bonding. În lumina acestor date se pot discuta consecinţele separării precoce mamă- copil (nou născut), impuse de rigorile medicale (cf. Ciofu, C.)


75

Scăderea mortalităţii şi morbidităţii perinatale prin intervenţia factorilor medicali s-a soldat cu interferarea legăturii psihologice precoce între mamă şi copil. Separarea precoce mamă-copil cu scopul de a acorda ultimului îngrijiri speciale (mai ales dacă este imatur, traumatizat, infectat) are evidente avantaje medicale dar nu şi psihologice.

Ataşamentul se referă la relaţia care se creează între copii şi mamă dar şi între copil şi o altă persoană care îl îngrijeşte (mama, alţi membri ai familiei, personal medical). Este vorba atât de o relaţie fizică cât şi de o relaţie socială, ca şi cum copilul ar înapoia prin sentimente ceea ce a primit din partea părinţilor care l-au îngrijit cu dragoste şi căldură.

Popularitatea noţiunii de bonding nu pare a avea o bază ştiinţifică evidentă, dar ea a fost acceptată de lumea medicală şi mai ales promovată de psihologi deoarece accentuează umanizarea practicilor legate de actul naşterii. În detrimentul tehnicizării excesive a acestui act fiziologic cu care toată lumea este de acord de principiu, bonding-ul este necesar dar nu

suficient, pentru a asigura un comportament parental

adecvat, de durată.

Naşterea copilului, practicile de îngrijire, relaţia mamă-copil şi dezvoltarea copiilor sunt fenomene umane complexe, pentru care nu există unităţi de măsură adecvate. Psihologii arată că dezvoltarea cognitivă a copilului, interacţiunea mamă copil, durata perioadei alimentaţiei la sân şi riscul unui copil de a fi maltratat de către familie depind de tipul legăturii dintre copil şi mamă din primele 10 zile de viaţă.

Există diferenţe de lungă durată ale interacţiunii mamă-copil care pot fi atribuite unor variate experienţe din momentul naşterii, unor contacte mai lungi sau mai scurte cu copilul.

Ataşamentul leagă mama şi copilul printr-o multitudine de canale de comunicare: fiziologice, senzoriale, empatice,

comportamentale clădind iubirea mutuală dintre ei.


76

Pentru adaptarea la situaţia de părinţi, tinerii trebuie ajutaţi şi încurajaţi. De la expectanţa idealizată privind aspectul copilului, la situaţia reală a copilului propriu, pe care trebuie să înveţe să-l iubească, părinţii parcurg experienţe cu semnificaţie deosebită pentru coeziunea şi unitatea familiei.

Temperamentul şi starea de sănătate a copilului pot influenţa comportamentul parental, calitatea şi durata interacţiunilor precoce. Deosebirile de temperament între părinţi şi copii sunt frecvente şi chiar, cel mai entuziast părinte are nevoie de timp ca să se adapteze la solicitările permanente ale copilului.

Bonding-ul copilului prematur este mai dificil. Păstrarea acestuia în incubator nu permite contacte fizice de durată. Alimentarea lui prin gavaj întârzie crearea unei legături benefice cu mama în timpul alimentaţiei naturale. Privit prin pereţii incubatorului, prematurul este puţin atractiv pentru familie. Părinţii avertizaţi de medic asupra fragilităţii lui, asupra posibilităţii morţii acestuia, sunt şocaţi, dezorientaţi nepregătiţi psihologic pentru aceste evenimente. Încurajarea contactului inclusiv fizic între copilul prematur şi părinţii acestuia trebuie promovată chiar în secţiile de terapie intensivă, în ciuda unor considerente epidemiologice care se opun acestei atitudini.

Metoda de menţinene a nou-născutului în aceeaşi cameră cu parturienta (rooming-in) are efecte favorabile asupra legăturii precoce mamă-copil care începe încă din maternitate.

Bonding-ul între părinţi şi copilul handicapat este o piatră de încercare şi este foarte mult îngreunat. Părintele trebuie să-şi modifice brusc expectanţele, de la copilul ideal la cel real. Afectarea regiunii faciale prin malformaţii la acest nivel împiedică o relaţie psihologică normală mai ales dacă intervin ca de obicei şi dificultăţi în alimentarea acestuia, prilej suplimentar de stress şi tensiune pentru cuplul parental. Aspectul neobişnuit al feţei copilului (care asigură


77

comunicarea) îl face puţin atractiv şi legătura psihologică cu această fiinţă se face cu dificultate.

Ataşamentul părinţilor apare mai precoce, încă din timpul sarcinii pentru părinţii biologici sau în perioada de aşteptare pentru părinţii adoptivi. Ataşamentul copilului se

naşte ulterior din şi ca efect al interacţiunii cu părinţii. În perioada prenatală ataşamentul depinde de calitatea

relaţiilor conjugale, starea emoţională a mamei, predicţia unui suport social şi financiar adecvat.

În perioada post-partum, ataşamentul precoce depinde de adaptarea mamei la cerinţele copilului, comportamentul interactiv al diadei mamă-copil, starea emoţională a mamei, felul în care nou născutul corespunde aşteptărilor ei, suportul psihologic oferit de soţ, restul familiei, temperamentul copilului, suportul social oferit de colectivitate.

Studii psihologice foarte complexe efectuate în SUA au dovedit pe loturi semnificative de femei gravide că în luna a opta de sarcină 52% dintre femei pot fi considerate foarte ataşate, doar 7,8 % îndeplinesc criterii pentru a fi calificate puţin ataşate. La o lună după naştere procentele devin de 59, 2% mame foarte ataşate, şi doar 3,2 % puţin ataşate (diferenţele în procente revin categoriilor intermediare). Studiul a dovedit că ataşamentul precoce nu este predictiv pentru calitatea ataşamentului din perioada de vârstă 1-3 ani.

Încrederea, optimismul părinţilor, autostima şi relaţia bună a părinţilor cu proprii lor părinţi au un rol pozitiv în dezvoltarea unui ataşament adecvat.

Odată cu naşterea copilului se dezvoltă patternuri de comportament sau de comunicare între nou-născut şi părinţii acestuia denumite generic patternuri de ataşament. Ataşamentul este unul dintre sistemele de securizare cele mai importante ale fiinţei noastre indiferent din perspectiva în care îl analizăm.


78

Ataşamentul exprimă nevoia umană de siguranţă, nucleul bazal de încredere pe care se vor sprijini liniştea, echilibrul şi confortul nostru interior. Ataşamentul exprimă tendinţa copilului de a căuta apropierea altor persoane şi de a se simţi protejat în prezenţa acestora.

După cum sustine psihanalistul Bowlby, iniţiatorul primelor experimente în acest domeniu, ataşamentul uman joacă un rol vital: este prezent în viaţa omului din leagăn şi până la moarte. Cele mai multe cercetări la oameni pe tema ataşamentului au constat în: • Studierea diferenţelor existente între copii în ceea ce

priveşte sentimentul de securitate oferit de ataşamentul faţă de mamă;

• Analiza legăturilor existente între aceste diferenţe şi modelele de interacţiune timpurie mamă-copil, trăsăturile temperamentale ale copilului sau ambele.

Mary Ainsworth, una din colaboratoarele lui Bowlby a desfăşurat observaţii extensive asupra copiilor şi mamelor din Uganda şi SUA dezvoltând ulterior un procedeu de laborator pentru evaluarea ataşamentului bazat pe securitate al unui copil de la vârsta de 12-18 luni, procedeu denumit situaţia străină. Experimentul îşi propune să studieze modul în care copii foarte mici şi mamele lor fac faţă unor situaţii standardizate de separare şi reunire. În funcţie de modul în care se comportă în situaţie putem analiza 3 patternuri de ataşament la copil: securizant, evitant şi ambivalent sau anxios.

• Copiii clasificaţi ca securizaţi căutau contactul cu părintele în momentul în care se simţeau ameninţaţi, protestau în momentul separării şi se relaxau de îndată ce părintele se întorcea. S-a constatat de asemenea că părinţii acestor copii erau atenţi la nevoile copiilor lor.


79

• Copiii cu ataşament bazat pe insecuritate: evitant arătau un disconfort minim sau nu se arătau supăraţi în timpul separării de părinte. După întâlnire ei evitau contactul cu acesta chiar dacă părintele încerca în mod repetat să restabilească contactul.

• Copiii clasificaţi ca ambivalenţi sau anxioşi manifestau un stres notabil după separare şi deşi căutau contactul cu părintele, după ce acesta revenea, nu se relaxau. Ei continuau să plângă sau să se agite, căutând contactul fizic şi respingându-l în acelaşi timp. Pentru aprecierea ataşamentului se recomandă utilizarea a 3

arii de observaţie: 1. Contactul fizic, manipularea exploratorie, interacţiunea de mişcare şi atingere. Se urmăreşte modul în care se face ajustarea poziţiei mamei şi respectiv a copilului, pentru ca fiecare dintre ei să se simtă mai confortabil, mângâierea (atingerea tactilă), măsura în care părinţii au tendinţa de a se aşeza în faţa copilului şi de a-l lua în braţe. 2. Interacţiunea vizuală: privirea în ochi, obţinerea unui zâmbet de la copil, 3.Interacţiunea vocală: în ce măsură părintele devine alert la semnalele vocale ale copilului, cum sunt acestea imitate, întărite, apreciate.

Copilul orb este foarte sensibil la mângâiere. Trebuie înţeles că lipsit de posibilitatea de explorare a mediului cu privire şi lipsit de posibilitatea de mişcare, el stă în întuneric, complet dezorientat. Contactul tactil, luarea în braţe, vorbirea cu ton cald sunt metodele de creare a unei legături psihologice. Curând, copilul va zâmbi mulţumit la auzul vocii mamei.

Începând cu luna a 2-a de viaţă, sugarul zâmbeşte ,,discriminatoriu” oricărei persoane care se apropie cu căldură şi înţelegere de el. Răspunsul pozitiv al fiecărei persoane serveşte ca o încurajare. Abia după vârsta de 3 luni, sugarul îşi


80

recunoaşte şi le răspunde în mod preferenţial. El zâmbeşte şi gângureşte dacă şi părinţii îi zâmbesc şi vorbesc.

În jurul vârstei de 6 luni, copilul începe să dezvolte ataşament specific, faţă de anumite persoane, respectă persoana care îl îngrijeşte şi îl hrăneşte şi care, de obicei, este mama. La vârsta de 6-8 luni sugarul protestează dacă persoana de care este ataşat îl părăseşte. Această relaţie este cu atât mai vehementă, cu cât ataşamentul este mai strâns şi cu cât copilul este mai intolerant la frustrare (depinde de temperament).

În prezenţa ,,persoanei preferate “, care, de obicei, este mama (dar poate fi şi o bunică) copilul se simte mai ataşat; el manifestă o senzaţie de siguranţă şi confort în prezenţa unei persoane cunoscute. Cea mai bună dovadă este expresia de bună dispoziţie, plăcere cu care se joacă şi cu care explorează mediul când este în braţele mamei. Sugarul nu simte frica în faţa unei persoane străine, ci este mai mult circumspect, având răspunsuri nediferenţiate pentru persoanele care nu-i sunt familiare.

Frica se manifestă abia la 9-10 luni şi este dependentă de diferite situaţii, mai puţin evidentă în prezenţa părinţilor şi mai profitabilă dacă copilul este încurajat de figuri străine.

Între 1 şi 3 ani, domină ataşamentul faţă de mamă şi frica faţă de străini. Copilul a început să manifeste ataşament selectiv faţă de alţi membri ai familiei (tată, bunici, fraţi); uneori cercul lor este extins la trei-patru persoane. Acest ataşament îi conferă securitate şi îi reduce anxietatea. Deşi tatăl poate fi preferat pentru interacţiunile având ca temă jocul, mama rămâne în continuare persoana de care el este cel mai ataşat, despărţirea de ea conferindu-i suferinţă şi protest.

Preşcolarul câştigă un sentiment de siguranţă în preajma părinţilor, fără a fi fizic nedespărţiţi (aşa cum se întâmplă la sugari). S-a demonstrat că un copil de 1 an se depărtează cu circa 7 m de mama sa, cel de 2 ani cu 15 m, cel de 3 ani cu 17 m, cel de 4 ani cu 21 m. Aceste distanţe sunt


81

considerate ,,sigure” pentru copilul care merge înainte, fiind sigur că mama îl urmăreşte de aproape. Preşcolarul bolnav sau obosit manifestă ataşament faţă de mamă şi reacţie de protest mai violentă la separare.

După vârsta de 3 ani, copilul poate accepta confortul la compania unor persoane străine şi îşi scade mult anxietatea de separare. Copilul este capabil să înţeleagă explicaţiile care i se dau referitoare la separarea temporară de familie şi le poate accepta fără să rezulte anxietate.

Dar copilul şcolar este capabil să înţeleagă că ataşamentul selectiv faţă de părinţi poate persista, chiar dacă nu există apropierea de ei în spaţiu şi timp. Pentru a accepta această idee ,,fiziologică” copilul trebuie să dispună de un grad de dezvoltare cognitivă, pe care vârsta de şcolar i-o conferă.

Adolescentul pare că se înstrăinează de familie şi încetează să mai fie special influenţat de către părinţi, ci mai degrabă de restul societăţii (colegi şi prieteni). În perioada adolescenţei tardive, rolul important îl preia un tânăr de sex opus de care adolescentul dezvoltă ataşamentul selectiv sub forma sentimentului de dragoste.

Ataşamentul selectiv, ca o relaţie variabilă, este diferit de dependenţă. Ataşamentul are o caracteristică individuală şi este o trăsătură comportamentală. El exprimă o relaţie şi nu caracterul individual al unui copil. De aceea, calitatea ataşamentului faţă de unul dintre părinţi nu presupune un ataşament similar faţă de celălalt părinte.

Ataşamentul faţă de obiecte (de exemplu, jucării) nu este funcţional echivalent cu cel faţă de persoane, deşi în perioade de anxietate, oferind copilului jucăria preferată de pluş, el capătă o stare de confort. În nici un caz, ataşamentul faţă de jucării nu se poate substitui ataşamentului social normal faţă de părinţi şi fraţi.

Se obişnuieşte să se probeze ataşamentul selectiv cu intensitatea reacţiei de protest la separare şi măsura în care în


82

prezenţa persoanei se reduce senzaţia de axietate şi apare senzaţia de confort.

Ataşamentul selectiv exprimă în fond securitate emoţională şi autonomie socială, spre deosebire de dependenţa care este caracteristică copiilor fără autonomie socială. Ataşamentul selectiv este întâlnit la toate vârstele, nu numai în copilărie. El are un rol crucial în menţinerea unui echilibru emoţional şi un important rol protector în timpul perioadelor de stress. Se pune întrebarea dacă relaţiile de dragoste de la adult exprimă aceleaşi necesităţi, ca relaţiile cu părinţii din perioada de sugar. Răspunsul este afirmativ dacă ne referim la securitatea emoţională.

Ataşamentul selectiv are o dezvoltare şi stabilitate maximă între 12-18 luni. Orice sesizare a schimbării lui exprimă alterarea circumstanţelor familiale, având drept consecinţă alterarea relaţiei părinţi-copii. Factorii sociali, intervenind prompt şi eficient pot să diminueze efectul unei relaţii necorespunzătoare mamă-copil, a unei mame neglijente şi insuficient de ataşate de copilul ei.

În lucrările de psihopediatrie se comentează factorii care influenţează calitatea ataşamentului selectiv părinţi-copii, cum se dezvoltă el, de ce copilul ,,iubeşte” mai mult o anumită persoană şi nu alta şi cum este influenţată calitatea ataşamentului de diferenţele individuale caracteriale ale copilului (cf. Ciofu, C).

Ataşamentul este un proces social diferit de cunoaştere, a cărui natură este probabil înnăscută la fiinţă umană. Anxietatea, boala şi oboseala cresc ataşamentul şi el se dezvoltă selectiv către persoanele care oferă siguranţă şi confort în situaţiile de stress.

Tipul de răspuns al părinţilor la solicitările copilului constituie elementul cheie pentru înţelegerea ataşamentului părinţi-copii. Ataşamentul sigur apare faţă de persoana care interacţionează activ cu copilul şi care răspunde pozitiv la


83

avansurile şi cererile lui. Nu caracteristicile temperamentale ale

copilului joacă rolul major în obţinerea unui ataşament selectiv

de calitate, ci intensitatea interacţiunii părinţi-copil.

Comportamentul parental este la rândul lui serios influenţat de

răspunsul copilului, dar şi de suportul social al acestora,

trăinicia şi armonia căsătoriei.

Trebuie făcută o precizare şi anume, relaţiile mamă-

copil nu sunt întotdeauna identice la fraţii aceleiaşi familii,

datorită diferenţelor temperamentale între fraţi şi a unor

împrejurări concrete care au interferat relaţia mamă-copil după

fiecare naştere. S-a constatat că relaţiile foarte bune mamă-

copil se întovărăşesc de rivalităţi între fraţi (copilul ,,preferat”

este invidiat de ceilalţi).

Modul în care părinţii tratează diferit copiii are enorme

consecinţe asupra altor relaţii intrafamiliare cum ar fi cele

dintre fraţi. Lipsa de tact din partea unor părinţi, care manifestă

sentimente de dragoste preferenţială pentru unii copii (primul

sau ultimul născut, de exemplu) se soldează cu sentimente de

invidie între fraţi şi ,,concurenţa” pentru inima mamei.

Ataşamentul selectiv nu se bazează pe o modalitate

senzorială unică. Ataşamentul normal se întâlneşte şi la copiii

handicapaţi fizic (orbi, surzi, sau cu grade moderate de retard

mintal). Obţinerea ataşamentului selectiv depinde şi de gradul

general al dezvoltării cognitive, de aceea este întârziat la copiii

cu debilitate mentală, iar autistul manifestă o formă specială de

lipsă de ataşament, cu suport psihopatologic.

Se pot deduce consecinţele enorme ale dragostei şi

îngrijirilor parentale asupra copiilor. Cum copiii sunt extrem de

diferiţi temperamental, există diferite răspunsuri parentale, iar

unele efecte ale influenţei părinţilor rămân deschise. Este

ciudat, dar ideea unei acţiuni bidirecţionale a relaţiei părinţi-

copii s-a impus cercetătorilor abia în ultima perioadă.

S-a vorbit chiar de un proces circular. Indivizii unei

familii se află în relaţii diferite de comunicare şi ataşament,


84

care condiţionează reciproc şi printr-un mecanism de feed-back influenţează propriile lor acţiuni.

Conceptul de reciprocitate şi reacţie circulară are diferite efecte asupra posibilităţilor curente de influenţare ale familiei (rolul coercitiv al reacţiei ciclice). Stilul de interacţiune din cadrul unei familii poate influenţa cursul evenimentelor. Interacţiunile maritale pot avea efect pozitiv sau, din contră, negativ. Efectul familiei nu poate fi văzut simplist, ca efectul lui A asupra lui B şi invers, ci trebuie luate în consideraţie interacţiunile tuturor membrilor familiei, multiplicate cu numărul lor. Suma algebrică a tuturor acestor interacţiuni caracterizează funcţionalitatea familiei. În prima perioadă de vârstă, părinţii controlează riguros interacţiunea cu sugarul.

Pe măsură ce copilul creşte, mai ales dacă este vorba de copil unic, acesta poate manipula mediul familial. Interacţiunea mamă-copil se schimbă dacă tatăl se află în cameră sau la apariţia celui de al doilea copil din familie, după cum, numărul membrilor grupului social pe care-l reprezintă familia, schimbă caracteristicile procesului de comunicare, implicit al ataşamentului interpersonal. Dacă familia copilului este privită ca o reţea de relaţii, este uşor de dedus că în comportamentul fiecărui individ se resimte ceva din relaţiile cu ceilalţi. Aceste relaţii influenţează în cea mai mare măsură atât comportamentul mamei, cât şi al copilului şi, în special interacţiunea duplexului mamă-copil.

Trebuie subliniat că, dezacordul marital sau divorţul părinţilor influenţează în cel mai înalt grad relaţia părinţi-copii şi tipul lor de interacţiune. Este evident, de asemenea, că interacţiunile familiale sunt influenţate de factori extrafamiliali. Părinţii angrenaţi excesiv în activitatea profesională sau cei care întreţin un şir lung de relaţii extrafamiliale cu rude şi prieteni, nu au timp suficient să se dedice activităţii lor de părinţi şi îşi scad eficitatea în interacţiunile lor cu copilul.


85

Rolul părinţilor este, de asemenea, evident influenţat de stress-uri extrafamiliale, de satisfacţii sau insatisfacţii la locul de muncă, de condiţiile de trai.

Obţinerea ataşamentului din partea unui copil cu autism este o sarcină care va tulbura chiar şi pe părintele cel mai entuziast. Autismul presupune lipsa de răspuns la stimuli sociali prin lipsa dorinţei de comunicare. În consecinţă, capacitatea de ataşament a acestor copii este foarte mică şi descoperirea unei empatii este puţin probabilă. Cu toate acestea este recunoscut că şi aceşti copii pot dezvolta un grad de ataşament faţă de mamă, oricum sunt în stare să o recunoască, dar calitatea acestui ataşament este mult diferită de relaţia normală mamă-copil. Lipsa de gratificaţie a mamei la eforturile ei este o sursă de stress comparabilă cu stress-ul resimţit de familie în relaţia cu un copil cu alte handicapuri.

În concluzie, familia exercită o influenţă complexă asupra comportamentului copilului, care la vârstele mici manifestă ataşament selectiv faţă de unii dintre membri, de obicei mama.

Interacţiunea părinţi-copil nu poate fi analizată în afara relaţiilor intrafamiliale, care asigură în fond funcţionalitatea şi, în cele din urmă, stabilitatea familiei. Deşi relaţia mamă-copil rămâne cea mai importantă (calitativ şi cantitativ) în prima copilărie, nu se va ignora relaţia tată-copil, relaţia frate-frate, bunic-nepot etc.

Ainsworth (1978) a identificat câteva tipuri de modele

principale de ataşament ale copilului mic faţă de mamă, şi anume:

-sigur -nesigur-ambivalent-rezistent -nesigur-ezitant -nesigur-dezorganizat.

Aceste modele timpurii de ataşament fac parte din structura psihică a individului, unde au rolul de ,,modele


86

funcţionale interne ale ataşamentului” (Bowlby, 1969, 1973, 1979, 1980, 1988), care pot fi văzute va nişte structuri cognitive, încărcate de afectivitate, ce rămân destul de stabile în timpul vieţii individului (cf. Slade şi Arber, 1992). Sentimentul de individualitate este favorizat de încurajarea părintelui pentru independenţa crescută a copilului. Dacă copilul are o bază sigură de la care să pornească în viaţă şi la care se poate reîntoarce de câte ori este necesar, se stabileşte un echilibru sănătos, coerent, între copil şi persoanele faţă de care s-a ataşat în principal, lucru care serveşte viitoarelor sale relaţii intime. Orice istorie a relaţiilor intime, mai întâi, trebuie să înceapă cu o explorare a relaţiilor fiecărui partener cu părinţii săi. Din moment ce mama este principala şi întâia persoană faţă de care se ataşează copilul, relaţia mamă-copil ar trebui să fie prima relaţie studiată.

Informaţiile despre ataşamentul timpuriu dintre mamă şi copil pot fi adunate din diferite surse. Principala sursă ar trebui să fie chiar mama însăşi. Atunci când acest lucru nu este posibil, indiferent de motiv, date despre relaţia mamă-copil pot fi obţinute de la tată sau de la alte rude mai în vârstă, care au putut observa această relaţie timpurie.

Primele amintiri ale individului despre relaţia sa cu

propria-i mamă sunt importante, chiar dacă nu sunt foarte exacte, pentru că ele reprezintă modele funcţionale interne ale ataşamentului.

O altă sursă de informaţie pot fi înregistrările video cu momente petrecute de copil împreună cu mama sa. Materialele scrise servesc drept o altă sursă de date, de exemplu, amintirile părinţilor despre dezvoltarea copilului, încă de la naştere. În special, sunt de ajutor acele informaţii despre temperamentul copilului şi despre nevoia sa de apropiere fizică faţă de mamă. Scrisorile părinţilor despre copil şi poveştile cu acesta pot deveni parte a istoriei familiei (Bagarozzi şi Anderson, 1989) şi pot pune în lumină modelele de ataşament timpuriu.


87

Cu siguranţă, orice întrerupere sau traumă care ar fi

putut afecta legătura mamă-copil (moarte, boală, o lungă

spitalizare, boală mentală, despărţire în timpul perioadelor de

criză, abandon, abuz fizic sau sexual, neglijenţă) trebuie

explorate în profunzime pentru a sesiza un posibil impact al lor

asupra posibilităţii individului de a-şi forma ataşament sigur.

Natura şi calitatea relaţiilor fiecărui individ cu alţi

membrii importanţi ai familiei, prieteni sau oameni care au

avut grijă de el, trebuie să fie următorul grup de explorat. O

atenţie specială ar trebui acordată relaţiei dintre părinţii fiecărui partener, deoarece convingerile individuale despre

relaţia intimă bărbat-femeie sunt în mare măsură influenţate de

propriile observaţii, percepţii, interpretări ale relaţiei dintre

părinţii săi. La fel, orice relaţie importantă bărbat-femeie, care

ar fi putut servi drept model pentru intimitate, trebuie

explorată.

Pentru cei mai mulţi oameni, capacitatea de a dezvolta

relaţii apropiate începe în jurul vârstei de 6-7 ani. Până la

această vârstă, majoritatea copiilor nu se maturizează suficient

în laturile importante ale personalităţii, considerate obligatorii

pentru începutul procesului de maturizare. Harry Stack

Sullivan (1953), un pioner al psihiatriei şi al teoriei

personalităţii, vedea în copilăria de mijloc şi cea târzie (6-2

ani), momente importante pentru punerea bazelor dezvoltării

adevăratei intimităţi, mai târziu în viaţă.

