Problemele filozofice ale unităţii şi infinităţii lumii

Din primele momente ale dezvoltării gîndirii filozofice, problema unităţii existenţei, a căilor şi modalităţilor unificării raţionale a diversităţii lumii s-a aflat în centrul atenţiei filozofilor. Căutarea „Unului" în „Multiplu", a „diversităţii ce se unifică" a fost o preocupare a gîndirii filozofico-ştiinţifice de la Thales, Par-menide şi Platon pînă la Einstein, Whitehead şi Heisenberg.

Prin interacţiunea filozofiei cu ştiinţa în istoria cunoaşterii umane s-au constituit cîteva modalităţi de a interpreta problema unităţii lumii, relaţiei dintre unitate şi diversitate în structura şi dezvoltarea existenţei. în filozofia Greciei Antice unitatea lumii era dedusă pe baza unui „principiu", substrat sau substanţă din care se formează şi la care revin obiectele, corpurile, fiinţele particulare ale Universului (focul, apa, aerul, pămîntul, atomul, substanţa etc). O altă modalitate a tratării problemei în cauză aparţine lui Gabiei, Descartes şi Newton, care au încercat să argumenteze unitatea lumii prin unicitatea legilor existenţei (de la Cosmos pînă la societate), a prezenţei pretutindeni a unui singur tip de legi — celor mecanice. Conform altor concepţii filozofice, accentul se punea pe înţelegerea lumii în „devenire" (filozofia naturii a lui Goethe sau Schiller). Adepţii acestor concepţii au elaborat, împreună cu reprezentanţii ştiinţelor sistemelor complexe, o nouă abordare a problemei unităţii lumii. Acum se caută o posibilitate de înţelegere a „diversităţii care se unifică". Această viziune asupra lumii propune un tip nou de unitate, nereducţionist, recunos-cînd diversitatea reală a formelor şi nivelurilor existenţei. Noul concept al unităţii lumii oferă posibilitatea unei imagini închegate asupra întregului, pornind de la un principiu de gîndire generativ-structural^O asemenea concepţie poate uni într-o descriere unificată fiinţarea cu dezvoltarea, potenţialitatea cu realitatea, necesitatea cu întîmplarea, infinitul cu finitul, contribuind şi la o înţelegere nouă a corelaţiei unităţii cu diversitatea.

Unitatea materială a lumii ne-o demonstrează datele multor ştimţe^jnclnsiv ale fizicii şi cosmologiei. A fost dezvăluită unitatea ^principală a elementelor componente ale Universului (sistemul periodic al lui Mendeleev, datele astrofizicii). în fizică se întreprind cercetări privind teoria unică a interacţiunilor care trebuie să demonstreze unitatea formelor cîmpurilor materiale. Pentru fundamentarea principiului unităţii materiale a lumii pot fi utilizate şi datek^şjţunteior_sociale. Spre exemplu, continuitatea în dezvoltarea diferitelor fazeTăie societăţii este asigurată, în primul rînd, de continuitatea vieţii materiale a societăţii (transmiterea bazei teh-nico-materiale, deprinderilor de muncă etc). Infiruţujjejpje^njă una din problemele de bază ale filozofiei şi (ştiinţei, dar, cu toată istoria ei milenară, nici pînă astăzi nu este pe deplin elucidată. La nivelul actual al cunoaşterii, se conturează două aspecte principale ale problemei în cauză: 1) elucidarea conceptului teoretic de infinit; 2) manifestarea reală a infinitului, ca infinitate cantitativă şi calitativă, structurală şi spaţialo-temporală a lumii. Problema infinitului apare în antichitate, fiind interpretat nu-; mai din punct de vedere cantitativ, mai ales ca infinitate spaţială şi, temporală. Aristotelpune problema legăturii dintre finit şi infinit şi, totodată, problema cunoaşterii infinitului prin finit. El înclină spre afirmarea caracterului finit al Universului real, recunoscînd doar finitul drept existenţă reală. O contribuţie importantă în interpretarea problemei infinitului a fost adusa în Epoca Renaşterii de G. Bruno, care lega problema înţelegerii infinităţii Universului de absenţa unui centru al acestuia şi de pluralitatea lumilor. El încearcă să înţeleagă unitatea dintre finit şi infinit pe baza unităţii dintre particular şi universal, dintre lumi şi Univers. B. Spinoza este primul care pune problema infinităţii lumii sub aspectul ci calitativ, punînd înţelegerea dialectică a raportului dintre finit şi infinit pe baza raportului dintre substanţă şi moduri. Spinoza vedea baza existenţei infinitului însuşi: formele particulare ale materiei sînt finite şî trecătoare, dar ele sînt absolute, infinite prin capacitatea lor de a trece de la o formă la alta. O etapă nouă în studierea infinitului o inaugurează L Newton, care încearcă să fundamenteze concepţia filozofică despre infinit prin datele ştiinţelor particulare. După I. Newton, Universul nu poate fi mărginit în spaţiu, deoarece în condiţiile gravităţii universale, materia s-ar strînge într-un singur corp, iar nemărginirea reprezintă condiţia elementară necesară unui echilibru de forţe gravitaţionale ce ar permite concentrarea materiei într-o multitudine de

