Cuprins:1. Introducere despre responsabilitatea internaţională a

statelor în dreptul mediului

2. Necesitatea unei politici comune a mediului

3. Principiile fundamentale în dreptul mediului în spaţiul european

3.1 Principiul cooperării internaţionale 3.2 Principiul evitării prejudicierii mediului 3.3 Principiul compensării prejudiciului 3.4 Principiul „poluatorul plăteşte”

3.5 Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare

3.6 Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor commune

4. Reglementări juridice internaţionale privind protecţia mediului marin

5. Conluzii

Bibliografie

1. Despre responsabilitatea internaţională a Statelor în dreptul mediului Din punctul de vedere al dreptului mediului, noţiunea de răspundere comportă abordări complexe, dată fiind natura mai specială a acestei ramuri de drept. Astfel, in dreptul internaţional al mediului, se pune problema dacă şi in ce măsură există o responsabilitate a statelor, in afară de formele cunoscute ale răspunderii juridice caracteristice persoanelor fizice şi juridice, in cazul producerii unor daune majore mediului inconjurător. Recunoaşterea ca valori de interes general, de o importanţă majoră pe plan mondial, a mediului inconjurător, pe de o parte, şi implicit, a preocupărilor din ce in ce mai justificate de a-l proteja, pe de altă parte, ar trebui să ducă la crearea unei forme de incriminare cat mai cuprinzătoare, dar in acelaşi timp cat mai uşor de aplicat, a delictului ecologic. Intrucat nu este posibilă modificarea locului şi rolului elementelor ce formează echilibrul ecologic, trebuie, in consecinţă, ca regulile şi principiile dreptului internaţional să se adapteze noutăţii şi complexităţii existente in realitatea obiectivă. Desigur că, avand in vedere evenimentele recente petrecute pe malul ucrainean al braţului Chilia al Dunării, legate de drenarea albiei canalului Bistroe, pentru a-l transforma in canal navigabil, evenimente ale căror urmări aduc prejudicii, prin distrugerea totală a unor ecosisteme, nu doar statului roman, ci intregii comunităţi internaţionale, problema este, din păcate, de o nedorită actualitate. In acest caz, nu este vorba de o simplă poluare in adevăratul sens al cuvantului, ci de o intervenţie brutală in ecosistem, producand consecinţe evident mai grave, prin caracterul său ireversibil. In privinţa angajării responsabilităţii statelor in cazul producerii unor pagube mediului inconjurător, preocuparea dreptului internaţional are ca punct central determinarea cu claritate a conceptului de „fapt ilicit la nivel internaţional”, fiind, aşadar, vorba de o modalitate de sancţionare a violării unei norme internaţionale care prevede o obligaţie in domeniul protecţiei mediului inconjurător. Cu alte cuvinte, incălcarea de către un stat a unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia mediului, fie ea de origine cutumiară sau convenţională, ori a unui principiu general de drept al mediului, determină, in anumite condiţii, răspundrea acelui stat. Această obligaţie trebuie, insă, să fi fost asumată de statul Revista de ştiinţe juridice respectiv pe planul dreptului internaţional, fiind excluse atat obligaţiile avand ca izvor convenţii de drept intern, cat şi obligaţiile morale. Trebuie evidenţiată existenţa unei multitudini de tratate internaţionale ce pun problema angajării responsabilităţii statelor in dreptul mediului, atat pe calea clauzelor ce vizează reglementarea paşnică a diferendelor, cat şi prin sesizarea Curţii Internaţionale de Justiţie sau a unui tribunal arbitral. Statele au manifestat, insă, in general, o oarecare neincredere in privinţa mecanismelor jurisdicţionale internaţionale, precum şi o atitudine vădit reticentă in legătură cu acceptarea vreunei forme de răspundere care să ia naştere in domeniul dreptului internaţional al mediului. De asemenea, pentru a se reţine caracterul ilicit al faptei, este necesar ca obligaţia incălată să decurgă dintr-o normă internaţională aflată in vigoare la acea dată pentru statul respectiv. Spre exemplu, in cazul accidentului de la Cernobîl din 26 aprilie 1986, nici o regulă convenţională privind răspunderea internaţională pentru accidentele nucleare nu era aplicabilă la acea dată fostei U.R.S.S., deoarece interpretarea dată, de regulă Convenţiei de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice pe distanţe lungi exclude aplicarea sa in privinţa poluării prin elemente radioactive, iar Convenţia de la Viena din 1963 referitoare la responsabilitatea civilă in materie nucleară nu putea fi invocată, fosta U.R.S.S. nefiind parte şi neaderand la Convenţie; de altfel, din toate statele care au suportat consecinţele norului radioactiv, numai fosta Iugoslavie semnase şi ratificase Convenţia de la Viena. In această situaţie, se putea recurge la aplicarea regulilor generale ale dreptului internaţional al mediului şi ale reglementărilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, vizand prevenirea accidentelor, informarea statelor care puteau fi victime ale consecinţelor accidentului, precum şi asistenţa internaţională şi modul de acordare a acesteia. Ca urmare a acestui eveniment, s-au semnat la Viena, la 26 septembrie 1986, două convenţii avand ca obiect accidentele nucleare: Convenţia privind notificarea rapidă a unui