Sullivan a identificat patru sarcini ale procesului de

dezvoltare pe care copiii trebuie să le stăpânească pentru a

deveni persoane pe deplin capabile să aibă, ca adulţi, relaţii

intime îndestulătoare, reciproce. Aceste sarcini sunt:

1.abilitatea de a se angaja în capacităţi competitive cu

partenerul său

2.abilitatea de a face compromisuri cu partenerul său

3.abilitatea de a colabora cu partenerul său

4.abilitatea de a coopera cu partenerul său


88

Relaţiile importante cu prietenii de acelaşi sex şi apoi cu sexul opus constituie un moment semnificativ al socializãrii dar şi al dezvoltării interpersonale şi personale. În timpul acestui stadiu începe să se dezvolte capacitatea de empatie.

Empatia (simţind cum trebuie să fii în locul altei persoane) şi capacitatea de a vedea viaţa cu ochii altei persoane (văzând viaţa din perspectiva altei persoane) sunt două abilităţi fără de care adevărata intimitate nu poate fi însuşită. Materialul adunat în timpul acestui proces, ce include natura şi calitatea relaţiilor cu prietenii de acelaşi sex, va oferi informaţii valoroase despre succesul fiecărui partener în stăpânirea acestor sarcini esenţiale şi însuşirea deprinderilor cognitive şi socio-emoţionale de care e nevoie pentru a avea o relaţie intimă matură, multifuncţională, mai târziu, la vârsta adultă.

4.2. Comportamentele parentale şi efectele acestora

Prin structura sa ereditară fiecare individ uman este unic. Fiecare om se naşte cu o anumită constituţie, rezultantă a programelor ereditare metabolice ca şi a particularităţilor constituţiei genitorilor.

Înţelegem prin constituţie o structură organo-psihică individuală, în totalitate în acelaşi timp de ordin ereditar şi dobândit. Durata vieţii individuale, rezistenţa la boală sau gradul dezvoltăriii sanogene a individului sunt rezultatul unor procese metabolice, de ordin fizico-chimic de la nivelul celular avându-şi originea în celulele sexuale parentale. Uneori aceste procese chimice determină diferite displazii sau malformaţii traducându-se prin deficienţe funcţionale latente sau manifeste, apărute fie în copilărie, fie în decursul vieţii.

Vom putea înţelege astfel cuprinzând toate procesele cu determinare primară în structura genetică a individului şi cu determinări secundare în felul său de viaţă, măsura în care


89

personalitatea este condiţionată de ansamblul proceselor genetice iniţiale dar şi de întregul condiţiilor de viaţă individuale intra si extrauterine, de ordin individual-psihologic sau psiho-social şi cultural.

Unicitatea constituţiei bio-psihice determină astfel unicitatea modalităţilor diferenţiale ale reacţiilor individuale la împrejurimi externe. În această abordare, individul uman nu este determinat exclusiv de factorii biologici constituţionali. El se dezvoltă într-un câmp psihologic (Kurt Lewin), manifestând adesea procese de compensare sau de supra compensare, reuşind nu numai să să corecteze şi să echilibreze o deficienţă congenitală a unor aptitudini ci şi să le depăşească, omul afirmându-şi personalitatea pe alte planuri.

Condiţiile dezvoltării individuale, formaţia personalităţii nu sunt dependente aşadar numai de datele biologice iniţiale ci şi de factori psihosociali care intevin hotărâtor în destinul individual. Printre aceste condiţionări multiple vom stărui asupra semnificaţiei rolurilor educative parentale accentuând nevoia profundă a individului uman şi cu deosebire a copilului de a iubi şi de a fi iubit.

Rolul mamei

Rolul educativ al mamei a constituit multă vreme tema privilegiată a studiilor privind dezvoltarea copilului şi integrarea sa socială. Prioritatea biologică dar şi educaţională, revine mamei. Ea se află în cel mai strâns şi mai îndelungat contact cu nou-născutul.

În anii 1950-1960 a fost acreditată ca universală, o segregaţie netă a rolurilor: bărbatul exercită o activitate profesională, extradomestică, fiind cel ce asigură resursele economice ale grupului familial, iar femeia este cea care asigură continuitatea familiei născând şi crescându-şi copiii. Maternitatea a fost transformată într-un cult, iar femeia mamă glorificată.


90

Studii din 1989 susţin importanţa extremă a mediului

familial asupra dezvoltării copilului. Numeroase variabile sunt

astăzi recunoscute ca fiind determinanţi care acţionează

puternic asupra dezvoltării intelectuale în copilaria mică.

Aceste variabile puse în evidenţă la ora actuală sunt: Q.I.-ul

mamei, atitudinile sale educative, trăsăturile sale de

personalitate, comportamentele sale educative, stilul sau

interacţional etc. (cf. Pourtois şi Desmet).

Relaţia mamă-copil a fost transformată în “cheie” a

înţelegerii procesului de umanizare şi socializare a copilului.

Mama devine, instrumentul prin care se trasează destinul

copilului: întreaga dezvoltare intelectuală şi emoţională a

acestuia, reuşita sa şcolară, integrarea sa socială, totul este pus

pe seama relaţiei precoce cu mama care este considerată o

prezenţă indispensabilă şi de neînlocuit. Acest punct de vedere

a condus la o exagerare a însemnătăţii mamei. S-a ajuns de la

imaginea mitică a mamei, care asigură bunăstarea copilului

către o imagine a mamei culpabile de toate relele care i se pot

întâmpla acestuia.

Mama reprezintă centrul experienţelor copilului pe plan

fiziologic, psihologic (afectiv şi intelectual). Ea reprezintă

sursa esenţială a întregii dezvoltări mentale a copilului precum

şi sursa de stimuli afectivi orientaţi către copil. Pentru copil

mama este primul contact cu lumea, cu semenii. Relaţia dintre

mamă şi copil se realizează prin voce, hrană, miros, mişcare,

vedere, sentimentul de securitate, satisfacţie, joc.

Observaţiile comparative săvârşite pe scară intinsă în

diferite ţări au fost concordante:

• Copilul, deşi îngrijit sub raport fizic, după toate

criteriile ştiinţifice, periclitează şi moare dacă este

lipsit de dragoste maternă şi paternă sau de

afectivitatea unor infirmiere devotate.

Verificarea acestui fapt a fost făcută printr-un studiu

statistic comparativ între copiii internaţi într-un cămin-spital în


91

care condiţia fizică şi coeficientul intelectual al copiilor erau în scădere, iar mortalitatea atingea 37% şi starea copiilor unor delincvente în general prostitutate, care au refuzat să se despartă de copiii lor îngrijindu-i în închisoare: copiii acestor condamnate, deşi trăiau în condiţiii igienice mai puţin corespunzătoare s-au dezvoltat normal.

Verificări multiple au fost sintetizate de Spiltz şi alţi autori în urma unor observaţii privind recuperarea rapidă în greutate, condiţie fizică şi coeficient intelectual la copii reintegraţi într-o atmosferă afectivă, fie prin prezenţa mamei, fie a unei persoane care ştie să înlocuiască dragostea maternă.

Verificări statistice tot atât de concludente au fost făcute şi la adulţii care, în timpul copilăriei au fost victime ale acestei carenţe afective: numărul delincvenţilor, nevroticilor sau al indivizilor prezentând dificultăţi de adaptare socială era cam de 4-5 ori mai mare la indivizii care nu au cunoscut în copilărie afecţiunea maternă.

Atitudinile materne nocive pot declanşa apariţia unei game largi de boli la copil, pe plan somatic, psihic sau psiho-somatic. În sensul acesta psihanaliza a stabilit o corespondenţă între atitudinile materne nocive şi bolile copilului. Semnificative sunt din acest punct de vedere corespondenţele stabilite de G. Mauco (apud. Enăchescu):

Atitudini materne nocive Bolile copilului

Respingere pasivă Respingere activă

Solicitudine anxioasă exagerată

Angoasă mascând ostilitatea Oscilaţii între răsfăţ şi

ostilitate Variaţii ciclice de dispoziţie Ostilitate conştient refulată

Privare afectivă parţială Privare afectivă totală

Coma nou-născutului Vomismente şi boli

respiratorii Colici digestive

Eczeme Hipermobilitate (balansare)

Jocuri fecale

Hipertimie agresivă Depresie Marasm


92

Putem observa astfel că mama reprezintă pentru copil

din punct de vedere psihanalitic nu numai o sursă de stimuli cu

efect pozitiv ci şi o sursă de frustrări şi carenţe cu efect negativ,

morbigenetic se pare că în sensul acesta, mama în raport cu

tatăl are un efect mult mai direct, mai important şi imediat

asupra dezvoltării copilului.

Efectele negative ale modelului patern se vor manifesta

mai târziu în comportamentul şi atitudinile copilului, în

modelul personalităţii acestuia. Efectele negative ale modelului

matern se manifestă precoce în special în sfera emoţional-

afectivă, vegetativă şi somatică.

Putem distinge astfel următoarea tipologie a mamelor :

• mama captivă, caracterizată prin egoism, arhaism al

comportamentului afectiv, caracter imperios, vigilent;

• mama abuzivă este tipul care nu poate desprinde dragostea

maternă de propria persoană;

• mama nesecurizantă este cea care priveşte copilul ca pe un

mijloc şi nu ca pe un scop;

• mama intelectuală se caracterizează prin ordine,

corectitudine, metodă, grijă de echilibru alimentar şi

igienic, prevalând în felul acesta asupra aspectelor

emoţional-afective;

• mama copiilor infirmi este hipergrijulie, scrupuloasă,

agresivă uneori faţă de infirm căruia îi răneşte orgoliul

creându-i un sentiment de inferioritate.

Rolul tatălui

Potrivit investigatiilor lui Durning (1995), abia după anii

’70 implicaţiile prezenţei tatălui au atras atenţia specialiştilor;

în literatura ştiinţifică europeană această temă fiind abordată

doar la sfârşitul anilor ’80. Modelul tatălui autoritar, impus de

tradiţia funcţionalistă ca universal, este departe de a prezenta o

imagine a tatălui care să corespundă realităţii zilelor noastre.


93

Istoria, ştiinţele juridice şi cele sociologice observă că

începând din secolul XIX, autoritatea paternă a fost sistematic

slabită. Fein (1978) avansează ideea unei evoluţii a atitudinilor

parentale de la perspectiva tradiţională tipică anilor ’40-’50,

conform careia tatăl nu se ocupa de copiii săi, ocupându-se de

succesul profesional personal, rolul său de părinte constând în

a asigura un nivel corespunzător al veniturilor şi un statut

social, la perspectivă în emergenţă.

Aceasta este bazată pe postulatul că bărbaţii sunt, din

punctul de vedere al naturii lor, tot atât de capabili ca şi femeile

să se implice activ în tot ceea ce ţine de educaţia şi îngrijirea

copilului, singurele comportamente ce îi rămân inaccesibile

fiind purtarea sarcinii şi alăptarea. O astfel de implicare este

utilă funcţionării familiei ca întreg, dar şi bărbatului însuşi:

acordând îngrijiri copilului el poate obţine un profit în planul

bunăstării personale, dat fiind că relaţia cu copilul îi oferă

resurse afective importante.

Gauthier (1987) utilizând expresia “noul tată” arăta că:

valorizarea sentimentului patern se caracterizează printr-o puternică investire emoţională a bărbatului în sarcina partenerei sale. Naşterea şi primele mişcări ale copilului

generează un “coup de foudre” care pecetluieşte ataşamentul

afectiv al tatălui faţă de copilul său. Noii taţi atribuie o foarte

mare valoare relaţiei conjugale şi sentimentelor care o însoţesc.

Teza unei legături în mod natural, deci implacabil, mai

slabe între copil şi tată este abandonată. Copiii se pot simţi

legaţi de taţi asa cum se simt legaţi de mame, dacă tatăl petrece

suficient timp cu ei şi le acordă suficientă îngrijire şi atenţie.

(cf. Saxton, 1990).

Singly (1996) considera că a doua jumatate a secolului

XIX reprezintă o nouă etapă în evoluţia familiei moderne,

caracterizată prin faptul că diferenţierea feminin/masculin nu

mai urmează axa afectivitate/autoritate, iar autoritatea paternă

este destabilizată progresiv. Are loc o revoluţie a raporturilor


94

tatălui cu copilul, raporturi care se subsumează din ce în ce mai

puţin unei logici statutare şi din ce în ce mai mult unei logici

relaţional-afective.

Corelând rezultatele cercetărilor, s-ar putea afirma că

societatea contemporană repune în discuţie nu autoritatea

paternă (parentală), ci resursele şi criteriile ei de legitimare,

facând din afecţiunea, disponibilitatea, altruismul, sacrificiul

părinţilor resurse importante şi unul din criteriile esenţiale de

legitimare a puterii lor.

Totuşi, în pofida ”revoluţiei” semnalate în domeniul

paternităţii, se pare că toate anchetele, indiferent de

metodologia utilizată, indică o implicare mai mare a mamelor

şi una comparativ mai redusă a taţilor în îngrijirea şi educarea

copiilor. Studii sintetizate de Segalen, 1981, arată că, chiar şi

atunci când chestionarele subliniază că, la nivelul opiniilor,

subiecţii au atitudini “egalitare”, considerând că mama şi tatăl

trebuie să fie preocupaţi în egală măsură de problemele copiilor

lor, în practicile cotidiene apar mari diferenţe între

conţinuturile rolului masculin şi ale celui feminin.

Teza unei slabe implicări paterne este confirmată şi de

alte studii. Kellerhals şi Montandon, 1991, arată că, taţii

intervin direct în reglarea comportamentului copiilor de două

ori mai puţin decât mamele, iar atunci când o fac, intervenţia

lor este mai mult normativă, constând în a comenta, în a

impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica

principii morale. Conform cercetărilor acestor doi autori, puţini

sunt cei care urmăresc efectiv şi sistematic activitatea copilului

şi o susţin emoţional.

Aceeaşi implicare comparativ mai slabă este

identificată şi în domeniul comunicării. Se pare, conform

aceloraşi studii că, există o comunicare sensibil mai amplă cu

mamele, iar carenţele în comunicarea cu tatăl sunt, de regulă,

compensate printr-o comunicare mai intensă cu mama. O

carenţă în comunicarea cu mama, însă, nu este aproape


95

niciodată compensată prin comunicarea cu tatăl. Pe de altă

parte, deşi activităţile comune părinţi-copii sunt frecvente, tatăl

este şi în acest caz mai puţin prezent decât mama.

Kellerhals şi Montandon pun în evidenţă un rol

instrumental slab al tatălui şi un rol complex, simultan

instrumental şi expresiv, al mamei: “rolul patern este mai

degrabă secundar decât specific şi, reciproc, rolul matern este

foarte cuprinzător.” Totuşi o anumită specializare

instrumentală a bărbatului există (resursele pe care el le oferă

copilului fiind informaţie, clarviziune, cooperare, fermitate),

femeile părând a avea cvasi-exclusivitatea resurselor expresive

(înţelegere, protecţie, complicitate) .

Singly (1996) vorbeşte mai degrabă despre o altă

manieră de a fi părinte, fără ierarhii, rolul matern şi rolul

patern fiind specifice şi complementare.

Realizând un examen calitativ al gestiunii timpului autorul arată că duratele pe care părinţii le petrec alături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii explicite :

• ”funcţie de întreţinere şi reparaţie”, corespunzând activităţii

menajere (pregătirii mesei, întreţinerii obiectelor de

îmbrăcăminte etc.) sau unor activităţi legate de sănătatea

copilului ;

• alta “de reconfort” (jocuri comune, momente de tandreţe şi

confesiune);

• funcţie de “dezvoltare”, corespunzătoare unor obiective

educative explicite.

Conform acestei clasificări diferenţele dintre bărbaţi şi

femei apar cu claritate: în timp ce femeile asigură toate cele trei

funcţii, independent de absenţa sau prezenţa soţilor, bărbaţii

sunt “specializaţi” exclusiv în funcţia de reconfort.

Tatăl intră de unul singur în contact cu copilul numai

pentru a se juca, a trăi satisfacţia unor gesturi de tandreţe

reciprocă sau pur şi simplu pentru a se convinge, după “aerul


96

senin al copilului”, că “totul este în regulă”. Dacă intervine în alte momente el o face pentru “a da o mână de ajutor” mamei, dacă nu întotdeauna în prezenţa acesteia, cel puţin la solicitarea ei.

Paternitatea contemporană se caracterizează pentru Singly prin trei trăsături:

• Puţine relaţii directe cu copilul;

• Responsabilitatea familiei ca unitate;

• Secondarea soţiei în activitatea cotidiană.

Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri, înţeles ca secundar nici de bărbaţi nici de femei. Deosebirile dintre rolul masculin şi cel feminin vizează modul, natura implicării şi nu gradul, mai mic sau mai mare de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucât nu pot fi calculate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele relevă în esenţă două raporturi cu timpul şi cu spaţiul, două viziuni asupra lumii, două morale.

În timp ce spaţio-temporalitatea maternă este continuă, duratele şi spaţiile fiind indistincte, multifuncţionale şi multirelaţionale, cea paternă este discontinuă, duratele şi spatiile sunt delimitate clar în funcţie de activitatea desfăşurată şi de tipul de relaţie. Un modus vivendi diferit orientează acţiunile celor doi parteneri: mama munceşte “pentru ceilalţi, alături de ei” ; tatăl munceşte “ singur, pentru ceilalţi”. Tatăl este simbolul autorităţii care reglează relaţiile colective, asigură securitatea şi încrederea familiei. Prin aceasta el devine centrul de greutate al familiei şi modelul principal de referinţă. Modul în care tatăl îşi exercită rolurile sale diferă în raport cu caracteristicile sale.

Astfel putem vorbi despre: a) tatăl agresiv, violent, autoritar, intolerant, b) tatăl blând, cald, prietenos,


97

c) tatăl depresiv, anxios.

Cei mai mulţi cercetători sunt de acord în privinţa

faptului că trebuie făcute mai multe studii privind adaptarea rolului, a comportamentului patern. Parke, un iniţiator al

acestui domeniu, a ajuns la concluzia că nu sunt diferenţe

semnificative între adaptarea rolului matern şi a celui patern.

Singuri, cu copii lor, taţii au acelaşi comportament ca şi al

mamelor. Parke consideră că dacă trio-ul este reuşit, taţii au

tendinţa de două ori mai mult ca mamele, să mângâie copilul

puţin mai mult, dar aceasta zâmbeşte mai puţin. Un studiu

recent arată că taţii care stau cu copiii imediat după naştere

demonstrează că interacţionează cu nou-născutul, sunt mai

grijulii faţă de acesta şi obţin satisfacţie personală.

Prezenţa tatălui la naştere şi contactul tată-copil

imediat după naştere este foarte important. Timpul petrecut cu

nou-născutul în primele zile după naştere influenţează

comportamentul afectiv al tatălui. Cu cât un tată poate petrece

mai mult timp cu copilul în primele zile după naştere, cu atât

va fi mai mare interesul şi plăcerea de a interacţiona cu el.

După primele zile de la naştere (în spital şi probabil,

următoarele câteva zile), munca şi alte obiceiuri îi distrag

atenţia tatălui. El trece, de asemenea, prin schimbare de rol.

Dacă acesta e primul lor copil datorită atenţiei pe care o acordă

mama nevoilor copilului, taţii s-ar putea simţi neglijaţi sau în

competiţie cu el. Când sunt şi alţi copii în familie, tatăl îşi va

asuma un rol mai afectiv şi va avea grijă de ei.

Comportamentul afectiv al primilor copii faţă de nou-născut

Câţiva factori influenţează reacţia primului copil faţă de

nou-născut:


98

1. vârsta copilului;

2. participarea la educaţia prenatală (însoţirea mamei la

vizitele prenatale, ascultarea bătăilor inimii fătului,

ajutarea la pregătirea camerei pentru nou-născut);

3. pregătirea evenimentului;

4. sentimente de protecţie şi dragoste parentală şi calitatea

vieţii de familie;

5. discuţii despre sentimentele lui legate de nou-născut,

înainte ca acesta să apară;

6. prezenţa la naştere;

7. posibilitatea de a interacţiona imediat cu nou-născutul;

Răspunsul nou-născutului oferă fratelui mai mare acelaşi

sentimente ca şi părinţilor. Unele expresii ale primului copil

pot fi: ,,copilul nostru”, ,,surioara mea”, ,,frăţiorul meu”.

Pot manifesta mândrie, încântare, curiozitate, nerăbdare

în a-şi accepta rolul de frate mai mare. Pentru alţii, brusca apariţie a unui nou-născut şi

pierderea atenţiei părinţilor pot naşte sentimente de nesiguranţă, frustare, mânie. Aceşti copii se pot simţi înlocuiţi

în sufletul părinţilor iar ei nu ştiu să ceară afecţiune. Alţii se

pot închide în sine. Copii mici văzând apropierea dintre mamă

şi sugar din timpul alăptării, vor dori şi ei să sugă. Unii pot

manifesta ostilitate faţă de sugar, ori pot regresa

comportamental sugându-şi degetul, udând patul.

Comportamentul bunicilor

Majoritatea bunicilor sunt încântaţi de apariţia unui

nou-născut. Pentru mulţi evenimentul reînvie amintiri

călduroase, fericite, zilele de mult ale relaţiei lor, ziua naşterii

copilului care acum devine mamă sau tată, copilăria acestora.

Pe de altă parte, nepotul asigură continuitate familiei.

Bunicii prezintă deseori acelaşi comportament cu al

părinţilor faţă de copil. Ei, de asemenea, caută să aibă un


99

contact vizual şi verbal cu copilul, prin care să-l controleze. De obicei, bunicii sunt cei mai stabili în influenţa copilului. Pentru cei mai mulţi dintre noii părinţi, proprii lor părinţi reprezintă o sursă de inspiraţie. Aceştia (bunicii) îşi susţin emoţional copiii, îşi împărtăşesc experienţele şi cunoştinţele şi oferă confortul psihic necesar în timpul crizelor minore (şi majore) care apar în orice familie nou creată. La nevoie, bunicii pot oferi atenţie, dragoste şi siguranţă părinţilor când sunt demoralizaţi.

O separare legală sau psihologică ar putea, de asemenea, priva noua familie de acest sprijin important.

Influenţele culturale Deseori rolul parental, comportamentul este determinat

de valorile, principiile morale şi culturale. De exemplu, rolul activ al bărbatului în creşterea nou-născutului este determinat de mediul cultural în care trăieşte.

În anumite culturi chiar şi implicarea femeii în creşterea nou-născutului poate fi limitată.

Responsabilitatea îngrijirii copilului în primele luni din perioada postnatală revine altor femei din familie. Bunicile pot exercita influenţe mari în comportamentul noilor părinţi.

Cuplul îşi îngrijeşte copilul în perioada postnatală influenţat de practicile şi metodele culturii respective. Aceste culturi impun metode specifice de îmbăiere, diete speciale şi chiar restricţii la anumite activităţi proaspetelor mame

Rolul familiei

Din punct de vedere psihologic copilul este şi rezultatul naturii relaţiilor dintre părinţii săi. Acest aspect este deosebit de important şi analiza lui va pune în evidenţă aspecte atitudinale diferenţiale ale tatălui şi ale mamei faţă de copil.


100

Morala maternă se bazează pe “altruismul proximităţii”, în timp ce morala paternă dezvoltă un “altruism la distanţă”. Specificitatea paternităţii constă în deschiderea către lumea exterioară, tatăl reprezentând intermediarul între aceasta din urmă şi copil. În comparaţie cu egocentrismul pe care îl cultivă atitudinea maternă, atitudinea tatălui arată copilului că nu este centrul universului şi îl obligă să-şi dimensioneze nevoile, dorinţele, în funcţie de constrângerile raporturilor sale cu lumea.

4. 3. Stiluri familiale

Putem considera eficiente următoarele categorii de stiluri familiale:

• Stilurile familiale coezive (membrii familiei sunt apropiaţi

unii de alţii, îşi împărtăşesc interesele şi preocupările, şi sunt importanţi unii pentru alţii);

• Stilurile familiale flexibile (capabile să-şi modifice direcţiile pentru a răspunde provocărilor date de circumstanţele în schimbare şi nevoilor date de dezvoltarea continuă);

• Stilurilor familiale pozitive şi congruente în stilurile lor de comunicare (Olson 1979,1983, Lavee 1985; Green 1985).

Stilurile familiale distructive

Cu riscul de a fi pitoresc caracterizăm (cf. Olson1 979:1983: Lavee 1985; Green 1985) trei tipuri de familii distructive (Tirania, Anarhia şi Războiul) caracterizate prin stiluri de comunicare inflexibilă, incongruentă sau ineficientă.


101

• Tirania

Aceasta familie combină niveluri ridicate de coeziune cu niveluri înalte de rigiditate. Regulile acestei familii sunt inflexibile, sunt limitate; părerile alternative nu sunt tolerate. Comunicarea este negativă (critică şi exigentă). Graniţele sunt puternice. Persoanele din afară sunt analizate cu grijă şi în general excluse.

Astfel de familii au fost descrise ca fiind cuptoare emoţionale sub presiune.

În aceste medii restrictive nu există o modalitate uşoară de a combate permanent mesajele contradictorii şi distructive.