corpuri şi nu în unul singur. Pe baza datelor ştiinţelor contemporane, concepţia filozofică despre infinitatea lumii lansează

teza, conform căreia finitul şi infinitul există deopotrivă în mod real, că ele se referă la diferite aspecte şi laturi ale aceleiaşi existenţe, că nu pot fiinţa decît în unitatea lor, în trecerea reciprocă şi permanentă a finitului în infinit şi viceversa. Totodată, se remarcă aspectul lor calitativ şi cantitativ, spaţial şi temporal, ca realitate şi posibilitate. Categoria de „Finit" se refera totdeauna la fenomene individuale, la sisteme determinate şi limitate, la starea de stabilitate relativă a calităţii, iar cea de „infinit" se referă la caracterul relativ al limitelor finitului, la caracterul trecător al acestuia. Infinitul nu este legat de o calitate determinantă a sistemului, ci de dezvoltarea permanentă a calităţilor acestuia, nu de stabilitatea, ci de mobilitatea lui. Infinitul nu este ceva în afară sau de asupra finitului, ci se realizează prin finit, ca totalitate a formelor finite. Finitul şi infinitul nu există separate unul de altul şi toate frontierele în natură şi în societate sînt relative prin trecerea sistemelor de la o stare la alta.

Ca urmare a multor tentative de studiere şi definire de către ştiinţa contemporană a problemei infinitului, poate fi propusă următoarea tipologie a infinitului: 1) infinitul actual ce se referă la colecţii de mulţimi considerate în mod complet încheiate ca entităţi, avînd toate elementele coexistente; 2) infinitul potenţial prin care desemnăm doar o posibilitate nelimitată de creare, de constituire pe baza unor reguli sau a unor principii, deci plecînd de la un element prim; 3) un infinit practic prin care se desemnează o mărime finită, dar foarte mare în raport cu o altă mărime finită, dar foarte mică, cum ar fi diametrul Pămîntului în raport cu diametrul atomului; A) infinitul mare şi infinitul mic; 5) infinitul intensiv ce se referă la bogăţia de elemente, relaţii, proprietăţi ale unui sistem; 6) infinitul extensiv^ ce se referă la posibilitatea depăşirii spre infinitul mare a oricăror limite finite date7.

Infinitateajeală a lumii nu se reduce la infinitatea spaţial-tem-porală, ci este şi de ordin calitativ, structural şi funcţional. Pe de altă~parte, infinitatea lumii se referă la nivelul micro- macro-, şi jriegacosmic, la materie în mişcare, la natură şi societate, la obiectiv şi subiectiv, la posibil şi real etc. Infinitatea calitativă a lumii se ihanifestă sub forma a două aspecte'principale: ca infinitate de stări calitative prin care trece orice sistem determinat, aparţinînd unui anumit nivel de organizare a existenţei, în cursul evoluţiei sale temporale; ca infinitate calitativă ce decurge din infinitatea nivelurilor structurale ale existenţei, prin trecerea de la un nivel la altul. Infinitatea cantitativă a lumii constă, în esenţă, în infinitatea spaţială şi temporală a Universului.

Spre sfîrşitul elucidării problemei infinitului ar fi cazul să concluzionăm că demonstrarea infinitului lumii este ea însăşi un proces infinit.