”Psihologia kitsch-ului” sau de ce Răpirea din Serai e înduioșătoare

Ioana Vighi   

Am plecat de la afirmația lui Broch, că fiecare artă are un picuț de kitsch în ea. Natura este o eroare, zice Abraham Moles în Psihologia kitsch-ului. Până și ea. A devenit iată, un exemplu de așa nu, pentru că omul n-a lăsat-o-n pace până nu i-a dat forma pe care el a dorit-o. Povestea kitsch-ului începe cam așa:

A fost odată ca niciodată o clasă socială numită aristocrație. Și fiindcă această aristocrație a dat ortu popii, în locul ei a venit burghezia. Și iată cum, prin secolul XIX, burghezia, neavând se pare nici pe departe același gust și rafinament pentru artă, și-a întocmit vrând nevrând un sistem de valori imitativ care dorea să se înalțe către aceleași orizonturi aristocratice. Ce să vezi. N-a mers. Sau a mers, dar băieții au început să creeze o artă a ostentației și a consumului care a trăit fericită până la adânci bătrânețuri.

Din ce-am citit din Moles, kitsch-ul în zilele noastre nu e atât de tâmp și de fraier încât să-l recunoști dintr-o simplă ocheadă, să-l pipăi și să urli ”este”. Kitsch-ul noii ere sau neo-kitsch-ul, contrar a ce mă așteptam să citesc în cartea domnului Moles, e un fenomen conotativ, nu e moda, e modul, potemkiada sa e subtilă. Nu e doar frumusețe, nu (doar) aduce laolaltă oameni cu gurile căscate care-și șterg băluțele din colțurile gurii de uimire la vederea unei frumuseți despre care ei n-ar bănui că e inautentică. Kitsch-ul nu e un lucru în sine, ci e relația pe care omul o are cu acel lucru. Există, așadar, o apropiere kitschoasă față de obiect, un soi de fetișizare, cum ar face un colecționar cu obiectele pe care le adună, apoi estetismul vorace al consumatorului de artă sau alienarea la care ajunge omul dependent de obiecte (mașina pe care o iubește ca pe ochii din cap etc). Există și un kitsch al kitsch-ului sau anti-kitsch-ului. Chiar ideea de a vedea într-un obiect un moment tranzitoriu de plăcere. Carpe diem, my friend, este o sublimă expresie a kitsch-ului.

Dacă mai demult kitsch-ul mustea în decorativismul opulent cu care casele burghezilor erau înțesate, acum kitsch-ului nu îi mai e suficientă butaforia și prezența sa expozitiv-decorativă și explicită. Nu e un fenomen autosuficient. El s-a inserat astăzi în obiectele de care nu avem, de fapt, nevoie vitală, sau chiar în oameni. Politicieni. Imaginea lor de protectori ai patriei, afișele cu zâmbetul și falsitatea grosolană și manifestă cu care își îndeamnă semenii sa voteze. Kitsch-ul actual merge și pe principiul aglomerării, al gigantismului sau miniaturizarii. Totul e fie excesiv de mare, fie excesiv de mic. Se împarte, aș zice eu, în kitsch agresiv și kitsch mai greu de recunoscut.

Ardoarea cu care kitsch-ul îndeamnă spre bine, perfecțiune, spre moralitate, spre lumină, spre pacifism anulează orice formă de uman și umilitate. Panourile publicitare care-ți vor binele, dar care te ”violează” pentru că ești mic, prost și n-ai bani să cumperi mașina aia, dar în fața cărora te oprești oricum, copleșit și mărunt, apoi strivit în oraș de îngrămădeala de culori, oferte unice, reduceri senzaționale, zgomotul și sunetele care-ți zdruncină viscerele, castrat de imaginea unor exemplare superbe de oameni fericiți, prezenți pe toate afișele, toate astea și multe altele sunt fenomene ale kitsch-ului agresiv.

Pe când telefoanele mobile supradotate, costumele și cravatele colorate, frezele, trendurile, stilurile muzicale care îmbină toate stilurile, obiectele care cochetează cu toate simțurile noastre neantrenate estetic sunt altă gamă kitsch-uri, aș îndrăzni să zic, una redusă la universul imediat al omului. Kitsch-ul e menit să te epuizeze, să-ți cultive gustul pentru aici și acum, pentru o intimitate plăcută și confortabilă. Și aparent individualizată. Mall-urile sunt temple orgiastice ale kitsch-ului în care intri fascinat să te închini. O virtute a kitsch-ului e aceea de a fascina si de îmbăta. E rolul lui pe pământ. Ești beat de kitsch. Și încă o virtute a kitsch-ului e generozitatea cu care se dedă tuturor, ca o prostituată mărinimoasă, nediferențiat. Nu e musai să fie obscen, vulgar sau ostentativ.