• Anarhia

Stilul unei astfel de familii este opusul stilului tiraniei. În locul rigidităţii, ei au un nivel de flexibilitate foarte larg care face ca în fiecare moment comunicarea să fie greu de prevăzut. Membrii acestei familii sunt fiecare în lumea lui proprie, fără a se raporta la dorinţele şi nevoile celorlalţi membri ai familiei. Loialitatea faţă de familie este minimă. Membrii ei nu îşi împărtăşesc informaţii unii despre alţii, cum ar fi: sentimentele, activităţile, sau planurile fiecăruia. Părinţilor unei astfel de familii le lipseste coerenţa sau gândirea coordonată necesarã creşterii unui copil. Vor fi foarte permisivi sau sau foarte coercitivi, în mod frecvent, unul dintre ei sau amândoi având probleme serioase emoţionale sau de comportament. Un element comun este consumul de alcool sau de droguri, şi este foarte posibil ca ei să fie izolaţi social sau să existe într-un cerc de prieteni care la rândul lor nu sunt orientaţi către familie şi valorile acesteia. (Young 1964, Walters şi Walters 1980; Martin şi Walters 1982).

Comportamentul lor faţă de copii poate altera de la neglijenţă (Berger 1980) la abuz. Copiii crescuţi într-o astfel


102

de casă au probleme cu imaginea de sine (Cooper 1983). Ei fac faţă propriei situaţii cât de bine pot, încercând pe cât posibil să se izoleze de proprii lor părinţi. Dacă spaţiul în casă le permite, vor găsi un loc al lor în care să se izoleze. Pentru că este o lipsă totală de supraveghere, vor petrece cât mai mult timp posibil în afara casei. În aceste situaţii ei sunt extrem de vulnerabili la implicarea în orice fel de grupuri delicvente.

Tot ei reprezintă principalii potenţiali printre cei care fug de acasă pentru că sunt insuficient socializaţi (Brennan, 1980).

• Războiul

Aşa cum poate fi anticipat din denumire, familiile cu stilul "război" sunt împărţite în părţi mereu ostile. Regulile lor sunt la fel de rigide ca în cazul familiilor de tip Tiranie, însă sunt la fel de puţin coezivi ca şi în cazul familiilor de tip Anarhie.

Aceste familii împart toate elementele negative cu Anarhia şi Tirania fără să preia nici un element pozitiv: tipuri distructive, negative şi conflictuale de comunicare. Cuplul este angajat într-un conflict de proportii, continuu şi stabil. Acest conflict poate fi pasiv-agresiv, de tipul războiului rece: "Nu-ţi face griji, dragă, tatăl tău pleacă mereu în delegaţie la aniversarea noastră; este una din regulile de bază ale universului". Sau conflictul poate avea o exprimare mai activă, incluzând violenţa verbală sau chiar corporală.

În oricare din aceste cazuri, copiii sunt atraşi în interiorul conflictului. Se încearcă recrutarea copiilor ca aliaţi de partea unuia sau a altuia dintre părinţi. Într-un anumit sens, copiii preiau rolul părinţilor, încercând să medieze părinţii care se ceartă ca nişte "copiii".

În cel mai nefericit caz, copilul devine victimă în

propria familie: (Vogel şi Bell 1960). Ambii părinţi dau vina


103

pe copil pentru propriile lor probleme şi îl victimizează mai degrabă pe el decât să-şi rezolve între ei propriile lor probleme

În cadrul familiei victima "potrivită" este de cele mai multe ori un copil neatractiv, cu handicap sau rebel. Acest copil ajută la menţinerea războiului dintre părinţi pentru că distrage atenţia cuplului de la propriul lor conflict la problemele pe care le cauzează.

Efectele unui mediu familial nociv sunt: • Apariţia precoce a tulburărilor emoţionale şi de

conduită; • Apariţia precoce a tulburărilor psihosomatice –

simptomatologie metaforică; există câţiva factori de risc familial pentru tulburările psihice ale copilului (mediul informaţional este poluat, relaţiile sunt confuze, graniţele dintre generaţii sunt confuze)

• Apariţia precoce a tulburărilor digestive; • Apariţia precoce a imunităţii scăzute; • Apariţia precoce a alergiilor Factorii de mare risc familial pentru tulburările psihice

sunt: • Separarea părinţilor de copil pe o perioadă mai mare de

timp (situaţie foarte prezentă astăzi în cuplul modern în care soţul face naveta, mama este nefericită şi neataşată de copil şi copilul este crescut de bunici). Separarea este foarte riscantă în primii 7 ani de viaţă.

• Moartea unui părinte sau a ambilor părinţi mai ales în prima copilărie. Copilul se adaptează foarte greu acestei situaţii manifestând hiperactivitate, această tulburare constituind un mod de a face faţă traumei prin care trece.


104

Familia deţine un loc central în construcţia unor identităţi individualizate, iar raporturile conjugale şi parentale joacă rolul de “revelator” al identităţii latente a fiecăruia dintre membrii.

În orice societate, părinţii sunt responsabili de comportamentul copilului lor, şi este necesar ca ei să exercite un anumit control asupra dezvoltării copiilor. Spre deosebire de latura susţinerii parentale care variază de la căldurã spre respingere în mod liniar, stilurile de control parental pot fi cel mai bine exprimate, printr-un triunghi. La baza triunghiului se află permisivitatea detaşată. Celelalte două laturi, ambele reprezentând stiluri implicative în educarea copilului, au fost numite: inducţia şi coerciţia. (cf. Rollins şi Thomas 1978).

Inducţia este comportamentul părinţilor îndreptat spre obţinerea unei ascultări voluntare, prin evitarea unor confruntări de putere cu copilul. Se bazează pe argumentarea cererilor, sublinierea politicilor şi a regulilor, pe explicarea consecinţelor pentru propria persoană şi pentru ceilalţi dacă se încalcă regulile. Este un stil care evită ameninţările sau apropierea fizică.

Coerciţia, în contrast, este un concurs al voinţelor între părinţi şi copil. Se poate transforma în pedeapsa fizică, deprivare de obiecte personale sau de privilegii, aplicarea directă a forţei sau a ameninţărilor de orice fel. (cf. Hoffman 1970). Poate de aceea nu ne surprinde faptul că studiile au arătat că ascultarea copiilor este cu mult mai mare în cazul inducţiei decât în cel al coerciţiei.

Ultima tehnică pare să atragă rebeliunea şi rezistenţa; aparent pune copiii într-o imposibilitate de a-şi exprima emoţiile şi îi provoacă să riposteze sau să se retragă, dar nu să asculte.

Conformarea cu dorinţele părinţilor este de asemenea foarte slabă în condiţii de permisivitate detaşată. În cadrul


105

perechii de părinţi, copilul se va conforma cu dorinţele acelui părinte pe care îl percepe ca având cea mai mare putere în relaţia maritală (cf. Rollins şi Thomas 1978). Ascultarea este mai puternică şi rebeliunea sunt slabe atunci când părintele este perceput ca activând în cadrul rolului său legitim de părinte şi nu în mod voit exagerat sau dintr-un capriciu. (cf. Broderick 1977). Ascultarea pare să se relaţioneze cu un anumit nivel al controlului (de orice natură) pe care un părinte încearcă să-l exercite. Până la un anumit punct există o relaţie pozitivă între încercările părinţilor de control şi ascultarea copiilor, însă dacă acest punct critic este depăşit, ascultarea scade şi creşte rezistenţa.

Calităţile pozitive necesare metodelor inductive sunt: comportamentul moral, abilitatea de a gândi, creativitatea, aptitudinile sociale, abilităţile de rezolvare a problemelor.

Talcott Parsons, sociolog la Universitatea Harvard, a considerat că dragostea şi acceptarea sunt elemente esenţiale în spirala socializării.

El a afirmat că dacă o persoană doreşte să modeleze comportamentul unei alte persoane trebuie să înceapă prin a accepta comportamentul actual al acelei persoane şi nu să îl respingă datorită performanţelor inadecvate. În pasul următor, persoana trebuie să demonstreze susţinere şi considerare pentru individ ca o persoană.

Unul dintre cei mai puternici şi siguri predictori ai comportamentului agresiv, antisocial şi al delicvenţei la copii este coerciţia părinţilor. (cf. Rollins şi Thomas 1978). Încă o dată menţionăm că astfel de relaţii sunt circulare. Părinţii care sunt sfidaţi vor utiliza mai probabil coerciţia decât cei care sunt ascultaţi, însă responsabilitatea părinţilor de a opri orice ciclu negativ este colosală.

Identitatea maternă şi cea paternă nu sunt predeterminate, ci se construiesc în istoria cuplului, în


106

interacţiunea cotidiană a partenerilor privită ca “nod” al

raporturilor sociale.

Luarea în considerare a interacţiunilor familiale permite

analiza familiei ca sistem deschis către exterior dar şi ca sistem

deschis către interior, respectiv ca sistem “adaptiv complex”

(cf. Hill, 1971).

Morgal şi Biron (1994) argumentează că pentru

dezvoltarea psihosocială a copilului timpul de interacţiune

familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri contează

mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi sau a

fraţilor; un rol important avându-l şi flexibilitatea familiei.

4.4. Problematica creşterii, îngrijirii şi educării copiilor-

Formele de sprijin al familiei

Astăzi se constată o dezvoltare considerabilă a

acţiunilor în sprijinul familiilor pentru a determina limitarea

încadrării copiilor într-o instituţie socială. Se vorbeşte în

ultimii ani de dezinstituţionalizare ca de o acţiune complexă

care înseamnă:

- reţinerea copiilor în familiile de origine;

- sprijinirea familiilor pentru a face faţă socio-

educaţional şi economic sarcinilor de creştere şi educare a

copiilor;

- transformarea instituţiilor rezidenţiale în centre de

sprijin, deschise, flexibile ca durată, acces şi orientare.

- dezvoltarea serviciilor de sprijin a copiilor în

diversitatea situaţiilor de risc şi dificultate.

S-au dezvoltat servicii pornind de la situaţiile cele mai

dificile cu care copiii şi familiile se confruntă. Eşecul şcolar,

dificultăţile de adaptare, riscurile unor comportamente

parentale violente, etc. Când un copil are o deficienţă şi ajunge

până la handicap fizic sau mental grav, devine tot mai mult o


107

problemă care trebuie rezolvată împreună cu părinţii şi nu prin

plasarea într-un internat specializat (cămin spital, cămin

şcoală) cum era până nu demult.

Ideea ce se accentuează azi este de a sprijini părinţii şi

nu de a-i substitui.

Se identifică astfel tot mai clar nevoia unor intervenţii

asupra familiei şi deci în primul rând asupra părinţilor, pentru

a-i ajuta, a-i forma, şi a-i susţine în sarcinile lor educative.

Cele mai numeroase studii psihopatologice şi despre

inadaptările sociale, au tendinţa de a găsi cauzele în disfuncţiile

celulei familiale care priveşte în acelaşi timp şi problematica

ivită din diversele şi complexele transformări ale societăţii.

Problematica eşecului şcolar, de exemplu, are o incidenţă mare

în adaptarea socială a tinerei generaţii şi este legată de şomaj,

delicvenţă, toxicomanie, sarcini în adolescenţă, etc. Studiile

dovedesc că o mare parte a cauzelor sunt în acţiunile de la

nivelul familiei şi nu neapărat în strategiile şcolii.

Niciodată familia nu a fost mai solicitată, şi rolul său nu

a fost niciodată atât de mare ca azi. (cf. Boutin si During,

1994).

O altă idee relevantă în câmpul preocupărilor socio-

educative de azi este importanţa care se acordă calităţii

mediului familial şi nevoia de a adapta acest mediu pentru a

face faţă problemelor de dezvoltare ale sau de suplinire a

grupului familial).

Prin această definiţie educaţia familială desemnează

un câmp de practici parentale, de cercetări şi de intervenţii care privesc familia în diversele sale funcţii educative, rezervând în acelaşi timp şi sensul restrâns de activitate

educativă a familiei. Educaţia parentală care poate fi mai bine exprimată prin formarea parentală, desemnează, aşa cum specifică Lamb şi Lamb (1978) o tentativă formală de creştere a conştiinţei prinţilor şi de utilizare a practicilor parentale.


108

Într-o formă generală se poate considera ca formare

parentală orice acţiune educativă de sensibilizare, învăţare, antrenare sau clarificare relativ la valori, atitudini şi practici parentale de educaţie copiilor (educaţia timpurie) pentru a menţine în sânul familiei naturale cât mai mulţi copiii, chiar şi în cazul deficienţelor congenitale (cf. Vrăşmaş E., 1997) . În SUA se vorbeşte de "planificarea permanentă" ca de un sistem, ansamblu de dispoziţii care permit menţinerea, cu un sprijin acordat părinţilor, copiilor în dificultate majoră sau maltrataţi, în familia lor naturală. Cu o mare semnificaţie din punct de vedere psihologic sunt raporturile dintre copiii adoptaţi şi familia adoptivă, dar şi raporturile existente între părinţii naturali şi părinţii adoptivi. În cele ce urmează vom relata un studiu de caz în care părinţii adoptivi au posibilitatea de a cunoaşte mama naturală a copilului pe care îl vor adopta: În SUA, în adopţia deschisă sau parţial deschisă părinţii adoptivi şi cei naturali pot schimba informaţii despre naşterea copilului, condiţiile de dezvoltare bio-psihologică, precum şi condiţiile materiale în care copilul va creşte. Kathy are 17 ani şi a primit 10 poze cu bebeluşul ei de când l-a dat spre adopţie, primăvara trecută. Ştie cum arată acum Shawn, fiul ei în vârstă de 7 luni, cînd i-au ieşit primii dinţişori, cât cântăreşte şi când a putut să stea aşezat singur. Părinţii lui adoptivi au început să-i trimită scrisori şi poze şi să-i arate cum se dezvoltă copilul la foarte puţin timp după ce acesta a intrat în custodia lor. În urma întâlnirilor dintre părinţii biologici şi cei adoptivi, asistenţii sociali au observat că fotografiile copilului aduc mamei naturale linişte, reasigurare şi confort şi o ajută să treacă mai uşor peste remuşcări. În urma înţelegerii făcute între Kathy şi părinţii adoptivi ai lui Shawn, Kathy va primi fotografii la fiecare trei luni timp de doi ani şi apoi o dată pe an pe termen nelimitat.


109

De asemenea, Kathy i-a scris fiului ei o scrisoare în care îi explică, faptul că l-a iubit şi că îl iubeşte, dar nu ar fi putut avea grijă de el aşa cum şi-ar fi dorit. Părinţii adoptivi îi vor arăta scrisoarea atunci cînd Shawn va fi major. Fenomenul de renunţare la un copil este asemănător cu

marea durere simţită de momentul în care o persoană dragă

moare. O mamă naturală nu îşi dă copilul spre adopţie şi apoi

pur şi simplu îl uită. Ea îşi va plânge pierderea toată viaţa. (cf.

Donna Heger, 1990)

Adopţia este din ce în ce mai mult recunoscută ca un

fenomen dinamic, continuu, pe durata vieţii pentru toate părţile

implicate. Prin comunicarea între mama naturală şi părinţii

adoptivi, durerea şi sentimentul de vinovăţie al părinţilor

biologici pot fi diminuate, întrebările şi temerile părinţilor

adoptivi pot fi diminuate, iar nevoia persoanei adoptate de

cunoaştere a adevăraţilor părinţi poate fi rezolvată mai puţin

traumatizant.


110

Capitolul 5 Particularităţi ale asistenţei sociale maternale în România

5.1. Sănătatea infantilă şi atitudinea pronatalistă

înainte de 1990

În atitudinea societăţii faţă de natalitate, în ultimele 4-5 decenii, în România s-a produs o schimbare cu consecinţe extrem de importante pentru politica socială actuală. După război, de la mentalitatea tradiţională s-a trecut rapid la o nouă atitudine faţă de natalitate: aprecierea tot mai accentuată a natalităţii de calitate, cu restrângerea cantităţii. Numărul mare de copii într-o familie a început să fie apreciat mai degrabă în mod negativ. Cauza acestei schimbări a reprezentat-o sporirea costului creşterii copilului. Statul socialist a preluat asupra sa o parte a costurilor creşterii copiilor, sau cel puţin a intenţionat să o facă. Dar familia a fost împovărată de o parte foarte ridicată a acestor costuri, cu atât mai dificil de suportat cu cât veniturile erau menţinute la niveluri scăzute. Restrângerea numărului de copii s-a făcut în numele oferirii de şanse pentru aceştia, a responsabilităţii pentru creşterea lor, dar şi a dificultăţilor de a creşte copiii.

Patternul cultural al familiei s-a modificat drastic. Cultura românească după război (cea majoritară) nu s-a caracterizat printr-o orientare pronatalistă, ci prin restrângerea natalităţii şi concentrarea resurselor familiei asupra oferirii de oportunităţi copiilor. S-a dezvoltat, mai ales nivelul clasei de mijloc şi al păturii superioare a societăţii, şi s-a exercitat o presiune culturală spre reglarea numărului de copii în aşa fel încât să se asigure o calitate cât mai ridicată a acestora.


111

O asemenea schimbare în cultura natalităţii a

reprezentat terenul unei scindări a colectivităţii: cei care doreau

să ofere copiilor lor ceea ce considerau că trebuie, caracterizaţi

printr-o natalitate scăzută, şi segmentul de populaţie care avea

o natalitate ridicată, dar tratată de către primul ca fiind

iresponsabilă faţă de copii.

Reducerea numărului de copii a fost totodată preţul

plătit de populaţie pentru modernizarea modului de viaţă.

Politica agresiv pronatalistă antedecembristă,

promovată începând cu 1966 şi care a constat în interzicerea

aproape completă a controlului naşterilor, a reprezentat un

factor adiţional cu o influenţă foarte puternică asupra sciziunii

colectivităţii în funcţie de natalitatea reală şi de atitudinea faţă

de natalitate.

Segmentele marginale, relativ sărace, lipsite de resurse

economice şi sociale pentru a rezista politicii agresive

pronataliste, şi care totodată erau mai apropiate de cultura

tradiţională a unei natalităţi nelimitate, au fost într-o poziţie

mult mai dezavantajată în a-şi planifica dimensiunile familiei.

În această zonă a societăţii a tins să se dezvolte o atitudine de disperare, demoralizare, neputinţă şi, în final, de abandon a intenţiei de planificare familială. Aici, costul evitării naşterii a devenit extrem de ridicat, iar probabilitatea de reuşită scăzută. Segmentele de populaţie care încă nu intraseră în

procesul de modernizare, inclusiv de schimbare a culturii

natalităţii, nu mai găsesc în noul context nici un stimulent să o

facă.

Se produce o consolidare a modului de viaţă tradiţional

în care sărăcia se îmbină cu natalitatea ridicată, dar de această

dată pe un fond general de neputinţă şi abandon a încercărilor

de schimbare. Ele suferă un puternic şoc regresiv. Pe de o

parte, duritatea politicii pronataliste descurajează tendinţele de

control al naşterilor, iar pe de altă parte, regresul economic


112

care va contura tot mai dramatic cu un deceniu mai târziu, reîmpinge în sărăcie şi afară din sfera societăţii moderne acest segment care intrase pe drumul schimbării. Grupul care este în cel mai înalt grad reprezentativ pentru acest segment, a cărei modernizare a modului de viaţă, inclusiv a culturii natalităţii a fost în mod brutal întreruptă şi chiar împinsă înapoi, îl reprezintă rromii. Dacă politica de modernizare rapidă a regimului socialist declanşase un proces semnificativ de schimbare în sânul acestei comunităţi, accelerând procesul de asimilare a unui mod modern de viaţă, cu toate consecinţele acestuia, politica pronatalistă adoptată în 1966, combinată cu criza economică declanşată cu un deceniu mai târziu, întrerupe acest proces, producând chiar o involuţie a lui. Elena şi Cătălin Zamfir (1994) argumentează chiar că sub acest impact s-a produs un proces de retradiţionalizare, în sensul de regres la modul de viaţă tradiţional marginal, într-o parte substanţială a populaţiei de rromi. În conştiinţa colectivă s-a constituit o atitudine ambivalentă faţă de familiile cu mai mulţi copii: pe de o parte o atitudine de compasiune pentru dificultăţile în care se zbat şi a neputinţei de a face faţă politicii pronataliste, iar pe de altă parte o atitudine negativă motivată de mai multe raţiuni:

• Lipsa de înţelegere faţă de atitudinea de abandon a controlului propriei vieţi în faţa politicii pronataliste agresive şi suspiciunea existenţei unui comportament demografic iresponsabil: neconsiderearea capacităţii familiei de a sprijini dezvoltarea copiilor şi care îşi justifică/susţine atitudinea pronatalistă fie pe temeiuri religioase (unele culte cu opţiune agresiv pronatalistă) sau pe valorile unei tradiţii care, în ansamblu, este percepută de majoritatea populaţiei ca fiind inacceptabilă ( cazul populaţiei de rromi).


113

• Teama de efectele negative asupra întregii colectivităţi a noii generaţii crescute în acest segment al populaţiei şi care suferă de numeroase carenţe de socializare, rezultatul fiind o reducere lărgită a sărăciei, marginalităţii, lipsei de educaţie şi de integrare în viaţa modernă şi, parţial, a criminalităţii asociate cu toate acestea.

• Suspiciunea că unele familii chiar vor să profite de suportul ridicat al statului pentru copii, acesta fiind una din motivaţiile natalităţii ridicate.

În mod special, în conştiinţa publică acest segment al populaţiei a tins să fie confundat cu populaţia de rromi, mai exact cu o parte tot mai mare a segmentului tradiţional al populaţiei de rromi care au o atitudine iresponsabilă faţă de natalitate, cu suspiciunea că profită şi sunt încurajaţi de suportul ridicat al statului.

Nu trebuie ignorat şi un alt factor. Politica pronatalistă agresivă a regimului socialist a creat în jurul natalităţii ridicate o intensă aversiune colectivă. Opinia publică pare a nu agrea familiile cu mulţi copii. Lipsa dorinţei de a le ajuta exprimă într-un anumit fel şi o dorinţă nemărturisită de pedeapsă a comportamentului demografic iresponsabil.

Sprijinul economic ridicat a fost adesea perceput ca un sprijin mai puţin pentru copii şi mai mult pentru familiile acestora care sunt tentate a trăi din sprijinul pentru copii. Şi pentru că în opinia publică natalitatea ridicată a fost mereu asociată cu familiile de ţigani, suportul pentru familiile cu mulţi copii a fost şi este perceput ca fiind o modalitate de a sprijini natalitatea ridicată a romilor şi de încurajare totodată a modului de viaţă a acestora, considerat a fi inacceptabil pentru colectivitate.

Din acest punct de vedere se pare că nu a existat un suport politic substanţial pentru a acorda ajutorul material familiilor cu mai mulţi copii. Li se oferă servicii, sprijin în


114

natură, dar în aceea ce priveşte banii va exista mereu suspiciunea că aceştia vor fi utilizaţi mai degrabă de părinţi ca substitut al banilor câştigaţi prin efort propriu, iar nu în interesul copiilor. În plus, există şi va exista şi în perspectivă suspiciunea că acest ajutor ar fi o motivaţie pentru a da naştere copiilor în mod iresponsabil.

În ce măsură politica mai generoasă de sprijin a familiilor cu copii ar fi responsabilă de menţinerea unei natalităţi relativ ridicate la nivelul comunităţii de rromi sau, în general, a celor săraci, este o chestiune controversată, specialiştii fiind mai degrabă înclinaţi spre un sprijin negativ.

Cert este că această atitudine politică faţă de sprijinul familiilor cu mulţi copii tinde să se blocheze în propriile contradicţii. Ea a intrat în momentul de faţă într-o profundă criză, exprimată de altfel în intenţia actualei coaliţii guvernamentale de a creşte sensibil suportul pentru familiile cu copii, unele măsuri în acest sens fiind chiar adoptate.

Pe de o parte, această politică contravine tot mai clar principiilor morale fundamentale, legate de sprijinul copiilor. Este inacceptabil pedepsirea copiilor, prin neacordarea suportului necesar, din cauza iresponsabilităţii părinţilor.

Pe de altă parte, o asemenea politică pare a fi programatic ineficace. Ea nu face decât să sporească sărăcia unui important segment al populaţiei care conţine o mare proporţie de copii, afectând advers formarea acestora.

Un factor de influenţă contradictorie: cultura grijii

faţă de copii-între supraresponsabilitate şi abandon

Dacă înainte de cel de al doilea război modial, suportul era în România în pas cu dezvoltarea occidentală, în perioada regimului socialist s-a pierdut acest sincronism, situaţia involuând în multe privinţe. Astfel încât, în anul 1990, sistemul de valori subiacent atitudinii sociale faţă de copil din România


115

părea cu mult înapoiat faţă de ţările occidentale dezvoltate. A apărut ideea că problema este de mentalitate. Desigur este o problemă de mentalitate, dar nu individuală, ci colectivă, o mentalitate produsă de întregul sistem de suport pentru copil.

Dezagreagarea socială produsă de ultimile decenii ale socialismului, accentuarea grijii fiecăruia pentru asigurarea propriului minim necesar de viaţă, nu puteau să nu afecteze negativ atitudinea colectivă faţă de copii. Se conturează o polarizare la nivelul conştiinţei colective: creşterea grijii şi responsabilităţii pentru proprii copii complementar cu creşterea unei indiferenţe de origine mai mult defensivă, expresie a neputinţei, faţă de ceilalţi copii.

Cultura grijii în familie se caracterizează printr-o sciziune progresivă. Pe de o parte, în familiile cu un anumit nivel de resurse, grija familiei pentru proprii copii a evoluat spre o creştere a investiţiei în copil, mai ales în educaţia sa.

