Puţină egologie

De mai multă vreme am avut intenţia să vă prezint puţină egologie. Aceasta şi pentru că înţelege-rea proceselor psihice nu are loc doar prin explicare. De regulă, o explicare este sinonimă cu dezvăluirea conexiunilor cauzale obiective. Consultând un bolnav oarecare, ai surpriza neplăcută să porneşti pe două căi greşite încă de la început: să te dărui poate prea mult individualităţii sale sau, dimpotrivă, să îl examinezi conform unor puncte de vedere aşa-zis stabile. În prima, este foarte clar, că te poţi pierde într-un haos de amănunte. În a doua, există sigur riscul să siluiesţi cazul respectiv în puţinele rafturi rigide pe care le avem in minte la dispoziţie. Cum se întămplă de obicei, în asemenea tulburări de ordin pathologic, adevărul se află pe undeva pe la mijloc. Şi depăşirea situaţiei devine posibilă numai prin luminarea existenţei. Este drept că, analiza, uneori, trebuie să părăsească nivelul raţional. Vorbind despre judecată, percepţie, atenţie, memorie, nu este indicat să neglijăm speranţa, feri-cirea, deznădejdea, căinţa, devotamentul, îndărătnicia omului, etc. Dintr-o dată constatăm că, opţiunea noastră se transformă în metodă. Şi, atunci, nu strică puţina egologie în demersul nostru. Mai ales că toate împrejurările destinului ca atare sunt simple huse, învelişuri, în care existenţa a nimerit absolut întămplător, iar in momentul morţii aşteaptă să le depunem. Prezenţa noastră empirică este în acest fel chiar mediul vitalităţii biologice, psihofizice, pe care o avem. Desi, pentru psiholog, reprezintă un obiect de cercetare prin fenomenele, producţiile, realizările sale vitale, ea nu se confundă cu... eul propriu-zis. Mai rămăne ceva, un rest cât de mic, pentru că eu însumi nu este egal cu trupul, căruia - iată - pot să mă opun, din care pot să detaşez părţi componente, chiar zone ale creierului, fără ca integritatea mea să sufere. Eu însumi nu este nici individul social prin care fiinţez, în calitate de psiholog: o imagine reproiectată asupra mea, o imagine ce îmi poate modifica fiinţa dată cu schimbarea poziţiei mele sociale. O reducţie egologică poate periclita individul în societatea modern. Iată de ce un bun psiholog, dacă vrea să „prindă" fiinţa bolnavului printr-o sinteză activă între raţiune şi intuiţie, între explicaţie şi înţelegere este obligat să depună un efort hermeneutic foarte mare. Dacă vrea să îmbine cele două căi într-o dialectică existenţială, psihologul trebuie să ştie foarte bine cât de ostil este cosmosul pentru om, faptul că în calitatea sa de gazdă este mort, tăcut. Aşadar, multă psihometrie, testare psihologică, caracterologie, etc. dar si multă fenomenologie psihiatrică, o reprezentare plastică a trăirilor, a stărilor sufleteşti individuale şi o circumscriere a lor în termeni cât mai judicios delimitaţi. Este o mişcare pe care o socotesc fertilă din punct de vedere egolo-gic, transcrisă într-un limbaj transcendental, în care ego-ul despre care v-am vorbit nu este numai o virtualitate reflectorie, fără dimensiuni spaţiale, ci si o realitate dată cu fiecare individ. Egologia pe care v-o propun vă cheamă la devenire ,prin ,,acţiune interioară”, mijlocită printr-un crez si cu privirea pironită în lumea de dincolo...

Teroare nocturnă

Psihodiagnosticienii ştiu foarte bine ce rol joacă întunericul, tenebrele, în viaţa omului. Groaza resimţită de strămoşii noştri la apropierea nopţii se vede treaba că ne-a fost transmisă