accident nuclear şi Convenţia privind asistenţa in caz de accident nuclear sau urgenţă radilogică, Romania aderand ulterior la ambele documente, prin Decretul nr. 223/1990. In situaţia in care dauna cauzată are ca izvor un fapt licit, ori al cărui caracter ilicit este dificil sau imposibil de stabilit, cum ar fi, de exemplu, in cazul folosirii unui curs de apă internaţional, problema angajării răspunderii unui stat se pune de o manieră mult mai complicată. Astfel, in condiţiile in care s-ar accepta doar culpa ca fundament primordial al răspunderii internaţionale a statelor, soluţia ar fi practic inexistentă; in acest domeniu insă, operează nu doar forma subiectivă a răspunderii, ci şi noţiunea de răspundere obiectivă, intemeiată pe ideea de garanţie şi pe cea de risc. In ceea ce priveşte răspunderea subiectivă a statelor, avand ca fundament principal culpa, ea reprezintă forma clasică de răspundere in acest domeniu şi constituie incă regula in materie. Reflectarea acestei modalităţi de angajare a răspunderii transpare dintr-o serie de acte internaţionale, avand aplicabilitate la nivel mondial sau comunitar. Cu titlu de exemplu, menţionăm Regulile de la Helsinki privind resursele internaţionale de apă, adoptate in 1966 şi completate, incepand cu anul 1972, de multiple alte convenţii conţinand reguli suplimentare. Acestea consacră, printre altele, obligativitatea utilizării echitabile a apelor unui bazin internaţional, formuland, de asemenea, recomandarea ca statele să manifeste o bună conduită in utilizarea apelor fluviilor şi raurilor internaţionale. Este, de fapt, vorba de aplicarea principiului „sic utere tuo”, alături de cel al bunei vecinătăţi sau al utilizării echitabile, ceea ce inseamnă că unui stat ii revine in primul rand obligaţia de a preveni orice formă de poluare sau de creştere a nivelului poluării apei, care ar putea duce la naşterea unui prejudiciu deosebit pe teritoriul unui alt stat. Un alt caz important la nivel internaţional a fost cel al poluării Rinului prin deversarea de săruri, Comisia Internaţională pentru protecţia Rinului contra poluării prevăzand, ca mod de reparare a acestei situaţii, finanţarea lucrărilor de combatere a poluării de către statele riverane. Această hotărare a insemnat, pentru unii autori, o incălcare a principiului poluatorului plătitor, dar ea a fost justificată prin ideea că toţi utilizatorii unui bazin hidrografic trebuie să contribuie la intreţinerea acestuia. De asemenea, după accidentul de la uzinele elveţiene Sandoz, din 1986, soldat cu urmări catastrofale in privinţa poluării Rinului, s-a discutat din ce in ce mai insistent despre necesitatea unei responsabilităţi independente de culpă, ceea ce inseamnă, de fapt, răspundere obiectivă. Angajarea responsabilităţii statelor ridică probleme variate, cauzate atat de caracteristicile fiecărei daune ecologice in parte, cat şi de discuţiile referitoare la cel impotriva căruia victima ar trebui să acţioneze: statul insuşi, agenţii săi sau persoanele care-l reprezintă, susţinandu-se, in acest sens, lipsa obligaţiei de diligenţă din partea statului, acesta avand, in opinia jurisprudenţei franceze, doar o obligaţie de bună guvernare. Un alt domeniu unde se intampină dificultăţi este cel al raportului de cauzalitate intre actul incriminat şi paguba produsă. Acest raport comportă ambiguităţi semnificative atunci cand este vorba de o poluare difuză sau de una provenind de la mai mulţi autori, de natură să producă efecte pe distanţe mari, întinse ca durată sau cumulative. Astfel, in cazul deteriorării clădirilor sau a monumentelor, nu există pagube semnificative decat dacă poluarea are un caracter continuu. De asemenea, există, din păcate, numeroase cazuri de combinare a unor forme diferite de poluare, cum ar fi, spre exemplu, poluarea organică a unui curs de apă cu cea generată de apele urbane uzate, ori cu cea de origine termică, motiv pentru care imputabilitatea poluării finale rezultate devine extrem de dificil de realizat. Pe de altă parte, nu totdeauna aceeaşi emisiune poluantă produce aceleaşi efecte, ele fiind destul de mult influenţate şi de circumstanţele fizice momentane. In privinţa formei de răspundere obiectivă, care nu se bazează in mod necesar pe dovedirea existenţei culpei, avand ca fundament specific noţiunile de risc şi de garanţie, se poate spune că are un domeniu de aplicare ceva mai restrâns deocamdată, dar există curente de opinie importante la nivel mondial care inclină spre acceptarea unei aplicabilităţi mai extinse pentru această formă de angajare a responsabilităţii statelor.