În condiţiile în care în ultimii 10-15 ani statul îşi retrage rapid sprijinul şi condiţiile de viaţă ale întregii colectivităţi se agravau, atitudinea faţă de copil oscilează între menţinerea unui nivel de supravieţuire, în condiţii de demnitate şi grijă şi, pe de altă parte, de oferire de şanse sociale propriilor copii într-o competiţie tot mai dură. Reuşita şcolară, ca bază pentru reuşita socială, devenise o obsesie quasi-patologică pentru un segment larg al populaţiei. La aceasta se adaugă eforturile familiei pentru acordarea unui suport masiv tinerilor în vederea constituirii propriilor gospodării.

Pe de altă parte, creşte proporţia familiilor dezorganizate, împinse în mizerie, cuprinse într-un ciclu al sărăciei şi destrămării sociale fără speranţe.

În această categorie de familii, abandonul copiilor în diferite forme a devenit o practică. Copii erau fie definitiv abandonaţi, fie temporar, o temporaritate care tinde să devină definitivă. Nu trebuie ignorat nici ,,abandonul în


116

familie”: renunţarea la cea mai elementară grijă parentală pentru copii.

Instituţiile pentru copii au cunoscut o dublă degradare: pe de o parte a condiţiilor de viaţă, iar pe de altă parte, în mare măsură pe fondul acestora, a culturii îngrijirii.

În instituţiile pentru copii apare cea mai clară unilateralitate a grijii oferite de stat copiilor: resurse economice/îngrijire medicală/educaţie şcolară, aflate într-un proces de degradare, complementar cu lipsa grijii umane/sociale, inexistenţa practic a serviciilor suportive pentru problemele non-sanitare şi non/şcolare. Nepăsarea faţă de copiii instituţionalizaţi ar trebui mai degrabă explicată ca un mecanism de apărare în faţa neputinţei de a face ceva efectiv pentru aceştia, datorită degradării dincolo de orice limită a resuselor disponibile.

Sănătatea infantilă (0-1 an) Principala problemă de sănătate la această categorie de

vârstă este reprezentată de nivelul ridicat al deceselor la copii între 0 şi 1 an, adică de mortalitatea infantilă, care deşi are o tendinţă de scădere, situează România pe unul din primele locuri printre ţările europene, deşi în 1995 se înregistrează cea mai scăzută rată a mortalităţii infantile din istoria României.

Rata mortalităţii infantile (R.M.I.): decese 0-1 an/1000 născuţi vii

INDICELE 1970 1980 1989 1992 1993 1995 1999-

2000

Mortalitate

infantilă

49,4 29,3 26,9 23,4 23,3 21,2 18,6

Sursa: Ministerul Sănătăţii, 2002


117

Mortalitatea infantilă a fost singurul indicator cu evoluţie satisfăcătoare după 1990.

Natalitatea este în scădere drastică, de la 16, 0 născuţi vii la 1000 de locuitori în anul 1989, la 10, 5 în anul 2000. Această perioadă înregistrează cei mai scăzuţi indicatori de natalitate şi fertilitate din istoria modernă a României, fenomen demografic de mare gravitate şi cu impact socio-economic major pe termen mediu şi lung. Situaţia impune reanalizarea politicilor de protecţie a familiei, a femeii gravide, a mamei şi copilului, a educaţiei pentru sănătate şi alimentaţie şi nu în ultimul rând a intervenţiei sistemului sanitar în susţinerea redresării natalitţii.

În România, structura mortalităţii infantile este caracteristică modelului ţărilor în curs de dezvoltare, cu predominanţa mortalităţii postneonatale, după 28 zile, ce contribuie cu 70% la mortalitatea infantilă.

Trebuie subliniat că, aproape în toate ţările europene, ponderea cea mai ridicată a deceselor sub un an se datorează bolilor perinatale şi anomaliilor congenitale şi mai puţin bolilor aparatului respirator sau bolilor infecţioase. În România, proporţia cea mai mare de decese sub un an se datorează bolilor aparatului respirator, chiar dacă în ultimii ani s-a remarcat creşterea deceselor datorate perioadei perinatale (de la 16,4% în 1989 la 38,0% în 1995), aceste afecţiuni fiind influenţate mai ales de calitatea biogenetică a mamei şi a produsului de concepţie.

Această distribuţie a mortalităţii se consideră că evidenţiază carenţe ale îngrijirii copiilor din această grupă de vârstă (decese evitabile). Aceste carenţe pot fi atribuite atât părinţilor cât şi sistemului sanitar, putând fi citate aici drept cauze:

-insuficienţa alimentelor de bază; -lipsa unei educaţii sanitare adecvate a mamelor

(părinţilor),


118

-disfuncţionalităţi ale sistemului de asistenţă medicală după ieşirea din spital,

- lipsa unor medicamente şi preparate esenţiale. Unele din aceste deficienţe pot fi asociate cu

problemele legate de pauperizarea populaţiei şi deci dificil de rezolvat pe termen scurt, altele însă ţin mai ales de slaba organizare/indiferenţă a factorilor de decizie şi ar putea fi corectate printr-o implicare a factorilor medicali.

Este vorba de măsuri legate de : • Informarea şi educarea populaţiei ţintă, a mamei şi a

familiei în general. • Creşterea competenţei personalului medical în această

direcţie, în special de la nivelul reţelei de asistenţă medicală primară. În ţările în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilă este

foarte ridicată; sunt ţări în care tot al cincilea nou-născut moare înainte de a împlini vârsta de 1 an. În ţările dezvoltate, mortalitatea infantilă este scăzută, totuşi, în totalul deceselor, cele infantile mai deţin o pondere importantă.

Dat fiind faptul că mortalitatea infantilă este influenţată de un număr de factori, nivelul ei exprimă, într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice, culturale, sanitare, fiind, în ultimă analiză, un indice al bunăstării, civilizaţiei şi nivelului cultural al unui popor sau al unei subpopulaţii oarecare.

De aceea, rata de mortalitate infantilă se foloseşte în comparaţiile internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru caracterizarea tipologiei ţărilor, în cadru naţional, pentru caracterizarea decalajelor dintre diferite regiuni, judeţe, ca şi pentru măsurarea progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular, mortalitatea infantilă este un indice ce caracterizează eficienţa sistemului sanitar. Toate acestea subliniază importanţa măsurii corecte a mortalităţii infantile şi analizei acesteia. (cf. Stăiculescu, R.,2000)


119

Calculul ratei de mortalitate infantilă este doar primul pas; variaţia puternică a deceselor infantile ca funcţie de vârstă face necesară determinarea unor indici detaliaţi, cum sunt: mortalitatea în prima zi de viaţă, mortalitatea precoce, mortalitatea neonatală şi mortalitatea postneonatală.

Principalii indici specifici ai mortalităţii infantile sunt mortalitatea neonatală şi mortalitatea postneonatală.

Mortalitatea neonatală se subîmparte: - mortalitate neonatală precoce

-mortalitate neonatală tardivă Întrucât decesele infantile sunt provocate de diferite

cauze, este importantă clasificarea lor în decese endogene şi decese exogene şi calcularea ratelor de mortalitate endogenă şi mortalitate exogenă.

Decesele endogene sunt provocate de constituţia internă a noului născut şi împrejurările în care s-a produs naşterea: factori genetici, malformaţii congenitale, noxe ale gravidităţii şi naşterilor, leziuni obstreticale la naştere.

Decesele exogene se explică prin cauze exterioare: accidente, intoxicaţii etc. Independent de resursele disponibile, trebuie ţinut cont de următoarele aspecte:

-testele de identificare a riscurilor genetice nu trebuie să fie oferite înainte de a exista personalul şi facilităţile necesare pentru consilierea, intervenţia şi sau tratamentul respectivelor condiţii;

-programele de screening aplicate prematur pot fi nocive pentru populaţie şi pot risipi inutil resursele;

-este necesară dezvoltarea unei legislaţii adecvate; -introducerea în codul de etică a profesioniştilor

medicali de elemente specifice, deoarece noile tehnologii vor aduce însă în discuţie şi probleme etice, legale şi nu doar medicale.


120

În domeniul asistenţei sociale şi educaţionale, pentru realizarea acestui deziderat sunt esenţiale:

-educaţia specifică a populaţiei; -dezvoltarea planificării familiale; -identificarea grupurilor la risc şi organizarea serviciilor

medicale în aşa fel încât să atingă preponderent această populaţie,

-implicarea serviciilor de asistenţă socială fiind esenţială în depistarea şi consilierea acestor grupuri populaţionale.

5.2. Politicile sociale actuale în domeniul

asistenţei familiei

Problema copiilor abandonaţi nu a fost rezolvată, aşa cum se spera, după legalizarea avortului şi promovarea metodelor moderne de contracepţie. A rămas în percepţia oamenilor că femeia este singura responsabilă de soarta copiilor şi, în cazul abandonării acestora, ea este culpabilizată şi tratată ca potenţială infractoare. Înainte de 1989, femeile au fost victimele unei politici arbitrare, nerealiste şi inumane care le exploata fertilitatea şi le controla maternitatea. După 1990, cauzele abandonului copiilor sunt de cele mai multe ori de natura economică, iar femeile s-au dovedit extrem de vulnerabile la efectele tranziţiei, şomajului şi sărăciei, ale bolilor şi marginalizării sociale.

Dreptul la sănătate al femeilor ar trebui reconsiderat de factorii de decizie şi din perspectiva egalităţii de şanse între sexe, ca drept esenţial ce garantează participarea femeilor la viaţa socio-economică.

Abordarea complexă a stării de sănătate a femeii nu a fost inclusă încă în strategia sistemului sanitar, perpetuându-se grija şi atenţia acordată mai ales problemelor legate de


121

sănătatea femeii mame şi a nou născutului şi de dezvoltare a serviciilor de asistenţă maternă şi prenatală, celelalte aspecte de sănătate din viaţa femeii nebeneficiind de acelaşi interes, cel mai adesea fiind neglijate.

Aceasta tendinţă se observă şi în politicile de protecţie socială, care pun accentul pe drepturile de maternitate (indemnizaţii şi concedii de naştere acordate mamelor) şi mai puţin pe creşterea autonomiei opţionale a femeilor şi de stimulare a cointeresării parteneriale în creşterea şi îngrijirea copilului.

Conceptul referitor la sănătatea reproducerii, introdus după 1990, a determinat direcţii noi de strategie şi de acţiune în ceea ce priveşte promovarea sănătăţii populaţiei, dar şi de integrare a aspectelor specifice sănătăţii în ansamblul problematicii generale a drepturilor omului.

Astfel, obiectivul major al politicilor şi programelor guvernamentale din domeniul sănătăţii sexuale şi planificării familiale îl constituie respectarea drepturilor de reproducere prin asigurarea dreptului de a hotărî propria fertilitate, de a decide liber şi responsabil asupra numărului copiilor şi a intervalului dintre naşteri, de a lua decizii fără constrângeri, de a nu fi supuşi discriminărilor sau violenţelor.

În această perioadă s-au făcut progrese importante, ţinând cont de faptul că politica pronatalistă forţată dinainte de 1989 interzicea orice preocupare în ceea ce priveşte controlul fertilităţii şi libera decizie asupra planificării naşterilor.

Astfel, după abrogarea prevederilor de interzicere a avortului, a fost conceput cadrul legal necesar desfăşurării activităţilor specifice sănătăţii reproducerii şi s-a constituit reţeaua naţională a centrelor de planificare familială, educaţie sexuală şi consiliere contraceptivă. Totodată, s-au derulat programele de pregătire a personalului angajat în aceste unităţi şi de promovare a mijloacelor şi metodelor moderne de contracepţie.


122

Nivelul dramatic de ridicat al ratei mortalităţii materne

şi infantile, precum şi a avortului, ridicau probleme majore care

impuneau soluţii eficiente de intervenţie şi de coordonare a

strategiilor medicale de profilaxie şi asistenţă cu cele de

educaţie şi informare.

Deşi s-au făcut paşi importanţi în această direcţie,

rămân nedepăşite obstacole care ţin de distribuţia inegală a

serviciilor de planificare familială, de neacoperire a zonelor

rurale, de considerare a avortului ca principala metodă

contraceptivă, de creştere îngrijorătoare a bolilor cu transmitere

sexuală în special în rândul tinerilor şi de perpetuare a unor

mentalităţi şi prejudecăţi care interzic practicile contraceptive

sigure.

Alte cerinţe privind asigurarea sănătăţii reproducerii femeilor, cum ar fi accesul garantat la asistenţa prenatală sau post-natală, profilaxia şi tratamentul infertilităţii, starea de sănătate a gravidelor (de combatere a anemiei sau a unor boli sexuale), utilizarea pe scară largă a metodelor moderne de contracepţie, rămân încă nerezolvate.

Anchetele efectuate în 1993 şi 1996 privind sănătatea

reproducerii evidenţiază însă un acces mai dificil la reţeaua

unităţilor publice de planificare familială (11 centre regionale

şi 230 centre locale) situate în marea majoritate în mediul

urban, un nivel scăzut de utilizare a metodelor moderne, sigure

şi eficiente de contracepţie, absenţa unei strategii globale

privind sănătatea reproducerii, ceea ce face ca avortul şi

contracepţia tradiţională să rămână cele mai accesibile şi

cunoscute pentru femeile din România.

Situaţia să poate fi evaluată şi analizată prin rezultatele

studiilor privind Cercetarea Sănătăţii Reproducerii la Femei

(1993), Cercetarea Sănătăţii Reproducerii Tinerilor Adulţi

(1996) şi a studiului privind Sănătatea Reproducerii (1999)

organizate de IOMC al MS şi al Diviziei pentru Sănătatea

Reproducerii al CDC, Atlanta- SUA.


123

Din datele furnizate de aceste studii de specialitate se poate realiza o diagnoză care ilustrează tendinţele actuale în ceea ce priveşte utilizarea metodelor tradiţionale şi moderne de reglare a fertilităţii, precum şi problemele existente şi principalele obstacole de depăşit. Acestea evidenţiază diferenţe mari de comportament pe grupe de vârstă, între zonele rurale şi urbane, diferenţe ale nivelului de cunoştinţe, datorate limitării accesului la informaţii şi la serviciile de consiliere.

Un aspect important al sănătăţii reproducerii este şi cel referitor la educaţia pentru viaţa sexuală a tinerilor, domeniu în care s-au afirmat ONG-urile, dar care nu a atins dezvoltarea dorită. Consecinţa deficienţelor în promovarea programelor de educaţie/informare pentru tineri se reflectă în creşterea alarmantă a bolilor cu transmitere sexuală şi în frecvenţa cazurilor de maternitate la adolescente.

Asigurarea unui nivel satisfăcător al fertilităţii prin utilizarea corespunzătoare a metodelor de contracepţie şi evitarea sarcinilor nedorite poate fi realizată printr-o judicioasă distribuire a serviciilor de planificare familială, atât în spaţiul urban cât şi în cel rural, eficiente pentru întreaga populaţie feminină şi masculină, inclusiv pentru adolescenţi.

În ultimii ani, reţeaua unităţilor sanitare care urmau să asigure un volum sporit de servicii medicale, preventive si curative, a suferit un proces de reformă şi restructurare organizatorică datorat modificărilor legislative în domeniu. Activitatea acestora nu se poate desfăşura în parametrii doriţi, deoarece există un decalaj între nivelul scăzut al resurselor financiare şi necesităţile de funcţionare.

În perioada prelungită de tranziţie, populaţia a plătit un cost social ridicat prin deteriorarea stării de sănătate, iar o serie de factori, cum ar fi stresul social, sărăcia, degradarea mediului ambiant, starea nutriţională şi modul de viaţă - au făcut tot mai dificilă protejarea stării de sănătate a familiilor şi a comunităţii.


124

Nivelul de trai scăzut şi lipsa educaţiei fac şi mai dificil

procesul de schimbare a comportamentului în cuplu, de

adoptare a practicilor moderne de control responsabil al

fertilităţii, de depăşire a barierelor impuse de tradiţie/religie în

ceea ce priveşte educaţia sexuală.

Putem considera ca o consecinţă a acestor insuccese şi

persistenţa mentalităţii că femeile sunt singure răspunzătoare

de soarta copiilor, că ele sunt datoare să găsească rezolvări la

situaţii disperate de viaţă şi că tot ele răspund dacă eşuează.

Cauzele abandonului copiilor sunt mult mai complexe

şi mai profunde, iar absenţa răspunderii paterne în această

problemă este edificatoare şi reflectă mult mai exact poziţia

socială a femeii în raport cu cea a bărbatului şi drumul lung de

parcurs până la o reală egalitate de şanse între parteneri.

Perspectivele de viitor în acest domeniu trebuie să ţină

seama atât de experienţele acumulate, cât şi de obiectivele

imediate şi cele viitoare. Astfel, eforturile vor urmări:

• elaborarea unei strategii globale şi coerente privind

sănătatea reproducerii care să includă colaborarea cu

partenerii sociali şi care să răspundă nevoilor reale în

domeniu;

• aplicarea principiilor de diversificare, descentralizare

şi optimizare, în politica de asigurare a sănătăţii

reproducerii, pentru a garanta accesul la serviciile

specifice a unor categorii largi de populaţie; creşterea

capacităţii de responsabilizare a femeilor şi bărbaţilor

pentru viaţa reproductivă şi de părinte, prin programe

educaţionale şi măsuri sociale adecvate.

Sărăcia şi sănătatea au devenit probleme mai ales legate de

apartenenţa la sexul feminin. Se vorbeşte despre feminizarea

şomajului, a sărăciei, dar şi a stării de boală indiferent de faptul

că speranţa de viaţă este mai mare la femei.

Maternitatea şi comportamentul sexual neprotejat, ca

urmare a lipsei de informare şi educare în acest domeniu


125

creează probleme care au repercusiuni negative asupra stării de

sănătate şi asupra stării de bine subiectiv. Se ştie faptul că

deciziile nesusţinute de informare şi alegere duc la un traseu

biografic vulnerabil la eşec. O sarcină nedorită, un contact

sexual întâmplător sau permanent neprotejat au efecte uneori

dezastruoase asupra vieţii femeii în măsura în care toate

celelate decizii sunt afectate.

Problema familiei trebuie reconsiderată prin rafinarea

taxonomiei. Definiţia familiei a căpătat noi conotaţii

determinate de context, deci de însăşi realitatea socială:

familiile monoparentale, familiile de tipul uniunii consensuale,

deja mult mai acceptate în perioada tranziţiei specifică

societăţii noastre sunt situaţii care necesită nu numai

considerare dar şi cadrul legislativ adecvat.

Expresii ale discriminării între sexe încă persistă în

legislaţia divorţului iar responsabilitatea bărbatului în situaţii

de cuplu sau în cele de parentalitate este slab reprezentată

juridic.

Cercetările de psihologie socială şi de sociologie asupra

situaţiei de tranziţie actuală relevă copilul şi femeia ca

segmente populaţionale mai defavorizate. Fără îndoială că, din

păcate, în România statul şi-a luat mâna de pe familie, lăsând-o

în afara unei politici de protecţie socială. Dar nu numai statul a

dovedit o asemenea atitudine ci şi celelate forţe sociale care nu

se simt angajate în strategii menite să redreseze demografic

societatea românească. Nu este vorba aici numai de sporul

natural negativ, dar şi de repartiţia populaţiei pe vârste, fapt

exprimat prin îmbătrânirea populaţiei. O populaţie nesănătoasă

şi îmbătrânită modifică tabloul social antrenând consecinţe

greu de rezolvat. Iată de ce prevenţia trebuie să urmeze oricărei

analize demografice îngrijorătoare.

Problema politicilor de sănătate în relaţie cu politicile sociale a relevat preferinţa pentru explicaţiile de tip economic,

întrucât factorul material este mai vizibil. Totuşi gradul de


126

educaţie şi informare al unei societăţi deţine rolul

precumpănitor în stabilirea politicilor sociale şi de sănătate. Nu

totul se rezolvă numai cu bani şi acest lucru este evident mai

ales atunci când dăm prevenţiei un rol cel puţin egal celui

acordat medicinei curative.

O participare mai substanţială a femeilor la luarea

deciziilor în viaţa socială ar avea ca urmare promovarea unor

politici care să ia în consideraţie faptul că într-o societate cu un

caracter încă puternic tradiţionalist, de starea de bine a femeii

depinde starea de bine a familiei. Acest lucru duce inerent la

modificarea raporturilor în cadrul unui cuplu, la creşterea

empatiei partenerilor atât în ceea ce priveşte relaţia între sexe,

cât şi în privinţa cooperării parentale. Apare evident faptul că

debilitarea responsabilităţii materne trebuie să se facă pe seama

abilitării tatălui faţă de statutul parental şi că rezolvarea în

comun a sarcinilor domestice poate contribui la creşterea

satisfacţiei maritale.

5.3. Reorganizarea asistenţei materno-infantile în România

Evoluţia principalilor indicatori specifici în asistenţa

mamei şi copilului în România, prezintă următoarele

caracteristici:

• scăderea mortalităţii materne de la 0,83 la mie în 1990,

la 0,34 la mie în 2001;

• scăderea numărului de avorturi de la aproximativ

980.000 în 1990, la 254855 în anul 2001;

• scăderea mortalităţii materne prin avort, de la

aproximativ 280 decese în anul 1989 la 35 în anul

2001;

• creşterea numărului de gravide infectate cu HIV şi

sifilis;


127

• scăderea mortalităţii infantile de la 26,9 la mie în anul

1990, la 18,4 la mie în anul 2001;

• creşterea mortalităţii neonatale precoce de la 5,2 la mie

în 1990, la 6,2 la mie în anul 2001;

• creşterea mortalităţii neonatale în anul 1990 de la 8,9 la

mie, la 9,2 la mie în anul 2001;

• creşterea numărului de nou-născuţi cu malformaţii;

• existenţa în continuare a unui număr mare de copii

abandonaţi în maternităţi şi secţii de neonatologie;

• creşterea numărului de neoplazii genito-mamare (locul

întâi la mortalitatea generală la femei).

Ministerul Sănătăţii şi Familiei a efectuat o analiză a

situaţiei existente în acest moment în secţiile de Obstetrică-

ginecologie şi Neonatologie din ţară, din care se pot trage

următoarele concluzii:

• Continuă procesul de scădere a natalităţii, menţinându-

se în continuare sporul negativ al populaţiei datorită

creşterii mortalităţii generale.

• Principalii indicatori (mortalitate maternă, mortalitate

infantilă) sunt în scădere continuă, menţinându-se însă

la un nivel crescut comparativ cu ţările vecine.

Plafonarea unora dintre aceşti indicatori necesită

schimbări calitative ale sistemului de asistenţă

medicală.

• Mortalitatea neonatală reprezintă aproximativ 50% din

mortalitatea infantilă (în principal prin malformaţii şi

prematuritate), ceea ce arată un deficit al asistenţei

prenatale, al urmăririi gravidei în asistenţă primară şi de

specialitate.

• Femeile gravide neasigurate nu sunt luate în evidenţa

sistemului medical, datorită absenţei unei verigi

intermediare de tipul asistenţei medicale comunitare, iar

odată identificate, au probleme legate de nefinanţarea

serviciilor medicale de specialitate pentru această


128

categorie. Se menţine în continuare o slabă colaborare

între asistenţa medicală primară şi cea de specialitate în

domeniul urmăririi gravidei şi a nou-născutului.

Asistenţa de specialitate, de calitate, este repartizată

deficitar la nivel naţional, prin acoperirea inegală şi

insuficientă cu medici de specialitate în anumite zone (mai ales

specialişti neonatologi şi de anestezie-terapie intensivă). Marea

majoritate a unităţilor de Obstetrică-ginecologie şi

Neonatologie necesită renovări structurale şi dotări tehnice

moderne. (sursa Ministerul Sănătăţii şi Familiei, 2002)

Pentru remedierea deficitelor existente, îmbunătăţirea acoperirii şi calităţii asistenţei medicale de specialitate Obstetrică-ginecologie şi de Neonatologie se propun, printre alte măsuri, şi criteriile de reorganizare în sistem regional a asistentei medicale de specialitate Obstetrică-ginecologie şi Neonatologie. Acestea presupun:

-Asigurarea asistenţei medicale spitaliceşti acordate

femeii gravide şi nou-născutului în funcţie de riscul prezentat,

prin regionalizarea îngrijirilor medicale şi stabilirea locului

naşterii în funcţie de capacitatea unităţii medicale de a rezolva

patologia prezentată de mamă şi nou-născut;

-Reorganizarea unităţilor de specialitate Obstetrică-

ginecologie şi Neonatologie pe trei niveluri de competenţă,

după cum urmează:

• Nivelul I, care asigură asistenţa medicală a femeii gravide şi nou-născutului sănătos, precum şi asistenţa

medicală ginecologică de bază (patologie

nechirurgicală, patologie chirurgicală neoncologică şi

urgenţe); aceste unităţi nu asigură servicii de gardă

după programul obişnuit de lucru;

• Nivelul II, care asigură asistenţa medicală a femeii gravide şi nou- născutului cu un anumit grad moderat de risc, precum şi asistenţa medicală ginecologică în


129

cazuri mai complexe (patologie oncologică); aceste centre asigură servicii de gardă după programul obişnuit de lucru şi au capacitatea de a efectua intervenţii chirurgicale de urgenţă şi în timpul gărzii;

• Nivelul III, care asigură asistenţa medicală a femeii gravide şi nou-născutului cu un risc crescut; aceste centre au capacitatea de a rezolva întreaga gamă de patologie specifică, şi asigură servicii de gardă complexe după programul obişnuit de lucru.

