PROIECT DE PRACTICA

TANASE ADRIANA JANINA

Gasirea surselor de finantare.

Spre deosebire de perspectiva operationala a activitatilor zilnice de exploatare care au loc intr-o firma, managementului resurselor financiare ii este necesara si o dimensiune strategica. Aceasta dimensiune strategica cere managerilor si specialistilor financiari sa elaboreze o strategie corespunzatoare, in sensul asigurarii de fonduri financiare:

in valoarea si structura ceruta de activitatile firmei;

la termenele cand ele sunt necesare;

cu costuri cat mai mici posibile.

Provocarea adresata managementului financiar al unei firmei in ce priveste gasirea de fonduri financiare ca prima preocupare a procesului luarii deciziilor de finantare, se pune in evidenta prin considerarea faptului ca la un moment dat sunt disponibile mai multe surse de finantare, fiecare dintre acestea avand caracteristici diferite si, cel mai important, costuri diferite.

Aceasta obliga managerii financiari la considerarea nu doar a unei singure surse de finantare ci la descoperirea compozitiei optime a mai multor surse de finantare, in functie de specificul afacerii in cauza. Acest efort este cu atat mai anevoios cu cat el se impune a fi un proces dinamic, in principal deoarece:

apar mereu nevoi noi de finantare si/sau de rambursare de fonduri;

devin disponibile mereu noi tipuri de surse de finantare;

in activitatile operationale ale firmei au loc mereu schimbari.

Pe parcursul acestui capitol vor fi examinate caracteristicile diferitelor tipuri de surse de finantare, precum si semnificatia fiecareia dintre acestea in procesul de luare a deciziei de finantare.

In acest fel, dupa parcurgerea acestui capitol veti putea sa:

identificati cele mai importante tipuri de surse de finantare disponibile pentru organizatii;

atribuiti caracteristicile corespunzatoare fiecareia dintre aceste tipuri de surse de finantare;

sa recunoasteti aspectele generale pe care managerii trebuie sa le ia in considerare atunci cand opteaza pentru o compozitie sau alta a pachetului surselor de finantare la care decid sa apeleze.

Terminologie.

Sursele externe de finantare (deci cele care furnizeaza fonduri din afara organizatiei) sunt denumite si instrumente de capital.

Compozitia pachetului surselor de finantare se poate intalni deseori sub denumirea de structura a capitalului firmei. Fiecare asemenea compozitie este rezultat al combinatiei mai multor surse de finantare, atat interne, cat si externe. Maniera in care se combina sursele externe cu sursele interne de finantare se intalneste deseori sub termenul de levier financiar.

In acest fel, levierul financiar rezulta ca raport intre valoarea surselor externe de finantare, considerate in general ca fonduri din indatorare (din imprumuturi sau datorii), si valoarea surselor interne de finantare, dintre care fac parte capitalul social (capitalul format prin emisiunea de actiuni) si profiturile retinute (fondurile pentru autofinantare).

In general, orice furnizor de fonduri poate fi numit investitor, fie ca este vorba de fonduri de la o banca creditoare, fie ca este vorba de fonduri provenite de la actionari etc.

Prin urmare, orice firma este finantata de catre investitorii interni sau externi in afacerea pe care ea o deruleaza.

Toti acesti investitori asteapta anumite rezultate in urma investirii fondurilor lor in afacere.

Daca bancile primesc dobanzi pentru creditele acordate, este firesc ca si actionarilor sa li se cuvina a anumita remuneratie pentru fondurile investite, pe care altfel nu le-ar mai investi. Aceasta remuneratie ia forma dividenduluiplatit de catre firma pentru fiecare actiune. Suma dividendului pentru o actiune se obtine prin impartirea masei profitului net (profitul obtinut dupa plata impozitului pe profit catre stat) la numarul de actiuni care compun capitalul social.

Pretul pe piata al actiunilor poate fi unul ex-div, semnificand faptul ca pentru actiunile respective s-au platit in anul respectiv dividende, sau un pret cum-div, pentru actiuni pentru care nu s-au platit inca dividende.

In sfarsit, pentru remuneratia datorata unor anumite surse de finantare (de exemplu, pentru unele obligatiuni), se mai foloseste si termenul de cupon, un substitut al termenului de dobanda.

Atributele de apreciere a surselor de finantare.

Am aratat ca sursele de finantare pot fi considerate, in general, ca fiind investitorii firmei, investitorii in afacerea pe care aceasta o desfasoara.

La randul lor, managerii financiari ai firmei folosesc fondurile financiare colectate de la investitori si le investesc in afacerea propriu-zisa, sub anumite forme. De altfel, am aratat deja ca managementului financiar al firmei ii revin sarcini cu privire la doua tipuri de decizii: decizii de finantare (de obtinere fonduri) si decizii de investitii (de alocare a fondurilor obtinute).

Prin urmare, si managerii financiari ai firmei pot fi considerati niste investitori, fiindca ei iau si decizii de investitii. Insa ei sunt investitori in numele firmei pe care o conduc, deci in numele proprietarilor acesteia, acestia din urma fiind cei care vor incuviinta deciziile de investitii majore, strategice.

Atat pentru managerii financiari in postura lor de investitori, cat si pentru investitorii in afacere, este importanta sublinierea celor mai importante atribute de care trebuie sa se tina cont la aprecierea uneia sau alteia dintre modalitatile de finantare.

Acestea sunt:

gradul de permanenta si/sau de rascumparare/recuperare;

tipurile si ratele de remunerare;

gradul de securitate;

lungimea perioadei de finantare.

Toate aceste caracteristici sunt prezentate in Fig. 1.1, ele urmand sa fie apoi tratate fiecare in parte.

Fig.  1.1 Atributele de apreciere a surselor de finantare

Gradul de permanenta si gradul de rascumparare/recuperare al surselor de finantare.

O sursa de finantare poate fi considerata permanenta daca fondurile obtinute de la aceasta nu sunt rambursabile, exceptand situatia falimentului firmei. Cel mai bun exemplu este cel al actiunilor ordinare. Cel mai bun contraexemplu este cel al imprumuturilor bancare, acestea fiind caracterizate de anumite conditii de rambursare.

Astfel, capitalul social al firmei poate fi considerat totodata si un capital permanent al acesteia, fiind format din fonduri de finantare a firmei pe intreaga ei perioada de existenta.

Asadar, actionarii nu pot cere rascumpararea fondurilor investite in actiuni. Ceea ce ei pot face, in cazul in care doresc sa renunte la investitia realizata, este sa vanda actiunile altor investitori interesati. In acest fel, se schimba doar investitorii firmei, fara ca aceasta sa ramburseze vreo suma.

Anumite actiuni pot fi si rambursabile, acestea nefiind insa actiuni ordinare.

Tipurile si ratele de remunerare a surselor de finantare: remunerare fixa si remunerare variabila.

Sursele de finantare se diferentiaza intre ele si prin prisma remunerarii lor.

O prima clasificare care se poate face le imparte pe acestea in surse de finantare remunerate cu sume fixe si in surse de finantare remunerate cu sume variabile.

Iata deci ca in conditiile tranzactionarii libere pe piata, desi suma absoluta care remunereaza o investitie cu remunerare fixa ramane constanta, nu acelasi lucru se poate spune despre randamentul acelei investitii, care este unul fluctuant in functie de conditiile manifestate pe piata.

In ultimul timp se manifesta o tendinta crescanda pentru stabilirea de cupoane variabile (denumite si flotante) ca si instrumente de remunerare a surselor de finantare. Variatia este determinata de corelarea ratei de remunerare la o anumita rata externa. Un bun exemplu il constituie schema LIBOR, prin care ratele sunt corelate cu rata LIBOR (London Inter Bank Offered Rate).

Preferinta pentru cupoane variabile s-a demonstrat atat din partea managerilor financiari, cat si din partea investitorilor. Si aceasta deoarece rata de remunerare relativa la conditiile care se manifesta pe piata este un raspuns real si echitabil pentru ambele parti.

In cazul imprumuturilor de capital, ratele-cupoane, fie ele fixe sau flotante, sunt obligatorii. Aceasta inseamna ca firmele trebuie sa plateasca orice dobanda la acestea devenita scadenta, cei care imprumuta, in calitatea lor de creditori, putand actiona, in caz contrar, pentru recuperarea pe cale legala a acesteia.

Situatia este diferita in ce priveste forma majora a capitalului remunerat variabil: actiunile ordinare. Astfel, dividendele platite actionarilor sunt sume variabile, variatia acestora fiind la discretia politicii financiare si a politicii generale a firmei. Conducerea unei firme poate hotari, de exemplu, la recomandarea directorului financiar, la neplata de dividende intr-un anumit an (motivata bineinteles in fata actionarilor prin diverse ratiuni financiare de catre conducerea firmei).

Gradul de securitate al surselor de finantare.

Investitorii in capitalul unei firme pot pretinde o anumita securitate pentru fondurile investite.

Astfel, bancile ofera deseori imprumuturi asigurate de garantii constand chiar in activele firmei.

Gradul de securitate al fondurilor investite joaca un rol important in decizia de finantare a unei firme.

Securizarea fondurilor investite poate fi una specifica (relationata explicit la anumite active ale firmei) sau unaflotanta (relationata la un grup de active ale firmei).

Fondurile nesecurizate sunt obtinute de catre firma fara garantarea acestora cu propriile active. Cel mai bun exemplu este cel al fondurilor provenite de la actionarii ordinari ai firmei, desi trebuie specificat ca termenul de securitate se aplica in special surselor de finantare de natura imprumuturilor si nu celor de natura capitalului propriu al firmei.

Lungimea perioadei de finantare.

Lungimea perioadei de finantare sau termenul/scadenta fondurilor obtinute de la diferitele surse de finantare este un factor foarte complex, deci nu usor de abordat deoarece depinde foarte mult de natura afacerii derulate de firma.

De exemplu, pentru firmele din domeniul echipamentelor pentru calculatoare personale, o durata de 1 an de zile poate fi considerata un termen lung de finantare, in timp ce pentru firme care executa contracte sociale de anvergura, o asemenea durata poate fi una foarte scurta. Diferentele sunt determinate de natura activitatii, in special de ciclul normal de recuperare a fondurilor investite.

Din perspectiva finantatorului insa se considera urmatoarele 3 tipuri de finantari:

finantarea pe termen scurt, avand scadenta pana la 1 an;

finantarea pe termen mediu, cu scadenta cuprinsa intre 1 si 5 ani;

finantarea pe termen lung, cu o scadenta mai mare de 5 ani.

Problema riscului si randamentului investitiilor in definirea strategiei si politicilor de finantare.

Un atribut obligatoriu de considerat in aprecierea si selectarea investitiilor la care recurge un investitor oarecare este riscul asociat acestora.

Un imprumutator, deci un investitor, trebuie deseori sa aleaga intre o investitie care promite un castig viitor mai mic dar mai sigur si o alta care promite castiguri viitoare mai mari dar mai putin sigure.

Pentru definirea strategiei si politicilor de finantare, un manager financiar trebuie obligatoriu sa inteleaga si sa-si asume si perspectiva celor care investesc. Din acest motiv, in acest paragraf se vor prezenta aspectele mai importante pe care le implica studierea factorului de risc in procesul de investire/finantare, urmand ca problematica riscului sa fie abordata mai detaliat mai incolo.

Trebuie mentionat, in primul rand, ca problematica riscului are foarte multe fatete, fiind dificila chiar si numai definirea acesteia. Insa dintre acestea o importanta deosebita o reprezinta relatia risc-randament.

Tinand cont si de perspectiva investitorului, nivelul de risc asociat procesului de investire/finantare este determinat de (vezi si Fig. 1.2):

forma in care investitia este realizata. Astfel, masura riscului asociat unei investitii difera, de exemplu, in functie de termenul investitiei (investitie pe termen scurt sau, dimpotriva, investitie pe termen lung). De asemenea, o investitie nesecurizata prezinta un alt risc fata de o investitie securizata. Bineinteles si alte atribute care definesc o investitie determina, fiecare in felul lor, marimea riscului asociat acesteia, sau, pe scurt, riscul investitiei. Pentru managementul financiar al unei firme apare astfel problema riscului investitional, deci a riscului asociat procesului investitional);

structura pachetului de finantare. Am vazut deja ca o firma este finantata din mai multe surse si am denumit compozitia acestor surse cu termenul de pachet de finantare. Efectul datorat unei anumite compozitii a pachetului de finantare este denumit cu termenul de risc financiar, reprezentand deci riscul asociat procesului de finantare;

deciziile de investire (alocare sau utilizare) a fondurilor obtinute de catre managementul financiar al unei firmei. Acestea dau nastere la ceea ce se numeste riscul afacerii, fiind riscul determinat de natura afacerii derulate de catre o firma.

Fig.  1.2 Aspecte ale riscului

Investitorii sunt motivati in plasarea fondurilor lor de posibilitatea obtinerii unui castig viitor. Suma acestor castiguri viitoare determina randamentul (return-ul) investitiei.

Principiul de baza in analiza relatiei risc-randament este unul rational: nu se justifica riscuri mai mari fara randamente corespunzatoare mai mari, sau, invers, randamente mai mari promise de o investitie inseamna, de obicei, si riscuri mai mari asociate acelei investitii.

Cum se masoara insa riscul?

Masurarea riscului este cea de-a doua fateta importanta a problematicii riscului.

A recunoaste riscul este un prim pas in managementul acestuia. A-l masura inseamna insa altceva. Metoda aplicata pe scara larga pentru masurarea riscului implica principiul de comparare a randamentului asteptat de investitor curandamentul realizat de fapt. Vom prezenta un mic exemplu.

Sa presupunem ca investiti $2000 in actiunile unei anumite companii, pentru un an. Daca la sfarsitul anului valoarea de piata a unui astfel de pachet de actiuni ar ajunge la $1600, ce pierdere credeti ca va trebui sa suportati.

S-ar putea crede ca pierderea este egala cu diferenta dintre cele doua valori: $2000 - $1600 = $400. In acest fel insa nu este luat in considerare castigul asteptat de cel care investeste. Fiind vorba de actiuni, sa presupunem ca rata dividendului asteptat este de 10% (ceva mai mare decat rata medie a dobanzii bancare, pentru a acoperi riscul suplimentar). S-ar putea atunci argumenta ca pentru calculul pierderii inregistrate va trebui luat in considerare si castigul nerealizat. In aceste circumstante, pierderea va fi calculata astfel:

$

Investitia initiala 2000

Suma actuala (realizata din investitie)

1600

Pierderea actuala 400

Castigul asteptat (insa nerealizat)

2000 x 10% = 200

Estimarea manageriala a pierderii

600

Deoarece circumstantele sunt mereu in schimbare, orice investitie va avea de fapt o plaja a castigurilor pe care le poate genera.

Plaja tuturor castigurilor posibile ale unei investitii poate fi considerata o masura directa a riscului acesteia, ea putand fi exprimata prin dispersia rezultatelor posibile fata de rezultatele asteptate ale investitiei.

In exemplul nostru, rezultatul asteptat de investitor este de $2200. Grafic, situatia este reprezentata in Fig. 1. Distributia A reprezinta multimea rezultatelor posibile ale investitiei din exemplul nostru. Randamentul asteptat este de 10%, dar rezultatele posibile variaza de la -100% (pierdere totala) la infinit (teoretic).

Distributia B este o alternativa (exemplificativa) de considerare a relatiei risc-return. In aceasta situatie ipotetica, randamentul mediu este de 8%, iar variatia rezultatelor posibile este cuprinsa intre 6% si 10%. Este lesne de sesizat ca o distributie mai ampla inseamna pierderi potentiale mai mari.

