Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului

1. Organizarea Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor care au ratificat Convenția. Aceștia sunt aleși de Adunarea Parlamentară în numele fiecărui stat de pe o listă de trei candidați numiți de statul respectiv. În prezent, în România cei trei candidați sunt desemnați de către Guvern în urma unei proceduri stabilite prin OUG nr. 21/2013. Judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de 9 ani, fără posibilitatea de a fi realeși. Mandatul acestora se încheie atunci când aceștia împlinesc vârsta de 70 de ani.

Curtea își desfășoară activitatea judiciară prin intermediul mai multor tipuri de complete. Acestea sunt:

Judecătorul unic; Comitetele de 3 judecători; Camerele de 7 judecători; Marea Cameră de 17 judecători.

Curtea mai este organizată din punct de vedere administrativ în cinci secții, fiind asistată în desfășurarea activității sale de Grefa Curții. Atribuția acesteia este de a oferi sprijin juridic și administrativ Curții în exercitarea funcțiilor sale judiciare. Grefa este compusă din juriști, personal tehnic și administrativ și traducători. Funcția principală a Grefei este de a procesa și pregăti plângerile pentru a fi judecate de Curte. Juriștii pregătesc dosarele și întocmesc rapoarte analitice pentru judecători, aceștia neavând competența de a pronunța decizii sau hotărâri.

2. Tipurile de decizii și hotărâri adoptate de Curte și cele două etape ale procedurii

a) Admisibilitatea plângerii

Prima etapă în examinarea unei plângeri înaintate Curții este cea a admisibilității. În cadrul acesteia, se verifică îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 34 și 35 din Convenție.

După examinarea acestor condiții, Curtea poate pronunța trei tipuri de decizii: decizii de admisibilitate în situația în care condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite cu privire la toate violările invocate; decizii de inadmisibilitate în situația în care condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite cu privire la violările invocate; decizii parțiale de admisibilitate în situația în care condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite doar cu privire la o parte din violările invocate. Este important de precizat că mai mult de 90% din plângerile înaintate Curții sunt respinse ca inadmisibile.

b) Fondul plângerii

A doua etapă în examinarea unei plângeri vizează fondul acesteia. În cadrul acestei etape, Curtea va stabili, luând în considerare starea de fapt, dacă s-a violat un drept sau mai multe din cele prevăzute în Convenție.

Curtea poate adopta mai multe tipuri de hotărâri vizând fondul plângerii: hotărâri prin care se constată violarea dreptului în discuție/hotărâri prin care se constată non-violarea dreptului în discuție; hotărâri care includ o decizie de admisibilitate sau o decizie parțială de admisibilitate/hotărâri care vizează doar fondul plângerii, admisibilitatea fiind soluționată anterior în mod separat printr-o decizie de admisibilitate sau printr-o decizie parțială de admisibilitate.

În oricare etapă a procedurii, Curtea mai poate pronunța decizii sau hotărâri de radiere de pe rol. Radierea de pe rol intervine în condițiile art. 37 din Convenție sau atunci când părțile au soluționat cauza pe cale amiabilă (art. 39 din Convenție). În conformitate cu art. 37 § 2, Curtea mai poate decide repunerea pe rol a unei plângeri atunci când aceasta se impune datorită unor circumstanțe excepționale.

2. Procedura ordinară. Traseul plângerii

Conform art. 49 din Regulamentul Curții, un judecător raportor poate decide dacă plângerea va fi analizată de un judecător unic, de un Comitet sau de o Cameră. Astfel, plângerea poate fi trimisă în mod direct judecătorului unic, Comitetului sau Camerei sau poate ajunge în mod indirect în fața Comitetului, Camerei sau Marii Camere prin intermediul procedurilor detaliate mai jos.

a) Procedura în fața judecătorului unic

Conform art. 26 § 3 din Convenție, judecătorul unic nu poate examina nicio plângere introdusă de statul în numele căruia a fost ales.

În exercitarea atribuțiilor sale, fiecare judecător unic este asistat de un raportor non-judiciar care face parte din Grefa Curții. Raportorul non-judiciar întocmește un raport asupra plângerii prin care recomandă judecătorului unic una dintre soluțiile pe care acesta are competența de a le adopta.