• Înfiinţarea unor centre de excelenţă pentru domenii de supraspecialitate bine definite (diagnostic prenatal, perinatologie, oncoginecologie, fertilizare in vitro şi tratamentul sterilităţii, sarcina cu patologie infecţioasă)

• Dispecerizarea fluxului de pacienţi spre cele trei niveluri de competenţă potrivit specificului fiecărui caz în parte, pe baza principiului accesului gravidei şi nou-născutului la cele mai potrivite îngrijiri medicale. Definirea în zone geografice, grupate în jurul unor

centre de nivel III a regiunilor care corespund următoarelor criterii: 15.000-20.000 numărul de naşteri înregistrate per regiune, durată de maximum două ore a transportului femeii gravide sau a nou-născutului până la centrul de nivel III. Măsurile de mai sus trebuie aplicate după efectuarea unei analize concrete a fiecărei unităţi în parte, luând în considerare specificul asistenţei de specialitate în zona respectivă. În acest scop, Ministerul Sănătăţii şi Familiei va elabora un sistem de evaluare a tuturor secţiilor de Obstetrică-ginecologie şi Neonatologie din ţară, urmărindu-se: organizarea secţiilor, spaţiile, circuitele, infrastructura, personalul, dotarea cu echipamente, indicatorii de funcţionare, contextul local (medical, demografic, economic, geografic etc.)


130

Capitolul 6

Elemente de consiliere pre şi postnatală

6.1. Obiectivele consilierii prenatale a gravidelor

La baza acţiunilor de consiliere familială se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a- şi optimiza comportamentul, învăţând noi strategii de a percepe şi evalua realitatea.

Obiectivul acestor acţiuni de consiliere adaptate parturientelor constă în a înţelege comportamentul femeilor gravide şi a modela acest comportament astfel încât dificultăţile şi problemele acestora să fie înlăturate sau măcar diminuate. În acest scop, consilierul încearcă să realizeze o evaluare a personalităţii pacientelor, căutând să pună în evidenţă problemele principale adaptate particularităţilor psihice ale acestora. Demersul terapeutic va avea apoi ca sarcină să elibereze pacientele de anxietate, de depresie sau alte trăiri afective specifice gravidităţii care împiedică adaptarea optimală a acestora la mediu, trăiri care le pot perturba comportamentul şi pot avea efect asupra celor din jur, afectând uneori cele mai importante aspecte ale vieţii personale ale gravidelor: activitatea profesională, viaţa sexuală, imaginea de sine şi autoaprecierea etc.

Consilierea familială este caracterizată ca o acţiune

psihologică, sistematică, planificată şi intenţională, având la

bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct şi care trebuie exercitată de către un specialist calificat asupra pacientului. Ea utilizează metode şi acţiuni specifice şi nu se poate confunda cu simpla acţiune caldă şi simpatetică pe care o


131

exercită la nivelul empiric o rudă, un preot sau un prieten foarte apropiat.

Consilierea poate fi privită şi ca o relaţie interpersonală între psiholog şi paciente, relaţie menită să investigheze şi să înţeleagă natura stărilor psihice ale femeilor gravide.

Consilierea maritală adaptată perioadei de graviditate a femeii poartă denumirea de consiliere prenatală având rol preventiv şi autoformativ. Ea îşi propune să urmărească evoluţia pacientelor, actualizarea disponibilităţilor lor latente şi a potenţialului lor maximal atât pe plan fizic, psihologic şi spiritual în vederea naşterii în condiţii optime şi adaptării la noul status social, cel de mamă.

Strupp şi Hardley arată că în cazul femeilor gravide succesul consilierii poate fi evaluat după 2 criterii principale:

-trăirea subiectivă a pacientelor (se simt mai bine, mai mulţumite, mai fericite, mai împăcate cu sine);

-recunoaşterea socială (evoluţia în plan personal şi social a pacientelor odată cu naşterea, creşterea şi educaţia copiilor).

În cazul femeilor gravide, obiectivele consilierii vizează în principal următoarele aspecte:

1.Întărirea Eului şi a capacităţilor integrative ale personalităţii parturientelor;

2.Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale parturientelor;

3.Orientarea parturientelor în vederea obţinerii unei funcţionări mai mature a personalităţii, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu şi la noile situaţii impuse de viaţa în familia cu copii;

4.Reducerea sau înlăturarea dacă este posibil a acelor condiţii de mediu care produc sau menţin comportamentele de tip dezadaptativ;

5.Modificarea opiniilor eronate ale subiectelor despre ele însele şi despre lumea înconjurătoare;


132

6.Dezvoltarea la femeile gravide a unui sistem clar al identităţii personale.

6. 2. Orientarea psihanalitică în consilierea

cuplurilor cu gravide

Tehnica terapeutică a psihanalizei clasice îşi propune să aducă la nivelul conştiinţei emoţiiile, motivele şi experienţele de natură inconştientă, în felul acesta dinamica forţelor psihice este modificată, subiectul psihanalizat reuşiind să-şi rezolve mai bine propriile conflicte intrapsihice şi să facă faţă dificultăţilor existenţei într-un mod mai matur şi mai realist.

Otto Rank studiază psihanalitic etapele vieţii individuale, punând problema traumatismului naşterii individului ca o serioasă problemă a separării copilului de mamă, dependenţă prelungită de aceasta şi consecinţele sale în procesul de formare şi maturizare a personalităţii individuale.

După O. Rank, formarea şi creşterea personalităţii este o continuă mişcare de intrare şi ieşire dintr-un context de relaţii. Acest proces este alcătuit din mai multe faze, fiecare începând cu o nevoie majoră de legături şi având ca scop o reîntoarcere, o refacere a formei anterioare.

Otto Rank distinge în procesul formării personalităţii individuale patru faze majore: faza familială, faza socială, faza artistică şi faza spirituală. • Faza familială consideră că viaţa începe cu o unire,

reprezentată prin cuplul marital al celor doi conjuncţi. În sens metaforic, simbolic, viaţa începe şi se termină cu o idee tendinţă-paradisiacă spune O. Rank. Naşterea individului va reprezenta o experienţă

psihotraumatizantă pentru copil (traumatismul naşterii), accentuată de secţionarea cordonului ombilical ca simbol al


133

separării de mamă a acestuia (traumatismul secţionării cordonului ombilical).

Urmează apoi o etapă de creştere şi desprindere treptată a copilului de părinţii săi, în special de mamă, cu ieşirea acestuia de sub controlul şi autonomia maternă (traumatismul înţărcării, al mersului, al controlului sfincterian). • Faza socială este considerată ca fiind o re-naştere prin

afirmarea externă a individului, concomitent cu separarea completă a acestuia de familia de origine. Este faza formării şi lichidării complexului Oedip (cf. O Rank, apud. Enăchescu).

• Faza artistică reprezintă unirea individului cu realitatea, cu natura, cu lumea. Ea se caracterizează prin dominarea gândirii creative, considerată tot ca un proces de afirmare socială, de dobândire a prestigiului şi autorităţii individuale.

• Faza spirituală este considerată a fi faza superioară, corespunzătoare idealurilor etice şi spirituale ale individului. Ea este privită ca fiind un proces de afirmare deplină a persoanei respective. Această fază este caracterizată prin identificarea individului cu anumite idealuri spirituale, ideologice sau filosofice, reprezentând în fond, momentul desăvârşirii fiinţei sale.

Aceste aspecte cuprind în ele factori de progres, cu caracter stimulativ cât şi factori psihotraumatizanţi cu caracter frustrant. Evoluţia individului este considerată în psihanaliză un continuu efort de adaptare şi de realizare libidinală. Însă, în acest proces, tendinţele pulsionale ale inconştientului se ciocnesc fie de cenzura subconştientului, fie de normele vieţii sociale. Evoluţia individului devine astfel un lung şir de experienţe psihotraumatizante, de frustrări menţionate de O: Rank: traumatismul naşterii, traumatismul secţionării cordonului ombilical, traumatismul înţărcării, al mersului, al


134

obligativităţii controlului sfincterian, situaţia oedipiană, dobândirea unui statut şi rol social, identificarea complementară cu partenerul de viaţă, investirea cu autoritate şi prestigiul social, acceptarea declinului biologic, împăcarea cu destinul şi resemnarea în faţa morţii. Un aspect important în psihanaliza copilului este reprezentat de cuplul mamă-copil (cf. D. W. Winnicott). Acest cuplu este indisolubil, mama şi copilul având o experienţă de viaţă comună. Eul copilului se constituie în raport cu cel al mamei sale, de care se va detaşa progresiv până la dobândirea independenţei totale.

Referitor la acest aspect R. Spitz pune problema carenţei afective în relaţia mamă-copil, legată de separarea acestora. În acest caz sunt descrise trei etape: protest, disperare, detaşare. În formele grave este semnalată chiar depresia sugarului. Perioada de marenitate poate fi un moment de mare vulnerabilitate pentru un anumit număr de femei şi poate fi ocazia de a relua şi confrunta evenimente, experienţe, amintiri, afecte, toate elemente ale unui trecut dificil pe care multă vreme l-au negat. Se pune problema de a găsi cele mai bune soluţii pentru a împiedica o proiecţie patogenă asupra copilului. (cf. Molenat, 1992)

În consilierea cuplurilor cu gravide, căutând să pătrundem în inconştientul matern şi menţinând ipoteza conform căreia copilul moşteneşte reprezentări prenatale ale mamei sale se pune problema analizei prevenirii nevrozelor post-partum şi a abandonulul maternal precoce. Pe parcursul evoluţiei sarcinii putem constata prezenţa unei stări psihologice particulare, dezvoltată gradaul şi care este considerată un fenomen normal pentru femeile însărcinate. Această stare identificată pentru prima dată de Winnicott a fost denumită preocupare maternă primară sau transparenţă psihică (cf. Bydlowski, 1990) şi se traduce prin


135

frecventele asocieri pe care viitoarea mamă le face între starea

sa de graviditate şi rememorări infantile care în mod obişnuit

erau refulate. Se dezvoltă o permeabilitate crescută la

structurile conştiente şi preconştiente, bariera conştientă a

refulării dispărând.

Copilul aşteptat poartă în el nu numai capitalul genetic

al părinţilor săi ci şi ansamblul de reprezentări pe care părinţii

le aduc în istoricul lor. Copilul ca realitate socială va încorpora

elemente din istoria ascendenţilor, el preexistând astfel dorinţei

părinţilor. Aceste reprezentări se referă la evenimente, scenarii

îngropate în inconştientul părinţilor şi care sunt greu accesibile

şi la reprezentări de cuvinte vizând numele, prenumele, datele

de concepere şi de naştere ale copilului, etc.

Pe fondul stării de transparenţă psihică mama transmite

un sistem de reprezentări fătului, prin limbajul corpului şi al

sentimentelor angajând o dinamică atât la nivel intrapsihic cât

şi la nivelul comunicării mamă-copil.

6.3. Orientarea strategică în consilierea cuplurilor

cu femei gravide

Orientarea strategică în psihoterapia de familie îşi are

originile în pihoterapia strategică a lui Milton Erikson.

Trăsăturile caracteristice ale acestei orientări sunt

următoarele:

1.Responsabilitatea de a pune la punct o strategie

pentru rezolvarea problemei clientului revine în exclusivitate

terapeutului. Acesta este cel care stabileşte scopurile şi obiectivele psihoterapiei în vederea soluţionării problemei clientului;


136

2. Accentul nu este pus pe o anumită metodă psihoterapeutică aplicabilă în toate situaţiile, ci pe elaborarea unei strategii de rezolvare a unei situaţii specifice;

3.Deoarece terapia este centrată pe aspectele psihosociale ale problemelor umane, sarcina psihoterapeutului este să stabilească un plan de intervenţie în situaţia socială a clientului;

4.Obiectivul psihoterapiei de familie strategice este să

ajute pe individ să depăşească o situaţie de criză specifică diverselor etape ale vieţii de familie: perioada de logodnă, căsătoria timpurie, graviditatea femeii, naşterea şi îngrijirea copiilor, căsătoria târzie, separarea copiilor de părinţi, pensionarea şi problemele vârstei înaintate.

5.Conform acestei orientări psihoterapeutice problema este definită ca o secvenţă a unei relaţii interpersonale ce se desfăşoară între mai multe persoane. Simptomele cum ar fi depresia, fobiile, sunt gândite în termenii unor contracte între doi sau mai mulţi parteneri şi au un rol adaptativ în a menţine relaţia respectivă.

6. Terapeuţii specializaţi în acest tip de psihoterapie fac distincţia între identificarea problemei şi stabilirea problemei prin intermediul demersului psihodiagnostic sau prin acordarea unei etichete individului sau familiei. În cadrul oricărei orientări strategice nu se pune accent pe diagnosticul psihiatric sau psihologic, sarcina terapeutului constând în a defini problema clientului în astfel de termeni încât aceasta să poată fi rezolvată.

7. Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor prezente şi nu înspre trecut, terapeutul încurajând comunicările actuale. Familia trece prin noi experienţe dacă indicaţiile date de psihoterapeut urmează experienţe care nu reprezintă un scop în sine după cum nici a lucra asupra unor probleme sau a conştientiza modul în care


137

se desfăşoară procesul de comunicare nu reprezintă scopul psihoterapiei.

Abordarea strategică în consilierea cuplurilor poate fi

analizată şi din perspectiva tranziţiei către rolurile parentale. Venirea unui copil într-o familie a fost descrisă mult timp ca fiind o adevărata "criză" a relaţiei dintre cei doi părinţi.

Deşi nu poate fi negat că în unele cazuri, sarcina şi

apariţia unui copil pot cauza situaţii tensionate astfel încât se

poate utiliza denumirea de "criză", totuşi în majoritatea

cazurilor tranziţia spre rolurile parentale este făcută lin şi

acceptată fără crize majore.

S-au stabilit o serie de caracteristici ale cuplurilor care indică trecerea printr-o astfel de tranziţie:

• Cuplurile care au reuşit să stabilească un mod

satisfacător de comunicare şi înţelegere înainte de

naşterea copilului continuă să aibă o relaţie reuşită şi

după aceea. (cf. Grossman 1980, Belsky 1983).

Studiul lui Miller (1976) arăta că acele cupluri care

au satisfacţie maritală ridicată tind să-şi adâncească sentimentele pozitive reciproce la venirea unui copil, în vreme ce aceia care au o relaţie cu probleme experimentează o creştere a tensiunilor odată cu naşterea fiecărui copil.

• Cuplurile în care fiecare partener a avut o experienţa

familială pozitivă (părinţi înţelegători, susţinători) care

tind spre colaborare, înţelegere înainte de tranziţia la

rolurile parentale, reuşesc să facă cele mai bune ajustări

şi după această tranziţie. (cf. Grossman 1980, Oates si

Heinicke, 1985).

• Cuplurile care doresc şi îşi planifică un copil sunt mai

coezivi în realizarea dorinţelor lor (Christensen 1968,


138

Lin 1986). Copii neplanificaţi şi nedoriţi vor aduce stres şi tensiune în familie.

Multiplicarea legăturilor Începând cu anul 1950, un număr de terapeuţi au identificat triunghiul ca fiind construcţia de bază a oricărui sistem emoţional (interpersonal). Odată cu naşterea primului copil, legăturile cuplului sunt forţate să se extindă pentru a include o a treia persoană.

În cadrul cuplului fără copii există o singură legătură, St-Se, adică cea între soţ şi soţie. Atunci când apare un copil, se dezvoltă trei legături care vor fi negociate, corelate şi menţinute: se menţine legătura St-Se, aşa cum era şi înainte, şi apar acum noi legături St-C si Se-C (soţ-copil şi soţie-copil). Rezultatul este o matrice triunghiulară mai puternică decât cea de două persoane.

Studiile de tip longitudinal care au urmărit cuplurile proaspăt căsătorite pe o perioadă mai lungă de timp au descoperit că perechile care au noi-născuţi au şanse mai mici de divorţ şi că acest efect durează cel puţin până în perioada preşcolară a copilului (cf. Waite 1985, White şi Booth 1985,

White 1986).

După această perioadă, copiii încep să reprezinte o piedică în diminuarea ratei divorţului. Cu toate acestea, un alt studiu a arătat că şi la aceste vârste, cuplurile care simt că nu mai sunt şanse pentru căsătoria lor, reuşesc să rămână împreună, principalul motiv reprezentându-l copiii. (cf. Luckey şi Baine 1970). Am văzut că din punct de vedere emoţional, o matrice triunghiulară este mai putemică decât legătura între două persoane. Sociologul, Simmel (1950) a observat, că în timp, fiecare triunghi astfel format tinde să se transforme într-o pereche şi un exclus. Şi pentru că relaţia dintre mamă şi noul


139

născut este mai puterncă la început, de obicei soţul se simte exclus. Haley notează că cea mai mare parte a problemelor

copilului include un triunghi constând într-o supraimplicare a

diadei părinte-copil şi un părinte marginalizat.

O corectare adusă acestei tendinţe o reprezintă participarea tatălui la naştere alături de soţie, practicată mai ales de noile cupluri. Aceasta începe cu participarea soţului alături de mamă la cursurile de pregătire pentru naştere, cât şi la naşterea propriu-zisă. Cercetările efectuate au arătat că soţii

care se implică în astfel de experienţe sunt mai apropiaţi de

copilul nou-născut şi interacţionează mai mult cu acesta (Miller

şi Bowen 1982) şi îngrijesc de copil la fel ca şi mama acestuia.

(cf. Cordell 1980).

Pe lângă faptul că îi mediază tranziţia către rolurile

paterne, implicarea soţului în aceste activităţi ajută la

menţinerea unei relaţii pozitive cu soţia şi la menţinerea unui

moral ridicat al mamei pe parcursul întregului proces de

creştere şi îngrijire a copiilor. (cf. Block 1981)

Un alt factor crucial în determinarea stării morale a

părinţilor este modul în care aceştia sunt capabili să menţină

sentimentul reciproc de armonie şi prietenie.

Sosirea primului copil probabil întrerupe relaţiile

stabilite între părinţi mai mult decât sosirea copiilor următori.

(cf. Knox şi Wilson 1978) Este adevărat însă că numărul de

legături continuă să crească geometric pe măsură ce membrii

familiei se înmulţesc linear. Când o persoană înţelege relaţia

care există între adăugarea unor noi membri ai familiei şi

complexitatea ridicată a legăturilor intra-familiale, îi este mai

uşor să înţeleagă de ce părinţii gemenilor sau ai tripleţilor se

simt depăşiti. Un cuplu care trece de la a fi o pereche la a fi

părinţii unor gemeni experimentează peste noapte o complicare

de şase ori mai mare a relaţiilor din familia lor.


140

Atunci când în familie apare un nou membru nu numai

că se multiplică legăturile dintre membrii ei, dar de asemenea

sunt mereu în creştere legăturile dintre familie şi exteriorul

acesteia. Sunt adăugaţi la cercul de cunoştinţe al familiei

medici pediatri, obstreticieni, rude care încep să arate un

interes activ faţă de copil. Chiar şi părinţii care până acum nu

s-au evidenţiat prea mult în cadrul căsniciei pot avea acum un

interes viu manifestat.

Pe baza datelor din literatura de specialitate se disting

câteva ,,etape istorice” specifice pentru grupul familial (cf.

C.C. Harris, J.G. Howells), după cum urmează:

a) etapa de ,,intrare în cuplu”, de formare/cunoaştere

reciprocă a partenerilor, sau ,,faza de curtare”;

b) faza căsătoriei, de ,,legalizare” a relaţiei dintre

partenerii cuplului şi întemeierea de facto şi jure a grupului

familial respectiv;

c) faza de expansiune sau de dezvoltare a familiei, formarea unui stil de viaţă comun, proiectarea copiilor şi naşterea acestora, apariţia primelor preferinţe şi rivalităţi dintre părinţi raportate la copii, noile statute şi roluri familiale de ,,mamă” pentru ,,soţie” şi ,,tată” pentru ,,soţ”;

d) faza de consolidare a familiei, legată de creşterea şi

educaţia în comun a copiilor de către cei doi părinţi,

problemele legate de şcolaritate, adolescenţa şi sexualitatea

tinerilor, independenţa copiilor etc;

e) faza de contracţie familială, caracterizată prin

,,ieşirea” copiilor din familia de origine, pierderea rolurilor

parentale de către partenerii cuplului conjugal, reluarea ,,vieţii

în doi”;

f) faza de dispariţie naturală a familiei, prin retragerea

din activitate a partenerilor cuplului, bătrâneţea acestora şi în

final moartea lor.


141

Este absolut evident faptul că orice acţiune de psihoterapie trebuie în mod natural să aibă în vedere aceste ,,etape istorice” ale grupului familial respectiv.

Problemele şi patologia psihosexuală a familiei sunt direct legate de aceste etape.

În sensul acesta notăm o corespondenţă între patologia psihosexuală şi etapele evoluţiei istorice a familiei, după cum urmează:

Problemele legate de prima etapă de ,,intrare în cuplu” sunt, de regulă, legate de alegerea defectuoasă sau chiar impusă, întâmplătoare a partenerului. Partenerii pot fi nepotriviţi din punct de vedere temperamental, ca nivel de educaţie, cultură, interese profesionale, gusturi, stil de viaţă. Toate acestea vor duce la eşecuri imediate sau la scurt timp, prin incapacitatea de a relaţiona a partenerilor.

În faza de expansiune a familiei, problemele care apar sunt legate de apariţia copiilor în familie (copii nedoriţi, copii cu handicap, conflicte legate de preferinţa părinţilor pentru copii etc).

Un alt aspect care poate duce la conflicte este legat de modelul de educaţie al acestora, orientarea în viaţă, distribuţia sarcinilor celor doi parteneri ai cuplului faţă de copii etc.

În faza de consolidare a familiei, problemele pot fi legate de conflictele dintre generaţii, ,,părinţi/copii”, apariţia unor mentalităţi şi stiluri de viaţă divergente, alegerea de către tineri a profesiunii, dar mai ales legate de viaţă sexuală a tinerilor.


142

6.4. Consilierea şi terapia comunicării în

familiile cu gravide

Virginia Satir este creatoarea consilierii şi psihoterapiei

comunicaţionale de familie şi unul dintre precursorii

psihoterapiei experienţiale. S-a focalizat în special pe terapia

de familie, iar esenţa muncii sale constă în sporirea stimei de

sine a membrilor familiei luaţi individual concomitent cu

realizarea de schimbări în sistemul interpersonal.

Autoarea diferenţiază patru aspecte ale comunicării în

familie:

1. Stima de sine -este reprezentată de sentimentele şi

ideile pe care cineva le are despre sine. Stima de sine este

centrul fiinţei noastre. Orice atac la adresa stimei de sine

afectează atât comportamentul individului cât şi interacţiunea

între membrii sistemului familial.

2. Comunicarea- este dată de modalităţile prin care

oamenii se fac înţeleşi unii cu alţii.

3. Regulile care se dezvoltă în sistemul familial sunt

cele pe care partenerii le utilizează pentru a controla modul în

care ei simt şi acţionează.

4. Legătura cu societatea- modul în care oamenii

colaborează cu alte persoane sau instituţii din afara sistemului

familial.

Modelul Virginiei Satir poate fi adaptat şi în terapia cu femeile gravide. El se bazează pe modelul maturizării, în care comportamentele persoanelor sunt văzute în schimbare.

Terapia maturizării se bazează pe următoarele

premise: femeile gravide pot învăţa să fie congruente cu ele însele, să vorbească în mod direct şi clar şi să îşi comunice sentimentele, gândurile şi dorinţele într-un mod precis, cu


143

scopul de a fi capabile să-şi utilizeze propria experienţă a maternităţii ca pe o etapă de dezvoltare personală.

Scopul general al acestui tip de terapie este facilitarea

creşterii în familie şi a membrilor săi, în termenii autostimei şi

comunicării eficiente. Creşterea individuală sau dezvoltarea

personală în cazul femeilor gravide prin împlinirea dată de

naşterea viitorului copil înseamnă totodată generarea unei

puternice unităţi de familie.

Procesul terapeutic este în congruenţă cu scopurile

tratamentului şi reprezintă un proces de facilitare a comunicării

eficiente într-un context relaţional.

Se pot parcurge următoarele stadii ale procesului

terapeutic:

1. Stabilirea unei relaţii de încredere cu familia (dezvoltarea unui prim plan de evaluare şi consiliere); 2. Dezvoltarea personală ca urmare a experienţelor trăite în familie; 3. Sprijinirea membrilor familiei în a conştientiza noi dinamici şi interacţiuni în cadrul familiilor; 4. Sprijinirea membrilor familiei în a-şi exprima şi dezvolta noi modele comportamentale în cadrul familiei; 5. Încurajarea membrilor familiei în a utiliza noile comportamente în afara mediului terapeutic.

Un element de bază al comunicării în cadrul familiilor

îl reprezintă crearea intimităţii.

Intimitatea este definită ca fiind o calitate particulară

pentru două persoane, aceea de a fi apropiate sub aspect

emoţional-afectiv. Această legătură afectivă se bazează pe

următoarele aspecte :

-intenţii reciproce ;

-responsabilitate ;

-încredere ;

-comunicare deschisă, sinceră, a sentimentelor

personale, gândurilor şi senzaţiilor ;


144

-schimb deschis şi total de informaţii între parteneri ; -cooperare reciprocă ; -realizarea unei securizări reciproce prin sprijinirea unui partener prin celălalt. Modelul intimităţii se modifică în raport cu persoanele implicate : soţ-soţie, mamă-copil etc. El diferă ca semnificaţie

din punct de vedere calitativ, cel mai important fiind raportul ,,mamă-copil “. În orice situaţie însă, intimitatea este importantă, întrucât ea determină calitatea vieţii şi a iubirii dintre parteneri.

Consilierea şi terapia comunicării în familiile cu gravide porneşte de la analiza unor elemente esenţiale cum ar fi dezvoltarea intimităţii.