Fig.  1.3 Dispersia riscului unei investitii

Luand in considerare o plaja a rezultatelor posibile, este normal ca randamentul asteptat sa fie dat de cel mai probabil dintre aceste rezultate. Matematic (se poate observa si din Fig. 1.3) cel mai probabil randament este dat de media distributiei rezultatelor posibile (distributie ponderata cu probabilitatea lor de aparitie).

Orice investitie poate fi descrisa de combinatia sa particulara a riscului si returnului. Anumite forme de investitii sunt mai putin riscante decat altele.

In categoria investitiilor cu riscuri mici intra de regula obligatiunile guvernamentale si investitiile sub forma imprumuturilor securizate (garantate).

Cele mai riscante forme de investitii au, de regula, si cele mai mari randamente asteptate, insa cu distributii mai largi ale rezultatelor posibile, deci cu riscuri mai mari. Investitiile in actiuni sunt un bun exemplu pentru aceasta categorie (este suficient de mentionat impactul puternic negativ suferit de aceste investitii la caderea pietelor financiare).

Am insistat putin mai mult asupra acestor aspecte intrucat in colectarea de fonduri de la potentialii investitori managerii financiari trebuie sa cunoasca si sa inteleaga criteriile folosite de catre cei care investesc.

Necesitatea corelarii deciziilor de finantare cu cele de investitii.

Deciziile de finantare nu trebuie luate fara a tine cont si de strategia de investitii a firmei si, reciproc, deciziile de investitii nu pot fi luate fara considerarea surselor de finantare disponibile pentru firma.

Acest fapt se dovedeste a fi relevant mai ales daca se tine cont de ceilalti 2 factori financiari principali ai managementului financiar (alaturi de cash-flow): riscul si timpul (exprimat prin termenele specifice circuitului financiar).

De exemplu, cladirile si alte constructii sunt active pe termen lung, reprezentand totodata investitii cu risc scazut, motive pentru care ele trebuie sa fie finantate, de exemplu, pe baza unui imprumut pe termen lung, garantat chiar cu aceste active, si cu costuri relativ scazute (cu dobanda), dat fiind riscul scazut. Rationand pe baza aceluiasi principiu, active de genul mijloacelor de transport ar putea fi finantate pe termen mediu sau chiar scurt, de exemplu prin leasing.

Bineinteles ca este imposibila potrivirea exacta a tuturor deciziilor de finantare cu cele de investitii, insa corelarea acestora trebuie sa fie la baza orientarii managementului financiar al unei firme.

Cu siguranta insa, ignorari flagrante a acestui principiu, cum ar fi, de exemplu, finantarea cladirilor pe baza unor credite pe termen scurt sau a mijloacelor de transport pe baza unor imprumuturi pe termen lung, sunt expresii ale unui management financiar deficitar.

Din pacate, multe firme mici ori nu cunosc, ori ignora acest principiu.

Tipuri de finantari.

In cele ce urmeaza ne vom opri asupra celor mai importante posibilitati de finantare pe care le poate considera managementul financiar al unei firme, acestea fiind:

capitalul propriu;

rezervele sau profiturile retinute;

imprumuturile obligatare (pe baza de obligatiuni) si imprumuturile compozite;

imprumuturile la termen;

creditele de trezorerie;

leasing-ul;

finantari guvernamentale;

finantari internationale.

Finantarea prin capital propriu.

In Romania, finantarea prin capital propriu este reglementata in primul rand prin Legea 31/1990 republicata. Aici sunt prevazute modalitatile de constituire a societatilor comerciale, fiind prevazute urmatoarele forme: societatea in nume colectiv (SNC); societatea in comandita simpla (SCS); societatea in comandita pe actiuni (SCA); societatea pe actiuni (SA) si societatea cu raspundere limitata (SRL).

Aspectele cele mai importante legate de finantarea prin capital propriu sunt cele vizand:

marimea capitalului de constituire;

numarul celor care contribuie la capitalul de constituire, deci numarul asociatilor sau al actionarilor;

modalitatile de constituire a capitalului si de existenta/circulatie ulterioara a acestuia (in cazul SA sunt, de exemplu, prevazute aspecte legate de: felul actiunilor (nominative sau la purtator, ordinare sau preferentiale etc.); valoarea nominala a actiunilor; subscrierea si varsarea capitalului; oferta publica de constituire; majorarea sau reducerea ulterioara a capitalului etc.

Rezervele sau profiturile retinute.

Pentru majoritatea afacerilor, aceasta sursa de finantare este cea mai importanta.

Trebuie insa specificat ca este vorba despre profiturile nedistribuite cumulate, acestea neechivaland cu lichiditati pure ale firmei, acestea din urma putand fi deja folosite pentru procurarea sau inlocuirea de active necesare pentru derularea continua a afacerii.

Bineinteles ca aceste rezerve apartin actionarilor, acestia cazand de acord in privinta nedistribuirii corespunzatoare a profiturilor pentru dividende. Din acest motiv, capitalul social (format din actiuni ordinare si preferentiale) impreuna cu rezervele si profiturilor nedistribuite formeaza ceea ce se numeste capitalul propriu al firmei.

Un argument hotarator pentru retinerea profiturilor este acela ca ea face posibila evitarea disciplinei cerute de apelul la fonduri de pe piata financiara. In acest fel, companiile pot evita expunerea catre investitori a intentiilor lor privind utilizarea viitoare a fondurilor, care determina dezvaluirea unor aspecte strategice ale acestora.

Evident, cu cat o firma este mai profitabila, cu atat este mai bine pentru toti cei interesati; actionarii au motive de satisfactie, iar echipa de management poate fi scutita de eforturile care insotesc obtinerea de fonduri externe. Apelul la resursele interne de finantare, adica autofinantarea, prezinta si avantajul unei surse permanente de finantare (nu implica rambursari de fonduri), precum si pe cel al unei anumite autonomii fata de sursele externe de finantare (bancile, de exemplu, impun anumite restrictii pentru acordarea de credite, restrictii care pot fi dezavantajoase la adresa autonomiei firmelor).

Desi este de dorit ca o firma sa se autofinanteze, aceasta modalitate de finantare nu trebuie supraestimata. Astfel, trebuie sa se tina cont de faptul ca autofinantarea nu este gratuita, costul acesteia fiind determinat de asteptarile proprietarilor firmei.

Imprumuturile compozite: imprumuturile obligatare.

Imprumuturile compozite, in speta imprumuturile obligatare sau imprumuturile pe baza de actiuni, sunt imprumuturi ale caror valoare totala este denominata intr-un numar de parti (obligatiuni sau actiuni), fiecare cu o aceeasi valoare nominala. Aceasta duce la posibilitatea existentei mai multor investitori implicati intr-un astfel de imprumut, de unde denumirea de imprumut compozit.

Astfel de imprumuturi sunt caracterizate de o maturitate medie sau lunga (termenul lor este unul mediu sau lung, de obicei mai mare de 10 ani). Remuneratia lor poate consta intr-o dobanda fixa sau variabila.

Titlurile de valoare corespunzatoare acestor imprumuturi (obligatiunile, denumite si bonduri) sunt, in special in cazul companiilor mari, cotate pe pietele pe care se tranzactioneaza, atragand investitori prin castigurile cu risc mic pe care le promit.

Astfel de imprumuturi pot fi securizate (garantate) sau nesecurizate. Securizarea se poate face cu active ale societatii emitente (spre exemplu, obligatiunile ipotecare) sau cu rate variabile de prelevare asupra activelor ('floating charge').

Trebuie mentionat ca dobanda aferenta acestor imprumuturi este platita indiferent de situatia financiara a firmei emitente. In eventualitatea nerespectarii obligatiei de plata, investitorii pot solicita lichidarea fortata, urmand ca datoriile fata de acestia sa aiba prioritate fata de toate celelalte obligatii ale firmei (de exemplu, fata de actionari).

Se poate apela si la o forma mixta: imprumutul pe baza obligatiunilor convertibile. Aceste obligatiuni poarta o clauza potrivit careia dupa un anumit termen pot fi transformate, la cererea posesorilor, in actiuni, la un raport de schimb determinat. Aceasta forma prezinta avantaje atat pentru investitori, cat si pentru firma emitenta. Astfel, investitorii care doresc sa investeasca intr-o firma noua, in dezvoltare, beneficiaza la inceput de avantajul remuneratiei fixe (care protejeaza in fata variatiei prea mari - si, deci, riscante - a marimii dividendelor specifice unei firme in dezvoltare), urmand ca apoi sa poata beneficia de pozitia actionarilor la o firma deja dezvoltata. In ce priveste firma, avantajul consta in faptul ca ea nu se afla, in faza de dezvoltare, sub presiunea platii de dividende mari. De asemenea, dupa convertirea obligatiilor in actiuni, firma nu se mai afla sub presiunea termenului de rambursare al imprumutului.

Imprumuturi la termen.

Imprumuturile la termen sunt obtinute de la institutii individuale precum banci, companii de asigurari, fonduri de pensii etc. Ele sunt mai usor de angajat si, in plus, nu sunt insotite de costurile de emisiune specifice imprumuturilor compozite. In schimb, sunt aproape intotdeauna garantate, iar intre clauzele stabilite in legatura cu termenele negociate se includ si cele privind modalitatea de esalonare a rambursarii, precum si privind plata dobanzilor aferente (deci clauze care descriu serviciul datoriei). De asemenea, contractul dintre cele doua parti poate impune si anumite conditii restrictive privind imprumuturile viitoare.

Imprumutul bancar de trezorerie (creditul de trezorerie).

Creditele de trezorerie sunt surse importante de fonduri externe pentru nevoile financiare ale firmei. In cadrul unui credit de trezorerie firma poate ridica din contul sau deschis la banca sume peste soldul sau real, pana la o limita negociata cu banca, remunerarea pentru aceasta facilitate constand in dobanda calculata pe o baza zilnica. Pentru multe firme, creditele de trezorerie fac parte din sursele temporare "permanente" de finantare.

Leasingul.

Leasingul nu este tocmai o sursa de fonduri financiare. Leasingul se constituie insa ca o metoda de achizitie a dreptului de utilizare a unor anumite active, inrudita astfel cu imprumuturile securizate pe baza de active (garantate cu active ale imprumutatorului), ceea ce justifica includerea sa la capitolul finantare externa.

Termenul englezesc 'lease' poate desemna atat o actiune de inchiriere sau arendare, cat si contractul pe baza caruia se defineste aceasta actiune.

In practica tarilor in care leasingul este folosit ca metoda de 'finantare' de cateva decenii bune (operatiunea de leasing industrial, considerata ca o locatie insotita de un serviciu tehnic insusit, a aparut in S.U.A., in 1920, urmand ca abia in 1952 sa apara, in aceeasi tara, leasingul financiar). Tinand cont de obiectul unui contract de leasing, se poate vorbi despre (vezi si Fig. 1) urmatoarele tipuri de leasing:

operating lease - leasing operational. Prin intermediul leasingului operational producatorii sau detinatorii de echipamente de fabricatie pot ceda dreptul de utilizare al acestora, pe baza unor contracte pe termen scurt, celor care au nevoie temporar de acestea. Acestia din urma, prin semnarea contractului de leasing, convin la o esalonare de plati pe parcursul utilizarii bunului. Aceasta creeaza pentru utilizator avantajul deducerii fiscale imediate a cheltuielilor sale cu utilizarea bunului, de preferat recuperarilor specifice amortizarii pe o perioada mult mai lunga de timp (in cazul detinerii in proprietate a bunului);

service lease - leasing de servicii. Leasingul de servicii este strans legat de cel operational, constand in inchirierea, pe langa bunul operational, si a serviciilor de intretinere si reparatii a acestuia;

finance lease - leasing financiar. Producatorii de echipamente industriale (sau alte active cu valoare si durata de viata mare) se pot incumeta sa furnizeze dreptul de utilizare asupra acestora, dar ei sunt interesati sa recupereze cat mai rapid valoarea acestor bunuri. Fiindca cel care are nevoie de utilizarea bunului nu dispune intotdeauna de fonduri si capacitate operationala care sa satisfaca acest interes, intre cele doua parti se poate interpune o a treia, care sa se constituie ca si finantator. Acesta din urma cumpara bunul de la producator si ofera dreptul de utilizare celor care au nevoie, pe baza unor contracte de leasing;

sale and lease back - vanzare si leaseback. Preponderenta nevoii de utilizare a unui bun in fata interesului de proprietate a acestuia a condus si la aparitia acestei forme de leasing. Prin aceasta forma de leasing un bun poate fi vandut unui finantator care urmeaza sa inchirieze acelasi bun proprietarului initial (vanzatorului) cedand astfel dreptul de utilizare al bunului. Aceasta forma de leasing ofera astfel oportunitatea pentru o firma care are putine lichiditati sa beneficieze de pe urma vanzarii unui activ de valoare pe care-l detine in proprietate si pentru a carui utilizare va conveni apoi cu cel care-l cumpara asupra unui contract de leasing.

Fig.  3.1 Forme de leasing

In primii ani de la aparitie leasingul a fost foarte popular, principalele motive fiind:

nici activul inchiriat, nici obligatiile determinate de schema de plata a chiriei nu apareau in bilantul contabil, ele fiind reflectate doar ca simple note. Aceasta a dat nastere conceptului de finantare in afara bilantului ('off balance sheet financing'). In acest fel, indatorarea firmei nu era reflectata real, creand avantaje nemeritate de imagine;

chiriile platite erau deductibile fiscal. Aceasta crea posibilitatea generarii de avantaje fiscale, avantaje care dispar in cazul achizitionarii efective a bunului si al amortizarii conform legislatiei fiscale.

Aceste aspecte au determinat schimbari in practica si legislatia contabila a tarilor respective, in sensul obligarii firmelor la reflectarea contabila a operatiilor de leasing financiar, denumita capitalizarea leasingului. Multe operatii de leasing operational au ramas insa posibil de reflectat in afara bilantului (insa acestea nu pot avea niciodata amploarea operatiilor de leasing financiar).

De exemplu, in S.U.A., conform procedurilor standardizate de contabilizare a leasingului, o inchiriere va fi considerata ca inchiriere de capital (si nu de exploatare) si, prin urmare, reflectata direct in bilant, daca exista oricare dintre conditiile urmatoare:

dreptul de proprietate asupra bunului este transferat efectiv de la cel care da cu chirie la chirias, potrivit contractului de inchiriere;

chiriasul poate sa cumpere bunul sau sa reinnoiasca inchirierea la o valoare mai mica decat pretul corespunzator al pietei cand expira inchirierea initiala;

perioada de inchiriere este egala sau mai mare decat 75% din viata economica estimata ramasa a bunului inchiriat, daca nu a trecut deja 75% din viata asteptata a bunului;

valoarea prezenta a platilor minime cu chiria este egala sau mai mare de 90% din valoarea initiala a bunului inchiriat.

Inchirierile care nu indeplinesc nici unul dintre criteriile de mai sus sunt clasificate ca si inchirieri de exploatare.

In concluzie, leasingul poate fi considerat esential inrudit cu indatorarea, avand aceleasi efecte asupra levierului sau parghiei financiare (referiri la parghia financiara vor urma in capitolele urmatoare).

Finantarea guvernamentala.

Actionand prin intermediul a diverse agentii, guvernul poate aproba fonduri financiare pentru anumite organizatii, de obicei conditionat si doar in anumite sectoare de activitate. Este de exemplu cazul incurajarii afacerilor in anumite sectoare care raspund unor mari nevoi sociale. Finantarea guvernamentala este in mod declarativ corelata cu cresterea ocuparii din sectoare, regiuni sau zone defavorizate. Din nefericire insa finantarea guvernamentala ajunge deseori sa fie o modalitate de favorizare pe criterii diferite de cele corecte, ale pietei.