Avand in vedere frecvenţa tot mai mare a accidentelor ecologice şi a actelor de degradare a mediului, considerăm că ar fi recomandabilă o simplificare a angajării răspunderii celui ce a cauzat prejudiciul ecologic, in scopul limitării pe cat posibil a evenimentelor ce au drept consecinţă o degradare greu reversibilă a mediului. In acest sens, pentru angajarea responsabilităţii materiale a unui stat ar fi suficientă doar existenţa unei daune materiale majore produse de către acesta, ori de vreo persoană juridică sau fizică legată juridiceşte de el. Dacă, spre exemplu, in domeniul utilizării apelor raurilor şi fluviilor internaţionale, despre care am mai amintit, ar fi fost aplicabil principiul răspunderii obiective a statelor, in cazul Bistroe ar fi fost suficient doar ca Romania să dovedească gravul prejudiciu produs prin colmatarea albiei canalului pentru a avea caştig de cauză in faţa instanţelor internaţionale competente, fără a se mai pune in discuţie culpa ori reaua-credinţă a statului ucrainean, aspecte pe care acesta din urmă le neagă cu atata vehemenţă. In sistemul juridic internaţional de azi, răspunderea obiectivă a statelor in dreptul mediului se aplică şi constituie regula in cazul unor eventuale accidente in domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare, ori in situaţia unei eventuale poluări a mărilor cu hidrocarburi. Aşadar, este vorba de domeniile considerate ca fiind de maxim risc pentru mediul inconjurător, prin prisma daunelor extreme pe care ele le pot produce. De asemenea, o excepţie de la regula răspunderii subiective o constituie şi Convenţia din 22 martie 1972 privind responsabilitatea internaţională pentru pagubele produse de obiectele spaţiale. Astfel, potrivit articolului 2 al acestui document, statul care a procedat sau procedează la lansarea unui obiect spaţial, ori statul al cărui teritoriu sau ale cărui instalaţii servesc la lansarea unui obiect spaţial are o răspundere absolută de a repara daunele provocate de obiectul său la suprafaţa Terrei. Aceste prevederi au fost aplicate efectiv in 1979, atunci cand satelitul sovietic „Cosmos 954” s-a dezintegrat in spaţiul atmosferic canadian, rămăşiţe radioactive ale acestuia răspandindu-se pe teritoriul Canadei. Guvernul canadian a solicitat, atunci, U.R.S.S. returnarea cheltuielilor efectuate cu localizarea şi recuperarea elementelor care puteau fi periculoase, fără a invoca, in acest demers, culpa efectivă a fostei Uniuni Sovietice şi a reuşit obţinerea unei părţi din suma cerută. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a manifestat şi manifestă tendinţe tot mai evidente in sensul introducerii principiului răspunderii obiective şi in privinţa poluării transfrontaliere cauzate de deşeuri, dorindu-se ca imputabilitatea şi, in consecinţă, obligaţia de despăgubire să decurgă aici din simplul raport de cauzalitate, indiferent de orice fundament subiectiv, chiar dacă jurisprudenţa internaţională s-a dovedit destul de rezervată in a-şi motiva deciziile prin prisma noilor orientări. De altfel, in acest domeniu, insăşi Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. realizează o adevărată revalorificare a teoriei răspunderii obiective, extinzand sfera sa de aplicare pentru toate daunele transfrontaliere grave, insă lasă, totodată, statelor interesate facultatea de a decide, in concret pentru fiecare caz, asupra reparaţiei, ţinand seama de principiile echităţii şi echilibrului de interese. Accentuăm, in final, ideea că, in cazul in care responsbilitatea obiectivă a statelor in dreptul mediului va avea o aplicabilitate mult mai extinsă, tinzand spre generalizare, prejudiciile create mediului inconjurător nu ar mai inregistra, probabil, creşterea alarmantă pe care o manifestă deocamdată, intrucat cei care derulează activităţi economice profitabile ar pune in balanţă, pe de o parte, beneficiile realizate, iar pe de cealaltă parte, riscul foarte insemnat, din punct de vedere juridic, de a achita sume impresionante, cu titlu de daune, in cazul nedorit al unui accident ecologic.