şi nouă, celor care trăim în plin secol XXI. Astfel că, sunt persoane care dorm numai cu lumina aprinsă. Care, nu ţi-ar ieşi în puterea nopţii pe stradă, nici să le omori. Cu atât mai puţin să coboare in pivniţă, singure. Or, să le trimiţi în pădure exact când bezna este mai adâncă. În general, când au de-a face cu peisajele nocturne, le cam scapă hăţurile din mână. Este, dacă vreţi, un exemplu tipic de „şoc negru", de blocare a proceselor raţionale. Până la un punct, asemenea frici de riscul natural, sunt de înţeles. Mai cu seamă că, universalitatea şocului negru este reală. O imagine mai intunecată, un personaj îmbrăcat în negru, ivite brusc alcătuiesc un contrapunct tenebros şi provoacă un şoc emoţional absolut firesc. Mai gravă devine problema atunci când reacţiile cu pricina se transformă într-o criză de nervi. Când, independent de voinţa lor, ameninţarea nocturnă le pune într-o stare tenebroasă, le deprimă în aşa hal încât pur si simplu nu mai găsesc poarta de ieşire. Sentimentul de descurajare este şi mai clar evidenţiat când persoanele în cauză privesc planşa a IV-a din testul proiectiv Rorschach. Se constată la ele un acut proces de încetinire a interpretărilor, o impresie disforică generală, viziunea întunecată fiind întotdeauna o exprimare hesperiană. Negreala, ca atare, nu poate fi valorificată decât negativ. De negreală, în subconştientul lor, se leagă agitaţia, impuritatea si zgomotul. Întunericul amplifică zgomotul, devine o cutie de rezonanţă, obligă auzul să dobandească atributul de principal simţ al nopţii. Tema mugetului, a strigătului, amprentează psihismul. Este clipa în care animalele malefice si monstrii infernali pun gheara pe trupurile şi pe sufletele noastre. Când simptomatică este angoasa angoasei: au loc dinamizări paroxistice. O infinitate de mişcări declanşate de nemărginirea beznei.Cum îi putem ajuta, totuşi, pe aceşti înspăimântaţi fără motiv, tulburaţi de coşmaruri, care o rup la sănătoasa, de li se ridică părul măciucă şi privesc speriaţi o nălucă, cu ochii ieşiti aproape din orbite? Din fericire, avem si pentru ei o solutie psihologică. O întreagă terapeutică de înălţare psihică, dezvoltată cu succes de R. Desoille. Desoille, cel care a aşezat la baza terapeuticii stărilor depresive (şi bine a făcut!), meditaţia imaginară a simbolurilor ascensionale. Ascensiunea fiind în opinia sa, o călătorie in sine, cea mai reală dintre toate călătoriile imaginare. Din Upani-şade am aflat că „silaba OM e arcul, sufletul e săgeata, iar CEL Veşnic e ţinta...”. Totul se rezumă până la urmă la a ne imagina că zburăm, că avem aripi, că evadăm într-un loc hiper sau supraceresc. Dând primatul schemei verticalizante, nu facem altceva decât să ne eliberăm de teroarea tenebrelor, de înfăţisarea teriomorfă a timpului, de exorcizare a acestuia prin imaginile luminii. În fond, verticalitatea este axa stabilită a lucrurilor, axa fundamentală a reprezentării umane.

Lumea mea

Că am venit pe lume cu paşi de taină şi plec fără chip ştiu foarte bine. Tot la fel de bine ştiu şi că, dacă vă vorbesc despre lumea mea este ca şi cum aş vorbi despre o lume care îmi aparţine în mod absolut. Nu sunt foarte sigur că lumea mea este similară cu a ta. Că galbenul pe care î1 văd eu este şi galbenul pe care îl vezi tu. Mi-am bătut multă vreme capul să inţeleg acest lucru şi nu cred că am reuşit să rup această vrajă. Pentru că, şi în cazul meu, şi al tău, lumea se lasă doar posedată, nu ni se oferă. S-ar părea că lumea devine... lume datorită nouă, oamenilor. Că fără prezenţa noastră, această lume nici măcar nu există. Cel mai trist lucru este că lumea, lumea aceasta, nu te ajută să trăieşti, ci cel mult să-i bănuieşti eternitatea. Cum încerci să o muţi în sufletul tău, cum o nimiceşti. Adică omul este singura deocamdată, care o condimentează cu... psihologie.. Lumea locuieşte în noi ca reprezentare si noi locuim în ea ca... lume. Privesc în jur şi ce văd cu adevărat peste tot?! Văd, viaţa cum ajută viaţa... Nu de puţine ori arn întâlnit persoane care terorizează alte