Finantarea internationala.

Inainte de a incheia prezentarea variatelor tipuri de finantare pe termen lung trebuie mentionata si importanta crescanda a surselor internationale de finantare la care pot recurge firmele. Pe masura ce afacerile si posibilitatile de comunicare se extind tot mai mult din punctul de vedere al relatiilor internationale generate (fenomen cunoscut sub termenul de globalizare), firmele trebuie sa-si extinda activitatea lor de procurare de capitaluri prin luarea in considerare a pietelor financiare extinse la nivel international.

Costul capitalului - element esential in luarea deciziilor de finantare.

Obiectivul principal al managementului financiar al firmei, constand in maximizarea valorii firmei, poate fi realizat:

prin maximizarea iesirilor sau outputurilor firmei;

prin minimizarea intrarilor sau inputurilor firmei.

Cele doua cai de maximizare a valorii firmei nu trebuie abordate separat, ci considerate permanent doar impreuna.

Din perspectiva financiara, intrarile se concretizeaza in componentele capitalului firmei, minimizarea lor constand in minimizarea costurilor diferitelor componente ale capitalului firmei.

Se va putea vedea pe parcurs ca primele dificultati apar in determinarea costului intai pentru fiecare dintre componentele specifice ale capitalului, iar apoi, ca raspuns la cerintele manageriale, la nivelul structurii capitalului - sub forma costului mediu ponderat al capitalului.

Introducere.

Costul capitalului este costul utilizarii fondurilor furnizate de catre sursele de finantare pe termen lung a firmei: creditori (furnizori de credite pe termen lung) si actionari (furnizori de capital sub forma actiunilor preferentiale sau comune).

Teoria financiara abordeaza costul fiecareia dintre aceste surse de finantare in stransa legatura cu riscul corespunzator activelor in care firma investeste. Astfel, o firma care investeste in active cu risc mai mic in producerea de venituri, va putea fi mai lesne in situatia de a suporta costuri ale capitalului mai mici decat o firma care investeste in active cu un risc mai mare. S-ar putea intelege de aici ca riscul este o componenta determinata de natura activului in cauza. De aceea trebuie subliniat ca riscul nu depinde atat de natura activelor cat de felul in care raspund ele noilor tendinte manifestate pe piata in functie de schimbarile complexe in preferintele si nevoile consumatorilor.

Pentru analiza costului capitalului, costurile surselor de finantare se diferentiaza in asa fel incat sa reflecte ierarhia riscurilor specifica acestora. Se arata astfel ca, pentru o firma data, costul fondurilor obtinute prin indatorare este mai mic decat costul fondurilor obtinute de la detinatorii de actiuni preferentiale, care, la randul lui, este mai mic decat costul fondurilor obtinute de la detinatorii de actiuni comune. Aceasta situatie este justificata de ierarhia surselor de finantare in functie de riscurile specifice acestora: in fata unor eventuale dificultati ale firmei, creditorii au prima prioritate in recuperarea sumelor investite, urmati de actionarii preferentiali, ultimii fiind actionarii comuni. Este prin urmare corect ca unei ierarhii a riscului de tipul creditori - actionari preferentiali - actionari comuni sa-i corespunda o aceeasi ierarhie a marimii costurilor acestor surse de finantare pentru firma (intotdeauna, un risc mai mare suportat de catre investitori cere o remuneratie mai mare si, deci, un cost mai mare din perspectiva firmei).

Determinarea costului capitalului pentru o firma data presupune atat determinarea costului fiecarei componente a capitalului, cat si determinarea cantitatilor relative (ponderilor) ale fiecareia dintre aceste componente. Doar asa se poate determina in final costul marginal al capitalului, echivaland cu costul de obtinere de capital aditional.

Prin urmare, in determinarea costului capitalului se parcurg urmatoarele etape:

determinarea proportiilor componentelor de capital;

determinarea costului marginal al fiecarei componente de capital;

calculul costului mediu ponderat al capitalului.

Vom vedea ca determinarea mai intai a proportiilor componentelor de capital este justificata de faptul ca aceste proportii determina si ele (pe langa risc) costul fiecareia dintre sursele de finantare a capitalului.

Determinarea proportiilor componentelor de capital.

Costul capitalului pentru firma este reprezentat de efortul, exprimat valoric, de atragere a unei unitati valorice suplimentare de capital.

Sa presupunem ca o firma atrage capital suplimentar din urmatoarele surse: 40% de la creditori (datorii), 10% actiuni preferentiale si 50% actiuni comune. Aceasta inseamna ca o unitate valorica suplimentara de capital se compune din 40% datorii, 10% actiuni preferentiale si 50% actiuni comune. Ca sarcina pentru managementul financiar al firmei este acum aceea de a tine cont si de costurile diferite ale acestor trei surse de capital. Este necesara estimarea proportiilor optime (determinate si de costurile specifice ale surselor de capital) atat pentru atragerea de capital nou necesar perioadei care urmeaza, cat si dincolo de aceasta.

Daca se ia in considerare structura capitalului reflectata in pasivul bilantier - ca si compozitie a surselor de finantare - pe parcursul timpului, sarcinile managementului financiar, in ce priveste estimarea costului capitalului, par simple.

Insa valorile bilantiere sunt doar niste valori istorice si nu valori strict reale, recunoscute pe diferitele piete. Or, pentru o estimare corecta a costului capitalului este necesara determinarea valorilor de piata ale diferitelor componente ale capitalului.

Prin urmare, pentru estimarea costului capitalului este necesara determinarea valorilor de piata ale componentelor de capital, urmata de calculul proportiilor fiecarei componente in capital - rezultand compozitia de capital pe care firma intentioneaza sa-l considere pentru activitatea sa viitoare.

Determinarea costului fiecarei componente de capital.

Determinarea costului datoriilor (a capitalului imprumutat).

Costul capitalului imprumutat este dat de efortul valoric necesar pentru atragerea unei unitati valorice suplimentare de capital imprumutat. Sursa care ofera capitalul suplimentar imprumutat cere in schimb o recompensare, o remunerare - dobanda.

In determinarea costului capitalului imprumutat va trebui sa se tina cont insa, pe langa dobanda ceruta, si de avantajul deductibilitatii fiscale a acesteia.

Astfel daca, de exemplu, rata dobanzii cerute la un imprumut este rd = 10%, iar rata de impozitare a veniturilor firmei este ri =  40%, atunci costul capitalului imprumutat este egal cu Cd = rd(1-ri) = 10(1 - 0,4)(%) = 6%.

Determinarea costului capitalului atras sub forma actiunilor preferentiale.

Actiunile preferentiale sunt pentru firma securitati perpetue (existenta lor nu este conditionata de vreun termen de maturitate) care se remunereaza conform unei rate fixe de dividend.

Costul actiunilor preferentiale se determina ca raport intre remuneratia acestora si valoarea lor financiara - valoarea recunoscuta pe piata (pretul platit pe piata pentru o astfel de actiune):

unde:

Cap reprezinta costul actiunilor preferentiale;

D = dividendul platit anual;

P = valoarea de piata a actiunilor preferentiale in cauza.

Valoarea financiara (care tine cont de teoria valorii in timp a banilor) a actiunilor preferentiale corespunde valorii prezente a tuturor dividendelor viitoare - pe un timp nedeterminat, perpetuu - cu care vor fi remunerati investitorii.

De exemplu, daca o actiune preferentiala este definita printr-o remunerare de 5% dividend anual, o valoare nominala de 100 unitati monetare si printr-o valoare financiara (de piata) de 150 unitati monetare, atunci costul acesteia pentru firma, exprimat procentual, se determina astfel:

intai, remuneratia este egala cu D = 5%(100) = 5 unitati monetare;

prin urmare, costul actiunilor preferentiale definite (sa-i spunem costul capitalului propriu preferential) prin termenii de mai sus, este:

Trebuie mentionat ca deoarece dividendele nu sunt deductibile fiscal, costul capitalului sub forma actiunilor nu este corectat cu eventualul avantaj fiscal (ca in cazul capitalului imprumutat).

Determinarea costului capitalului atras sub forma actiunilor comune.

Costul capitalului atras sub forma actiunilor comune - sa-i spunem capital propriu comun - este costul de obtinere a unei unitati suplimentare de astfel de capital, fie intern - avand ca sursa profiturile retinute, fie extern - avand ca sursa emiterea de noi actiuni comune.

Determinarea costului capitalului propriu comun generat intern - din profiturile retinute.

Se ridica imediat intrebarea: cum poate avea capitalul generat intern (generat din profiturile retinute) un cost?

Raspunsul se regaseste in faptul ca acest capital este ceea ce ramane din fondurile generate intern de catre firma dupa remunerarea doar a unei parti din participantii la afacere: creditori (primii care sunt onorati) si actionari preferentiali. Aceste fonduri ramase trebuie sa aiba ca destinatie fireasca remunerarea celorlalti participanti - actionarii comuni. Dar aceasta remunerare se poate face fie direct, prin plata de dividende corespunzatoare, fie indirect, in urma retinerii in firma a profiturilor in scopul reinvestirii pentru continuarea si cresterea afacerii, pentru posibilitatea platilor de dividende viitoare mai mari.

Teoretic, actionarii comuni consimt insa la utilizarea profiturilor retinute doar daca aceasta promite generarea un castig cel putin la fel de mare cu cel pe care il promite o investire alternativa, la un nivel similar de risc, a fondurilor pe care le-ar fi primit ca dividende (prin distribuirea profiturilor nete).

Este de mentionat aici presupunerea teoretica care se face, anume existenta permanenta a cel putin doua alternative de investire cu risc similar.

Astfel, fondurile retinute nu sunt o sursa gratuita de capital. Ele au un cost de oportunitate echivalent cu ceea ce actionarii comuni ar fi putut castiga din folosirea fondurilor generate intern (si distribuite ca dividende) la un acelasi nivel de risc.

Determinarea costului capitalului propriu comun generat extern - sub forma  actiunilor comune.

Costul capitalului propriu comun obtinut extern (sub forma  actiunilor comune) este mai dificil de estimat. Dificultatile sunt generate de faptul ca pentru aceasta sursa de capital nu exista o schema cel putin semifixa de remunerare, ca in cazul capitalului propriu preferential sau al capitalului imprumutat.

Astfel, remunerarea capitalului propriu comun obtinut extern - sub forma  actiunilor comune - se face atat sub forma dividendelor viitoare promise, cat si a schimbarilor viitoare favorabile in pretul acestor actiunilor. Or fluxul dividendelor viitoare nu mai este unul fix, ca in cazul actiunilor preferentiale. Cat de des si cat de mult vor fi platite aceste dividende este la discretia conducerii firmei. Totodata, schimbarile viitoare in preturile actiunilor sunt greu de estimat, acestea fiind determinate, pentru orice moment viitor in timp, de asteptarile investitorilor dincolo de acel moment in timp.

Cu toate acestea, in practica sunt utilizate, in mod obisnuit, doua metode de estimare a costului capitalului propriu comun: metoda DVM ('Dividend Valuation Model') si metoda CAPM ('Capital Asset Pricing Model'). Fiecare dintre aceste metode se bazeaza pe anumite presupuneri teoretice legate de costul capitalului.

Metoda DVM de estimare a costului capitalului propriu comun generat extern.

Prin metoda DVM se considera ca pretul unei actiuni comune este dat de valoarea prezenta al fluxului viitor de dividende pe care-l promite, valoare prezenta calculata la o rata de discontare egala cu rata ceruta de castig asupra capitalului format din actiuni.

Daca aceste dividende sunt constante in timp (similar dividendelor actiunilor preferentiale), atunci costul capitalului provenit din actiuni comune se concretizeaza ca valoare a unei perpetuitati. Insa, in mod obisnuit, dividendele pentru actiunile comune nu sunt constante in timp. Comportamentul lor tipic este de crestere in timp cu o rata relativ constanta. Relatia care rezulta pentru determinarea pretului actiunilor comune in urma acestor considerente este:

unde:

P0 reprezinta pretul curent al actiunilor comune;

Di = dividendul asteptat in anul i;

Cac = costul actiunilor comune pentru firma - dat de rata ceruta de castig pentru aceste actiuni.

Pornind de aici rezulta imediat relatia propusa de modelul DVM pentru determinarea costului capitalului provenit din actiuni comune:

unde:

Cac reprezinta costul actiunilor comune;

D1 = dividendul asteptat pentru perioada urmatoare;

P0 = valoarea de piata prezenta a actiunilor comune;

g = rata de crestere constanta a dividendelor.

Sa consideram pentru exemplificare o firma care plateste dividende de 10 unitati monetare pentru actiuni comune cu un pret pe piata de 150 unitati monetare si pentru care rata asteptata de crestere a dividendelor este de 5% pe an. In acest caz costul capitalului provenit din actiuni comune este egal cu:

Trebuie mentionat ca pentru capitalul suplimentar atras prin emisiunea de noi actiuni comune relatia de determinare a costului acestuia trebuie corectata cu costul de flotatie al noilor actiuni (notat cu F):

Pentru exemplul anterior, daca firma atrage capital suplimentar prin emisiunea de noi actiuni comune cu un cost de flotatie de 10%, atunci costul acestui capital suplimentar va fi:

Metoda DVM se justifica prin urmatoarele doua consecinte ale aplicarii ei:

cu cat castigul din dividende este mai mare, cu atat costul capitalului este mai mare;

cu cat este mai mare cresterea dividendelor, cu atat este mai mare costul capitalului.

Aceasta metoda prezinta insa si urmatoarele deficiente:

daca dividendele nu cresc cu o rata constanta metoda nu se mai poate aplica;

daca la momentul prezent firma nu plateste dividende, in urma aplicarii modelului rezulta un dividend pentru perioada urmatoare, D1, nul. De asemenea, rezulta in acest caz un pret asteptat al actiunilor egal cu 0, ceea ce este lipsit de sens;

metoda nu se poate aplica daca rata cresterii dividendelor este mai mare decat rata ceruta de castig, intrucat se ajunge la situatia unui pret al actiunilor negativ, in realitate imposibil;

pentru firme necotate la bursa, este necesara estimarea pretului actiunilor, ceea ce creste gradul de imprecizie al metodei.

Metoda CAPM de estimare a costului capitalului propriu comun generat extern.

Rata ceruta de castig de catre investitori este aceea care compenseaza atat valoarea in timp a banilor, cat siriscul.

Pentru a determina marimea compensatiei justificata pentru risc, trebuie inteleasa mai intai natura acestuia din urma.

Modelul CAPM presupune ca orice investitor detine un portofoliu diversificat de investitii, fiecare dintre acestea fiind caracterizate de randamente diferite, de timing-uri diferite etc. in asa fel incat riscurile diferitelor investitii sa se compenseze reciproc. Aceasta face ca riscul global al portofoliului unui investitor sa fie determinat doar de miscarile globale ale pietei - adica de riscul pietei.

Justificarea acestei presupuneri sta in considerentul ca investitorii sunt caracterizati intotdeauna de aversiune la risc. In plus, acestia vor accepta un risc doar cu conditia compensarii acestuia, remunerarii acestuia.

Astfel, presupunand ca toti investitorii detin portofolii diversificate, riscul care ramane relevant pentru estimarea valorii unei anumite investitii, este riscul de piata al acelei investitii. Acest risc de piata este cel care determina pretul investitiei; cu cat este mai mare riscul de piata, cu atat trebuie sa fie mai mare compensatia acestuia. Insa stim ca o compensatie mai mare, un castig mai mare al investitiei, determina o valoare prezenta a acesteia mai mica - deoarece cash-flow-urile viitoare asteptate se vor disconta la o rata care sa reflecte riscul mai mare.