2. Necesitatea unei politici comune a mediului.

Tratatele instituind Comunitatile Europene nu prevedeau competente comunitare explicite în materie de mediu. Confruntarea cu poluarea, în crestere rapida, statele membre au adoptat masuri la scara nationala. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combatuta în mod eficace doar în limitele frontierelor nationale. În plus, unele din masurile adoptate de statele

membre împiedicau libera circulatie a marfurilor în cadrul pietei comune. Ca urmare, apelurile si presiunile pentru actiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat. În 1972, la putin timp dupa prima Conferinta a ONU asupra mediului, Comisia Europeana a propus elaborarea unui program de actiune în acest domeniu. La începutul anilor ‘70, au fost recunoscute necesitatea si legitimitatea unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta progresiv un drept comunitar al mediului, care cuprinde în prezent peste 200 directive si regulamente. Ele privesc, în principal, protectia apelor, calitatea aerului, protectie florei si faunei, zgomotul, eliminarea deseurilor. Legislatia mediului prezinta o caracteristica particulara, anume ea tine seama de aspectele economice. Dar legislatia anterioara lui 1986, nu avea o baza juridica intr-un tratat . Actul Unic european atribuie în mod explicit Comunitatii europene competente în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o baza juridica formala acelui ansamblu crescând de reglementari asupra mediului. Actul Unic european a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare: 1. protectia mediului; 2. sanatatea umana; 3. utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale . Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltarii durabile în legislatia Uniunii Europene. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a facut din dezvoltarea durabila un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene trebuie sa se fondeze pe principiul dezvoltarii durabile si pe un nivel înalt de protectie a mediului. Mediul trebuie sa fie integrat în definirea si punerea în aplicare a tuturor politicilor economice si sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comert, industrie, energie, agricultura, transport si turism.

3. Principii fundamentale în dreptul mediului

3.1.Principiul cooperării

În cadrul obligaţiei generale a statelor de a coopera, sunt incluse o serie de alte obligaţii cu caracter specific, care vizează:

schimbul de informaţii; necesitatea notificării şi consultării cu statele potenţial afectate; cerinţa coordonării la nivel internaţional a activităţilor de cercetare.

