pro lege nr. 2/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/pro-lege_2018_2.pdf · 1....

PRO LEGE NR. 2/2018

Revistă fondată în anul 1952

COMITETUL ȘTIINȚIFIC

• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •

prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.

Tudorel Toader

COMITETUL DE REDACȚIE

• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus

Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct • procuror-șef serviciu dr. Tamara Manea,

redactor • procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror Dorinel Oancea,

redactor • procuror Liviu Popescu, redactor

RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI

• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana

Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța

SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache

CONDIȚII DE PUBLICARE

Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele

condiții minimale:

1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa

[email protected], în Microsoft Word, Century sau Times New

Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.

Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care

manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;

2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de

următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,

instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de

telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,

schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;

3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris

atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale

materialului și să conțină cuvintele cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale

domeniului abordat;

4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să

respecte structura științifică consacrată;

5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate

în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile

bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își

asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele

trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;

6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare

sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,

fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre

publicare;

7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor

articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile

prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând

site-ul http://revistaprolege.ro/.

Redacția „Pro Lege”

Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor

juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării

științifice nr. 6129/2016

PRO LEGE Nr. 2/2018

CUPRINS

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE

MARIAN DRĂGULESCU: Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b)

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și

sancționarea faptelor de corupție. Subvenție ori

compensație? ……………………………….……………….

18

REMUS JURJ-TUDORAN: Instigarea publică la săvârșirea unei

infracțiuni de terorism și libertatea de exprimare în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului ………………..……

35

SIMONA RUSU: Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr.

194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse

susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele

prevăzute de acte normative în vigoare …..……………..…

55

VIOREL SISERMAN: Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor

comunismului …………………………………………………….

80

DANIELA DEDIU: Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale

naționale şi de cooperare judiciară internaţională în

materie penală. Dreptul la un proces echitabil ..…….……

97

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă …….

118

NADIA ZLATE: Audierea martorilor. Unele considerații în lumina

Deciziei nr. 562/2017 a Curții Constituționale a României ..

124

ADRIAN RADU: Prelungirea dreptului de circulație – natura

juridică, căile legale de care dispune persoana pentru

obținerea acesteia, soluțiile aflate la îndemâna procurorului

130

4 Cuprins

SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ CU

PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE

PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA A II-A) – Rubrică realizată de

AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul

activ acționarul majoritar al unei societăți în proprietatea căreia

se afla bunul degradat. Prejudiciul ca urmare imediată și condiție

a răspunderii civile delictuale. Cauzele modificatoare de pedeapsă.

Aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim privativ de

libertate. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii …..

139

Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la

făptuitor. Infracțiune sau contravenție? Obiectul material: statuie

antică de marmură și mai multe artefacte din piatră din situl

arheologic Apullum – res nullius. Aplicarea legii penale mai

favorabile. Condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea

condiționată a executării acesteia ……………………………………….

153

Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu

arheologic, fără autorizare prealabilă. Efectuarea de săpături în

incinta cetății dacice din Căpâlna, cu intenția de a sustrage

artefacte din aur – tentativă la furt calificat sau act pregătitor

(preparator)? Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ...

162

Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții

și săpături neautorizate în siturile arheologice, de localizare și

sustragere a unor tezaure, de organizare a unor filiere interne și

internaționale de valorificare a bunurilor aparținând patrimoniului

cultural național. Încadrarea juridică a faptelor comise …………....

166

PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ:

NULITĂȚILE RELATIVE – Rubrică realizată de VALENTIN-CRISTIAN

ȘTEFAN

Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire

penală a codului numeric personal al petiționarului. Indicarea

persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul actului de

sesizare a instanței. Eventuale consecințe ale celor două

neregularități asupra legalității sesizării instanței, legalității

efectuării actelor de urmărire penală și legalității administrării

5 Cuprins

probelor în faza de urmărire penală ………….………….………… 179

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI

JUSTIȚIE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE

DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr.

682/2002 privind protecţia martorilor. Nereținere în cauze penale

distincte. Admisibilitate …………………………...............…………….

187

Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a

infracţiunii. Admisibilitate ……………………………………………….

197

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN

INTERESUL LEGII

Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a

bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se dispune luarea

unei măsuri asigurătorii. Admisibilitate ……………………………

209

Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale.

Termenul în care trebuie depusă propunerea procurorului se

calculează pe zile libere, și nu pe zile curente. Admisibilitate ………

223

Fondul de garantare a asiguraţilor inexistența calității de parte

responsabilă civilmente. Admisibilitate ………………………………..

230

Cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine de

condamnare caracter incidental în cadrul operațiunii de

contopire. Admisibilitate ……………..……………………..………

237

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A

ROMÂNIEI – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art.

505 alin. (1) din noul Cod de procedură penală la orice ascultare

sau confruntare. Neconstituționalitate ...............................................

244

Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel.

Neconstituționalitate ……………………….........................................

254

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

6 Cuprins

Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător.

Imposibilitatea unui avocat de a se apăra singur în cadrul

procedurilor penale împotriva sa ……………………………….….

261

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII

EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră)

în cauza C-537/16 (20 martie 2018). Principiul ne bis in idem.

Natura penală a sancțiunii administrative. Existența aceleiași

infracțiuni. Articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene. Restrângeri impuse principiului

ne bis in idem. Condiții …………………………………………….…

266

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de

GHEORGHE IVAN

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL

2015, ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ

Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare

sau de renunţare la urmărirea penală de către o altă persoană

decât cea vătămată prin infracțiune ……………………….…….…

279

Infracţiunea de rezultat. Nelegalitatea disjungerii acţiunii civile de

aceea penală ……………………………………………………….

286

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa

persoanei condamnate și arestate provizoriu în străinătate, în

temeiul unui mandat european de arestare. Îndeplinirea condiţiilor

de admisibilitate a cererii. Legea aplicabilă. ………...…………….

289

Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de

realizare. Calitatea de subiect pasiv ..................................................

301

Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor

plângeri penale având identitate de persoane și de obiect. Reunirea

acestora, şi nu soluţionarea lor distinctă ...........................................

324

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi.

Infracțiune nouă …………………………………..................................

329

7 Cuprins

Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă

reglementare a încheierii unui acord de mediere ……………………..

334

DOCTRINĂ STRĂINĂ

PETER POLT: EJN and liaison magistrates – what strength and

opportunities for these decentralised networks? ……………

339

PETER POLT: Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de

legătură – care sunt avantajele și oportunitățile acestor

rețele descentralizate? ………………………………………

349

VARIA

RAMONA DANIELA BULCU: Femeia-magistrat …………….…. 359

CRONICĂ – Rubrică realizată de NADINA-MAGDALENA SPÎNU

Cea de-a X-a reuniune aniversară a rețelei NADAL ……………… 362

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din

România și Parchetul general al Curții de Casație al Republicii

Franceze. Declarație comună de intenție …………………………..

365

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, procuror şi scriitor ………...….... 367

The review PRO LEGE No 2/2018

TABLE OF CONTENTS

STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS

MARIAN DRĂGULESCU: The offence provided by art. 10 lett. b)

from Law no. 78/2000 for preventing, discovering and

sanctioning the corruption acts. Grant or compensation? …

18

REMUS JURJ-TUDORAN: Public incitement to the perpetration of

an offence of terrorism and freedom of speech in the

practice of the European Court of Human Rights ……….…

35

SIMONA RUSU: The offence provided by art. 16 from Law no.

194/2011 with regards to combating the operations with

products susceptible of having a psychoactive effect, others

then those provided by the normative laws in force …..……

55

VIOREL SISERMAN: Reflections in connection to the investigation of communist crimes …………………………….

80

DANIELA DEDIU: Videoconference within national and

international judicial cooperation in criminal matters

criminal procedures. The right to a fair trial ..…….……….

97

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Not finding the

person towards which the preventive arrest was ordered …

118

NADIA ZLATE: The witnesses hearing. Some considerations in the

light of the Decision no. 562/2017 of the Constitutional

Court of Romania ………………………………………………...

124

ADRIAN RADU: The extension of the right to travel – judicial

nature, the legal ways of which the person has to obtain

this, the solutions available to the prosecutor ………………..

130

THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE

THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE ON OFFENSES

AFFECTING CULTURAL HERITAGE (PART II) – Column held by

AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

The offence of destruction through inaction. Active subject – the

9 Table of contents

majority shareholder of a company in the property of which is the

degraded good. The prejudice as immediate consequence and

condition of the civil liability offence. The causes for modifying the

penalty. The application of the penalty of prison with execution in

deprivation of liberty. Reestablishment of the previous situation to

the perpetration of the offence ……………………………………..

139

Qualified theft, and not the appropriation of the good found or

reached out of error at the offender. Offence or contravention? The

material object: antique statue of marble and more artefacts of

stone from the Apullulm archaeological site – res nullius. The most

favourable law enforcement. The conviction to the prison penalty

with conditional suspension of its execution …………………………

153

The utilization of the metal detectors in the areas of archaeological

patrimony, without prior authorization. The execution of diggings

inside the Căpâlna Dacian fortress, with the intention of gold

artefact theft – attempted qualified theft or preparative

(preparatory) act? The suspension of the penalty under surveillance

162

Criminal associations established in order to perform unauthorized

detections and diggings in the archaeological sites, of locating and

stealing of treasures, of organizing internal and international

branches for the capitalization of the goods belonging to the

national cultural patrimony. Judicial framing of the perpetrated

facts …………………………………………………………………………

166

JUDICIAL PRACTICE IN CRIMINAL PROCEDURAL LAW: RELATIVE

CANCELLATIONS – Column held by VALENTIN-CRISTIAN ȘTEFAN

Lack in the content of the denunciation of the personal numeric

code of the denouncer. Indicating the injured persone for the first

time in the indicting act. Possible consequences of those two

irregularities regarding the legality of the indictment act, the

legality of the criminal investigation acts and the legality of the

evidence administration in the criminal investigation phase ………..

179

FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF

CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN

A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN

CRIMINAL MATTERS

10 Table of contents

The causes for the attenuation of the punishment provided in art. 19

from Law no. 682/2002 regarding the witness protection. Not

withholding in distinct criminal cases. Admissibility .....…………….

187

Leaving the place of the accident. Injury as premises situation of the

offence. Admissibility ……………………………………………………..

197

B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE

INTEREST OF THE LAW

Inexistence of the request regarding the prior identification of the

goods belonging to the person against whom it is ordered to take a

precautionary measure. Admissibility ……………………………...

209

Extension of the preventive arrest during the prosecution. The term

in which the prosecutor’s request must be submitted is calculated on

free days, and not on current days. Admissibility …………….………

223

Insurers’ guarantee policyholders – the lack of quality as a civil

party. Admissibility ………………………………………….…………….

230

The request of recognition of a foreign decision of

conviction – incidental character within the merging operation.

Admissibility ………………………………………………………..

237

FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF

ROMANIA – Column held by GHEORGHE IVAN

The minor suspect/defendant. The non-summoning of the persons

provided in art. 505 par. (1) from the new Criminal Procedure

Code to any hearing or confrontation. Non-constitutionality ............

244

The non- regulation of the maximum duration of the judicial control

in appeal. Non-constitutionality ………………………........................

254

FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN

RIGHTS – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN

Equitable (fair) trial. Defence with the assistance of a defender.

Impossibility of an advocate to defend himself within the criminal

procedures against him ……………………………….…………….

261

FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE

EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN


The decision of the European Court of Justice (the Great Chamber)

in the case C-537/16 (March 20, 2018). The principle ne bis in

idem. The criminal nature of the administrative sanction. The

existence of the same offence. Article 52 par. (1) from the Chart of

the Fundamental Rights of the European Union. Restrictions

imposed to the principle ne bis in idem. Conditions …………………

266

FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held

by GHEORGHE IVAN

THE JUDICIAL PRACTICE OF ALBA IULIA COURT OF APPEAL IN

THE YEAR 2015, IN CRIMINAL PROCEDURAL MATTER

Illegitimacy of formulating the complaint against the classification

solution or abandoning the criminal prosecution by another person

than the one injured through the offence ……………………………

279

The offence of result. Illegitimacy of the disjunction of the civil

action from the criminal one ……………………………………….

286

Reopening of the criminal trial in the case of judgement in the

absence of the convicted person and temporary arrested abroad,

under a European Arrest Warrant. Fulfillment of the admissibility

conditions of the request. Applicable law………...…………………

289

Organized crime group and migrants traffic. Conditions of

achievement. The quality of passive subject.......................................

301

The existence on the ongoing of the criminal prosecution body of

more criminal complaints having person and object identity. Their

reunion, and not their distinct settlement ..........................................

324

LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN

Failure to comply with the restricted explosive precursors regime.

New offence ………………………………….........................................

329

The victims of the offences. New protection measures, as well as a

new regulation of a mediation agreement …………………….………..

334

FOREIGN DOCTRINE

PETER POLT: EJN and liaison magistrates – what strength and

opportunities for these decentralised networks? ……………

339




rețele descentralizate? ………………….………………….

349

VARIA

RAMONA DANIELA BULCU: The magistrate woman ……….… 359

REPORTS – Column held by NADINA-MAGDALENA SPÎNU

X-th Anniversary Meeting of the NADAL Network …………………. 362

Prosecutor’s Office attached to the High Court of Cassation and

Justice and The General Prosecutor's Office of the French Court of

Cassation Joint statement of intent …………………………………

365

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, prosecutor and writer ……...….... 367

La revue PRO LEGE No. 2/2018

TABLE DE MATIÈRES

ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –

ANALYSES

MARIAN DRĂGULESCU: L’infraction prévue à l’art. 10 let. b) de

la Loi no. 78/2000 sur la prévention, le dépistage et la

sanction des actes de corruption. Subvention ou

compensation? ………………………….….……………….

18

REMUS JURJ-TUDORAN: Incitation publique à commettre une

infraction de terrorisme et la liberté d’expression dans la

pratique de la Cour Européenne des Droits de l’Homme …

35

SIMONA RUSU: L’infraction prévue à l’art. 16 de la Loi no.

194/2011 relative à la lutte contre les opérations

comportant des produits susceptibles d’effets psychoactifs,

autres que celles prévues par les actes normatifs en vigueur

55

VIOREL SISERMAN: Réflexions sur l’investigation des crimes du

communisme ……………………………………………….

80

DANIELA DEDIU: La vidéoconférence dans les procédures pénales nationales et de coopération judiciaire internationale en matière pénale. Le droit à un procès équitable ..…….………………………………………….…

97

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Ne pas trouver la

personne contre laquelle a été ordonnée une arrestation

provisoire ………………………………………………………….

118

NADIA ZLATE: Entendre les témoins. Quelques considérations eu

égard à la Décision no. 562/2017 de la Cour

Constitutionnelle de Roumanie …………………………………

124

ADRIAN RADU: Extension du droit de circulation – la nature

juridique, les voies légales dont une personne dispose pour

l’obtenir, les solutions à la portée du procureur ……………..

130

14 Table de matières

SYNTHESES THEORIQUES DE PRATIQUE JUDICIAIRE

SYNTHÈSE THÉORIQUE DE PRATIQUE JUDICIAIRE SUR LES

INFRACTIONS QUI PORTENT ATTEINTE AU PATRIMOINE

CULTUREL (PARTIE II) – Rubrique réalisée par AUGUSTIN LAZĂR,

ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

L’infraction de destruction par inaction. Sujet actif – actionnaire

majoritaire d’une société dans la propriété de laquelle se trouvait

le bien dégradé. Le préjudice comme conséquence immédiate et

condition de la responsabilité civile délictuelle. Causes

modificatrices de la peine. Appliquer la peine de prison avec

exécution en détention. Rétablir la situation antérieure à la

commission de l’infraction ………………………………………….

139

Vol qualifié, et non l’appropriation du bien trouvé ou acquiert par

l’auteur par erreur. Infraction ou contravention? Objet matériel:

Statue antique en marbre et plusieurs artefacts en pierre provenant

du site archéologique Apullum – res nullius. Appliquer la loi pénale

plus favorable. Condamnation à l’emprisonnement avec suspension

conditionnelle de son exécution …………………………………………

153

Utilisation de détecteurs de métaux dans les zones à patrimoine

archéologique sans autorisation préalable. Effectuer des fouilles

dans la forteresse dacienne de Căpâlna, avec l’intention de dérober

des objets en or – tentative de vol qualifié ou acte préparatoire?

Suspension de l’exécution de la peine sous surveillance …………....

162

Les associations criminelles constituées dans le but d’effectuer des

détections et des fouilles non autorisées dans les sites

archéologiques, de localiser et dérober les trésors, d’organiser des

filières internes et internationaux pour valoriser les biens

appartenant au patrimoine culturel national. Qualification

juridique des actes commis ………………………………………..……

166

PRATIQUE JUDICIAIRE EN MATIÈRE DE PROCÉDURE PÉNALE:

NULLITÉS RELATIVES – Rubrique réalisée par VALENTIN-CRISTIAN

ȘTEFAN

Absence du code numérique personnel du requérant du contenu de

l’acte de saisie de l’organe de poursuite pénale. Indication de la

personne lésée pour la première fois dans l’acte de renvoi au

tribunal. Conséquences possibles des deux irrégularités sur la


légalité de la notification de la cour, la légalité d’effectuer les actes

de poursuite pénale et la légalité de l’administration des preuves

dans la phase de poursuite pénale ………….………….……………

179

DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET

DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN

MATIERE PENALE

La cause de l’atténuation de la peine prévue à l’art. 19 de la Loi no.

682/2002 sur la protection des témoins. Absence de la détention

dans des affaires criminelles distinctes. Recevabilité ....…………….

187

Quitter les lieux de l’accident. La blessure comme prémisse de

l’infraction. Recevabilité …………………………………………………

197

B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS

L'INTERET DE LA LOI

L’inexistence de l’exigence d’identification préalable des biens

appartenant à la personne contre laquelle est ordonnée une mesure

provisoire. Recevabilité ……………………………………………..

209

Prolongation de l’arrestation provisoire au cours de la poursuite

pénale. Le délai dans lequel la proposition du procureur doit être

déposée sera calculé par jours libre, et non par jours courants.

Recevabilité …………………………………………………………………

223

Fonds de garantie des assureurs – inexistence de la qualité de

partie civilement responsable. Recevabilité ……………………………

230

Demande de reconnaissance d’une décision de condamnation

délivrée à l’étranger – caractère accessoire dans le cadre de

l’opération de jonction. Recevabilité ………………………..………

237

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE

LA ROUMANIE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

Mineur – suspect / prévenu. Ne pas citer les personnes visées à

l’art. 505 par. (1) du nouveau Code de procédure pénale à toute

audience ou confrontation. Inconstitutionnalité ................................

244

Ne pas réglementer la durée maximale du contrôle judiciaire dans


la phase de l’appel. Inconstitutionnalité …......................................... 254

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS

DE L’HOMME – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Procès équitable. Défense avec l’aide d’un défenseur.

L’impossibilité d’un avocat de se défendre seul dans une procédure

pénale contre lui ……………………………………………………

261

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION

EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Arrêt de la Cour de Justice de l’Union Européenne (Grande

chambre) dans l’affaire C-537/16 (20 mars 2018). Le principe ne

bis in idem. La nature criminelle de la sanction administrative.

L’existence de la même infraction. Article 52, par. 1, de la Charte

des droits fondamentaux de l’Union européenne. Restrictions

imposées au principe ne bis in idem. Conditions ..…………...….…

266

DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée

par GHEORGHE IVAN

PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE ALBA IULIA EN

2015, EN MATIERE PROCEDURALE PENALE

Illégitimité de formuler une plainte contre la solution de classer ou

de renoncer à la poursuite pénale par une personne autre que celle

lésée par une infraction ……………………………………….……

279

L’infraction de résultat. La non-légalité de la disjonction de l’action

civile de celle pénale ….…………………………………………….

286

Réouverture du procès pénal au cas du jugement en absence de la

personne condamnée et en détention provisoire à l’étranger, sur la

base d’un mandat d’arrêt européen. Remplir les conditions de

recevabilité de la demande. Loi applicable ………...………………

289

Groupe criminel organisé et trafic de migrants. Termes et

conditions. Qualité de sujet passif ………………................................

301

Réception par l’organe de poursuite pénale de plusieurs plaintes

pénales avec identité de personnes et d’objet. Les joindre, et ne pas

les solutionner distinctement ……………............................................

324


ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE

IVAN

Non-respect du régime des précurseurs d’explosifs restreints.

Nouvelle infraction ..……………………………..................................

329

Victimes des infractions. Nouvelles mesures de protection, ainsi

qu’une autre règlementation de la conclusion d’un accord de

médiation ……………………..………………………………………….....

334

DOCTRINE ETRANGERE

PETER POLT: RJE et magistrats de liaison – quelle force et

opportunités pour ces réseaux décentralisés ……………….

339



rețele descentralizate? ……………………………………..

349

VARIA

RAMONA DANIELA BULCU: La femme-magistrat …..……….… 359

CHRONIQUE – Rubrique réalisée par NADINA-MAGDALENA SPÎNU

X-ème réunion anniversaire du réseau NADAL ………………..……. 362

Le parquet près la Haute Cour de Cassation et de Justice de

Roumanie et le Parquet Général de la Cour de Cassation de la

République Française. Déclaration commune d’intention …………

365

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, procureur et écrivain ……...….... 367

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –

COMENTARII – ANALIZE

INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 10 LIT. B) DIN LEGEA NR.

78/2000 PENTRU PREVENIREA, DESCOPERIREA ȘI

SANCȚIONAREA FAPTELOR DE CORUPȚIE. SUBVENȚIE ORI

COMPENSAȚIE?

Marian DRĂGULESCU

Procuror – Direcția Națională Anticorupție, Secția

de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție

ABSTRACT

The author presents some theoretical and practical aspects regarding

the offense provided in art. 10 lett. b) of Law no. 78/2000 on the

prevention, detection and sanctioning of corruption acts, as subsequently

amended and supplemented, trying to clarify the notions of "grant" and

"compensation".

Key words: corruption, offense, grant, compensation.

1. Scurt istoric al incriminărilor din Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție1, cu

modificările și completările ulterioare

Sub egida Consiliului Europei a fost adoptată la Strasbourg, la data de

27 ianuarie 1999 Convenția penală privind corupția, intrată în vigoare la data

de 1 iulie 2002, fiind ratificată de către România prin Legea nr. 27/20022. De

asemenea, statele membre ale Consiliului Europei şi Comunitatea Europeană

au adoptat la Strasbourg, la data de 4 noiembrie 1999, Convenția civilă

privind corupția, care defineşte în art. 2 „corupția”, prin aceasta

înțelegându-se ,,faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta,

direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit sau

promisiunea unui asemenea avantaj necuvenit care afectează exercitarea

normală a unei funcții sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului

ilicit sau al avantajului necuvenit sau al promisiunii unui asemenea avantaj

necuvenit”.

e-mail: [email protected]. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 19

Codul penal român din 1969 (în continuare C.pen. din 1969), abrogat

în prezent, a reglementat, în titlul VI al Părții speciale, infracțiunile care

aduceau atingere unor activități de interes public sau altor activități

reglementate de lege, cele mai numeroase texte ale acestui cod regăsindu-se în

cuprinsul acestui titlu și prezentând o arie vastă de incriminări, unite prin

acelaşi obiect juridic generic: relațiile sociale a căror existență era asigurată

prin apărarea unor valori sociale ca: bunul mers al organizațiilor de stat,

precum şi al celor obşteşti, interesele legale ale persoanelor, înfăptuirea

justiției, siguranța circulației pe căile ferate. Astfel, titlul sus-menționat era

structurat în patru capitole: „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu

serviciul” (capitolul I – art. 246-258); „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea

justiției” (capitolul II – art. 259-272); „Infracțiuni contra siguranței circulației

pe căile ferate” (capitolul III – art. 273-278); „Infracțiuni privitoare la regimul

stabilit pentru unele activități reglementate de lege” (capitolul IV – art.

279-281). Deşi aveau o mare varietate, toate aceste infracțiuni au fost cuprinse

într-un singur titlu datorită trăsăturii esențiale comune, constând în aceea că,

prin săvârşirea lor, se aducea atingere unor relații sociale de aceeaşi natură.

Avându-se în vedere evoluția fenomenului infracțional în sfera

exercitării funcțiilor publice, precum şi actele internaționale în această materie

(la care România a aderat), a fost adoptată Legea nr. 78/2000, act normativ

care, în art. 2, circumscrie scopul acestei reglementări speciale, prevăzând:

„Persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce

le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate,

cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să

asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale

cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările

primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani,

bunuri sau alte foloase necuvenite”.

Legea sus-menționată realiza în art. 5 (în forma inițială) o clasificare a

infracțiunilor care reprezentau obiectul ei de reglementare, încadrându-le în

patru categorii: a) infracțiuni de corupție – cele prevăzute în art. 254-257

C.pen. din 1969, în art. 61 şi art. 82 din Legea nr. 78/2000, precum şi

infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale acestor

infracțiuni; b) infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție – cele prevăzute

în art. 10-13 din legea menționată anterior; c) infracțiuni în legătură directă cu

infracțiunile de corupție – cele prevăzute în art. 17 din Legea nr. 78/2000; d)

infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene – cele

prevăzute în art. 181-185 din aceeași lege.

20 Marian Drăgulescu

Noul Cod penal (în continuare C.pen.), adoptat prin Legea nr.

286/20093, care a intrat în vigoare, conform dispozițiilor art. 246 din Legea

nr. 187/20124, la data de 1 februarie 2014, conține în titlul V al Părții speciale

„Infracțiunile de corupție şi de serviciu”, acesta fiind structurat în două

capitole: capitolul I – „Infracțiuni de corupție” (art. 289-294); capitolul

II – „Infracțiuni de serviciu” (art. 295-309). Spre deosebire de Codul penal

din 1969, care prevedea, aşa cum am arătat mai sus, în capitolul I al titlului VI

din Partea specială, împreună, infracțiunile de serviciu şi cele de corupție sub

denumirea de „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, noul Cod

penal, restabilind ordinea valorilor sociale ocrotite de către legea penală şi, pe

cale de consecință, ordinea incriminărilor, a grupat distinct în capitole diferite

cele două tipuri de infracțiuni.

Odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin art. 79 din Legea

nr. 187/2012, a fost modificată şi Legea nr. 78/2000, prevăzându-se în art. 5

că „în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile

prevăzute la art. 289-292 C.pen., inclusiv atunci când acestea sunt comise de

persoanele prevăzute la art. 308 C.pen.”, fiind infracțiuni asimilate

infracțiunilor de corupție acelea prevăzute în art. 10-13 din Legea nr.

78/2000. De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi text normativ (art. 5 din legea

menționată anterior) se precizează că „dispozițiile prezentei legi sunt

aplicabile şi infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii

Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea cărora se asigură

protecția fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene”. Rezultă, astfel, că

legiuitorul a renunțat la categoria infracțiunilor în legătură cu infracțiunile de

corupție ce erau prevăzute în art. 17 din Legea nr. 78/2000, acest text fiind

abrogat expressis verbis prin dispozițiile art. 79 pct. 10 din Legea nr.

187/2012.

2. Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000

În conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000,

constituie infracțiune şi se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi, dacă este săvârşită în scopul obținerii

pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite,

acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, potrivit legii, a

respectării destinației subvențiilor.

Subvențiile reprezintă resursele financiare nerambursabile primite de

către o entitate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre care și

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012.


destinația lor. Din punct de vedere contabil, se poate vorbi atât despre

subvenții aferente activelor sau pentru investiții, cât și despre subvenții

aferente veniturilor sau din exploatare. Aceste forme de ajutor nerambursabil

se recunosc, pe o bază sistematică, drept venituri ale perioadelor

corespunzătoare cheltuielilor pe care subvențiile urmează să le compenseze.

Subvenția poate fi considerată ca fiind un ajutor bănesc nerambursabil

acordat (de către guvern, agenții guvernamentale, alte instituții naționale și

internaționale) unei persoane, unei instituții, unei ramuri economice sau

întreprinderi, în scopul atenuării efectelor sociale ale modificărilor economice

de structură.

În categoria subvențiilor se includ:

a) subvențiile aferente activelor, pentru acordarea cărora principala

condiție este ca entitatea beneficiară să cumpere, să construiască sau să

achiziționeze active imobilizate. În conturile de subvenții pentru investiții se

contabilizează și donațiile pentru investiții, precum și plusurile la inventar de

natura imobilizărilor corporale și necorporale;

b) subvențiile aferente veniturilor, care cuprind toate subvențiile

pentru acoperirea unor cheltuieli, altele decât cele pentru active.

Ambele categorii de subvenții pot fi primite de la:

guvernul propriu-zis;

agențiile guvernamentale;

alte instituții similare naționale şi internaționale.

Subvențiile guvernamentale sunt uneori denumite în alte moduri, cum

ar fi: subsidii, alocații, prime, compensații sau transferuri.

Doar primirea unei subvenții nu furnizează ea însăşi dovezi

concludente că toate condițiile ataşate acordării subvenției au fost sau vor fi

îndeplinite. Recunoaşterea veniturilor din subvenții se efectuează cu

respectarea clauzelor care au stat la baza acordării lor.

În cele mai multe situații, perioadele de-a lungul cărora o entitate

recunoaşte cheltuielile legate de o subvenție guvernamentală sunt uşor

identificabile. Astfel, subvențiile acordate pentru acoperirea anumitor

cheltuieli sunt recunoscute la venituri în aceeaşi perioadă ca şi cheltuiala

aferentă. În mod similar, subvențiile legate de activele amortizabile sunt

recunoscute, de regulă, în contul de profit şi pierdere pe parcursul perioadelor

şi în proporția în care amortizarea acelor active este recunoscută.

Exemple de subvenții:

În cadrul art. 80 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor

pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă5, cu modificările și

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002.


completările ulterioare, este prevăzut atât cuantumul, cât și durata de acordare

a subvenției pentru încadrarea în munca a absolventilor, în funcție de nivelul

de calificare obținut de către absolvent, respectiv de existența sau nu a unui

handicap al acestuia.

În baza prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor

subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care

înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială6, cu modificările și

completările ulterioare, se pot acorda subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor

române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de

asistenţă socială.

Potrivit art. 5 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii

Naţionale a Căilor Ferate Române7, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, diferenţele dintre tarifele stabilite pentru transportul

feroviar public de călători şi costurile reale de transport, la care se adaugă o

cotă de profit de maximum 3%, constituie compensaţia serviciilor publice

sociale pentru transportul feroviar public de călători şi se primesc de către

operatorii de transport feroviar public de călători, nediscriminatoriu, de la

bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, pe baza contractelor de

servicii publice.

Subiectul activ al infracțiunii analizate este reprezentat de către

funcționarul care are ca atribuții de serviciu acordarea subvenției și/sau

urmărirea respectării destinației acesteia.

În cazul infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000,

elementul material constă fie în acțiunea de acordare a unei subvenții cu

încălcarea normelor legale, fie în inacțiunea de neurmărire, conform legii, a

respectării destinației subvențiilor.

Urmarea imediată a infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea

nr. 78/2000 este reprezentată de prejudicierea bugetului de stat cu suma

reprezentată de subvenția acordată în mod nelegal. În ceea ce privește ce-a

de-a doua modalitate alternativă de săvârșire a infracțiunii, și anume

neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiilor, apreciem că

prin săvârșirea acesteia se produce tot un prejudiciu bugetului de stat, iar nu o

simplă stare de pericol pentru relațiile sociale care reglementează desfășurarea

în condiții de legalitate a serviciului de către funcționarul care are aceste

atribuții specifice. Astfel, în sarcina persoanei care utilizează subvenţiile în

alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în vederea obţinerii pentru

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 27 ianuarie 1998. 7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie

2004.


sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, se va reține

infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/20008, iar în sarcina

funcționarului care nu a urmărit, conform legii, respectarea destinaţiei

subvenţiilor, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori

alte foloase necuvenite, subvenție care a fost folosită ulterior acordării în alte

scopuri, se va reține infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din aceeași lege,

iar nu aceea de complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c) din legea

sus-menționată.

Complicitatea funcționarului la infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c)

din Legea nr. 78/2000 se va reține în situația în care acesta nu avea și atribuții

de urmărire a respectării destinației subvențiilor, ci doar de acordare. Astfel,

după ce funcționarul a acordat nelegal subvenția, acesta poate, de exemplu,

prin sfaturi (complicitate morală) sau efectiv prin acțiuni directe, efective,

materiale (complicitate materială) să-l ajute pe beneficiarul subvenției să

utilizeze acest beneficiu acordat de la buget, în alte scopuri decât cele pentru

care a fost acordat.

Legătura de cauzalitate între elementul material al laturii obiective şi

urmarea socialmente periculoasă trebuie dovedită în cauză, astfel încât să se

poată reține că producerea pagubei este rezultatul atitudinii intenționate a

inculpatului.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul săvârşește infracţiunea cu

intenţie directă (calificată prin scop), întrucât prevede rezultatul faptei sale,

reprezentat de prejudicierea bugetului de stat, urmărind producerea lui prin

săvârșirea acelei fapte. Scopul urmărit este reprezentat de obținerea pentru

sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

3. Studiu de caz

Una dintre problemele care se ridică în practica judiciară este generată

de lipsa unei definiții unitare, legale, complete a termenului de ,,subvenție”,

utilizat de către art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în conținutul normei de

incriminare. Astfel, pentru a se reține această infracțiune, trebuie să fie o

subvenție resursa financiară ce se acordă în mod nelegal sau a cărei destinație

nu se urmăreste.

8 ,,Art. 10

Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea

unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau

pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:

[…]

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate,

precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care

urmează să fie rambursate din fonduri publice.”


Or, după cum am arătat, subvențiile guvernamentale sunt uneori

denumite în alte moduri, cum ar fi: subsidii, alocații, prime, compensații sau

transferuri.

O astfel de diferență terminologică, utilizată în legislația românească

care reglementează acordarea fiecărui tip de subvenție, a fost invocată recent,

în dosarul penal nr. 145/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție Secția

de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

Prin rechizitoriul emis în dosarul sus-menționat, s-a dispus, printre

altele, trimiterea în judecată a inculpaților G.I. și SC R. SRL pentru

infracțiunea continuată de participație improprie (în modalitatea instigării) la

infracțiunea de acordare de subvenţii cu încălcarea legii, în scopul obţinerii

pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, faptă

prevăzută în art. 52 alin. (3) cu referire la art. 47 C.pen. raportat la art. 10 lit.

b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (74 acte

materiale), respectiv a inculpatelor SC RC-CF T. SRL și SC R.F. SRL pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la aceea reținută în sarcina inculpaților

G.I. și SC R. SRL. În sarcina SC RC-CF T. SRL s-a reținut că și-a adus

aportul material la toate cele 74 de acte materiale, iar în sarcina SC R.F. SRL,

la 64 dintre cele 74 de acte materiale, având în vedere că relațiile comerciale

cu această societate au început la 1 octombrie 2009.