persoane doar pentru a-şi verifica lor înşile existenţa. Am constatat că cea mai mare insultă pe care aş putea-o aduce cuiva ar fi să-i demonstrez că nu există. La scară mare, noi si când căutam pe cineva in univers, ne căutam, de fapt, pe noi. Ce extratereştrii! Ce fiinţe de pe alte planete? Vrem, dacă s-ar putea, o intălnire om-om, faţă în faţă, să ne confirmăm nouă că, uite, domnule, nu suntem chiar singurii locuitori ai acestui univers, că mai împărţim această lume si cu alţii... În acest vast laborator, căruia îi zicem Cosmosul, credinţa mea este că lumea actuală nu-i decât una din multiplele combinări care s-au făcut in căutarea unei formule supreme. Ca, in clipa în care se va ajunge la o conştiinţă completă, la o cunoaştere de sine totală, experienţa acestei lumi îşi va fi atins deja raţunea de a exista. Ca, după nimicire, vor rnai urma cu siguranţă si alte combinări, alte forme de existenţă. lată de ce, personal, mă consider intr-un permament dialog patetic cu neantul. De ce îmi pun mereu acceaşi întrebare: pot eu, oare, face mai bine cu viaţa mea în această lume? Ce fel de placă sensibilă sunt eu? Nimic mai ademenitor şi mai neliniştitor ca a... lucra cu oamenii. S-a spus, cândva, că toate drumurile duc la Roma. Şi da şi nu. Dacă este să fim corecţi, toate drumurile in această lume duc mai de grabă spre om. Spre omul ca suprem paradox al naturii... Cunoaştem lumea exterioară în care o cunoaştem pe cea interioară. Şi ne bucurărn realmente ca procesul este unul eminamente psihic. Şi „e-atâta de târziu că poate fi devreme" vorba marelui Will. Toate rândurile de faţă sunt totuşi de citit când sunteţi cinci minute mai buni. Eu încă mai nutresc convingerea că pe oameni ajungi să-i cunoşti mai bine nu doar la baia de aburi, pe front si la bordel. Ci, in special, într-un cabinet psihologic, acolo unde psihologul are lumea lui, îşi scrie jurnalul, se sperie de el însăşi, iar dacă se mai şi concentrează poate citi viitorul pe faţa ta precum pictorii...

Mort de plictiseala

Văd eu deformat viaţa? Pentru că, iată, mă plâng de plictiseală. Ca să mă apăr de atacul ei stau ore in şir în faţa televizorului şi înghit programe idioate. Eu, care iubesc cu frenezie omul, vinul molan, spray-ul fin şi drumeţia... Ce să fie această plictiseală? O formă inevitabilă şi inocentă de solitudine socială? Deschid ziarele de azi şi... ce citesc?! Sinucideri, acte de violenţă, ţepe financiare, privatizări cu cântec, politicieni sărind dintr-o barcă în alta etc. Sau toate astea mi se întâmplă numai mie fiindcă trăiesc într-un cartier oarecare, unde să o recunoaştem deschis nu este chiar paradisul de pe lume, unde structurile psihice mai slabe cedează uşor. Accept şi că, Braşovul, nu este o sărbătoare continuă. Că este un oraş în care, ca simplu individ, te mai poţi simţi şi strivit. Pe mine, cel cu burtă de boier şi minte de psiholog, mă interesează ce mă striveşte. Cumva, ritmul infernal al vieţii?! Sufletele pioase pe care le asist din când în când?! Or, dimpotrivă, asediul neîncetat, iraţional, al obiectelor din jurul meu?! Bunul simţ îmi spune că plictiseala de care sufăr provine si din acumularea iresponsabilă de comodităţi. Nu mai spăl rufele cu mâna. Nu mai dau cu mătura. Nu mai bag lemne in foc. Nu mai fac aproape nimic care să îmi intreţină vie, trează, celula psihică. Şi, probabil, ca mine mulţi alţii. Societatea, în ansamblul ei, pare să fie bolnavă. O boală ce se agravează pe măsură, ce condiţia omului este ignorată. Cu această realitate nu vreau să mă împac deloc. Vreau, la o adică, să o denunţ. Să susţin sus şi tare că maladia plictiselii mă indignează teribil. Că trecem printr-o criză. Că, oricând, plictiseala mârâie la noi. Are puterea să ne deterioreze ca fiinţe. Si, atunci?! Nici măcar eu, cel anume pregătit să joc rolul unui doctor social, nu mă pot apăra de plictiseală, nu pot să-i vin de hac? Sunt voci care afirmă că solitudinea nu alege. Şi le dau perfectă dreptate. Ea