Schimbul de informaţii reprezintă un aspect fundamental al protecţiei mediului prin componenta programului care vizează evaluarea mediului global (Earthwatch).Planul de Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a urmărit instituţionalizarea schimbului de informaţii, pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul comunităţilor ştiinţifice şi pentru a furniza factorilor de decizie la toate nivelurile cele mai bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi la momentul oportun. PLANUL DE ACŢIUNE AL CONFERINŢEI DE LA STOCKHOLM. Recomandări pentru măsuri la nivel internaţional:1. Se recomandă ca Guvernele să desemneze domeniile în care şi-au asumat obligaţii (sau în care sunt pregătite să îşi asume obligaţii) privind un program pe termen lung, pentru ameliorarea mediului nivel global. a) În acest sens, ţările sunt invitate să împărtăşească la nivel internaţional, toate informaţiile importante privind problemele cu care se confruntă şi soluţiile pe care le concep pentru dezvoltarea acestor domenii.b) Ţările care doresc să lanseze un program de ameliorare a mediului, trebuie să fie pregătite să coopereze la nivel internaţional şi să primească îndrumări şi asistenţă de la organismele internaţionale competente.

Suplimentar faţă de contribuţia semnificativă pe care o aduce la aprofundarea înţelegerii problemelor de mediu, prin cerinţele de raportare periodică, schimbul de informaţii reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente pentru monitorizarea implementării la nivel naţional, a obligaţiilor asumate la nivel internaţional, pentru protecţia mediului.Principiile notificării şi consultării cu statele al căror mediu poate fi afectat s-au cristalizat în numeroase tratate internaţionale. Astfel:a) Principiul notificării preliminare impune obligaţia fiecărui stat care are planificată o activitate ce poate produce un prejudiciu, de a furniza în timp util statului potenţial afectat, toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritorilului său şi, dacă este necesar, de a demara consultări cu statul în cauză. b) Principiul notificării în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare după producerea faptului, comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de a permite şi crea statelor afectate cea mai mare posibilitate de a se pregăti pentru şi a micşora potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe constituie elemente importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la accidentele nucleare şi cele industriale care produc efecte transfrontalierec) Principiul asistenţei în caz de urgenţe. Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin Declaraţia de la Rio.d) Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o posibilitate de a analiza şi discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect, activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte state. Statul proponent nu este neapărat obligat să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în considerare şi aceste interese. Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori legată de obligaţia notificării prealabile. Coordonarea la nivel internaţional a activităţilor de cercetare. Datorită importanţei esenţiale a cunoştinţelor ştiinţifice pentru orientarea şi impulsionarea dreptului mediului şi a politicii internaţionale în acest domeniu, multe din tratatele pentru protecţia mediului, includ prevederi speciale pentru orientarea şi facilitarea cercetărilor, a analizelor şi pentru publicarea rezultatelor furnizate de cercetările ştiinţifice. Acordurile internaţionale pentru cooperarea ştiinţifică şi monitorizare sunt conţinute în numeroase convenţii, cum sunt cele care abordează modificările survenite în atmosferă (spre exemplu, Convenţia de Vienna pentru protecţia stratului de ozon, Convenţia Cadru privind Schimbările Climatice). Cu toate că multe dintre prevederile referitoare la cercetarea ştiinţifică sunt foarte generale, unele dintre ele furnizează direcţii şi detalii specifice pentru cercetare, necesare pentru a identifica şi a clarifica natura şi extinderea problemelor de mediu.

3.2. Principiul evitării prejudicierii mediului

Principiul general al evitării prejudicierii mediului, acceptat în dreptul internaţional al mediului, solicită statelor să asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube mediului din alte state sau mediului comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2). În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.