Conform art. 27 din Convenție, judecătorul unic poate pronunța o decizie de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare suplimentară. Această decizie este definitivă. Dacă o astfel de decizie nu poate fi luată fără o examinare suplimentară sau judecătorul unic consideră plângerea ca fiind admisibilă, acesta o va trimite unui Comitet de 3 judecători sau unei Camere de 7 judecători pentru o examinare suplimentară. În cazul în care plângerea vizează un domeniu în care Curtea are o jurisprudență bine stabilită, plângerea va fi trimisă Comitetului de 3 judecători. În caz contrar, ea va fi trimisă Camerei de 7 judecători.

b) Procedura în fața Comitetului de 3 judecători

Comitetul de 3 judecători are mai multe opțiuni în soluționarea unei plângeri cu care a fost sesizat. Acesta poate pronunța decizii sau hotărâri doar prin vot unanim.

În primul rând, asemenea judecătorului unic, Comitetul poate pronunța o decizie de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare suplimentară. În al doilea rând, Comitetul poate să se pronunțe asupra admisibilității și fondului plângerii prin aceeași hotărâre atunci când problema juridică din speță se înscrie

într-o jurisprudență bine stabilită a Curții. Deciziile și hotărârile menționate anterior sunt definitive.

Dacă în adoptarea deciziilor și hotărârilor menționate anterior nu se întrunește votul unanim al judecătorilor, dacă decizia de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol nu poate fi pronunțată fără o examinare suplimentară sau dacă judecătorii din Comitet nu consideră că problema juridică din speță se înscrie într-o jurisprudență bine stabilită a Curții, plângerea va fi trimisă unei Camere de 7 judecători.

c) Procedura în fața Camerei de 7 judecători

Asemenea celorlalte complete, Camera de 7 judecători are posibilitatea de a pronunța o decizie de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol. Decizia este definitivă. Dacă nu pronunță o astfel de decizie, Camera se va pronunța asupra fondului plângerii printr-o hotărâre cuprinzând decizia asupra admisibilității, cu excepția situațiilor în care decide să pronunțe decizia asupra admisibilității separat.

Deși ca regulă procedura în fața Curții este scrisă, prin excepție, Camera poate decide să organizeze o audiere cu participarea părților, dacă apreciază că aceasta este necesară pentru exercitarea atribuțiilor sale.

Conform art. 30 din Convenție, Camera mai are posibilitatea de a se desesiza în favoarea Marii Camere atunci când plângerea vizează o problemă importantă care influențează interpretarea Convenției sau dacă soluționarea unei probleme de către Cameră poate conduce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de Curte, în afara cazului în care una dintre părți se opune la aceasta.

d) Procedura în fața Marii Camere de 17 judecători

Marea Cameră se pronunță asupra plângerilor înaintate Curții în două situații. În primul rând, aceasta se pronunță asupra plângerilor în condițiile art. 30 din Convenție, ulterior desesizării Camerei în favoarea sa. În al doilea rând, Curtea se pronunță asupra plângerilor în condițiile art. 43 din Convenție în cadrul procedurii retrimiterii în fața Marii Camere.

După cum reiese din cele prezentate anterior, deciziile și hotărârile Curții sunt definitive, neputând fi repuse în discuție prin intermediul vreunei căi de atac. Singura excepție de la această regulă este cea reglementată în art. 43 din Convenție și vizează hotărârile pronunțate de Camere. Conform art. 43, într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepționale, să solicite retrimiterea în fața Marii Camere. Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere va admite cererea de retrimitere dacă respectiva cauză vizează o problemă importantă care influențează interpretarea și aplicarea Convenției sau o altă problemă importantă cu caracter general. În cazul în care colegiul admite cererea, Marea Cameră se va pronunța asupra plângerii printr-o hotărâre.