Pe scurt, s-a relevat în actul de sesizare a instanței că inculpatul G.I.,

împreună cu suspectul C.C., decedat la data de 25 februarie 2015, în calitate

de administrator în fapt și în drept al SC R. SRL și SC RC-CF T. SRL,

respectiv de administrator în fapt al SC R.F. SRL, la diferite intervale de timp,

în perioada 7 ianuarie 2009-20 ianuarie 2015, fie direct, fie prin intermediul

martorei N.M.C., al inculpatului H.F., al suspectului C.Gh.-V. și al numitei

T.G., în numele și în realizarea obiectului de activitate al SC R. SRL parte

în contractele de servicii publice și actele adiționale încheiate cu Ministerul

Transporturilor, în domeniul transportului feroviar public de călători, aprobate

prin hotărâri de guvern , a determinat, cu intenție, în baza unui număr de 74

de cereri și a notelor de fundamentare și justificare a subvențiilor atașate

cererilor, depuse la ministerul sus-menționat, funcționarii publici din cadrul

Ministerului Transporturilor Direcția Economică, care au acționat fără

vinovăție, să acorde subvenții în cuantum total de 236.238.281 lei, cu

încălcarea legii, suma de 236.238.281 lei reprezentând:

A. 64.364.815 lei cheltuieli nejustificate efectuate de către SC R.

SRL prin externalizarea, fără un scop economic cert, a accesului pe

infrastructura feroviară neinteroperabilă prin închirierea infrastructurii pe

societatea SC RC-CF T. SRL și facturarea tarifului de utilizare a

infrastructurii feroviare către SC R. SRL la un nivel maximal, cu mult peste


nivelul costurilor efectiv realizate pe societatea prestatoare, această sumă

reprezentând parte din suma totală de 318.543.220,84 lei bază impozabilă și

74.854.822,69 lei TVA aferent, facturată în perioada 5 ianuarie 2009-31

decembrie 2014 de SC RC-CF T. SRL către SC R. SRL prin 148 facturi.

B. 171.873.466 lei cheltuieli nejustificate efectuate de către SC R.

SRL prin externalizarea, fără un scop economic cert, a serviciilor de închiriere

a materialului rulant pe societatea SC R.F. SRL și facturarea chiriei către SC

R. SRL la un nivel cu mult peste nivelul costurilor efectiv realizate pe

societatea prestatoare, această sumă reprezentând parte din suma totală de

301.995.784,15 lei, din care 244.734.334,24 lei bază impozabilă și

57.261.449,91 lei TVA aferent, facturată în perioada 20 octombrie 2009-2

decembrie 2014 de SC R.F. SRL către SC R. SRL prin 68 facturi. Aceste

cheltuieli au fost preluate din balanțele de verificare în notele de

fundamentare și justificare a subvenților anexate cererilor depuse la

Ministerul Transporturilor, toate acestea în scopul obţinerii de sume de bani

necuvenite pentru sine și suspectul C.C., reprezentate de dividende în

cuantum total de 43.567.934 lei de la SC RC-CF T. SRL, respectiv pentru

altul, reprezentate de dividende în cuantum total de 40.725.720 lei de către

martora B.R. și în cuantum total de 470.400 lei de suspectul C.C. de la SC

R.F. SRL, urmare a maximizării profiturilor, prin transferul de subvenție de la

SC R. SRL.

În continuare vom proceda la prezentarea argumentelor reținute în

Rechizitoriul emis la data de 22 martie 2016 în dosarul penal nr. 145/P/2011,

care au condus organele de urmărire penală la constatarea împrejurării că

indiferent de modificările terminologice ale denumirilor sumelor acordate de

la bugetul de stat în domeniul transportului feroviar public de călători, ceea

ce Ministerul Transporturilor a acordat operatorilor de transport feroviar a

fost SUBVENȚIE.

Deși pe parcursul perioadei 2009-2014, aferentă cadrului procesual,

termenul de subvenție acordată operatorilor de transport feroviar (denumiți în

continuare OTF) din legislație a fost înlocuit cu cel de compensație, ceea ce

s-a acordat de Ministerul Transporturilor inculpatei SC R.SRL a fost

subvenție, iar atât această inculpată, cât și administratorul acesteia, inculpatul

G.I., au fost în cunoștință de cauză, neputând fi primită susținerea contrară din

obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă. Astfel, s-au susținut în mod

eronat de către inculpatul G.I. următoarele:

,,Prin lucrarea întocmită experţii desemnaţi întreţin o confuzie

apărută încă de la începerea urmăririi penale în cauză în ceea ce priveşte

natura juridică a sumelor primite de operatorii de transport feroviar pentru

diferenţele de cost dintre costul real de operare şi sumele realizate cu titlu de


venit din activitatea desfăşurată în sensul în care pe parcursul întregii lucrări

se foloseşte noţiunea ,,subvenţie/compensatie” cu toate că H.G. nr.

2408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat şi/sau de la

bugetele locale a diferenţei dintre tarife şi costuri în transportul feroviar

public de călători, precum şi în toată legislaţia ulterioară, ca de altfel şi în

contractele de servicii publice dintre Ministerul Transporturilor şi operatorii

feroviari se vorbeşte exclusiv despre compensaţie. Singura explicaţie pe care

noi o regăsim în această abordare pleacă de la dorinţa manifestă în însăşi

atitudinea organului de urmărire penală de a ne plasa sub sfera de acţiune a

dispoziţiilor art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 care vorbesc exclusiv despre

subvenţie, nu însă şi despre compensaţie. în acest sens este obligatorie o

clarificare de ordin terminologic pe parcursul întregii expertize în sensul

înlăturării trimiterilor la noţiunea de subvenţie folosită alături de cea de

compensaţie pentru desemnarea sumelor primite de operatorii feroviari de la

bugetul de stat (sublinierea noastră M. Drăgulescu).

În acest sens anexăm prezentei studiul ştiinţific realizat de către SCA

D.&B., societate afiliata la PWC în Romania, privind analiza și

interpretarea noţiunii de „compensaţie” în lumina reglementărilor specifice

din domeniul transportului feroviar și corelarea acestei noţiuni cu prevederile

art. 10 lit. c) din Legea 78/2000, precum și cu prevederile specifice

ajutoarelor de stat (sublinierea noastră M. Drăgulescu).”

Analizând obiecțiunea sus-menționată privind existența unei confuzii

între noțiunea de ,,subvenție” și aceea de ,,compensație” (în care s-ar afla atât

organul de urmărire penală, cât și experții numiți, care folosesc sintagma

,,subvenție/compensație”), în condițiile în care potrivit studiului științific

realizat de către SCA D.&B., la solicitarea SCA G., C. și Asociații, apărători

aleși ai inculpatului G.I., privind analiza și interpretarea noţiunii de

„compensaţie”, în lumina reglementărilor specifice din domeniul transportului

feroviar și corelarea acestei noţiuni cu prevederile art. 10 lit. c) din Legea

78/2000, precum și cu prevederile specifice ajutoarelor de stat:

atragerea răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută în art. 10

lit. c) din Legea nr. 78/2000 este aplicabilă exclusiv în cazul subvențiilor, nu

și în cazul compensațiilor, cele două noțiuni având un caracter juridic diferit,

astfel încât compensația se acordă în schimbul îndeplinirii unui serviciu

public conform Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului

European și al Consiliului privind serviciile publice de transport feroviar şi

rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 şi nr.

1107/70 ale Consiliului9, în timp ce subvenția are un rol stimulativ;

9 Disponibil pe site-ul http://www.renascc.eu/documente/Cap%205%20-%2003%20-

%20Regulamentul%201370%20din%202007_580ro.pdf (accesat la 7 mai 2018).


sancțiunea care intervine în cazul SC R. SRL pentru nerespectarea

contractului cu Ministerul Transporturilor având ca obiect prestarea

serviciului de transport feroviar public de călători este răspunderea

contractuală, aceasta constând în repararea prejudiciului cauzat, iar nu una

penală,

constatăm că aceasta este neîntemeiată din considerentele ce vor fi

expuse mai jos.

Astfel, se impune a se menționa încă de la începutul analizei acestei

obiecțiuni că nu suntem în prezența niciunei confuzii în acele situații în care

organul de urmărire penală și/sau experții numiți folosesc sintagma

,,subvenție/compensație”, în loc de ,,subvenție” sau ,,compensație”. Aceasta

întrucât perioada ce face obiectul cercetărilor în dosarul penal sus-menționat

a fost 2008-semestrul I 2015, limitată prin Ordonanța din 23 februarie 2018 la

perioada 2009-ianuarie 2015, iar în:

Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004 privind Metodologia de

acordare de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a diferenței dintre

tarife și costuri în transportul feroviar public de călători10, act normativ în

vigoare începând cu 1 ianarie 2005, pe tot intervalul precizat,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998,

în forma acestora înainte de modificările legislative intervenite în

cazul primului act normativ prin Hotărârea Guvernului nr. 33/2013, iar în

cazul celui de-al doilea prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2012,

se menționau termenele de ,,subvenție” și ,,plata serviciilor publice sociale

pentru transportul feroviar de călători”, pe când în cele intervenite după aceste

modificări se menționau termenele de ,,compensație”.

Deși natura juridică a sumelor acordate de la bugetul de stat pentru

prestarea de către OTF a serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar

public de călători a rămas aceeași pe întreaga durată ce face obiectul

cercetărilor în prezentul dosar, după cum se va arăta și mai jos, s-a optat

pentru folosirea, în cadrul dispozitivului ordonanței prin care s-a dispus

efectuarea raportului de expertiză, a sintagmei ,,subventie/compensație”, care

a fost preluată de experții numiți în conținutul raportului de expertiză, nefiind

atributul acestora în a stabili în ce măsură sumele acordate de la bugetul de

stat operatorului SC R. SRL reprezintă sau nu ,,subvenții” în accepțiunea art.

10 lit. b) și/sau art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ci atributul organelor

judiciare.

Cele două constatări principale ale studiului științific realizat de către

SCA D.&B., atașat obiecțiunilor, expuse mai sus, privind în esență

10 În prezent, abrogată.


neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. c)

din Legea nr. 78/2000, pe motiv că de la bugetul de stat, pe întreaga perioadă

de referință ce face obiectul cercetărilor, s-a acordat o compensație, iar nu o

subvenție (cum cere textul normei de incriminare), eventualele încălcări ale

legii putând atrage doar o răspundere contractuală, sunt neîntemeiate.

Astfel, în mod eronat se consideră că încălcarea unor prevederi

contractuale, cum este și cazul contractelor încheiate de SC R. SRL cu

Ministerul Transporturilor, atrage răspunderea contractuală cu excluderea

celei penale, în condițiile în care în practica judiciară sunt nenumărate

situațiile în care pentru încălcarea unor prevederi contractuale poate fi atrasă

răspunderea penală (de exemplu, înșelăciunea, infracțiunile la regimul

fondurilor europene).

Împrejurarea că pentru cuantificarea întinderii pagubei cauzate

persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni, în acele situații în

care sunt încheiate și contracte bilaterale, se iau în calcul și anumite prevederi

contractuale care fac referire la răspunderea contractuală și întinderea

acesteia, cum este cazul contractelor încheiate între AFIR/APIA și solicitantul

fondurilor europene sau între două societăți ori între o unitate bancară și o

persoană fizică împrumutată, nu este de natură a conduce la concluzia că

aplicabilitatea unor astfel de prevederi contractuale ar înlătura răspunderea

penală, deși sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii

analizate.

În ceea ce privește susținerea că sumele de bani primite de la bugetul

de stat în domeniul transportului feroviar public de călători reprezintă o

compensație, iar nu o subvenție, arătând în motivare și că, potrivit

considerentelor expuse în cauza A.11, compensația nu reprezintă un ajutor de

stat, subliniem că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, chiar în tabelul inserat la p. 6-7 din studiul științific realizat de

către SCA D.&B. sunt redate câteva dintre modificările intervenite în textul

Hotărârii Guvernului nr. 2408/2004 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

12/1998. Din analiza comparată a textului celor două acte normative, atât în

forma anterioră modificărilor legislative, cât și în cea ulterioară, constatăm

că, în fapt, fie că folosește termenul de ,,subvenție”, fie cel de ,,compensație”,

ceea ce acordă statul român de la bugetul de stat este o sumă de bani

reprezentând diferența dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar

public de călători și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de

profit între 3% și 5%, iar după modificarea din 2012, de maximum 3%. Deci,

introducerea în cadrul legal care reglementează acest domeniu al

11 Este vorba de cauza C-280/00 A. T. GmbH şi R. M. contra N. A. GmbH, Hotărârea

Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24 iulie 2003.


subvenționării de la bugetul de stat a serviciilor publice, ce se efectuează de

către OTF în domeniul transportului feroviar public de călători, a termenului

de ,,compensație” în loc de cel de ,,subvenție” (folosit anterior) nu a schimbat

deloc natura juridică a acestor sume acordate.

De altfel, atât din conținutul cererilor de acordare a acestor sume

depuse de SC R. SRL, în perioada de referință, din care unele semnate din

partea acesteia chiar de către inculpatul G.I., cât și din cel al cererilor

adresate de Ministerul Transporturilor – Direcția Economică și

Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru deschiderea

creditelor bugetare necesare efectuării plăților solicitate de OTF-uri rezultă

că atât anterior modificărilor legislative, cât și ulterior acestora, ceea ce se

solicita de către OTF era subvenționarea serviciilor de transport public de

călători, iar ceea ce se acorda era SUBVENȚIE.

Exemplificativ, vom reda, în continuare, câteva pasaje din conținutul

cererilor depuse de către inculpata SC R. SRL pentru acordarea subvenției,

respectiv din cel al cererilor adresate de Ministerul Transporturilor – Direcția

Economică și Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru

deschiderea creditelor bugetare, cu accent pe cele întocmite ulterior

modificărilor legislative:

cererea SC R. SRL nr. 97/2014, semnată de către G.I., în calitate de

administrator, ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de transport public de

călători…”;



călători…”;


administrator pentru C.C., ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de

transport public de călători…”;


administrator, ,,…depunem anexat Nota de fundamentare și justificare a

subvențiilor primite de transport public de călători…”;

cererea SC R. SRL nr. 12/2015, semnată de către T.G., în calitate de


călători…”;

cererea Ministerului Transporturilor – Direcția Economică și


creditelor bugetare nr. 25/335/2011 plus fundamentare pentru plăți

preliminate aferente lunii pentru care se solicit deschiderea ,,titlul IV (40)

subvenții … suma de 42.028.110 lei reprezintă subvenții pentru susținerea

transportului feroviar public de călători efectuat în cadrul pachetului minim


social ca diferență între tarife și costuri în transportul feroviar public de

călători … cererea de deschidere credite nr. … la Cap. 84.01 Transporturi”;

cererea Ministerului Transporturilor – Direcția Economică și


creditelor bugetare nr. 695/2014 plus fundamentare pentru plăți preliminate

aferente lunii pentru care se solicit deschiderea ,,titlul IV (40) subvenții …

suma de 98.293.900 lei reprezintă subvenții pentru susținerea transportului

feroviar public de călători efectuat în cadrul pachetului minim social ca

diferență între tarife și costuri în transportul feroviar public de călători …

cererea de deschidere credite nr. … la Cap. 84.01 Transporturi”.

Din documentele sus-menționate rezultă că atât înainte, cât și după

modificările legislative învederate în obiecțiunile analizate s-a acordat de

către statul român de la buget subvenție, sume repartizate la Cap. 84.01

Transporturi titlul IV (40) subvenții. Astfel, o simplă modificare a noțiunii

folosită de către legiuitor, în cadrul unor texte de lege cu caracter extrapenal,

în speță Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, din ,,subvenție” în

,,compensație”, nu poate aduce atingere naturii juridice a sumelor acordate,

atât timp cât, în fapt, acestea au reprezentat atât înainte, cât și după

modificarea denumirii noțiunii același lucru, și anume o diferență între tarife

și costuri în transportul feroviar public de călători.

Așadar,

potrivit art. 5 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, în

forma anterioară modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr.

33/2013, ,,diferenţa dintre valoarea costului mediu pentru un tren-km şi

valoarea venitului mediu pentru un tren-km din pachetul minim social, la care

se adaugă cota de profit în limitele stabilite de lege, devine baza de evaluare

a subvenţiei propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul

minim social”;

conform art. 5 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, în

forma după modificarea intervenită prin Hotărârea Guvernului nr. 33/2013,

,,diferenţa dintre costurile de operare şi veniturile înregistrate de operatorii

de transport feroviar la care se adaugă cota de profit în limitele prevederilor

art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, devine baza de evaluare a

compensaţiei propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul

minim social, care include valoarea compensaţiei calculate pentru mia de

călători-km pe ranguri de tren şi valoarea compensaţiei calculate pe tren-km

pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de

servicii publice sau actul adiţional la contractul de servicii publice, în

condiţiile legii”.


În raportul de expertiză contabilă, la pag. 13-15 sunt prezentați, sub

formă de tabel, indicatorii în funcție de care a fost acordată subvenția pe

întreaga perioadă 2008-2015.

Curtea Constituțională a României a respins în mai multe rânduri

excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 10 lit. b) și c) din Legea

nr. 78/2000, începând cu anul 2005, prin care s-a invocat inclusiv lipsa de

previzibilitate a textului normei de incriminare.

Printre altele, Curtea Constituțională a României a constatat:

Infracțiunile prevăzute în art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 sunt norme

juridice penale complete (unitare), în structura acestora putând fi identificată

atât dispoziția, cât și sancțiunea. Astfel, analiza existenței infracțiunii în

formă consumată ori în aceea tentată nu presupune coroborarea acestor

norme cu alte dispoziții de drept penal prin care sunt reglementate variantele

tip ale acestor infracțiuni12.

Susținerile din studiul științific în sensul că ,,diferenţa între subvenţie

şi compensaţie constă în faptul că, în timp ce prima este acordată pentru

stimularea unui operator economic, prin beneficii financiare sau de altă

natură, directe sau indirecte, în legătură cu o activitate economică

desfăşurată pe o piaţă concurenţială, cea de-a doua se acordă în vederea

remunerării unei obligaţii de serviciu public prestat de către beneficiar sau în

legătură cu perioada respectivă” nu sunt de natură să modifice constatările

anterior formulate.

Subvențiile reprezintă resurse financiare nerambursabile primite de

către o entitate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre care și

destinația lor13.

Din modalitatea de reglementare a subvenției în actele normative

invocate, inclusiv din reglementările care au impus plafonarea subvenției la

un anumit procent (de pildă, 85%) din cuantumul veniturilor, rezultă că

această subvenție care reprezintă diferenţa dintre costurile de operare şi

veniturile înregistrate de către OTF, la care se adaugă cota de profit în limitele

prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 (astfel

cum această cotă de profit a fost modificată în timp), se încadrează în

categoria subvențiilor aferente veniturilor. Efectelor sociale ale modificărilor

economice de structură care au determinat statul român să acorde subvenții

vizează pe cele determinate de scăderea constantă după anul 1990 a numărului

de călători pe calea ferată, fapt care a condus la o scădere a ponderii

veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor de operare a Căilor Ferate

12 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 458/2017, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017. 13 Cu privire la subvenții, a se vedea pct. 2 din prezentul articol.


Române, iar ulterior și a OTF privați, odată cu apariția acestora. Astfel, pentru

păstrarea unui preț redus al biletelor/legitimațiilor de călătorie, s-a optat

pentru acordarea acestui ajutor bănesc, care să acopere diferența dintre

costurile de operare şi veniturile înregistrate de către OTF, la care să se

adauge și o cotă de profit, realizarea de profit intrând de altfel în scopul

oricărei persoane juridice cu scop lucrativ.

Împrejurarea că Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului

European și al Consiliului, potrivit art. 1 alin. (1) paragr. 2, ,,stabileşte

condiţiile în care autorităţile competente, atunci când impun sau contractează

obligaţii de serviciu public, compensează operatorii de servicii publice pentru

costurile suportate şi/sau acordă drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii

obligaţiilor de serviciu public”, că folosește noțiunea de

compensare/compensație, iar nu aceea de subvenționare/subvenție, și că

noțiunea de compensare/compensație a fost preluată și în ordinea juridică

internă în domeniul transportului feroviar public de călători nu este de natură

a conduce la concluzia că sumele acordate de la bugetul de stat, începând cu

2013, nu reprezintă o subvenție, în accepțiunea art. 10 lit. b) și c) din Legea

nr. 78/2000.

După cum s-a expus pe larg anterior, atât înainte de modificările

legislative din anul 2012, respectiv 2013, sub aspectul schimbării denumirii

noțiunii folosite, cât și ulterior acestor modificări, ceea ce s-a acordat de la

bugetul de stat a fost SUBVENȚIE. Natura juridică a sumelor acordate ca

diferență dintre costurile de operare şi veniturile înregistrate de către OTF, la

care se adaugă și o cotă de profit, a rămas aceeași.

Or, chiar din textul Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al

Parlamentului European și al Consiliului și din anexa la acesta rezultă că, deși

se folosește noțiunea de compensație, iar nu de subvenție, în fapt, scopul

acordării acestei compensații este același, și anume să ofere un ajutor

operatorilor de servicii publice pentru costurile suportate. În acest sens, vom

reda, cu titlu exemplificativ, câteva pasaje din regulamentul sus-menționat și

din anexa la acesta: ,,compensează operatorii de servicii publice pentru

costurile suportate … compensaţia nu poate depăşi o sumă care corespunde

efectului financiar net echivalent cu totalitatea efectelor, pozitive sau

negative, ale conformării cu obligaţia de serviciu public asupra costurilor şi

veniturilor operatorului de serviciu public … costurile serviciului public

trebuie să fie echilibrate pe baza veniturilor din exploatare şi a plăţilor din

partea autorităţilor publice, fără nicio posibilitate de transfer de venituri

către un alt sector de activitate a operatorului de serviciu public (sublinierea

noastră M. Drăgulescu)”.


Totodată, chiar la pct. 5 din anexa la regulamentul menționat anterior,

anticipând că se pot primi subvenții încrucișate, deci din mai multe surse, se

arată calea de urmat în situația în care OTF-ul nu execută doar transport de

călători, adică să primească subvenții pentru diverse activități: ,,pentru a spori

transparenţa şi a evita subvenţiile încrucişate, în cazul în care un operator de

serviciu public nu exploatează doar servicii compensate care fac obiectul

unor obligaţii de serviciu public de transport, ci se implică şi în alte activităţi,

conturile aferente serviciilor publice sus-menţionate trebuie separate, astfel

încât să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: (…) (sublinierea

noastră M. Drăgulescu)”.

Or, în cauza A., invocată în studiul științific realizat de către SCA

D.&B., privind „Regulamentul (CEE) nr. 1191/69 – Exploatarea unor servicii

regulate de transport urban, suburban şi regional – Subvenţii

publice – Noţiunea de ajutor de stat – Compensaţie reprezentând

contravaloarea unor obligaţii de serviciu public”, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene nu susține că nu reprezintă o subvenție publică compensația ce se

acordă în acea cauză.

În fapt, Regulamentul (CEE) nr. 1191/69, analizat în cauza A., a fost

abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și

al Consiliului. Făcând abstracție de faptul că regulamentul analizat în cauza A.

a fost abrogat în anul 2007, deci anterior perioadei ce face obiectul dosarului

penal nr. 145/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție Secția de

combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, de modificările

aduse de textul noului regulament (nr. 1370/2007), care l-a înlocuit, cât și de

anumite diferențe între obiectul cauzei deduse analizei Curții de Justiție a

Uniunii Europene și cel al dosarului sus-menționat, vom evalua pe fond

concluzia principală pe care o trage această Curte, și anume (astfel cum am

mai arătat) că nu reprezintă o subvenție publică compensația ce se acorda în

aceea cauză.

Astfel, la pct. 2 din dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii

Europene s-a statuat: ,,Condiţia de aplicare a articolului 92 alineatul (1) din

Tratatul CE [devenit, după modificare, articolul 87 alineatul (1) din Tratatul

CE] conform căreia ajutorul trebuie să fie de natură să afecteze schimburile

comerciale dintre statele membre, nu depinde de natura locală sau regională

a serviciilor de transport furnizate sau de importanţa domeniului de activitate

în cauză. Cu toate acestea, subvenţiile publice, care au ca scop să permită

prestarea serviciilor regulate de transport urban, suburban sau regional, nu

intră sub incidenţa acestei dispoziţii, în măsura în care astfel de subvenţii

trebuie să fie considerate ca fiind o compensaţie reprezentând

contravaloarea serviciilor prestate de întreprinderile beneficiare, în scopul


executării obligaţiilor de serviciu public. În scopul aplicării acestui criteriu,

instanţa naţională are obligaţia de a verifica îndeplinirea următoarelor

condiţii: – în primul rând, întreprinderea beneficiară a fost însărcinată

efectiv cu executarea obligaţiilor de serviciu public şi aceste obligaţii au fost

clar definite; – în al doilea rând, parametrii pe baza cărora este calculată

compensaţia au fost stabiliţi în prealabil în mod obiectiv şi transparent; – în

al treilea rând, compensaţia nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru

acoperirea integrală sau parţială a costurilor implicate de executarea

obligaţiilor de serviciu public, luând în considerare veniturile rezultate şi un

profit rezonabil pentru executarea acestor obligaţii; – în al patrulea rând, în

cazul în care întreprinderea însărcinată cu executarea unor obligaţii de

serviciu public nu este selectată pe baza unei proceduri de achiziţii publice,

nivelul compensaţiei necesare a fost stabilit pe baza unei analize a costurilor

pe care o întreprindere obişnuită, bine gestionată şi dotată corespunzător cu

mijloace de transport, astfel încât să poată îndeplini condiţiile necesare

pentru serviciul public, le-ar fi suportat pentru executarea acestor obligaţii,

ţinând seama de veniturile rezultate şi de un profit rezonabil pentru

executarea acestor obligaţii (sublinierea noastră M. Drăgulescu)”.

Analizând toate datele din dosarul cauzei (nr. 145/P/2011 al Direcției

Naționale Anticorupție Secția de combatere a infracțiunilor asimilate

infracțiunilor de corupție) privind mecanismul de stabilire și de acordare a

subvenției în domeniul transportului feroviar public de călători,

concluzionăm că acele compensații reprezentând contravaloarea serviciilor

prestate de către întreprinderile beneficiare, în scopul executării obligaţiilor

de serviciu public, reprezintă subvenții publice, fiind întrunite toate condițiile

enunțate mai sus.

Interpretarea trunchiată care se dă anumitor texte legale în obiecțiunile

formulate de către inculpați, fie din legislația internă, fie din cea europeană,

urmărește un singur scop: de a înlătura eventuala răspundere penală a

persoanelor cercetate.

INSTIGAREA PUBLICĂ LA SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI DE

TERORISM ȘI LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN PRACTICA

CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

dr. Remus JURJ-TUDORAN

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

ABSTRACT

The present study examines the freedom of expression in the

practice of the European Court of Human Rights, with reference

to terrorist offenses, with the specific right to expression of the

journalist, emphasizing the role of investigative journalism by

attracting, in principle, a level particularly high protection, both

against requests for disclosure of sources and against the

challenges of slanderous processes. At the same time, it is stressed

that investigative journalism can interfere with sensitive,

classified materials that affect national and international security,

which implies a high degree of professionalism and

accountability.

Last but not least, media experts have special responsibilities

when addressing the issue of terrorism and have to take care of

the judgments they make. The spread of public terror depends to

a large extent on the images and messages transmitted through

media reports. Even with objective reporting, this result may be

inevitable, and sensational reporting can contribute to the goals of

terrorists. People working in the media should be aware that

terrorists are trying to use their channels to reach the widest

possible audience and to have the strongest possible impact on the

public.

Key words: terrorism, freedom of expression, investigative

journalism.

e-mail: [email protected].

36 Remus Jurj-Tudoran

1. Aspecte introductive privind infracțiunea de instigare publică

la săvârșirea unei infracțiuni de terorism Conform art. 332 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi

combaterea terorismului1, constituie infracțiune de instigare publică la

săvârșirea unei infracțiuni de terorism următoarele fapte:

îndemnarea publicului, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace,

să săvârşească infracţiuni prevăzute de prezenta lege;

promovarea unui mesaj prin propagandă săvârşită prin orice

mijloace, în public, cu intenţia de a instiga la săvârşirea uneia dintre

următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr. 535/2004, indiferent dacă

mesajul susţine sau nu în mod direct terorismul ori dacă au fost săvârşite sau

nu respectivele infracţiuni:

− omorul, omorul calificat sau vătămarea corporală;

− ameninţarea sau lipsirea de libertate;

− distrugerea;

− comunicarea de informaţii false, care pune în pericol siguranţa

zborului sau navigaţiei unei nave ori aeronave;

− săvârşirea, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme sau al unei

substanţe, a unui act de violenţă împotriva unei persoane aflate într-un

aeroport civil, dacă fapta a pus în pericol siguranţa şi securitatea în acest

aeroport, precum şi săvârşirea oricărui act de violenţă fizică ori psihică

asupra unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în

pregătire de zbor ori asupra personalului navigant al acesteia;

− distrugerea sau deteriorarea gravă, cu ajutorul unui dispozitiv, al

unei arme ori al unei substanţe, a instalaţiilor unui aeroport civil sau a unei

aeronave în serviciu ori care nu este în serviciu, dar se află pe un aeroport sau

cauzarea de deteriorări care fac aeronava indisponibilă de zbor ori care sunt

de natură să îi pună în pericol siguranţa în zbor, precum şi întreruperea

serviciilor de aeroport, dacă fapta compromite sau este de natură a

compromite siguranţa şi securitatea în acel aeroport;

− distrugerea sau deteriorarea instalaţiilor ori a serviciilor de navigaţie

aeriană sau perturbarea funcţionării acestora, dacă fapta a pus în pericol

siguranţa zborului;

− plasarea pe o aeronavă civilă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv

sau a unei substanţe capabil/capabile să distrugă acea aeronavă ori să îi

producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau care sunt de natură să

pericliteze siguranţa acesteia în zbor;

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161 din 8 decembrie

2004, cu modificările și completările ulterioare.

Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 37

− preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum şi

exercitarea fără drept a controlului asupra acesteia;

− luarea în stăpânire a unei nave ori a unei platforme fixe sau

exercitarea controlului asupra acesteia, prin violenţă ori ameninţare;

− comiterea de violenţe asupra unei persoane aflate la bordul unei

nave ori al unei platforme fixe, dacă acest act este de natură să pericliteze

siguranţa navei ori a platformei fixe;

− distrugerea unei platforme fixe ori a unei nave sau cauzarea de

daune platformei fixe ori încărcăturii unei nave, de natură să pericliteze

siguranţa platformei sau a navigaţiei navei;

− plasarea pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice mijloc, a unui

dispozitiv ori a unei substanţe apt/apte să le distrugă sau care să cauzeze

platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură

să pericliteze siguranţa platformei ori a navigaţiei navei;

− distrugerea sau avarierea în mod grav a platformei fixe ori a

instalaţiilor sau serviciilor de navigaţie ori producerea de grave perturbaţii în

funcţionare, dacă unul dintre aceste acte este de natură să pericliteze

siguranţa platformei fixe sau a navigaţiei unei nave;

− nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, a regimului

materialelor nucleare şi al altor materii radioactive, precum şi nerespectarea

regimului materiilor explozive;

− atentatul care pune în pericol securitatea naţională, atentatul contra

unei colectivităţi şi actele de diversiune;

− fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată

electronice şi infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor

informatice;

− preluarea fără drept a mijloacelor de transport colective de pasageri

sau de mărfuri;

− producerea, dobândirea, deţinerea, transportul, furnizarea sau

transferarea către alte persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau

biologice, dispozitive explozive de orice fel, precum şi cercetarea în domeniu

ori dezvoltarea de asemenea arme sau dispozitive;

− introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în

apă de produse, substanţe, materiale de orice fel, microorganisme sau toxine

de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul

înconjurător ori în scopul provocării de incendii, inundaţii sau explozii care

au drept efect punerea în pericol a vieţilor umane;

− perturbarea ori întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau

orice altă resursă naturală fundamentală, care au drept efect punerea în

pericol a vieţilor umane;


− procurarea, deţinerea, confecţionarea, fabricarea, transportul sau

furnizarea de produse ori tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare

ori de substanţe explozive sau inflamabile, în scopul producerii de mijloace

distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum şi a substanţelor

chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol

sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul;

− instruirea sau pregătirea unei persoane privind folosirea ori

fabricarea armelor de foc, muniţiilor, explozivelor, dispozitivelor explozive

de orice fel, armelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, inclusiv a

oricăror echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă

cu folosirea substanţelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare;

− participarea la instruirea sau pregătirea în vederea folosirii

mijloacelor distructive, substanţelor toxice ori periculoase, armelor de foc,

dispozitivelor explozive de orice fel, muniţiilor, explozivilor, armelor

chimice, biologice, radiologice sau nucleare, în scopul comiterii unui act de

terorism.

Prin Convenția din 16 mai 2005 a Consiliului Europei privind

prevenirea terorismului2 (în continuare Convenția), s-a incriminat pentru

prima dată într-un document internațional, în art. 5 fapta de ,,Provocarea

publică de a comite o infracţiune de terorism”.

În sensul Convenţiei, provocarea publică de a comite o infracţiune

de terorism înseamnă distribuirea sau punerea la dispoziţie în alt mod a unui

mesaj către public, cu intenţia de a instiga la comiterea unei infracţiuni de

terorism, dacă acest comportament, direct sau indirect, creează un pericol ca

una sau mai multe dintre aceste infracţiuni să fie comise.

Fiecare parte adoptă măsurile necesare pentru a prevedea ca

infracţiune, conform dreptului său intern, provocarea la comiterea unei

infracţiuni de terorism, aşa cum a fost definită la paragraful 1, atunci când a

fost comisă cu intenţie.

Ulterior, în același an, prin Rezoluția 1624 (2005) a Consiliului de

Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare O.N.U.)3,

se condamnă în termenii cei mai duri, incitarea la acte teroriste, repudierea

încercărilor de justificare sau glorificare (apologie) a actelor teroriste și se

invită toate statele să adopte măsurile care ar putea fi necesare și adecvate și

2 Ratificată de România prin Legea nr. 411/2006 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 949 din 24 noiembrie 2006). 3 Rezoluția 1624 (2005) adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la cea de-a

5261-a reuniune a acestuia 14 septembrie 2005, publicată pe site-ul oficial https://documents-

dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/510/52/PDF/N0551052.pdf?OpenElement (accesat la

28 octombrie 2017).


în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional,

respectiv:

(a) interzicerea prin lege a instigării la comiterea unui act sau unor

acte teroriste;

(b) prevenirea unui astfel de comportament;

(c) interdicția de a adăposti orice persoană cu privire la care există

dovezi și informații relevante care atestă că a fost vinovată de un astfel de

comportament.

În legislația din România, în categoria infracțiunilor care aduc

atingere unor relații privind conviețuirea socială, în art. 324 din vechiul Cod

penal4, sub denumirea marginală de ,,Instigarea publică şi apologia

infracţiunilor”, erau incriminate faptele de instigare la comiterea actelor și

faptelor care intrau în elementul constitutiv al oricărei infracțiuni, deci

inclusiv la comiterea actelor teroriste, cu precizarea că infracțiunea de

terorism a fost încriminată mai târziu, în anul 2001.

În noul Cod penal, infracțiunea a fost preluată în art. 3685, sub

denumirea marginală de ,,Instigarea publică”, având același conținut

4 ,,Art. 324. Instigarea publică şi apologia infracţiunilor

Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu

respecta legile, ori de a săvârşi fapte ce constituie infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de

la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la

săvârşirea căreia s-a instigat.

Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public care

îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori de către o persoană dintre

cele prevăzute în art. 160, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, fără a se putea

depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.

Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat,

pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Purtarea în public a unei uniforme, embleme, insigne sau altor asemenea semne

distinctive neautorizate, în scopurile arătate în alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 3

luni la 3 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează lăudarea în public a celor care au săvârşit

infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia.” 5 ,,Art. 368. Instigarea publică

(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să

săvârşească infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără

a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a

instigat.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public, pedeapsa

este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea

depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.

(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a

instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.”


constitutiv ca și cel al infracțiunii reglementate de art. 332 din Legea nr.

535/2004, această din urmă reglementare6 particularizând infracțiunile la care

se instigă public, și anume infracțiunile de terorism, cele legate de un grup

terorist și cele legate de activități teroriste.

Se observă că, spre deosebire de celelalte infracțiuni din Legea nr.

535/2004, care au un corespondent în Codul penal și care sunt pedepsite prin

majorarea maximului pedepsei, infracțiunea de instigarea publică la

săvârșirea unei infracțiuni de terorism prevăzută în alin. (1) nu are asemenea

prevederi, maximul pedepsei fiind exact același ca și în cazul infracțiunii de

instigare publică prevăzută în Codul penal.

2. Libertatea de exprimare în practica Curții Europene a

Drepturilor Omului cu referire la infracțiuni de terorism

În art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția europeană), se

garantează că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept

include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii

ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune,

cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

Totodată, în același articol, se prevede că exercitarea acestor libertăţi

ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,

condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate

democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,

integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea

infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor

altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a

garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene7, în art. 11,

garantează libertatea de exprimare și de informare, prevăzând că: ,,Orice

persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau

idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate”.

6 Articolul 332 a fost introdus prin pct. 4 al art. 159, Titlul II din Legea nr. 187 din 24

octombrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12

noiembrie 2012). 7 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26 octombrie 2012

[a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012P/

TXT&from=RO (accesat la 15 mai 2018)].


Drepturile calificate pot fi interzise numai în cazul în care au fost

îndeplinite încercările de legalitate, necesitate, proporționalitate și

nediscriminare8.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare

C.E.D.O. sau Curtea) a constatat9 că libertatea dezbaterii politice nu este, fără

îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor

condiții de ,,restricții” sau ,,sancțiuni”, dar C.E.D.O. trebuie să se pronunțe

definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea

de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.

Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul

decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem

democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei

examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a

presei și a opiniei publice10.

Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în

contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat că o amendă moderată

pentru complicitate la apologia terorismului, care a fost aplicată autorului

unei caricaturi însoțite de un titlu provocator cu privire la atacul asupra

World Trade Center din 2001, nu a fost considerată o încălcare a drepturilor

autorului, întemeiată pe art. 10 din Convenție. În acea cauză, C.E.D.O. a

admis că, având în vedere momentul publicării, la numai două zile după atac,

autorul trebuie să fi fost conștient de impactul pe care cel mai probabil urma

să îl aibă11.

În fapt, la data de 11 septembrie 2001, ziua atacului asupra turnurilor

gemene ale World Trade Center, reclamantul, un caricaturist (cartoonist), a

prezentat echipei de redacție a unui săptămânalul basc un desen reprezentând

atacul, cu o legendă care a parodiat sloganul publicitar al unei mărci celebre:

8 A se vedea OSCE – Seminar on Islamist Extremist Activities on the Internet

,,Protecting Human Rights while Combating the Use of the Internet for Terrorist Purposes”

2006 [site-ul https://www.osce.org/odihr/19790 (accesat la 15 mai 2018)]. 9 C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei nr. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002,

paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 15 aprilie 2018)]. C.E.D.O.

a observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se

bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor,

în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această

regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a

adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația

creată. 10 Ibidem. 11 C.E.D.O., cauza L. contra Franței nr. 36109/03, Hotărârea din 02 octombrie 2008,

§§ 36-48, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-

terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).


,,Toți am visat ... Hamas a făcut-o”. Desenul a fost publicat în ziar pe data de

13 septembrie 2001. În urma plângerii prefectului, procurorul a introdus o

acțiune în instanța penală împotriva reclamantului și directorului ziarului, sub

acuzația de apologie a terorismului și, respectiv, complicitate la această

infracțiune.

În ediția următoare a ziarului a fost dedicată o pagină completă

extraselor din scrisorile și e-mailurile care au fost primite la redacție, ca

reacție la desene și pentru a sprijini directorul publicației, care a explicat

motivele publicării desenului. Curtea penală i-a condamnat pe reclamant și pe

directorul și i-a obligat să plătească o amendă de 1.500 EUR fiecare. Instanța

a constatat că, prin prezentarea explicită a distrugerii tragice și violente a

turnurilor gemene la data de 11 septembrie 2001 și trimiterea făcută în

legendă, la un vis împlinit, o acțiune criminală a fost prezentată ca fiind

fascinantă12, prin urmare ziarul a fost condamnat pentru terorism.

C.E.D.O. a considerat că desenul a dobândit o semnificație deosebită

în circumstanțele cauzei, așa cum trebuia să fi realizat și reclamantul.

Caricatura a fost publicată la două zile după atacuri, fără precauții în ceea ce

privește exprimarea, într-un moment în care întreaga lume era încă în stare de

șoc. Momentul publicării trebuia să conducă la creșterea responsabilității

reclamantului. În plus, impactul unui astfel de mesaj într-o regiune sensibilă

din punct de vedere politic nu trebuia să fie trecut cu vederea; publicarea

desenului provocase o reacție care ar fi putut conduce la violență și ar fi

sugerat că putea afecta ordinea publică în regiune.

În cauza sus-menționată, C.E.D.O. a considerat că prin publicarea

desenului, reclamantul și-a exprimat sprijinul moral și solidaritatea cu aceia

despre care se presupunea că sunt făptuitorii atacurilor, a demonstrat

aprobarea violenței și a subminat demnitatea victimelor.

De asemenea, în aceeași speță, C.E.D.O. a considerat că provocarea

nu trebuie neapărat să determine o reacție pentru a constitui o infracțiune. În

timp ce în cazul reclamantului, deși provocarea a luat forma de satiră,

caracteristicile intrinseci ale exagerării și distorsionării adevărului aveau să

provoace agitație și oricine se bazează pe libertatea de exprimare își asumă

îndatoriri și responsabilități.

12 În traducerea în limba engleză se folosește cuvântul ,,glamour” = calitatea de

fascinant, atrăgător, sau atragerea, mai ales printr-o combinație de farmec și frumusețe [a se

vedea site-ul http://www.dictionary.com/browse/glamor (accesat la 14 aprilie 2018)].

Conform dexonline, acest cuvânt nu se regăsește în limba română.


Într-o altă cauză13, C.E.D.O. nu a constatat o încălcare a art. 10 din

Convenția europeană în situația în care condamnarea la închisoare a fostului

primar al unui oraș din sud-estul Turciei a avut loc pentru faptul că acesta a

spus în timpul unui interviu: ,,Susțin mișcarea de eliberare națională a PKK;

pe de altă parte, eu nu sunt în favoarea masacrelor. Oricine poate face

greșeli și PKK ucide femeile și copiii din greșeală”.

Subliniind importanța discursului politic, C.E.D.O. a constatat într-un

alt caz14 că un articol scris de un lider sindical, în care a descris operațiunile

militare turcești din sud-est ca ,,terorism de stat”, ,,genocid” și ,,masacre

sângeroase” și a cerut reacții din partea forțelor democratice ale națiunii, în

ciuda virulenței sale, nu încurajează recurgerea la violență, rezistență armată

sau insurecție și, prin urmare, s-a încălcat art. 10 din Convenția europeană.

De asemenea, într-un alt caz15, C.E.D.O. a hotărât că o condamnare

pentru publicarea unei cărți cu titlul ,,Diseminând propaganda, subminând

indivizibilitatea națiunii" încalcă dreptul la libertatea de exprimare, motivând

că această carte, în ciuda unor pasaje acerbe care pictează extrem de negativ

populația de origine turcă, nu a constituit o incitare la violență, rezistență

armată sau revoltă. Publicarea acestor declarații într-o carte, în loc de

mass-media, și severitatea pedepsei impuse reclamantului au fost luate, de

asemenea, în considerare de către Curte.

În același sens, C.E.D.O.16 a considerat că expresia poetică (prin

definiție adresată unui public mic, spre deosebire de alte mijloace de

informare în masă) a avut un impact limitat asupra securității naționale,

ordinii publice sau integrității teritoriale, în ciuda unor voci care solicită

violență, cu tonuri destul de agresive.

În cauza I.17, C.E.D.O. a hotărât că o condamnare penală pentru

diseminarea unei broșuri a încălcat art. 10 al Convenției europene, având în

vedere următoarele elemente:

− severitatea sancțiunii;

13 C.E.D.O., cauza Z. contra Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, paragr. 12,

citat în OSCE ,,Background Paper on Human Rights Considerations in Combating Incitement

to Terrorism and Related Offences” (în continuare Raportul OSCE) [a se vedea site-ul

https://www.osce.org/odihr/22052?download=true (accesat la 1 martie 2018)]. 14 C.E.D.O., cauza C. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 33-36, citat

în Raportul OSCE. 15 C.E.D.O., cauza A. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 44-50, citat

în Raportul OSCE. 16 C.E.D.O., cauza K. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 52, citat în

Raportul OSCE. 17 C.E.D.O., cauza I. contra Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, paragr. 46-60, citat

în Raportul OSCE.


− faptul că reclamantul a solicitat o autorizație din partea prefecturii

înainte de a pune în circulație broșura încriminată,

− faptul că solicitantul este membru al unuia dintre partidele politice

ale opoziției,

− importanța consecventă a deschiderii la criticile guvernelor în

societățile democratice și, mai ales, pentru că

− documentul nu a fost considerat de C.E.D.O. ca fiind o incitare

clară la violență sau la ură printre cetățeni.

C.E.D.O. a mai hotărât că nu s-au încălcat dispozițiile art. 10 din

Convenția europeană într-o cauză inițiată de un acționar majoritar al unui ziar

săptămânal, care fusese condamnat pentru difuzare de propagandă

separatistă. Săptămânalul deținut de acesta a publicat scrisori vehemente din

partea cititorilor în care autoritățile erau acuzate de săvârșirea unor acte

represive brutale în sud-estul Turciei. Având în vedere contextul general de

terorism în care au fost publicate textele, precum și faptul că acestea erau

capabile să incite la violență și ură, C.E.D.O. a admis că autoritățile naționale

au oferit motive suficiente și relevante pentru a interfera cu libertatea de

exprimare a reclamantului18.

De asemenea, postarea unui afiș care conținea o fotografie a

Turnurilor Gemene în flacără, cuvintele ,,Islamul din Marea

Britanie − Protejați poporul britanic” și un simbol al unei semilune și o stea

într-un semn de interdicție nu este garantat de Convenția europeană prin art.

10, întrucât cuvintele și imaginile de pe afiș au reprezentat o expresie publică

a atacului asupra tuturor musulmanilor din Regatul Unit. Un astfel de atac

general, vehement împotriva unui grup religios, care leagă grupul în

ansamblu de un act grav de terorism, este incompatibil cu valorile proclamate

și garantate de convenție, în special toleranța, pacea socială și

nediscriminarea19. Lipirea afișului de către reclamant în fereastra sa

constituia un act în sensul art. 17 din Convenția europeană, care nu beneficia,

așadar, de protecția art. 10 sau 14, întrucât scopul general al art. 17 este de a

împiedica indivizii sau grupurile care au scopuri totalitare să exploateze în

interesul propriu principiile enunțate de Convenția europeană 20. Curtea și,

18 C.E.D.O., cauza S. contra Turciei nr. 1 (26682/95), Hotărârea din 08 iulie 1999,

paragr. 59-65 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. 19 C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03, Hotărârea din 16

noiembrie 2004 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. 20 Conform art. 17 din Convenția europeană, intitulat ,,Interzicerea abuzului de

drept”: ,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui

stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a

îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta


anterior, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului21 au constatat în

special că libertatea de exprimare garantată în temeiul art. 10 al Convenției

europene nu poate fi invocată într-un sens contrar art. 17.

3. Infracțiunea de terorism și libertatea presei. Dreptul la

exprimare al jurnalistului

C.E.D.O. a constatat22 că libertatea dezbaterii politice nu este, fără

îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor

condiții de ,,restricții" sau ,,sancțiuni", dar Curtea trebuie să se pronunțe

definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea

de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.

Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul

decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem

democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei

examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a

presei și a opiniei publice23.

Libertatea presei îi conferă publicului unul dintre cele mai bune

mijloace pentru descoperirea și formarea unei opinii despre ideile și

atitudinile liderilor politici. În special, oferă politicienilor ocazia să reflecteze

și să comenteze preocupările și opiniile publicului; permite astfel tuturor să

participe la dezbaterea politică liberă care se află chiar în centrul conceptului

de societate democratică24.

În jurisprudența C.E.D.O. este reflectată aprobarea mai specifică a

rolului jurnalismului de investigație prin atragerea, în principiu, a unui nivel

deosebit de ridicat de protecție, atât împotriva cererilor de dezvăluire a

Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de

această Convenţie”. 21 C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03. Se citează Hotărârârile

C.E.D.O., WP și alții / (dec.), nr. 42264/98, 2 septembrie 2004, G. contra Franței, (dec.), nr.

65831/01, 24 iunie 2003, S. contra Austriei, (dec.) 32307/96, 1 februarie 2000 și, de

asemenea, G. și H. contra Olandei, nr. 8348/78 și 8406/78, Decizia Comisiei din 11

octombrie 1979, Deciziile și rapoartele 18, p. 187). 22 C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei no. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002,

paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. Curtea a

observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se

bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor,

în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această

regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a

adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația

creată. 23 Ibidem. 24 Idem, paragr. 43.


surselor25, cât și a provocărilor ca urmare a proceselor de calomnie,

pornindu-se de la următoarele principii generale26:

− Condiţia ,,necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să

determine dacă ingerinţa incriminată corespunde ,,unei nevoi sociale

imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere

pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată

cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar

atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este

competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de "limitare" se

conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția

europeană 27.

− În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz

sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a

verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de

apreciere28. Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul

pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod

rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor

circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate

reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au fãcut29.

− În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate

de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt ,,pertinente şi

suficiente” şi dacă măsura incriminată este ,,proporţională cu scopurile

25 A se vedea:

L. Schuldt, ,,Searching for the Leak: Press Freedom vs. Criminal Prosecution in the

Jurisprudence of the European Court of Human Rights”, în CPG Online Magazine, Issue 6,

2017, p. 24-41 [site-ul http://www.cpg-online.de/wp-content/uploads/2017/12/COM-

6.2017.pdf (accesat la 3 martie 2018)].

D. Voorhoof, ,,Freedom of Expression and Information and the Case Law of the

European Court of Human Rights and the Court of Justice of the EU” 2015 [site-ul

https://globalfreedomofexpression.columbia.edu/wp-content/uploads/2015/05/EUROPE2014.

VOORHOOF.11MAY15.Final_.pdf (accesat la 3 martie 2018)].

D. Voorhoof, ,,Investigative journalism, access to information, protection of sources

and whistleblowers” 2017 [site-ul https://biblio.ugent.be/publication/8528251/file/

8528253.pdf (accesat la 3 martie 2018)]. 26 C.E.D.O., cauza C. și M. contra României nr. 33348/96, Hotărârea din 17

decembrie 2004, paragr. 88-93, (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie

2005). 27 Se citează cauzele C.E.D.O., P. contra Italiei, Cererea nr. 48.898/99, paragr. 39,

C.E.D.O. 2003-V; Asociaţia E. contra Franţei, cererea nr. 39.288/98, paragr. 56. 28 Se citează cauza C.E.D.O., F. şi R. contra Franţei [GC], cererea nr. 29.183/95,

paragr. 45, CEDO 1999-1. 29 Se citează cauza C.E.D.O., News V. GmbH & C. contra Austriei, cererea nr.

31.457/96, paragr. 52, CEDO 2000-I.


legitime urmărite”30. În acest context, Curtea trebuie să se convingă că

autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor

pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de

art. 10 din Convenția europeană 31.

− Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just

echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de

art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care,

de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţia europeană, ca element al

vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri

pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în

relaţiile dintre indivizi;

− Nu în ultimul rând, Curtea trebuie să ţină seama de un element

important: rolul indispensabil de ,,câine de pază” care revine presei într-o

societate democratică32. Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând

în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi, îi revine

sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor

sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor

subiecte de interes general33.

Curtea reamintește34 jurisprudenţa sa constantă, conform căreia,

pentru aprecierea existenţei unei ,,necesităţi sociale imperioase” care să

justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este

necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă

materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei

probări a exactităţii lor35.

Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind

comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia

dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi

30 Se citează cauza C.E.D.O., C. şi alţii contra Franţei, cererea nr. 64.915/01, paragr.

70, CEDO 2004-VI; 31 Se citează cauza C.E.D.O., Z. contra Turciei din 25 noiembrie 1997. 32 Se citează cauzele C.E.D.O., G. contra Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996,

Culegere de decizii 1996-II, p. 500, paragr. 39, şi B-T şi S contra Norvegiei [GC], cererea nr.

21.980/93, paragr. 59, CEDO 1999-III. 33 Se citează cauzele C.E.D.O., De H. şi G. contra Belgiei, Hotărârea din 24

februarie 1997, Culegerea 1997-I, p. 233-234, paragr. 37, T. contra Luxemburgului, cererea

nr. 38.432/97, paragr. 45, CEDO 2001-III, şi C. şi alţii contra Franţei, cererea nr. 51.279/99,

paragr. 55, CEDO 2002-V. 34 C.E.D.O., cauza C. și M. contra României, cit. supra, paragr. 98-99. 35 Se citează cauzele C.E.D.O., De H. şi G. contra Belgiei, paragr. 42, şi H. contra

Letoniei, cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003.


o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice

fundament de fapt36.

Așa cum s-a subliniat37, experții media au responsabilități speciale

atunci când se adresează problemei terorismului și trebuie să aibă grijă în

privința judecăților pe care le fac. Răspândirea terorii publice depinde în

mare măsură de imaginile și mesajele transmise prin rapoartele mass-media.

Chiar și cu o raportare obiectivă, acest rezultat poate fi inevitabil. Dar

raportarea senzațională poate contribui la obiectivele teroriștilor. Oamenii

care lucrează în mass-media ar trebui să fie conștienți de faptul că teroriștii

încearcă să le folosească canalele pentru a ajunge la cea mai largă audiență

posibilă și a avea cel mai puternic impact posibil asupra publicului. Utilizarea

noilor canale media – internetul, în special – pentru a strânge fonduri și a

răspândi propaganda teroristă este bine cunoscută.

Însă, cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul mass-mediei libere în

salvarea vieților, prin răspândirea informațiilor de interes public, prin arătarea

adevăratei fețe a terorismului, prin sensibilizarea cu privire la pericolul

terorismului și la eforturile de combatere a acestuia sau la inacțiunea

autorităților competente atunci când dețin informații despre posibile atacuri

teroriste38. În cele din urmă, jurnaliștii pot contracara obiectivul

36 Se citează cauza J. contra Austriei, cererea nr. 26.958/95, paragr. 43, CEDO

2001-II. 37 R. Bless ,,Countering Terrorism while Protecting Freedom of the Media: A

Crucial Balance for Governments” [a se vedea site-ul https://ifsh.de/file-CORE/

documents/yearbook/english/10/Bless-en.pdf, accesat la 3 martie 2018)]. 38 R. Bless citează mai multe cazuri de jurnaliști și redacții percheziționate ca urmare

a dezvăluirilor unor informații clasificate, printre acestea reținem:

– cazul unui jurnalist francez, G.D., care a fost reținut în Franța timp de două zile în

Decembrie 2007, după ce a publicat un articol în Le Monde, citând din documente ale

serviciilor de informații franceze care indicau faptul că erau conștienți de planurile unor

deturnări de aeronave înainte de atacurile din 11 septembrie 2002. Autoritățile i-au cerut să

dezvăluie identitatea surselor, în caz contrar urmând să se confrunte cu acuzații de încălcare a

legii secretului de stat;

– cazul revistei Cicero din Germania, în care atât biroul, cât și casa unui jurnalist au

fost percheziționate în 2004, după publicarea unui articol citând un document al poliției

federale privind un lider al Al-Qaida. Curtea Constituțională a decis, în februarie 2007, că

prin efectuarea perchezițiilor a fost încălcată protecția constituțională a libertății presei.

Curtea a constatat că simpla publicare a unui secret de stat, fără alte dovezi privind

funcționarul care le-a furnizat, nu este suficientă pentru a acuza jurnalistul de încălcarea

legilor secretului de stat și că efectuarea unor percheziții pentru a identifica o sursă nu era

permisă constituțional. A se vedea R. Bless, op. cit. supra.

Însă, dacă jurnaliștii sunt implicați activ în dobândirea documentelor oficiale, de

exemplu, prin furtul documentelor sau prin mituirea sau instigarea funcționarilor publici să


teroriștilor – de a distruge umanitatea și drepturile fundamentale ale

societății, inclusiv dreptul la libera exprimare39.

Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în

contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat40 că o condamnare a

unor jurnaliști pentru publicarea declarațiilor făcute de membrii suspectați ai

unui grup terorist armat, care au fost considerate drept o incitare la violență,

nu încalcă drepturile jurnaliștilor în temeiul acestei dispoziții41.

În ceea ce privește interdicția generală de a difuza interviuri în

direct cu persoanele aparținând unor organizații condamnate pentru activități

teroriste, C.E.D.O. a subliniat42 că, deși astfel de restricții pot provoca

jurnaliștilor unele inconveniente în exercitarea atribuțiilor lor profesionale,

scopul acestor restricții este de a nu le da reprezentanților organizațiilor

teroriste cunoscute și susținătorilor lor politici posibilitatea de a utiliza

interviurile difuzate ca o platformă pentru a-și susține cauza, încurajând

sprijinirea organizațiilor lor și dând impresia legitimității lor. De aceea, ele

nu sunt restricții disproporționate în raport de dreptul la libertatea de

exprimare.

Curtea a subliniat în această privință că radioul și televiziunea sunt

mijloace de influență considerabile; impactul lor este mai rapid decât cel al

presei scrise, iar posibilitățile radiodifuzorului de a corecta, a califica, a

interpreta sau a comenta orice declarație făcută la radio sau televiziune sunt

limitate în comparație cu cele disponibile jurnaliștilor în presă.

De asemenea, declarațiile făcute în direct prezintă un risc deosebit de

transmitere a mesajelor codate, un risc pe care nici măcar jurnaliștii

experimentați nu îl pot avea sub control. Având în vedere domeniul limitat al

restricțiilor impuse reclamanților și interesele superioare care trebuie să fie

protejate, aceste restricții pot fi considerate "necesare într-o societate

democratică".

dezvăluie informații confidențiale, nu pot pretinde un tratament privilegiat. A se vedea L.

Schuldt, op. cit., p. 32. 39 R. Bless, op. cit.. 40 A se vedea, pe larg, CourTalk Discours-Terorismul, disponibil în limba română pe

site-ul http://www.echr.coe.int/Documents/COURTalks_Terr_Talk_RON.PDF (accesat la 1

martie 2018). 41 C.E.D.O., cauza F. și S. contra Turciei, 22147/02 și 24972/03, §§ 29-37, 23

ianuarie 2007, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-

anti-terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018). 42 B. P. și alții contra Irlandei, nr. 15404/89, Hotărârea din 16 aprilie 1991, publicată

în extras pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-terror-legislation-final-

rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).


Deși nu privește în mod direct terorismul, dar are legătură cu

infracțiunile împotriva umanității, merită prezentate două din cazurile din

practica tribunalelor internaționale înființate pentru crimele de război și

împotriva umanității, cu privire la dezvăluirea unor informații din ședințele

secrete de către jurnaliști, fiind condamnat inclusiv purtătorul de cuvânt al

unui fost procuror al Tribunalului Internațional pentru fosta Yugoslavie, în

perioada 2000-2006, F.H., jurnalist francez al cotidianului Le monde în

Balcani43.

La 14 septembrie 2009, F.H. a fost condamnată pentru interferența cu

intenție în administrarea justiției de către Tribunal, prin divulgarea de

informații care încalcă două ordine emise de către Camera de recurs în cazul

Procurorului împotriva S.M. (,,Deciziile de contestație” sau Decizia de fond).

Confidențialitatea deciziilor a fost încălcată atunci când F.H. a

publicat, la 10 septembrie 2007, o carte intitulată ,,Paix et Châtiment – Les

guerres secrètes de la politique et de la justice internationales (Pace și

pedeapsă – Războaiele secrete ale politicii și justiției internaționale)”, în care

,,deschide pentru prima dată ușile interzise ale Tribunalului Penal

Internațional din Haga și Cancelariile Occidentale și expune metodele

brutale folosite de marile puteri pentru a-și atinge obiectivele pe scena

internațională”44, și, la data de 21 ianuarie 2008, un articol intitulat ,,Vital

Genocide documents concealed”45 (Documente vitale de genocid ascunse), în

care oferă o revizuire sistematică a modului în care au fost ascunse

procesele-verbale ale Consiliului Suprem de Apărare al Serbiei, care ar putea

oferi dovezi împotriva Serbiei pentru genocidul de la Srebrenica.

La proces s-a spus că atât cartea, cât și articolul au dezvăluit

caracterul confidențial al celor două decizii de recurs. F.H. a fost condamnată

la o amendă de 7.000 de euro, transformată în 7 zile de închisoare pentru

neplată, din care a executat 3 zile, fiind eliberată anticipat ca urmare a

protestelor internaționale.

43 International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious

Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the former

Yugoslavia since 1991, Camera de Apel, Cazul nr. IT-02-54-R77.5-A, Hotărârea din 19 iulie

2011 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/contempt_hartmann/acjug/en/110719_

judgement_hartmann.pdf (accesat la 4 martie 2018)]. 44 Conform prezentării cărții disponibile pe site-ul https://livre.fnac.com/a1979900/

Florence-Hartmann-Paix-et-chatiment (accesat la 4 martie 2018). 45 Disponibil pe site-ul http://www.bosnia.org.uk/news/news_body.cfm?newsid

=2341 (accesat la 4 martie 2018).


Într-un alt caz46 s-a decis că recurentul este vinovat de săvârșirea

infracțiunii de ultraj (dispreț) al Tribunalului, pedepsită conform art. 77 (A)

din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”), pentru divulgarea în

presă a unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din

consemnările privind audierea într-o ședință închisă ,,în cunoașterea

încălcării unui ordin al unei camere”.

În fapt, s-a reținut că, înainte de alegerea sa ca președinte al

Republicii Croația, S.M. (,,Martor”) a furnizat o declarație scrisă la

procuratură, în data de 19 aprilie 1997, și a depus mărturie în fața

Tribunalului Internațional pentru Fosta Yugoslavie, în cazul Procurorul

contra B., de la 16 la 19 martie 1998. În conformitate cu un ordin al camerei

de judecată (instanța de fond) din acest caz, emis în ședință nepublică la 16

martie 1998 (,,Ordinul din martie 1998”), mărturia martorului a fost emisă în

sesiune închisă.

În perioada 27-30 noiembrie 2000, în cotidianul croat Slobodna

Dalmacija au apărut diverse articole care au dezvăluit faptul că martorul a

depus mărturie confidențială în fața Tribunalului Internațional și au inclus

fragmente din declarația scrisă a martorului către Procuratură, din aprilie

1997. La momentul publicațiilor, recurentul a fost redactor-șef al Slobodna

Dalmacija.

La 1 decembrie 2000, Parchetul a notificat Camerei de judecată

articolele care au apărut în Slobodna Dalmacija. În aceeași zi, Camera a emis

un ordin (,,Ordinul din decembrie 2000”) care prevede că <<publicarea

declarațiilor sau mărturiilor martorilor în cauză și în general, a oricărui

martor protejat, încetează imediat [...]. O publicare a acestor declarații sau

mărturii, îi va expune pe autorii sau pe cei responsabili să fie găsiți vinovați

de infracțiunea de ,,Dispreț al Tribunalului”>>.

Recurentul a primit o copie a Ordinului din decembrie 2000, prin fax,

la 1 decembrie 2000.

La 3 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat Ordinul din

decembrie 2000. De asemenea, a publicat un extras din ședința închisă din 16

martie 1998 din cazul B., în care procurorul și apărarea au prezentat

46 International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious

Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the Former

Yugoslavia since 1991, Apel Chambre, cazul Prosecutor contra J.J., nr. IT-95-14 &

14/2-R77-A, decizia din 15 Martie 2007 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/

contempt _jovic/acjug/en/jovic-ajudg070315e.pdf (accesat la 14 aprilie 2018)].

Pentru alte cazuri din practica tribunalelor internaționale, a se vedea A.-M. Verwiel,

M. Barral Martínez, K. van der Voort ,,Prosecuting journalists at the Special Tribunal for

Lebanon: a challenge to freedom of speech? ICD Brief 14, December 2015 [site-ul

www.internationalcrimesdatabase.org (accesat la 4 martie 2018)].


observații în fața Camerei de judecată asupra faptului că martorul ar trebui să

depună mărturie în sesiune închisă.

La 6 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat un articol în

care recurentul a declarat: <<În ciuda ordinului Tribunalului de la Haga,

care amenință ,,Slobodna Dalmacija” cu sancțiuni, am decis, în ciuda

riscului, să publicăm fascicule ale întregului conținut al mărturiei

misterioase a lui M. dată în fața Tribunalului de la Haga din 16 la 19 Martie

1998>>.

Recurentul a fost găsit vinovat de infracțiunea de dispreț, pedepsită

conform art. 77 (A) din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”),

pentru divulgarea unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din

consemnările ședinței închise, ,,în cunoașterea încălcării unui ordin al unei

camere”, în special ordinele din martie 1998 și din decembrie 2000. În

consecință, instanța de fond a aplicat reclamantului o amendă de 20.000 euro,

plătibilă în termen de treizeci de zile de la data pronunțării hotărârii

judecătorești.

În apărarea sa, recurentul susține că informațiile pe care le-a publicat

au fost ,,deja în domeniul public în momentul publicării”. El susține că, în

urma publicării declarației martorului și a extrasului din ședința închisă în

săptămânalul politic croat Globus, ,,informațiile din materie nu mai erau

confidențiale, astfel că protecția acordată de Tribunal nu mai exista în mod

efectiv”.

Recurentul susține, în plus, că martorul ,,și-a dezvăluit propria

identitate și nu s-a opus publicării mărturiei lui” și că este,,bine protejat și

caută publicitate”. În consecință, recurentul afirmă că instanța de fond în mod

eronat a hotărât că publicarea informațiilor relevante a provocat o ingerință în

administrarea justiției tribunalului internațional.

Instanța de recurs a decis repingerea apelului, motivând că așa cum a

constatat instanța de fond în mod corect, actul reus al disprețului față de

instanță, în conformitate cu art. 77, este divulgarea de informații referitoare

la procedurile în fața Tribunalului Internațional în cazul în care aceste

dezvăluiri ar încălca o ordonanță a unei Camere. Într-un astfel de caz,

prevederile art. 77 arată că o încălcare a unei hotărâri judecătorești ca atare

constituie o interferență cu Tribunalul Internațional de Justiție.

Orice sfidare a unui ordin al unei camere ,,per se” interferează cu

administrarea justiției în scopul condamnării pentru dispreț, fără a fi necesar

să se prezinte alte dovezi de vătămare a Tribunalului Internațional de Justiție.

Mai mult decât atât, ordinul rămâne în vigoare până când o Cameră

decide altfel. Faptul că unele porțiuni din declarația scrisă a martorului sau

din sesiunea închisă de audiere ar putea fi dezvăluite de un terț nu înseamnă


că această informație nu mai este protejată, că ordinul judecătoresc a fost de

facto ridicat sau că încălcarea ei nu ar interfera cu administrarea Tribunalului

de Justiție.

Instanța de recurs este de acord cu instanța de fond că, cunoașterea

legalității ordinului camerei de judecată nu este un element al laturii

subiective a infracțiunii de dispreț; a interpreta altfel ar însemna că un acuzat

ar putea ataca o urmărire penală pentru dispreț prin invocarea în apărarea lui

a unei greșeli a legii.

Mens rea care se atașează infracțiunii de ,,dispreț” în conformitate cu

art. 77 impune numai cunoașterea faptelor care fac ilegal comportamentul

acuzatului, iar în acest caz, divulgarea care a încălcat un ordin al Camerei.

În cazul în care o persoană este supusă autorității Tribunalului

Internațional, acea persoană trebuie să respecte ordinele sale, indiferent de

opinia sa personală cu privire la legalitatea acestor ordine. De asemenea, un

inculpat nu poate invoca o greșeală de drept ca apărare față de încălcarea

conștientă a unui ordin al Tribunalului Internațional, pe motiv că s-a bazat pe

consiliere juridică greșită.

Atât instanța de fond, cât și cea de recurs a constatat că recurentul a

admis la proces că știa că publicarea de informații protejate s-a făcut cu

încălcarea Ordinului B. din Decembrie 2000. De asemenea, s-a constatat

faptul că reclamantul cunoștea Ordinul din martie 1998, cunoaștere care urma

să se deducă din ,,aceea că acuzatul a fost, din ianuarie sau februarie 2000,

în posesia listelor de ședință închise, care erau în mod clar confidențiale și

care reflectau în conținutul acestora declarația scrisă a d-lui M.”. Prin

urmare, Curtea a concluzionat că recurentul posedă mens rea cu privire la

publicațiile din noiembrie și decembrie 2000 din Slobodna Dalmacija.

Se subliniază, de către instanța internațională, că art. 79 din

regulament prevede în mod expres că o cameră de judecată ,,poate ordona

excluderea presei și a publicului de la întreaga sau de la o parte a

procedurii”. Efectul ordinului de a închide o sesiune este acela de a exclude

publicul, inclusiv membrii presei, de la procedură și de a-i împiedica să intre

în posesia informațiilor protejate care se dezbat în acea sesiune.

În astfel de cazuri, prezumția de proces public nu se aplică

procedurilor judiciare prevăzute la art. 20 alin. (4) din Statut. Consecința unei

sesiuni închise ,,este aceea că toate informațiile menționate în documentele

dezbătute sunt protejate de public”, astfel că membrii publicului nu au

dreptul de a fi în posesia acestora.

În concluzie, subliniem că jurnalismul de investigație poate interfera

cu materiale sensibile, clasificate, care afectează securitatea națională și

internațională, ceea ce presupune un grad sporit de profesionalism și


responsabilitate. Astfel s-a subliniat47 că într-o declarație de martor citată în

cazul Miranda48, Glenn Greenwald49 a oferit o listă neexhaustivă de măsuri

de precauție luate de jurnaliștii de investigație:

1) consultarea jurnaliștilor cu experiență și a experților în materie

pentru a analiza pe deplin potențialele pericole de publicare și de a determina

ce și cât de multă informație ar trebui să fie dezvăluită publicului;

2) utilizarea abilităților pe care editorii și reporterii cu experiență

le-au obținut de ani de zile în domeniu, pentru a determina dacă materialele

pot fi publicate fără a periclita viețile; și

3) formale și informale - comunicarea dintre jurnaliștii de investigație

experimentați și oficialii guvernamentali pentru a determina dacă publicarea

anumitor materialele vor crea un pericol real pentru public.