Obligaţia de a împiedica producerea prejudiciilor este de multe ori prevăzută pentru a solicita statelor să ia toate măsurile practicabile pentru evitarea pagubelor: Convenţia de la Espoo privind Evaluarea Impactului asupra mediului în context transfrontalier, Art. 2 :Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce şi controla efectele transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse. Principiul nediscriminării între state reprezintă o variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a împiedica prejudicierea mediului, care constă în obligaţia de nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui stat. Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să fie supuşi unor prevedri legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse în propria ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat. Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de evitare a producerii de pagube asupra mediului şi a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm: Declaraţia de la Stockholm, Principiul 6Trebuie stopate evacuările de substanţe toxice sau de alte substanţe şi eliberările de căldură, în atare cantităţi sau concentraţii, care pot produce depăşirea capacităţii mediului de a le face inofensive, pentru a asigura că ecosistemele nu vor fi supuse unor pagube ireversibile severe. Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile: Declaraţia de la Stockholm, Principiul 15 ... În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii producerii degradării mediului. Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale internaţionale şi este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea poluării. Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcţioanle pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.

3.3. Principiul compensării prejudiciului

Principiul responsabilităţii statului este confirmat prin Declaraţia de la Stockholm. Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21Statele au responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale. Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de plată a compensării, ci doar prevedri cu caracter general: Principiul 13 Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi compensarea victimelor poluării şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea, Statele trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine şi determinare pentru a elabora legi internaţionale suplimentare referitoare la răspunderea şi compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului prin activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei naţionale.

3.4. Principiul „poluatorul plăteşte” Impune obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile pentru realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de poluare. Iniţial recomandat de Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi DezvoltareEconomică (OCDE) în mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o creşterea acceptării ca principiu internaţional pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de la Stockholm, Principiul 16 Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale.

3.5. Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform principiului accesului egal, persoanelor (fizice şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din statele în care sunt localizate activităţile poluatoare. Principiul se extinde şi asupra problemelor de răspundere juridică şi compensare; un exemplu în acest sens îl constituie Convenţia de la Helsinki. Convenţia de la Helsinki privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, Art. 9 :3. Părţile...trebuie să garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate în mod nefavorabil de efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul uneia dintre Părţi, accesul la procedurile administrative şi juidiciare, inclusiv a posibilităţilor de a iniţia o acţiune legală (un proces) şi de a face recurs împotriva unei decizii care le afectează drepturile, similare cu cele disponibile persoanelor (fizice sau juridice) aflate în propria jurisdicţie.

3.6. Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor comune Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe controlul poluării mediului. La fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea durabilă a resurselor naturale. În mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost considerate ca fiind de domeniul legiilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale. În cea ce priveşte resursele împărţite de diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc) s-a simţit nevoia unor regulamente internaţionale. Similar, problemele privind zonele aflate în afara jurisdicţiilor naţionale (de exemplu, mările nordului, Antarctica, spaţiul extraterestru), necesită cooperare internaţională şi au condus la conturarea unui nou concept, respectiv „moştenirea comună a umanităţii”.Creşterea relativ recentă a urgenţei cu care se pun problemele mediului la nivel internaţional şi recunoaşterea mai accentuată a interrelaţionării ecologice, pun probleme legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale. Aceaste dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera că umanitatea are motive de îngrijorare comune privind anumite resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră), care ar putea fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul suveranităţii statului. În cele ce urmează se prezintă aceste concepte şi implicaţiile lor pentru dreptul internaţional al Mediului şi al dezvoltării durabile.

Suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. În relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică independenţă; adică dreptul de a exercita, în cadrul unui teritoriu delimitat şi fără amestecul altor state, funcţiile unui stat, cum sunt