Din punct de vedere psihologic, intimitatea ridică mai multe probleme şi are aspecte diferite. Le vom analiza în continuare.

Teama de intimitate. Se pun următoarele probleme : ,,De ce nu există

intimitate în unele cupluri? sau ,,De ce apare o frică de intimitate mai mare decât cea referitoare la sexualitate? ” De ce în perioada gravidităţii femeii există o tendinţă de slăbire a intimităţii dintre parteneri ?

Multe cupluri care doresc să atingă un grad mai mare de intimitate sfârşesc prin a se îndrepta în direcţia opusă apropierii mai ales în perioadele cruciale pentru evoluþia cuplului (concepţia, graviditatea, naşterea copiilor). Intimitatea dă naştere la anxietate, producând, în felul acesta, îndepărtarea partenerilor.

Fiecare cuplu încearcă să impună o serie de comportamente care tind uneori să se îndrepte sau să se apropie, reuşind să menţină, cu ajutorul unor aranjamente continue, într-o direcţie sau alta, o distanţă ideală între membrii acestui cuplu, asigurând o stare optimă de intimitate şi evitând astfel anxietatea.


145

De ce intimitatea poate genera anxietate ? Întrucât intimitatea comportă capacitatea de a avea o încredere deplină în celălalt, abandonând propriile măsuri de apărare, de a se ,,arăta aşa cum este” şi fără a avea teamă că celălalt va profita de aceste ,,momente” sau de ,,punctele sale slabe”.

În cadrul unui cuplu intimitatea poate fi verbală sau nonverbală. Intimitatea verbală constă în capacitatea de a comunica, prin intermediul limbajului, emoţiile şi sentimentele cele mai intime celorlalţi membri ai familiei.

În sexologie însă, latura neverbală a comunicării cuplului este mult mai importantă în aspectele intimităţii, fiind raportată în primul rând la sfera senzorială.

Intimitatea neverbală implică două elemente comportamentale: unul individual şi altul relaţional.

Elementul individual poate fi definit ca reprezentând contrariul pudorii, al izolării. El reprezintă capacitatea de a comunica cu corpul, de ,,a-ţi arăta corporalitatea” sau de ,,a o pune în joc” sub aspect fizic, dar mai puţin erotic. Este o autoacceptare a sinelui şi a propriului corp, sau o mai bună manieră de ,,a trăi în armonie cu tine însuţi”.

Elementul relaţional constă în a refuza ca partenerul ,,să se arate”, în a nu resimţi dezgust sau intoleranţă faţă de manifestările corporale, neerotice ale celuilalt. În acest caz, totul depinde de capacitatea de ,,a se accepta”, întrucât dacă refuzi propriul tău corp este la fel de greu să-l accepţi pe cel al altuia. Acest aspect are o mare valoare comunicaţională în funcţionalitatea intimă a cuplului.

Imaginea de sine a gravidei mai ales în dimensiunea eului fizic, corporal, se modifică foarte mult pe tot parcursul sarcinii, constituindu-se astfel contradicţii între propria imagine anterioară sarcinii, cea idealizată a gravidei sănătoase, şi cea actuală.

Este posibil ca gravida să aibă dificultăţi în a-şi exprima liber, prin propriul său corp, trăirile şi totodată de a accepta în


146

felul acesta ,,să se deschidă” celorlalţi. Această ,,barieră fizică” este rezultatul unei educaţii excesiv de rigide în ceea ce priveşte pudoarea sau neacceptarea modificărilor corporale: creşterea în greutate. În această situaţie, dacă ea se manifestă, va produce dezgust, iritaţie, refuz, atitudini care reprezintă o veritabilă alarmă pentru funcţionarea emoţională a cuplului respectiv.

Intimitatea şi comunicarea senzorială.

Intimitatea neverbală se menţine prin toate comportamentele care favorizează comunicarea senzorială.

Intimitatea sexuală reclamă însă cea mai mică distanţă posibilă între două persoane. În cazul acestui tip de ,,distanţă” comunicarea este în primul rând senzorială, iar percepţia vizuală îşi pierde din importanţă. Canalele senzoriale cele mai importante sunt mirosul, pipăitul şi percepţiile termice.

Simţurile joacă un rol mediator în comunicarea individului cu lumea exterioară, întrucât se poate afirma că percepţiile sunt baza ,,simţului realităţii”. Se poate spune că realitatea unui cuplu există, sau se bazează, în egală măsură pe comunicările senzoriale care circulă liber în interiorul acestuia şi implicit în intimitatea sa.

În raport cu canalul verbal, comunicarea senzorială are avantajul de a fi mediată, fără a cere elaborări cognitive speciale ale mesajului, şi, având un caracter elementar, direct, imediat, nu se poate preta la confuzii.

Dintr-o perspectivă mai largă, intimitatea este definită ca fiind o calitate particulară pentru două persoane, aceea de a fi apropiate sub aspect emoţional-afectiv. Această legătură afectivă se bazează pe următoarele aspecte: atenţii reciproce şi responsabilitate, încredere, comunicare deschisă, sinceră a sentimentelor şi senzaţiilor; schimb deschis şi total de informaţii între parteneri, comunicare reciprocă; realizarea unei securizări reciproce prin sprijinirea unui partener prin celălalt.


147

Secretul menţinerii cuplului pare să se dezvăluie în

valenţele infinit motivatorii ale intimităţii psihologice. Intimitatea psihologică (cf. Oslon 1975, 1977)

reprezintă un construct complex alcătuit din 7 dimensiuni:

• intimitatea emoţională;

• intimitatea intelectuală;

• intimitatea socială şi recreaţională;

• intimitatea fizică (nonsexuală);

• intimitatea sexuală;

• intimitatea temporală;

• intimitatea spirituală.

Intimitatea emoţională exprimă nevoia de a comunica

şi împărţi cu partenerul toate sentimentele tale atât pozitive

(fericire, voioşie, bună dispoziţie) cât şi negative (supărare,

nefericire, frică, ruşine, singurătate, oboseală).

Intimitatea intelectuală exprimă nevoia de a comunica

şi de a împărtăşi partenerului idei, gânduri, credinţe importante

pentru tine şi evoluţia ta în planul cunoaşterii.

Intimitatea socială şi recreaţională exprimă nevoia

partenerilor de a se angaja în calitate de cuplu în experienţe

sociale cât mai diverse.

Intimitatea fizică (nonsexuală) exprimă nevoia de

apropiere fizică şi contact corporal cu partenerul propriu.

Apropierea fizică include experienţe precum ţinutul de mână,

strânsul/ţinutul în braţe reciproc, dansurile lente, atingerile

nonsexuale, sărutul dacă nu este un preludiu la o relaţie

sexuală, dormitul în acelaşi pat cu partenerul, plimbatul

împreună braţ la braţ.

Intimitatea sexuală exprimă nevoia de apropiere fizică,

contact corporal, implicare şi interacţiune care sunt special

construite pentru a stimula, excita şi satisface sexual. De

asemenea ea exprimă nevoia de comunicare, împărtăşire şi

exprimare a gândurilor, sentimentelor, dorinţelor şi fanteziilor

sexuale.


148

Intimitatea temporală arată dimensiunea de timp fizic trăit împreună cu partenerul.

Intimitatea spirituală exprimă nevoia de împărtăşire a propriilor gânduri, sentimente, credinţe religioase precum şi practicile de căsătorie religioasă, ritualuri, experienţe religioase.

H. S. Kaplan consideră intimitatea drept o calitate particulară a două persoane de a fi aproape sub aspect emoţional, cu alte cuvinte de a dizolva orice distanţă psihologică ce ar putea bara o comunicare completă şi autentică. Ea induce o maximă transparenţă în raporturile dintre două persoane, susţinută de atenţie, responsabilitate şi încredere mutuală, comunicare sinceră a sentimentelor şi senzaţiilor, fără apărări şi disimulări, atunci când unuia dintre parteneri i se întâmplă ceva sub aspect emoţional.

În cuplul erotic, intimitatea este importantă pentru că ea determină calitatea vieţii şi a dragostei, afirmă Kaplan în consens cu terapeuţii familiei, chiar dacă sexologii opinează mai puţin frecvent pentru acest punct de vedere.

6.5. Metode de consiliere pentru parturiente şi familiile acestora

Asistenţa acordată viitoarei mame pe tot parcursul gestaţiei, ca şi a naşterii propriu-zise necesită asumarea unor importante obiective de natură psihologică lamentabil neglijate încă de lumea medicală. Astfel se recomandă nu numai contabilizarea parametrilor săi fiziologici, dar şi testarea sa psihică (cf. Verny şi Kelly, 1982, apud. Munteanu A.)

Este recomandabil ca încă de la începutul sarcinii, gravida să cunoască unele date esenţiale despre naştere, cine este medicul şi mai ales moaşa care o va asista, în ce unitate spitalicească se va desfăşura evenimentul, prin ce metodă va


149

naşte, dacă soţul are acces în sală, dacă i se permite copilului să rămână lângă ea după naştere.

Procedând la o ierarhizare a principalelor tipuri de

naştere, D.B.Cheek şi colab (apud. Verny , Kelly, Munteanu) menţionează următoarea configuraţie: • naşterea pe cale naturală, fără riscuri, • naşterea prin cezariană, care în pofida unei mode mult

răspândite la un moment dat, s-a dovedit doar o alternativă de ultimă instanţă, deoarece privează copilul de acele inegalabile trăiri senzuale, cu care se acompaniază naşterea normală, trăiri pe care nimic nu le va mai putea compensa ulterior. Indivizii născuţi pe această cale vor prezenta unele carenţe în percepţia spaţiului şi a propriei scheme corporale, în plus, se vor caracteriza prin exacerbarea nevoii de tandreţe şi de căldură umană (inclusiv de contact fizic prin îmbrăţişare);

• naşterea în prezentaţie pelvină, • naşterea cu circulară de cordon pericervicală

provoacă pentru scurt timp jugulări terifiante ale fluxului respirator, ce pot marca individul printr-o serie de tulburări psihice sau prin apariţia unei sensibilităţi exagerate la nivelul gâtului, concretizată prin deglutiţie anevoioasă, faringite, laringite, etc.

• naşterea prematură care comportă un grad de risc cu atât mai accentuat cu cât imaturitatea produsului de concepţie este mai mare.

În principiu se acceptă că un copil născut înainte de a 32 a săptămână de sarcină este prematur. Desigur acest lucru se acompaniază de carenţe fizice şi psihice.

Într-o cercetare realizată în Germania de către D. Walke şi R. Mayer (pe un lot de 264 de copii născuţi prematur, cercetare ale cărei rezultate au fost publicate în revista “Psihologia heute“(ianuarie, 1998, apud. Munteanu), se pun în


150

evidenţă câteva aspecte interesante. Mai întâi s-a constatat că handicapul prematurităţii nu poate fi total eliminat chiar dacă după naştere, copilul respectiv beneficiază de condiţii socio-umane optime.

Mai apoi s-a demonstrat că faţă de copiii născuţi la termen, cei prematuri înregistrează rezultate mai slabe în privinţa coeficientului de inteligenţă, al limbajului (capacitate de înţelegere, articulare şi vorbire), al prelucrării informaţiilor simultane etc., în schimb rămân neafectate capacitatea de învăţare şi dezvoltare la copilul născut prematur.

Autorii respectivi atrag atenţia şi asupra efectelor lamentabile pe care terapia intensivă o exercită asupra prematurilor (prin excesul de lumină, zgomot şi manevre medicale versus absenţa suportului uman, ceea ce o transformă într-o veritabilă terapie invazivă.

În concluzie, se optează pentru un tratament mai blând, mai îndelungat, adică mai puţin stresant, ce potenţează şansele de recuperare a copilului prematur.

Specialiştii manifestă rezerve în legătură cu naşterea

provocată deoarece, atât mama cât şi copilul reacţionează contratimp iar această lipsă de sincronizare a conduitelor aferente naşterea îngreunează desfăşurarea dar în acelaşi timp prejudiciază calitatea ataşamentului ce trebuie să se instituie între mamă şi copil.

Optimizarea asistenţei femeii gravide presupune generalizarea cursurilor de pregătire atât în vederea naşterii propriu-zise cât şi pentru însuşirea unor cunoştinţe indispensabile îndeplinirii rolului său matern. Există astăzi o multitudine de metode prin care gravida îşi exersează capacitatea de a-şi armoniza trupul şi psihicul pentru ca naşterea să se desfăşoare în condiţii cât mai suportabile.


151

1. Metoda Lamaze sau psihoprofilactică

Metoda Lamaze a pregătirii pentru naştere,

psihoprofilaxis, este cea mai des întâlnită metodă din Statele

Unite. Metoda psihoprofilactică a fost mai întâi folosită în

Rusia de dr. Nicolaiev şi Velvosky. Este bazată pe teoria lui

Pavlov, cea a reflexelor condiţionate.

Ferdinand Lamaze, obstretician francez, a studiat

tehnica în Rusia şi a introdus-o în Franţa. Metoda a fost

introdusă în Statele Unite la sfârşitul anilor 1950 după ce

americanca Marjorie Karsuel a scris o carte despre experienţa

sa de naştere Lamaze. Alături de ea, Elizabeth Beng a avut

mare succes în metoda Lamaze în Statele Unite şi în

formaţiunea pentru psihoprofilaxie în obstetrică.

Bazele teoriei

Dr. Lamaze a definit durerea în timpul travaliului

naşterii ca un răspuns condiţionat ce poate fi diminuat formând

noi răspunsuri condiţionate care să contraatace şi să elimine

durerea. Alţi factori care pot contribui la producerea durerii

sunt credinţele despre naştere şi frica de durere sau

complicaţii, care rezultă în primul rând din lipsa de cunoştinţe

despre travaliu şi procesul naşterii.

Din punct de vedere bio-fiziologic, intensitatea

senzaţiei dureroase este dependentă de excitantul dureros

(contracţia uterină ) şi starea scoarţei cerebrale. Durerea

reprezintă în general o funcţie a cortexului, materializată prin

conştientizarea stimului dureros. Durerea din timpul naşterii de

datorează transmiterii spre cortex a incitaţiilor

interoreceptorilor genitali, caracteristice travaliului şi

perceperii acestor incitaţii, de către scorţă ca senzaţie

dureroasă.


152

Durerea din timpul naşterii nu este necesarã evoluţiei

normale a travaliului după, cum susţin unii obstetricieni. De

cele mai multe ori, durerea asociată emoţiei dereglează chiar

evoluţia fiziologică a naşterii.

De aceea, un prim scop în metoda Lamaze, este

eliminarea fricii în timpul travaliului şi în procesul naşterii. O

mare parte a travaliului poate fi desfăşurată prin stimularea

unor reflexe condiţionate prin tehnicile de respiraţie în timpul contracţiei.

Tehnicile de respiraţie nu numai că funcţionează ca

activitate deversă ci inhibă stimulul de durere, dar produc şi

oxigenul adecvat şi încurajează relaxarea.

O atitudine pozitivă se reflectă în toate componentele

psihoprofilaxiei, care readuce la normal comportamentul.

Un alt element principal este instructorul (antrenorul)

sau persoana de ajutor (partenerul) cu rol cheie în inducerea

comportamentelor pozitive.

Conţinutul programului Deşi o importanţa deosebită se dă tehnicilor de

respiraţie şi relaxare, o informaţie în plus se obţine la orele de

Lamaze, prin analiza unor aspecte cum ar fi schimbările fizice,

disconfortul şi măsurile de uşurare a acestuia, modificările

anatomice şi trăirile psihologice din timpul naşterii, exerciţiile

pentru naştere şi pentru creşterea fetală şi dezvoltarea

sănătoasă a viitorului copil.

Tehnici de autoajutorare psihoprofilactică în perioada pregătirii naşterii specifice Metodei Lamaze

Exerciţii pentru corp: pregătirea muşchilor şi tonifierea

musculară în perioada dinaintea naşterii.

Relaxarea activă: relaxarea muşchilor corpului conştient sau

prin sugestie.


153

Punctul focal: creşterea concentrării şi îndreptarea atenţiei

spre altceva decât spre contracţiile musculare din timpul

travaliului.

Tehnici de respiraţie: obţinerea unui efort concentrat asupra

respiraţiei, îndepărtându-se atenţia de la contracţie şi

reducându-se intensitatea disconfortului, astfel obţinându-se un

supliment de oxigen mamei şi copilului.

Măsuri pentru confort: eliminarea disconfortului în timpul

travaliului folosind activităţi confortabile.

Antrenorul: are rol de ajutor, încurajare, înţelegere şi asistenţă

în folosirea celorlalte metode.

Medicamente: calmante pentru producerea relaxării şi

confortului pentru ca celelalte metode să poată fi folosite mai

eficient. Dr. Lamaze se referă la metoda psihoprofilactică ca la

o manevră analgezică şi crede că folosirea medicamentelor nu

este necesară când metoda este aplicată corect.

,,Etape” generale în programul de pregătire a naşterii

Cuplul care va avea un copil va participa pe un interval

de 6 săptămâni la orele pentru pregătirea naşterii în metoda

Lamaze, în care vor învăţa bazele anatomice, fiziologice şi

elemente de dezvoltare a fătului, exerciţii pentru corp, tehnici

de relaxare şi respiraţie, precum şi alte metode folositoare

pentru confortul din timpul naşterii.

Pregătirea le va permite gravidelor să se informeze şi să

ştie la ce să se aştepte pentru ca să îndepărteze frica şi

tensiunea.

Orele de Lamaze vor promova naşterea ca pe o experienţă pozitivă şi vor încuraja comunicarea şi ajutorul în cuplu.

De asemenea sunt discutate în detaliu schimbările

fiziologice şi psihologice care au loc în timpul naşterii. Sunt

discutate şi alte metode ca: cezariana, folosirea instrumentelor


154

la naştere, extracţia. Informaţiile oferă parturientei îi reduce neliniştea atunci când se va utiliza o altă modalitate a naşterii, decât cea naturală.

Orele din programul postnatal oferă sfaturi pentru proaspeţii părinţi, pentru hrănirea copilului, reglări postnatale, contracepţie.

Scopul clientei Succesul clientei în pregătirea naşterii se bazează pe

scopurile ei individuale de a privi naşterea ca pe o experienţă pozitivă şi pe abilitatea ei de a folosi cunoştinţele şi priceperile câştigate în timpul programului de pregătire.

Consilierul trebuie să rămână flexibil în metoda de învăţare, să asiste clienta în stabilirea scopurilor reale prin cunoaşterea necesităţilor ei individuale.

În orele Lamaze sunt învăţate 5 tehnici de respiraţie,

primele 4 specifice travaliului şi ultima, respiraţia din timpul naşterii:

-respiraţia înceată, calmă; -respiraţia calmă, modificată;

-respiraţia treptată, uşoară; -respiraţia treptată, modificată ; -respiraţia din timpul naşterii.

Tehnici de respiraţie

1. Respiraţia înceată, calmă Aceasta este o respiraţia relaxată într-un mod mai uşor

decât de obicei. Parturienta îşi poate folosi nasul sau gura pentru inspirare sau expirare, cum se simte mai confortabil. Această respiraţie produce o bună oxigenare şi conduce la relaxare.


155

Ghid practic

Se recomandă ca întotdeauna să începi şi termini practica pentru atenuarea durerilor din timpul contracţiilor printr-o respiraţie adâncă. În timp ce practici respiraţia calmă, localizezi un punct ; şi în timp ce respiri numără: inspiră 2,3,4, expiră 2,3,4 şi încearcă să fii calmă. Practică respiraţia concomitent cu contracţiile simultane la diverse nivele, începând cu o contracţie de 30-45 secunde, apoi crescând nivelul şi progresând cu alte tehnici de respiraţie. După ce ai învăţat respiraţia calmă, înceată, poţi trece la cea calmă, modificată.

2. Respiraţia calmă, modificată Aceasta este o respiraţie puţin mai rapidă decât de

obicei. Respiraţia este cu oprire şi hiperventilaţia este posibilă, dacă respiri mai repede. Începe încet, cu prima contracţie şi continuă să alertezi respiraţia o dată cu intensitatea celeilalte contracţii.

Ghid practic

Respiră în modul în care îţi este cel mai confortabil ca să te poţi concentra asupra activităţii de respiraţie şi nu asupra sentimentului de teamă care va declanşa un efort în respiraţie.

Respiră încet, nu mai repede decât de 2 ori, respiraţia normală luând pauze din când în când. Ai grijă la semnele de hiperventilaţie (ameţeală, durere de cap, amorţeala gurii, a mâinilor) şi la măsurile corectoare (punând mâinile deasupra nasului şi gurii, inspirând aerul expirat, sau respirând într-o pungă de hârtie).

În timpul sesiunii de practică, antrenorul vă va observa semnele de tensiune. Aceasta se va asigura că ştiţi că simţiţi tensiunea şi vă va ajuta să vă relaxaţi.


156

3. Respiraţia treptată, uşoară Aceasta este realizată la fel ca şi la respiraţia treptată

modificată, doar că la intervale regulate îi este adăugat un şoc uşor pentru a crea un mod ritmic. Această tehnică cere multă concentrare şi este valabilă mai mult în stadiile active ale travaliului.

Ghid practic

a) Antrenorul dă indicaţii verbale pentru modurile de respiraţie. De exemplu, el selectează un număr între unu şi patru, care este numărul de respiraţie pe care femeia îl ia, urmat de o uşoară expirare. După aceea antrenorul alege alt număr.

Numerele sau modurile trebuie să fie variate astfel încât concentrarea mamei să se focalizeze mai mult asupra respiraţiei decât asupra contracţiilor.

b) Acest mod alternativ, folosind o respiraţie şi o pauză, poate favoriza dorinţa de a împinge.

Pentru a controla dorinţa prematură de a împinge, antrenorul dă o anumită indicaţie. Atunci gravida foloseşte un tip de respiraţie cu opriri pentru a tempera această dorinţă de a împinge.

Se începe contracţia cu două genuri de respiraţie normale.

A treia respiraţie se ţine cât ai număra până la 6 astfel încât în acelaşi timp asupra muşchilor abdominali să se exercite o forţă. Când este nevoie de mai mult aer, se ia o scurtă pauză şi se repetă procesul până când contracţia se termină. Se finalizează aceasta cu o respiraţie adâncă. Trebuie să existe siguranţa că muşchii folosiţi în exerciţii sunt relaxaţi când se împinge.

În faza anterioară de lucru când contracţiile sunt puţin neconfortabile, tehnica uşoară de respiraţie duce la relaxare şi distrage atenţia de la contracţii. Respiraţia treptată uşoară este una relaxantă la parturientele cu respiraţie normală. Nu


157

contează dacă ele respiră pe nas sau pe gură. Punctul cheie este să respire confortabil şi uşor.

4. Respiraţia treptată, modificată Odată ce contracţiile devin mai puternice, clientei îi

este din ce în ce mai greu să se concentreze asupra respiraţiei. Ea trece la o respiraţie mai rapidă numită respiraţie treptată modificată. Cu această respiraţie modul de a inspira şi expira este o dată, chiar de două ori mai rapid decât în mod normal.

Hiperventilaţia este posibilă în tehnicile de respiraţie mai rapidă când clienta respiră mai mult dioxid de carbon şi nu există o echilibrare între oxigen şi dioxidul de carbon cauzată de o respiraţie prea alertă sau prea adâncă.

Este important să se instruiască clienta asupra semnelor şi simptomelor hiperventilaţiei: ameţeli, dureri de cap şi amorţiri în jurul gurii şi a mâinilor. Pentru a corecta balansul, clienta pune mâna deasupra nasului şi gurii şi inspiră aerul expirat. O altă tehnică pentru echilibrare este şi respiraţia într-o pungă de hârtie. Această tehnică ajută în faza tranziţională de lucru mai ales când clienta simte o dorinţă prematură de a împinge. Când este nevoie, acest mod poate fi alternat, o respiraţie şi o pauză ca să atenueze dorinţa de a împinge. 5. Respiraţia în timpul naşterii În timpul celui de al doilea stadiu al travaliului există mai multe tehnici de respiraţie care pot fi folosite. Þinerea respiraţiei se face prin două respiraţii adânci la începutul contracţiei. Apoi, a treia respiraţie se ţine în timp ce forţa interioară este exercitată asupra muşchilor abdominali şi perineul este relaxat. Antrenorul numără până la 6 apoi mama respiră repede după care întreg procesul este repetat până ce contracţia se termină, şi în sfârşit se respiră adânc.


158

Când se doreşte o tehnică uşoară de naştere se respiră adânc dar în timpul naşterii se expiră uşor aerul inhalat.

Dacă în timpul naşterii este necesară oprirea din când în când, clienta este instruită să folosească un tip de respiraţie în care ea alternează respiraţia cu o mică oprire.

Clienta este încurajată să se relaxeze şi să respire astfel încât să se menajeze împotriva stresului şi situaţiilor neconfortabile din timpul zilei. În timpul travaliului, parturienta va observa că practicile învăţate cu antrenorul sau persoana care a ajutat-o vor deveni răspunsuri condiţionate şi îi vor fi necesare pentru o experienţă de naştere pozitivă.