În cazul hotărârilor pronunțate de Camere și de Marea Cameră, judecătorii care fac parte din aceste complete au dreptul de a anexa hotărârii opiniile lor separate sau concurente. Opinia separată vizează situația în care respectivul judecător nu este de acord cu soluția pronunțată de majoritate. Opinia concurentă intervine în situația în care acesta este de acord cu soluția pronunțată, dar nu este de acord cu argumentele care au condus la respectiva soluție.

e) Alte elemente de procedură

Judecătorul ad hoc

Conform art. 26 § 4 din Convenție, judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei și al Marii Camere, iar dacă nu este membru al Comitetului, poate fi solicitat de către acesta să participe în locul unui membru. Dacă nu există un astfel de judecător sau dacă respectivul judecător este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile (imposibilitate de fapt sau stare de incompatibilitate – de exemplu, judecătorul are un interes în cauză), o persoană aleasă de Președintele Curții de pe o listă înaintată anterior de către respectivul stat va îndeplini funcția de judecător ad-hoc în cauza în discuție. Judecătorii ad-hoc trebuie să îndeplinească aceleași condiții prevăzute în art. 21 § 1 din Convenție pe care trebuie să le întrunească judecătorii Curții care exercită un mandat întreg.

Intervenția terților

Conform art. 36 § 1 din Convenție, în toate cauzele aflate în curs de soluționare în fața unei Camere sau în fața Marii Camere, statul al cărui cetățean este reclamantul are dreptul de a prezenta observații scrise și de a lua parte la audieri. În acest sens, este important de precizat că pentru a introduce o plângere împotriva unui stat în fața Curții, nu este necesar ca persoana în cauză să fie cetățean al respectivului stat, fiind suficient ca aceasta să se fi aflat sub jurisdicția statului respectiv la momentul presupusei violări. Această prevedere este aplicabilă în situația în care reclamantul nu are cetățenia statului împotriva căruia a introdus plângerea. Astfel, prevederea în discuție nu se referă la statul împotriva căruia este introdusă plângerea, acesta având calitatea de parte în procedură, ci la statul al cărui cetățean este reclamantul, care poate avea un interes să participe la procedură în calitate de terț.

Conform art. 36 § 2, Președintele Curții poate invita sau poate permite, la cerere, oricărui alt stat semnatar al Convenției care nu este parte la procedură sau oricărei alte persoane interesate să prezinte observații scrise sau să ia parte la audieri. De același drept beneficiază și Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei. De regulă, dreptul de a interveni în procedura în fața Curții în calitate de terți este utilizat de asociațiile internaționale de protecție a drepturilor omului, cum ar fi Amnesty International sau Human Rights Watch. În pronunțarea soluțiilor sale, Curtea Europeană acordă o mare importanță, uneori chiar decisivă, rapoartelor întocmite de astfel de organizații cu privire la gradul de respectare al drepturilor omului în diferite state.

3. Proceduri speciale

a) Procedura hotărârii-pilot

Asaltată de numărul de plângeri în creștere în fiecare an, Curtea Europeană a adoptat o nouă procedură cunoscută ca procedura hotărârii-pilot ca mijloc de a face față unor grupuri mari de plângeri identice provenind din același stat și având la bază aceeași problemă. Cauzele repetitive reprezintă un procent semnificativ din cantitatea de muncă prestată de Curte, contribuind la congestionarea procedurilor în fața Curții.

Astfel, hotărârea-pilot are drept scop sprijinirea autorităților naționale în eliminarea problemelor sistemice sau structurale identificate de Curte ca dând naștere cauzelor repetitive.

Hotărârea-pilot:

- este pronunțată de către Curte în contextul analizării unei plângeri individuale, dar nu privește doar situația reclamantului;

- impune statelor o obligație generală de a lua măsurile necesare pentru a rezolva problemele identice ce afectează un număr nedeterminat de persoane din același stat, indiferent dacă acestea au depus sau nu plângere în fața Curții;

- executarea hotărârii e supravegheată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, iar nerespectarea sa poate conduce la aplicarea sancțiunilor prevăzute de statutul organizației europene, mergând chiar până la excluderea din Consiliul Europei;

- printr-o astfel de practică Curtea se degrevează de multe din plângerile repetitive, ce îi afectează sensibil activitatea;

- poate fi inițiată de Curte la cererea uneia/ambelor părți ori din oficiu.

Condițiile emiterii hotărârii-pilot:

- măsura contrară Convenției trebuie să afecteze un număr mare de persoane;- pe rolul Curții să se afle sau să existe iminența de a se afla un număr mare de plângeri ce

vizează același aspect și care să provină din același stat;- plângerile să vizeze aceeași problemă de fond sau să derive din aceeași problemă;- statul să nu fi luat măsurile necesare pentru a stopa consecințele măsurii incriminate.