exercitarea jurisdicţiei şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior. Conceptul de suveranitate perpetuă nu este aboslut, ci este supus unei îndatoriri generale de a nu prejudicia interesele altor state. Această condiţie a fost exprimată prin Declaraţia de la Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la Rio:Declaraţia de la Rio, Principiul 2 În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au dreptul suveran de a exploata propriile resurse în baza propriilor politici de protecţie a mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau aflate sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale. Suveranitatea perpetuă este uşor condiţionată, pentru a reflecta obiectivul de dezvoltare durabilă prin echitatea între generaţii: Declaraţia de la Rio, Principiul 3 Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să respecte în mod echitabil necesităţile de dezvoltare şi mediu ale generaţiilor prezente şi a celor viitoare. Conturarea conceptului de „interes comun” al umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor privind suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Pe măsură ce sporesc cunoştinţele referitoare la legăturile dintre ecosisitemele planetei, va creşte şi numărul activităţilor sau resurselor care vor putea fi clasificate ca fiind de interes comun, furnizând în acest fel baza conceptuală pentru reglementări internaţionale adecvate. Resurse împărţite. Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în jurisdicţia teritorială a unui singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau migrază de la un teritoriu la altul. Deşi principiul utilizării durabile înglobează un larg domeniu de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la cooperare, notificare şi consultare. Aceste aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU.Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art 3La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat trebuie să coopereze, în baza unui sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a realiza o utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime ale altora. Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita producerea de prejudicii se aplică activităţilor statului, legate de resursele naturale împărţite.Moştenirea comună a umanităţii. Zonele globale comune sau zonele universale desemnează acele zone aflate în afara limitelor jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau stratul de ozon. În general, pentru resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuănu se aplică. Deşi zonele comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu pot fi atribuite de către nici un stat. Statele trebuie să coopereze pentru conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor comune universale şi, în cea mai pură formă, trebuie să împartă bogăţia economică a acelor zone. Îngrijorările comune ale umanităţii. Deşi „moştenirea comună a umanităţii” s-a dovedit a fi un concept util în evoluţia regimului internaţional de reglementare a resurselor globale, el nu a fost larg acceptat în cea ce priveşte alte resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea internaţională. Conceptul moştenirii comune este privit ca fiind în opoziţie cu suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Ca urmare, nu conferă o justificare imperativă pentru reglementarea unor probleme la nivel intern, cum ar conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu efect de seră. În acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind interdependenţele dintre ecosisteme şi activităţile umane desfăşurate pe glob şi o aprofundare a înţelegerii faptului că

întraga umanitate poate avea un interes, bazat pe îngrijorările cauzate de problemelemediului, generate de anumite activităţi sau resurse aflate în întregime în interiorul frontierelor statale.

4. Reglementări juridice internaţionale privind protecţia mediului marin

Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de poluare face ca măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea mediului marin se face în mare măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcă coordonarea activităţii statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri. Chiar dacă poluarea cea mai spectaculoasă este cea provocată de mareele negre, sunt şi alte surse de poluare la fel de periculoase, însă mai perfide. În jur de 40% din poluarea marină este de origine telurică, 30% este datorată poluării atmosferice, 11% este produsă de mările şi oceanele planetei, 10% este datorată diverselor deversări în mare, iar circa 8 procente reprezintă alte cauze naturale.

4.1 Convenţii de referinţă în domeniul protecţiei mărilor şi oceanelorÎn 1954 a fost semnată Convenţia de la Londra pentru prevenirea poluării mărilor cu

hidrocarburi a avut ca obiect reducerea poluării datorate operaţiilor de curăţare a petrolierelor1. Deversările de hidrocarburi nu erau însă interzise decât în anumite zone din apropierea ţărmurilor. În anii 1962, 1967 şi 1971 au fost formulate mai multe amendamente, în scopul întăririi dispoziţiilor aplicabile în astfel de situaţii. Punctul slab al acesteia era că ea lăsa în grija statelor definirea şi aplicarea sancţiunilor la regimul stabilit de actul internaţional.

Convenţia a fost înlocuită de Convenţia MARPOL, adoptată tot la Londra, la 2 noiembrie 1973. Din punct de vedere tehnic, noul act internaţional era criticabil chiar la data adoptării sale, astfel că a fost amendat printr-un protocol din 1978.

Noua convenţie are vocaţie universală şi are ca obiectiv să pună capăt poluării internaţionale a mediului marin prin deversarea de hidrocarburi.

Convenţia cu privire la intervenţia în largul mării în caz de accident antrenând sau putând antrena poluarea cu hidrocarburi2 a fost adoptată la 29 noiembrie 1969, la Bruxelles. Ea permite statului riveran să intervină în caz de ameninţare gravă sau iminentă, în scopul remorcării, ancorării sau distrugerii navei accidentate în largul mării, după consultarea statului pavilionului.