1

Când lucrurile necesare cu care te înconjori nu mai răspund doar necesităților, ele devin kitsch. Cum zice Moles, cleștele pentru zahăr era un simplu obiect cu care culegeai zahărul, până să devină încărcat de îngravări de tot soiul. Omul mediocru e măsura tuturor lucrurilor, spunea un nene al cărui nume nu-l rețin. Pentru el se face totul astăzi, în era neo-kitsch-ului. Nu se discută cultivarea gustului acestui om pentru că nimeni nu vrea o masă de oameni inteligenți care înțeleg ce văd și ce aud, e suficientă dresarea la un nivel confortabil de către cei care dețin puterea. Orice ar însemna puterea asta.

McDonalds știe că ție foame, că oricum o dai, o să ți se facă foame. Și te îmbie cu hamburgeri și cartofi prăjiți. Dacă iei porții mari la meniu, ai, bineîțeles….reducere. Și cum să nu iei o porție gigantică, cât mai gigantică, XXL când ți-e atât de foame? Și ieși și în câștig cu reducerea! Instinctul foamei tale le e suficient să te îngenuncheze. Când treci pe langa McDonalds, înfometat, cad multe bombe cu poze cu hamburgerii ăia suculenți, roșiile alea cu stropi de rouă, cu înghețata aia cremoasă. Cum dracului să reziști când îți ghiorțăie mațele în fața monumentelor închinate satisfacerii imediate a instinctelor stomacale? Și zbang, te-au pus cu botul pe labe. Gotcha, son of a bitch. Cine nu e sclavul instinctului foamei? Băieții deștepți știu să-ți demonstreze cum arată de fapt respectul față de propria-ți foame. Sau față de propria moarte. Iar sicriele sunt opulente, sunt sculptate și confortabile. Totul pentru o moarte decentă. Cine nu vrea să fie îngropat ca omu’?!

Simplitatea în schimb e foarte sofisticată. E atât de sofisticată, încât e confundată de masele de oameni cu simplismul. Cu derizoriul, neputința, sărăcia, precaritatea. Subtilitatea lui nu admite decât frumusețea volatilă și evanescentă și respinge frumosul incomod. Pentru kitsch-ul agresiv însă nu există frumos sau urât, ci doar imediatul. Cu toate astea, deși kitsch-ul mai cultivă și perisabilitatea, cum ar fi telefoanele celulare care ies cel puțin o dată pe an cu alte și acaparatoare facilități, încercând să te convingă că nu ai văzut în viața ta ceva mai bun și nici n-o să mai vezi, că e nou, fascinant, totuși, exista o perenitate a unui anumit tip de kitsch gen carpeta Răpirea din Serai. Câți n-am vazut cârpa aia colorată în plin dinamism al scenei răpirii.

Genul ăsta de kitsch înduioșează, edulcorează și înmoaie. Păstrează o urmă de uman, pe undeva. Pentru că nu-i trebuie nimic, nu e strident, gălăgios sau nu vrea să te convingă că e cel mai bun lucru ce ți se poate întâmpla. Nu e nimic imperativ, ostentativ și nici măcar nu știe să mimeze subtilitatea. Sau o oaie în miniatură din ceramică cu un zâmbet tâmp și molcom care se uită la tine. Există segmentul acesta de kitsch care gâdilă glandele amintirilor și blândețurilor, are savoarea nostalgică a dulcețurilor pe care le mâncai pe furiș când erai mic, un kitsch față de care probabil c-ai zâmbi în colțul gurii cu indulgență și o firavă complicitate vinovată. E inofensiv și e demult, ca bunicuța care le are în dotare.

Cred că tot ce poartă un nume, am conchis eu închizând cartea și declarându-mă învinsă, e damnat la kitsch. Kitsch-ul, se pare, e inevitabil evoluției, inexpugnabil și peren. E necesar, până la urmă, ca un side-effect al civilizației, oricât de ipocriți am fi și ne-am zbârli.

Kitsch-ul ăla fățiș, fără ostentativa sete de manipulare, kitsch-ul inocent și neadaptat la perversitatea cameleonică a societății duce cu el o candoare. Cum e Răpirea din Serai, pe care o tolerezi mai lesne și căreia îți vine parcă să-i ierți statutul, decât plasticurile aurite și fosforescente de pe tarabe, să zicem. Nu trebuie să ne scape din vedere că adaptabilitatea la tot ce reprezintă omul este un atu al kitsch-ului care îi permite să țină pasul. E pandemic. Tot ce-ți trebuie sunt uneltele necesare pentru a-l recunoaște, a-l depista. Să-l conștientizezi ca să nu te ia el în posesie. Așa că a recunoaște kitsch-ul și a-l privi în aceeași măsură cu detașare amuzată e o atitudine mult mai sănătoasă decat ipocrizia de a-l arăta cu degetul într-o înverșunare geamănă cu fanatismul religios, în tot acest timp înfruptându-te pe deplin din el. Fără să știi ce faci. Asta îmi amintește, într-o oarecare paralelă, de cei care zic că a fost mai bine pe vremea lui Ceaușescu în timp ce-și fac cumpărăturile la Carrefour.

2