Prin urmare, conform modelului CAPM, costul capitalului concretizat in actiuni comune este egal cu suma dintre compensatia pentru valoarea in timp a acestuia si compensatia pentru riscul de piata al investitiei in actiunile comune in cauza:

Costul capitalului propriu comun generat extern = Compensatia pentru valoarea in timp a banilor + Compensatia pentru riscul de piata asumat.

Prin modelul CAPM se considera compensatia pentru valoarea in timp a banilor ca fiind rata asteptata de castig liber de risc - rf. Daca un portofoliu de actiuni comune are un risc de piata de acelasi nivel cu riscul global de piata, atunci compensatia pentru riscul de piata va fi egala chiar cu premiul de risc al pietei (in ansamblu). Premiul de risc al pietei este egal cu diferenta dintre castigul asteptat al pietei, rm ('expected Return on the Market'), si rata asteptata de castig liber de risc, rf ('Risk-Free rate').

Prin urmare, costul capitalului propriu comun generat extern se va putea determina pe baza relatiei:

Cac = rf + (rm rf)

unde:

Cac reprezinta costul capitalului concretizat in actiuni comune (capital propriu comun generat extern);

rf = rata asteptata de castig liber de risc - 'Risk-Free rate';

= coeficientul de risc al stocului de actiuni in cauza (riscul propriu al acelui portofoliu) - coeficientul este o masura a volatilitatii actiunilor comune ale firmei, el arata cum se comporta acestea pe piata (astfel un coeficient egal cu 2 arata ca schimbarile asupra pietei au efect dublu asupra actiunilor firmei in cauza - de exemplu, o scadere cu 1% a pretului mediu al pietei este insotit de o scadere cu 2% a pretului actiunilor firmei in cauza);

rm = castigul asteptat al pietei - 'expected Return on the Market', adica un castig mediu al pietei.

Sa presupunem, de exemplu, o firma cu un stoc de actiuni comune caracterizat de un coeficient de 1,5. Daca rata asteptata de castig liber de risc (de obicei rata dobanzii la obligatiunile de stat cu un termen de o luna) este de 3%, iar castigul asteptat al pietei este de 9%, atunci costul capitalului concretizat in actiuni comune va fi pentru firma respectiva:

Cac = rf + (rm rf) = 3% + 1,5(9% - 3%) = 12%.

Desi modelul CAPM porneste de la doua ipoteze relativ corecte (1 - investitorii prezinta aversiune la risc si 2 - investitorii detin portofolii diversificate de investitii), el este caracterizat de anumite limite.

Un prim neajuns al modelului este dat de faptul ca estimarile se bazeaza pe valori istorice - rata asteptata de castig liber de risc si castigul asteptat al pietei. Aceste valori istorice s-ar putea sa nu fie reprezentative pentru viitor.

In al doilea rand, randamentul stocului de actiuni al firmei poate sa fie senzitiv la unele schimbari in timp - de exemplu, la schimbarea structurii capitalului firmei.

In sfarsit, daca firma nu este cotata lipseste sursa pentru valorile istorice folosite de model - rata asteptata de castig liber de risc si castigul asteptat al pietei.

Concluzie: costul capitalului determinat ca si cost mediu ponderat al componentelor sale.

Pentru determinarea costului capitalului la nivelul firmei trebuie luate in considerare, firesc, toate elementele acestuia, atat ca volum, cat si ca structura. Acest lucru se realizeaza prin determinarea costului capitalului ca si cost mediu ponderat al tuturor componentelor sale.

Astfel, relatia de calcul a costului capitalului, ca si cost mediu ponderat al componentelor sale, este:

c = CMPC = pdCd + papCap + pacCac

unde:

c reprezinta costul capitalului unei firmei, determinat ca si cost mediu ponderat al componentelor sale, CMPC;

Cd = costul capitalului imprumutat, al datoriilor firmei;

pd = ponderea capitalului imprumutat, a datoriilor, in capitalul total al firmei;

Cap = costul capitalului propriu sub forma actiunilor preferentiale;

pap = ponderea actiunilor preferentiale in totalul capitalului firmei;

Cac = costul capitalului propriu sub forma actiunilor comune;

pac = ponderea actiunilor comune in totalul capitalului firmei.

Trebuie mentionat ca fiecare firma trebuie sa-si stabileasca o structura tinta a capitalului, data de structura optima a acestuia, adica structura capitalului care duce la cel mai mic cost al capitalului.

Pentru exemplificarea determinarii costului capitalului ca si cost mediu ponderat al componentelor acestuia, sa presupunem ca o firma atrage capital suplimentar in urmatoarele proportii (proportii care asigura pastrarea structurii optime a capitalului) si la urmatoarele costuri:

40% datorii la un cost de 5%;

10% actiuni preferentiale la un cost de 8%;

50% actiuni comune la un cost de 12%.

In aceste conditii, costul mediu ponderat al capitalului atras va fi:

c = CMPC = pdCd + papCap + pacCac = 0,40(0,05) + 0,10(0,08) + 0,50(0,12) = 0,02 + 0,008 + 0,06 = 8,8%

Pe masura ce sunt atrase noi si noi capitaluri costul fiecarei unitati suplimentare de capital in mod obisnuit creste.

Acest lucru este determinat, in principal, de doi factori:

costurile de flotatie pentru noile capitaluri - costurile de emisiune de noi actiuni;

cererea in scadere (din partea investitorilor) pentru capitalul suplimentar ce urmeaza a fi obtinut.

Astfel, costul fondurilor interne avand ca sursa profiturile retinute, va fi diferit de costul fondurilor, de acelasi volum, dar generate prin emisiunea de noi actiuni comune, datorita costului de flotatie care o insoteste pe aceasta din urma.

Apoi, capitalul suplimentar poate fi mai costisitor deoarece cererea investitorilor pentru investirea in acest capital are o tendinta de scadere.

Luand in considerare efectele costurilor de flotatie si a scaderii cererii investitorilor pentru investirea in capital suplimentar, managementul firmei va trebui sa analizeze separat costul marginal al capitalului pentru:

capitalul imprumutat, pe de o parte, si

capitalul propriu, pe de alta parte.

De fapt, este nevoie, in primul rand, de determinarea nivelului fondurilor suplimentare atrase pentru care costul marginal al capitalului se schimba.

Pentru managementul financiar al firmei este important a se vedea ce anume, in privinta deciziilor de finantare-investire, asigura maximizarea valorii firmei, deci maximizarea averii proprietarilor acesteia.

Este usor de observat ca maximizarea valorii firmei este asigurata prin investirea in proiecte care asigura incaegalitatea intre costul marginal al capitalului si beneficiul marginal al acestuia. Beneficiul marginal al unei investitii este definit prin rata interna de rentabilitate a acesteia, cunoscuta totodata si sub denumirea de eficienta marginala a capitalului. Daca se incepe prin investirea in cele mai bune proiecte (cele cu cele mai inalte randamente) si se continua apoi cu investirea in proiecte din ce in ce mai putin rentabile, beneficiul marginal are o tendinta de scadere pe masura continuarii investirii.

De asemenea, asa cum s-a aratat deja, pe masura obtinerii de fonduri suplimentare, costul marginal al acestora are o tendinta de crestere.

Prin urmare, maximizarea valorii firmei se realizeaza prin investirea in proiecte ale firmei pana la punctul critic in care costul marginal crescator al capitalului egaleaza beneficiul marginal al investitiei.

In sens restrâns, trezoreria cuprinde decontările cu numerar, creditele bancare pe

termen scurt şi avansurile de trezorerie.

Obiective

Contabilitatea trezoreriei urmăreşte:

respectarea plafoanleor de casă;

gestionarea corectă a disponibilităţilor băneşti;

controlul operaţiilor băneşti.

Decontările cu numerar reprezintă operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate prin

casieria unitătii.

Evidenţa contabilă se ţine cu ajutorul contului 531, cont sintetic ce se desfăşoară

în :

5311 “Casa in lei”;

5314 “Casa in devize”.

Documente utilizate în operaţiile de casă:

cecul de numerar;

chitanţa;

chitanţa fiscală;

foaie de vărsământ cu chitanţă;

dispoziţie de încasare/plată către casierie;

ordin de deplasare;

de cont de cheltuieli.

Evidenţa operativă a operaţiunilor de casă se efectuează cu ajutorul “Registrului

de casă”, care se întocmeşte obligatoriu zilnic, în 2 exemplare, de către casierie şi

cuprinde: soldul la începutul zilei, încasările zilei, plăţile zilei, soldul la sfârşitul zilei.

Soldul final = Sold iniţial + Incasări – Plăti

Registrul de casă serveşte ca:

document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar,

efectuate prin casieria unităţii pe baza actelor justificative;

document de stabilire, la sfârşitul fiecărei zile, a soldului de casă;

document de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor de casă.

Soldul de casă al zilei precedente se reportează, după caz, pe primul rând al

registrului de casă pentru ziua în curs. Se semnează de către casier pentru confirmarea

înregistrării operaţiunilor efectuate şi de către persoana din compartimentul financiar-

contabil desemnată pentru primirea exemplarului 2 şi a actelor justificative anexate.

Circulă la compartimentul financiar-contabil pentru verificarea exactităţii sumelor

înscrise şi respectarea dispoziţiilor legale privind efectuarea operaţiunilor de casă

(exemplarul 2). Exemplarul 1 rămâne la casier.

Se arhivează:

la casierie (exemplarul 1);

la compartimentul financiar-contabil (exemplarul 2).

Conţinutul minimal obligatoriu de informaţii al formularului este următorul:

denumirea unităţii;

denumirea şi data (ziua, luna, anul) întocmirii formularului;

numărul curent, numărul actului de casă, numărul anexelor, explicaţii;

încasări, plăţi;

report/sold ziua precedentă;

semnături: casier şi compartiment financiar-contabil.

1. Managementul financiar

            Managementul financiar poate fi definit prin ansamblul principiilor, metodelor, instrumentelor si obiectivelor specifice care au drept scop optimizarea constituirii si utilizarii resurselor economico-financiare.

            Principalele aspecte de care se ocupa managementul financiar sunt:

       bugetul de venituri si cheltuieli;

       bilantul;

       pragul de rentabilitate;

       fluxul de numerar;

       investitii;

       plati;

       credite;

       managementul stocurilor;

       dividende.

            Bugetul este instrumentul de baza al managementului financiar si reprezinta alocarea resurselor financiare disponibile pentru realizarea obiectivelor farmaciei, in conditii de maximizare a profitului. Bugetul se intocmeste la sfarsitul anului, pentru anul urmator. La orice buget exista o parte de venituri si una de cheltuieli. La urmarirea executiei bugetului trebuie sa se verifice daca “veniturile” au fost realizate, iar “cheltuielile” nu au fost depasite. Ca o regula generala, cheltuielile

firmei nu trebuie sa depaseasca veniturile. Pentru orice eventualitate este bine ca in orice buget sa apara si “cheltuieli neprevazute”. In construirea bugetului este nevoie de o estimare realista a volumului vanzarilor, a incasarilor si a platilor efective ale firmei.

            Bilantul. Fiecare societate comerciala este obligata, prin lege, sa intocmeasca periodic bilantul. Bilantul are doua parti importante: Activul (care cuprinde mijloacele economice ale firmei) si Pasivul (sursele de formare ale mijloacelor economice si datoriile firmei). Intre activ si pasiv trebuie sa fie un echilibru. Bilantul este important pentru ca include contul de profit si pierderi, din care putem vedea situatia economica a firmei: profitul realizat.

            Pragul de rentabilitate este aspectul cel mai important al managementului financiar, pentru ca reprezinta acel nivel al vanzarilor farmaciei la care cheltuielile sunt egale cu incasarile din vanzari. In conditiile unui beneficiu prestabilit, se poate calcula valoarea vanzarilor care trebuie realizate pentru a obtine profitul respectiv. Pragul de rentabilitate se calculeaza pe baza formulei:

x100

in care: CF = cheltuieli fixe totale;

              c    = cota medie de adaos comercial practicat;                              

              nv  = nivelul cheltuielilor variabile ale firmei.

2.  Managementul resurselor umane

            Managementul resurselor umane cuprinde acele activitati prin care se optimizeaza performanta oamenilor dintr-o organizatie, precum si relatiile dintre acestia.

            Domeniile importante ale managementului resurselor umane sunt:

planificarea necesarului de resurse umane;

recrutarea si selectia;

integrarea noilor angajati;

pregatirea si perfectionarea personalului;

evaluarea performantelor angajatilor;

stimularea materiala si morala;

administrarea relatiilor de munca.

            Oamenii sunt bunul cel mai de pret al unei organizatii. Succesul organizatiei este determinat, in primul rand, de calitatea resurselor umane. In timp, resursele umane supuse unui management corect, cresc in valoare, spre deosebire de celelalte tipuri de resurse.

            1. Planificarea resurselor umane se refera la evaluarea resurselor existente, prognozarea cerintelor viitoare si elaborarea planului de actiune. In majoritatea farmaciilor exista o mare fluctuatie de cadre. Legat de fluctuatia fortei de munca datorita plecarilor de personal prin demisie, se constata urmatoarele:

- numarul plecarilor scade odata cu cresterea duratei de angajare;

- numarul plecarilor scade odata cu cresterea nivelului de calificare;

- numarul plecarilor scade odata cu cresterea varstei medii a angajatilor.

            2. Recrutarea si selectia personalului cuprinde:

anuntarea postului liber, cu informatii despre post si cerintele postului;

trierea preliminara (dupa examenul medical, curriculum vitae, investigarea referintelor);

interviul;

selectia finala.

In selectia finala se recomanda sa se tina cont de clasificarea in cinci puncte a lui Munro Fraser:

impactul asupra celorlalti: atributele fizice, stilul vestimentar, modul de exprimare, manierele, reactiile la stimulii exteriori. Se recomanda sa privim persoana in cauza cat mai obiectiv.

cunostinte sau aptitudini deosebite: studiile, experienta profesionala si instruirea.

inteligenta nativa (“cap limpede”): capacitatea individului de a-si folosi inteligenta intr-o gama diversa de situatii si care se aplica mai ales in cazul in care candidatul respectiv poseda mai putine certificari oficiale de competenta; aspectul care trebuie sa ne intereseze cel mai mult este potentialul individului.

motivatia: care ii sunt ambitiile si dorintele personale.

capacitatea de adaptare: calitatile emotionale ale individului sub aspectul stabilitatii afective, al maturitatii si al capacitatii de a face fata stresului; capacitatea de adaptare reprezinta modul in care fiecare individ reactioneaza la factorii de presiune.

      3. Integrarea noilor angajati

            Noul angajat este prezentat colectivului. Este dat in grija unui cadru cu experienta, care se va ocupa de initierea sa, si de instalarea pe post. Evolutia noului angajat va fi urmarita cu mare atentie, iar angajatul va fi tinut la curent cu progresele pe care le inregistreaza in activitate. La inceput va fi angajat temporar, pe o perioada de proba. Va fi rotit in diverse posturi din unitate pentru a se vedea cum se descurca si in ce masura se incadreaza in colectiv si manifesta “spirit de echipa”. Este important sa i se descifreze caracterul. Daca rezultatele integrarii sunt bune, se va face angajarea permanenta, dupa care intra in programul obisnuit de instruire si evaluare.

3.  Managementul aprovizionarii

            Aprovizionarea farmaciei este o activitate extrem de importanta. In farmacie trebuie sa existe stocuri curente(pentru vanzarile zilnice) si stocuri de siguranta.

