psihologia sociala teritorialitatea

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 33

TERITORIALITATEA ŞI SPAŢIUL PERSONAL.

COMPORTAMENTUL UMAN ÎN CONDIŢII DE AGLOMERAŢIE

A. TERITORIUL UMAN 1. Tipuri de teritorii Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului animal.

De aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci propietăţile

fizice ale spaţiului nu determină comportamentul animal în aceeaşi manieră ca şi

comportamentul uman. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, ca atare teritoriul uman este prin

excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decît prin cel ce-l foloseşte şi

face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca un cîmp topologic, o

decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin calitatea relaţiilor stabilite

cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează tocmai felul în care utilizările

spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de componentele lui culturale.

Conceptul de teritoriu se referă la maniera în care folosim locurile sau spaţiile potrivit

semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele sociale. Un teritoriu

corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el este amenajat pentru o

activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are o configuraţie particulară

după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de ocupare a spaţiului pentru cei ce-l

folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod obişnuit personalizarea locului cu

ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică cine îl ocupă la un moment dat.

Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile sale

fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din acest

punct de vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:

1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de acelaşi

grup de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul. Exemplul cel

mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură intimitatea. El poate

fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare.

2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi teritoriile

primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ mare de


Cursul 33 persoane au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar îl constituie

locul unui student într-un amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe un anume loc

atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. Dacă o altă persoană se aşează pe “locul

nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom putea să o alungăm de acolo – tot ce vom

putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare pentru a ocupa locul.

3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are drepturi

asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din tramvai

constituie exemple de teritorii publice.

Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să înţelegem

sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va reacţiona un

individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi faţă de teritoriile

primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea lor din aceste teritorii.

2. Funcţii ale teritorialităţii

Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale controlului

asupra teritoriului. Delimitarea teritoriului ajută la reglarea densităţii speciei. În general, orice

mascul revendică un teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge

pe invadatori. Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se

împreunează cu femelele. Ca atare, teritorialitatea constituie un factor important în

perpetuarea exemplarelor cu potenţial reproductiv.

Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Edney (1975) a arătat

că teritorialitatea constituie baza organizării sociale stabile. De pildă, diadele izolate îşi împart

camera pe care o ocupă în teritorii distincte. Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind că

cei doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să

se aşaze. Grupurile care funcţionează cel mai bine în izolare sunt cele care au stabilit

delimitări teritoriale clare de la începutul cohabitării. Cuplurile căsătorite au un coportament

teritorial mai pregnant decît cele care locuiec temporar la un loc. Pentru ele, organizarea

socială are mai multă importanţă, încît se ştie exact ce loc ocupă la masă fiecare individ, pe

care parte a patului doarme fiecare, etc.

Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul

primar şi poate rămîne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară pentru el şi

reglează interacţiunile cu ea.


Cursul 33 O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea teritoriului în

lumea animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului propriu”: ei au

performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. În fotbal, avem de-a face cu o

“surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur, familiaritatea cu

teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen.

Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă

pentru teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că

soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. Cînd se

află pe propriul teritoriu, indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă autoritate.

Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să discute cazul unui

criminal ce urma a fi executat. Subiecţii erau cu toţii studenţi, convorbirile aveau loc în diade

şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din membrii diadei. Autorul a putut nota faptul că

cel ce locuia în camera în care se purta discuţia vorbea mai mult şi aducea mai multe

argumente.

3. Stabilirea şi protejarea teritoriului

Atît animalele, cît şi oamenii utilizează marcatori pentru a-şi defini teritoriul.

Marcatorii sunt obiecte care indică posesiunea teritoriului de către un anumit individ. Unele

animale, precum cerbul, îşi trasează graniţele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Cîinele

domestic urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a

delimita teritoriile care le aparţin în exclusivitate.

În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi

recunoscuţi de toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să protejeze

teritorii secundare sau chiar publice prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969)

au examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Pe un scaun dintr-o sală de

lectură relativ aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au plasat marcatori şi au observat

reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. Rezultatele au indicat că eficienţa

marcatorilor depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De pildă, atunci cînd pe

scaun au fost lăsate o haină şi un caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşaze. Haina singură este

un marcator eficient, deşi se produc acte de invazie. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste din

rafturile bibliotecii, scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea teritoriilor


Cursul 33 secundare, un bun exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe

un scaun pînă îşi cumpărără bilet.

Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul.

Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru cînd

este vorba de teritoriul primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a proteja un

teritoriu secundar sau public.

B. SPAŢIUL PERSONAL

4. Spaţiul personal şi distanţele interpersonale

Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.

Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.

Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întîi semnalată în studiile asupra

comportamentului animal. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o

anume distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Aceste distanţe rămîn constante înăuntrul

speciilor; ele nu variază foate mult în funcţie de context. Animalele se retrag sau reacţionează

agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a numit această

distanţă distanţă personală.

Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează spaţiul

şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om. El a propus

termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. De asemenea,

el a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata apropire a persoanei.

Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de

propietate pentru această sferă mobilă în care se include. Antroplogul american a realizat

cercetări interculturale şi a constatat că în orice cultură există norme privind distanţa pe care

indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd interacţionează. Mărimea acestor distanţe de

interacţiune este determinată de cultură şi de natura interacţiunii. Pentru el, individul uman

este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor cîmpuri

oferă informaţii preţioase despre persoană şi despre interacţiune.


Cursul 33 Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile

indivizilor din societăţile vestice:

1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi

copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.

2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc. Distanţa

personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită în

interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes personal

dar nu se angajează în contacte fizice.

3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i

cunoaştem superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci cînd ne adresăm unui

funcţionar sau unui vînzător.

4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea presupune o

distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de personajele foarte

importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.

Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut subiecţilor

să joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să interacţioneze de pe

aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe un hol sau în stradă.

Astfel, Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în raport cu complicele, în

funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste distanţe au corespuns destul de exact cu cele

descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că oamenii au norme precise pentru reglarea

distanţelor de interacţiune.

Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal.

Potrivit lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect circulară:

el este mai mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă parte, un studiu

al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au spaţii personale.

Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de aşteptare a unui

aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin grup; cei mai mulţi

trecători ocoleau grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai puţin probabil ca spaţiul

său să fie violat.

5. Dezvoltarea spaţiului personal


Cursul 33 Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate. Există

cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate

comportamente spaţiale consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului sunt

foarte asemănătoare cu cele ale adultului.

Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi

adulţi. În mod firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le

violeze spaţiul personal. Totuşi, Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi cum

copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal; pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci cînd

copiii le violează spaţiul personal. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10 ani să se

aşeze cît de aporape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinemtograf, fără însă să-i

atingă. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului lor personal

de către copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reacţie deosebită,

dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat prea aproape un alt adult:

dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca atare, adulţii tolerează sau chiar

agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii mici, dar resimt ca pe o violare a

apaţiului personal apropierea copiilor mai mari.

6. Factori care afectează spaţiul personal

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au, în

general, un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus menţin o

distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup sexual. O

explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind

homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un copil

de acelaşi sex. Pe de altă parte, ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate. De aceea,

comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra comportamentului

sexual permis. Un argument suplimentar în această privinţă îl constituie faptul că normele ce

reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii.

Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al

femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului lor,

în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au făcut

predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce femeile îşi

vor apăra mai curînd spaţiul lateral. Pentru a testa această ipteză, cei doi psihologi au observat


Cursul 33 comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au constatat că studenţii îşi

puneau lucrurile în faţa lor, încercînd astfel să-i împiedice pe alţii să se aşeze de cealaltă parte

a mesei, în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă ele, reducînd posibilitatea unei

invazii din acea direcţie.

Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii latine,

francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele Unite,

englezii sau suedezii. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu

cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină.

Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de pildă,

că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Sommer (1959) a

descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte departe de o altă

persoană, în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intermediare.

În sfîrşit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea

determină atracţia, dar la rîndul ei este determinată de aceasta. Cu cît membrii grupului se

simpatizează mai mult unul pe altul, cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai mici.

Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se facă

simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie

dezaprobate de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală; subiectul

primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Autorul a putut

nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai aproape de

acesta decît ceilalţi.

Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică

sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el a

arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut subiecţilor

să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu cît distanţa care

separă personajele din fotografie era mai mică, cu atît subiecţii au inferat relaţii mai apropiate

între ele.

Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care

simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe

comfortabile, în funcţie de rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de

cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei cercetări a

lui Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să comunice atracţia

prin variaţii în distanţa interpersonală.


Cursul 33

7. Reacţii la invadarea spaţiului personal

Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite, deşi

mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cît posibil, să

invadeze spaţiul personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe împrejurări în care se

produc astfel de violări. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii şi ce efecte au astfel de

intruziuni?

Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii

raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de incomfort. Astfel de sentimente sunt

însoţite de excitare fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă creşterea

conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea spaţiului personal.

Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd invadarea spaţiului personal se

produce frontal.

Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de

etică a cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea spaţiului

personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice. Cercetătorii aşezau

complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel de periscop, cu ajutorul

căruia puteau examina comportamentul subiectului. Asfel, au constatat că la bărbaţii care

aveau un complice foarte aproape, jetul urinar era întîrziat. Cercetarea aceasta bizară, care

încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor, se justifică prin faptul că jetul

urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune măsuri ale excitării fiziologice ce

însoţeşte stressul. Astfel, această procedură simplă, chiar dacă neobişnuită, furnizează o

dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea spaţiului personal amplifică excitarea

fiziologică.

De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-se,

mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind situaţia. Sunt

celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale subiecţilor. Sommer

a instruit complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa ocupată de o studentă.

Complicele se aşeza 1. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai aproape de aceasta; 2. pe

acelaşi scaun fără să-l mişte; 3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un scaun în spatele acesteia. S-a

folosit un grup de control, alcătuit din subiecţi al căror spaţiu personal nu era invadat. Autorul

a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi părăseau masa după 30 de minute – în grupul


Cursul 33 de control, numai 10% din subiecţi făceau lucrul acesta. Sommer a remarcat că subiecţii

încercau să-şi apere teritoriul înainte de a pleca – îşi mutau scaunul, îşi schimbau poziţia,

ridicau bariere între ei şi invadatori. Psihologul american a notat, de asemenea, că din cei 149

de subiecţi “agresaţi” astfel, numai trei au protestat verbal, cerînd complicelui să păstreze

distanţa cuvenită.

C. DENSITATEA

În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins un

miliard – a fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde, dublîndu-se

în 80 de ani. Este foarte probabil că de la şase miliarde, cît numărără în prezent, se va dubla în

mult mai puţin de 80 de ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii din domeniul ştiinţelor

sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului uman. Densitatea este o

măsură spaţială simplă, care se referă la numărul de metri pătraţi disponibili pentru o

persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în ultimele decenii: astăzi,

există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană decît acum 50 de ani sau decît

acum 10 ani.

8. Studiile pe animale

Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea efectelor

densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în munţii

Scandinaviei, se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această sinucidere

colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare.

Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe

insula James din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de pogoane.

Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană din belşug şi

unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a crescut rapid,

încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. Christian şi colegii săi au ucis cinci căprioare şi,

după o examinare atentă a tuturor organelor, au conchis că erau perfect sănătoase. Totuşi, în


Cursul 33 primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de jumătate din căprioarele de pe insulă

(161); animalele au continuat să moară în anul 1959, pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80.

Privarea de hrană nu putea constitui o explicaţie, întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de

căprioare. Nu apăruseră animale de pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie.

Căprioarele moarte se aflau într-o condiţie fizică excelentă, nu erau bolnave ori subnutrite.

Cercetătorii au procedat la un examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că

glandele adrenale erau mai mari şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în

1955. Întrucît aceste glande sunt foarte active în periodele de stress, cercetătorii au tras

concluzia că animalele s-au aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a

deceniului al 6-lea. Ei au identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe

insulă: densitatea a făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de

timp.

Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii în

lumea animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă şi le-a

oferit hrană şi apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere la 50.000

de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi, populaţia de şoareci s-a

stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră de-a lungul

întregului experiment. Cînd pragul de 150 era depăşit, apărea agresivitatea, ca şi neglijenţa

părinţilor faţă de progenituri.

Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit cuşti în

care 40-50 de şoreci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească întotdeauna

80 de şoareci. Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de asemenea, de materiale

pentru construirea cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat distorsiuni importante în toate sferele

comportamentale, distorsiuni cauzate de densitatea prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine

cuibul. Masculii manifestau comportamente homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar

agresiunea atingea cote foarte înalte. Mortalitatea era foarte mare în rîndul femelelor, care

aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun

a presupus că astfel de fenomene apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte

peste limite normale.

9. Cercetări demografice asupra densităţii


Cursul 33 Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou foarte

limpede. Au existat, pe de o parte, studii care au pus în evidenţă o corelaţie între densitate şi

măsuri ale patologiei, ca rata deceselor infantile, tuberculoză, boala mentală, delicvenţă

juvenilă. Pe de altă parte, unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între densitate şi

patologie. De exemplu, în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape cinci ori mai mare

decît a New York-ului, dar rata mortalităţii era de două ori mai mică, spitalizarea pentru

maladii mentale de 10 ori mai redusă, rata criminalităţii de 6 ori mai redusă, etc.

În încercarea de a da un sens acestor date demografice, Galle, Gove şi McPherson

(1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km2) şi densitatea

internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). Aceşti autori au cercetat datele demografice

ale oraşului Chicago şi au constatat că densitatea internă corela cu delicvenţa juvenilă şi

mortalitatea, dar că densitatea exernă nu se afla în legătură cu aceste variabile.

Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman, ele

sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. În general, ariile cu densitate mare sunt

locuite de grupuri cu status socio-economic inferior, cu un nivel scăzut de educaţie. Ca atare,

rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate.

10. Studii de laborator asupra densităţii

Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca paradigmă

generală de cercetare, subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite şi

au fost examinate performanţele lor, precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe care au

resimţit-o.

Din păcate, din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii. Subiecţii

lui Evans şi Howard (1973), de pildă, au mărturisit că s-au simţit stressaţi în condiţii de

densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate redusă (cameră

mare). Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi manifestă mai multă

agresivitate în condiţii de densitate mare. Totuşi, Freedman a realizat în anii ‘70 o serie de

studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte negative. Freedman, Levy, Buchanan şi

Price (1972) au cerut unor subiecţi să realizeze o sarcină simplă în grupuri de patru în camere

foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca ei să nu resimtă stress. În experimentul

acesta, densitatea mare nu a avut efecte negative. Într-un alt studiu, realizat de Freedman şi


Cursul 33 Staff (1975), subiecţii nu au raportat un stress mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în

condiţii de densitate redusă.

Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii, Loo (1973) a relevat confuzii în

însăşi definiţia densităţii. Potrivit acestei autoare, nu este suficient de edificator dacă declarăm

că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o populaţie. De pildă,

o densitate de 10 m2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o încăpere de 100m2 sau 100

de indivizi într-o încăpere de 1000m2. Cele două situaţii nu sunt deloc identice pentru indivizii

implicaţi. Pentru a clarifica noţiunea de densitate, Loo a identificat două tipuri: densitatea

spaţială şi densitatea socială. Cercetările care au avut în vedere primul tip au comparat

comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi diferite. Dimpotrivă, cercetările

asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea încăperii şi au variat mărimea

grupului. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele studiilor de laborator asupra

densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii.

D. AGLOMERAŢIA

11. Distincţia dintre densitate şi aglomeraţie

Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din

cercetările asupra densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie, care

fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea este un

concept spaţial, în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă desemnează o

stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali, sociali şi personali.

Aglomeraţia este o stare psihologică de stress, care poate sau nu să se afle în legătură cu

densitatea.

Pentru a ilustra această ditincţie, să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. La

un concert de muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ

restrîns. În mod evident, situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu

resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie dacă

alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă decît cea


Cursul 33 de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi totuşi indivizii din bibliotecă vor

resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.

Distincţia dintre densitate şi aglomeraţe este deosebit de importantă, întrucît oamenii

par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Din acest punct de

vedere, se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat răspunsuri negative

ale indivizilor, în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit lui Stokols, în unele

subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în celelalte nu.

12. Teoriile suprasarcinii

Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită pe individ. Prea multă activitate,

prea mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individlui şi pot conduce la

stress. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie.

Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale

suprasarcinii. El a pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare atunci

cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este obligat să

accepte contacte sociale multiple. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea obţinută este mai

redusă decît cea dorită. Conceptualizarea lui Altman este foarte interesantă, căci nu leagă

aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.

Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină gradul de

intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care individul percepe

faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza comportamente verbale şi

nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. Dacă prin aceste comportamente nu

va obţine intimitatea dorită, atunci el va deveni stressat şi va resimţi aglomeraţia.

13. Teoriile controlului

Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El

hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte cînd face plajă şi

cînd citeşte, etc. Este, cu alte cuvinte, stăpîn pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul nostru

pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa sa. Acum, tot

ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii.


Cursul 33 În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de către

individ. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că lipsa

controlului afectează profund comportamentul. Cîinii din experimentele sale sunt expuşi la

şocuri electrice dureroase, pe care nu le pot evita, oricîte eforturi ar face. În a doua parte a

studiului, li se oferă posibilitatea să scape de şocuri, dar ei nu mai încearcă aceasta; pur şi

simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a numit această stare “self-learned

helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă că nu există nici o

relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă; ca atare, ele nu mai răspund în nici un fel.

Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor,

folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau

zgomote puternice. Experienţa incontrolabiliţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă şi să

adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie.

Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei au

sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asura

interacţiunii sociale. În aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu altul şi

nu au mijloace de a regla interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea controlului conduce

atît la resimţirea aglomerării, cît şi la sentimente de neajutorare. Densitatea înaltă care nu

presupune pierderea controlului nu generează starea de aglomeraţie.

Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată de

pierderea controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să

realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de densitate

redusă (încăpere mare). Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla densitatea: li s-a

spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală, deşi experimentul impunea ca

ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii. Această manipulare simplă a

controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate mare să resimtă mai puţin

aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de elegantă, Rodin, Solomon şi

Metcalf (1977) au studiat alomeraţia în ascesor. Patru complici ai experimentatorilor aşteptau

la ascensorul bibliotecii Universităţii Yale pînă venea o a cincea persoană, subiectul naiv. Ei

intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încît

subiectul se găsea departe de tabloul de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul

avea posibilitatea să apese pe butoane cînd dorea. Cînd ascensorul ajungea la etajul de

destinaţie al subiectului, unul din complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îl ruga

pe subiect să completeze un chestionar. Rezultatele chstionarului au arătat că subiecţii din a


Cursul 33 doua condiţie nu au resimţit starea de aglomeraţie; în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare

a ascensorului decît subiecţii din prima condiţie. Aşadar, percepţia controlului influenţează

experienţa aglomerării.

Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi comportamentul

uman în căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de cămine studenţeşti: unele

au un coridor lung, cu multe încăperi individuale de o parte şi de alta şi cu o cameră de zi

comună în capăt; celelalte au patru sau cinci încăperi individuale dispuse în jurul living-ului

comun. Locatarii primului tip de cămine declarau că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au

presupus că lucrul acesta se datorează faptului că în astfel de cămine, spaţiile comune sunt

folosite de mai mulţi indivizi. Cu cît numărul celor ce utilizează toaletele şi camera de zi

comune este mai mare, cu atît se vor produce mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît

le va fi mai greu locatarilor să controleze interacţiunile. Chestionaţi de cei doi cercetători,

studenţii din căminele avînd coridoare lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia.

Ei şi-au exprimat credinţa că încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie

cu studenţii care locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei

sufragerii), ei nu au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au

participat – pe scurt, păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.

14. Teoriile atribuirii

Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din

factorii care produc aglomeraţia, rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte

experienţa aglomerării. De pildă, atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care dispun

este mai redusă decît cea pe care ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu frustrarea sau

reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări, Stephen Worchel şi colaboratorii săi au

dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei construcţii teoretice a fost de a

preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de aglomeraţie şi de a explica unele

neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.

Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că experienţa

aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în sprijinul ideii că

densitatea înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o teorie adecvată asupra

aglomeraţiei, trebuie identificaţi factorii care determină excitarea fiziologică. Worchel şi

Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei o constituie violarea


Cursul 33 spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi excitat. Violările spaţiului

personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă. Individul poate să perceapă

invadarea spaţiului său pesonal chiar în condiţii de densitate redusă.