47 C. Elliott, Terror in the Press: How the U.K.’S Threatened Criminalization of The

Guardian Under The Terrorism Act 2000 Would Violate Article 10 of the European

Convention on Human Rights”2015 [a se vedea site-ul http://digitalcommons.wcl.american.

edu/auilr/vol30/iss1/4/ (accesat la 4 martie 2018)]. 48 Cu privire la analiza detaliată a cazului, a se vedea, pe larg, C. Walker,

Investigative Journalism and Counter Terrorism Laws, în Notre Dame Journal of Law, Ethics

& Public Policy Volume 31, Issue 1 A 2017 [a se vedea site-ul https://scholarship.law.nd.edu

/cgi/viewcontent.cgi?article=1768&context=ndjlepp (accesat la 4 martie 2018)]. 49 A se vedea, pe larg, G. Greenvald, Afacerea Edward Snowden-Cele mai șocante

dezvăluiri despre spionajul global american, Editura Litera, București, 2015.

INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 16 DIN LEGEA NR. 194/2011

PRIVIND COMBATEREA OPERAŢIUNILOR CU PRODUSE

SUSCEPTIBILE DE A AVEA EFECTE PSIHOACTIVE, ALTELE

DECÂT CELE PREVĂZUTE DE ACTE NORMATIVE ÎN VIGOARE

Simona RUSU

Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism,

Secția de combatere a traficului de droguri

ABSTRACT

The author analyzes the offense provided in art. 16 of Law no.

194/2011 on combating operations with products susceptible to

psychoactive effects, other than those stipulated by the normative

acts in force, presenting some opinions expressed in the matter

and arguing its own point of view.

Key words: offense, Law no. 194/2011 on combating operations

with products susceptible to psychoactive effects, other than those

provided by the normative acts in force.

Introducere. Prezentul demers juridic are în vedere punerea în discuție

a unor probleme de drept și de interpretare a legii penale în ceea ce privește

norma incriminatoare de la art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea

operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât

cele prevăzute de acte normative în vigoare1, republicată2.

Inițiativa de a supune unei dezbateri juridice dispozițiile prevăzute în

art. 16 din Legea nr. 194/2011 a fost determinată de faptul că în practica

e-mail: [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie

2014. 2 ,,Art. 16

(1) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei

legi, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a

avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3

ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei

legi, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă

că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

56 Simona Rusu

judiciară s-au conturat două opinii total contradictorii în ceea ce privește

destinatarii normei de incriminare.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că operațiunile de procurare,

transport, stocare și depozitare (prevăzute în Legea nr. 194/2011) sunt

similare cu elementul material al infracțiunilor prevăzute în art. 4 din Legea

nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit

de droguri3, republicată, cu modificările și completările ulterioare4, constând

în cumpărare și, respectiv, deținere, iar această similitudine constituie un

argument în sensul că domeniul de aplicare al Legii nr. 194/2011 include și

segmentul combaterii consumului ilicit de produse susceptibile de a avea

psihoactive.

Într-o altă opinie, la care ne alăturăm, s-a apreciat că, în accepțiunea

Legii nr. 194/2011, consumatorul de substanțe susceptibile de a avea efecte

psihoactive este subiect pasiv al infracțiunii prevăzute în art. 16 din aceeași

lege.

Aspectele care se impun a fi lămurite pentru dezlegarea problemei de

drept sunt următoarele: constituționalitatea dispozițiilor art. 16 din Legea nr.

194/2011; contextul sociojuridic care a determinat adoptarea legii menționate

anterior, cu luarea în considerare a faptului că acesta are relevanță asupra

obiectului juridic al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011, în

cele două modalități normative de comitere; elementul material, precum și

urmarea imediată a aceleiași infracțiuni; subiecții activi și pasivi ai infracțiunii

sus-menționate; forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea

analizată; procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a

avea efecte psihoactive; diferența de tratament juridic rezultată din normele

legale în vigoare, în ceea ce privește substanțele susceptibile de a avea efecte

psihoactive și medicamentele, cu referire specială la tramadol.

Constituționalitatea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 194/2011. Prin

Deciziile Curții Constituționale a României nr. 134/20135 și nr. 588/20156, s-a

statuat faptul că dispozițiile Legii nr. 194/2011 sunt constituționale.

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014. 4 ,,Art. 4

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără

drept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este

închisoarea de la 6 luni la 3 ani.” 5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015.

Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 57

Contextul sociojuridic care a determinat adoptarea Legii nr.

194/2011. Activitatea de comercializare de produse susceptibile de a avea

efecte psihoactive, denumite etnobotanice sau legale de către consumatorii de

astfel de substanțe, a fost semnalată începând cu anul 2005, luând amploare

din cauza lipsei forței coercitive a statului, respectiv lipsa unor sancțiuni

penale.

Magazinele cu profil etnobotanic au funcționat în România, în

perioada 2009-2011, în baza unui acord de funcționare emis de către

primăriile de sector, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) raportat la

art. 74 și art. 76 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 privind

comercializarea produselor și serviciilor de piață7, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 650/20028.

Persoanele implicate în livrarea pe piață a unor astfel de substanțe au

acționat cu diligență în scopul sustragerii de la răspundere penală. Pe măsură

ce tabelele-anexă la Legea nr. 143/2000 erau extinse prin includerea de noi

substanțe identificate ca făcând parte din categoria substanțelor stupefiante ori

psihotrope, comercianții de ,,legale”, cunoscând compoziția chimică a

substanțelor comercializate, au procedat la punerea în vânzare a unor noi

substanțe, necalificate la acel moment ca interzise la deținere, ajungându-se

astfel în situația în care legea era tot timpul cu un pas în urmă în raport cu

fenomenul infracțional.

Din aceste considerente și, totodată, pentru asigurarea respectării

dreptului la ocrotirea sănătății prevăzut în art. 34 din Constituția României,

republicată, la data de 10 februarie 2010 a fost adoptată Ordonanța de urgență

a Guvernului nr. 69, având ca obiect modificarea și completarea Legii nr.

143/2000 și completarea Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al

plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope10.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2010 a urmărit incriminarea

comerțului ilicit cu substanțe cu proprietăți psihoactive, constând în

cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu

orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, introducerea sau

scoaterea din țară, precum și importul ori exportul plantelor și substanțelor

7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007.

În prezent, art. 73, art. 74 şi art. 76 din Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 au un alt

conținut. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 16 decembrie

2002. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 15 februarie 2010. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1095 din 5 decembrie

2005.

58 Simona Rusu

care, din cauza proprietăților psihoactive, prezintă un pericol pentru sănătatea

publică, substanțe care la acel moment nu făceau obiectul unui control

național, în baza unor norme juridice.

În preambulul ordonanței de urgență sus-menționate au fost expuse pe

larg motivele care au generat adoptarea în regim de urgență, în temeiul art.

115 alin. (4) din Constituția României, republicată, a unei astfel de norme

juridice, respectiv:

– pericolul pe care îl prezintă pentru sănătatea publică consumul

anumitor plante și substanțe, din cauza intoxicărilor pe care le produc și

riscului de abuz;

– numărul mare de persoane care s-au prezentat la spital în urma

consumului unor asemenea plante și substanțe;

– creșterea numărului magazinelor prin intermediul cărora se

comercializează aceste plante și substanțe;

– orice întârziere determinată de parcurgerea procedurii legislative

obișnuite ar putea afecta sănătatea sau viața unui mare număr de persoane,

în special tineri.

Totodată, s-a relevat că toate aceste elemente (sus-menționate) vizează

interesul general public și constituie o situație de urgență și extraordinară, a

cărei reglementare nu poate fi amânată.

În temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 6/2010 s-au extins

categoriile de substanțe care au fost identificate ca reprezentând pericol pentru

sănătatea publică, prin includerea acestora în tabelele-anexă ale Legii nr.

143/2000.

În același timp, prin ordonanța de urgență menționată mai sus s-a

completat conținutul Legii nr. 339/2005, prin introducerea precizării că

termenul de plante și substanțe aflate sub control național desemnează

plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive, introduse în anexele la

această lege prin procedura națională prevăzută în art. 8 alin. (3) din aceeași

lege.

Din examinarea normei juridice enunțate anterior rezultă în mod

indubitabil că inițiativa legislativă a Guvernului României s-a efectuat în

vederea stopării activităților ilicite, constând în acte și fapte de comerț

derulate de comercianți, cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,

executate prin intermediul unor magazine de profil, cu luarea în considerare

a faptului că aceste activități reprezentau un atentat la sănătatea publică.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 194/2011 în conținutul căreia au fost

incriminate operațiunile cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive,

în afara unui cadru legal.


Apariția Legii sus-menționate a inversat ,,sarcina probei” în procesul

penal, în sensul că, potrivit normei juridice, s-a impus în sarcina persoanelor

fizice ori juridice să prezinte dovezi că sunt autorizate să execute operațiuni

cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive și implicit să le pună în

vânzare.

Prin adoptarea Legii nr. 194/2011, s-a creat cadrul juridic necesar

sancționării activităților de comerț ilicit cu substanțe susceptibile de a avea

efecte psihoactive, comerț ilicit care presupunea în mod efectiv executarea de

activități de import, transport, stocare-depozitare, punere pe piață, livrare, la

acel moment, prin intermediul unor persoane juridice care administrau

magazine de desfacere.

În temeiul acțiunii coercitive a organelor statului, s-a reușit

desființarea magazinelor prin intermediul cărora se comercializau produse

susceptibile de a avea efecte psihoactive și, totodată, persoanele fizice și

juridice implicate în acest comerț ilicit au putut fi deferite justiției.

Din acel moment, comerțul ilicit cu produse susceptibile de a avea

efecte psihoactive s-a derulat prin acte executate de către persoane fizice, în

cadrul unei așa-zise ,,piețe negre”.

În sprijinul argumentului că Legea nr. 194/2011 a fost adoptată pentru

incriminarea unor acte și fapte de comerț ilicite, având ca obiect produse

susceptibile de a avea efecte psihoactive, vin și concluziile Raportului

Comisiei Europene întocmit la data de 11 iulie 2011.

În conținutul raportului sus-menționat s-a făcut mențiunea că

substanțele psihoactive noi sunt în realitate variații din cadrul unui grup

specific de substanțe chimice și sunt similare substanțelor controlate la nivel

național. Totodată, s-a precizat că produsele de acest tip sunt dificil de

identificat și reglementat din cauza diversității și vitezei cu care sunt

preparate, pentru a le înlocui pe cele controlate la nivel național. Raportul a

relevat următoarele: în pofida statutului de substanțe licite (,,droguri

legale”) – ceea ce ar putea determina consumatorii să creadă că sunt sigure –,

aceste substanțe reprezintă o amenințare la adresa sănătății publice,

comparabilă cu aceea reprezentată de către drogurile ilicite incluse în listele-

anexe la convențiile Organizației Națiunilor Unite; substanțele menționate

anterior sunt comercializate și vândute în principal în magazine specializate,

de către comercianți ilegali de droguri, și pe internet; timp de mulți ani,

magazinele specializate în vânzarea de noi substanțe psihoactive existau

numai într-un număr mic de state membre, dar ulterior au început să se

deschidă cu rapiditate în multe țări, inclusiv în România.

În concluziile Raportului Comisiei Europene, întocmit la data de 11

iulie 2011, s-a inclus mențiunea că amenințarea la adresa publicului, generată

60 Simona Rusu

de noile substanțe psihoactive, nu permite o ignorare a gravității problemei, ci

impune obligația de a proteja sănătatea publică.

La rândul său, Legea nr. 194/2011 prevede expres, în dispozițiile art.

1, faptul că prin norma juridică se stabilește cadrul legal aplicabil

preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora,

denumite în continuare produse, susceptibile să aibă efecte psihoactive

asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori

psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât

cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare, și se

instituie măsuri de prevenire, control și combatere a consumului în vederea

protejării sănătății populației de acțiunile negative ale acestora.

Raportându-ne la dispozițiile Legii nr. 143/2000, observăm că aceasta

instituie, spre deosebire de Legea nr. 194/2011, printre altele, incriminarea

consumului ilicit de droguri, definit ca fiind consumul de droguri fără

prescripție medicală, identifică și definește noțiunea de consumator dependent

și prevede sancțiuni penale pentru deținerea de droguri pentru consum

propriu, în art. 4 alin. (1) și (2).

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr.

194/2011, în cele două modalități normative de comitere prevăzute în alin. (1)

și (2) ale aceluiași articol, îl formează relațiile sociale privind sănătatea

publică, relații a căror existență și desfășurare sunt apărate de normele legale

referitoare la fabricarea, producerea, tratarea, sinteza, extracția, condiționarea,

distribuirea, punere în vânzarea, plasarea pe piață, livrarea, procurarea,

ambalarea, transportul, stocarea-depozitarea, manipularea și la activități legale

de import, export ori intermediere de produse susceptibile de a avea efecte

psihoactive.

Legea penală a incriminat fapta de efectuare, fără drept, de operațiuni

cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive pentru a apăra sănătatea

publică împotriva unei asemenea fapte periculoase.

Elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 194/2011, respectiv în art. 16 alin. (2) din aceeași lege, constă în

însuși actul de conduită interzis de legea penală, iar conținutul faptei urmează

a fi identificat în raport cu dispozițiile art. 2 lit. b) din legea menționată

anterior.

Acțiunile interzise de norma penală constau în executarea unuia dintre

următoarele acte: fabricare, producere, tratare, sinteză, extracție, condiționare,

distribuire, punere în vânzare, plasare pe piață, livrare, procurare, ambalare,


transport, stocare-depozitare, manipulare și activități legale de import, export

ori intermediere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Legiuitorul a lărgit sfera de aplicare la orice act doar în ceea ce

privește activitățile legale de import, export ori intermediere de produse.

Enumerarea limitativă a acțiunilor incriminate de legiuitor în art. 2 lit.

b) din Legea nr. 194/2011 are drept consecință juridică imposibilitatea de a

extinde sfera acțiunilor ilicite fără a se ajunge la încălcarea principiilor nullum

crimen sine lege și nulla poena sine lege. În contextul acestui raționament

juridic, atunci când ne referim la o acțiune de procurare, scopul acesteia nu

poate fi decât una dintre operațiunile interzise de către legiuitor și indicate ca

element material al infracțiunii prevăzute în art. 16 din legea menționată

anterior.

Per a contrario, norma juridică nu incriminează fapta de procurare de

substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în afara unui cadru legal,

în cazul în care acțiunea s-a realizat în vederea consumului propriu.

Legea nr. 194/2011 nu incriminează consumul ilicit de substanțe

susceptibile de a avea efecte psihoactive ori deținerea de substanțe

susceptibile de a avea efecte psihoactive, în vederea consumului propriu.

O cerință esențială pentru existența elementului material al infracțiunii

o reprezintă aceea ca acțiunile să fie săvârșite fără drept. Cel autorizat să le

facă nu comite o activitate infracțională.

Este necesar ca acțiunea care constituie elementul material să fie

săvârșită în așa fel încât să creeze o stare de pericol pentru sănătatea publică.

Urmarea imediată a infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr.

194/2011 constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.

Starea de pericol înseamnă posibilitatea obiectivă de a se vătăma

sănătatea unor persoane care achiziționează produse psihoactive din traficul

(comerțul) ilicit al acestora.

Ca atare, subiect pasiv al infracțiunii sus-menționate poate fi orice

persoană fizică care achiziționează produse psihoactive supuse comerțului

ilicit (traficului ilicit).

Latura subiectivă. Pentru a avea caracter penal, fapta prevăzută în art.

16 alin. (1) din Legea 194/2011 trebuie să fie săvârșită cu vinovăție. Forma de

vinovăție este intenția. Făptuitorul trebuie să-și fi dat seama că săvârșește, fără

drept, acțiunea și să fi prevăzut că, prin acțiunea sa, pune în pericol sănătatea

publică, rezultat pe care l-a prevăzut sau l-a acceptat. Infracțiunea se comite

deci fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă.

62 Simona Rusu

În ceea ce privește fapta prevăzută în art. 16 alin. (2) din legea

sus-menționată, forma de vinovăție este culpa.

Subiect activ al infracțiunii analizate poate fi orice persoană fizică și

juridică care desfășoară operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte

psihoactive în afara cadrului reglementat prin Legea 194/2011, ca acte sau

fapte de comerț, în calitate de comercianți sau necomercianți.

În conținutul Deciziei nr. 25/201511, pronunțată de către Înalta Curte

de Casație și Justiție cu ocazia soluționării cauzei având ca obiect dezlegarea

chestiunii de drept – dacă subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 16

din Legea nr. 194/2011 poate fi numai operatorul prevăzut în art. 2 lit. b) din

aceeași lege care are obligația de a solicita de la Autoritatea Națională

Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (denumită în continuare

A.N.S.V.S.A.) autorizația definită în art. 2 lit. h) din legea menționată anterior

în vederea desfășurării de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte

psihoactive –, instanța a stabilit că subiect activ poate fi orice persoană fizică

și juridică, pentru următoarele considerente:

– prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr, 194/2011,

operatorul este persoana fizică sau juridică ce efectuează sau intenționează să

efectueze operațiuni cu produse în mod legal;

– în raport cu definiția operatorului dată în cuprinsul art. 2 lit. b) din

legea sus-menționată, dacă s-ar admite că subiect activ al infracțiunii analizate

poate fi numai operatorul, s-ar ajunge la concluzia că norma de incriminare

este aplicabilă numai persoanei fizice sau juridice care efectuează sau

intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod legal;

– o astfel de interpretare ar lipsi de conținut norma de incriminare,

întrucât plasează în afara sferei de aplicare a legii fapta săvârșită de către

persoana fizică și juridică ce efectuează operațiuni cu produse în mod ilegal;

– norma de incriminare prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011

sancționează tocmai desfășurarea operațiunilor cu produse în mod nelegal,

deci fără a se deține autorizație eliberată în condițiile legii, motiv pentru care

subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică și juridică, indiferent

dacă aceasta are sau nu calitatea de operator în sensul art. 2 lit. b) din aceeași

lege.

Precizările inserate în considerentele deciziei sus-menționate prezintă

o deosebită relevanță în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 194/2011. Din

acestea rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că

operatorul definit în art. 2 lit. b) din legea menționată anterior este persoana

11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 18 noiembrie

2015.


fizică sau juridică care efectuează sau intenționează să efectueze operațiuni cu

produse în mod legal, iar subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 16 din

Legea nr. 194/2011 este persoana fizică sau juridică care efectuează sau

intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod nelegal.

Concluzia care se desprinde este aceea că subiectul activ al

infracțiunii analizate poate fi persoana fizică sau juridică care efectuează sau

intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod ilicit, Înalta Curte de

Casație și Justiție neînlăturând condiția ca operațiunile care constituie

elementul material al infracțiunii să fie executate de către persoana fizică sau

juridică prin coordonare directă sau indirectă.

Subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute în art. 16 alin. (1) și (2) din

Legea 194/2011 este persoana asupra căreia s-au răsfrânt efectele nocive ale

substanței comercializate (traficate), respectiv persoana a cărei sănătate este

periclitată.

Procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a

avea efecte psihoactive. Cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 4 din

Legea nr. 194/2011, orice operator ce desfășoară sau intenționează să

desfășoare operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive

prin consum, chiar dacă scopul pentru care au fost produse nu este consumul,

altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare,

are obligația de a solicita A.N.S.V.S.A. o autorizație, astfel cum este definită

în art. 2 lit. h) din aceeași lege.

Procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a

avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în

vigoare, și a cuantumului tarifelor de autorizare și evaluare, aprobată prin

Ordinul nr. 398/103/40/2012 al ministrului sănătății, al ministrului afacerilor

interne și al președintelui A.N.S.V.S.A.12, prevede în art. 3 alin. (1) că

autorizația se eliberează de către A.N.S.V.S.A., prin Institutul pentru

Controlul Produselor Biologice și Medicamentelor de Uz Veterinar, pentru un

singur produs și un singur operator.

Alineatele (2)-(4) ale art. 3, precum și art. 4 din procedura menționată

anterior stipulează că, pentru obținerea autorizației, operatorul depune, prin

reprezentantul său legal, o cerere scrisă completată cu datele prevăzute în art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 194/2011, precum și documente cu privire la

caracteristicile calitative și cantitative ale tuturor constituenților produsului,

inclusiv denumirea comună internațională sau o referire la denumirea chimică

12 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2012.

64 Simona Rusu

relevantă, documente privind evaluarea riscurilor psihoactive pe care le-ar

putea prezenta produsul, documente privind descrierea metodei de fabricație

și de control utilizate de către fabricant, explicațiile privind măsurile de

precauție și siguranță ce trebuie luate pentru ca produsul să nu fie sau să nu

poată fi recomandat pentru consum uman și rezultatele testelor

fizico-chimice, biologice sau microbiologice și toxicologice, după caz.

La depunerea cererii, operatorul furnizează și mostre din produsul

pentru care solicită autorizarea [art. 6 alin. (1) din procedura sus-menționată].

În art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, efectele psihoactive au fost

definite ca reprezentând unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea

un produs, atunci când este consumat de către o persoană, respectiv:

stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca

rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului

ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică.

Legiuitorul, pentru a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a

persoanelor fizice sau juridice care desfășoară activități de comerț ilicit cu

produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, a interzis, prin art. 3 din

legea sus-menționată, efectuarea de operațiuni cu produse în lipsa deținerii

unei autorizații eliberate de A.N.S.V.S.A13.

În cadrul procedurii de autorizare, A.N.S.V.S.A. poate decide, după

caz, în sensul eliberării autorizației sau în acela al respingerii cererii de

autorizare.

Respingerea cererii de autorizare poate fi justificată de constatarea că

produsul care face obiectul analizei în cadrul procedurii de evaluare este

substitut, caz în care este notificat Ministerul Sănătății14.

13 ,,Art. 3

(1) Operaţiunile cu produse care sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive se

supun autorizării în condiţiile stabilite de prezenta lege.

(2) Până la obţinerea autorizaţiei este interzisă desfăşurarea de operaţiuni cu

produsul ce face obiectul autorizării.

(3) Se consideră că un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive dacă se

poate aprecia în mod rezonabil că ar produce asemenea efecte, dacă nu este folosit sau nu

putea fi folosit în scopul pentru care a fost produs.

[…]” 14 Articolul 9 din Legea nr. 194/2011 prevede:

,,(1) Dacă în urma evaluării se constată că produsul pentru care se solicită

autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A.:

a) comunică solicitantului refuzul de eliberare a autorizaţiei, în condiţiile prezentei

legi;

b) notifică Ministerul Sănătăţii în vederea efectuării demersurilor necesare pentru

înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind

regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu


Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 194/2011, substitut

reprezintă orice substanță sau asociere de substanțe de origine naturală ori

sintetică, în orice stare fizică, sau orice produs, plantă, ciupercă ori părți ale

acestora al căror regim juridic nu este reglementat prin alte dispoziții legale,

care are capacitatea de a produce efecte psihoactive și care, indiferent de

conținut, denumire, mod de administrare, de prezentare sau de publicitate,

este ori poate fi folosit în locul unei substanțe sau preparat stupefiant ori cu

efecte psihotrope sau în locul unei plante ori substanțe aflate sub control

național sau pentru aceleași scopuri.

Din examinarea normei juridice prevăzute în art. 4 din legea sus-

menționată rezultă fără putință de tăgadă faptul că operatorul este persoana

fizică sau juridică care desfășoară sau intenționează să desfășoare operațiuni

cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. Pentru desfășurarea unor

astfel de operațiuni are obligația de a solicita A.N.S.V.S.A. o autorizație.

Norma juridică a indicat faptul că produsele susceptibile de a avea

efecte psihoactive se supun autorizării A.N.S.V.S.A, chiar și în condițiile în

care scopul producerii unui astfel de produs nu este consumul. În acest

context, se subînțelege faptul că operațiunile desfășurate sau cu privire la care

se intenționează să fie executate de către operator nu se pot efectua anterior

supunerii substanțelor susceptibile de a avea efecte psihoactive expertizei

A.N.S.V.S.A., chiar în ipoteza în care scopul declarat al operațiunilor nu este

acela de punere în vânzare sau plasare pe piață în vederea consumului.

Deopotrivă, normele juridice care prevăd modalitatea de derulare a

procedurii de autorizare au ca destinatari atât operatorii care desfășoară

operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive într-un cadru

legal, cât și operatorii care doar intenționează să desfășoare asemenea

operațiuni.

Consecința juridică a nerespectării dispozițiilor legale este aceea că

operațiunile cu produse efectuate în lipsa unei autorizări îmbracă un caracter

ilegal și sunt sancționate de legea penală, în temeiul dispozițiilor art. 16 din

Legea nr. 194/2011.

modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la Legea nr. 143/2000 privind

prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi

completările ulterioare.

(2) Dacă în urma evaluării se constată că produsul pentru care se solicită

autorizarea nu este substitut, A.N.S.V.S.A. eliberează autorizaţia pentru operaţiunile şi

produsele solicitate, în termen de 30 de zile de la data obţinerii rezultatelor analizelor şi

evaluărilor prevăzute la art. 6 şi 7.

(3) A.N.S.V.S.A. ţine şi actualizează un registru special în care se înscriu

operaţiunile şi produsele pentru care se emite autorizaţie, precum şi operatorii autorizaţi;

datele din registru se fac publice prin afişare pe pagina de internet a instituţiei.”

66 Simona Rusu

Etapele preliminare procedurii de autorizare, constând în obținerea de

documente cu privire la caracteristicile produsului, documente privind

evaluarea riscurilor punerii pe piață a produsului, rezultate teste, documente

privind metoda de fabricație, o strategie privind măsurile de siguranță,

prezentarea de mostre în cantități care fac posibilă expertizarea produsului de

către persoana fizică sau juridică care desfășoară sau intenționează să

desfășoare operațiuni cu produse, formularea de cereri prin reprezentant legal,

converg spre concluzia că persoana care procură în mod singular cantități

infime de substanțe ce fac parte din categoria celor apte de a produce efecte

psihoactive nu poate fi destinatar al normei juridice sus-menționate.

De asemenea, în raport cu modalitatea de reglementare a procedurii de

autorizare, este evident că aceasta este aplicabilă operatorilor, fie ei persoane

fizice sau juridice, care execută operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea

efecte psihoactive în cadrul unor acte ori fapte de comerț, întrucât doar în

cadrul unor astfel de operațiuni se impune deținerea de documente cu privire

la proveniența produsului, caracteristicile produsului, date privind metoda de

fabricație etc. În sprijinul acestei opinii invocăm și dispozițiile art. 2 lit. b) din

Legea nr. 194/2011, care condiționează calitatea de operator de împrejurarea

ca operațiunile cu produse să fie efectuate de către operator prin coordonare

directă sau indirectă, aspect de natură să conducă la concluzia unor operațiuni

de amploare.

Prin Decizia nr. 1/201715, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca

inadmisibilă sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia privind

pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni

de drept:

– ,,în analiza laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 16 din

Legea nr. 194/2011, raportarea la prevederile Deciziei 2005/387/JAI a

Consiliului UE și la anexele acesteia, respectiv la rapoartele anuale ale

EMCDDA Europol este suficientă pentru a stabili caracterul unui produs de a

fi susceptibil să aibă efecte psihoactive, în condițiile în care Legea nr.

194/2011 nu face nicio trimitere la decizia și rapoartele menționate”;

– ,,în analiza laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 16 din

Legea nr. 194/2011, pentru a stabili caracterul unui produs de a fi susceptibil

să aibă efecte psihoactive este obligatorie urmarea procedurii prevăzute de

art. 6 și 7 din Legea nr. 194/2011, aplicabilă în situația autorizării

operațiunilor cu acest tip de produse”.

15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017.


În considerentele deciziei sus-menționate, instanța supremă a precizat

că rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere

instanțelor de judecată, în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu

precizarea că adoptarea unei soluții este atributul exclusiv al judecătorului, ce

trebuie să rezulte din aplicarea corectă și concretă a legii, în baza probelor

legal administrate în cauză. Totodată, au fost expuse următoarele puncte de

vedere (cu privire la prima chestiune de drept):

– într-o opinie, s-a considerat că pentru stabilirea caracterului unui

produs de a fi susceptibil de a produce efecte psihoactive este suficientă

raportarea la Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind

schimbul de informații, evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe

psihoactive16;

– în a doua opinie, s-a apreciat că nu este suficientă raportarea, cu

motivarea că Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene nu

incriminează în sine operațiuni cu respectivele substanțe, ci reprezintă un

mijloc de avertizare a statelor membre cu privire la necesitatea instituirii unui

control național al operațiunilor cu acele substanțe, iar decizia menționată

anterior nu are efect direct în dreptul intern.

Ne alăturăm celei de-a doua opinii, cu luarea în considerare a

dispozițiilor art. 20 din Constituția României, republicată, art. 1 din Codul

penal și art. 9 din Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene

(potrivit cărora: în cazul în care Consiliul Uniunii Europene decide să supună

o nouă substanță psihoactivă unor măsuri de control, statele membre depun

toate eforturile necesare pentru a lua măsurile necesare în conformitate cu

legislația internă, cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de un an de la data

deciziei respective, pentru a supune noua substanță psihotropă sau noul

stupefiant măsurilor de control și sancțiunilor penale prevăzute în legislația

lor). Decizia menționată anterior (a Consiliului Uniunii Europene) a statuat în

sensul de a se include substanța identificată ca substitut în categoria

substanțelor psihotrope sau stupefiante.

Relativ la cea de-a doua chestiune de drept, s-au exprimat de asemenea

două opinii.

Prima opinie a fost aceea că pentru stabilirea caracterului unui produs

de a fi susceptibil să aibă efecte psihoactive nu este obligatorie urmarea

procedurii prevăzute în art. 6 și art. 7 din Legea nr. 194/201117.

16 Disponibilă pe site-ul https://lege5.ro/Gratuit/gi3tinzyga/decizia-nr-387-2005-

privind-schimbul-de-informatii-evaluarea-riscurilor-si-controlul-noilor-substante-psihoactive

(accesat la 9 mai 2018). 17 ,,Art. 6

68 Simona Rusu

În a doua opinie, s-a apreciat că urmarea procedurii este obligatorie.

Susținătorul acestei opinii – Facultatea de Drept a Universității din

București – a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție următoarele

argumente:

– în cazul infracțiunii analizate, urmarea imediată este o stare de

pericol pentru sănătatea persoanei. În conținutul laturii obiective, un rol

esențial îl are urmarea imediată a infracțiunii. Fie că urmarea este

reprezentată de o stare de pericol, fie că este reprezentată de un rezultat, de

existența ei depinde existența infracțiunii;

– pentru ca urmarea imediată a faptei să se poată realiza, este necesar

ca produsul ce a constituit obiectul operațiunii să aibă aptitudinea de a pune

în pericol sănătatea persoanei prin efectele sale psihoactive. Dacă asemenea

aptitudine nu există, urmarea imediată a infracțiunii nu se produce și, în

consecință, nu există infracțiune;

– simpla susceptibilitate a produsului de a avea efecte psihoactive este

insuficientă, iar procedura prin care se atestă dacă produsul este sau nu

substitut apare ca inevitabilă.

Raportat la problemele de drept supuse dezlegării, s-a apreciat – tot de

către Facultatea de Drept a Universității din București – că în toate cauzele

privind infracțiunile prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011 se impune

declanșarea procedurilor prevăzute în art. 6 și art. 7 din aceeași lege, cu

mențiunea că raportarea la prevederile Decizia 2005/387/JAI a Consiliului

Uniunii Europene reprezintă un argument puternic în declanșarea acestor

proceduri.

Nu suntem de acord cu cea de-a doua opinie, întrucât declanșarea

procedurilor prevăzute în art. 6 și art. 7 din legea sus-menționată presupune în

mod obligatoriu existența unei solicitări a reprezentatului legal al

A.N.S.V.S.A. analizează documentația depusă şi transmite mostrele furnizate de

solicitant, în vederea analizării compoziției calitative şi cantitative a produsului,

laboratoarelor acreditate în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European.”

,,Art. 7

(1) După obținerea rezultatului analizelor de laborator, o copie certificată a

acestora, împreună cu documentația aferentă, se transmite de către A.N.S.V.S.A., spre

evaluare, comisiei constituite atât din specialişti din comisia de farmacologie clinică,

toxicologie şi toxicodependență şi din comisia de psihiatrie ale Ministerului Sănătății, cât şi

din specialişti din structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, în vederea

certificării dacă produsul are sau nu efecte psihoactive.

(2) Nominalizarea persoanelor care fac parte din comisia prevăzută la alin. (1) se

aprobă prin ordin comun al ministrului sănătății şi al ministrului afacerilor interne, în

termen de maximum 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(3) Comisia prevăzută la alin. (1) poate solicita efectuarea de analize de laborator

suplimentare.”


operatorului, organele de urmărire penală neputându-se substitui

reprezentantului legal, iar, pe de altă parte, întrucât A.N.S.V.S.A. nu face

parte din categoria instituțiilor de specialitate, acreditate de lege să efectueze

expertize ori constatări din dispoziția organelor de urmărire penală. De altfel,

procedurile de autorizare au ca premisă existența unor documente pe care

comercianții ilegali (traficanții) de substanțe susceptibile de a produce efecte

psihoactive nu le dețin, iar în acest caz procedurile nu pot fi declanșate.

Se impune precizarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a

procedat la analizarea fondului chestiunii de drept ce a făcut obiectul sesizării.

Diferența de tratament juridic aplicabilă produselor susceptibile de a

avea efecte psihoactive în raport cu produsele catalogate drept medicamente.

În ceea ce privește regimul juridic al substanței tramadol, se impun

următoarele precizări:

Spre deosebire de alte substanțe psihoactive noi, tramadol face parte

din clasa de medicamente analgezice opioide, care se eliberează din farmacii

doar pe bază de rețetă, conform prospectului de utilizare.

În raport cu conținutul normelor juridice în vigoare, se constată faptul

că autorizația prevăzută în art. 4 din Legea nr. 194/2011 se eliberează de către

A.N.S.V.S.A. doar pentru un produs cu privire la care se constată, în urma

efectuării unor analize și evaluări de către laboratoarele specializate, că nu

este substitut, în sensul aceleiași legi.

În cazul medicamentelor, fabricantului îi incumbă obligația de a obține

autorizația de fabricare, iar operatorului, autorizația de punere pe piață. Aceste

autorizații se eliberează de către Ministerul Sănătății prin Agenția Națională a

Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale (denumită în continuare

A.N.M.D.M.), în conformitate cu dispozițiile art. 730-733 din Legea nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății18, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, și nu potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

194/2011.

Opinia este aceea că, în cazul medicamentelor care conțin în

componența lor o substanță susceptibilă de efecte psihoactive sau substanțe

stupefiante ori psihotrope, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 339/2005 și ale

Legii nr. 95/2006, și nu dispozițiile Legii nr. 194/2011.

Activitatea executată de către o persoană fizică care deține, în vederea

consumului propriu, câteva comprimate de tramadol, nu presupune obținerea

unei autorizări în condițiile prevăzute în art. 4 din Legea nr. 194/2011,

întrucât, așa cum am menționat anterior, această obligație incumbă, conform

18 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august

2015.

70 Simona Rusu

Legii nr. 95/2006, fabricantului de medicamente, precum și persoanei juridice

care efectuează operațiuni de punere pe piață de medicamente.

