Problema legăturii dintre drept şi morală aconstituit o preocupare constantă afilosofilor şi juriştilor. Teoriile care

dezvoltă această temă variază de la un pol în care dreptuleste identificat cu morala la un altul, corespunzătorpozitivismului juridic, în care dreptului i se neagă oriceinfluenţă a moralei.

Există elemente esenţiale comune între drept şimorală. Morala a jucat şi joacă un rol important înverificarea corespondenţei dreptului pozitiv cu dreptatea,justiţia, binele comun şi cu alte criterii etice. Prin naturasa, dreptul implică o valorizare a conduitei umane înfuncţie de anumite valori, una dintre primele definiţiidate dreptului, cea a lui Celsus, întemeindu-se pe ojudecată de valoare: Jus est ars boni et aequi1. Anumite valorisunt promovate atât de drept, cât şi de morală. Idealurilede dreptate, echitate, solidaritate umană îşi găsesc şi oexpresie juridică, orientând opera de legiferare. Atâtnormele juridice, cât şi cele morale se referă la raporturiledintre individ şi colectivitate, la modul de convieţuiresocială. Sunt reguli normative, logice, cu caracter raţionalcare se aplică unei realităţi de fapt.

Deosebirea fundamentală constă în faptul că, în timpce morala are ca obiect de reglementare faptele interne,intenţiile, dreptul are ca obiect reglementarea faptelormateriale exterioare. Când regula morală comandă cuivasă fie bun, îi comandă o atitudine sufletească, o intenţiesinceră. Odată ce această intenţie s-a manifestat în afarăprintr-un fapt în legătură cu altă persoană, aparefenomenul de drept.

Pentru a şti cum să deosebim normele morale denormele de drept, Mircea Djuvara propune următoareacomparaţie între o realitate juridică şi una morală. Dacăun trecător întâlneşte pe stradă un cerşetor, normamorală îi cere să fie milostiv şi să-i dea ceva, dar nici onormă juridică nu-l constrânge să facă acest lucru.Atunci când face un dar cerşetorului, intenţia cu care afost făcut darul este supusă unei aprecieri morale. Dacă afăcut acest lucru din dragoste pentru aproapele său, asăvârşit un act conform cu obligaţia morală. Dacă a făcutacest gest dintr-un interes egoist oarecare, nu ne aflăm înfaţa unui act moral. Prin urmare, putem stabili dacă o acteste moral sau nu, după intenţia cu care a fost făcut. Pringestul de a da o monedă cerşetorului, trecătorul a făcutceea ce în drept se numeşte un dar manual, o donaţie.Odată ce a făcut darul, trecătorul nu mai poate cere

restituirea obiectului donat. Aşadar, un raport juridic ianaştere din momentul în care intenţia unei persoane s-aexteriorizat în contactul material cu o altă persoană.

Normele juridice şi cele morale se deosebesc şi prinscopurile pe care le urmăresc: morala vizeazăperfecţiunea omului, dreptul nu tinde decât la o bunăorganizare a vieţii în societate. Prescripţiile etice potstabili obligaţii pe care omul le are faţă de el însuşi,obligaţii care nu pot exista în drept. Atunci când vorbimde obligaţia de a respecta o anumită reglementare amuncii sau de obligaţia omului de a se vaccina ori de a seinstrui, deşi par obligaţii ale unei persoane faţă de eaînseşi, în realitate acestea sunt obligaţii către ceilalţioameni ca rezultate ale solidarităţii sociale2. Şi îndomeniul moralei pot exista obligaţii ale omului faţă de elînsuşi, iar acest fapt se datorează existenţei unui idealmoral pe care o persoană trebuie să-l urmărească.Datoria morală „Iubeşte-ţi aproapele” nu arecorespondent într-o pretenţie a altcuiva, ea este valoroasăcu referire directă la cel care o realizează.