Sugestii pentru practicarea tehnicilor de respiraţie

În practicarea tehnicilor de respiraţie sunt utile

următoarele observaţii : 1. Respiraţia nu se face în mod individual; relaxarea este cheia succesului ; 2. Întotdeauna se începe cu o respiraţie uşoară pentru că are un efect psihologic de calmare şi diminuează efectul de stres. După aceea, respiraţia nu este nevoie să fie folosită într-o anumită ordine, ci trebuie să se folosească tehnica cea mai accesibilă ; 3. Antrenorul trebuie de asemenea să practice respiraţia cu persoana în cauză, să asiste gravida în alegerea modului de respiraţie. 4. Respiraţia trebuie să fie făcută într-un mediu calm, relaxant, cu muzică liniştită. Folosiţi muzica care vă place. Lucrând pe o muzică liniştită în asociere cu relaxarea, veţi avea succes în timpul travaliului ; 5. În practicarea exerciţiilor de relaxare trebuie să se dea atenţie la modul de respiraţie : să se lucreze cu o respiraţie liniştită, să se folosească o respiraţie normală, adâncă şi uşoară, inspirând pe nas şi expirând pe gură pentru relaxare;


159

să se observe cum diferite poziţii afectează respiraţia şi să se folosească această informaţie în timpul travaliului.

În concluzie, Metoda Lamaze, ajută femeia investind-o cu un rol activ şi responsabil pe tot traseul travaliului şi al expulziei.

În consecinţă, printr-un antrenament liber asumat şi urmărit cu sârguinţă şi stoicism, gravida îşi însuşeşte unele tehnici de relaxare muscular şi de respiraţie, care îi vor permite să îşi estompeze chinurile provocate de contracţii, dar în acelaşi timp să îşi domine sentimentele de teamă şi insecuritate.

Alte metode de naştere

Metoda Bradley deplasează accentele dinspre

antrenamentul fizic către cel psihologic, urmărind realizarea unui climat afectiv, absolut necesar. Ca urmare, naşterea nu mai este privită ca un episod sumbru, dramatic, ci ca o veritabilă sărbătoare în care triumfă coeziunea şi spiritul de echipă, ce se instituie cu această ocazie, nu numai între membrii familiei ci şi între aceştia şi personalul medical.

Metoda insistă pe necesitatea asanării vieţii afective a cuplului de toate asperităţile şi dizarmoniile acumulate.

Această metodă foloseşte multe tehnici similare psihoprofilaxiei lucrând natural cu corpul şi folosindu-se tehnici de respiraţie adâncă, relaxare şi antrenare a condiţiei fizice. Folosirea medicamentelor este interzisă.

În plus, femeia este invitată ca în timpul travaliului să nu îşi reprime şi cu atât mai puţin să nu îşi intelectualizeze trăirile, ci să le exprime cât mai liber.

Chiar dacă este subsidiară, pregătirea fizică a gravidei nu rămâne total neglijată, dovada este setul de mişcări abdominale şi pelvine pe care viitoarea mamă trebuie să le deprindă în vederea naşterii. Concomitent ea este instruită şi în


160

privinţa unor norme alimentare majore ce trebuie respectate

(cf. Munteanu. A).

Metoda Psihosexuală a fost elaborată de Sheila

Kitzinger şi se bazează pe a credinţa că naşterea face parte din

spectrul sexualităţii vieţii unei femei.

Ea asociază faptul de a fi însărcinată cu întreaga

dimensiune psihosexuală a femeii şi relaţia ei cu familia.

Imaginaţia este una din tehnicile majore folosite pentru

relaxare. De asemenea este folosită şi exersarea relaxării

împreună cu persoana care o ajută folosind stimularea tactilă

pentru diminuarea tensiunii. O altă arie este relaxarea

perineului prin slăbirea voluntară a muşchilor perineali.

Metoda Leboyer a fost lansată de autorul ei într-o carte

celebră : « Pour une naissance sans violance» din anul 1974

care s-a bucurat de o largă audienţă. Această metodă se

individualizează prin câteva amănunte semnificative. Concret

este vorba de uzanţa unor mici strategii cu efecte pozitive

neaşteptate. Mai întâi că, întregul ritual al naşterii se consumă

într-o lumină difuză, discretă, şi fără stridenţe sonore.

Imediat după expulzie şi înainte de pensarea

ombilicului, noul născut este plasat pe abdomenul matern şi

mângâiat cu blândeţe. După 4-5 minute se procedează la

secţionarea cordonului ombilical, după care i se face prima

baie şi nou-născutul este înfăşat. (cf. Munteanu, A.)

Metoda Ceaikovski, a naşterii sub apă a fost iniţiată de

autorul ei în urmă cu peste un sfert de veac şi care încearcă să

salveze naşterea de excesele tehnologizării, redându-i o parte

din contururile ei naturale.

Pentru a beneficia de această formulă, gravida trebuie

să dobândească în prealabil o serie de abilităţi, inclusiv să îşi

învingă teama faţă de apă. Naşterea se desfăşoară de preferinţă

într-un cadru natural (mare, lac, etc.) fiind asistată de câteva


161

persoane apropiate. Plasarea femeii într-un mediu acvatic îi atenuează virulenţa durerilor provocate de contracţii şi îi conferă o mare dezinvoltură şi libertate în mişcare, ceea ce îi uşurează expulzia copilului.

La rândul său, bebeluşul, născut în asemenea condiţii are parte de un mediu postnatal comparabil cu cel uterin. Încă înainte de tăierea ombilicului, unii dintre nou născuţii respectivi au fost antrenaţi împreună cu mamele lor la cea dintâi lecţie de înot subacvatic. Naturaleţea şi abilitatea mişcărilor probate de ei în acest dans insolit, certifică ideea că apa este leagănul vieţii. Exigenţele metodei nu se întrerup odată cu încheierea naşterii propriu-zise, deoarece copiii în cauză vor fi supuşi unui program de gimnastică specială, menită să le dezvolte nu numai vigoarea, supleţea, elasticitatea trupului ci şi robusteţea şi armonia spiritului.

Umanizarea naşterii poate fi realizată nu numai prin utilizarea acestor metode cu destinaţie precisă ci şi a unora care, deşi au fost concepute din cu totul alte motive pot deservi la acest nobil deziderat : diverse tehnici de respiraţie yogină, controlul mental Silva, sofrologia, etc.(cf. Munteanu, A.).

În legătură cu sarcina şi actul naşterii, ca atare, sofrologia (care urmăreşte obţinerea unei armonii depline între trei instanţe majore ale umanului : trupul, psihicul şi spiritul) reiterează câteva exigenţe (R. Abrezol, 1988, apud. Munteanu A., 1998) : • Pregătirea gravidei pentru acest eveniment să înceapă prin

modalităţi adecvate, încă din primele săptămâni de gestaţie. Astfel se pune problema ca viitoarea mamă să-şi însuşească unele tehnici de relaxare şi respiraţie corectă, dar şi arta de a privi naşterea în perspectiva unei gândiri pozitive. Concret, în timpul unor exerciţii de relaxare profundă, femeia trebuie să îşi programeze desfăşurarea momentului respectiv, apelând la cele mai optimiste culori,


162

• Pe toată durata gestaţiei, mama să probeze permanent faţă

de copilul pe care îl poartă un comportament tandru şi

atent, concretizat în mesaje pline de afecţiune, securitate şi

optimism la care să se adauge obiceiul de a audia frecvent

partituri muzicale suave şi de a vorbi cât mai mult

fetusului ;

• Cât priveşte poziţionarea femeii în timpul naşterii propriu-

zise, sofrologia recomandă statul pe vine, ca fiind varianta

cea mai optimă deoarece presiunea suplimentară de care se

însoţeşte această postură, sporeşte eficacitatea contracţiilor,

iar copilul suferă mai puţin, fiind plonjat mai repede afară. ;

• Având în vedere că primele minute de existenţă postnatală

sunt capitale pentru destinul general al copilului respectiv,

naşterea trebuie să se desfăşoare într-un climat securizant şi

cât mai ospitalier, cu lumină dulce, odihnitoare, şi pe un

fond muzical discret dar învăluitor. Noul născut este aşezat

imediat după naştere în contact cu trupul matern, fără a-i

întrerupe încă legătura prin cordonul ombilical. Deoarece

propaspătul născut este capabil să recunoască cu

promptitudine vocile părinţilor săi, se recomandă ca pe

timpul naşterii să vorbească numai aceştia, restul asistenţei

rămânând în tăcere. Dacă şi tatăl a frecventat cursurile

pregătitoare ale naşterii, alături de partenera sa, el este cel

care va întrerupe legătura ombilicală cu mama, făcându-i

prima baie şi apoi îmbrăcându-l.

Trecând în revistă tehnicile menţionate, constatăm că ele

prezintă şi un alt avantaj, deloc neglijabil, şi anume acela că pe

parcursul travaliului şi al naşterii propriu-zise nu trebuie să se

apeleze pentru a estompa durerile la tot felul de medicamente

(a căror nocivitate asupra copilului a fost dovedită cu

prisosinţă) deoarece uzitează de mijloace prin excelenţă

netraumatizante.


163

6.6. Programe pentru asistenţa diferenţiată a

gravidelor- pre şi pospartum Aceste programe se practică în clinicile din Statele Unite ale Americii dar pot fi adaptate şi pentru alte centre în care se practică consilierea psihologică pre şi postnatală.

1. Programe pentru gravidele multipare

Ele sunt oferite de unele asistente, moaşe sau instructori specializaţi în asistenţa în timpul travaliului şi al naşterii.

Conţinutul programului În programul, adaptat gravidei multipare se reiau

noţiunile privind modificările anatomice şi fiziologice din timpul travaliului şi al procesului naşterii, tehnici de respiraţie, metode de relaxare, sau alte tehnici pe care clienta le-a învăţat în programul adaptat primei sarcini (program pentru primipare).

O scurtă discuţie despre naşterea prin cezariană, proceduri, variaţii şi procesul naşterii, sunt puse în discuţie în cazul în care gravida a trecut prin acestea. Pentru a se cunoaşte necesităţile clientei este important de ştiut cum a fost receptată experienţa naşterii anterioare şi de ce parturienta are nevoie de un nou curs.

Deoarece metodele de pregătire a naşterii şi stilurile de învăţare sunt diferite este necesar să se lase clienta să demonstreze cele învăţate anterior.

De multe ori este greu pentru cuplu să participe la aceste programe, să găsească timp să practice orele de respiraţie şi relaxare datorită cerinţelor copilului sau copiilor. Instructorul însă sugerează găsirea timpului de a practica şi-i


164

încurajează să se concentreze şi asupra metodelor mai puţin

eficiente din timpul naşterii anterioare.

2. Programul pentru naştere prin cezariană

Aceste ore sunt oferite clientelor care fie au avut o

naştere prin cezariană, care fie anticipează una. Ele sunt

asemănătoare cu programul de pregătire a unei naşteri normale

pentru a pregăti clienta din punct de vedere fizic şi psihic.

Operaţia cezariană îşi are originea în obiceiul romanilor

(dinn timpul împăratului roman Cezar) care, în cazul unul

accident, tăiau cadavrul gravidei pentru a salva copilul.

Copilul se naşte practicându-se o incizie în abdomenul

şi uterul mamei. Uneori cezariana este programată dinainte,

alteori decizia este luată de urgenţă, pentru că travaliul nu

progresează normal sau copilul suferă.

Printre motivele pentru care se alege operaţia cezariană

se pot include :

• Suferinţa fetală atunci când copilul are dificultăţi

din pricina travaliului sau comprimării cordonului

ombilical,

• Probleme ale placentei (placenta previa),

• Prezentare anormală în care copilul stă cu fesele sau

picioarele la intrarea pelvisului, deşi uneori poate fi

repoziţionat, rotit pentru a permite o naştere

vaginală, normală,

• Disproporţie între capul prea mare al copilului şi

pelvisul prea mic al mamei,

• Boli ale mamei ca diabetul sau herpesul genital,

activ.

Conţinutul programului Un lucru pozitiv este că acest program se referă la

naşterea prin cezariană ca la una normală, nu ca la o operaţie.


165

Multe cliente care au trecut printr-o astfel de experienţă nu se

simt bine, fie pentru că nu au fost pregătite pentru o astfel de

naştere, fie pentru că au fost pregătite pentru o naştere vaginală

şi a fost necesară una prin cezariană. Prin deschiderea discuţiei

despre o astfel de naştere, clientei i se dă posibilitatea de a

identifica şi de a vorbi despre sentimentele ei, negative sau

pozitive în legătură cu naşterea prin cezariană.

Conţinutul orelor de naştere prin cezariană trebuie să

includă informaţia care o pregăteşte mental, fizic şi psihic

pentru naştere.

Pregătirea fizică fitness este esenţială clientei cu naştere

prin cezariană. Condiţia corpului o pregăteşte pentru stresul

naşterii chirurgicale şi duce la o recuperare mai rapidă.

Sunt învăţate exerciţiile care implică fitness, tonus

muscular şi circulaţie. Exerciţiile sunt asemănătoare celor

învăţate de mamele cu naştere vaginală.

Relaxarea este importantă în naşterea prin cezariană ca

şi în naşterea naturală. De cele mai multe ori, gravida se află

într-o stare mai accentuată de stres şi tensiune în naşterea prin

cezariană datorită anticipării nervoase a chirurgiei, a temerii de

durere şi a complicaţiilor. Tehnicile de relaxare sunt benefice

pentru perioada de stres.

O discuţie despre procedura din spital, testul de

laborator, Razele x, determinarea maturităţii fătului, pregătirea

pentru operaţie, ajută clienta, şi îndepărtează teama. Această

discuţie include şi sfaturi despre folosirea medicamentelor

analgezice şi anestezia pentru cezariană.

Procesul este descris de la început, în sala de operaţie,

până la recuperare. Această discuţie detailată se axează pe

aşteptările reale ale clientei. Un film cu prezentarea

momentelor naşterii prin cezariană poate contribui la

îndepărtarea temerilor gravidei.


166

3. Programe pentru adolescentele însărcinate şi

tinerele care consumă tutun, alcool, droguri şi cafea

în timpul sarcinii

Numărul adolescentelor gravide continuă să crească.

Pentru a cunoaşte necesităţile acestora este nevoie să li

se asigure oportunităţile speciale educaţionale. Multe spitale le

oferă pregătire şi departamentele publice de sănătate realizează

programe educaţionale la cererea acestora.

Adolescenta însărcinată are nevoie de informaţie în

legătură cu hrănirea şi îngrijirea prenatală pentru a-şi asigura

sănătatea în timpul sarcinii. Grupurile de ajutor sunt valabile şi

pentru mamele singure.

Programul de pregătire a naşterii o face pe tânără să se

simtă binevenită şi comfortabil pentru ca ea să beneficieze de

această experienţă. Dacă un anumit program nu i se potriveşte,

se iau măsuri pentru a nu se simţi izolată.

De cele mai multe ori, ea nu primeşte ajutor de acasă,

de la părinţi sau de la partenerul săi şi atunci manifestă o

atitudine de teamă şi respingere a copilului.

Pe lângă ajutorul emoţional, grupul mai poate avea

nevoi legate de probleme financiare, lipsă de educaţie şi posibil

lipsa familiei şi a ajutorului social. Din păcate, de multe ori,

adolescentele nu caută programe educaţionale şi grupuri de

ajutor. Un instructor înţelegător, cu o atitudine pozitivă joacă

un rol foarte important în învăţarea şi asistarea unei tinere

însărcinate. El trebuie să caute mereu un plan de învăţare

pentru nevoile clientei.

O categorie aparte de gravide care necesită asistenţă

suplimentară o reprezintă tinerele care consumă tutun, alcool

sau cafea în timpul sarcinii.

Fumatul în timpul sarcinii, în special în primul

trimestru, creşte riscul multor complicaţii ca: sângerare


167

vaginală, avort, implantarea anormală şi dezlipirea prematură a

placentei, ruperea prematură a membranelor şi naşterea

prematură.

Fumatul îngreunează nutriţia fătului prin îngustarea

vaselor uterine de către nicotină. Fumatul lezează creierul în

dezvoltare al fătului.

Copiii gravidelor fumătoare au greutatea şi

circumferinţa capului mai mici la naştere, risc crescut de apnee

(oprirea respiraţiei) şi de moarte subită în leagăn, o dezvoltare

mintală scăzută la un an, coeficient de inteligenţă scăzut,

performanţă intelectuală scăzută şi mai multe probleme de

comportament (de ex. copiii hiperactivi) în timpul şcolii,

comparativ cu cei ai mamelor care nu fumează.

Când fumează gravida, fumează şi fătul, bătăile inimii

sale cresc, în schimb el nu se poate dezvolta suficient, din lipsă

de oxigen.

Efectele fumatului asupra sarcinii sunt proporţionale cu

numărul de ţigări consumate. Reducerea ţigărilor poate fi

iluzorie, pentru că deseori fumătoarea compensează inhalând

mai adânc şi mai des, la fel se întâmplă când trece la ţigări cu

nicotină sau cu gudron scăzute.

Fumatul este o dependenţă, nu o obişnuinţă.

Dependenţa este greu de abandonat, aproape fiecare celulă din

corp este influenţată de nicotină. La această dependenţă fizică

se adaugă şi cea psihică- de senzaţie plăcută în timpul

fumatului.

Chiar şi fumatul în jurul gravidei îi agravează greţurile

şi influenţează fătul. Dacă soţul sau altcineva fumează în

aceeaşi încăpere, fătul va fi la fel de afectat, ca şi cum ar fuma

gravida.

Recomandări din timpul programului antifumat

• Insistă ca soţul să se lase de tutun cu câteva luni înainte de a concepe copilul,


168

• Gravidele ar trebui să aibă dreptul legal la un mediu nepoluat cu tutun la locul de muncă şi în alte locuri publice ; insistă ca rudele, prietenii şi colegii să nu fumeze în aceeaşi cameră cu tine.

• Momentul cel mai bun pentru a renunţa la tutun este înainte de a deveni gravidă, deoarece primele săptămâni de sarcină sunt esenţiale pentru dezvoltarea copilului.

• Deşi renunţarea la tutun poate fi unul dintre lucrurile cele mai dificile din viaţa ta, mesajul este clar : Nu fuma !

Alcoolul este un drog care poate leza atât spermatozoizii şi ovulele înainte de concepţie cât şi embrionul în dezvoltare. El trece uşor de la gravidă la făt care îl elimină de două ori mai lent. Alcoolul consumă unele substanţe nutritive şi vitamine care ar trebui să hrănească fătul. Nu se cunoaşte doza minimă de alcool pe care fătul o poate tolera fără urmări grave şi de aceea se recomandă femeilor gravide să nu consume băuturi alcoolice. Sunt gravide care după unul sau două pahare băute zilnic, nasc copii cu sindrom de alcoolism

fetal. Forma cea mai gravă este sindromul de alcoolism fetal

la gravide care consumă 4 sau mai multe pahare de vin, bere sau ceşti de alcool concentrat.

Tulburările la făt sunt : faţa caracteristică, întârziere mentală, întârzieri în creştere şi leziuni ale creierului şi sistemului nervos. În plus creşte riscul de avort şi naştere de copil mort. Asemenea nou-născuţi sunt mai subţiri, au ochii mici şi nasul scurt cu rădăcina adâncită ; pot prezenta malformaţii ale articulaţiilor membrelor, inimii şi sistemului nervos central, cu întârziere mentală şi tulburări de comportament, hiperactivitate, nervozitate excesivă şi deficit de atenţie.


169

Efectul cel mai grav al alcoolului este cel asupra

dezvoltării creierului. În primul trimestru de sarcină, consumul

de alcool este cel mai periculos.

Cafeina din cafea, ciocolată, ceaiul, cola şi alte băuturi

trec prin placentă la făt. Astfel, creşte nivelul de adrenalină, un

hormon de stres şi se produc tulburări trecătoare ale bătăilor

inimii, respiraţie rapidă şi tremurături la făt iar mai târziu poate

favoriza apariţia diabetului de tip adult.

Recomandări din timpul programului împotriva alcoolului,

drogurilor si medicamentelor

• Dacă te gândeşti să rămâi însărcinată sau bănuieşti că eşti

gravidă este bine să nu consumi deloc alcool. Dacă ai fost

obişnuită să te relaxezi seara cu un pahar de vin, încearcă

să-l înlocuieşti cu lapte cald, ceai de muşeţel, băi călduţe,

muzică, masaj, exerciţii, lectură, meditaţie. Este mult mai

uşor dacă soţul ţi se alătură în acest efort.

• Nu consuma droguri !

• Consultă medicul înainte de a lua orice medicament în

timpul sarcinii.

• Asigură-te că înţelegi clar de ce şi cum iei medicamentele,

ce efecte secundare sunt posibile şi ce metode alternative

există.

• Caută remedii nemedicamentoase pentru afecţiunile uşoare.

4. Program pentru asistenţa postpartum a mamei şi creşterea nou-născutului

Partea finală a sarcinii poate fi stresantă şi schimbătoare

în viaţa viitorilor părinti. Mama trece prin schimbări fizice şi în

acelaşi timp se confruntă cu cerinţe psihologice ale noului

status şi rol social, cel de părinte. Tatăl intră de asemenea în


170

rolul de părinte şi se astfel schimbă responsabilităţile în familie.

Aceste schimbări pot trece neobservate, dar de cele mai multe ori familia poate avea nevoie de consiliere psihologică în legătură cu ele.

Asistentele medicale pot ajuta cu informaţii pe noii părinţi în ceea ce priveşte hrănirea, dezvoltarea fizică stimularea senzorială a copilului.

Conţinutul programului În programul post partum se vorbeşte despre primul

contact al mamei cu copilul, despre îngrijirea noului – născut, a lăuzei, îngrijirea sânilor, îngrijirea perineului, emoţiile ultimei perioade, depresiile, obişnuirea familiei cu un nou membru, contracepţia, sexualitatea şi relaţiile sociale din ultima perioadă.

Unii instructori organizează programul lor de final ca pe o reuniune în care părinţii vin cu copii. Această reuniune dă posibilitatea părinţilor de a-şi împărtăşi idei, îngrijorări şi experienţe.


171

6.7. Consilierea cuplurilor în caz de infertilitate sau de

pierdere a sarcinii

Un capitol aparte pune în discuţie problematica medicală şi psihosocială şi strategiile clinice pentru cuplurile la care sarcina nu survine cu uşurinţă- cupluri care se confruntă cu pierderea sarcinii, avort, infertilitate şi tehnologiile reproductive care îşi propun să trateze infertilitatea.

Ivan Boszormenyi-Nagy şi Geraldine Sparks (1973) arătau că: loialitatea familială este în mod caracteristic bazată pe o rudenie biologică, ereditară. Continuitatea afectivă şi biologică de la o generaţie la alta formează identitatea familiei, tradiţia familiei şi miturile familiei. În consecinţă, mulţi bărbaţi şi femei trec atât prin presiuni exterioare cât şi interioare de a avea copii.

Pentru cuplurile cu probleme de infertilitate şi pentru familiile lor, biologia reproducerii nu este un proces lin care să implice selectarea partenerului, expresia sexuală, sarcina şi naşterea. În locul acestora, pot apărea implicaţii de pierderi traumatizante şi durere, sentimente de inadecvare şi invidie şi o perioadă potenţial lungă de interacţiune cu personalul medical precum şi cu consilierul psiholog care devine intim implicat în viaţa cuplului.

În plus, problematica în jurul sexualităţii, controlul şi pierderea sarcinii pot constitui fie un liant, fie un element de ruptură pentru orice cuplu care trece prin stresul pierderii de sarcină sau al infertilităţii.

Terapeuţii medicali de familie pot juca un rol important în susţinerea cuplurilor şi familiilor în aceste crize de dezvoltare. Se poate solicita ajutorul consilierilor în orice stadiu al procesului, de la diagnosticul iniţial al unei probleme, trecând prin procedurile de tratament mai complicat, la


172

probleme care aparent nu au nici o legătură între ele şi care izvorăsc din chestiuni nesoluţionate în privinţa infertilităţii sau a pierderii sarcinii.

În Statele Unite ale Americii unele clinici îşi îndrumă frecvent pacienţii cu probleme de reproducere spre persoane care să le ofere consiliere, dar aceste clinici sunt minoritare. Alţi obstetricieni şi specialişti în fertilitate pun reacţiile emoţionale ale pacienţilor pe seama stării de angoasă produsă de un diagnostic sau de o pierdere de sarcină. Unii pacienţi solicită singuri ajutorul fie din cauză că recunosc necesitatea unui sprijin din partea personalului medical, în timpul unei perioade depresive sau fiindcă au nevoie de un ajutor în ceea ce priveşte alegerea unei opţiuni în tratament.

Pacienţii cu probleme de reproducere pot stimula reacţii puternice ale terapeutului în privinţa sexului, reproducerii şi pierderii de sarcină. Terapeuţii de sex feminin pot avea o percepţie mai bună a acestor cazuri decât cei de sex masculin datorită tendinţelor biologice şi culturale, care fac din reproducere o responsabilitate mai mult a femeilor decât a bărbaţilor şi datorită unei concepţii a mai multor pacienţi că terapeuţii-femei pot înţelege mai bine şi pot oferi un sprijin mai consistent în aceste situaţii. În orice caz, deoarece societatea recunoaşte atât importanţa femeilor cât şi a bărbaţilor în creşterea copiilor şi deoarece terapeuţii de sex masculin manifestă interes în aceste domenii, pot apărea din ce în ce mai multe şanse pentru mulţi terapeuţi cu orientare în diferite sisteme terapeutice în a-şi dovedi eficienţa în aceste probleme. Cuplurile care trec prin probleme legate de reproducere prezintă în acelaşi timp dileme complexe şi provocatoare de ordin personal, interpersonal şi etic, dileme care macină centrul vital al vieţii de familie.


173

Pierderea sarcinii Când o sarcină dorită sfârşeşte printr-o pierdere,

evenimentul are drept consecinţe atât o stare de agitaţie fizică şi emoţională a femeii, cât şi un oarecare grad de stres în familie.

