DEPISTAREA TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE

CA METODĂ DE PREVENŢIE A DELINCVENŢEI

Psihopatia impulsivă

Tulburarea de personalitate sau psihopatia a avut o intrare anevoioasă şi

întârziată în limbajul şi preocupările psihiatriei, nefiind o boala psihică propriu-zisă.

Dificultatea de cristalizare a conceptului a fost cauzată şi de faptul că termenul a fost

folosit şi în limbajul comun fără să existe un consens unanim asupra semnificaţiei lui.

Mai mult decât atât, termenul de psihopatie a fost multă vreme „coşul de gunoi” al

acelor lucruri care nu se încadrau în nosologia timpului sau al acelor comportamente

neînţelese: ce semnificaţie putea avea o boală psihică fără idei delirante şi fără

halucinaţii, o boală care nu are un debut delimitat în timp, fără remisiuni sau

vindecări?

Psihopatia impulsivă cu păstrarea discernământului stă la baza infracţiunilor

săvârşite de 28,57% din cazuri. În astfel de situaţii, în terapia educaţională trebuie să

îşi găsească locul şi măsurile psihiatrice, pentru evitarea recidivismului. Depistarea

precoce a agresivităţii latente este utilă pentru că - cu excepţia unor cazuri patologice -

cunoscându-i originile, agresivitatea delincvenţilor poate fi în mare măsura îngrădită,

inhibată sau socializată.

Cunoaşterea perturbărilor din structura şi dinamica relaţiilor socio-afective:

prin examinările psihologice ale delincvenţilor cu TAT, testul Rorschach, testul

Szondi, chestionarul de anxietate Cattell, inventarul de personalitate Eysenck se

evidenţiază dizarmoniile afectivităţii acestora, exprimate, printre altele, în

instabilitatea emotivă, sentimente de frustrare afectivă, ambivalenţă afectivă,

inversiune afectivă, neîncredere, ostilitate, agresivitate. În dinamica relaţiilor

delincventului cu mediul social se produc perturbări, care se exprimă îndeosebi prin

comportamente negative. Izvoarele perturbării se află în viaţa de familie, în cadrul

căreia minorul a trăit sub semnul a numeroase carenţe socio-afective. În diverse

contexte disfuncţionale de viaţă se produc distorsiuni periculoase din punct de vedere

social, ce duc la edificarea de către delincvent a unei false înţelegeri a modului de a

trăi printre oameni. Astfel, relaţiile interpersonale promovate de delincvenţi, în loc să

fie orientate spre deschiderea afectivă tonifiantă (allocentrism), se bazează pe un

1

egocentrism exacerbat, pe „golire afectivă”, pe ambivalenţă sau inversiune afectivă.

La delincvenţi nevoia de afiliere, de prietenie, de încredere în alţii se converteşte în

neîncredere. Nevoia de dragoste se poate converti în ură, prin procesul destructurant

al ambivalenţei şi inversiunii afective.

Delincvenţii ajung la respingerea şi denigrarea sentimenelor umanitare, ca

expresie a unei profunde distorsiuni în sfera afectiv-motivaţională. În aceste condiţii

îşi face loc uşor comportamentul agresiv, care la delincvenţi este în mare măsură

învăţat, dobândit îndeosebi în contextul unui climat familial agresogen sau sub

influenţa grupurilor delictogene. Cercetările efectuate cu T.A.T. de catre M. Cristescu

(1972), V. Preda (1981) au pus în evidenţă o corelaţie pozitivă între agresivitatea

proiectată de delincvenţi în istorioarele T.A.T. şi comportamentul lor agresiv.

Proba T.A.T., testul Rorschach, Inventarul psihologic California permit

descoperirea agresivităţii latente, ceea ce este util şi pentru diagnosticarea şi

dispensarizarea precoce sau spitalizarea unor persoane cu simptome de psihopatie

impulsivă, întrucât de multe ori această boală psihică are un debut infracţional.