Atât normele juridice, cât şi cele morale suntobligatorii, dar obligativitatea lor este impusă prinmodalităţi diferite: în timp ce respectarea dreptului estegarantată prin prevederea unor sancţiuni, prinrepresiunea materială organizată din punct de vederesocial, sancţiunea morală se situează numai la nivelulconştiinţei individuale sau se materializează în reprobareadin partea altora, în blamul public. Sancţiunea ce seopune abaterilor de la normele morale nu se aplică de unorgan special şi nu are modalităţi fixe de execuţie.Colectivitatea reacţionează global, iar sancţiunea estedifuză. În acest caz, felul şi gravitatea pedepsei nu depinddirect de natura şi gravitatea abaterii, ci de intensitateapasiunii colective. Aceasta nu înseamnă însă căsancţiunile morale sunt fără valoare. Dimpotrivă,„desconsiderarea, oprobiul, duşmănia colectivă suntarme de o putere greu de înfruntat. Prin ele societatea şi-a garantat întotdeauna respectarea normelor şi deci,propria existenţă”3. Sancţiunile juridice sunt externe şipresupun intervenţia autorităţilor publice, deci a uneiautorităţi exterioare, pe când cele morale se situează lanivelul forului interior al individului (remuşcări, regrete)sau provin din partea grupului social neinstituţionalizat.Totuşi nu se poate susţine că sancţiunile externe,specifice dreptului nu exercită influenţă asuprasancţiunilor interne, că nu pot provoca procese deconştiinţă, remuşcări, regrete şi că nu există sancţiuniintermediare între drept şi morală.

136

R a l u c a M U R E Ş A N

Problema raportului dintre morală şi drept.Norme etice şi norme juridice

filosofie

Referitor la problema raportului dintre drept şimorală se consideră că, pentru a exista ca atare, dreptultrebuie să îndeplinească condiţia de moralitate intrinsecăşi că lipsa totală a respectului faţă de orice deziderat demoralitate este rezultatul absenţei dreptului. O ataresusţinere conduce la teoria potrivit căreia dreptul estevalabil doar în cadrul moralei, că ordinea de drept este oparte componentă a ordinii morale şi porneşte de lapresupunerea că nu există decât o singură moralăvalabilă, deci o morală absolută, şi că doar normele carecorespund acestei morale absolute, pot fi considerate„drept”. Dacă se admite însă că, în epoci diferite, lapopoare diferite sau chiar la acelaşi popor, în cadruldiferitelor clase sociale, există sisteme morale foartediferite şi contradictorii, că în anumite situaţii diferitelucruri pot fi considerate bune sau rele, drepte saunedrepte, că nu există decât valori morale relative, atunciputem spune că pentru a considera normele de drept caavând un conţinut moral, acestea trebuie să conţină cevace le este comun tuturor sistemelor morale, iar acestlucru este obligativitatea, caracterul normativ. În acestecondiţii afirmaţia conform căreia dreptul ar fi prin naturasa moral nu înseamnă că dreptul ar avea un anumitconţinut, ci că este o normă care stabileşte un anumitcomportament uman ca fiind obligatoriu. Prin urmare,problema raportului dintre drept şi morală nu este una deconţinut, ci de formă.

Faptul că nu există o morală „unică”, ci mai multesisteme morale, foarte diferite unele de altele şi uneoricontradictorii, iar o ordine de drept pozitivă poate săcorespundă opiniilor morale ale unui grup social,contrazicând în acelaşi timp opiniile morale ale unui altgrup - spre exemplu, pentru unele comunităţi înarmareaatomică este percepută ca un act moral, pe când pentrualtele, dimpotrivă, un act imoral sau în acelaşi stat la unmoment dat este interzisă căsătoria între persoane avândacelaşi sex, dar după o perioadă de timp acest lucru estepermis – conduce la concluzia că valabilitatea normelorde drept nu depinde de faptul că ar corespunde ordiniimorale, iar o normă de drept poate fi considerată valabilăchiar dacă ea contrazice ordinea morală. Cândinterpretăm sensul moral al faptei cuiva avem ca reperorizontul valorilor morale din conştiinţa noastră –instanţă de judecare şi evaluare. Sensurile juridice alefaptelor sunt judecate de instanţe de judecare. Opersoană nu poate săvârşi ceva imoral având conştiinţacă e moral, dar poate săvârşi ceva ilicit, având conştiinţacă e licit4. Ordinea juridică socială este asigurată deinteriorizarea sensurilor licitului, ordinea morală socialăeste asigurată de exteriorizarea datoriei de către subiecţiiumani. În primul caz, interesul individului se împlineşteîn cadrul interesului general, în al doilea caz binelegeneral se împlineşte prin împlinirea binelui individual.