Din punct de vedere psihologic sarcina reprezintă o şansă de pregătire pentru a deveni părinte, inclusiv pentru rezolvarea unor conflicte anterioare nesoluţionate din evoluţia cuplului. Un final neplanificat al sarcinii are ca rezultat o pierdere dureroasă şi intervine în procesul de evoluţie în egală măsură.

Procesul de angoasă Abia în ultimii 20 de ani, societatea a început să

recunoască importanţa avortului şi a altor pierderi de sarcină.

Înainte de acea perioadă şi câteodată chiar şi acum, negarea importanţei acestei pierderi a avut ca rezultat izolarea cuplului şi a celor pentru care cuplul respectiv are o importanţă specială. Aceste situaţii erau adeseori ignorate în obstetrică.

În prezent, mulţi doctori şi spitale încearcă să inducă activ o reacţie sănătoasă faţă de procesul de angoasare.

În multe cazuri, părinţii au experienţa unei dureri puternice în privinţa pierderii sarcinii şi au nevoie de consiliere psihologică un timp îndelungat pentru a-şi reveni pe deplin.

De Frain (1991) a concluzionat că perioada medie de însănătoşire pentru familiile în care a apărut un avort este de 9 până la 15 luni, iar pentru feţi morţi la naştere sau pentru sindromul morţii spontane a fătului la naştere, până la 3 ani. Angoasa cauzată de pierderea sarcinii diferă în funcţie

de măsura în care a fost dorită sarcina, de durata sarcinii,

cantitatea de sprijin medical şi social de care dispune cuplul,


174

capacitatea cuplului de a oferi sprijin unul celuilalt, vârstele şi antecedentele de fertilitate ale cuplului. Dacă pierderea apare la un cuplu mai vârstnic, pentru care sarcina este rezultatul unui tratament îndelungat pentru infertilitate, implicaţiile pot fi altele decât în cazul unui cuplu relativ tânăr şi sănătos.

Terapeuţii de familie pot fi în situaţia de a consulta cupluri în faza actuală, care urmează imediat pierderii de sarcină sau ca rezultat al unei reacţii complicate de angoasă. Din cauza lipsei istorice a sprijinului social în cazuri de pierdere a sarcinii, această angoasă vitală (cf. Kirkley-Best şi Kellner, 1982) poate genera într-o gamă de probleme individuale şi interacţionale care pot fi sau nu recunoscute de pacienţi ca având vreo legătură cu pierderea. În consecinţă, terapeuţii care iau genograme şi antecedente familiale trebuie întotdeauna să pună întrebări specifice în privinţa datelor şi a informaţiilor despre avorturi, feţi morţi la naştere şi alte probleme de reproducere pentru a le evalua impactul pierderii sarcinii şi al angoasei prelungite. Avortul

Avorturile spontane sunt evenimente frecvente. Un avort la un stadiu avansat de sarcină poate fi resimţit altfel decât un avort la un stadiu timpuriu, dar fiecare reprezintă o pierdere şi trebuie supus unei recunoaşteri a semnificaţiei pe care o dă cuplul.

Pentru unele cupluri o pierdere timpurie este foarte dureroasă şi devine mai dureroasă prin lipsa de suport din partea familiei şi a prietenilor, care sau nu au ştiut nimic despre sarcină, sau nu apreciază semnificaţia pierderii.

Unele femei şi unii parteneri resimt chiar experienţa

momentului pierderii sarcinii ca pe o angoasă puternică.


175

Terapia de familie poate normaliza experienţa pierderii şi poate facilita ritualurile care să ducă la depăşirea angoasei.

Aşa cum se întâmplă cu multe crize, aceasta poate fi o ocazie pentru individ şi pentru cuplu de a-şi reuni forţele, de a-şi analiza scopurile în viaţă şi de a soluţiona pozitiv experienţa. Prezentăm un exemplu oferit de Kirkley-Best şi

Kellner. La un cuplu care se prezentase pentru terapie maritală,

Tracy în vârstă de 28 de ani avortase primul lor copil.

Tracy era derutată, nu dormea noaptea şi slăbise

considerabil în cele şase săptămâni de la avort. Bob în vârstă de 49 de ani îşi concentra atenţia asupra stării depresive a soţiei. Aceasta era pentru el a doua căsnicie, o relaţie care începuse cu o idilă în timpul primei căsnicii. Bob avea doi copii adolescenţi din prima căsătorie şi a spus că este de acord să aibă un copil cu Tracy, doar fiindcă ea îşi dorea atât de mult să fie însărcinată şi să fie mamă. După o reacţie iniţială de respingere a ideii de sarcină, Bob a cumpărat câteva lucruri pentru copilaş, a început să confecţioneze un leagăn şi începuse să vorbească în termeni pozitivi despre copil, chiar înainte de avort. În orice caz, după pierderea sarcinii el a început să se plângă de faptul că atitudinea lui ambivalentă dusese la pierderea copilaşului. În timpul tratamentului, cuplul a hotărât să ţină o slujbă de pomenire. Atât Tracy cât şi Bob au scris mesaje copilului pierdut.

Terapia s-a focalizat apoi pe abordarea problemelor de

încredere între parteneri, nesoluţionate până atunci în relaţia

lor.

Moartea fătului în uter Moartea fătului în uter are ca rezultat naşterea unui făt

mort, este o pierdere care apare târziu într-o sarcină, după ce a


176

trecut mult timp în care femeia şi partenerul său s-au legat de făt şi au nutrit speranţe şi vise pentru copilul nenăscut.

Strategiile clinice pentru cuplurile care au experienţa pierderii sarcinii

Terapia pentru cuplurile care au experienţa pierderii

sarcinii implică o muncă de atenuare a angoasei, angoasă cauzată de pierderea speranţelor şi viselor pentru un copil care nu va mai fi, o pierdere ce poate rămâne necunoscută familiei şi prietenilor.

O audiere empatică a cuplurilor şi familiilor, care relatează detaliat experienţa lor este elementul de bază al acestei terapii.

Specialiştii recomandă utilizarea următoarelor

strategii:

1. Recunoaşterea pierderii Recunoaşteţi activ importanţa pierderii pentru cuplu.

Încurajaţi-i să-şi vadă fătul sau copilul dacă şi-o doresc. Aceasta înseamnă în acelaşi timp să le acordaţi pacienţilor şansa de a-şi exprima durerea.

Aşteptaţi-vă ca aceşti pacienţi şi familiile lor să treacă prin reacţiile clasice ale durerii-şoc şi paralizare, căutarea şi tânjirea după copilul atât de dorit, derută şi depresie generală în recunoaşterea pierderii, reorientarea şi reconstruirea propriei lor vieţi după acceptarea pierderii.

Încurajaţi-i să facă o mormântare, sau o slujbă de pomenire sau oricare alt ritual dacă acesta este dorit. Ajutaţi-i să dispună de timpul necesar pentru a face ei înşişi o evaluare completă a evenimentului.


177

2. Normalizarea experienţei

Ascultaţi cu mare atenţie atunci când cuplul încearcă să găsească semnificaţia pierderii. Ajutaţi-l pe fiecare dintre dintre ei să ajungă la un răspuns personal, care, în cele din urmă, le poate aduce împăcarea sau mângâierea. (cf. De Frain, 1991)

Încurajaţi cuplul să comunice cu copiii lor, cu părinţii şi cu alţi membri importanţi ai familiei, precum şi cu prietenii relatându-le ce li s-a întâmplat şi includeţi-i în orice ritual care marchează pierderea.

Încurajaţi cuplurile pentru care religia oferă consolare să comunice cu preotul.

Ajutaţi cuplul să înţeleagă cum ei şi familiile lor au abordat pierderile anterioare, mai ales pierderile anterioare de sarcină. Ajutaţi-i să se decidă ce vor să menţină şi să aplice în cazul lor din aceste tradiţii şi eventual ce vor să schimbe.

Normalizaţi jelania incongruentă (cf. Peppers şi Knapp, 1980); de multe ori femeia deplânge pierderea copilului, în timp ce bărbatul îşi face griji mai mult pentru femeie. Faptul că femeia poartă sarcina, creează experienţe diferite ale sarcinii şi pierderea ei pentru bărbat şi pentru femeie.

Stilurile emoţionale diferite pot produce diferenţe şi dacă nu sunt recunoscute ca atare, ele pot avea ca rezultat neînţelegerea şi conflictul în privinţa pierderii.

3. Încurajaţi educaţia

Încurajaţi pacienţii să discute detaliile medicale ale pierderii sarcinii cu medicul, aşa încât experienţa să poată fi înţeleasă la un nivel cât se poate de complex.

Această discuţie poate ajuta la risipirea sentimentelor de culpă sau a fanteziilor că pierderea ar fi cauzată de ceea ce femeia a mâncat, a făcut sau a întâlnit (Eisinger, 1991).


178

Informaţiile medicale pot avea de asemenea implicaţii în sarcinile ulterioare.

Propuneţi cuplului să citească literatură relevantă pentru cazul lor (precum Borg şi Lasker, 1981) şi să frecventeze întâlnirile unui grup de sprijin. Mulţi oameni consideră aceste lecturi şi experienţele de grup, ca ajutoare de nepreţuit pe măsură ce încearcă să se adapteze şi să accepte pierderea neaşteptată.

4. Monitorizarea /supravegherea stării emoţionale şi fizice Încurajaţi pacienţii să-şi poarte de grijă singuri şi să îşi

monitorizeze starea fizică în anul următor. Angoasa intensă poate să accentueze/potenţeze sau să ascundă alte boli.

O femeie al cărui copil murise cu cinci luni mai

devreme avea dureri de stomac supărătoare dar nu şi-a

consultat doctorul deoarece presupunea că acestea

reprezentau simptomele unei inimi zdrobite. Este adevărat că femeia trăia o angoasă dar s-a dovedit

de asemenea că ea necesita şi o extracţie a vezicii biliare. Faceţi o selecţie a reacţiilor de angoasă paroxistice şi

persistente precum autoiluzionarea, stări suicidale, stări de flash-back (reveniri în timp) şi reacţii disproporţionate de răspuns la crize ulterioare (Peppers şi Knapp, 1980).

Consultaţi medicul în măsură să vă indice medicaţia de care ar fi nevoie în aceste cazuri extreme. Multe cupluri au gânduri de sinucidere după pierderea unui copil (De Frain, 1991). Acestea pot fi diferenţiate de cele care prezintă un risc sporit de a recurge la fapte bazate pe aceste intenţii.

5. Recomandarea amânării unei noi sarcini

Recomandaţi renunţarea la o nouă sarcină sau la adoptarea unui copil prea curând de la pierderea sarcinii. Majoritatea obstetricienilor recomandă o pauză de cel puţin şase luni până la o nouă încercare de a concepe un copil.


179

Rowse, Clyman şi Green (1978) au descoperit că singurele semnale ale unei reacţii complicate de angoasă a femeilor, doi ani după naşterea unui copil mort sunt conceperea unei noi sarcini la cinci luni după pierdere sau naşterea unui geamăn în viaţă, pe lângă naşterea unui copil mort.

Această recomandare poate fi mai dificil de susţinut în faţa unor cupluri mai vârstnice care simt presiunile ceasului biologic. În orice caz, oricât timp s-ar aloca pentru o închidere a rănilor, aceasta ajută la evitarea sindromului de înlocuire a

copilului, în care un copil conceput ulterior, este împovărat de naşterea anterioară a unui vlăstar mort şi comparat neîncetat cu imaginea idealizată a copilului decedat (cf. Cain şi Cain, 1964). Cuplurile pot avea nevoie de un surplus de sprijin, dacă şi când concep o nouă sarcină, pentru a face faţă unei hipervigilenţe previzibile în privinţa sarcinii şi a revenirii reacţiilor de angoasă legată de pierderea sarcinii anterioare. 6. Monitorizarea / supravegherea răspunsurilor personale

În calitate de terapeuţi ai familiilor care au experienţa pierderii sarcinii, trebuie să menţineţi o legătură strânsă cu propriile voastre experienţe ca părinţi pentru a fi pe deplin capabili să oferiţi sprijin pacienţilor în suferinţă. De Frain a descris această experienţă în felul următor: Când te implici în durerea familiilor ca profesionist, şansele sunt ca în timp să treci printr-o largă varietate de sentimente: absorbire totală, încătuşare, provocare, frustrare, groază, tristeţe, furie, spaimă paroxistică inexplicabilă, îmbogăţire şi binecuvântare.

Aceste cazuri solicită terapeutului medical de familie să se concentreze pe autoîngrijire şi să analizeze propriile reacţii şi întrebări în privinţa chestiunilor celor mai incitante privind sensurile şi tragedia.


180

În loc de final …. Scrisoare adresată viitorilor părinţi Dragi tineri, viitori părinţi, cred că de mult timp

aşteptaţi momentul în care veţi aduce pe lume un copil, suflet din sufletul vostru, dragoste din dragostea voastră.

Dragă cititoare, poate că eşti însărcinată, sau îţi doreşti cu ardoare acest lucru, dar simţi că încă nu eşti pregatită…pentru a deveni mamă.

Experienţa maternă este una dintre cele mai emoţionante experienţe umane care îţi poate confirma atributele feminităţii.

Paginile cărţii îţi oferă o altă perspectivă asupra schimbărilor pe care un copil le poate aduce în viaţa ta şi a cuplului vostru…

În societatea românească, deşi valorile tradiţionale sunt încă prezente se vorbeşte astăzi despre o criză a familiei în general dar şi despre teama de a da naştere unui copil, având în vedere gradul mare de insecurizare socială şi psihologică.

În domeniul psihologiei, studiul particularităţilor cuplului în perioada puerperală (perioada prenatală, perioada de graviditate şi perioada postnatală) este abordat din perspectiva consilierii familiale realizată de specialişti.

Din aceste considerente vă propunem ca în această perioadă să consultaţi un psiholog şi astfel, împreună să vă puteţi forma o atitudine sănătoasă, optimistă şi creativă despre maternitate, naştere şi viaţa voastră alături de copii.


181

Bibliografie

Abraham D., , Introducere în sociologia urbană, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, , 1991

Acherman N. V., 1970, Family Process, Basic Books, New

York,;

Adams, A., Today’s marriages and families, California,

Belmont, 1986;

Adams, B., The Family: A Sociological Interpretation, Chicago: Rand McNally, (1980);

Adams, B.N., The family: A sociological interpretation, Chicago, Rand McNally, 1980, Adrienne Rich, Of woman Born. Motherhood as Experience and Institution, Norton, New York, 1976;

Bădescu I., Istoria Sociologiei, Ed. Porto- Franco, 1994;

Bernstein A. Douglas, Roy J.Edward, Srull K.Thomas,

Srull K.Thomas, Wickens D. Christopher, Psychology,

University of Illinois at Urbana-Champaign, 1991;

Bydlowski Monique, Psihanaliza maternităţii, Editura Trei,

Iaşi, 1998;

Boudon R., Besnard P., Cherkaoui M., Lecuyer B.P. (coord.) Dicţionar de sociologie, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1996;

Burr R., Day, R.D., Bahr K.S., Family Science, Publ.

Alexander’ S, Utah, 1989;

Chelcea S., Chelcea A., Eu, Tu, Noi, Viaţa psihică-ipoteze,

certitudini, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983;

Chelcea S., Din universul autocunoaşterii, Ed. Militară,

Bucureşti, 1990;

Ciobanu Marin, Gh., Sănătatea optimă-Ciclul vieţii, Mama şi

pruncul, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000;


182

Cioldi F., Doise W., Identitate socială şi identitate personală,

în Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri (coord.

Bourhis, R. Leyens, J.), Ed. Polirom, Iaşi, 1997,

Coleman J.C., Intimate Relatioships marriage and Family, MacMillan Publishing Company, New York, 1988;

Connell C., Mervil K., Les femmes qu’ils quittent, Ed. Robert

Laffonte, Paris, 1989;

Duck, S., Relaţiile interpersonale, Ed. Polirom, Iaşi (1994;

2000);

Duvall E. M., Familiy Development, 1971;

Eagly A.H., Sex Differences in Social Behaviour: A Social-

Role Interpretation, New-Jersey, Erlbaum, 1987;

Eysenck, H. şi Eysenck, M., Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, Bucureşti, 1998;

Evola J., Metafizica sexului, Ed.Humanitas, Bucureşti,1994;

E. Grebenik, A. Hill, International demographic terminology: fertility, planning and nuptiality, I.U.S.S.P. Papers nr.4, Liège,

1974;

Ferber A., Mendelsohn M., Napier A., The Book of Family Therapy, Boston, Houghton Mifflin, 1973;

Ferreol G., Feminisation des emplois, în Dictionnaire de

sociologie (coord. Ferreol G.), Paris. Armand Colin, (Tradus în

1998, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1991, p. 78);

Ferreol G., Se poate vorbi de o criză a familiei ?, în

Sociologie Românească, nr.5/1994, p. 509-517 ;

Fromm E., The Fear of Freedom, (tradus în 1998), Ed. Teora,

Bucureşti, 1984;

Gandal M., Maltratarea femeii în România, prezentată la

Conferinţa de Presă, Bucureşti, 10 aprilie, 1996 ;

(Y) Gasset, O., Studii despre iubire, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1991;1995;

Ghebrea G., Tessier R., Cuplu şi familia românrască : menţinerea precară a familiei tradiţionale, în Sociologie

Românească, nr.5/1994, p. 475-489 ;


183

Gorell Barnes, G., Family Therapy in Changing Times, McMillan Press, LTD, 1998;

Grunberg L., Miroiu M., Gen şi societate, Ed Alternative, 1997;

Haley, J., Strategies of Psychotherapy, The Triangle Press,

Rockville, Md., 1990;

Haley, J., Changer les couples, ESF editeur, Paris, 1990; 1997;

Hardyment, C., Viitorul familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1998; 2000;

Hite S., The Hite Report : Women andLove, London, Penguin,

1988 ;

Iluţ, P., Iluzia localismului sau localizarea iluziei, Ed.

Polirom, Iaşi, 2000;

Iluţ, P., Familia-cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-

Napoca, 1995;

Jackson S., Scott S., Sexual Skirmishes and Feminist Factions Twenry-Five Yars of Debate on Women and Sexuality, în

Feminism and Sexuality (coord. Jackson S., Scott S.),

Edinburgh, Edinburgh University Press, 1996, p.2-9;

Jung C.G., Căsătoria ca relaţie psihologică, în volumul

Puterea Sufletului, a treia parte, Ed. Anima, Bucureşti, 1994;

Jung C.G., Psihologie şi alchimie, Ed. Teora, Bucureşti, 1996;

Kaufmann J.C., Corps des femmes, regards d’hammes, Paris, Nathan, (tradus în 1998, Ed. Nemira, Bucureşti);

Kellerhals J., Les Types d’interactin dans la famille, în

L’Anee sociologique, nr. 37/1987, p. 153-179;

Kelly L. , It’ Everywhere: Sexual violence as a continuum, în

Feminism and Sexuality (coord. Jackson S., Scott S.),

Edinburgh, Edinburgh University Pres, 1996,

Kephart W.A.,Jedlicka D., The Family Society and the

Individual, New York, 1988;

Kligman Gail, Nunta mortului, Ed.Polirom, Iaşi, 1998; Larionescu M., Familia:primatul ordinei morale, în

Sociologie Românească, nr.5, Ed. Academiei, Bucureşti, 1994;


184

Liiceanu A., Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor de azi, Ed. Nemira, 1998;

Lipovetsky, G., A treia femeie, Ed. Univers, Bucureşti, 1997;

2000;

Lissarraque, F., Femmes au figure, în Histoire des femmes,

Plon, Paris, 1991;

Mamali C., Balanţa motivaţională şi coevoluţia, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;

Mc Daniel Susan, Doherty William, Hepworth Jeri,

Mihăescu V., Psihoterapia ca sistem, Editura Polirom, Iaşi,

1996;

Mihăilescu I., Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în Politici sociale. România în context European, Ed.

Alternative, Bucureşti, 1995;

Mihăilescu I., Familie, în Dicţionar de sociologie (coord.

Zanfir C., Vlăsceanu L.), Ed. Babel, Bucureşti, 1993 ;

Minuchin S., Families and Family Therapy, Cambridge Mass:

Harvard Univ. Press, 1974;

Mircea T., Familia de la fantasmă la nebunie, Ed. Marineasa,

Timişoara, 1994;

Miroiu M., Despre natură, femei şi morală, Ed. Alternative,

1996;

Mitrofan I., Calitatea vieţii familiale. Estimări, predicţii şi

soluţii, în Calitatea Vieţii, nr.1/2, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1995;

Mitrofan I., Cuplul conjugal- Armonie şi dizarmonie, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;

Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe-

Mutaţii şi alternative, Editura Alternative, Bucureşti, 1997;

Mitrofan I., Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Edit. Press Mihaela, Bucureşti, 1998;

Mitrofan I., Mitrofan N., Elemente de psihologie a cuplului,

Ed. Şansa, Bucureşti, 1994;


185

Mitrofan I., Mitrofan N., Familia de la A la Z, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1991;

Mitrofan I., Mitrofan N., ,,Familia românească în perioada de tranziţie”, în Psihologia, număr special, Ed. Ştiinţifică şi

Tehnică, Bucureşti, 1994;

Mitrofan I., Mitrofan N., Pentru o căsnicie armonioasă, în

vol. ,,Psihologia şi viaţa cotidiană”, Ed. Academiei, Bucureşti,

1988;

Mitrofan, I., Vasile, D., Terapii de familie, Ed. Sper,

Bucureşti, 2001;

Mitrofan N., Dragostea şi căsătoria, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologia judiciară,Casa de edit. Şi presă Şansa, Bucureşti, 1994;

Murstein B., Case D., Frenn S.P., Personality Corrlates of Ex-Swingers, in LifeStile: A Journal of Changing Patterns,

Fall, 1985;

Nichols M.P., Schwartz R.C., Family Therapy. Concepts and Methods, Boston, 1991;

Nicolaescu M., coordonator, Cine suntem noi? Despre

identitatea femeilor din România modernă, Ed. Anima, 1996;

Noddings Nel, Caring: A feminine Approach to Ethics and

Moral Education, Berkeley, California, Univerşity of

California Press, 1984;

Noizik Robert, Anarhie, Stat şi Utopie, Humanitas,1997;

Pană S., Dărău D., Pană S. jr., Sexualitatea umană, Ed.

Univers, Bucureşti, 1998 ; Pascal, M.N., Arta de a fi mereu împreună, Ed. Axel Springer,

Bucureşti, 2001;

Parkinson L., Separarea, divorţul şi familia, Ed. Alternative,

Bucureşti, 1993,

Pocs O., Our intimate relationschips marriage and the family, Harper and Row Publ., New York, 1989;


186

Rădulescu S., Violenţa familială şi maltratarea copilului, în

Sociologie Românească, nr.5-6/1995, p. 469-480 ;

Rădulescu S., Sociologia şi istoria comportamentului sexual ,,deviant “, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997;

Roussel L., La famille incertaine, Paris, Ed. Odile Iacob, 1989; Ruddick Sara, "Maternal Thinking", in Mothering: Essays in

Feminist Theory, New York, 1984;

Sandu D., La famille incertaine, Paris, 1989;

Sandu D., Sociologia tranziţiei, Ed. Staff, Bucureşti, 1996 ; Satir V., Therapie du couple et de la famille, Desclee de

Brouwer, 1995;

Schnabl D., Bărbatul şi femeia, Ed. Universitatea, Chişinău,

1993;

Schulz D.A., Rodgers S.F., Marriage and Family, and Personal Fulfiment (3erd ed.), Englewood Cliffs, New York,

Prentice-Hall, 1985;

Shorter E., Naissance de la famille moderne, Paris, Editions

du Seuil, 1981;

Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1996;

Simons A. Janet, Kalichman Seth, Santrock W.John,

Human Adjustment, Brown & Benchmark Publishers, U.S.A,

1994;

Simpson, J., Campbell, B. şi Berscheid, E., The association between Romantic Love and Marriage: Kephart (1967) twice

Re-visited, în Personality and Social Psychology, 1986,

p.12,363-372;

Slămnescu R., Cupluri fără copii, în Educaţie, nr.2, Bucureşti,

1994;

Smirnov I. Măgescu G., Stilul de viaţă şi familia, în Stiluri de

viaţă (coord. Zamfir C., Rebedeu I.), Ed. Academiei, Bucureşti,

1989;

Stănciulescu E., Sociologia educaţiei familiale, vol.I, Ed.

Polirom, Iaşi, 1997 ;


187

Stănciulescu E., Sociologia educaţiei familiale, vol.II, Ed.

Polirom, Iaşi, 1998 ; Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, U.T.B., Bucureşti,

1983;

Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1981;

Şerbănescu F., Morris L., Sănătatea reproducerii la tineri, Bucureşti, 1997;

Trebici V., Demografie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996;

Ungureanu M., Sex şi sexualitate, Ed. Viaţa Românească,

Bucureşti, 1994;

Voinea M. Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziţiei, în România: accelerarea tranziţiei, Ed. I.N.I.,

Bucureşti, 1996;

Voinea M., Psihosociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1993; Voinea M. ,,Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă”, în Sociologie Românească, nr.5, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1994;

Wilson J., Valorile familiale şi rolul femeilor, în Sinteza, nr.

99, Bucureşti, 1994,

Voinea M., Sociologia familiei, U.T.B., Bucureşti, 1993;

Zamfir C., Zamfir E., Pentru o societate centrată pe copil-

Raport realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii,

Bucureşti, 1997;

Zamfir E., Relaţiile interpersonale şi stilurile de viaţă, în

Stiluri de viaţă, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989;

Zamfir E., Situaţia copilului şi a familiei în România, Ed.

Alternative, 1998;

Zlătescu D.V., Politica familială şi dreptul la planificarea

familiei, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,

1992.

r. enache - maternitatea

Documents