Valoarea stocului de medicamente al farmaciei trebuie sa se incadreze in anumite limite pentru ca farmacia sa fie rentabila: 1 – 1,5 ori valoarea desfacerii lunare. Stocul poate creste pentru unitatile izolate sau in perioada de iarna, cand aprovizionarea este mai dificila. M.S. a elaborat o lista de medicamente esentiale care trebuie sa se gaseasca obligatoriu in fiecare farmacie. Pentru aprovizionarea farmaciei se vor cere oferte de la toti furnizorii, urmand ca, in final,  sa-i alegem pe cei care ne livreaza medicamentele cel mai rapid si cu pretul cel mai convenabil. Aprovizionarea cu medicamente se va face numai de la depozite autorizate de M.S.

            Gestionarea stocurilor se poate face, foarte simplu, prin metoda Pareto (20/80).

S-a constatat ca aproximativ 20% dintre medicamente reprezinta 80% din vanzarile farmaciei. Aceste medicamente au fost trecute in lista A. Aproximativ 30% din medicamente dau 10% din valoarea vanzarilor. Acestea au fost trecute in lista B. Restul de 50% din medicamente au o pondere de doar 10% din totalul vanzarilor. Au fost trecute in lista C. La alcatuirea stocurilor se va acorda cea mai mare atentie listei A, apoi listei B si in final listei C. In gestionarea stocurilor se va tine cont si de:

       cererile constante;

       cererile variabile.

            Nu sunt de neglijat nici ofertele promotionale ale diferitelor depozite. Se va tine cont si de starea de sanatate a populatiei, de epidemiile care apar etc.

            In masura in care e posibil, aprovizionarea se va face zilnic. Intotdeauna se va consulta caietul de defectura.

            O mare atentie se va acorda si termenului de valabilitate. Medicamentele care au o perioada de valabilitate mica vor fi comandate in cantitate mica, la

nevoie. Eliberarea medicamentelor din farmacie se va face dupa principiul: “primul venit, primul plecat”.  Nu se va neglija nici receptia produselor care este o operatiune obligatorie.    Depozitarea medicamentelor se va face conform indicatiilor F.R. sau celor de pe ambalajul produsului, respectandu-se incadrarea la Separanda sau Venena.

 

4. Managementul activitatii de marketing

            In farmacie se practica un marketing relational care pleaca de la urmatoarele aspecte :

identificarea cerintelor clientilor pentru satisfacerea lor;

studiul ofertei de medicamente si produse de sanatate oferite de depozitele farmaceutice;

studiul concurentei (serviciile oferite de celelalte farmacii, calitatea si preturile la produsele nefarmaceutice etc.);

identificarea produselor celor mai solicitate pentru a le acorda atentia cuvenita;

analiza reclamatiilor si sesizarilor pacientilor;

crearea de noi servicii farmaceutice in folosul pacientilor.

Activitatea de marketing in farmacie are ca obiective prioritare:

imaginea farmaciei (« o imagine face cat o mie de cuvinte »);

imaginea personalului farmaciei;

fidelizarea pacientilor prin oferirea de servicii mai multe si mai bune ;

cresterea satisfactiei pacientilor prin cresterea calitatii serviciilor oferite;

motivarea angajatilor farmaciei pentru fidelizarea acestora si cresterea calitatii serviciilor oferite pacientilor.

5. Managementul tehnic si administrativ

            Sefului farmaciei ii revin o serie de sarcini administrative:

a.  asigurarea securitatii farmaciei (gratii, sistem de alarma etc);

b. respectarea normelor de protectia muncii si dotarea cu materiale de protectie;

c. respectarea normelor PSI si dotarea farmaciei cu materiale PSI (stingatoare);

d.  respectarea prevederilor Codului muncii;

e.  verificarea periodica a aparatelor de masura (balante), a instalatiei de gaz, a centralei termice, a aparaturii IT, a stingatoarelor de incendiu, a aparaturii de climatizare, a autoturismului farmaciei etc.;

f.  aprovizionarea cu rechizite si formulare necesare activitatii din farmacie (role de casa, cartus imprimanta, hartie, pixuri etc.);

g.  indepartarea deseurilor din farmacie prin firme autorizate;

h.  plata facturilor pentru utilitati (chirie, lumina , gaz, apa, salubritate, telefon, firma etc);

i.   plata facturilor furnizorului;

j.   plata salariilor;

k.  realizarea investitiilor planificate;

l.   clasarea documentelor pe categorii;

m. arhivarea documentelor;

n.  rezolvarea corespondentei;

o.  comunicarea unor informatii de interes general.

 

  Managementul prepararii si eliberarii medicamentelor din farmacie (asigurarea calitatii actului farmaceutic)  

            Medicamentele trebuie sa fie sigure, eficiente si de calitate. La fel si activitatea din farmacie. In orice activitate pot aparea erori, greseli. Erorile se pot datora sistemului sau individului.

            Erorile umane se pot elimina prin:

            - reducerea increderii in memorie (se va lucra doar dupa un material scris);

            - documentarea prealabila, atunci cand e necesar, inaintea prepararii sau eliberarii unei prescriptii medicale;

            - utilizarea unor proceduri verificate in timp:

controlul dozelor pentru toate preparatele care se administreaza intern;

aplicarea principiul citirii etichetei borcanului cu substanta farmaceutica de trei ori, iar a specialitatii farmaceutice de doua ori;

scrierea neprescurtata a denumirii substantei pe eticheta borcanului sau in prescriptie;

atentie marita ori de cate ori se lucreaza cu substante sau produse de la Separanda si Venena (culorile etichetelor trebuie sa reprezinte semnale de avertizare);

prepararea odata a unei singure prescriptii;

stabilirea unei anumite ordini de preparare si respectarea acesteia;

luarea din raft a unui singur borcan, cand se face cantarirea;

eliminarea factorilor perturbatori si concentrarea la prepararea sau eliberarea medicamentului;

repetarea din memorie, la terminarea prescriptiei, a substantelor si cantitatilor utilizate si confruntarea cu materialul scris;

notarea operatiei la care s-a ajuns, cand intervine o intrerupere in procesul de preparare;

controlarea muncii asistentului de farmacie: felul in care face cantarirea,  amestecarea,  divizarea, ambalarea, etichetarea;

verificarea finala a preparatului inainte de eliberare;

verificarea punctului zero al balantei la fiecare cantarire;

mentinerea in stare buna si verificarea periodica a mijloacelor de cantarire;

asigurarea temperaturii optime si luminii corespunzatoare pentru activitatea din farmacie.

            Erorile de sistem se pot reduce prin respectarea unor reguli de buna practica farmaceutica recomandate si aprobate de Ministerul Sanatatii prin Ordinul nr. 1552/2004.

7. REGULI DE BUNA PRACTICA FARMACEUTICA

            Prezentele reguli de buna practica farmaceutica sunt aplicabile in farmacia cu circuit deschis (comunitara) si farmacia cu circuit inchis (de spital).

            Aceste reguli, elaborate prin adaptare la conditiile Romaniei, au fost intocmite pe baza:

            - Regulilor de buna practica farmaceutica, intocmite de Grupul farmaceutic al Comisiei Europene/1996, elaborate, la randul lor, prin adaptarea Ghidului Federatiei Internationale Farmaceutice pentru tarile din Europa, in special pentru tarile membre U.E.;

            - Ghidului Organizatiei Mondiale a Sanatatii/1996 privind Regulile de buna practica farmaceutica in farmacia comunitara si de spital.

            In egala masura au fost luate in considerare prevederile cuprinse in legislatia din Romania care, de-a lungul timpului, a reglementat domeniul farmaceutic, precum si experienta indelungata a profesionistilor din Romania.

   1. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE REGULILOR DE BUNA PRACTICA FARMACEUTICA

            Practica farmaceutica are drept scop prepararea si eliberarea medicamentelor, oferirea altor produse si servicii pentru ingrijirea sanatatii, sprijinirea persoanelor si a societatii in ansamblu pentru a le utiliza cat mai judicios in vederea obtinerii efectului terapeutic maxim si a evitarii efectelor secundare.

            In exercitarea profesiunii lor toti farmacistii trebuie sa asigure servicii farmaceutice de inalta calitate. Un serviciu farmaceutic complet inseamna implicarea activa a farmacistului in activitatile de promovare a sanatatii si de prevenire a imbolnavirilor.

            In acelasi timp, toti farmacistii practicieni au obligatia profesionala si morala de a se asigura ca serviciile pe care le furnizeaza fiecarui pacient sunt de calitate adecvata. Respectarea Regulilor de buna practica farmaceutica reprezinta un mijloc de a indeplini aceasta obligatie.

            Farmacistul trebuie sa fie constient de responsabilitatea pe care o are, alaturi de ceilalti profesionisti din sanatate si de pacient, in obtinerea rezultatului unui tratament.

   2. CERINTELE REGULILOR DE BUNA PRACTICA FARMACEUTICA

            2.1. Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:

   - farmacistul trebuie sa-si indrepte intreaga atentie atat spre binele bolnavului, oricare ar fi cadrul in care acesta este tratat, cat si al populatiei in general;

   - activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor si a altor produse pentru sanatate, cu o informare si consiliere adecvate pentru pacient si o urmarire atenta a efectelor utilizarii acestora;

   - o parte integranta a rolului profesional al farmacistului este de a milita pentru o prescriere rationala si economica, precum si pentru promovarea utilizarii corespunzatoare a medicamentelor;

   - fiecare act al exercitarii profesiunii trebuie sa aiba un obiectiv pertinent pentru bolnav, sa fie clar definit, transmis in mod eficace tuturor partilor implicate si acceptat de catre acestea.

            2.2. Pentru indeplinirea acestor cerinte:

   - este necesara incurajarea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din sanatate, in special cu medicii. Aceasta relatie trebuie sa fie considerata ca un parteneriat terapeutic ce implica o incredere mutuala in orice are legatura cu tratamentul medicamentos;

   - intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta, fiecare trebuind sa incerce prin orice mijloace etice sa imbunatateasca serviciul farmaceutic;

   - farmacistul trebuie sa isi exercite profesia intr-un spirit cu un caracter profesional predominant fata de cel comercial;

   - in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef va trebui sa-si asume o parte din sarcinile privind definirea, evaluarea si imbunatatirea calitatii serviciului farmaceutic;

   - farmacistul trebuie sa contribuie la toate nivelurile la promovarea unei politici in favoarea utilizarii rationale a medicamentelor;

   - relatiile farmaciei cu organismele platitoare pentru serviciile prestate trebuie sa fie, de asemenea, bazate pe incredere mutuala, lasandu-i farmacistului suficienta libertate de decizie, astfel incat sa nu fie ingradita in nici un fel libera exercitare a profesiei;

   - farmacistul trebuie sa fie la curent cu informatia farmaceutica esentiala si, cu asentimentul pacientului, cu informatia terapeutica a fiecarei persoane care beneficiaza de serviciile sale; cunoasterea acestor informatii este mult mai usoara daca pacientul alege sa se adreseze aceleiasi farmacii pentru toate nevoile sale farmaceutice;

   - farmacistul are nevoie de o informare independenta, completa, obiectiva si actuala asupra terapeuticii si medicamentelor aflate in circulatie;

   - in diversele moduri de exercitare a profesiei, farmacistii trebuie sa considere ca au responsabilitatea personala de a-si actualiza si autoevalua competenta profesionala pe toata durata activitatii lor profesionale;

   - curriculele de formare initiala si continua a farmacistilor trebuie sa trateze intr-o maniera potrivita aspectele actuale ale exercitarii profesiei de farmacist si ale schimbarilor ei previzibile;

   - toti farmacistii trebuie sa se conformeze Regulilor de buna practica farmaceutica.

 

   3. PRINCIPALELE DOMENII LA CARE SE REFERA REGULILE DE BUNA PRACTICA FARMACEUTICA

   3.1. Reguli de buna practica privind informarea pacientului

   3.2. Reguli de buna practica privind organizarea spatiului si dotarea farmaciei

   3.3. Reguli de buna practica privind farmacistul si personalul farmaciei

   3.4. Reguli de buna practica privind eliberarea medicamentelor pe baza prescriptiei

          medicale, a celorlalte medicamente si produse de sanatate

   3.5. Reguli de buna practica privind incurajarea utilizarii rationale a

          medicamentelor

   3.1. REGULI DE BUNA PRACTICA PRIVIND INFORMAREA PACIENTULUI

            Informarea pacientilor are o importanta deosebita pentru o utilizare adecvata a medicamentelor. O informare inexacta sau o intelegere gresita a unor aspecte poate conduce la un esec al tratamentului si, in consecinta, la o crestere a costurilor pentru sanatate.

            Informarea pacientilor trebuie sa respecte libera lor decizie, sa conduca la ameliorarea starii lor de sanatate si la optimizarea rezultatului tratamentului aplicat.

            O informare corecta ii va permite pacientului sa ia decizii juste asupra tratamentului medicamentos, facilitand o comunicare efectiva intre pacient si farmacist sau alti profesionisti din sanatate, ajutandu-l si incurajandu-l pentru o utilizare eficace a medicamentului.

            Pacientul trebuie sa aiba acces si la alte informatii utile pentru nevoile personale legate de starea sa de sanatate.

            Informatia trebuie formulata si prezentata potrivit gradului de intelegere al fiecarui pacient si, de asemenea, trebuie prezentate intr-un mod echilibrat beneficiile si riscurile medicamentelor.

            Informarea trebuie sa fie simpla si usor de inteles.

            Farmacistii, ca si ceilalti profesionisti din sanatate, trebuie sa faca eforturi continue pentru a-i convinge pe pacienti cat este de important sa citeasca informatiile despre medicamentul pe care il vor lua si pentru a-i incuraja sa puna toate intrebarile utile in legatura cu acesta. Farmacistul trebuie sa fie intotdeauna disponibil sa ii ajute cu sfatul lui referitor la tot ceea ce trebuie sa faca pacientii pornind de la informatia data.

            Farmacistii trebuie sa ii sfatuiasca pe pacienti sa isi intocmeasca si sa pastreze o lista completa a tuturor medicamentelor pe care le utilizeaza (prescrise

sau prin automedicatie), pe care sa o puna la dispozitie medicului curant, dar si farmacistului.

 

3.2. REGULI DE BUNA PRACTICA PRIVIND ORGANIZAREA SPATIULUI SI DOTAREA FARMACIEI

   3.2.1. Reguli generale

            Localul farmaciei cu circuit deschis (comunitara) trebuie sa fie amplasat pe strazi accesibile, la parterul cladirilor si sa aiba toate dotarile necesare, astfel incat sa se asigure accesibilitatea tuturor pacientilor potentiali, inclusiv a persoanelor in varsta, cu copii sau cu handicap.

            Localul farmaciei cu circuit inchis trebuie sa fie amplasat in spatii adecvate, evitandu-se situarea lui in vecinatatea sectiilor sau spatiilor care pot contamina sau influenta negativ calitatea medicamentului. Amplasarea farmaciei se va face astfel incat sa existe o cale directa de acces pentru o buna aprovizionare cu medicamente.

            Farmaciile trebuie sa aiba aspectul exterior corespunzator specificului lor de activitate, pentru a fi usor identificate si recunoscute.

            Farmacia si in special farmaciile care asigura serviciul de noapte trebuie sa dispuna de un sistem de securitate care sa protejeze atat medicamentele, cat si personalul.

            Este necesar ca in fiecare farmacie sa se stabileasca reguli in materie de curatenie, igiena si de ventilatie.

            Atmosfera de lucru din farmacie trebuie sa fie calma, sa inspire incredere si sa permita o comunicare cat mai buna cu pacientul.

            Organizarea spatiului si dotarea cu mobilier a farmaciei se vor face astfel incat sa se asigure desfasurarea rationala a activitatii, tinandu-se seama de destinatia fiecarei incaperi, de legaturile functionale dintre ele si de conditiile impuse de specificul si de volumul activitatii.