În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje: 1.

Există dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care demonstrează că

violarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-au reuşit să probeze

acest lucru. 2. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie satisfăcătoare pentru

problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii. Mai multe studii au ajuns la

concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort şi devin ostili în situaţiile de

densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel. Cercetările asupra spaţiului personal au arătat

că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decît la bărbaţi. Aşadar, distanţele la

care femeile se simt bine interacţionînd sunt mai mici decît distanţele de interacţiune care

garantează comfortul bărbaţilor. Dacă acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra

aglomeraţiei, este limpede că pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi

aglomeraţia, este nevoie de o densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor.

Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa aglomeraţiei.

De pildă, pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii sunt îngrămădiţi

unii în alţii, dar nu resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face plăcere să aparţinem unei

mulţimi, chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului nostru personal. Pentru a da seama

de aceste observaţii, Worchel a făcut apel la procesul de atribuire. Schachter şi Singer (1962)

au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în mediu un factor care să-l ajute să explice şi

să eticheteze această stare. Eticheta specifică aplicată este determinată adesea de indicii

pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976) au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal

îl excită pe individ şi îl motivează să caute în mediu un indice pentru a explica excitarea.

Aglomeraţia apare dacă, şi numai dacă, individul decide că excitarea este cauzată de faptul că

alţii sunt prea aproape. Dacă individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte experienţa

aglomeraţiei. În cazul meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările

repetate ale spaţiului său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe

ca foarte pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întîmplă pe

teren.

Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi

focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări a

atenţiei este slaba performanţă în realizarea sarcinii. De asemenea, individul poate deveni ostil


Cursul 33 faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de aglomeraţie şi

pentru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.

S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au

manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi lucrau fie

într-o încăpere mare (densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitate mare). În unele

grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor personal era

violat, iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Autorii au observat că

subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea înaltă. Indiferent

de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia, iar performanţa lor a avut de suferit

atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă parte, singură densitatea mare nu a

produs întotdeauna stress sau deteriorarea performanţei. Prin urmare, studiul acesta

demontrează că aglomeraţia este legată mai curînd de violarea spaţiului personal decît de

simpla manipulare a densităţii.

Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii asupra

aglomeraţiei. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea spaţiului

personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi realizau o

sarcină într-o cameră. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal, în altele nu.

Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii, experimentatorii îi anunţau că

intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei. Unii subiecţi

au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un zgomot subliminal (care

nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se spunea că zgomotul îi va

excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot auzi (condiţia stress); în altă

condiţie, subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un efect calmant şi relaxant asupra lor

(condiţia relaxare). Grupului de control nu i s-a spus nimic cu privire la efectele zgomotului.

De fapt, experimentatorii nu au produs nici un fel de zgomot subliminal în cameră. După ce

subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să completeze un chestionar.

Autorii au făcut predicţia că explicaţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de

aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună

excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. Întrucît nu vor explica propria stare de excitare

prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În condiţia relaxare,

subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda faptului că li s-a spus că zgomotul îi va calma. Ca atare,

sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu

personal a fost violat. Manipulările cu zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra


Cursul 33 subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare.

Mai trebuie adăugat că subiecţii din condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în

sarcină şi s-au simţit într-o mai mare măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.

*

Concluziile cercetărilor atestă că, prin ea însăşi, densitatea înaltă nu este neplăcută sau

nesănătoasă. Totuşi, cînd ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea

controlului sau violarea spaţiului personal, apare sentimentul de aglomeraţie. Aglomeraţia

este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină, relaţiile interpersonale şi

sănătatea.

Pentru psihologii cu interese aplicative, distincţia dintre densitate şi aglomeraţie poate

oferi motive de optimism. Populaţia planetei creşte foarte repede şi odată cu ea densitatea.

Totuşi, acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. Dacă putem structura

mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura de intimitate sau să

simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană, atunci putem reduce aglomeraţia

şi efectele negative pe care le produce.

psihologia sociala teritorialitatea

Documents