Obligația persoanei fizice este aceea de a deține medicamentul în

temeiul unei prescripții medicale, întrucât tramadolul a fost identificat ca

făcând parte din categoria medicamentelor care se eliberează doar pe bază de

prescripție medicală. În cuprinsul listei de medicamente care se eliberează pe

bază de prescripție medicală, întocmită la data de 5 noiembrie 2014 de către

A.N.M.D.M., tramadolul este menționat ca făcând parte din această categorie.

Potrivit art. 795 din Legea nr. 95/2006, A.N.M.D.M. întocmește o listă

a medicamentelor care se eliberează cu prescripție medicală pe teritoriul

României, specificând, dacă este cazul, categoria clasificării. Această listă se

actualizează anual.

Prin prescripție medicală se înțelege un document scris, semnat și

parafat de către un medic, care recomandă un tratament medical unui pacient

clar identificat și care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantități

determinate de medicamente aflate sub controlul legislației naționale în

domeniu.

Motivele avute în vedere în cazul medicamentelor care se eliberează

pe bază de prescripție medicală sunt enumerate în art. 793 din Legea nr.

95/2006:

– medicamentele prezintă un pericol direct ori indirect, chiar în cazul

utilizării corecte, dacă sunt folosite fără supraveghere medicală;

– medicamentele sunt utilizate frecvent și în mare măsură incorect și

ca atare pot prezenta un pericol direct ori indirect pentru sănătatea umană;

– medicamentele conțin substanțe ori preparate ale acestora ale căror

activitate și/sau reacții adverse necesită investigații aprofundate;

– medicamentele sunt prescrise în mod normal de medic pentru a fi

administrate parenteral.

Deținerea cu drept, de către o persoană fizică, de produse care fac

parte din categoria medicamentelor care se eliberează pe bază de prescripție

medicală este dovedită de existența unei prescripții medicale, în conformitate

cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 339/2005 raportat la art. 793 alin. (2) din

Legea nr. 95/2006.

Până în prezent, tramadolul, deși recunoscut ca reprezentând o

substanță cu proprietăți psihoactive pe plan european, nu a fost introdusă în

anexele Legii nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută în art. 8 alin.

(3) din aceeași lege.

Dat fiind că tramadolul nu face parte din categoria substanțelor

interzise la deținere de către Legea nr. 143/2000 și nici din aceea a

substanțelor aflate sub control național prevăzute în anexele Legii nr.


339/2005, obligația impusă de către art. 37 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din

Legea nr. 339/200519 raportat la art. 793 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu

incumbă făptuitorului.

În conținutul Hotărârii pronunțate la data de 10 iulie 2014 în cauzele

conexate C-358/2013 și C-181/2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a

statuat faptul că noțiunea de medicament nu include substanțele, precum

amestecurile de plante aromatice care conțin canabinoizi sintetici, ce au ca

efect o simplă modificare a funcțiilor fiziologice, fără a fi apte să determine

efecte benefice, directe sau indirecte, asupra sănătății umane, și care sunt

consumate numai în scopul provocării unei stări sinonime cu starea de

ebrietate și prin aceasta sunt nocive pentru sănătatea umană. Prin această

hotărâre, instanța europeană a răspuns întrebărilor adresate de către Curtea

Federală a Germaniei, care, în cadrul a două proceduri penale, trebuia să

decidă dacă vânzarea de amestecuri care conțin canabinoizi sintetici utilizați

ca înlocuitori pentru marijuana poate atrage urmărirea penală pentru vânzarea

ilegală de medicamente îndoielnice. La data comiterii faptelor, canabinoizii

sintetici nu intrau sub incidența legii germane privind stupefiantele, astfel

încât autoritățile germane nu puteau începe urmărirea penală în temeiul

acestei legi. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, potrivit Curții

Federale a Germaniei, amestecurile în discuție nu sunt consumate în scopuri

terapeutice, ci pur recreative și, ca atare, astfel de substanțe nu pot fi calificate

drept medicamente din perspectiva cerinței unei interpretări corecte a noțiunii

de medicament. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat că, deși

această susținere ar avea drept consecință excluderea oricărei represiuni

penale în privința comercializării substanțelor în discuție, acest aspect nu

este de natură să repună în discuție aprecierea Curții.

Noțiunea de medicament este definită în art. 1 pct. 2 lit. b) din

Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6

noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele

19 ,,Art. 37

(1) Preparatele şi substanțele stupefiante şi psihotrope pot fi utilizate în scop

medical numai pe baza prescripțiilor medicale, în conformitate cu normele metodologice de

aplicare a prezentei legi.

[…]”

,,Art. 38

[…]

(2) Pacienții aflați în tratament cu medicamente care conțin substanțe stupefiante

sau psihotrope prevăzute în tabelul II din anexă pot deține cantitatea prescrisă numai în baza

prescripției medicale.

[…]”

72 Simona Rusu

de uz uman20, cu modificările ulterioare. Potrivit acestui articol, prin

medicament se înțelege orice substanță sau combinație de substanțe care poate

fi folosită la om sau îi poate fi administrată fie pentru restabilirea, corectarea

sau modificarea funcțiilor fiziologice prin exercitarea unei acțiuni

farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui

diagnostic medical.

Față de cele menționate, se constată faptul că substanțele psihoactive

catalogate drept medicamente, se supun unei duble reglementări.

În funcție de caracterul de substanță psihoactivă nouă, așa cum a fost

identificată prin Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene,

tramadolul se supune normelor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 194/2011.

Raportat la catalogarea tramadolului ca substanță psihoactivă folosită

ca medicație, acesta se supune Legii nr. 95/2006.

Dispozițiile din Legea nr. 95/2006 au caracter de norme speciale în

raport cu acelea ale Legii nr. 194/2011 și ca atare se aplică cu prioritate.

Concluzii:

– Legea nr. 194/2011 a fost adoptată în considerentul protejării

populației împotriva acțiunilor nocive generate de consumul de substanțe

susceptibile de a avea efecte psihoactive, termenul de ,,populație” incluzând

orice persoană care are calitatea de consumator de astfel de substanțe;

– legea sus-menționată a fost adoptată ca măsură de combatere a

consumului de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, și nu ca

măsură de sancționare a consumului unor astfel de substanțe;

– Legea nr. 194/2011 a fost adoptată pentru a incrimina operațiunile

ilicite desfășurate de către comercianți cu produse susceptibile de a avea

efecte psihoactive și de a avertiza în acest scop consumatorii că aceste

substanțe reprezintă o amenințare la adresa sănătății;

– acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii prevăzute

în art. 16 din Legea nr. 194/2011 sunt condiționate de executarea lor într-o

manieră coordonată (directă sau prin interpuși);

– subiectul activ al infracțiunii analizate este orice persoană fizică sau

juridică care execută, fără autorizare, oricare dintre acțiunile enumerate

limitativ în art. 2 din legea sus-menționată;

– scopul operațiunii ilicite poate fi doar una sau mai multe dintre

acțiunile enumerate în art. 2 din Legea nr. 194/2011;

20 Disponibilă pe site-ul https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/files/eudralex/

vol-1/dir_ 2001_83_cons2009/2001 _83_cons2009_ro.pdf (accesat la 9 mai 2018).


– procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a

avea efecte psihoactive are ca destinatari orice persoană fizică sau juridică

care intenționează să desfășoare într-un cadru legal operațiuni cu produse;

– legiuitorul, intuind posibilitatea existenței unui comerț ilicit subteran

cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, a scos în afara unui

cadru legal activitatea de efectuare de operațiuni cu produse în lipsa

autorizării, sancționând penal o astfel de conduită;

– potențialul unei substanțe de a fi susceptibilă de a produce efecte

psihoactive se evidențiază doar în funcție de efectele produsului în cazul

consumului uman, această situație de fapt generând calitatea de subiect pasiv

a consumatorului de substanțe susceptibile de a produce efecte psihoactive;

– potrivit Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene,

statele membre au obligația de a supune măsurilor de control și sancțiunilor

penale noua substanță psihotropă sau noul stupefiant. Respectarea

dispozițiilor acestei decizii presupune identificarea similitudinii dintre noua

substanță și substanțele stupefiante ori psihotrope și ulterior includerea

acesteia pe unul din tabelele Legii nr. 143/2000;

– deținerea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în

vederea consumului propriu, nu este incriminată de Legea nr. 194/2011;

– procurarea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în

vederea consumului propriu, nu este incriminată de legea sus-menționată;

– Legea nr. 143/2000 face o diferență de tratament sancționator în

raport cu gradul de pericol social între faptele incriminate în art. 221, respectiv

art. 4;

– în cuprinsul dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr.

194/2011 este prevăzută câte o singură pedeapsă, fiind puțin probabil ca

legiuitorul să fi avut intenția să sancționeze cu aceeași pedeapsă și deținătorul

de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în vederea consumului

propriu, și persoana care face acte de comerț ilicit;

– consumatorul care achiziționează substanțe de pe piața neagră nu

poate cunoaște efectele acestor decât ca urmare a consumului;

– practica judiciară a stabilit faptul că: în prezent comerțul ilicit cu

substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive se desfășoară de către

21 ,,Art. 2

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,

trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind

circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi

interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa

este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

74 Simona Rusu

persoane fizice, în cadrul unei piețe negre; substanțele supuse comercializării

nu mai sunt inscripționate; substanțele comercializate nu mai sunt ambalate în

plicuri pe care să fie inscripționată denumirea, conținutul și destinația

produsului, spre deosebire de trecut;

– efectuarea de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte

psihoactive se poate realiza de către o persoană fizică sau juridică, într-un

cadru legal sau ilegal, adoptarea rezoluției infracționale de a acționa într-un

cadru nelegal presupunând suportarea rigorilor legii. Potrivit noii legislații

civile, profesioniștii, printre care și comercianții, se împart în două categorii:

profesioniștii-persoane fizice și profesioniștii-persoane juridice;

– faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că subiect activ

al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011 poate fi orice

persoană fizică sau juridică nu poate fi interpretat ca un argument în favoarea

incriminării operațiunii de procurare de substanțe susceptibile de a avea efecte

psihoactive în vederea consumului propriu, întrucât nu aceasta a fost rațiunea

instanței supreme;

– împrejurarea că unele din acțiunile prohibite care constituie element

material al infracțiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000 se regăsesc

și în cadrul operațiunilor prohibite cuprinse în Legea nr. 194/2011 nu

reprezintă în niciun caz un argument în sensul că domeniul de aplicare al

primei legi include combaterea consumului ilicit de substanțe susceptibile de

a avea efecte psihoactive, întrucât identificarea unei conduite interzise nu se

poate realiza prin raportare la un alt text lege, nu se poate efectua prin

analogie sau prin constatarea unei similitudini. Incriminarea unei acțiuni

presupune existența unei norme de incriminare clare și precise, cu referire

expresă la însuși faptul interzis;

– în viziunea primei opinii (menționate la începutul articolului),

deținerea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive îmbracă un

caracter ilicit, iar acest aspect justifică interpretarea prin analogie a normei

incriminatoare, în scopul de a nu se ajunge la situația excluderii unei

represiuni penale. O astfel de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 194/2011

este contrară principiilor nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege, ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și fiat justitia pereat mundus.

Împrejurarea că, la rândul său, Parlamentul European a avut în vedere,

la adoptarea unor măsuri legislative în ceea ce privește substanțele

susceptibile de a avea efecte psihoactive, traficul ilicit al acestor substanțe, și

nu incriminarea activității de deținere în vederea consumului propriu, reiese în

mod evident și din cuprinsul mențiunilor inserate în Regulamentul (UE)

2017/2101 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 noiembrie 2017

de modificare a Regulamentului (CE) 1920/2006 în ceea ce privește schimbul


de informații, sistemul de alertă timpurie și procedura de evaluare a riscurilor

pentru noile substanțe psihoactive22, potrivit cărora:

a) noile substanțe psihoactive care pot avea numeroase utilizări

comerciale și industriale, dar și științifice, pot prezenta riscuri pentru sănătate,

societate și siguranță, atunci când sunt consumate de către oameni;

b) noile substanțe psihoactive sunt adesea utilizate în scopul cercetării

și dezvoltării științifice și în producția mai multor produse sau a altor

substanțe folosite pentru a fabrica produse, cum ar fi medicamentele,

restricționarea accesului la aceste substanțe pentru astfel de utilizări putând

avea un impact important asupra operatorilor economici;

c) publicul larg, constituit din persoane care consumă astfel de

substanțe, este lipsit de cunoștințe și nu conștientizează riscurile asociate

consumului unor astfel de substanțe, aspect ce reclamă din partea autorităților

publice oferirea de soluții eficiente de protejare a sănătății și a siguranței

publice, fără a se obstrucționa însă funcționarea pieței interne;

d) măsurile de restricționare variază în mod corespunzător de la un stat

membru la altul, astfel că operatorii economici care utilizează substanțe

psihoactive noi în producția diferitelor produse trebuie să îndeplinească, în

cazul aceleiași substanțe, cerințe diferite, cum ar fi notificarea prealabilă

exportului, autorizația de export sau licențele de import și export;

e) diferențele dintre actele cu putere de lege și actele administrative ale

statelor membre privind noile substanțe psihoactive ar putea obstrucționa

într-o anumită măsură funcționarea pieței interne, prin crearea de obstacole în

calea comerțului și prin îngreunarea accesului la aceste substanțe psihoactive

noi;

f) disparitățile dintre diferitele măsuri de restricționare aplicate noilor

substanțe psihoactive, deși legitime, ar putea conduce de asemenea la

migrarea noilor substanțe psihoactive nocive dintr-un stat membru în altul,

obstrucționând eforturile de restricționare a disponibilității acestora către

consumatori și subminând protecția consumatorilor din întreaga Uniune, în

cazul în care nu se consolidează schimbul de informații și coordonarea dintre

statele membre.

Observăm că norma juridică europeană cataloghează consumatorul ca

fiind acea persoană care este beneficiarul legii pentru protecția

consumatorului;

g) disparitățile favorizează traficul ilicit al substanțelor psihoactive

realizat de către rețelele criminale și, în special, criminalitatea organizată.

22 Disponibil pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX

%3A32017R2101 (accesat la 30 mai 2018).

76 Simona Rusu

Relevăm că norma juridică europeană utilizează sintagma de trafic

ilicit de substanțe psihoactive noi și identifică persoanele implicate, respectiv

membrii unor rețele criminale organizate;

h) măsurile privind noile substanțe psihoactive (prevăzute de

regulamentul sus-menționat) trebuie să contribuie la atingerea nivelului de

protecție a sănătății umane și a siguranței înscris în Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene;

i) în caz de risc imediat pentru sănătatea publică, Comisia Europeană

trebuie să supună noile substanțe psihoactive unei restricționări temporare a

accesului pe piața de consum, înainte de încheierea evaluării riscurilor.

Rapoartele privind noile substanțe psihoactive trebuie să fie puse la dispoziția

publicului;

j) pe baza dovezilor existente și a criteriilor prestabilite, noile

substanțe psihoactive care prezintă riscuri grave pentru sănătate, societate și

siguranță nu ar trebui puse la dispoziție pe piață;

k) statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a preveni

deplasarea pe piața ilicită a noilor substanțe psihoactive utilizate pentru

cercetare și dezvoltare sau pentru alte scopuri autorizate.

Soluțiile identificate la nivel european au în vedere întreprinderea de

demersuri pentru informarea publicului, în calitate de consumator, cu privire

la efectele substanțelor psihoactive și adoptarea de măsuri eficiente pentru

ținerea sub control a traficului ilicit derulat în cadrul unei piețe ilicite de către

traficanți, inclusiv prin deturnarea destinației de folosire a unor astfel de

substanțe, respectiv din sfera unor activități de cercetare, industriale etc.

autorizate, către scopuri ilicite;

l) Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (denumit în

continuare OEDT), instituit prin Regulamentul CE 1920/2006 al

Parlamentului European și al Consiliului, trebuie să aibă un rol central în

schimbul de informații, să emită alerte sanitare cu privire la măsurile de

prevenire, de tratament și reducere a efectelor nocive ale substanțelor

psihoactive noi;

m) lipsa capacității de a identifica noile substanțe psihoactive și de a

anticipa răspândirea acestora, precum și lipsa de dovezi privind riscurile

aferente pentru sănătate, societate și siguranță îngreunează furnizarea unui

răspuns eficient și, ca urmare, trebuie să se aloce resursele necesare la nivelul

Uniunii Europene și la nivel național, pentru a se facilita cooperarea regulată

dintre OEDT, punctele naționale focale, reprezentanții la nivel regional și

local ai sistemului sanitar și ai autorităților de aplicare a legii, institutele de

cercetare și laboratoarele criminalistice cu competențe în domeniu, în vederea


creșterii capacității de evaluare a noilor substanțe psihoactive și a capacității

de reacție eficientă față de acestea;

n) copiii și adolescenții sunt în special vulnerabili în fața pericolelor pe

care le reprezintă aceste noi substanțe ale căror riscuri rămân necunoscute la

scară largă;

o) statele membre ar trebui să implementeze măsuri de prevenire, prin

difuzarea de informații pe internet cu privire la riscurile pe care le implică

utilizarea necorespunzătoare și abuzul consumului de substanțe psihoactive.

Sensibilizarea copiilor, a adolescenților și a tinerilor la riscuri este esențială și

poate interveni în cadrul școlar și educațional23;

p) restricționarea accesului pe piață către consumatori a unei noi

substanțe psihoactive se dispune de către Comisia Europeană prin decizie,

dacă punerea pe piață către consumatori a noii substanțe psihoactive prezintă

riscuri imediate pentru sănătatea publică, dovedite de decesele și consecințele

grave pentru sănătate asociate consumului noii substanțe, de prevalența și

tendințele de consum ale noii substanțe psihoactive constatate pentru întreaga

populație și pentru grupuri specifice, în special frecvența, cantitățile, modul de

utilizare, disponibilitatea substanței în rândul consumatorilor și potențialul de

răspândire care indică o amploare considerabilă a riscului;

r) la stabilirea nivelului de risc, Comisia Europeană are în vedere

efectul nociv asupra sănătății cauzat de consumul noii substanțe psihoactive,

riscul de abuz, posibilitatea de a crea dependență, riscul de vătămare, boală,

agresiune și afecțiuni fizice și psihice, efectele nocive asupra societății bazate

pe impactul asupra ordinii publice, a activității infracționale și a criminalității

organizate, profiturile ilegale generate de producerea, comercializarea și

distribuirea noii substanțe psihoactive și costurile economice asociate

efectelor nocive la nivel social;

s) Comisia Europeană nu adoptă măsuri de restricționare privind o

nouă substanță psihoactivă, dacă conform dovezilor existente, efectul nociv

asupra sănătății cauzat de consumul noii substanțe psihoactive asociat cu

toxicitatea acută și cronică a acesteia, riscul de abuz și posibilitatea de a crea

dependență sunt nesemnificative.

23 În Regulamentul sus-menționat sunt definiți următorii termeni:

– consumatorul este orice persoană fizică și juridică ce acționează în scopuri care nu

se încadrează în activitatea sa comercială, economică sau profesională;

– punerea la dispoziție pe piață înseamnă orice furnizare a unei noi substanțe

psihoactive în vederea distribuției, a consumului sau a utilizării pe piața Uniunii Europene, în

cadrul unei activități comerciale contra cost sau gratuit;

– utilizarea comercială și industrială semnifică orice activitate de fabricare,

prelucrare, preparare, depozitare, amestecare, producție și vânzare către persoane fizice și

juridice, altele decât consumatorii.

78 Simona Rusu

ș) Comisia Europeană interzice fără întârzieri nejustificate producerea,

fabricarea, punerea la dispoziție pe piață, inclusiv importul în Uniunea

Europeană, transportul și exportul din această Uniune al noii substanțe

psihoactive, dacă aceasta prezintă riscuri medicale, sociale și de siguranță

grave.

– față de considerentele menționate mai sus, avute în vedere de către

Parlamentul European și Consiliul Europei și inserate în Regulamentul (UE)

2017/2101, se poate releva că acestea susțin punctul de vedere potrivit căruia

Legea nr. 194/2011 nu incriminează activitatea de procurare, respectiv de

deținere de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive în vederea

consumului propriu, ci traficul ilicit al unor astfel de substanțe, în cadrul unor

activități comerciale ilicite, executate în scopul obținerii de profituri ilicite;

– noțiunea de consumator trebuie interpretată prin raportare la aceea

conținută în Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția

consumatorului24, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și

nu prin raportare la sintagma consumator-dependent din cuprinsul Legii nr.

143/2000. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 2 din primul act normativ,

prin consumator se înțelege ,,orice persoană fizică sau grup de persoane

fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității

sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.

Articolul 2 pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 precizează

faptul că operatorul economic este ,,orice persoană fizică sau juridică,

autorizată, care în cadrul activității sale profesionale fabrică, importă,

transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează

servicii”.

În cadrul dispozițiilor art. 3 pct. a din ordonanța menționată anterior

sunt enumerate drepturile consumatorilor, printre acestea fiind prevăzut

expres și dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs

sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea

sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime.

Conform dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992,

statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de

consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și

servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora,

apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice

împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea și

luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori;

24 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007.


– toate argumentele sus-menționate au în vedere faptul că substanțele

psihoactive noi nu pot avea același regim juridic ca și cel al drogurilor,

întrucât pe măsură ce apar și fac obiectul unei incriminări se procedează la

distribuția unui înlocuitor, iar informațiile privind riscurile asociate

consumului substanțelor psihoactive noi lipsesc. Pe măsură ce riscurile sunt

identificate, substanțele psihoactive sunt înlocuite cu altele noi;

– referitor la substanțele psihoactive noi care au și atributul de a fi

catalogate drept medicamente, alături de argumentele prezentate anterior în

sensul neincriminării acțiunii de deținere a acestora în vederea consumului

propriu, îl amintim și pe acela al inexistenței unei sancțiuni a acțiunii de

deținere de medicație fără prescripție medicală, în contra dispozițiilor Legii

nr. 95/2006, medicație care nu conține ca substanțe active niciuna dintre

substanțele stupefiante ori psihotrope prevăzute în tabelele Legii nr. 143/2000.

REFLECȚII ÎN LEGĂTURĂ CU CERCETAREA CRIMELOR

COMUNISMULUI

Dr. Viorel SISERMAN

Colonel-magistrat,

prim-procuror militar

Parchetul Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Cluj

ABSTRACT

The author points out some reflections on the investigation of the

crimes of communism, presenting some opinions expressed in the

matter and arguing his own point of view.

Key words: communism, murder, dictatorship, political prisoner,

crime, prescription of criminal liability, security.

1. După acapararea puterii de către Partidul Comunist din România și

instaurarea statului totalitar, a început o cruntă represiune împotriva

oponenților acestui regim, fiind comise crime care, în majoritatea cazurilor,

așa cum rezultă din investigațiile recente, nu au fost anchetate. Din acest

motiv, cercetarea în prezent a acestor crime este deosebit de dificilă, întrucât

s-a încercat ascunderea lor pentru ca vinovații să se sustragă de la răspunderea

penală.

O anchetă a fost efectuată de către o Comisie a Partidului Comunist

Român în anul 1968, din ordinul șefului statului de atunci, Nicolae

Ceaușescu, însă rezultatul acesteia nu s-a materializat decât prin adoptarea

unui nou Cod penal (intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969)1. Această

decizie a fost luată în urma unui șantaj al fostului ministru de interne,

Alexandru Drăghici, care, atunci când a fost audiat în Comisie, la data de 30

octombrie 1968, a solicitat să fie anchetați și să fie excluși din partid și ,,aceia

care au făcut represiuni în Raionul Focșani, pentru că și acolo au fost

împușcați oameni, au fost împușcați copii”. Alexandru Drăghici se referea la

Nicolae Ceaușescu, fost general, adică tocmai la cel care ordonase ancheta. A

intervenit însă prim-ministrul de atunci, Ion Gheorghe Maurer, care a arătat

că: ,,Soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre

prescripție din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să spunem să

e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 În prezent, abrogat.

Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 81

nu fie trimis în judecată și împotriva omului să se ia hotărârile politice. Mai

sunt câteva luni până la prescripție” (a se vedea Rechizitoriul nr. 15/P/1999

al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București)2.

2. Potrivit Codului penal anterior (în continuare C.pen. din 1969), în

cazurile de omor prescripția răspunderii penale intervenea în termenul de 15

ani [art. 122 alin. (1) lit. a)], termen care, în cazul întreruperii cursului

prescripției, se putea prelungi cu încă jumătate, respectiv cu 7 ani și 6 luni

(art. 124).

Articolul 121 alin. (2) C.pen. din 1969 prevedea că prescripția nu

înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii,

acestea fiind incriminate în același cod, respectiv în art. 356 (propaganda

pentru război), în art. 357 (genocidul), în art. 358 (tratamentele neomenoase),

în art. 359 (distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri) și în art. 360

(distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale). Ca urmare a acestor

reglementări, până la abolirea dictaturii comuniste la 22 decembrie 1989,

aceste crime nu au fost cercetate. După Revoluția Română din 1989 s-au făcut

unele demersuri (a se vedea cazul Alexandru Drăghici ș.a., dosarul nr.

393/P/1992 al Direcției Procuraturilor Militare)3, iar printr-o Decizie a Curții

Supreme de Justiție (în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție) din anul

1999 s-a stabilit că termenul de prescripție, potrivit Codului penal anterior,

curgea doar după abolirea statului comunist totalitar.

La data de 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a

adoptat Rezoluția nr. 260A (111), care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951.

Prin această rezoluție a fost adoptată Convenția pentru prevenirea și

reprimarea crimei de genocid, definind această faptă ca fiind: „oricare din

actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în

parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: a) omorârea

membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a

unui grup; c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care

antrenează distrugerea fizică, totală sau parțială; d) măsuri care vizează

scăderea natalității în sensul grupului; e) transferarea forțată a copiilor

dintr-un grup într-altul”.

România a aderat la convenția sus-menționată la data de 2 noiembrie

1950, prin Decretul nr. 2364. Astfel, crimele săvârșite în timpul dictaturii

comuniste și cu deosebire în așa-numitul deceniu al terorii (1950-1960) intrau

sub incidența convenției la care România aderase. După cum putem constata,

2 A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la

postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2008, documentul nr. 3, p. 227-228, 241. 3 Idem, documentul nr. 3, p. 223-231. 4 Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950.

82 Viorel Siserman

în perioada aceea au fost comise împotriva opozanților orânduirii comuniste

infracțiunile relevate mai sus [la lit. a), b) și c)], care se circumscriu

genocidului, însă acestea nu au fost cercetate.

La data de 26 noiembrie 1968 a fost adoptată de către Adunarea

Generală a Națiunilor Unite Convenția privind neaplicarea limitărilor statutare

în cazul crimelor de război și a crimelor împotriva umanității5. Prin art. I s-a

decis că sunt imprescriptibile crimele de genocid și crimele contra umanității.

Aceste crime au fost definite de către Statutul Tribunalului Militar

Internațional de la Nurnberg, adoptat la data de 8 august 1945, stabilindu-se

că ele trebuie cercetate și pedepsite indiferent de data la care au fost comise.

Respectivul statut a fost semnat la Londra de către cele patru mari puteri aliate

(S.U.A., Anglia, Franța și U.R.S.S.) după lungi tratative, relevantă fiind

Decizia Comisiei interaliate pentru cercetarea crimelor de război [United

Nations War Crimes Commission (UNWCC)], care s-a constituit tot la

Londra, la data de 7 octombrie 1942, și la care au aderat un număr de 17

națiuni5.

În Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg au fost

înscrise drept crime contra umanității fapte ca: uciderea, exterminarea, luarea

în sclavie, deportarea și actele inumane comise împotriva civililor înainte sau

în timpul unui război, precum și persecuțiile din motive politice, rasiale sau

religioase în vederea comiterii sau în legătură cu o crimă dată în competența

acestui tribunal, indiferent dacă încalcă sau nu legea națională a statului unde

aceasta a fost săvârșită.

Prin Decretul nr. 547/29.07.19696, România a ratificat convenția

sus-menționată (privind imprescriptibilitatea crimelor de genocid și a crimelor

contra umanității).

În „Cuvântul înainte” la cartea „Procesul de la Nürnberg”, scrisă de

către cercetătorii Joe J. Heydecker și Johannes Leeb, Ioan Grigorescu o

citează (la p. 9) pe Simone de Beauvoir: „Inculpatul n-ar mai fi același cu

culpabilul. Că represiunea s-ar aplica asupra nonidentității făptașului, și, cu

toate acestea, ea se impune pentru a se asigura deosebirea răului de bine în

felul în care omul știe să facă uz de libertate”.

Analizând documentele vremii și procesul de la Nürnberg în sinte,

autorul sus-citat concluzionează că Tribunalul Militar Internațional de la

Nürnberg nu a judecat doar niște indivizi, ci organizații întregi ale crimei

fasciste, ca SS, Gestapo, Înaltul Comandament al Wehrmachtului etc.7

5 A se vedea J.J. Heydecker, J. Leeb, Procesul de la Nürnberg, vol. I, Editura

Orizonturi, Bucureşti, 2015, p. 111. 6 Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 30 iulie 1969. 7 J.J. Heydecker, J. Leeb, op. cit., p. 9.


Constituția României8, revizuită în urma referendumului național din

18-19 octombrie 2003 și intrată în vigoare la 31 octombrie 2003, prevede în

art. 11 alin. (2) că ,,tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte

din dreptul intern”, iar în art. 20 alin. (2) reglementează că „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Ulterior, au existat numeroase discuții cu privire la aplicabilitatea sau

nonaplicabilitatea reglementărilor menționate anterior, apreciindu-se, în unele

situații, că pentru crimele comise în perioada comunistă ar fi aplicabilă

prescripția, iar în alte situații, la care personal am achiesat de fiecare dată, s-a

considerat că acestea au fost și rămân imprescriptibile.

O contribuție importantă în lămurirea acestui sensibil subiect au avut

distinsele cercetătoare Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, care au elaborat

lucrarea „Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la postcomunismul

românesc”, apărută sub egida Institutului de Investigare a Crimelor

Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În această lucrare sunt

prezentate în anexă, între altele, și rechizitoriile prin care au fost trimiși în

judecată Alexandru Drăghici ș.a. (dosar nr. 393/P/1992) și colonelul (în

rezervă) Crăciun Gheorghe (dosar nr. 15/P/1999), din care am prezentat în

extras intervențiile din cadrul Comisiei Partidului Comunist Român9.

Avându-se în vedere nenumăratele sesizări și solicitări de a se face

lumină cu privire la aceste crime îngropate în pământ, sub negura timpului, au

avut loc ample dezbateri în diferite simpozioane și conferințe, precum și în

numeroase luări de poziție materializate în articole, referate sau comunicări

științifice.

La data de 16 martie 2012 a fost adoptată Legea nr. 27 pentru

modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009

privind Codul penal10, înlăturându-se prescripția răspunderii penale pentru

omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum și pentru infracțiunile

intenționate care au avut ca urmare moartea victimei. Această lege [prin care

s-a modificat art. 125 alin. (3) C.pen. din 1969] a fost atacată la Curtea

Constituțională a României, invocându-se principiul neretroactivității, însă

prin Decizia nr. 511/2013, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă11.

8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie

2003. 9 A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, op. cit., p. 223-252. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. 11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014.

84 Viorel Siserman

S-a avut în vedere faptul că în majoritatea statelor europene aceste fapte sunt

imprescriptibile, dar și practica Curții Europene a Drepturilor Omului

(denumită în continuare C.E.D.O.), potrivit căreia principiul neretroactivității

nu se încalcă prin prelungirea sau eliminarea prescripției. Articolul 7 paragr.

(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale (denumită în continuare Convenție) nu interzice extinderea

termenului de prescripție care se regăsește în Convenția europeană privind

imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război12,

adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974. Conform art. 2 paragr. 2 din

această din urmă convenție, ea se aplică și ,,infracțiunilor comise înaintea

intrării ei în vigoare, în cazurile în care termenul de prescripție încă nu

expirase la acea dată”. Nicio reglementare nu prevede existența dreptului de

a nu fi pedepsit sau de a nu executa o pedeapsă, întrucât, potrivit art. 2 din

Convenție, dreptul la viață este un drept fundamental. Ținându-se seama de

toate acestea, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal (în

continuare C.pen.).

În art. 153 C.pen., prescripția are o nouă reglementare. Astfel, în alin.

(2) din textul de lege anterior menționat se arată că „prescripția nu înlătură

răspunderea penală în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității

și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor

prevăzute la art. 188 și art. 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de

moartea victimei”.

Precizăm că în art. 188 și art. 189 C.pen. sunt incriminate infracțiunile

de omor și omor calificat. Totuși, legiuitorul a găsit de cuviință să adauge la

art. 153 din același cod un nou aliniat, al treilea, în care se arată că

„prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor

prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de

prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei

dispoziții”. Adică, pentru omor și omor calificat intervine imprescriptibilitatea

doar pentru acele infracțiuni care nu erau prescrise la data de 1 februarie

2014. Ținând seama că termenele de prescripție, potrivit actualei (dar și

vechii) reglementări, pentru astfel de fapte (de omor calificat) erau de 15 ani,

concluzionăm că acele fapte care au fost comise și nu au fost cercetate până la

data intrării în vigoare a noului Cod penal rămân prescrise, dacă au fost

săvârșite până la data de 31 ianuarie 1999. Cele de omor calificat și omor

deosebit de grav (cum era în reglementarea anterioară), comise după 1

februarie 1999, au devenit imprescriptibile. Ar rămâne imprescriptibile aceste

fapte doar în situația în care astfel de crime ar fi fost cercetate și s-ar fi

12 A fost ratificată de către România prin Ordonanța Guvernului nr. 91/1999

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999).


întrerupt cursul prescripției prin „îndeplinirea oricărui act de procedură în

cauză” [art. 155 alin. (1) C.pen.]. Mai precizează articolul sus-indicat că

„după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție”

[alin. (2)], însă potrivit alin. (4) din același text legal, „termenele prevăzute la

art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite

oricâte întreruperi ar interveni” (deci, dacă s-ar fi efectuat acte de procedură,

termenul ar fi putut ajunge la 30 de ani).

Este însă necesar să subliniem că în art. 5 C.pen. este prevăzut

principiul aplicării obligatorii a legii mai favorabile. În acest caz, mai

favorabil este vechiul cod, potrivit căruia, pentru astfel de cazuri, termenul de

prescripție specială este de 22 de ani și 6 luni, imprescriptibilitatea

intervenind doar pentru faptele săvârșite după 1 august 1991.

Cum însă în multe cazuri nu au fost efectuate niciun fel de acte de

procedură care să întrerupă cursul prescripției pentru infracțiunile de omor și

omor calificat, termenul de prescripție se consideră împlinit și, ca atare,

cercetările se pot efectua doar pentru lămurirea împrejurărilor în care ele s-au

săvârșit.

Din motive de echitate, rămân imprescriptibile infracțiunile de genocid

și cele contra umanității prevăzute în noul Cod penal, în art. 438 și în art. 439.

Din experiența acumulată până în prezent, ca urmare a cercetării unui număr

important de cauze ce aveau ca obiect infracțiuni săvârșite în timpul dictaturii

comuniste, aceste fapte sunt greu de încadrat (dacă nu chiar imposibil) în

rândul celor care definesc genocidul.

Aceste crime pot fi însă circumscrise celor incriminate de către art.