Convenţia internaţională cu privire la pregătirea, răspunsul şi cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi3, a fost adoptată la Londra la 30 noiembrie 1990. Ea impune statelor să elaboreze planuri naţionale pentru a fi în măsură să acţioneze rapid în cazul producerii unei poluări, să vegheze ca navele să aibă la bord planuri de urgenţă pentru astfel de cazuri şi să colaboreze în astfel de situaţii.

Convenţia cu privire la prevenirea poluării mărilor rezultând din imersiunea deşeurilor, adoptată la Londra la 29 decembrie 19724 instituie un sistem de liste prin care clasifică deşeurile în trei categorii. Deşeurile din Lista I sunt interzise a fi aruncate în mare, cele din Lista II pot fi deversate pe baza unui permis special, iar deversarea deşeurilor din Lista III este supusă unui permis.

5. Concluzii

O serie de organisme internaţionale au făcut pe deplin dovada preocupărilor lor majore în direcţia protecţiei mediului:1 Convenţia a intrat în vigoare la 16 iulie 19582 Convenţia a intrat în vigoare la 6 mai 1975 şi numără în prezent 77 de state. După adoptate, actul internaţional a fost amendat printr-un protocol cu privire la substanţele periculoase, la 2 noiembrie 1973.3 Convenţia a intrat în vigoare la 13 martie 1995.4 Convenţia a intrat în vigoare la 30 august 1975, iar în prezent numără 82 de state-părţi.

a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, creat în anul 1972, este o organizaţie puternică, în care sunt reprezentate toate regiunile planetei.

b) Comisia de dezvoltare durabilă, organ subsidiar al Naţiunilor Unite, are sarcina de a întări cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi de a constata progresele realizate în aplicarea programului „Agenda 21”.

c) Fondul Mondial de Mediu, înfiinţat în 1994, organism financiar permanent creat în parteneriat de către Banca Mondială, are ca sarcină asigurarea finanţării programelor naţionale iniţiate în scopul dezvoltării durabile.

În afara celor trei, o instituţie cu domeniu de acţiune strict specializat, Organizaţia Maritimă Internaţională, este iniţiatoarea a numeroase convenţii internaţionale ce au ca obiectiv prevenirea poluării marine sau limitarea efectelor acesteia. Acţiunile acestor organizaţii constau în principal în schimbul de informaţii referitoare la anumite aspecte ale mediului, sau se referă la cercetările ştiinţifice, precum şi la adoptarea de recomandări sau convenţii. Uniunea Europeană şi-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al acţiunilor de protecţie a mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, atât la nivel naţional şi regional sau internaţional şi a devenit un „exportator” de instrumente destinate formulării şi implementări de politicilor de mediu. Totodată, Uniunea europeană este şi un actor independent important, iar prin susţinerea unor principii de formulare a politicilor de acţiune în favoarea mediului, precum principiul „poluatorul plăteşte” sau principiul precauţiei, a avut un impact deosebit asupra celorlalţi actori în lupta împotriva poluării mediului. În acelaşi timp, politica de mediu a Uniunii Europene şi reglementările adoptate în cadrul acesteia au reprezentat o sursă de inspiraţie şi un criteriu de referinţă în elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale în domeniu.

Bibliografie

I. Lucrari cu caracter general

1. Daniela Marinescu – “Tratat de dreptul mediului”, Ed. All Beck, Bucureşti,2003

2. Mircea Duţu – “Dreptul internaţional şi comunitar al mediului” , Ed. Economică, Bucureşti, 1995

3. Mircea Duţu - „Dreptul mediului, tratat, abordarea integrata”, vol. I-II, Ed.Economica, Bucuresti, 2003;

4. Pompil Drăghici, Anca Ileana Duşcă – „Dreptul intern şi comunitar al mediului”, Editura Universitaria, Craiova, 2003

5. Mircea Duţu – „Dreptul internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004

6. Mircea Duţu – „Dreptul internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004

II. Site-uri internet

ONU: http://www.un.orgNATO: http://www.nato.intPNUM, Programul Natiunilor Unite pentru Mediu: http://www.unep.chAgentia Europeana pentru Mediu: http://www.eea.dk