O trăsătură importantă a procedurii hotărârii-pilot este posibilitatea de a suspenda sau ,,îngheța” examinarea celorlalte cauze repetitive pentru o anumită perioadă de timp. Aceasta este o altă cale de a încuraja autoritățile naționale să ia măsurile necesare. O asemenea suspendare, care va fi stabilită în principiu pentru o durată fixă de timp, poate fi supusă condiției ca statul să acționeze prompt și eficient în sensul concluziilor din hotărârea-pilot. Trebuie subliniat că instanța de la Strasbourg are posibilitatea să reia oricând examinarea oricărei cauze suspendate, dacă interesele justiției o cer, de exemplu atunci când este nerezonabil în circumstanțele speciale ale situației unui reclamant ca acesta să mai aștepte mult timp pentru rezolvarea situației sale.

Ideea centrală a acestei proceduri este că atunci când un număr mare de plângeri vizează aceeași problemă, reclamanții vor obține repararea prejudiciului lor mai rapid dacă se instituie un remediu efectiv la nivel național decât dacă plângerile lor sunt procesate individual de către Curte.

Procedura hotărârii-pilot nu este adecvată pentru orice categorie de cauze repetitive, iar aceasta nu va implica întotdeauna suspendarea respectivelor cauze, mai ales atunci când problema sistemică privește cele mai importante drepturi ale persoanei prevăzute de Convenție.

Ex: În cauza Maria Atanasiu și alții c. România, Curtea a adoptat o hotărâre-pilot în 12 octombrie 2010 prin care a suspendat timp de 18 luni toate cauzele vizând restituirea proprietăților naționalizate abuziv în perioada comunistă, indicând autorităților române să adopte măsuri apte de a repara în mod adecvat prejudiciul suferit de cei afectați de legislația națională.

b) Procedura măsurilor provizorii

Conform art. 39 din Regulamentul Curții, Curtea are posibilitatea de a indica oricărui stat semnatar al Convenției obligația de a implementa anumite măsuri provizorii dispuse într-o anumită cauză. În conformitate cu jurisprudența bine stabilită a Curții, măsurile provizorii sunt măsuri urgente care se aplică doar atunci când există un risc iminent de producere a unui prejudiciu ireparabil. Asemenea măsuri sunt dispuse cu privire la cauze aflate pe rolul Curții și nu influențează deciziile ulterioare ale Curții cu privire la admisibilitatea sau fondul plângerii. Măsurile provizorii se dispun la cererea părților, a oricărei persoane interesate, precum și din oficiu.

În majoritatea cazurilor, măsurile provizorii se dispun atunci când există un risc iminent de violare a art. 2 sau 3 în cauze vizând expulzarea sau extrădarea. În aceste situații, Curtea indică statelor să suspende procedurile de expulzare sau extrădare ale reclamanților până la momentul pronunțării unei hotărâri pe fond. În principiu, o astfel de măsură este aplicabilă pe durata întregii proceduri în fața Curții, dar poate fi ridicată înainte de finalizarea procedurii, dacă Curtea consideră că măsura nu se mai impune în lumina modificării circumstanțelor inițiale.

Deși măsurile provizorii nu sunt prevăzute în Convenție, ci doar în Regulamentul Curții, statele sunt obligate să le respecte, în caz contrar reținându-se violarea art. 34 din Convenție, care garantează dreptul de a introduce plângeri individuale. Conform jurisprudenței Curții, violarea măsurilor provizorii aduce atingere efectivității dreptului reclamanților de a înainta plângeri individuale Curții. Spre exemplu, dacă un reclamant solicită Curții să constate violarea art. 2 în eventualitatea expulzării sale în Afganistan, deoarece această măsură i-ar pune în pericol viața, iar Curtea impune statului în discuție să nu îl expulzeze pe reclamant până la pronunțarea unei hotărâri pe fond prin intermediul unei măsuri provizorii, statul este obligat să respecte măsura provizorie pentru a evita violarea art. 34. Dacă în pofida măsurii provizorii, statul în cauză îl expulzează pe reclamant, o hotărâre pe fond a Curții își pierde orice utilitate, iar plângerea reclamantului devine de asemenea ineficace în a obține o respectare reală a art. 2 în ceea ce-l privește.