439 C.pen., intitulat „Infracțiuni contra umanității”. În acest articol sunt

menționate un număr foarte mare de fapte, începând de la uciderea unor

persoane până la supunerea unei populații la condiții de viață menite să

determine distrugerea fizică, totală sau parțială, sclavia sau traficul de ființe

umane, deportarea sau transferarea forțată a unor persoane aflate în mod legal

pe un anumit teritoriu, torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului

sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i

vătămări fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, violul sau

agresiunea sexuală, provocarea dispariției forțate a unei persoane,

persecutarea unui grup sau unei colectivități determinate etc. Aceste fapte sunt

citate din textul de lege sus-indicat, în mod exemplificativ, ele fiind mai multe

și mai explicite, fiind enumerate sistematic în 11 paragrafe ale alin. (1), de la

lit. a) la lit. k). Există și în această situație o condiționalitate precizată chiar la

începutul definiției infracțiunilor contra umanității, și anume: aceste fapte

să fie săvârșite „în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat

împotriva unei populații civile”. Este foarte dificil, după cum lesne se poate

86 Viorel Siserman

constata, să se demonstreze în cadrul unei anchete, după trecerea unui timp

îndelungat de la comiterea lor, că respectivele fapte au avut loc în cadrul unui

„atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile”.

Conform Dex-online, populația este definită ca fiind „totalitatea locuitorilor

unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc.”.

Totuși, ținând seama de reglementările internaționale, în deplin acord

cu practica instanței de contencios european privind aplicarea art. 2 din

Convenție referitor la dreptul la viață, ca valoare supremă, apreciem că, deși

există aceste dificultăți create prin introducerea alin. (3) la art. 153 C.pen.,

crimele săvârșite în timpul dictaturii comuniste rămân și sunt imprescriptibile

și că acestea trebuie cercetate.

Relevantă în acest sens este Hotărârea din 17 septembrie 2014 a Curții

Europene a Drepturilor Omului – Marea cameră în cauza M. și alții contra

României13, hotărâre (în care au fost examinate cererile formulate de către

A.M., M.S., T.M. și Asociația 21 Decembrie 1989) prin care s-a decis că:

„Trecerea timpului nu scutește statul român de respectarea obligațiilor sale

internaționale și nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a

acestora. Obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție

impun desfășurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii

pentru crimele împotriva umanității, săvârșite împotriva unor civili români în

cursul perioadei agitate de tranziție către democrație (...). Chestiunea este

mult mai vastă: este vorba de a le face dreptate tuturor cetățenilor români

care, pentru instaurarea unui regim politic pe deplin democratic, au fost

nevoiți să îndure, din partea statului, o represiune organizată și inumană, în

cursul unei perioade de tranziție dificilă”. Având în vedere această practică a

C.E.D.O., prin Ordonanța nr. 2688/C/2014 din 5 noiembrie 2014, procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

infirmarea soluțiilor de netrimitere în judecată, dispuse prin ordonanțe în mai

multe dosare pentru infracțiuni de acest gen, și redeschiderea cercetărilor. Prin

Încheierea nr. 19/81/2014 din 12 noiembrie 2014, judecătorul de cameră

preliminară din cadrul Curții Militare de Apel București a dispus confirmarea

redeschiderii urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor contra

păcii și omenirii și a celor de omor și omor calificat. În motivarea acestei

încheieri sunt menționate unele prevederi represive ale normativelor adoptate

începând cu anul 1948. Astfel, semnificativ este art. 4 al Codului penal din

1948, prin care se stabilea că „legile care prevăd măsuri de siguranță se

aplică și infracțiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”. Această


2014.


prevedere a permis regimului politic instaurat să emită hotărâri împotriva

celor considerați a fi „dușmani ai poporului”.

În același Cod penal (din 1948), prin art. 207-218, intitulate „Crime și

delicte contra siguranței interioare a statului”, s-au instituționalizat

principalele instrumente folosite în lupta împotriva oponenților politici.

Articolul 209 din acest cod reprezintă textul de lege în baza căruia au fost

formulate „concluzii de învinuire” de către anchetatorii securității față de cei

cercetați și trimiși în judecată, marea majoritate în stare de arest.

Prin Decretul nr. 6/1950, promulgat la data de 13 ianuarie 1950 de

către Prezidiul Marii Adunări Naționale, s-a stabilit că „pentru reeducarea

elementelor dușmănoase Republicii Populare Române și în vederea pregătirii

și încadrării în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii

socialismului, se înființează unități de muncă”. În aceste unități urmau să fie

internați „aceia care prin faptele lor, sau indirect, primejduiesc sau încearcă

să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează construirea

socialismului în Republica Populară Română, precum și cei care în același

mod defăimează puterea de stat sau organele sale”.

3. Acțiunile represive, coordonate și efectuate chiar de către organele

de securitate și de miliție, au fost deosebit de intense până în anul 1964, însă

acestea au continuat să existe până în anul 1989, inclusiv în timpul Revoluției

Române din 1989.

Deținuți politici au existat în mai multe penitenciare (Aiud, Poarta

Albă, Gherla, Jilava etc.), în condițiile în care sistemul a încercat să mascheze

arestările pe criterii politice prin formularea unor încadrări juridice de drept

comun (exemplificăm cu arestarea, condamnarea ori/și deportarea unor

participanți la grevele din anii 1980, care au avut loc la unitățile miniere din

Valea Jiului ori la marile uzine din Brașov).

Este cunoscut faptul că, începând cu anul 1948, în perioada regimului

comunist ajuns la putere cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație

sovietice și al conducătorilor marelui stat de la răsărit (învingător alături de

aliați în cel de-al Doilea Război Mondial), în România a început o perioadă de

teroare exprimată prin anchete, arestări, asasinate, intimidări, răpiri de

persoane, întemnițări și omoruri în cele mai odioase variante. Se dorea ca

România să devină și ea „o republică” după chipul și asemănarea puterii

tutelare, așa cum s-a hotărât în cadrul întâlnirii de la Yalta.

Chiar dacă acțiunile represive au început odată cu marea invazie a

Armatei roșii14, după luarea puterii de către comuniști și cu deosebire după

14 Armata Roșie a fost termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii Sovietice

între 1918 și 1946 [a se vedea site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Ro%C8%99ie

(accesat la 4 iunie 2018)].

88 Viorel Siserman

înlăturarea samavolnică a monarhiei la 30 decembrie 1947, între anii

1948-1964, teroarea împotriva opozanților regimului a atins cote

nemaiîntâlnite. În această perioadă au fost acțiuni de reprimare și lichidare a

celor care au ales calea rezistenței împotriva comunismului. Astfel de crime

au avut loc pe întreg teritoriul țării, atât în cadrul închisorilor și lagărelor de

muncă, cât și în munți sau la marginea satelor, de multe ori fără nicio judecată

sau în urma unor procese bazate pe probe contrafăcute de către Securitate15.

La mijlocul anului 1948 a fost înființată Securitatea Poporului, care a

fost ajutată de trupele sale speciale și de miliție, dar și de către lucrătorii din

penitenciare. Această instituție a reprezentat principalul instrument represiv al

statului totalitar. În mod sistematic, Securitatea a organizat și coordonat

acțiunile de arestare, condamnare, întemnițare și exterminare fizică a celor

mai mari personalități politice, culturale, militare și bisericești ale țării. Au

ajuns de o tristă celebritate penitenciarele de la Sighetu Marmației, Râmnicu

Sărat, Pitești, Gherla, Aiud, Galați, Jilava, Botoșani, Văcărești ș.a. De

asemenea, sunt cunoscute coloniile de muncă forțată din Insula Mare a

Brăilei, de la Periprava, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, din Bărăgan etc.

În aceste închisori și lagăre de muncă a devenit o practică torturarea fizică și

psihică a deținuților, izolarea totală a acestora de familii și de societate și

supunerea lor la muncă forțată până la extenuare. Asemenea atrocități se

realizau prin înfometare, condiții inumane de trai și de muncă, neacordarea

îngrijirilor medicale, neasigurarea unor condiții minime de igienă, lipsa

mijloacelor de protecție a muncii, supunerea la frig până la înghețare în timpul

iernilor, dezbrăcarea încarceraților pentru a fi înțepați de țânțari etc. Toate

acestea erau posibile din cauza conduitei brutale, chiar bestiale de care dădeau

dovadă lucrătorii închisorilor și lagărelor de muncă care au funcționat în

timpul regimului concentraționar.

În județul Maramureș, cu deosebire în minele de la Baia Sprie, Cavnic

și Nistru, deținuților nu li se asigurau echipamente de protecție, iar aerisirea în

subteran era neadecvată, motiv pentru care un mare număr de deținuți s-au

îmbolnăvit de plămâni, întrucât plumbul care se extrăgea din aceste mine era

deosebit de toxic16.

Pentru a exemplifica atrocitățile la care erau supuși deținuții, am apelat

la mărturiile scrise ale celor mai importanți arhipăstori ai Clujului din secolul

XX.

15 A se vedea, pentru detalii, V. Siserman, C. Iuga, S. Cărăuşu, Particularități

privind cercetarea crimelor comise în timpul regimului comunist român, în ,,Revista de drept

penal” nr. 3/2013. 16 Ibidem.


Mitropolitul și arhiepiscopul Bartolomeu Anania, în cartea sa de

memorii publicată de către Editura Polirom în anul 2008, arată maniera de

anchetare: ,,Mi s-a ordonat să-mi las în jos pantalonii și izmenele și să-mi

scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul până la glezne,

cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au trecut genunchii printre ele,

iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete

și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a

flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se

rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să

simț sângele în tâmple. Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu

despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam

nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu

vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere. Spune! a zis

Enoiu. Nu știu, domnule, nimic ! am răspuns. Au început loviturile, una după

alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel

de-al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul

să-mi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem

să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu

urlu... câte lovituri să fi fost? Am leșinat. M-au trezit turnându-mi peste cap o

găleată cu apă rece. Trupul îmi tremura tot... Brânzaru a prins a mă lovi cu

altă vergea peste dosul descoperit și probabil că m-a bătut până ce a ostenit,

că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși

și din nou m-au trezit cu apă”17

Întâiul cardinal al românilor, vestitorul Marii Uniri de la 1 decembrie

1918, episcopul Iuliu Hossu în cartea de memorii intitulată „Credința noastră

este viața noastră” descrie amănunțit viața în condițiile de detenție de la

Sighetu Marmației. Referitor la alimentație, arată că era „de înfometare, cum i

s-a spus nu o dată directorului... Pâinea se pierde printre dinți. Mâncarea era

arpăcașă, adică orz rău, fiertură groasă, fără niciun gust... Mâncarea se

făcea în silă. Altă mâncare a fost fasolea; nu ne dădea prea des, dar era

subțire, cu puține boabe; varză multă de tot, adică zamă de varză... O dată pe

săptămână se dădea și puțină carne în ciorbă... Cu varza dădeau câteodată

bucățele de tendoane de pe glezna de vită pe care le aduceau cu sacii de la

abator, împreună cu boturi de vite, din care se serveau bucăți de buze, de

multe ori păroase; înainte de mâncare trebuia să le cureți cu mare greutate

cu lingura și cu unghiile; vesela noastră se rezuma la gamelă și la cănița de

17 A se vedea V. Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 270-271.

90 Viorel Siserman

3/8 litri pentru terci și apă; tacâmul era lingura, instrument universal;

altceva nu aveam; lăsam unghiile mai mari, să le putem folosi la mâncare”18.

Zguduitoare sunt mărturiile cardinalului-martir Iuliu Hossu cu privire

la maniera în care avea loc înmormântarea celor decedați în închisoarea de la

Sighetu Marmației, cunoscută în documente (și pentru derutarea și inducerea

în eroare a adversarilor și a opiniei publice) drept „Colonia Dunărea”. Astfel,

tot din lucrarea anterior menționată, cităm: „Auzeam cum se taie scândurile,

cum se bat cuiele pentru fabricarea coșciugului; noaptea auzeam între 11-12,

cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi

se auzea bine pe fereastră așezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în

car și plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate

acestea în miezul nopții; nu se știe dacă poartă ceva număr mormântul, nu

cred că se va mai putea identifica vreunul dintre ei, mulți fruntași ai neamului

și ai bisericii. Nici mai târziu nu am putut afla nimic în această privință;

făcute toate noaptea, în taină, pentru a se pierde orice urmă”19.

Am găsit de cuviință să aduc în atenție mărturiile celor doi mari prelați

pentru a evidenția calvarul din închisori, mărturiile acestora fiind dincolo de

orice îndoială.

Desigur că mijloacele și modalitățile de tortură au fost mult mai multe,

deosebit de variate în unele situații, folosindu-se practici pe care o minte

normală refuză să le imagineze.

În Raportul din 2006 al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii

comuniste din România, cunoscut și sub denumirea de Raportul Comisiei

Tismăneanu (p. 636), se arată că în timpul regimului comunist au fost deținuți

în închisori și lagăre, deportați sau strămutați între 500.000 și 2.000.000 de

oameni; numărul celor care au decedat în condiții de detenție politică sau din

cauza detenției este foarte greu de stabilit, întrucât torționarii-ucigași aveau o

tehnică perfecționată a ștergerii urmelor, iar din documentele avute la

dispoziție pentru studiu nu rezultă date concludente, de multe ori fiind

întocmite acte false.

Unii dintre opozanții care au deținut o poziție socială mai deosebită

(înaltă) în perioada interbelică, fiind chiar în conducerea statului,

neputându-li-se dovedi săvârșirea de infracțiuni, au fost pur și simplu

încarcerați, fără a fi cercetați sau judecați. A rămas în memorie, ca un moment

de groază, acțiunea în forță din noaptea de 5/6 mai 1950, când toți demnitarii

și generalii României care s-au aflat la conducerea țării în perioada interbelică

sau care au condus armata pe câmpurile de luptă a celui de-al Doilea Război

18 I. Hossu, Credința noastră este viața noastră – Memorile Cardinalului dr. Iuliu

Hossu, Editura Viața Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 238-241. 19 Idem, p. 274 şi urm.


Mondial au fost arestați și încarcerați în închisoarea de la Sighetu Marmației.

În această închisoare pentru deținuții politici (care a funcționat între

1950-1955) au fost închiși peste 180 de demnitari, generali, episcopi și preoți

ortodocși, greco-catolici și romano-catolici, care s-au opus dictaturii

comuniste și subordonării țării noastre față de Uniunea Sovietică și regimul

stalinist.

La Sighetu Marmației a funcționat închisoarea în care mortalitatea a

avut una dintre cele mai înalte rate cunoscute, întrucât într-o perioadă de 5 ani

au decedat, din cauza condițiilor inumane, un număr de 53 de persoane (29,44

%).

Un regim similar a existat și la Penitenciarul Râmnicu Sărat, fiind de

acum cunoscute atrocitățile folosite de torționarul A. Vișinescu, la fel cum a

existat și în Colonia de muncă din Insula Mare a Brăilei, unde „s-a remarcat”

torționarul I. Ficior, ambii fiind trimiși în judecată.

O crâncenă teroare a existat și în penitenciarele din Pitești (unde s-a

inițiat cunoscutul fenomen de așa-zisă „reeducare”), din Aiud, unde printre

comandanții torționari au fost colonelul Crăciun Gheorghe (trimis în judecată)

ori colonelul Koller Ştefan, sau din Gherla, unde s-a „impus” temutul

comandant Ion Istrate.

La închisoarea din Sighetu Marmației este cunoscută comportarea de o

răutate fără precedent, inumană, a ofițerului Vasile Ciolpan ori a celui de

contrainformații, fostul locotenent-major Szatmari Alexandru.

După cum se poate observa, în săvârșirea infracțiunilor au fost

implicați ca făptuitori atât decidenții cu funcții și grade de generali ori ofițeri

de securitate, cât și oamenii politici (mergând până în vârful ierarhiei de partid

și de stat), după cum în calitate de executanți au fost cadrele de securitate,

miliție, lucrătorii din penitenciare și lagărele de muncă, precum și militarii din

cadrul trupelor de securitate sau chiar de armată.

Pentru condamnările politice și lipsa totală de reacție față de atitudinea

criminală a autorităților de represiune ale statului trebuie să-și facă „mea

culpa” și justiția militară, părtașă, la rândul ei, la aceste nelegiuiri.

4. Având în vedere calitatea persoanelor implicate („ratione

materiae”), competența de soluționare a acestor cauze revine, conform art. 56

alin. (5) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.),

procurorilor militari. Textul de lege menționat anterior prevede că procurorii

militari efectuează urmărirea penală, potrivit competenței parchetului din

care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de

către militari, urmând a fi sesizată instanța competentă, în conformitate cu

art. 44 din același cod.

92 Viorel Siserman

Potrivit competenței după fapta cercetată (competența „ratione

materiae”), dacă este vorba de omor sau omor calificat, aceasta aparține

Parchetelor militare din București, Cluj, Iași și Timișoara, iar dacă este vorba

de infracțiuni contra umanității, competența aparține Parchetului Militar de pe

lângă Curtea Militară de Apel București.

În cazul în care sunt implicați demnitari ai statului (miniștri sau

parlamentari), alături de militari, competența aparține Secției parchetelor

militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă la săvârșirea faptei sunt implicate numai persoane civile,

competența aparține parchetelor/instanțelor civile de același nivel ierarhic cu

cele militare. În situația în care sunt implicați militari și civili, cercetarea va fi

efectuată de către procurorii militari, iar judecarea cauzelor se va face de către

instanțele civile cu același rang ierarhic.

Cercetarea cazurilor, indiferent de nivelul ierarhic, se face de către o

echipă complexă, pluridisciplinară, constituită potrivit Ordinului comun nr.

182/2009, respectiv nr. 1751/C/2009 al ministrului afacerilor interne și al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, precum și în conformitate cu prevederile art. 192, art. 195, art. 186 și

art. 324 alin. (3) C.pr.pen.

Echipa complexă constituită este condusă obligatoriu de către un

procuror, reunind experți-criminaliști, medici-legiști, polițiști și jandarmi.

Desigur că în aceste cazuri, în echipă sunt cooptați și arheologii din cadrul

Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului

Românesc. Conlucrarea membrilor echipei este absolut necesară pentru că

activitățile de investigare, de găsire a victimelor, de exhumare și de

identificare, precum și de stabilire a împrejurărilor în care au fost ucise au o

anvergură amplă și de cele mai multe ori sunt deosebit de dificile, întrucât și

acum există sentimente de reținere și chiar de frică din partea celor care

cunosc câte ceva despre comiterea crimelor.

5. Este necesară o foarte temeinică verificare a documentelor din

arhive, cu deosebire a celor aflate la Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, în măsura în care acestea se găsesc sau sunt puse în timp

optim la dispoziție.

Uneori nu există niciun fel de date, iar în alte situații înscrisurile

rămase conduc spre piste false și chiar la concluzii contrare realității.

Astfel, un omor poate fi mascat prin actele întocmite, ca fiind o

sinucidere (de exemplu: cazul Şușman Teodor, care în acte apare că s-ar fi

sinucis, însă la exhumare s-au găsit în cutia craniană două proiectile, iar în

zona toracică alte patru, ambele păstrând cu toate că s-a scurs o îndelungată

perioadă de timp de la omor urme de textură de lemn; aceasta dovedește că


victima a fost împușcată de la distanță, prin scândura de la șura în care se afla

în dimineața zilei de 15 decembrie 1950 pentru a da fân animalelor).

În alte situații, infracțiunile de omor au fost mascate în acte în care au

fost descrise incidente generate de așa-zisele încercări de fugă de sub escortă,

ceea ce ar fi impus folosirea legală a armelor, lucru ce nu corespunde

adevărului (cazurile Lăluț și Bihoreanu, la uciderea cărora ar fi participat,

alături de alții, ofițerul de securitate Sârbu Teodor).

De asemenea, au fost și crime generate de interese personale

(pasionale), care au fost mascate sub veșminte politice, pentru justificarea lor.

Așa este cazul uciderii lui Ionac Aurel, în localitatea Gâlgău, județul Sălaj,

împușcat de o grupă de lucrători de poliție și securitate din ordinul fostului

ofițer Briceag Nicolae, pe considerentul că Ionac Aurel ar fi făcut parte din

armata regală, ca subofițer. Însă un alt motiv al crimei a fost acela generat de

relația victimei cu o tânără lucrătoare de la centrala telefonică din sat, față de

care și securistul-șef nutrea anumite sentimente.

A existat și o acțiune de reprimare sălbatică a celor care au refuzat să

se înscrie în „Întovărășirile agricole”, apoi în „Gospodăriile agricole

colective”, au refuzat să predea cotele de produse agricole ce le erau impuse

sau să se prezinte la încorporare ori a celor care ar fi dezertat din armată.

Este de remarcat oribila crimă comisă în noaptea de 9/10 martie 1950

pe raza localității Hălmăsău, comuna Spermezeu, județul Bistrița-Năsăud,

când au fost omorâți prin împușcare șase tineri din ordinul și cu participarea

fostului șef al Securității Județului Someș, numitul Briceag Nicolae, și a unui

colaborator de-al său, ofițerul, ajuns ulterior colonel, Modovan Melente.

Motivul a fost acela că tinerii ar fi refuzat să se prezinte la încorporare, însă

aceștia au fost împușcați, fără cercetări și fără a fi judecați, pe considerentul

că ei și părinții lor nu erau de acord cu colectivizarea. Crima a fost

mușamalizată.

Și în alte cazuri (Tahîș Flore, pe raza localității Sângeorz-Băi, ori

Mârza Traian și Gligor Traian, în localitatea Mesentea, comuna Galda de Jos,

județul Alba) victimele au fost ucise, fără judecată, pe motiv că ar fi dezertat

din armată și că s-ar fi aliat cu diferiți opozanți din munți. Exemple putem da

mai multe, întrucât, de-a lungul timpului, personal am coordonat și condus

cercetările într-un număr de 22 de cazuri, toate fiind realizate împreună cu

echipa de arheologi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și

Memoria Exilului Românesc.

Am întâmpinat dificultăți în ceea ce privește stabilirea datelor de stare

civilă ale victimelor, deoarece în unele situații acestea nu mai au aparținători

ori aceia care trăiesc nu cunosc date despre ele. În cele mai multe cazuri de

omor, atunci când nu au fost efectuate cercetări și nu au fost judecate,

94 Viorel Siserman

victimele nu au fost înregistrate în actele de stare civilă. Astfel, chiar și în

zilele noastre, acestea nu apar ca fiind decedate, primăriile avându-le în

evidență ca persoane în viață.

Pentru lămurirea acestor probleme sunt necesare investigații

polițienești complexe și trebuie studiate multe documente din arhive. Însă în

unele situații, astfel de documente nu există, pe considerentul că fie nu au fost

întocmite, fie s-au pierdut ori au fost și sunt secretizate. Totuși, pornind de la

datele rezultate din arhive, se poate ajunge la persoanele căutate. Metodele

folosite sunt cele bine cunoscute în știința criminalisticii, și anume metodele

de cercetare centrifugă sau centripetă.

6. Deși se vorbește foarte mult de gropi comune în care ar fi fost

îngropate victimele, totuși, doar în câteva cazuri acestea au fost îngropate

împreună. Spre exemplu, amintim aici pe cei șase tineri uciși la Hălmăsău, pe

cele cinci victime împușcate pe Muntele Mare, care făceau parte din Gruparea

Haiducii (coordonată de către fostul maior Dabija, ucis și el prin împușcare

după ce a fost prins), pe cei doi tineri, Mârza Traian și Gligor Traian, uciși la

Mesentea, pe Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, împușcați la liziera pădurii

de la Ucișor, sat Sântejude, comuna Țaga, județul Cluj.

În majoritatea cazurilor, victimele au fost îngropate separat, iar

locurile de înhumare au fost bine camuflate pentru ca omorurile să nu fie

descoperite. La fel a fost și în Cimitirul Cearda din Sighetu Marmației, unde

din datele pe care le avem rezultă că au decedat în medie cam 2 persoane/lună

și doar într-un singur caz au existat două decese foarte apropiate în timp, și

anume cel al lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, înregistrat la 5 februarie

1953, și al generalului Alexandru Glatz, fost secretar general al Ministerului

Apărării Naționale, înregistrat la data de 7 februarie 1953. Aceste două

victime ar putea fi îngropate împreună, însă până în prezent nu s-a putut găsi

locul unde au fost înhumate.

Trebuie să menționăm faptul că aproape în totalitatea mormintelor din

care au fost exhumate victimele nu au fost găsite urme de sicriu, dovadă că

victimele au fost puse acolo fără niciun fel de ritual creștinesc, iar de multe ori

au fost găsite în poziții atipice. De regulă, adâncimea de înhumare a fost

relativ mică, de la 50 de centimetri până la 1,70 metri, și nu în puține cazuri

gropile au fost făcute sub amenințarea armelor de către rudele ori prietenii

celor împușcați (de pildă: Pom Traian, în locul numit „Hălci”, Valea Rea,

comuna Bistra; Gligor Traian și Mârza Traian, în localitatea Mesentea;

Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, în locul Ucișor, localitatea Sântejude Vale;

Şușman Teodor, în apropiere de Cascada Vălul Miresei, pe raza localității

Rechițele, județul Cluj; Ionac Aurel, la liziera unei păduri de lângă localitatea

Gâlgău etc.).


Uneori chiar victimele au fost obligate să-și sape singure groapa,

înainte de a fi împușcate (cazul tinerilor de la Hălmăsău).

S-au ivit dificultăți și în cazul unor victime înhumate în gropi comune,

când rămășițele pământești nu au putut fi identificate. Este cazul recent

investigat având ca obiect omorul din localitatea Mesentea, unde este necesară

efectuarea unei expertize ADN, analiză care este foarte costisitoare și necesită

eforturi financiare mari.

7. Expertizele medico-legale sunt efectuate de către experți-legiști cu

înaltă calificare. Uneori este necesar să apelăm și la specialiști de

paleoantropoligie medico-legală.

Pentru stabilirea împrejurărilor în care a avut loc uciderea victimelor,

desigur că este necesar să fie identificați și audiați participanții la săvârșirea

crimelor, dacă mai trăiesc, ori alte persoane care au cunoștință despre

respectivele fapte.

Nu în puține rânduri, pentru a afla date și a stabili prin martori aspecte

certe cu privire la fapte și persoane, este necesar a se apela la mentalul

colectiv, la ceea ce este remanent în diferite colectivități, acestea fiind foarte

diversificate și diferite după locul de situare geografică, dar și din punct de

vedere cultural, etnic sau religios.

De un real folos sunt atât datele culese de către cei implicați în

realizarea de interviuri cu diferite persoane, efectuând acte de cercetare ce țin

de istoria orală, precum și lucrările de memorialistică, acestea fiind destul de

multe, dar care sunt grevate de un anume procent de subiectivism. Apoi (nu o

dată) s-a apelat chiar la folclor, unele legende găsindu-și un suport în

realitatea tristă, marcată de crimele ce au avut loc în perioada deceniului roșu

(comunist).

Audierea persoanelor implicate, dar și a martorilor, devine pe zi ce

trece tot mai dificilă, întrucât intervine fenomenul uitării. De multe ori datele

furnizate nu au cea mai consistentă precizie, uneori ajungându-se chiar la

distorsiuni care conduc la alte concluzii. În folclor au fost lansate, desigur, de

către cei interesați, acțiuni defăimătoare-calomniatoare la adresa celor

omorâți. Așa au fost inoculate în mentalul colectiv idei și legende potrivit

cărora victimele ar fi teroriști, că ucid și jefuiesc oamenii, că lichidarea lor

este sau a fost necesară, oamenii uciși fiind considerați dușmani ai poporului.

Desigur, aceste calomnii și diversiuni au avut și ele drept scop ascunderea

adevărului cu privire la motivul comiterii acestor crime.

În opera ,,Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, aria calomniei ne aduce

aminte și ne avertizează totodată asupra urmărilor acestui demers: „În

urechile mulțimii/ Pătrunde cu viclenie/Capetele și mințile/Le tulbură și le

înfierbântă”.

96 Viorel Siserman

Este limpede că o minte înfierbântată nu mai funcționează la parametri

firești și poate fi ușor manipulată de cei care pozau în justițiarii nației sau în

patrioții securiști ai republicii comuniste.

Așa fiind, este foarte dificil să fie decelat adevărul de minciună, însă

principiul latin fiat justitia, et pereat mundus trebuie să învingă.

8. În raport cu cele arătate, opinăm că se poate desprinde o concluzie,

nu tocmai optimistă cu privire la situația actuală referitoare la cercetarea

crimelor săvârșite în perioada dictaturii comuniste.

Dar, așa cum afirma generalul Telford Taylor, acuzator principal în

sala de judecată a Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg: „Oricât

de tristă și de demoralizantă ar fi situația de astăzi, ea nu dovedește însă

slăbiciunea dreptului, ci deficiențele în realizarea sa. Toate acestea nu sunt

ceva nou în istoria dreptului. Ordinea publică nu a fost niciodată ușor de

instaurat. Secole de-a rândul, cavalerii briganzi îi pândeau în castelele lor pe

negustorii ambulanți pentru a-i jefui și a-i omorî, se jucau cu viața și fericirea

sclavilor lor de la castel și mureau nepedepsiți în paturile lor. Deși epoca

noastră nu este lipsită de frământări, nu se ridică niciun glas care să apere

acțiunile agresive și să declare că ele nu constituie crime. Nu mai poate

încăpea nicio îndoială cu privire la existența unui drept care condamnă

agresiunea, tot așa cum pe vremea lui Bracton nu exista nicio îndoială în ce

privește existența unor principii de drept împotriva crimei și tâlhăriei.

Judecătorii din timpul lui Bracton au fost adesea nevoiți să asiste la

încălcarea păcii regelui, dar trebuie să le fim recunoscători că nu au disperat

niciodată și nu au repudiat dreptul, care le dădea oamenilor speranța în

pacea și securitatea viitorului”20.

În final, ne exprimăm speranța că totuși dreptatea va învinge.

20 A se vedea Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, op.cit., p. 31-32.

VIDEOCONFERINŢA ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE

NAȚIONALE ŞI DE COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ

ÎN MATERIE PENALĂ. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Daniela DEDIU

Procuror –Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de

Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române

ABSTRACT

The alert rhythm in which the contemporary world turns into an

"informational" marks all the fields of society. In this context,

judicial proceedings cannot stand aside from technology

involvement. An equally interesting and topical aspect concerns

the use of videoconference in criminal proceedings.

The author analyzes the issues of videoconference, highlighting

valuable ideas in the field.

Key words: international judicial cooperation in criminal matters,

fair trial, criminal proceedings, criminal trial, videoconference.

Introducere. Ritmul alert în care lumea contemporană se transformă

într-una „informațională” marchează toate domeniile societății. În acest

context, procedurile judiciare nu pot sta deoparte de implicarea tehnologiei.

Deși justiția se face de către oameni și pentru oameni, utilizarea tehnologiei

este o realitate a zilelor noastre, având ca avantaje reducerea costurilor

procedurilor judiciare, celeritatea, dar și accesul mai facil al justițiabilului la

acestea. Drept urmare, noile tehnologii informaționale determină adaptarea

metodelor de lucru ale ,,actorilor” justiției, dar, în egală măsură, marchează o

reconsiderare a modalităților de exercitare a drepturilor părților implicate în

procedurile judiciare.

Un aspect deopotrivă interesant și de actualitate se referă la folosirea

videoconferinței în cadrul proceselor penale. Videoconferința prezintă

avantajul de a facilita audierile la distanță, evitându-se astfel deplasările

inutile, reducerea costurilor procedurilor penale, micșorarea termenelor și

evitarea unor probleme de securitate. Din aceste motive, folosirea


98 Daniela Dediu

videoconferinței s-a generalizat în diferitele sisteme de justiție atât în

procedurile interne, cât și în cele de cooperare judiciară internațională.

Îndeosebi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, folosirea

tehnologiilor informaționale, în general, și a videoconferinței, în special, este

încurajată. Spre exemplu, prin Planul de acțiune multianual 2014-2018

privind e-justiția europeană1, s-a instituit printre obiective și acela potrivit

căruia utilizarea pentru audieri a videoconferinței, a teleconferinței sau a altor

mijloace adecvate de comunicare la distanță ar trebui extinsă, după caz, pentru

a se evita necesitatea deplasării în instanță cu scopul de a participa la

procedurile judiciare, mai ales în cazurile transfrontaliere2. De asemenea, în

același document este prevăzut și faptul că ar trebui continuată dezvoltarea

comunicării electronice între autoritățile judiciare ale statelor membre, în

special în cadrul instrumentelor adoptate în spațiul judiciar european în

domeniul dreptului civil, penal și administrativ (de exemplu, prin intermediul

videoconferințelor sau al schimburilor electronice securizate de date)3.

Folosirea videoconferinței în cadrul proceselor penale prezintă totuși

dezavantajele implementării sistemului tehnologic, dar, mai ales, cel al

restrângerii drepturilor persoanelor implicate în procedura respectivă.

În acest context, dorim să analizăm regulile incidente în materia

videoconferinței prevăzute de legislația procesual penală internă aplicabilă în

raport cu procedurile interne, dar și cele efectuate în cadrul cooperării

judiciare internaționale în materie penală, prin referire la standardele ce se pot

desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită

în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) în materie.

1. Videoconferința în jurisprudența C.E.D.O. Această Curte a avut

ocazia să se pronunțe în câteva cauze cu privire la compatibilitatea

videoconferinței cu dreptul la un proces echitabil recunoscut de către art. 6 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale (denumită în continuare Convenția). În esență, C.E.D.O. a arătat

că folosirea videoconferinței în cadrul procesului penal este în sine

compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, însă a arătat o deosebită atenție

garanțiilor care însoțesc folosirea unui astfel de procedeu în procesul penal.

1 Planul de acțiune multianual 2014-2018 privind e-justiția europeană, (2014/C

182/02), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C182/2 din 14 iunie 2014,

disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014

XG0614(01)&from=EN (accesat la 25 mai 2018). 2 Idem, pct. 25. 3 Idem, pct. 31.

Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 99

Într-o serie de cauze contra Italiei, legate de procese în care au fost

implicați membrii mafiei, C.E.D.O. s-a pronunțat cu privire la conformitatea

art. 6 din Convenție cu utilizarea videoconferinței4.

În cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat de către C.E.D.O. că

reclamantul fusese acuzat în Italia la data de 16 martie 1992 de asociere în

vederea comiterii de infracțiuni de tip mafiot și de omor, fiind arestat

preventiv. Începând cu anul 2000, reclamantul a fost plasat sub un regim

carceral strict, care implica, printre altele, restricții cu privire la contactele cu

exteriorul. Din acest motiv, acesta nu a mai fost transferat din penitenciar în

sala de judecată, dar a avut totuși posibilitatea să asiste la judecată prin

intermediul unei legături audiovizuale cu sala în care au avut loc dezbaterile.

În fața Curții de la Strasbourg, reclamantul s-a plâns cu privire la

faptul că a fost constrâns să participe prin intermediul videoconferinței la

judecata în apel, invocând încălcarea art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție,

întrucât folosirea acestui mijloc tehnic i-a creat dificultăți în exercitarea

dreptului la apărare.

C.E.D.O. a relevat că deși nu este expres prevăzută în alin. (1) al art. 6

din Convenție, posibilitatea acuzatului de a lua parte la proces rezultă din

obiectul și scopul acestui articol. Astfel, din interpretarea lit. c), d) și e) ale

alin. (3) al articolului sus-menționat reiese că „orice acuzat” are dreptul „să se

apere el însuși”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor” și „să fie

asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege limba folosită la

audiere”, aspecte ce nu pot fi concepute fără prezența sa5.