Cunoaşterea distorsiunilor de la nivelul diferitelor substructuri ale moralităţii

delincvenţilor are, de asemenea, o importanţă majoră pentru că dezvoltarea

substructurilor intelectuale, afective, motivaţionale şi caracterial-acţionale ale

moralităţii individului îşi pune amprenta asupra nivelului maturizării sociale a

acestuia. Scalele de maturizare socială, cum sunt cele elaborate de M.Q. Grant si J.

Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay (1970), relevă

nivelurile scăzute ale „maturizării interpersonale” a delincvenţilor, ca expresie a

perturbărilor din sfera moralităţii. Prin aceste scale de maturizare socială se pot stabili

unele grade de funcţionalitate optimă, grade ce în procesul reeducării delincvenţilor

sunt date de un raport adecvat între nivelul şi stadiul de maturizare interpersonală a

educatorului pe de o parte şi pe de altă parte de nivelul şi stadiul de maturizare

interpersonală a delincvenţilor cu care acesta poate lucra.

Informaţii utile privind diferitele aspecte ale disfuncţiilor maturizării sociale a

delincvenţilor pot fi obţinute şi prin Inventarul Psihologic California (C.P.I.).

Cercetările efectuate cu C.P.I. relevă, printre altele, grave disfuncţii la nivelul

factorilor de socializare şi adaptabilitate, precum şi dificultăţi majore în planul

autocontrolului. C.P.I. scoate în evidenţă şi insuficienta dezvoltare a judecăţilor

morale la delincvenţii recidivişti. De altfel, informaţiile obţinute prin scale de atitudini

ca şi prin metoda biografică şi metoda convorbirilor dirijate scot în evidenţă

2

perturbarea întregului sistem de constructe personale al delincvenţilor, care ajung să-

şi interiorizeze o serie de non-valori moral-relaţionale, îndeosebi la vârsta

adolescenţei.

Prin observarea comportamentului delincvenţilor în cadrul instituţiilor de

reeducare şi prin intermediul probelor de personalitate se relevă tulburările diferitelor

substructuri ale moralităţii acestora, o „falsă morală” formată prin interiorizarea unui

sistem de non-valori (C. Paunescu, 1984). Factorii cauzali ai constituirii unei astfel de

„morale false” trebuiesc căutaţi în istoria vieţii fiecărui delincvent, îndeosebi în cadrul

familiei, începând din mica copilărie şi până la adolescenţă. În cazul în care familia nu

îşi îndeplineste tripla funcţie în educaţia copiilor - reglatoare, socializatoare şi

individualizatoare (P. Osterrieth, 1973) -, precum şi datorită altor împrejurări de viaţă

perturbatoare pentru echilibrul psihic, adolescentul nu poate ajunge la un sens al

identităţii personale (E.R. Erikson, 1968). În aceste condiţii adolescentul manifestă,

într-o anumită măsură, o confuzie de roluri; nu ştie cine este, unde îi este locul, cui îi

aparţine. O asemenea confuzie reprezintă, după E. R. Erikson (1968), un simptom

frecvent la tinerii delincvenţi. Unii tineri sunt în căutarea unei „identităţi negative”,

adică opusă celei prescrise lor de către instituţiile sociale şi, în general, de către adulţi.

Pe aceste temeiuri, delincventul se dezangajează socio-moral, manifestând o libertate

arbitrară în comportare. Înţelegerea denaturată a libertăţii individuale duce la

structurarea unei „hiperautonomii morale şi sociale” (C. Paunescu, 1984).

Delincventul aplică în relaţiile interpersonale convingerea sa că cele mai multe

disensiuni sau conflicte se pot rezolva doar prin forţă, şi, totodată, îşi însuşeşte un

sistem de motivare a dreptului la o asemenea existenţă şi libertate agresogenă,

neavând suficient dezvoltate frânele etico-sociale şi capacitatea de rezistenţă la

frustrare.

3

BIBLIOGRAFIE

Ionescu G., Tulburările personalităţii, Editura Asklepios, Bucureşti, 1997.

Manual de diagnostic şi statistică ale tulburărilor mintale DSM IV.

4