            Spatiul destinat activitatii de preparare trebuie sa fie suficient, iar peretii, pardoseala, dulapurile vor fi acoperite cu materiale usor lavabile.

            In organizarea spatiului se va acorda o atentie speciala oficinei, in care are acces publicul.

            Avandu-se in vedere ca fiecare pacient are dreptul de a discuta in particular cu farmacistul in incinta farmaciei, se va amenaja   un spatiu de confidentialitate destinat acestui scop. Spatiul va fi astfel organizat incat sa permita

desfasurarea unei discutii confidentiale, fara riscul de a fi intrerupta sau ascultata de terti. Aceasta incapere va fi amenajata, daca este posibil, separat de oficina.

            Conditiile de iluminare, temperatura si de umiditate de care dispune farmacia trebuie sa raspunda cerintelor de conservare impuse pentru medicamente sau celelalte produse eliberate din farmacie, substante farmaceutice sau ambalaje farmaceutice; aceste conditii vor fi monitorizate periodic.

            Toate produsele trebuie sa fie depozitate in ambalaje originale. In cazuri particulare, cand pentru anumite produse se impune transferarea acestora in alte recipiente, acestea trebuie etichetate corect si complet si trebuie luate toate masurile pentru a impiedica contaminarea lor.

            In farmacie se vor asigura ordine si curatenie desavarsite, stabilindu-se reguli si responsabili privind asigurarea igienei si ventilatiei corespunzatoare.

   3.2.2. Dotarea farmaciei

            Dotarea cu echipamente si ustensile a farmaciei trebuie sa fie corespunzatoare tipurilor de produse preparate si eliberate de aceasta.

            Farmacia trebuie sa dispuna de echipamente adecvate pentru produsele a caror depozitare necesita conditii particulare de temperatura, umiditate etc.

            Echipamentele trebuie sa fie bine intretinute si sa faca periodic obiectul unei validari.

            Balantele, vesela si celelalte echipamente utilizate la preparare, precum si toate documentele oficiale trebuie sa fie conforme cu cerintele in vigoare.

    3.3 REGULI DE BUNA PRACTICA PRIVIND FARMACISTUL SI PERSONALUL FARMACIEI

 

   3.3.1. Responsabilitati

            Fiecare farmacie este condusa de un farmacist-sef care raspunde de activitatea farmaciei in ansamblul sau.

            Fiecare membru al personalului farmaciei trebuie sa aiba o fisa a postului in care vor fi clar definite atributiile si responsabilitatile, in functie de pregatirea profesionala.

            Codul de etica elaborat de Colegiul Farmacistilor din Romania va fi respectat de toti farmacistii.

 

 

 

 

   3.3.2. Competenta farmacistului

            Farmacistul trebuie sa fie la curent cu noutatile in domeniul stiintific si al legislatiei in vigoare, sa isi mentina un nivel al competentei profesionale corespunzator indeplinirii sarcinilor profesionale cu eficienta.

            Formarea continua a farmacistilor trebuie sa constituie o obligatie profesionala; aceasta formare va cuprinde participarea la cursuri, seminarii, congrese si la alte manifestari stiintifice, reuniuni profesionale, invatamant la distanta, precum si informarea prin lecturarea revistelor, ziarelor sau a altor materiale stiintifice.

            Activitatile profesionale sau de formare utile si semnificative pentru cariera farmacistului trebuie sa fie cuprinse in curriculum vitae, ce va fi actualizat permanent.

 

   3.3.3. Personalul farmaciei

            Farmacistul trebuie sa se asigure ca personalul din subordine are o pregatire corespunzatoare sarcinilor care ii sunt incredintate.

            Farmacistul trebuie sa coordoneze, sa verifice si sa evalueze fiecare sarcina incredintata personalului din subordine.

            La nivelul farmaciei se vor elabora norme care sa stabileasca, atunci cand este cazul, modul in care farmacistul trebuie sa intervina.

            Tinuta farmacistului trebuie sa fie demna, impecabila, decenta, sa inspire pacientului profesionalism, siguranta, incredere.

            O atentie deosebita se va acorda echipamentului de lucru in farmacie (halat). Acesta va fi de culoare alba.

            Personalul farmaciei va purta in mod obligatoriu un ecuson   pe care vor fi vizibile numele, functia si gradul profesional.

            Pentru asigurarea unei inalte calitati a activitatii profesionale, farmacia trebuie sa dispuna de un numar adecvat de farmacisti, in functie de volumul activitatii si de programul de functionare.

            Responsabilitatile unei persoane nu trebuie extinse intr-atat incat sa prezinte riscuri pentru calitatea serviciilor.

 

   3.3.4. Proceduri de autoevaluare a activitatilor profesionale si asigurarea calitatii acestora

            La nivelul farmaciei se vor stabili norme de calitate care nu numai sa permita o autoevaluare a calitatii activitatii profesionale, dar sa constituie si o baza pentru o evaluare (audit) externa.

            Este recomandabil ca farmacistii sa urmeze stagii de instruire privind realizarea auditului in farmacie si sa utilizeze cunostintele primite pentru a proceda la autoevaluarea activitatilor lor profesionale.

            Farmacistii trebuie sa participe la evaluari (audituri) externe adecvate.

 

   3.4. REGULI DE BUNA PRACTICA PRIVIND ELIBERAREA MEDICAMENTELOR PE BAZA DE PRESCRIPTIE MEDICALA

 

   3.4.1. Primirea prescriptiei medicale si verificarea autenticitatii continutului sau

            Fiecare farmacie trebuie sa aiba o procedura bine definita pentru activitatea de primire a prescriptiilor medicale.

            In cadrul acestei proceduri vor fi prevazute resursele umane si materiale necesare pentru a se asigura ca prescriptiile medicale sunt eliberate cu eficienta si in securitate si, daca este necesar, intr-o colaborare eficienta si permanenta cu pacientul.

            O procedura adecvata trebuie sa permita farmacistului:

   • sa identifice pacientul, medicul care o prescrie, organismul emitent, organismul platitor;

   • sa verifice autenticitatea prescriptiei medicale;

   • in cazul in care prescriptia medicala nu poate fi onorata, sa ajute pacientul sa rezolve problema in cauza;

   • sa identifice medicamentul, sa verifice forma farmaceutica, concentratia, dozele, posologia, modul de prezentare, calea de administrare si durata tratamentului.

 

   3.4.2. Evaluarea prescriptiei medicale de catre farmacist

            Farmacistul trebuie sa utilizeze toata experienta sa profesionala pentru evaluarea prescriptiei medicale in ceea ce priveste:

   • toate aspectele terapeutice (farmaceutice si farmacologice);

   • adaptarea sa la persoana in cauza;

   • contraindicatiile si interactiunile medicamentelor continute;

   • unele aspecte sociale, de reglementare si, de asemenea, unele aspecte economice.

 

            Dupa efectuarea acestui control, farmacistul trebuie sa stabileasca o legatura cu medicul care a emis prescriptia medicala, pentru orice problema ivita.

            Aceasta analiza poate fi facuta de farmacist prin utilizarea urmatoarelor mijloace de informare:

   • intrebari lamuritoare adresate pacientului sau persoanei care se ocupa de el;

   • intrebari adresate medicului in caz de nelamuriri sau ori de cate ori este nevoie de informatii suplimentare;

   • utilizarea materialelor, manualelor stiintifice existente in biblioteca farmaciei, a reglementarilor in vigoare etc.;

   • informatii provenind de la centrele de farmacovigilenta, autoritatile competente sau de la producatorii de medicamente.

            Este de dorit ca fiecare farmacie sa dezvolte o baza de date pentru fiecare pacient, mentionandu-se medicamentele luate; este de preferat ca aceasta baza de date sa fie pastrata si pe suport magnetic.

            Bazele de date trebuie sa fie pastrate cu acordul prealabil si explicit al pacientului, pentru toti pacientii sau numai pentru anumite categorii bine determinate.

            Farmacistul trebuie insa sa asigure un sistem care sa garanteze confidentialitatea datelor individuale ale pacientilor.

 

   3.4.3. Pregatirea si eliberarea medicamentelor prescrise:

            In cazurile in care substitutia este permisa sau cand exista acceptul medicului pentru ca un medicament alternativ sa fie eliberat, farmacistul isi va utiliza toata competenta profesionala pentru a selectiona medicamentele similare celor prescrise, intelegandu-se prin aceasta aceeasi compozitie calitativa si cantitativa in principii active, aceeasi forma farmaceutica, aceeasi concentratie si daca bioechivalenta este demonstrata prin studii corespunzatoare.

            In consecinta, farmacistul trebuie sa dispuna de o informare precisa si pertinenta asupra calitatii si bioechivalentei medicamentelor.

            Inainte de a efectua o substitutie, daca sunt indeplinite prevederile prevazute anterior, farmacistul va informa pacientul.

            Este recomandabil ca intre medici si farmacisti sa se incheie protocoale prin intermediul carora sa se poata transmite informatii utile de la farmacisti la medici.

            In cazuri de urgenta, cand farmacistul nu are in stoc medicamentul prescris si estimeaza ca este in interesul pacientului sa ii elibereze un medicament alternativ, iar medicul care l-a prescris nu poate fi contactat inainte de eliberare, atunci farmacistul il va informa pe medic cat mai rapid posibil asupra actiunii pe care a intreprins-o si asupra ratiunilor potrivit carora a actionat astfel.

 

   3.4.4. Surse de aprovizionare cu medicamente si cu alte produse de sanatate

            Toate aspectele legate de aprovizionarea farmaciei cu medicamente, substante farmaceutice si cu materiale de ambalaj sunt in responsabilitatea farmacistului.

            Farmacistul trebuie sa isi cunoasca furnizorii si sa ii aleaga utilizand diverse criterii de calitate, in acord cu Regulile de buna practica de distributie en gros.

 

   3.4.5. Prepararea si asigurarea calitatii medicamentelor magistrale si oficinale

            Fiecare farmacie trebuie sa dispuna de echipamente adecvate pentru prepararea prescriptiilor magistrale si a medicamentelor oficinale (galenice).

            Prepararea medicamentelor la nivelul farmaciei va respecta urmatoarele conditii:

   • metoda de preparare aleasa trebuie sa fie bine documentata;

   • sa se respecte regulile de buna practica de preparare;

   • sa se elaboreze proceduri in vederea asigurarii calitatii, sigurantei si eficacitatii produsului;

   • sa se stabileasca, pentru fiecare produs preparat, o durata de conservare.

 

   3.4. Conditiile de eliberare a medicamentelor catre pacienti

            La eliberarea medicamentelor, farmacistul trebuie sa utilizeze toate cunostintele in domeniu asupra stabilitatii (fizico-chimice si microbiologice) a preparatelor astfel incat sa fie garantata conservarea acestora pe toata durata stabilita. Se vor verifica data de expirare si integritatea ambalajelor.

            Farmacistul trebuie sa garanteze calitatea medicamentelor la data eliberarii lor din farmacie.

 

   3.4.7. Consilierea pacientului sau a reprezentantului sau

            Consilierea pacientului sau a reprezentantului sau are ca scop asigurarea ca acesta primeste si intelege   o informatie scrisa si orala   suficienta pentru obtinerea beneficiului maxim al tratamentului prescris.

            Farmacistul, in calitatea sa de membru al echipei de profesionisti in sanatate, trebuie sa depuna toate eforturile pentru a se asigura ca informatia furnizata pacientilor corespunde cu cea data de alti profesionisti din sanatate, implicati in ingrijirea pacientului.

            Farmacistul va da toate informatiile necesare pentru o utilizare sigura, corecta si eficace a medicamentului, intr-o forma potrivita necesitatilor fiecarui pacient.

            In afara comunicarii orale, informatia sau sfatul farmacistului poate fi si sub forma scrisa sau prin intermediul altor mijloace adecvate.

            Contraindicatiile, interactiunile medicamentoase, eventualele efecte secundare , mentionate in prospectul de informare a pacientului,   trebuie repetate si accentuate, daca va fi necesar pentru pacient, inainte de eliberarea medicamentului.

            Farmacistul trebuie sa se asigure ca pacientul sau persoana in grija caruia se afla este in totalitate edificata asupra urmatoarelor aspecte:   actiunea medicamentului, modul de administrare (cum, cand si cat), durata tratamentului, eventualele efecte nedorite, interactiuni si precautii de respectat.

 

   3.4.8. Urmarirea tratamentului prescris

            Farmacistii trebuie indemnati sa participe alaturi de medici la evaluarea unui tratament   aplicat unui pacient sau unui grup de pacienti prin incheierea in acest scop a unui protocol intre medic si farmacist. In aceste cazuri, acordul pacientilor este esential atat in ceea ce priveste metoda folosita, cat si in ceea ce priveste pastrarea confidentialitatii.

            Daca pe durata tratamentului sunt inregistrate efecte adverse, acestea se declara fie de medic, fie de farmacist, prin completarea unui formular pus la dispozitie de Agentia Nationala a Medicamentului, numai in cadrul activitatii nationale de farmacovigilenta .

   3.4.9. Inregistrarea activitatilor profesionale

            Farmacistul trebuie sa pastreze evidentele activitatii desfasurate astfel incat sa se poata efectua orice verificare ulterioara.

            Este necesar sa se pastreze la zi toate prescriptiile de medicamente psihotrope, stupefiante sau alte medicamente, in conformitate cu reglementarile in vigoare privind aceste categorii de medicamente.

            In orice moment, la nivelul farmaciei trebuie sa se poata identifica sursa de provenienta a oricarui medicament.

            Toate atentionarile cu privire la un medicament sau la legislatia farmaceutica, transmise de autoritatile competente din Romania, trebuie inregistrate si puse in aplicare imediat sau, dupa caz, la termenul precizat.

            La nivelul fiecarei farmacii trebuie sa existe o modalitate de   inregistrare  si, dupa caz, de rezolvare a reclamatiilor primite   asupra serviciilor farmaceutice pe care le asigura.

 

   3.5. REGULI DE BUNA PRACTICA PRIVIND INCURAJAREA UTILIZARII RATIONALE A MEDICAMENTELOR

 

            Farmacistii trebuie incurajati sa participe la nivel local sau national la cercetarea privind utilizarea rationala a medicamentelor si a studiilor farmaco-epidemiologice.

            Farmacistii trebuie sa aiba acces la surse de informatii de referinta asupra medicamentelor atat din punct de vedere terapeutic, cat si al calitatii farmaceutice. Ei trebuie sa aiba acces, atat la nivel local, national, cat si international, la surse de informatii care sa le permita utilizarea sigura si rapida a informatiilor de care au nevoie in activitatea lor.

            Farmacistii trebuie, pe de o parte, sa constituie o sursa de informare independenta asupra prescrierii si utilizarii rationale a medicamentelor si, pe de alta parte, sa ia parte activa la programele de formare destinate altor profesionisti din sanatate.

   3.5.1. Documentarea in domeniul cercetarii si al exercitarii profesiei

Farmacistii au, printre alte responsabilitati profesionale, si pe acelea de a participa la cercetarea terapeutica si de a se documenta asupra experientelor si activitatilor legate de exercitarea profesiei lor.

            Farmacistii trebuie incurajati sa colaboreze la punerea in practica a programelor de cercetare asupra exercitarii actului farmaceutic, asupra terapeuticii rationale, a utilizarii medicamentelor, a studiilor in farmacoepidemiologie si farmacoeconomie in economie sanitara.

            Asemenea programe vor trebui puse in practica in cooperare cu alti profesionisti din sanatate, din universitati sau din alte organisme private ori publice, care participa la cercetare sau isi ofera serviciile in sanatatea publica.

            Farmacistii trebuie sa faca parte din echipa de profesionisti in sanatate implicati in studiile clinice asupra medicamentelor.