bântuie pretutindeni, precum stafia. Şi în rândul celor avuţi, şi în rândul celor cu venituri mai modeste. Să nu vă surprindă că, în timp ce scriu aceste rânduri, mă plictisesc de moarte, privesc la televizor şi mă gândesc că poate ar fi cazul să chem pe cineva, să am cu cine sta de vorbă, să iau un sedativ sau să recurg la...La ce, Doamne iartă-rnă?! La un gest necugetat, disperat?! Plictiseala este în stare să te aducă şi în această stare. Dar, dincolo de toate aceste lamentaţii penibile, eu consider că trebuie să ne găsim cumpătul. Dacă privim ca pe o suferinţă situaţia de a nu suferi de nimic, înseamnă că încă mai avem resurse. Încă mai avem disponibilitatea să ne vindecăm. Întrebarea care se pune este dacă se practică o psihoterapie contra plictisului. Psihologia consacrată plictisului este foarte bogată. Analiza tranzacţională este una dintre formele de psihoterapii recomandate. Din scenariul de viaţă al fiecărui om face parte şi izolarea. Izolarea in dublu sens: când numărul de contacte cu ceilalţi este prea mare. Sau când se reduce la prea puţine relaţii umane. Principiul de bază, valabil, compensatoriu, în ambele situaţii: cultivarea unui contact cât mai natural cu semenii tăi, proximităţii autentice, pe tot parcursul vieţii.

Mutra la... vedere Chipul omului nu a fost niciodată mut. Acest „oval luminos" al chipului omenesc este şi va fi întotdeauna o oglindă a sufletului. Au privit în ea şi Anaxagora, celebrul filosof al antichităţii şi napolitanul Gian-Battista Porta şi elveţianul Johann Kaspar Lavater şi criminalistul Cesare Lombroso şi mulţi, mulţi alti pasionaţi de cunoaşterea caracterului omului după figura sa. Este cât se poate de firesc să se întâmple aşa, pentru că fiinţele umane s-au privit dintotdeauna în faţă. De aceea, nu se poate stabili cu precizie locul de origine şi data naşterii fiziognomiei ca ştiinţă a cititului feţei umane. Principiul de bază al fiziognomiei este următorul: „Precum pe dinfară, tot astfel şi pe dinăuntru". Este foarte adevărat că arta analizei faciale a fost considerată secretă şi păzită cu străşnicie de cei care au stăpânit-o. Cum pe faţa nostră este înscrisă o întreagă lume secretă este nevoie de o educaţie specială pentru a o putea decodifica. Chipul omenesc este un sistem în sine, un sistem al informaţiilor de viaţă.Evident, nu ne vom apuca să citm faţa unei persoane, oricând şi oricum. Sunt împrejurări foarte precis determinate, în care se poate realiza acestă operaţie. Nu vom trece niciodată la citit când persoana este încă adormită, furioasă, deprimată, după un contact sexual sau sub influenţa alcoolului. Nu vom face acest lucru nici când persoana în cauza este prea obosită, prost dispusă, intr-un loc foarte aglomerat. Citirea feţei presupune atenţie deosebită, multă putere de concentrare. Se mai au în vedere şi sexul persoanei respective, alterările artificiale la care a fost supusă, zona geografică din care provine, expresia şi culoarea feţei, trăsăturile unice, vârsta şi chiar vocea. Se procedează într-o anumită ordine. Capul omului, din punctul de vedere al unui artist plastic, seamănă cu un ou, aşezat cu partea mai ascuţită pe un cilindru care este gâtul. Din păcate, puţine capete omeneşti sunt perfect simetrice, puţine feţe au forma ovală. De regulă, capetele supuse analizei sunt diferite, cu depuneri de grăsime, limite păroase şi straturi cornoase variate, generând tot atâtea geometrii variate. Triada magică: cerc, pătrat, triunghi, corespunde foarte bine celor 4 elemente empedocliene (apă, pământ, foc, aer), dacă luăm în calcul şi triunghiul sprijinit in vârf. Aşa se ajunge la corespondenţa cu temperamentele clasice, a apei cu cercul, a pământului cu pătratul, a focului cu triunghiul si a aerului cu triunghiul inversat. Numai că în lume întâlnim, cel mai adesea, tipurile intermediare, gometrii oarecum modificate. Din acest moment intră în arenă psihologul. El este cel mai în măsură să decripteze asemenea variante.

El este cel care va descoperi cel mai bine ce dezvăluie o anumită faţă. Interesant este faptul că tipologiile umane se reduc la şapte. O coincidenţă cel puţin ciudată cu cele şapte ale genezei biblice. O provocare de a asocia, astrologic vorbind, cele şapte forme cu cele şapte planete tradiţionale: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn. Aparenta simplitate a asocierilor ascunde însă o capcană. În realitate, chestiunea este mult mai complexă şi pentru o evaluare corectă a oamenilor este nevoie de exerciţiu. O aptitudine nu se dezvoltă decât prin exerciţiu. Dar, căţi oare dintre noi, perseverează in această directie?!...