Raportul dintre drept şi morală se bazează peraporturile dintre Just şi Bine. Dacă o singură normă arcorespunde şi definiţiei normelor juridice şi definiţieinormelor morale, ar însemna că în extensiunea lor Bineleşi Justul se intersectează, ceea ce presupune măcar un caz

în care diferenţa specifică nu funcţionează; ori, dacă nufuncţionează, ea nu poate fi numită diferenţă specifică.Justul, consacrat de dreptul obiectiv în vigoare, are învedere ordinea socială obiectivă între indivizi şi institu-ţiile şi organizaţiile lor, îndatoririle lor unii faţă de alţii.Binele, dimpotrivă, priveşte ordinea virtuoasă dinconştiinţa individului, ca impuls pentru integrare într-oordine socială normată, îndatoririle morale sunt aleindividului faţă de sine, determinând îndatoririle faţă dealtul. Legiuitorul e organ al societăţii, moralistul e inter-pretul conştiinţei. Nu e nici o normă de drept care să nupoată deveni injustă, într-un oarecare moment al istoriei.

Dincolo de toate teoriile privitoare la relaţia dintrecele două domenii, consider că nu poate fi contestatfaptul că, morala şi dreptul constituie sisteme normativedistincte, iar între ele există strânse legături. Speciidistincte în cadrul normelor sociale, normele juridice şicele morale poartă atât caracteristicile genului proxim câtşi cele ale diferenţei specifice. Toate demersurile teoreticecentrate pe ideea legăturii dintre drept şi morală nu aufăcut decât să conducă la conturarea treptată a diferenţeiexistente între cele două domenii. Nu poate fi negatfaptul că dreptul se bazează pe morală, că există anumitevalori care sunt protejate atât de către normele juridice,cât şi de cele morale, dar dreptul cuprinde şi norme carenu sunt susceptibile de o semnificaţie morală, cum estecazul normelor procesuale sau a regulilor privindcirculaţia rutieră, ori norme considerate valabile deşicontrazic ordinea morală, cum sunt, spre exemplu,normele de dreptul familiei, care conferă aceleaşidrepturi atât copiilor proveniţi din căsătorie, cât şi celornaturali (ilegitimi), care pot fi rezultatul unor relaţiiextraconjugale sau incestuoase. Fără să diminuez dinimportanţa celorlalte deosebiri existente între drept şimorală aş dori să revin aici asupra unui singur aspect şianume cel referitor la faptul că o persoană nu poatesăvârşi un fapt imoral având conştiinţa că e moral, însăpoate săvârşi unul ilicit, crezând că este licit. Aceast lucrunu face altceva decât să ilustreze importanta distincţiecare se face între cele două categorii de norme şi anumecă normele morale reglementează faptele interne, pecând cele de drept, faptele exterioare. Atunci cândspunem că o persoană poate săvârşi ceva ilicit crezând căeste licit, nu ne referim la o nesocotire a principiului nemocensetur legem ignorare, adică la necunoaşterea prevederilorlegale, ci la situaţia în care persoana respectivă se aflaîntr-o eroare de fapt, lucru ce nu poate fi întâlnit în cazulfaptelor interne, de conştiinţă.

Note:

1. Dreptul este arta binelui şi a echităţii.2. Tot în acest sens poate fi explicat şi faptul că dreptul penal nu

pedepseşte sinuciderea.3. E. Speranţia, Lecţiuni de enciclopedie juridică, Ed. Cartea

Românească, Cluj, 1936, p. 14.4. O persoană care distruge un bun având credinţa că acesta îi

aprţine, dar în realitate bunul respectiv. aparţinea unei altepersoane şi, prin urmare, săvârşeşte infracţiunea de distrugere.

137