   3.5.2. Automedicatia

            Automedicatia este permisa numai in cazul medicamentelor care se pot elibera si fara prescriptie medicala (OTC).

   3.5.2.1. Protocoale de automedicatie

            Pentru fiecare problema de sanatate care poate fi tratata de pacientul insusi, la eliberarea medicamentelor ar trebui stabilite protocoale pentru farmacist in ceea ce priveste procedura de urmat in farmacie.

            Personalul format adecvat poate primi delegare in limita competentelor sale pentru a da sfaturi in ceea ce priveste automedicatia, daca protocolul precizeaza cand trebuie ca acest personal sa se adreseze farmacistului.

   3.5.2.2. Evaluarea adecvata a nevoilor

            Cand este solicitat un sfat sau un medicament OTC, farmacistul trebuie sa fie sigur ca primeste suficiente informatii pentru evaluarea problemei sanatatii individuale si specifice a pacientului, cum ar fi: natura si durata simptomelor, actiunile deja intreprinse, medicamentele care au fost eventual utilizate etc.

            Farmacistul ar trebui sa determine daca simptomele pot fi asociate cu o problema grava de sanatate. In acest caz, trebuie sa trimita pacientul la medic

pentru un aviz medical imediat. Daca este o problema minora, va da sfaturile adecvate si nu va dispune eliberarea medicamentului decat daca este necesar.   

Profitul: definitie, forme, maximizare, functii

1.1.Continutul categoriei de profit. Formele profitului

Profitul, in sens foarte larg, poate fi privit ca fiind castigul realizat, in forma baneasca, de catre cei ce initiaza si organizeaza o activitate economica. Problema care se ridica pentru teoreticieni este privitoare la natura si continutul acestuia, iar pentru agentii economici de a se stabili raportul in care se gaseste cu celelalte venituri (salariu, dobanda, renta) si, mai ales, modalitatile prin care se poate asigura maximizarea lui.

In ceea ce priveste continutul categoriei de profit, se poate spune ca au existat si exista mai multe puncte de vedere, unele foarte asemanatoare intre ele, altele opuse. Putem distinge doua mari curente teoretice, unul care cuprinde acele puncte de vedere dupa care veniturile (deci si profitul) apar ca recompensa a factorilor de productie, altele, conform carora profitul este munca insusita gratuit de cei ce poseda capitalul, pe seama celor care isi inchiriaza (vand) capacitatea de a munci.

Pentru a ne lamuri, sa incercam sa patrundem in intimitatea acestei notiuni. Porninm de la faptul ca activitatile economice se desfasoara, in cea mai mare parte, in intreprinderi, initiate si organizate de intreprinzatori, care angajeaza si combina factorii de productie. Intreprinzatorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de productie antrenati in cadrul activitatii firmei (intreprinderii) sau pot inchiria unul sau mai multi factori de productie. Indiferent de situatie, intreprinzatorii sunt acei ce organizeaza si conduc afacerile firmei, decid ce sa produca, in ce cantitati, unde sa se vanda si cum sa se vanda s.a. Toate acestea necesita cunostinte, abilitate si implica un anumit risc din partea intreprinzatorului. Este firesc ca ele sa fie recompensate iar intreprinzatorul sa se astepte la un castig, care este cunoscut sub denumirea de profit.

Profitul provine din diferenta dintre venitul obtinut de firma si costul de productie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul pretului de vanzare asupra pretului de cost. El se poate determina in felul urmator:

            Pr = P x Q - C, unde:

            Pr = profitul

            P = pretul de vanzare pe unitatea de produs

            Q = cantitatea vanduta

            C = costul aferent productiei vandute.

Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atenta constatam ca este format din doua componente, respectiv din profitul normal si profitul supernormal, sau profitul economic. (A se vedea schema de la tema IX). Sa ne reamintim cele doua ipostaze sub care se prezinta costul de productie.

In primul rand, din punct de vedere economic, costul cuprinde toate cheltuielile generate de obtinerea productiei, respectiv cheltuielile pentru factorii procurati de firma, inclusiv cheltuielile de factori ce apartin proprietarilor firmei, in al  doilea rand, din punct de vedere contabil cuprinde cheltuielile de factori procurati de firma pentru care aceasta plateste catre terti, inclusiv acele cheltuieli care reprezinta amortizarea capitalului fix care apartine firmei. Deci, in costul contabil nu se includ cheltuielile de munca ale proprietarilor firmei, care in mod real desfasoara activitate in cadrul firmei*  sau alte facilitati pe care le pun la dispozitie proprietarii si care, evident, nu necesita plati catre terti (de pilda un calculator ale carui servicii nu trebuie platite, asa cum ar trebui de fapt sa fie daca el ar fi fost inchiriat de la alta firma).

Daca avem in vedere costul contabil, tot ceea ce se obtine peste acest cost este profit, respectiv profitul total. Daca acest excedent depaseste suma costului explicit si implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este compus din doua componente si anume profitul normal si profitul supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, intreprinzatorul poate primi profit din doua motive:

-        daca el este proprietarul unora dintre factorii de productie (echipament, pamant etc.) utilizati de firma, el obtine profitul normal;

-        daca vinde bunurile firmei obtinute la un pret mai mare decat costul de productie (costul contabil plus profitul normal), va obtine si profitul supernormal sau economic.

Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Daca intreprinzatorul nu poseda nici unul din factorii de productie (inchiriaza absolut tot), el nu va obtine profitul normal, iar daca va vinde bunurile produse obtinute la un pret mai mic decat costul de productie, atunci nu va obtine nici profit economic.

Profitul normal apare ca o componenta a costului de productie  si  deci si a  costului  mediu  si marginal.

In structura lui intra atat o remuneratie de munca, cat si una de capital.

Remuneratia de munca vizeaza munca de coordonare, conducere a intreprinzatorului, remuneratia de capital vizeaza recompensarea (dobanda) capitalului  adus  firmei  de catre intreprinzator, sau procurat din alta parte. Daca si factorul pamant utilizat de firma este inchiriat, atunci profitul cuprinde atat remunerarea muncii intreprinzatorului, dobanda capitalului utilizat, cat si chiria pamantului.

Profitul economic reprezinta venitul obtinut de cei care intemeiaza, organizeaza si administreaza o firma - intreprinzatorii - si care sunt proprietarii bunurilor produse de catre firma. Ei vand aceste bunuri (daca este posibil) la un pret mai mare decat este costul total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obtin ca excedent peste costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decat venitul ce rasplateste pe intreprinzator pentru intemeierea si buna functionare a firmei.

In economia de piata, unde se manifesta pentru intreprinzatori permanent incertitudinea cu privire la prezent si viitor, acestia suporta riscul in afaceri, respectiv ca venitul ce provine din vanzarea bunurilor fabricate sa fie mai mic decat costul de productie. In aceste conditii profitul economic este considerat ca rasplata pentru asumarea riscului.

Firmele, chiar in conditiile unor prospectari foarte riguroase a pietelor, nu pot fi niciodata sigure in legatura cu evolutia pietelor, a preturilor, a cererii   consumatorilor etc. Intr-o economie dinamica, cu piata deschisa, incertitudinile cresc. Riscul in afaceri este ceva normal, o componenta a vietii economice care nu mira pe nimeni si a carei disparitie ar crea deruta si comportamente nefiresti ale agentilor economici. Disparitia riscului in afaceri marcheaza existenta unei situatii de dictat, respectiv alti factori decat cei economici conduc piata si economia, deci o situatie nefireasca in care economicul este subordonat sau dominat de factorii neeconomici. Deci, nefiind nimic firesc, nu exista nici economie normala si, deci, nici riscul in afaceri (daca putem vorbi de afaceri).

In conditii normale, riscul in afaceri apare sub trei ipostaze:

a)     Incertitudini privind conditiile pietei.

b)     Riscul datorat schimbarilor in tehnologie si implicit concurentei celor care au un avans in domeniu.

c)   Risc financiar, juridic si politic.

Daca privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul intreprinzatorului si anume profitul economic sa fie privit si considerat ca o compensatie primita de acesta datorita presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul supranormal sau economic este rasplata pe care o primeste intreprinzatorul pentru riscul de a pierde capitalul. Daca avem in vedere notiunea de profit ca un tot nediferentiat pe cele doua componente, putem spune ca el se cuvine intreprinzatorului din mai multe motive:

a)     inovatia, reflectata atat prin ideile noi ale intreprinzatorului, dar si prin ideile noi ale altor specialisti pe care intreprinzatorul le obtine, le asimileaza si le pune in practica;

b)     managementul, respectiv efortul de conducere care imbina atat cunostinte stiintifice, cat si talent, arta, pricepere;

c)     speculatia comerciala, ce se refera la capacitatea intreprinzatorului de a organiza si desfasura o distributie si o vanzare de succes a bunurilor produse;

d)     asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg in randurile de mai sus.

Specialistii considera ca primele trei motive pun in evidenta ca profitul este, in primul rand, o plata a muncii intreprinzatorului, la fel de normala ca salariul oricarui lucrator, iar in al doilea rand, avand in vedere ultimul motiv, profitul este si o rasplata a riscului asumat de intreprinzator. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstante favorabile intreprinzatorului.

In concluzie, se poate spune ca profitul se diferentiaza de celelalte venituri. El poate fi privit ca un element rezidual al activitatii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, renta, dobanda, el nu are baza contractuala, depinzand de succesul in afaceri si de norocul intreprinzatorului de a nu intalni o concurenta distrugatoare, disturbari politice, financiare etc., restrangeri sau limitari legislative s.a.

Alaturi de cele doua forme mari de profit - profitul normal si profitul economic (supernormal) - a caror natura si continut le-am descifrat, in practica unele firme pot obtine si alte categorii de profit si anume:

a)   profit de monopol, cunoscut si sub denumirea de supraprofit de monopol, care se obtine, de regula, de catre firmele care castiga si-si mentin o pozitie de monopol pe piata. Prin manipularea pretului, dar si a altor factori, castigul lor este mult mai mare decat in conditii normale, tocmai datorita pozitiei lor de monopol;

b)   profit neasteptat (windfall profit), a carui definitie nu este foarte clara, desi preocupa pe foarte multi specialisti, mai ales in ultimul timp[1]. El apare ca un castig nesperat, datorita unor conjuncturi ale vietii economice si politice. Se da ca exemplu, pentru acest tip de profit, cel obtinut de catre producatorii de petrol atunci cand OPEC-ul a ridicat in mod nejustificau pretul petrolului. Producatorii de petrol au vandut la preturi care nu se justifica in cresterile costurilor de productie. Un asemenea profit este considerat de foarte multi ca necinstit, constituind de fapt un transfer incorect de bogatie de la cei care platesc pretul ridicat artificial catre producatori. De la existenta unor asemenea situatii, dupa parerea unor specialisti, profitul poate fi privit sub doua ipostaze: ca profit legitim, rezultat din activitatea firmei desfasurata in  conditii normale, asa cum am vazut si ca profit nelegitim care este obtinut si insusit fara a fi castigat prin vreun serviciu adus in activitatea economica sau ca rezultat al riscului intreprinzatorului. De pilda, in cadrul profitului nelegitim se include profitul de monopol, asa numitul profit neasteptat etc. Multi specialisti sunt de parere ca aceste forme de profit (profitul nelegitim) trebuie preluat in intregime de societate.

Cunoasterea de catre agentii economici a dimensiunii profitului obtinut in fiecare etapa data ca si a dinamicii acestuia prezinta interes pentru fundamentarea deciziilor lor. Pentru a obtine informatii utile, agentii economici pot utiliza o serie de indicatori de analiza a profitului. Cei mai importanti sunt masa profitului si rata profitului.

Masa profitului reprezinta profitul total obtinut de un agent economic intr-o anumita perioada de timp. Acest indicator se poate calcula si la nivel de ramura si economie nationala. Masa profitului se determina scazand din pretul de vanzare al bunurilor costul de productie aferent productiei respective. Se poate determina pe total productie sau pe fiecare produs (tip de produs). Daca in urma calculului rezulta o marime mai mare decat zero, este vorba de castig, daca rezultatul este negativ este vorba de pierdere.

Rata profitului este o marime relativa reflectand raportul procentual dintre profitul obtinut de catre un agent economic intr-o anumita perioada de timp(masa profitului) si costurile aferente acestuia. Se mai poate determina si prin raportarea profitului obtinut la volumul capitalului si / sau la cifra de afaceri.

               sau          sau  , unde:

 = rata profitului

Pr   = profitul total obtinut (masa profitului)

c    = costul de productie

C   = capitalul utilizat

CA = cifra de afaceri.

Rata profitului pune in evidenta gradul de rentabilitate a firmei, sau pe fiecare produs. Calculat la nivel de ramura si economie nationala acest indicator va reflecta gradul de rentabilitate la aceste nivele.

Profitul obtinut de agentul economic intr-o anumita perioada de timp este privit ca profit brut. Acesta se supune impozitarii rezultand profitul net sau profitul admis, cel ce ramane obiectiv la dispozitia agentului economic care l-a obtinut.

1.2.Maximizarea profitului

Toti agentii economici sunt interesati nu numai in a obtine profit ci a obtine cat mai mult, respectiv in a-l maximiza. Cu cat profitul obtinut este mai mare cu atat rentabilitatea, eficienta firmei este mai mare.

Maximizarea profitului se refera la profitul total. In acelasi timp, trebuie sa tinem seama ca nici unul dintre agentii economici nu are posibilitatea de a influenta marimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de productie, respectiv nu are nici o influenta asupra marimii profitului normal. Deciziile lor in schimb influenteaza marimea profitului economic si deci, daca o firma actioneaza pentru maximizarea profitului total, o face maximizand de fapt profitul economic.

Analiza maximizarii profitului se poate porni de la conditiile pietei perfecte. In acest caz trebuie sa avem in vedere doua situatii, respectiv ce se intampla in conditiile perioadei scurte de timp si in conditiile perioadei lungi.

In perioada scurta, daca privim cu atentie graficul din figura nr. 66 care cuprinde curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal si a costului mediu - curbele costului includ si profitul normal - constatam urmatoarele:

Firma va obtine un profit economic (profit supernormal) la orice productie intre punctele A si B, deoarece pentru aceste productii, venitul mediu este mai mare decat costul mediu, care include si profitul normal. Firma poate opta pentru productia care ii asigura profitul maxim folosind informatiile date de marimea venitului marginal si a costului marginal. Daca presupunem ca firma isi mareste productia cu o unitate suplimentara de produs, se va inregistra atat o crestere a costului marginal al ei, cat si a venitului marginal obtinut. Daca venitul marginal este mai mare decat costul marginal, venitul total va creste mai mult decat creste costul total (care include profitul normal) si deci cresterea in productie duce la cresterea profitului economic. Asadar, firma obtine venit prin cresterea productiei

atunci cand venitul marginal depaseste costul marginal pentru toate cresterile de productie pana la punctul C si, deci, este firesc ca productia firmei, in final sa  atinga acest punct.

Ce se intampla daca firma extinde productia dincolo de punctul C, unde - asa cum se vede din figura nr. 41 - costul marginal depaseste venitul marginal? In acest caz, orice unitate aditionala de produs va adauga mai mult la costul total decat la venitul total si, deci, ca o consecinta, profitul economic va scadea.

Fig. nr. 41

In concluzie, productia firmei - mai bine spus volumul de productie al firmei, care asigura maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte, maximum de profit economic este atins la acel nivel al productiei la care venitul marginal egaleaza costul marginal.

Cand productia firmei atinge punctul C, costul mediu este D si costul total este dat de OC x OD. Venitul mediu este E si, deci, venitul total este OC x OE si profitul economic (profitul supernormal) este (OC x OE) - (OC x OD) care este, de fapt, aria DEGF, in cadrul desenului de la figura nr. 42, fiind hasurata.