Articolul 6 din Convenție, citit ca un întreg, recunoaște deci acuzatului

dreptul de a participa în mod real la proces, care include, în principiu, printre

altele, nu numai dreptul de a asista, dar și de a asculta și urmări dezbaterile6.

Apariția în persoană a acuzatului nu presupune aceeași importanță

decisivă în apel ca în primă instanță, aplicarea art. 6 din Convenție în apel

depinzând de rolul pe care această cale de atac o are în cadrul procesului

penal potrivit ordinii juridice interne7.

În speța concretă în care videoconferința a fost aplicată, Curtea de la

Strasbourg a observat că reclamantul era supus unui regim carceral diferențiat,

și nu a indicat faptul că alte persoane care se aflau în situații asemănătoare cu

4 A se vedea C.E.D.O.: cauza M. V. contra Italiei, Hotărârea din 29 iunie 2006;

C.E.D.O., cauza Z. contra Italiei, Hotărârea din 27 noiembrie 2007; cauza A. contra Italiei,

Hotărârea din 27 noiembrie 2007 [disponibile în limba franceză pe site-ul

https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018)]. 5 C.E.D.O., cauza M. V. contra Italiei, cit. supra, paragr. 52. 6 Idem, paragr. 53. 7 Idem, paragr. 54-58.

100 Daniela Dediu

a sa au fost tratate în manieră diferită8. În ochii C.E.D.O., a fost de netăgăduit

că transferul unui asemenea deținut antrenează luarea unor măsuri de

siguranță greoaie din cauza riscului unei evadări sau a unui atentat. De

asemenea, poate da ocazia deținutului de a reînnoi contactele cu asociațiile

criminale cărora se presupune că este afiliat9.

Curtea de la Strasbourg a acceptat și alte considerații, cum ar fi

necesitatea derulării procesului penal cu celeritate, astfel că posibilitatea

videoconferinței prevăzute de legislația italiană vizează, printre altele,

reducerea termenelor legate de transferul deținuților și deci simplificarea

procesului penal10. În același timp, a remarcat că reclamantul era acuzat de

delicte grave legate de activitatea mafiei. Lupta împotriva acestui flagel poate

în anumite cazuri să ceară adoptarea de măsuri care vizează protejarea

securității și ordinii publice, ca de altfel prevenirea comiterii altor infracțiuni.

Dotată cu o structură ierarhică rigidă și cu reguli stricte, bazată pe forța de

intimidare și fondată pe regula tăcerii și pe dificultățile identificării adepților

săi, mafia reprezintă un fel de contraputere criminală capabilă să influențeze

direct sau indirect viața publică și să se infiltreze în instituții. Din acest motiv,

nu este lipsit de sens să se preconizeze că acoliții săi pot, prin simpla prezență

în sala de judecată, să exercite presiuni induse asupra celorlalți participanți la

proces, în special asupra victimelor și martorilor pocăiți (pentiti11).

Pentru aceste considerente, C.E.D.O. a apreciat că participarea

reclamantului la judecata în apel prin videoconferință a urmărit scopuri

legitime în lumina Convenției, legate de apărarea ordinii publice, prevenirea

infracțiunilor, protecția drepturilor la viață, libertate și siguranță a martorilor

și victimelor infracțiunilor, ca de altfel și respectul exigenței unui termen

rezonabil al duratei procedurilor judiciare12.

Cu privire la exercitarea dreptului la apărare, Curtea de la Strasbourg a

relevat că reclamantul a putut beneficia de o legătură audiovizuală cu sala de

judecată, ceea ce i-a permis să vadă persoanele care erau prezente și să audă

ceea ce se vorbea. În egală măsură, el a fost văzut și auzit de către celelalte

părți, de către judecător și de către martori, având și libertatea de a face

declarații în fața instanței, de la locul de detenție13. Cu siguranță, este posibil

ca, din cauza problemelor de natură tehnică, legătura între sala de judecată și

8 Idem, paragr. 68. 9 Idem, paragr. 69. 10 Idem, paragr. 70. 11 Idem, paragr. 71. Nota redacției: pentiti (it.) – sunt acei membri ai Mafiei care

acceptă să colaboreze cu organele judiciare, incriminându-și foștii parteneri de organizație. 12 Idem, paragr. 72. 13 Idem, paragr. 73.


locul de detenție să nu fie ideală, ceea ce poate antrena dificultăți de

transmitere a vocii și a imaginilor. Totuși, în speță, în niciun moment al

dezbaterii în apel reclamantul nu a încercat, el însuși sau prin intermediul

apărătorilor săi, să informeze judecătorul cu privire la dificultățile auditive sau

vizuale14.

C.E.D.O. a mai subliniat că apărătorul reclamantului avea dreptul să

fie prezent în locul unde se afla clientul său și să ia legătura în manieră

confidențială. Această posibilitate era recunoscută în egală măsură și

apărătorului aflat în sala de judecată. Nimic nu demonstrează că, în speță,

dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul său fără a fi auziți de terți a

fost încălcat15.

În aceste condiții, s-a apreciat că participarea reclamantului la judecata

în apel prin videoconferință nu a plasat apărarea într-o poziție substanțial

dezavantajoasă în raport cu alte părți din proces și că interesatul a avut

posibilitatea să își exercite drepturile și facultățile inerente noțiunii de proces

echitabil, așa cum reiese din art. 6 din Convenție, dispoziție care nu a fost

încălcată16.

Într-o altă cauză, S. contra Rusiei17, Curtea de la Strasbourg a

constatat că reclamantul (acuzat de uciderea tatălui și a unchiului său) a fost

arestat la data de 30 aprilie 2001, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu. La

20 decembrie 2001, tribunalul regional din Novossibirsk l-a declarat vinovat

și l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 18 ani de închisoare. Cu prilejul

judecării apelului reclamantului de către Curtea Supremă, acesta a solicitat să

fie asistat de către un alt apărător, întrucât avocatul desemnat nu putea

participa, fiind implicat în alt proces. Reclamantului i s-a comunicat faptul că

va participa la judecata în apel prin intermediul videoconferinței. La data de

31 octombrie 2002, Curtea Supremă a judecat apelul reclamantului, care a

participat la dezbateri prin intermediul videoconferinței, fără să fie asistat de

un avocat. Apelul reclamantului a fost respins.

La data de 4 iulie 2007, imediat după comunicarea plângerii

reclamantului de către C.E.D.O. Guvernului rus, Curtea Supremă a admis

recursul în revizuire formulat de către procurorul general adjunct, a casat

hotărârea pronunțată la 1 octombrie 2002, motivat de faptul că s-a încălcat

dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat, și a trimis cauza instanței de

apel în vederea reexaminării.

14 Idem, paragr. 74. 15 Idem, paragr. 75. 16 Idem, paragr. 76. 17 C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, disponibilă în

limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).

102 Daniela Dediu

Cu prilejul judecării apelului, Curtea Supremă i-a respins cererea

reclamantului de înfățișare în persoană, dispunând participarea sa prin

videoconferință, apreciind că aceasta este suficientă pentru a-i permite să

urmărească dezbaterile și să formuleze observații, o astfel de participare

nefiind considerată mai puțin efectivă ca o apariție în persoană. (Reclamantul

se afla într-un centru de arest situat în orașul Novossibirsk la mai mult de

3.000 de kilometri de Moscova, unde se află sediul Curții Supreme.) Cu

aceeași ocazie, i-a fost prezentat reclamantului apărătorul din oficiu desemnat,

care se afla în sala de judecată, și le-a fost acordat 15 minute de a comunica

confidențial prin videoconferință înainte de deschiderea dezbaterilor.

Dorind să ia legătura cu apărătorul său în persoană, reclamantul a

refuzat să fie asistat de apărătorul desemnat. Totuși, Curtea Supremă a

constatat că reclamantul nu era în niciun dezacord cu apărătorul cu privire la

strategia de apărare și nici nu a acceptat să își aleagă un alt avocat. În aceste

condiții, Curtea Supremă a respins solicitarea reclamantului, fiind reprezentat

de către apărătorul inițial desemnat. În aceeași zi, Curtea Supremă a judecat

apelul reclamantului, pe care l-a respins18.

În analiza efectuată în speță, C.E.D.O. a reamintit că relativ la dreptul

de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător, art. 6 alin. (3) din

Convenție nu precizează condițiile de exercitare, lăsând la latitudinea statelor

contractante alegerea mijloacelor necesare, așa încât acest drept să fie garantat

de sistemele lor juridice19.

În plus, Curtea de la Strasbourg a mai relevat că noțiunea de proces

echitabil implică, în principiu, posibilitatea acuzatului de a participa la

dezbateri. Totuși, apariția personală a acestuia nu prezintă aceeași importanță

în apel. De asemenea, trebuie luate în considerare particularitățile procedurale

în cauză și maniera în care interesele apărării sunt expuse sau protejate în fața

jurisdicției din apel, prin prisma problemelor pe care trebuie să le rezolve și a

importanței lor pentru apelant20.

Dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său, în condiții de

confidențialitate, figurează printre exigențele elementare ale procesului

echitabil și rezultă din art. 6 alin. (3) din Convenție. Atunci când un avocat nu

poate să se întâlnească cu clientul său, fără supraveghere și în condiții de

confidențialitate, asistența sa își pierde mult din utilitate21.

18 Pentru circumstanțele cauzei, a se vedea C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit.

supra, paragr. 11-30. 19 Idem, paragr. 95. 20 Idem, paragr. 96. 21 Idem, paragr. 97.


În speță, reclamantul a putut comunica cu noul apărător din oficiu

timp de 15 minute, chiar înaintea audierilor, durată insuficientă pentru a-i

permite să discute cu acesta și să-i asigure cunoașterea dosarului și a strategiei

de apărare care era adecvată22.

Mai mult, C.E.D.O. a considerat că nu este sigur faptul că această

comunicare (prin videoconferință) oferea suficientă confidențialitate. A

reamintit că, în cauza M. V. contra Italiei23, reclamantul putuse să comunice

cu avocatul său printr-o linie telefonică protejată împotriva unei eventuale

încercări de interceptare. În schimb, în speța de față, reclamantul a trebuit să

utilizeze sistemul de videoconferință pe care statul îl instalase și îl controla.

Prin urmare, reclamantul avea motive legitime să se simtă inconfortabil cu

privirea la modalitatea de comunicare cu apărătorul său24.

Tot în cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat că avocatul

reclamantului a avut și posibilitatea de a lăsa un substituent în sala de

videoconferință sau invers, de a se deplasa el însuși la clientul său și de a-și

asigura substituirea în sala de judecată. În mod similar, în cauza G. contra

Rusiei25, în care s-a constatat că nu a avut loc o încălcare a art. 6 din

Convenție, cu prilejul procedurii prin videoconferință, întrucât cei doi avocați

ai reclamantului au fost prezenți la judecata în apel și au putut fundamenta și

concretiza argumentele apărării, iar reclamantul a putut să se consulte cu

avocatul său în privat înainte de judecată. În plus, având doi avocați,

reclamantul ar fi putut alege ca unul dintre ei să îl asiste în centrul de detenție

în timpul judecății pentru a se consulta în mod confidențial. Revenind la cauza

analizată, s-a observat că reclamantul nu a beneficiat de niciuna dintre aceste

opțiuni, ci, dimpotrivă, fiind nevoit fie să accepte un avocat care doar era

prezent, fie să urmeze procedura fără apărător26.

Curtea de la Strasbourg a subliniat că Guvernul nu a oferit explicații

referitoare la imposibilitatea de a fi luate alte măsuri pentru asistarea

reclamantului de către un apărător. Se admite că transferul acestuia din orașul

Novossibirsk la Moscova pentru o întâlnire cu avocatul său ar fi fost o

procedură lungă și costisitoare. Punând în evidență importanța capitală a

asistării efective de către un apărător, C.E.D.O. a examinat dacă, ținând seama

de aceste obstacole geografice, autoritățile au luat măsuri suficiente care să

compenseze restricțiile aduse drepturilor interesatului. A menționat că nimic

22 Idem, paragr. 103. 23 Cit. supra. 24 C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit. supra, paragr. 104. 25 A se vedea C.E.D.O., cauza G. contra Rusiei, Hotărârea din 9 noiembrie 2006,

disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018). 26 Idem, paragr. 105.

104 Daniela Dediu

nu a împiedicat autoritățile să organizeze o conversație telefonică între avocat

și reclamant cu puțin timp înaintea ședinței de judecată sau să desemneze un

avocat din orașul Novossibirsk, care ar fi putut să se deplaseze la centrul de

detenție și să îi fie alături în timpul judecății. În fine, Curtea Supremă ar fi

putut amâna cauza, lăsând reclamantului un interval de timp suficient pentru a

discuta cauza cu apărătorul27.

Pentru aceste motive, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că

procedura descrisă nu a satisfăcut exigențele art. 6 alin. (3) raportat la alin. (1)

al aceluiași articol din Convenție.

Din jurisprudența C.E.D.O., în legătură cu compatibilitatea folosirii

videoconferinței în cadrul procesului penal cu standardele dreptului la un

proces echitabil, se pot desprinde câteva idei generale.

Astfel, videoconferința nu este în sine contrară Convenției. Totuși,

prin prisma dreptului acuzatului de a participa în mod real la proces,

recurgerea la o astfel de măsură trebuie să urmărească un scop legitim.

Totodată, o mare importanță trebuie acordată modalității în care

videoconferința aduce atingere dreptului de acces la o instanță sau echității

procesului. Pentru garantarea acestor drepturi, prezintă relevanță inclusiv

condițiile tehnice în care se desfășoară judecata, așa încât accesul la instanță

să fie unul efectiv pentru acuzat.

Un alt aspect care mai reiese din aceeași jurisprudență se referă la

garantarea dreptului la apărare, care implică, printre altele, dreptul de a

compărea în fața unei instanțe28. În legătură cu problematica analizată,

judecătorii Curții de la Strasbourg consideră că prezența personală a

acuzatului nu prezintă aceeași importanță decisivă în apel, ca în primă

instanță.

Deopotrivă, dreptul la apărare este strâns legat de asigurarea pentru

acuzat a dreptului de a beneficia de un apărător și de a comunica cu acesta în

condiții de confidențialitate.

2. Referințe de drept comparat. În sistemul de drept italian, folosirea

videoconferinței este reglementată amănunțit, importanța acestui mecanism

fiind legată de cauzele în care sunt judecați membrii mafiei.

Prin Legea nr. 11/1998, videoconferința a fost introdusă în Normele de

implementare, coordonare și tranziție ale Codului de procedură penală italian,

adoptate prin Decretul legislativ nr. 271/1989, art. 146 bis, care a fost

27 Idem, paragr. 106. 28 A se vedea C.E.D.O., cauza C. contra Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985,

disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).


modificat ulterior succesiv29. În esență, potrivit acestui articol, în cadrul unei

proceduri care privește infracțiuni legate de activitatea mafiei și alte

infracțiuni grave, dacă persoana, indiferent de calitate, este deținută în

penitenciar, participarea la ședința de judecată are loc la distanță, în

următoarele cazuri: când există amenințări grave la siguranța și ordinea

publică; când dezbaterile sunt în mod particular complexe și participarea de la

distanță pare necesară pentru a se evita întârzierile în desfășurarea acestora.

Exigența de a se evita întârzierile se evaluează și în relație cu faptul că în

același timp se desfășoară față de același acuzat procese distincte, în fața unor

instanțe diferite.

Participarea la judecată de la distanță este decisă din oficiu de către

președintele instanței în faza actelor preliminare sau de către judecătorul

cauzei în cursul judecății. Decizia se comunică părților și apărătorilor cu cel

puțin 10 zile înaintea termenului.

Legea italiană prevede în mod expres că este activată o legătură

audiovizuală între sala de judecată și locul de detenție, cu modalități de natură

să asigure o vizualizare simultană, efectivă și reciprocă a persoanelor prezente

în cele două locuri și posibilitatea de a se auzi ceea ce se vorbește. Dacă

măsura privește mai mulți acuzați care se găsesc în detenție în locuri diferite,

fiecare dintre aceștia, prin intermediul aceluiași dispozitiv, este în măsură să

se vadă și să se audă cu ceilalți.

Apărătorul sau substituentul său are întotdeauna dreptul să fie prezent

în locul în care se găsește acuzatul. Apărătorul sau substituentul său prezent în

sala de judecată și acuzatul se pot consulta într-o manieră confidențială, prin

intermediul unor instrumente tehnice adaptate.

Locul din care acuzatul este conectat prin legătura audiovizuală cu

sala de judecată este asimilat acesteia.

Un grefier este prezent în locul unde se găsește acuzatul și certifică

identitatea, precum și faptul că nu există impedimente sau limitări ale

drepturilor și facultăților acestuia.

Dacă în cursul judecății este necesar a se proceda la o confruntare sau

la recunoașterea acuzatului sau la un alt act ce implică observarea sa

29 Modificările sunt disponibile pe site-ul http://www.diritto24.ilsole24ore.com/

guidaAlDiritto/codici/codiceProceduraPenale/articolo/1132/art-146-bis-partecipazione-al-

dibattimento-a-distanza.html?refresh_ce=1 (accesat la 25 mai 2018). Cele mai recente

modificări au fost operate prin art. 1 pct. 77 din Legea nr. 103/2017 [disponibilă pe site-ul

http://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2017/07/04/17 G00116/sg (accesat la 25 mai 2018)].

Pentru o analiză critică a acestor modificări în doctrina italiană, în care se arată că dispozițiile

adoptate reprezintă transformarea participării la judecată prin intermediul videoconferinței din

excepție în regulă, a se vedea S. Lorusso, Dibattimento a distanza vs. „autodifesa”?, în

„Diritto penale contemporaneo” nr. 4/2017, p. 217-223.

106 Daniela Dediu

personală, judecătorul, dacă estimează că este indispensabil, după ce ia

concluziile părților, ordonă prezența fizică a acuzatului în sala de judecată

pentru perioada de timp necesară îndeplinirii actului.

Reglementările din legislația italiană privitoare la videoconferință au

făcut inclusiv obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, potrivit

Deciziei nr. 342/199930, Curtea Constituțională a Italiei a stabilit că

participarea la distanță nu încalcă dreptul la apărare, garantat de către art. 24

alin. (2) din Constituția Italiei. A respins ideea că numai prezența fizică a

acuzatului în sala de judecată ar asigura efectivitatea acestui drept. Articolul

146 bis nu reglementează numai mijloacele tehnice de a pune în practică

legătura între sala de judecată și locul de detenție, dar, de asemenea, impune

anumite rezultate, printre care participarea efectivă a acuzatului la procedură

în vederea exercitării adecvate a dreptului la apărare. De exemplu, legiuitorul

a garantat contactul între acuzați, dreptul apărătorului de a fi prezent în locul

unde se găsește deținutul și posibilitatea de consultare între acesta din urmă și

avocatul său.

Deopotrivă, conform Ordonanței Curții Constituționale a Italiei nr.

483/200231, participarea la distanță are următoarele obiective: a) protejarea

ordinii publice cu referire la posibilele acțiuni ale acuzatului de intimidare în

raport cu celelalte părți din proces; b) evitarea ca transferul acuzatului din

penitenciar în sala de judecată să devină un prilej ca acesta să reînnoiască

contactele cu asociațiile criminale cărora le este afiliat; c) accelerarea

desfășurării proceselor complexe și lungi care au loc în instanțe diferite.

Totodată, instanța constituțională a Italiei a relevat că sistemul introdus prin

Legea nr. 11/1998 garantează dreptul persoanei acuzate de infracțiuni de o

gravitate excepțională de a participa la proces, punând în balanță exigențele

protecției colectivității și cele ale derulării procesului.

3. Reglementarea videoconferinței în legislația României. În art. 106

alin. (2) din noul Cod de procedură penală român (în continuare C.pr.pen.),

care reglementează reguli speciale privind ascultarea, se prevede că persoana

aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în

cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce

atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

30 Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/1999/0342s-99.html

(accesat la 25 mai 2018). 31 Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/2002/0483o-02.html

(accesat la 25 mai 2018).


În atari condiții, dacă persoana audiată se află în vreuna dintre

situațiile prevăzute în art. 90 C.pr.pen.32, care prevede cazurile de asistență

juridică obligatorie a suspectului și inculpatului, ascultarea nu poate avea loc

decât în prezența avocatului, la locul de deținere.

Ca urmare a modificărilor operate prin Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 18/201633, au fost introduse mai multe prevederi menite să

completeze regula generală enunțată în art. 106 din codul sus-menționat, cu

privire la videoconferință.

Astfel, potrivit art. 204 alin. (7) C.pr.pen. (acesta reglementând calea

de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor

preventive în cursul urmăririi penale), soluționarea contestației se face în

prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este

dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății ori de forță majoră sau

stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului; se consideră că este

prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența

apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului,

participă la soluționarea contestației prin videoconferință, la locul de

deținere.

În art. 235 din codul sus-menționat, care reglementează procedura

prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, se prevede că

inculpatul este ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți asupra

tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării

preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu; ascultarea

inculpatului se poate face cu acordul acestuia și în prezența unui apărător

ales sau numit din oficiu și, după caz, și a unui interpret, și prin

videoconferință, la locul de deținere [alin. (3)]. Conform alin. (4) al aceluiași

articol, în cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și

din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și

libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate,

32 Art. 90. Asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului

Asistența juridică este obligatorie:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori

într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta

a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în

alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar

putea face singur apărarea;

c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care

legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa

închisorii mai mare de 5 ani.” 33 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.

108 Daniela Dediu

deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa

inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă

cuvântul pentru a pune concluzii, dispozițiile art. 204 alin. (7) teza finală din

același cod (referitoare la videoconferință) aplicându-se în mod

corespunzător.

Potrivit art. 364 alin. (1) C.pr.pen., judecata cauzei are loc în prezența

inculpatului; aducerea acestuia aflat în stare de deținere la judecată este

obligatorie. În raport cu teza finală a aceluiași alineat, se consideră că este

prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența

apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului,

participă la judecată prin videoconferință, la locul de deținere. Inclusiv în

această situație alin. (6) al articolului sus-menționat prevede că inculpatul

poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.

Totodată, conform alin. (4) al art. 364 C.pr.pen., pe tot parcursul

judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate

cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de către avocatul său

ales sau din oficiu; în cazul în care inculpatul aflat în stare de deținere a

solicitat să fie judecat în lipsă, instanța poate dispune, la cerere sau din

oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea

cuvântul prin intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau

din oficiu.

Deopotrivă, prevederi similare celor din noul Cod de procedură penală

român regăsim și în cuprinsul Legii nr. 254/2013 privind executarea

pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de către organele

judiciare în cursul procesului penal34, cu modificările și completările

ulterioare. Astfel, art. 29 alin. (1) din această lege prevede că, în cazul în care

un deținut urmează să fie audiat în cadrul unei proceduri prevăzute de

prezenta lege de către personalul sau judecătorul de supraveghere a privării

de libertate din alt penitenciar decât cel în care se află deținutul, audierea

poate avea loc prin videoconferință; atunci când un deținut urmează să fie

audiat în cadrul oricărei proceduri judiciare sau al unei proceduri prevăzute

de prezenta lege, audierea poate avea loc prin videoconferință. Potrivit alin.

(4) al art. 29 din legea sus-menționată, dacă deținutul este asistat de către un

apărător, ales sau numit din oficiu, administrația penitenciarului va permite

accesul acestuia în camera de videoconferință, alături de persoana pe care o

reprezintă.

Raportat la standardele ce se pot desprinde din jurisprudența C.E.D.O.

(prezentate mai sus), se constată că legiuitorul român a ales pentru garantarea

34 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.


dreptului la apărare a inculpatului ca utilizarea videoconferinței să aibă loc

exclusiv în situația în care acesta își dă acordul și numai în prezența

apărătorului său la locul de deținere.

Cu excepția celor două garanții, legea procesual penal română nu

prevede condițiile tehnice și materiale în care se desfășoară judecata prin

intermediul videoconferinței. Nu este prevăzută nicio reglementare din care să

reiasă că persoanele implicate au posibilitatea să perceapă integral, efectiv și

reciproc evenimentele care au loc în sala de judecată sau comportamentul

participanților la proces. Deopotrivă, nu sunt reglementate dispoziții care să

garanteze inculpatului sau apărătorului său consultarea dosarului cauzei sau

posibilitatea de a depune înscrisuri, cereri sau memorii35.

În fine, Codul de procedură penală român nu impune niciun fel de

analiză a cadrului în care este dispusă măsura relativ la necesitatea acesteia, la

scopul legitim urmărit, gravitatea infracțiunii sau stadiul procesului.

4. Reglementarea videoconferinței în raport cu procedurile de

cooperare judiciară internațională în materie penală. Procedurile de

cooperare judiciară între autoritățile judiciare ale statelor sunt de cele mai

multe ori marcate de greutatea cu care se efectuează, de perioada mare de

timp în care se desfășoară. De aceea, folosirea mijloacelor moderne de

comunicare facilitează cooperarea și oferă economie de mijloace și timp.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală36 creează cadrul necesar folosirii videoconferinței. Astfel,

conform art. 171 din această lege, audierea prin videoconferință reprezintă

una dintre formele asistenței judiciare internaționale37.

35 A se vedea T.-V. Gheorghe, Comentariu, în ,,Codul de procedură penală

comentat”, de N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), ediția a 3-a, revizuită și adăugită,

Editura Hamangiu, București, 2017, p. 296-298. Acest autor prezintă câteva soluții teoretice

cu privire la acest gen de dificultăți ce pot fi întâlnite în procedura ascultării prin

videoconferință. 36 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011,

modificată și completată prin Legea nr. 236/2017 (aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017). 37 ,,Art. 171. Obiectul asistenței judiciare

În sensul prezentului capitol, asistența judiciară internațională cuprinde îndeosebi

următoarele activități:

a) comisiile rogatorii internaționale;

b) audierile prin videoconferință;

c) înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces

penal;

e) cazierul judiciar;

110 Daniela Dediu

Procedura detaliată de efectuare a audierilor prin videoconferință este

reglementată în art. 178 din Legea nr. 302/2004. Alineatul (1) al acestui

articol stipulează că, atunci când o persoană care se află pe teritoriul

României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile

judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea

persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate

solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință. În mod expres se

prevede în alin. (2) al articolului sus-menționat faptul că o asemenea cerere

poate fi acceptată de către statul român dacă nu contravine principiilor sale

fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să

permită efectuarea audierii prin videoconferință. Într-o speță, s-a dat

relevanță regulii instituite prin acest articol, fiind respinsă cererea de asistență

judiciară internațională formulată de către Tribunalul de Mare Instanță din

Paris prin care a solicitat autorităților române asistență judiciară constând în

expertizarea „medico-psihologică” a numitului M.M. (deținut într-un

penitenciar din România), prin procedeul videoconferinței, cu motivarea că

expertiza medico-legală psihiatrică, chiar dacă se efectuează și prin adresarea

de întrebări inculpatului, nu reprezintă o audiere în accepțiunea art. 10 din

Convenția europeană privind asistența judiciară reciprocă în materie penală

între statele membre al Uniunii Europene și nu poate fi realizată prin

videoconferință, ci este necesară respectarea dreptului intern privind

efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în instituții sanitare de

specialitate38.

În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, cu

excepția informațiilor prevăzute în art. 172 din Legea nr. 302/200439, motivul

f) alte forme de asistență judiciară”. 38 A se vedea A. Şchiopu, Videoconferința. Expertiză medico-legală psihiatrică, în

,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu (coordonator), Editura

Hamangiu, București, 2014, p. 249-250. 39 ,,Art. 172. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate

acesteia

(1) Cererea de asistență judiciară trebuie să indice:

a) denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare

solicitate;

b) obiectul și motivele cererii;

c) calificarea juridică a faptelor;

d) datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a

martorului sau expertului, după caz;

e) încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

(2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și

obiectul cererii.


pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie

prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și

numele persoanelor care vor proceda la audiere [alin. (3) al art. 178 din

Legea nr. 302/2004]. Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române

[alin. (4) al aceluiași articol]. Autoritățile judiciare competente să execute

cererile formulate de către autoritățile altor state sunt curțile de apel, în

cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă curțile de apel, în cursul

urmăririi penale, așa cum este reglementat în alin. (5) al art. 178 din Legea

nr. 302/2004.

La rândul său, alin. (6) al articolului sus-menționat detaliază regulile

incidente în cazul audierii prin videoconferință, și anume:

a) audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român

competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; organul judiciar

verifică identitatea persoanei audiate, fiind obligat să asigure respectarea

principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt

încălcate aceste principii, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile

necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea

română;

b) autoritățile judiciare române competente și cele ale statului

solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau

expertului;

c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară

competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii

sale interne;

d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret,

potrivit legii române;

e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a

nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea

statului solicitat.

Potrivit art. 178 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, fără a aduce

atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, autoritatea

judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și

locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea

jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat;

procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente a statului

solicitant.

Totodată, legea menționată mai sus prevede că dispozițiile Codului de

procedură penală se aplică în mod corespunzător [art. 178 alin. (8) din Legea

(3) Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea

judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare”.

112 Daniela Dediu

nr. 302/2004]. De pildă, într-o speță, după audierea prin videoconferință a trei

martori, în baza cererii de asistență judiciară formulată de către Curtea cu Juri

din N., Italia, instanța judecătorească de executare a procedat la pronunțarea

în cauză a unei încheieri penale40.

Dispozițiile legale trecute în revistă (privind audierea prin

videoconferință) se pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților,

dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între

autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant [art. 178 alin. (9)

din Legea nr. 302/2004].

Deopotrivă, așa cum este reglementat în alin. (11) al articolului

sus-menționat, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte

părți în procesul penal sau ale expertului care se află în străinătate, pot fi

luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru

ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României; este

considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României

și persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat; în atari condiții,

procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța

pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct

sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10 din Legea nr.

302/200441, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală;

dispozițiile alin. (3) și (9) ale art. 178 din aceeași lege se aplică în mod

corespunzător.

40 C. Ap. Târgu-Mureș, Înch. pen. nr. 33/2013, rezumată de către M. Crețu, Audierea

de martori prin videoconferință. Materializarea acestei proceduri de către autoritatea

română, în ,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu

(coordonator), op. cit., p. 248-249. 41 ,,Art. 10. Autoritățile centrale române (1) Competența îndeplinirii atribuțiilor specifice de autoritate centrală română în

domeniul cooperării judiciare în materie penală aparține și se exercită de către:

a) Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, dacă cererile au ca obiect

extrădarea, mandatul european de arestare, transferarea persoanelor condamnate, ordinul

de indisponibilizare, ordinul de confiscare, recunoașterea și executarea hotărârilor și a

actelor judiciare penale, comisiile rogatorii internaționale, orice altă formă de asistență

judiciară internațională care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării

hotărârilor penale, precum și, indiferent de faza procesuală, atunci când, după caz, se

prevede altfel prin prezenta lege sau cererea este formulată în temeiul curtoaziei

internaționale sau Ministerul Justiției este desemnat autoritate centrală unică potrivit

tratatelor internaționale la care România este parte;

b) Ministerul Public, prin structurile de specialitate, atunci când comisiile rogatorii

internaționale sau celelalte forme de asistență judiciară internațională se referă la activitatea

de cercetare și urmărire penală;

[…]”


Reglementări privitoare la folosirea videoconferinței regăsim și în

legătură cu alte modalități de cooperarea internațională (în particular). Astfel,

în materia extrădării, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care

reglementează arestarea provizorie și sesizarea instanței), procurorul general

competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la

primirea cererii de extrădare și a actelor anexate, la identificarea persoanei

extrădabile, căreia îi aduce la cunoștință conținutul actelor transmise de

către autoritățile statului solicitant.

În conformitate cu art. 43 alin. (2) din legea sus-menționată, după

identificare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a

cărui circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă sesizează de îndată

curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării

provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și continuarea

procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare; în cazul prevăzut

în art. 42 alin. (11) din aceeași lege, audierea persoanei extrădabile de către

Curtea de Apel București se poate realiza și prin videoconferință; lucrările

efectuate de către parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui

circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă se trimit Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, imediat după audierea persoanei

extrădabile.

Articolul 42 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 reglementează situația

în care statul solicitant solicită în același timp extrădarea a două sau mai

multe persoane, cercetate în aceeași cauză penală sau în cauze conexe, care

au fost localizate în circumscripțiile unor curți de apel diferite, caz în care

competența soluționării cererilor de extrădare aparține Curții de Apel

București.

Relativ la mandatul european de arestare, reglementări privind

audierea prin videoconferință se regăsesc în art. 91 din legea menționată mai

sus, acesta referindu-se la transferarea temporară sau audierea persoanei

solicitate în cursul procedurii de predare în baza mandatului european de

arestare. Astfel, în cazul unui mandat european de arestare emis în vederea

urmăririi penale sau a judecății, transmis spre executare unei autorități din

alt stat membru, față de care nu a fost luată nicio decizie ori, deși a fost luată,

aceasta nu este definitivă, instanța emitentă poate solicita, la cererea

procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau a

instanței de judecată, ca persoana față de care s-a emis respectivul mandat

european de arestare să fie audiată nemijlocit de către procurorul care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța de

judecată prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin

videoconferință a persoanei solicitate se întocmește potrivit art. 172 și art.

114 Daniela Dediu

178 din aceeași lege de către procurorul care efectuează sau supraveghează

urmărirea penală sau de către instanța competentă și se transmite odată cu

mandatul european de arestare ori după această dată.

În cazul supravegherii de către autoritățile altor state membre ale

Uniunii Europene a respectării obligațiilor stabilite de către organele

judiciare române, conform art. 17010 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci

când în cursul procesului penal este necesar sau, potrivit legii române,

obligatoriu ca persoana cercetată să fie ascultată, luarea declarației acesteia

se poate realiza prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin

videoconferință se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege și

se transmite direct autorității competente a statului de executare.

Alineatul (2) al art. 17010 (menționat mai sus) prevede: în ipoteza în

care, în raport cu legea statului de executare, audierea prin videoconferință

este condiționată de consimțământul persoanei supravegheate, iar aceasta

refuză să fie audiată, organul judiciar român care a luat măsura de

supraveghere:

a) poate dispune înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere

dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea română; sau

b) poate solicita ca persoana cercetată să fie audiată în prezența

procurorului sau a judecătorului român competent sau, în măsura în care

legislația statului de executare o permite, de către acesta.

Dispoziții cu privire la audierea prin videoconferință regăsim și în art.

17032 din Legea nr. 302/2004, care se referă la executarea măsurilor de

probațiune sau a sancțiunii alternative fără asumarea deciziilor

subsecvente42. În această situație, conform alin. (3) al aceluiași articol,

judecătorul delegat cu executarea informează autoritatea competentă a

statului emitent ori de câte ori constată existența unor motive de revocare sau

a unor fapte asupra cărora a solicitat să fie informată; informarea se

42 ,,Art. 17032. Executarea măsurilor de probațiune sau a sancțiunii alternative fără

asumarea deciziilor subsecvente

(1) În situația în care, ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine,

persoana condamnată nu îndeplinește măsurile de supraveghere sau sancțiunea alternativă

ori săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, competența revocării

sancțiunii sau luarea oricăror altor măsuri revine statului emitent, atunci când hotărârea

judecătorească străină recunoscută se referă la:

a) amânarea aplicării pedepsei;

b) liberarea condiționată;

c) o sancțiune alternativă;

d) una dintre ipotezele prevăzute la art. 17027 alin. (3);

e) o persoană condamnată care și-a stabilit ulterior reședința într-un alt stat și nu se

mai află în România.