Formularea de mai sus prin care se exprima ideea ca profitul este maxim atunci cand venitul marginal egaleaza costul marginal, nu este suficienta. Dupa cum observam in figura nr. 67, acest lucru se intampla atunci cand productia atinge atat punctul X, cat si punctul Y. Daca productia firmei este la punctul X si firma va produce in continuare o unitate aditionala de produs, profitul economic al firmei va creste datorita faptului ca, costul marginal este mai mic decat venitul marginal. Daca productia firmei este la punctul Y si firma va produce in continuare o unitate suplimentara de produs, profitul ei economic va scadea, deoarece costul marginal va depasi venitul marginal. Deci, asa cum am vazut si anterior, Y este punctul la care productia maximizeaza profitul. In concluzie, profitul economic (profitul supernormal) este maximizat atunci cand venitul marginal egaleaza costul marginal, iar curba costului marginal este in crestere.

Putem spune, in final, ca dimensiunea maxima a profitului economic (supernormal) al firmei, intr-o perioada scurta, depinde de marimea venitului mediu si a costului mediu. 

Pentru a intelege ceea ce se intampla in perioada lunga revenim la o idee pe care am expus-o de mai multe ori in cadrul acestui capitol si anume ca profitul normal este considerat maximum de castig pe care intreprinzatorii, proprietari de factori, il pot obtine daca ar utiliza factorii lor de productie in alt fel. Daca firma produce, de exemplu, un bun oarecare A, obtinand un profit economic (supernormal) pozitiv, atunci toate celelalte directii alternative de utilizare a factorilor de productie (folositi la producerea bunului A) vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. In acest caz, toti posesorii factorilor de productie in discutie vor dori sa-i utilizeze pentru a produce bunul A  si nu pentru altceva. Dupa cum stim, in perioada lunga toti factorii pot fi transferati de la o utilizare la alta si deci, in exemplul nostru, numarul firmelor care pot produce bunul A va creste, iar numarul firmelor care, prin utilizarea acelorasi factori, vor produce alte bunuri, va scadea. Putem desprinde o concluzie foarte importanta si anume ca in perioada lunga numarul firmelor care produc un bun oarecare se va mari, daca firmele respective obtin profit economic (supernormal) pozitiv. Invers, daca firmele care produc un bun oarecare inregistreaza pierderi (adica profitul total este mai mic decat profitul normal) atunci, treptat - treptat, ele vor renunta la productia bunului respectiv, iar numarul lor, tot treptat, va descreste. In acelasi timp, precizam ca nu se inregistreaza schimbari in numarul firmelor care produc un bun in conditiile in care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu exista motivatia nici de a iesi nici de a intra in ramura.

Sa vedem care este efectul intrarii sau iesirii firmelor dintr-o ramura. Daca intr-o ramura oarecare se va inregistra, la un moment dat, o crestere a numarului de firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantitatii din bunul respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor si veniturilor tuturor firmelor care produc acel bun. Acest fapt se datoreaza urmatoarelor:

a)     Intrarea unui numar insemnat de firme in ramura are ca efect imediat cresterea ofertei la bunul produs in cadrul ramurii si, in mod firesc, scaderea pretului de vanzare. Venitul mediu, ca si venitul marginal ale fiecarei firme vor scadea, deoarece vanzarile se vor face la noile preturi;

b)     Intrarea in ramura a noilor firme va duce la cresterea cererii de factori de productie, utilizati pentru producerea bunului respectiv. In aceste conditii, pretul factorilor va creste si deci, in mod corespunzator, va creste costul total al fiecarei firme.

Scaderea venitului si cresterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecarei firme, asa ca intrarea noilor firme atrase de marimea profitului economic (supernormal) va reduce nivelul acestui profit. In aceste conditii, motivatia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci cand profitul economic al fiecarei firme in parte va scadea, in perioada lunga, la zero.

In concluzie: numarul firmelor poate sa creasca intr-o ramura oarecare pana ce profitul economic (supernormal) va scadea la zero.

Fiecare firma in parte va renunta la a produce un bun, daca nu va obtine profitul normal. In acest caz, firmele vor iesi din ramura sau de pe piata, influentand printr-o astfel de actiune atat costul, cat si venitul, dar in sens invers decat am vazut mai sus. Deci, pentru fiecare firma venitul va creste din cauza reducerii ofertei si, pe aceasta baza, a cresterii pretului de vanzare, si costul va scadea deoarece cererea de factori va descreste si, implicit, se va reduce pretul lor. Asadar, profitul firmelor care vor ramane in ramura va creste si firmele vor continua sa existe pana ce profitul total al fiecarei firme egaleaza profitul normal (figura nr. 43).

Intrarea si iesirea firmelor in si din ramura implica urmatoarele aspecte: in perioada lunga, profitul total al fiecarei firme egaleaza profitul normal; profitul supernormal este zero si costul mediu (inclusiv profitul normal) egaleaza venitul mediu.

In figura nr. 43, graficul c, sunt ilustrate curbele costului si venitului pentru fiecare firma, atunci cand  piata cu concurenta perfecta se gaseste in echilibru in perioada lunga. In aceasta situatie, retinem trei conditii:

a)   Fiecare firma va produce in conditiile celui mai redus cost posibil ei. Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu in perioada lunga;

b)   Fiecare firma isi maximizeaza profitul economic (supernormal) realizand o productie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;

c)   Profitul supernormal este egal cu zero, nu exista tentatia firmelor de a intra si de a iesi din ramura si deci costul mediu este egal cu venitul mediu. In plus, pentru o firma perfect competitiva, venitul mediu este egal cu venitul marginal.

Aceste trei supozitii reflecta faptul ca, in conditiile in care piata perfecta este in echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal, sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scazut punct al curbei costului mediu. Aceasta egalitate (vezi si graficul c din figura nr. 43) pune in evidenta productia (volumul acesteia) la care costul mediu este minim si deci, profitul este maxim.

In conditiile pietei imperfecte, problema maximizarii profitului vizeaza strategiile duse in functie de tipul pietei. Ne vom opri la doua tipuri de piata, respectiv piata de monopol si piata de oligopol.

In cazul monopolului, maximizarea profitului se obtine atunci cand costul marginal este egal cu venitul marginal (figura nr. 44). Productia X maximizeaza profitul supernormal, deoarece venitul marginal egaleaza, asa cum se poate observa din grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu pretul Y (care este egal cu venitul mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW[2]. 

In perioada lunga, tentate de castig, si alte firme doresc sa intre pe piata monopolului in ideea de a obtine un profit economic ridicat. Aceasta dorinta este stavilita insa de barierele ridicate de monopol care sunt, daca nu imposibil, foarte greu de trecut. Deci, monopolul va obtine in perioada lunga profitul supernormal. Datorita dominatiei in ramura, pretul la care vinde monopolul produsele proprii ii asigura o dimensiune substantiala a profitului supernormal, fapt ce-i determina pe unii specialisti sa-l denumeasca profit ridicat de monopol.

Costul mediu al monopolului in perioada lunga este mai redus decat in perioada scurta. Acest lucru se explica prin faptul ca in perioada lunga monopolul poate   schimba   cantitativ  toti f actorii  de  productie, inclusiv  pe  aceia   care   in perioada scurta sunt ficsi.

Fig. nr. 44

Aceasta schimbare urmareste procurarea de factori calitativ superiori care sa permita monopolului sa inregistreze costuri mai scazute si, deci, sa-si mareasca profitul. De aici putem desprinde concluzia ca monopolul are posibilitatea sa obtina un profit supernormal mai ridicat in perioada lunga fata de perioada scurta.

In conditiile pietei de oligopol, firma oligopolista isi alege strategiile privind cantitatea produsa, pretul, promovarea vanzarilor etc., in functie de informatiile pe care le detine cu privire la strategiile concurentilor.

Strategiile deschise oligopolului sunt:

a)   Competitie prin pret. Firma isi atrage cumparatorii vanzand la un pret mai redus decat rivalii sai. Desigur, aceasta strategie nu se aplica permanent, ea atrage reducerea profitului. Dupa ce atrage un numar suficient de cumparatori, firma va ridica pretul la nivelul firmelor concurente, indeosebi in acele perioade cand se instaleaza asa - numita “solidaritate” in cadrul ramurii;

b)   Competitie in afara pretului, care vizeaza calitatea bunurilor produse, calitatea serviciilor postvanzare prestate-daca este cazul-, reclama, vanzarile in timpul sarbatorilor, etc.

Desigur, pozitia fiecarei firme depinde de strategia adoptata, ca si de “solidaritatea” din cadrul ramurii. De pilda, daca numai o singura firma majoreaza pretul de vanzare, in perspectiva obtinerii unui profit mai mare, atunci exista riscul sa i se reduca procentul (cota) de vanzari in favoarea celorlalte firme. In schimb, daca toate firmele din ramura se inteleg sa majoreze pretul de vanzare, atunci fiecare firma isi pastreaza cota de participare la piata, chiar daca pe total ramura se poate inregistra o scadere a cererii.

De aici se desprinde o concluzie foarte importanta si anume ca profitul fiecarei firme oligopoliste depinde de modul de a alege si combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obtine informatiile si de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia ca oligopolurile au posibilitatea de a obtine un profit supernormal mare, unele firme ajungand chiar la nivelul profitului de monopol. De aici si tentatia de a intra in ramura, precum si efortul celor existenti in ramura de a opri avantul noilor veniti. Si

pentru acest lucru se aplica diferite strategii, de regula aceleasi, de catre cei existenti deja in ramura. Aceste strategii se refera la reducerea pretului de vanzare, stiindu-se ca mai intotdeauna noii veniti au costuri mai mari si ca reducerea pretului este greu de suportat de catre acestia, uneori fiind chiar imposibila pentru ei. Se apeleaza la reclama, obligand pe noii veniti sa cheltuiasca foarte mult pentru reclama, ceea ce duce la scaderea profitului. Se limiteaza accesul la patente. Se negociaza cu sindicatele pentru a fi boicotati noii veniti etc.

Si intre oligopolurile din aceeasi ramura concurenta poate lua forme distrugatoare. Mobilul este profitul, marimea lui, iar obiectivul este inlaturarea concurentilor. Daca o firma oligopolista este capabila, prin diferite cai (pret, calitate, noutate tehnica etc.) sa-si forteze rivalii sa se retraga, atunci se stabileste situatia de monopol care, inevitabil, duce la cresterea de pret si la obtinerea de profit supernormal ridicat, deci de profit de monopol.

In concluzie, se poate spune ca, in situatia de oligopol, profitul fiecarei firme depinde de deciziile luate de catre toate firmele din ramura. Oligopolurile sunt capabile de a obtine profituri mai mari in conditiile de intelegere decat in cele de concurenta. O intelegere oligopolista se poate rupe daca una din firme considera ca poate obtine un profit mai ridicat prin concurenta decat prin negocieri. Arsenalele de concurenta sunt bogate in mijloace de actiune, dar toate sunt costisitoare, afecteaza profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci cand se intrevad rezultate compensatorii pierderilor, deci cand se mizeaza pe maximizarea profitului.

1.3.Functiile profitului

1.   Functia de motivare a firmelor, luate in ansamblu, ca entitati economice a intreprinzatorilor si proprietarilor firmelor respective. Profitul stimuleaza initiativa economica atat a proprietarilor, cat si a intreprinzatorilor, el determina acceptarea riscului de catre intreprinzatori si, prin aceasta, contribuie la stimularea productiei de bunuri si servicii.

2.   Functia de crestere, ce pune in evidenta faptul ca profitul sta la baza cresterii productiei, a dezvoltarii firmelor, a aparitiei de noi intreprinderi, etc. El reprezinta sursa principala a acumularilor pe baza carora se constituie investitiile, sursa de baza a cresterii economice.

3.   Functia de control asupra activitatii firmelor. El este un adevarat barometru pentru fiecare firma, indicand nu numai eficienta in general ci, pentru fiecare etapa din viata intreprinderii, nivelul eficientei, permitand astfel efectuarea de comparatii si analize profunde asupra rentabilitatii firmei. Se poate aprecia ca profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor tine seama in elaborarea politicilor si strategiilor lor economice. El genereaza si imprima tuturor participantilor la viata economica un spirit de economisire care se transmite de la nivelul conducerii fiecarei firme pana la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit de economie depaseste portile firmei, fiind parte a comportamentului oamenilor in societate.

Întocmirea şi încheierea contractului de furnizare a medicamentelor. Contractul de furnizare este un document în baza căruia întreprinderea – furnizor se obligă să livreze (să furnizeze) întreprinderii – cumpărător, în termenii stabiliţi, un anumit sortiment de medicamente, iar întreprinderea – cumpărător să achite costul produselor respective, în termenii stabiliţi, conform preţurilor negociate. Contractele de furnizare a medicamentelor se întocmesc doar în formă scrisă. Forma scrisă facilitează examinarea

contradicţiilor ce pot apărea între părţile contractuale şi creează stabilitatea necesară a relaţiilor între partenerii de contract. Aşa-dar contractul de furnizare a medicamentelor este un act juridic încheiat în urma înţelegerii între două (sau mai multe) persoane fizice şi/sau juridice pentru oferirea, modificarea sau limitarea unor drepturi şi obligaţiuni părţilor contractuale. Semnat de ambii parteneri contractul devine “lege”, nerespectarea cărei soldează cu anumite responsabilităţi indicate în contract sau în legislaţia în vigoare. Contractele pot fi: bilaterale ori multilaterale, când în conţinutul contractului apare o serie de drepturi şi obligaţiuni pentru toate părţile, cu titlu oneros (care implică anumite obligaţii), când fiecare dintre părţi urmăreşte un folos în schimbul prestaţiei la care se obligă (contractele de vânzare – cumpărare, contractul de furnizare de mărfuri etc.); cu titlu gratuit, când se încheie în interesul exclusiv al unei părţi; în dependenţă de perioadă: de o singură dată, lunar, trimestrial etc. La etapa actuală în activitatea farmaceutică cele mai răspândite sunt contractele de furnizare a medicamentelor şi produselor parafarmaceutice. Pentru textele acestor contracte nu există formule – tip. În relaţiile contractuale între furnizori şi destinatari e necesar să se accentueze unele capitole, compartimente extrem de necesare în relaţiile de piaţă: preţ, condiţii şi formă de furnizare, responsabilitatea părţilor, termenul de valabilitate a contractului, forma de achitare etc. În tab. 12.1. se prezintă o schemă-model care poate fi utilizată la încheierea contractelor de furnizare a medicamentelor. Importul medicamentelor. Autorizarea importului. Importul de medicamente prezintă un proces complex ce include următoarele operaţii: aprecierea sortimentului de produse farmaceutice şi determinarea necesităţilor cantitative, selectarea producătorilor, negocierea condiţiilor şi încheierea contractului de import, obţinerea autorizaţiei de import, importul propriu-zis, controlul de stat al calităţii şi depozitarea. Regimul de eliberare a autorizaţiilor de import şi de control al utilizării lor de către titulari este unic pentru toate organizaţiile ce se ocupă de import, inclusiv şi pentru importul medicamentelor. 310 Tabelul 12.1. Schema–model de întocmire a contractelor pentru furnizarea medicamentelor şi a confecţiilor medicale Nr. d/r. Denumirea compartimentului Conţinutul 1. Introducerea Conţine relatări despre părţile contractante: funcţia, numele, prenumele persoanelor care încheie contractul în numele părţilor, mandatul de împuternicire; (Statutul, Licenţa pentru desfăşurarea activităţii farmaceutice), denumirea deplină şi abrevierile părţilor. Numărul, data şi locul întocmirii contractului.