[…]”


realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10 la legea

sus-menționată; dacă, potrivit legii statului emitent, ascultarea persoanei

condamnate este obligatorie, declarația acesteia poate fi luată de către

autoritățile statului emitent prin videoconferință; cererea având ca obiect

audierea prin videoconferință a persoanei condamnate se întocmește potrivit

dispozițiilor tratatului aplicabil între România și statul emitent sau, în lipsa

acestuia, pe bază de reciprocitate, și se transmite pe canalele și prin

mijloacele de comunicare prevăzute de acesta sau de prezenta lege, după caz,

tribunalului în a cărui circumscripție locuiește persoana condamnată;

dispozițiile art. 172 și art. 178 din aceeași lege se aplică în mod

corespunzător; audierea prin videoconferință are loc în prezența unui

reprezentant al serviciului de probațiune.

Deopotrivă, mențiuni privitoare la videoconferință există și în art.

17042 din Legea nr. 302/2004 (în care se reglementează executarea măsurilor

de probațiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către statul de

executare)43. Alineatul (4) din același articol statuează: dacă persoana

condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea acesteia

poate fi efectuată prin videoconferință, potrivit dispozițiilor art. 172 și art.

178 din legea menționată anterior.

Cel mai nou instrument de cooperare judiciară în materie penală între

statele membre ale Uniunii Europene – ordinul european de anchetă44 – a fost

implementat în legislația din România prin cele mai recente modificări aduse

Legii nr. 302/200445.

Legea română preia din directiva menționată anterior dispoziții

detaliate cu privire la folosirea videoconferinței. Astfel, potrivit art. 26818 alin.

(1) din Legea nr. 302/2004, atunci când o persoană se află pe teritoriul

României și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile

competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un

43 ,,Art. 17042. Executarea măsurilor de probațiune fără asumarea deciziilor

subsecvente de către statul de executare

(1) În situația în care statul de executare declară că, în anumite cazuri, expres

menționate, nu își asumă deciziile subsecvente recunoașterii hotărârii judecătorești, instanța

de executare redobândește competența cu privire la revocarea sancțiunii aplicate prin

hotărârea judecătorească. Declarația statului de executare se verifică de către judecătorul

delegat cu executarea la data completării certificatului.

[…]” 44 Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014

privind ordinul european de anchetă în materie penală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L130/1 din 1 mai 2014. 45 A se vedea Legea nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 993 din 14 decembrie 2017.

116 Daniela Dediu

ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin

videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală; dispozițiile art.

178 alin. (4)-(6), alin. (8) și (10) din aceeași lege se aplică în mod

corespunzător; aceste dispoziții se aplică și în cazul audierii suspecților sau

inculpaților.

Totuși, pe lângă motivele de nerecunoaștere sau neexecutare46

prevăzute în art. 2688 din Legea nr. 302/2004, executarea ordinului european

de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă:

a) suspectul sau inculpatul nu își dă consimțământul; sau

b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz

particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului

român [art. 26818 alin. (2) din aceeași lege].

Potrivit alin. (3) al art. 26818 din legea sus-menționată, autoritatea

emitentă și autoritatea de executare convin modalitățile practice; dacă într-o

anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice

pentru o audiere prin realizarea unei videoconferințe, statul emitent poate

pune la dispoziție astfel de mijloace, de comun acord. În alin. (4) al aceluiași

articol se prevede: fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în

ceea ce privește protecția persoanelor, autoritatea de executare întocmește, la

sfârșitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data și locul

audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea și calitatea tuturor

celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere,

eventualele depuneri de jurământ și condițiile tehnice în care s-a desfășurat

audierea; documentul este trimis autorității emitente de către autoritatea de

executare.

Totodată, alin. (5) al art. 26818 din Legea nr. 302/2004 stipulează: în

cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit

prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are

obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în

același mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei

proceduri la nivel intern. Cu privire la competența de emitere a unui ordin

european de anchetă, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1) al

aceluiași articol, aceasta revine procurorului care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală sau instanței pe rolul căreia se află cauza

[alin. (6) al articolului sus-menționat].

46 Pentru o analiză detaliată a motivelor de nerecunoaștere și neexecutare a unui

ordin european de anchetă, a se vedea D. Dediu, The european investigation order in criminal

matters – grounds for non-recognition and non-execution, în „Challenges of the Knowledge

Society Journal”, „Nicolae Titulescu” University Publishing House, 2018, p. 66-71

[disponibil pe site-ul http://cks.univnt.ro/cks_2018_archive.html (accesat la 25 mai 2018)].


Reglementarea audierii prin videoconferință prin intermediul unui

ordin european de anchetă nu a fost ferită de critici prin prisma standardelor

dreptului la un proces echitabil47. În acest sens, au fost exprimate opinii că

Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului ar trebui să

conțină referiri exprese la dreptul la tăcere, precum și la acela de a nu se

autoincrimina în cazul audierii prin videoconferință, așa încât să fie

satisfăcute cerințele unui proces echitabil.

Concluzii. Folosirea unor mijloace auxiliare tehnice, precum

videoconferința, în cadrul procesului penal apare ca o necesitate prin prisma

dezvoltării societății informaționale, dar și prin raportare la complexitatea din

ce în ce mai accentuată a procedurilor care implică în numeroase cazuri

participarea unor autorități judiciare aflate în locuri diferite sau chiar în alte

state.

Așadar, utilizarea videoconferinței trebuie să țină seama de normele

procedurale interne, de cele prevăzute în instrumentele de cooperare judiciară

internațională la care România este parte, dar deopotrivă de standardele

impuse de jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Se poate observa cu ușurință că legiuitorul român a oferit ca garanție a

dreptului la un proces echitabil acordul persoanei in vinculis pentru

participarea la o astfel de procedură (a videoconferinței). Totuși, pentru a

satisface pe deplin exigențele art. 6 din Convenție, reglementările actuale ar

trebui completate cu norme procedurale precise cu privire la desfășurarea unei

atari proceduri, similar celor reglementate de către legislația italiană, așa încât

videoconferința să fie deopotrivă eficientă și de natură să tindă la respectarea

drepturilor persoanelor implicate în procedură.

47 A se vedea: Opinion of the European Union Agency for Fundamental Rights on

the draft Directive regarding the European Investigation Order, disponibilă pe site-ul

http://fra.europa.eu/en/opinion/2011/fra-opinion-draft-directive-regarding-european-

investigation-order-eio (accesat la 25 mai 2018); A. Grio, The Defendant’s Rights in the

Hearing by Videoconference, în Stefano Ruggeri (Ed.), ,,Transnational Evidence and

Multicultural Inquiries in Europe”, Springer International Publishing Switzerland, 2014, p.

119-125.

NEGĂSIREA PERSOANEI FAȚĂ DE CARE S-A DISPUS

ARESTAREA PREVENTIVĂ

Mari-Claudia IVAN

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din Bucureşti

Consilier juridic, Instituția

Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

dr. Gheorghe IVAN




Prof. univ. − Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice,

Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galaţi

Cercetător ştiinţific asociat − Institutul de Cercetări Juridice

,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și

al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul

Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

ABSTRACT

As regards the institution of "non-determination of the person in

the preventive arrest warrant", the new Criminal Procedure Code

took over the provisions of the previous Criminal Procedure Code

(1969).

The authors analyze the above-mentioned institution, also

presenting some comparative law references.

Key words: preventive arrest, prosecution, non-disclosure of the

person in the preventive arrest warrant, the new Criminal

Procedure Code.

Introducere. Articolul 232 din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.)1 a preluat dispoziţiile art. 154 din Codul de procedură

penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)2.

e-mail: [email protected]. e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 ,,Art. 232. Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă

Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă 119

1. Înștiințarea/solicitarea organelor competente, în caz de negăsire a

persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă. Potrivit art. 232

C.pr.pen. (denumit ,,Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare

preventivă”), când persoana indicată în mandatul de arestare preventivă nu a

fost găsită, organul de poliţie însărcinat cu executarea acestuia încheie un

proces-verbal prin care constată situația respectivă şi înştiinţează judecătorul

de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, precum şi

organele competente pentru darea în urmărire3 şi în consemn la punctele de

trecere a frontierei.

Înştiinţarea se face prin comunicarea unui exemplar al

procesului-verbal sus-menționat ori printr-o comunicare scrisă.

Pentru darea în urmărire, mai este necesar ca organul de poliţie

însărcinat cu executarea mandatului să solicite Inspectoratului General al

Poliţiei Române acest lucru în mod expres [art. 521 alin. (3) lit. a) şi alin. (4)

C.pr.pen.]. Tot astfel, este necesar ca organul de poliţie să solicite organelor

de frontieră darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Având în vedere că măsura arestării preventive poate fi luată şi de

către judecătorul de cameră preliminară, în cadrul procedurii în camera

preliminară [art. 348 alin. (1) C.pr.pen.], precum şi de către completul la care

se află spre soluţionare dosarul cauzei, în cursul judecăţii [art. 362 alin. (1)

din același cod], organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului

înştiinţează aceste organe judiciare, în caz de negăsire a persoanei prevăzute

în mandatul de arestare preventivă [art. 238 alin. (1) teza a II-a din codul

sus-menționat]; totodată, organul de poliţie se conformează celor menționate

mai sus.

Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită,

organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care

constată aceasta şi înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura

arestării preventive, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn

la punctele de trecere a frontierei.” 2 ,,Art. 154. Negăsirea persoanei menționate în mandat

Când persoana menționată în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu

executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta și înștiințează organul

judiciar care a emis mandatul, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în

consemn la punctele de trecere a frontierei.” 3 Conform art. 521 alin. (1) C.pr.pen., ,,darea în urmărire se solicită şi se dispune

pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii

acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri

judecătoreşti”.

120 Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan

2. Darea în urmărire. Dat fiind că darea în urmărire este obligatorie,

aceasta se dispune prin ordin, de către Inspectoratul General al Poliţiei

Române [art. 521 alin. (4) C.pr.pen.].

3. Urmărirea. În conformitate cu art. 522 alin. (1) C.pr.pen., ,,ordinul

de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile

competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura,

la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a

persoanei urmărite”.

Alineatul (3) al art. 522 din codul sus-menționat dispune:

,,Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv,

desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume

desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui

circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond

propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a

fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului

care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.”

Având în vedere că la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel

există un număr relativ mare de cauze cu mandate de arestare preventivă

neexecutate, credem că mai adecvată era soluția ca supravegherea să revină

procurorului de caz, acesta cunoscând și mai bine situația de fapt, așa cum s-a

procedat în cazul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cursul urmăririi persoanei arestate preventiv, se pot efectua una sau

mai multe dintre următoarele activități:

a) supravegherea tehnică;

b) reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a

obiectelor;

c) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către

furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii

de comunicaţii electronice destinate publicului;

d) percheziţia;

e) ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 523 alin. (1) C.pr.pen.].

Cu excepția activității indicate la lit. e) (aceasta putând fi efectuată

doar cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de

poliţie care efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv), celelalte

activităţi sus-menționate [la lit. a)-d)] pot fi desfășurate numai în baza

mandatului emis de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa

competentă să judece cauza în primă instanţă, la cererea procurorului care


supraveghează activitatea de urmărire a persoanei arestate preventiv [art. 523

alin. (2) și (3), respectiv art. 524 alin. (1) C.pr.pen.].

4. Revocarea urmăririi. Urmărirea se revocă, în momentul prinderii

persoanei urmărite, de către Inspectoratul General al Poliţiei Române [art. 526

alin. (1) și (2) C.pr.pen.].

Procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie care

efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv dispune de îndată încetarea

activităţilor de supraveghere luate conform art. 524 C.pr.pen., informând

despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 526 alin. (3) din același

cod].

5. Referinţe de drept comparat. Codul de procedură penală italian (în

continuare C.pr.pen. italian4). În cazul în care persoana faţă de care a fost

luată o măsură coercitivă de custodie − custodia de precauţie în închisoare

(custodia cautelare in carcere), arestul la domiciliu (aresto domiciliare) sau

custodia de precauţie într-un loc de îngrijire (custodia cautelare in luogo di

cura) − nu a fost găsită, agentul sau funcţionarul întocmeşte un proces-verbal,

indicând în mod amănunţit cercetările efectuate, pe care îl trimite fără

întârziere judecătorului care a emis ordonanţa prin care s-a dispus custodia

[art. 295 alin. (1) C.pr.pen. italian].

Judecătorul, dacă consideră că cercetările s-au epuizat, declară, în

cazurile prevăzute în art. 296 C.pr.pen. italian, starea de sustragere (stato di

latitanza) [art. 295 alin. (2) din același cod].

În scopul de a facilita căutarea persoanei care se sustrage (latitante),

judecătorul sau procurorul, în limitele şi modalităţile prevăzute în art. 266 şi

art. 267 C.pr.pen. italian, poate dispune interceptarea convorbirilor sau a

comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc de telecomunicaţii;

se aplică, dacă este posibil, art. 268, art. 268-bis, art. 268-ter, art. 268-quater,

art. 269 și art. 270 din același cod [art. 295 alin. (3) din codul sus-menționat].

Potrivit art. 295 alin. (3-bis) C.pr.pen. italian, când interceptarea este

interzisă prin dispoziţiile art. 295 alin. (3) şi art. 103 alin. (5) din codul

sus-menționat, judecătorul sau procurorul poate dispune interceptarea

comunicările indicate anterior în vederea căutării persoanei care se sustrage şi

care a comis unul dintre delictele prevăzute în art. 51 alin. (3-bis) din același

cod, precum şi în art. 407 alin. (2) lit. a) pct. 4 C.pr.pen. italian [delictele

comise în scop de terorism şi de schimbare a ordinii constituţionale pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 10 ani, ca şi delictele

4 Disponibil pe site-ul http://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/30/

codice-di-procedura-penale (accesat la 8 mai 2018).

122 Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan

prevăzute în art. 270 alin. (3) din Codul penal italian (în continuare C.pen.

italian) – asocieri subversive – şi în art. 306 alin. (2) C.pen. italian – bandă

armată].

În cazul judecăţii la Curtea cu jurați, interceptările de mai sus se

dispun de către preşedintele acestei Curţi în locul judecătorului [art. 295 alin.

(3-ter) C.pr.pen. italian].

Conform art. 296 alin. (1) C.pr.pen. italian, se află în stare de

sustragere acela care se sustrage în mod voluntar de la custodia de precauţie

(custodia cautelare), arestul la domiciliu, interdicţia de emigrare (divieto di

espatrio), obligaţia de şedere (obbligo di dimora) sau de la un ordin prin care

se dispune încarcerarea (carcerazione).

Cu respectarea dispoziţiilor art. 295 C.pr.pen. italian, judecătorul

desemnează un apărător din oficiu pentru persoana care se sustrage şi ordonă

să fie depozitată la cancelarie o copie de pe ordonanţa prin care s-a dispus

măsura rămasă neexecutată; avizul de depozit este notificat apărătorului [art.

296 alin. (2) din același cod].

Efectele procesuale produse de către starea de sustragere operează

numai în procedura penală în care ea a fost declarată [art. 296 alin. (3)

C.pr.pen. italian].

Starea de sustragere durează până când procedura în care a fost emisă

a fost revocată potrivit art. 299 C.pr.pen. italian sau şi-a pierdut eficacitatea în

alt mod ori s-a stins infracţiunea sau pedeapsa care a determinat procedura în

care a fost emisă [art. 296 alin. (4) din același cod].

Starea de sustragere este echivalentă cu evadarea, din punctul de

vedere al efectelor [art. 296 alin. (4) C.pr.pen. italian].

Potrivit art. 299 alin. (1) C.pr.pen. italian, măsurile coercitive şi de

interdicţie sunt revocate de îndată ce rezultă că lipsesc, chiar pentru fapte

survenite, condiţiile de aplicabilitate prevăzute în art. 273 din același cod sau

dispoziţiile legale prevăzute pentru fiecare măsură ori exigenţele de precauţie

(esigenze cautelari) menționate în art. 274 din codul sus-menționat5.

Concluzii. Noua reglementare (art. 232 C.pr.pen. român) este similară

celei anterioare [art. 154 C.pr.pen. român din 1969].

Noul Cod de procedură penală român (la fel ca și cel din 1969 și

Codul de procedură penală italian) conține reglementări de natură a facilita

prinderea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă, iar aceasta fie

5 A se vedea, pe larg: M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive

cu specială referire la condițiile de aplicare, în ,,Dreptul” nr. 3/2015, p. 194-197; M.-C. Ivan,

Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive cu specială referire la cazurile de

aplicare, în ,,Dreptul” nr. 4/2015, p. 206-213.


s-a sustras, fie a plecat de la domiciliul sau reşedinţa sa, fără să aibă

cunoștință de măsura luată.

AUDIEREA MARTORILOR. UNELE CONSIDERAȚII ÎN LUMINA

DECIZIEI NR. 562/2017 A CURȚII CONSTITUȚIONALE A

ROMÂNIEI

Nadia ZLATE

Procuror – Direcția Națională Anticorupție,

Serviciul teritorial Constanța

ABSTRACT

The Constitutional Court of Romania has, by its Decision no.

562/2017, that the legislative solution contained in art. 117 par. (1)

lett. a) and lett. b) of the Criminal Procedure Code, which

excludes from the right to refuse to be heard as a witness the

persons who have established similar relations with those spouses,

if they live or live no longer with the suspect or defendant is

unconstitutional.

Therefore, art. 117 par. (1) of the Criminal Procedure Code

should include, among persons exempt from the obligation to

make a statement, not only those who have established similar

relations to those spouses with the suspect or defendant but all the

persons listed in art. 177 of the Criminal Code and not found in

art. 117 of the Criminal Procedure Code, including the children of

the siblings, the persons born by the adoption of relatives [within

the meaning of art. 177 par. (1) lett. a) of the Criminal Code], as

well as persons who have established similar relations with those

of the parents and children, if they live together.

The current legal provisions on hearing witnesses do not provide

for the witness's right to refuse to use his or her declaration

against any family member (under art. 177 of the Criminal Code)

if the latter subsequently acquires the status of suspect or

defendant in the case or another criminal case.

Keywords: the right to refuse to give a statement, witnesses,

relatives, family members.

1. În economia materialului probator administrat în cauzele penale,

declarațiile de martori sunt mijloace de probă des întâlnite, oricare ar fi

obiectul dosarelor penale.


Audierea martorilor. Unele considerații în lumina Deciziei nr. … 125

Martorul este o persoană fizică care are cunoștință despre fapte sau

împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din

Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)], iar audierea acestuia

reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare iau cunoștință de

cele declarate de către martor, ca urmare a relatărilor libere sau în urma

răspunsurilor date la întrebările ce i se adresează, după caz, de către judecător,

procuror, avocați, părți, subiecți procesuali principali.

Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu

excepția părților și a subiecților procesuali principali [art. 115 alin. (1)

C.pr.pen.].

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de

avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect

procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care

persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate [art. 114 alin. (3)

C.pr.pen.].

Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) C.pr.pen., orice persoană citată în

calitate de martor are obligația de a spune adevărul, iar în cazul în care face

afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau

împrejurările esențiale cu privire la care este întrebată, poate fi trasă la

răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă

prevăzută în art. 273 din Codul penal (în continuare C.pen.). În acest sens,

legiuitorul a prevăzut în art. 120 C.pr.pen. (referitor la drepturile și obligațiile

care trebuie comunicate martorului de către organul judiciar) și obligația de a

da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește

infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Conform art. 117 alin. (1) C.pr.pen., au dreptul de a refuza sa dea

declarații în calitate de martor:

a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și

surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al

inculpatului.

După comunicarea drepturilor și obligațiilor, potrivit art. 120

C.pr.pen., organele judiciare comunică persoanelor menționate mai sus

dreptul de a nu da declarații în calitate de martor [art. 117 alin. (2) din același

cod].

Dacă persoanele prevăzute în alin. (1) al art. 117 C.pr.pen. sunt de

acord să dea declarații, în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile

privitoare la drepturile și obligațiile martorilor [art. 117 alin. (3) din același

cod]. Prin urmare, din moment ce au fost de acord să dea declarații, martorii

trebuie să relateze aspecte, astfel cum le-au perceput ca fiind conforme cu

126 Nadia Zlate

realitatea, și să spună tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările

esențiale cu privire la care sunt întrebați.

Prin dispozițiile art. 117 C.pr.pen. se realizează un echilibru între două

valori sociale importante într-un stat de drept: dreptul la viața de familie,

ocrotit de către art. 26 din Constituția României, republicată1, și aflarea

adevărului în cauzele penale. Legiuitorul nu a obligat, dar nici nu a înlăturat

pe martorul-soț, fost soț ori ascendent, descendent, frate sau soră cu suspectul,

respectiv inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la

latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se

abține.

2. Mai mult, Curtea Constituțională a României a constatat, prin

Decizia nr. 562/20172, că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a)

și lit. b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în

calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora

dintre soți, în cazul în care conviețuiesc sau nu mai conviețuiesc cu suspectul

sau inculpatul, este neconstituțională. Prin urmare, nu pot fi obligate să

depună mărturie nici persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora

dintre soți, acestea având dreptul de a alege dacă dau declarație sau nu în

procesul penal.

Totodată, instanța de contencios constituțional a reținut ,,o lipsă de

corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) și

lit. b) din Codul de procedură penală și cele cuprinse în art. 119 din Codul de

procedură penală raportat la definiția legală a „membrului de familie”

stabilită în art. 177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă

normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în

vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 din Codul de procedură penală,

„Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal

au același înțeles și în Codul de procedură penală”. Așadar, Curtea

Constituțională a României a constatat că ,,dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a)

și b) din Codul de procedură penală nu respectă exigențele constituționale

referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile

art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiția legală a

„membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal – fiind

contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție”. În acest sens, instanța de

contencios constituțional a făcut trimitere la dispozițiile art. 177 alin. (1) lit. c)

C.pen., potrivit cărora ,,prin membru de familie” se înțelege, printre alții, nu

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie

2003. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie

2017.


numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora

dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de

persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii

propriu-ziși ai unei familii (ascendenții, descendenții, frații si surorile, copiii

acestora, precum și persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul) și

persoanele asimilate acestora (persoanele care au stabilit relații asemănătoare

acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc).

Curtea Constituțională a României a observat că legea penală

utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie”, astfel

definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora

speciale ori procesual penale, care dau expresie unor instituții de drept

prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, instanța de contencios

constituțional a reținut, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în

vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de

nedenunțare [art. 266 alin. (2) C.pen.], de favorizare a infractorului [art. 269

alin. (3) din același cod], de tăinuire [art. 270 alin. (3) din codul

sus-menționat] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale

[art. 410 alin. (2) C.pen.], atunci când fapta este săvârșită de către un

„membru de familie”.

Deopotrivă, Curtea Constituțională a României a relevat că, potrivit

art. 119 alin. (2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind

persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică

obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț

al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din

procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste

persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii

infracțiunii”. Aceeași Curte a subliniat că rațiunea reglementării unei astfel de

proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea

persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor să invoce dispozițiile

art. 117 din codul sus-menționat în fața organului judiciar.

3. În atari condiții, se poate concluziona că art. 117 alin. (1) C.pr.pen.

ar trebui să includă printre persoanele exceptate de la obligația de a da

declarație nu doar cele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți

cu suspectul sau inculpatul, ci toate persoanele enumerate în art. 177 C.pen. și

care nu se regăsesc în art. 117 C.pr.pen., deci inclusiv copiii fraților și

surorilor, persoanele devenite prin adopție rude [în sensul art. 177 alin. (1)

lit. a) C.pen.], precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare

acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Având în vedere dilema morală la care aceste persoane ar fi expuse, în

cazul în care ar avea obligația să depună mărturie, în sensul de a da declarații

128 Nadia Zlate

conforme cu realitatea, riscând să-și afecteze viața de familie, și teama de a fi

trase la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă, în cazul în care ar face afirmații necorespunzătoare adevărului

sau nu ar declara tot ce știu cu privire la aspectele esențiale asupra cărora au

fost întrebate, de lege ferenda se impune ca legiuitorul să intervină pentru a

completa dispozițiile art. 117 alin. (1) C.pr.pen., în sensul indicării tuturor

persoanelor care au calitatea de ,,membru de familie” (în accepțiunea art. 177

C.pen.) al suspectului sau al inculpatului, acestea având dreptul de a refuza să

dea declarație în cauza penală.

În practică au fost situații în care declarațiile martorilor puteau fi

folosite împotriva membrilor de familie ai acestora, care la momentul

respectiv nu erau suspecți sau inculpați în cauza respectivă, iar martorii au

avut tendința de a nu declara adevărul tocmai pentru a-i feri pe apropiații lor

de o eventuală răspundere penală. Aceste situații se pot întâlni în mod

frecvent în faza de urmărire penală, când prin audierea unor martori pot fi

identificați autorii infracțiunilor sau ceilalți participanți la comiterea acestora

(coautori, instigatori, complici), dar și în faza judecății, întrucât, în urma

declarațiilor date de către martor în ședință publică, procurorul se poate sesiza

din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către un membru de

familie al martorului, în sensul art. 177 C.pen. și orice persoană care a luat

cunoștință de faptele respective poate formula un denunț sau o plângere

penală. Martorii pot conștientiza un asemenea risc, astfel încât ar putea să fie

foarte tentați să dea declarații neconforme cu realitatea sau să ascundă

anumite împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei tocmai pentru a-și

proteja membrii de familie de o eventuală anchetă penală.

În condițiile în care legea nu le oferă martorilor aflați în situațiile

sus-menționate dreptul de opțiune între a da declarație sau nu, aceștia au

obligația de a spune adevărul și de a nu ascunde nimic din aspectele esențiale

cu privire la care sunt întrebați de către organele judiciare, în caz contrar,

aceștia săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Considerăm că suntem în prezența aceleiași dileme morale, despre

care am menționat anterior, pe care martorii o încearcă: de a da declarații

conforme cu realitatea, care pot fi folosite împotriva membrilor de familie ce

nu au la acel moment calitatea de suspect sau inculpat în cauză, riscând astfel

să își afecteze viața de familie sau teama de a fi trași la răspundere penală

pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care ar face

afirmații neconforme cu realitatea.

Pentru a asigura un echilibru între cele două interese

publice – înfăptuirea justiției prin aflarea adevărului în cauzele penale, pe de o

parte și dreptul la respectarea vieții de familie, pe de altă parte – ar trebui ca


legiuitorul să prevadă dreptul de opțiune al martorului ca declarația acestuia

să poată fi folosită sau nu împotriva unui membru de familie, în situația în

care acesta din urmă ar dobândi ulterior calitatea de suspect sau inculpat în

cauza respectivă sau în altă cauză.

O asemenea prevedere legală ar fi similară celei din art. 118 C.pr.pen.3

(referitoare la dreptul martorului de a nu se acuza), prin care legiuitorul a

urmărit salvgardarea dreptului unei persoane de a nu se autoincrimina prin

declarațiile sale în fața organelor judiciare, dar și respectarea de către martor a

obligației de a spune adevărul. Astfel, de lege ferenda, se impune ca

dispozițiile legale referitoare la audierea martorilor să fie completate în sensul

de a se prevedea dreptul martorului de a refuza ca declarația sa să poată fi

folosită împotriva vreunui membru de familie (în accepțiunea art. 177 C.pen.),

dacă acesta din urmă dobândește ulterior calitatea de suspect sau inculpat în

cauza respectivă sau în altă cauză penală.

3 ,,Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației

a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva

sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației,

calitatea procesuală anterioară.”

PRELUNGIREA DREPTULUI DE CIRCULAȚIE – NATURA

JURIDICĂ, CĂILE LEGALE DE CARE DISPUNE PERSOANA

PENTRU OBȚINEREA ACESTEIA, SOLUȚIILE AFLATE LA

ÎNDEMÂNA PROCURORULUI

Adrian RADU

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Brașov

ABSTRACT

The article brings back the question of the extension of the right

to drive in the case of a person who committed road traffic

offenses. The theme is as current as possible. The author has

proposed to clarify the legal nature of this measure, to identify

the ways in which the person prosecuted can satisfy his interest

in continuing to drive cars on public roads and how the

prosecutor can solve such requests.

Key words: administrative act, replacement driving license,

extension of driving license, driving license retention.

După intrarea în vigoare a noului Cod penal (în continuare C.pen.), o

persoană posesoare de permis de conducere săvârșește una dintre următoarele

fapte:

a) punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui

autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat [art. 334 alin.

(1) C.pen.];

b) punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui

autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare

[art. 334 alin. (2) C.pen.];

c) tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu

număr fals de înmatriculare sau înregistrare [art. 334 alin. (3) C.pen.];

d) conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea

unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare

au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de

circulaţie în România [art. 334 alin. (4) C.pen.];

e) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea

prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană


Prelungirea dreptului de circulație – natura juridică, căile legale de… 131

al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face

parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia

exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul

de a conduce autovehicule în România [art. 335 alin. (2) C.pen.];

f) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea


care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [art. 336

alin. (1) C.pen.];

g) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea


aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive [art. 336 alin. (2) C.pen.];

h) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea


care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau de către

o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, dacă persoana

efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse

periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru

obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice

ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere [art. 336 alin. (3)

C.pen.];

i) refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care

legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a

instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului

autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale

examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune

prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a

prezenţei unor substanţe psihoactive [art. 337 C.pen.];

j) părăsirea locului accidentului de circulație soldat cu rănirea1 uneia

sau mai multor persoane, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care

efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de

către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul

1 Dec. nr. 5/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 355 din 24 aprilie 2018):

,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind

infracţiunea de părăsire a locului accidentului, stabilește că termenul de rănire (sublinierea

noastră – A. Radu) prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se

interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror

gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din

urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal”.

132 Adrian Radu

autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale

examenului pentru obţinerea permisului de conducere [art. 338 alin. (1)

C.pen.];

k) participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri

neautorizate pe drumurile publice [art. 339 alin. (2) C.pen.];

l) așezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe

drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce

atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic [art. 339

alin. (3) C.pen.];

m) lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a

unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase [art. 339 alin.

(4) C.pen.];

n) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat

uciderea unei persoane, a conducătorului unui autovehicul, tractor agricol sau

forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat oricare dintre regulile de circulaţie

constând fie în conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă fapta nu

constituie, potrivit legii, infracţiune), fie în neoprirea la trecerea la nivel cu

calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de

coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune

[art. 192 alin. (2) C.pen.];

o) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat

uciderea unei persoane, a conducătorului unui autovehicul, tractor agricol sau

forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat alte reguli de circulaţie decât cele

menționate mai sus la lit. n);

p) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat

vătămarea corporală a unei persoane, a conducătorului unui autovehicul,

tractor agricol sau forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat o regulă de

circulaţie constând fie în conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă

fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune), fie în neoprirea la trecerea la

nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs

de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune

[art. 196 alin. (3) C.pen.];

r) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat

vătămarea corporală a unei persoane, a conducătorului unui autovehicul,

tractor agricol sau forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat alte reguli de

circulație decât cele menționate mai sus la lit. p).

Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (4) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 195/2002, republicată2, în situațiile descrise mai sus [lit. a)-r)],

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006,

cu completările ulterioare.


polițistul rutier reține permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a

persoanei în cauză, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, îi eliberează o

dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.

Dacă fapta este una dintre cele prezentate la lit. b), d)-n), p), dovada

înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie,

această consecință fiind prevăzută imperativ în art. 111 alin. (3) și alin. (4)

teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

În art. 111 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

195/2002, legiuitorul a prevăzut că, la cererea titularului permisului de

conducere reţinut în condiţiile alin. (1) lit. b) sau ale alin. (4) al aceluiași

articol, procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită

supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de

judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea

dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea

neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori

încetării urmăririi penale sau, după caz, până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti. Modul de soluţionare a cererii de prelungire a

dreptului de circulaţie se comunică şi şefului poliţiei rutiere pe raza

căreia s-a comis fapta.

Probleme întâlnite în practica parchetelor. Soluții propuse. A. Care este natura juridică a reținerii permisului de conducere, a

dovezii înlocuitoare a permisului de conducere și a prelungirii dreptului de

circulație?

Trebuie spus că în afara celor 17 fapte prezentate mai sus, care se

circumscriu infracțiunilor din Codul penal (al căror articol corespondent este

menționat în dreptul lor), polițistul rutier mai reține permisul de conducere și

eliberează dovadă înlocuitoare a acestuia și în alte cazuri prevăzute în art. 111

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Astfel, potrivit art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

195/2002, încălcarea dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență, altele decât

cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie

contravenţie şi se sancţionează cu avertisment ori cu amendă ca sancţiune

principală şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenționale

complementare prevăzute în art. 96 alin. (2) din același act normativ. În acest

din urmă articol legiuitorul a menționat sancțiunea contravențională

complementară a „suspendării exercitării dreptului de a conduce, pe timp

limitat”. Scopul sancţiunilor contravenţionale complementare este înlăturarea

unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege,

aplicându-se prin același proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea

134 Adrian Radu

principală a amenzii sau avertismentului3. Atunci când persoana sancționată a

formulat plângere contravenţională prin care cere anularea procesului-verbal

de contravenţie, suspendarea exercitării dreptului de a conduce va putea opera

din momentul soluţionării definitive a plângerii, dacă aceasta este respinsă4.

Însă, potrivit art. 97 alin. (1) din ordonanța de urgență

sus-menționată, în toate cele 17 cazuri – pe care le-am relevat mai

sus – reținerea permisului de conducere reprezintă o măsură

tehnico-administrativă, care este dispusă de către polițistul rutier în cazurile

prevăzute expres în ordonanţa de urgență, de regulă odată cu constatarea

faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de

circulaţie. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de

a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, ca urmare a

reţinerii permisului, este asimilată perioadei de suspendare a exercitării

dreptului de a conduce5.

Considerăm că atât reținerea permisului de conducere, cât și

dovada înlocuitoare a permisului de conducere și prelungirea dreptului

de circulație constituie acte administrative, așa cum sunt ele definite în art.

2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/20046. Nici în

Codul de procedură penală în vigoare7 și nici în cel anterior (din 1969)8

legiuitorul nu a redactat prevederi legale care să se refere expres la ipoteza

prelungirii dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, această

chestiune fiind una extraprocesuală. De altfel, și în Nota nr. 2072/2011 din 11

martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Secția de resurse umane și documentare9 se arată: „Actul juridic al

prelungirii dreptului de a circula este un act administrativ, fiind un act

3 A. Radu, Infracțiuni rutiere. Comentarii și jurisprudență, Editura Hamangiu,

București, 2017, p. 121. 4 Idem, p. 123. 5 Articolul 97 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr.195/2002. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie

2004, cu modificările și completările ulterioare. 7 Articolul 339, cu denumirea marginală „Plângerea împotriva actelor procurorului”,

se referă exclusiv la actele de urmărire penală, și nu la orice alte acte emise de către procuror,

în general, deoarece în art. 1 alin. (1) din același cod se arată că normele de procedură penală

reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o

cauză penală. 8 La fel, art. 278, cu denumirea marginală „Plângerea contra actelor procurorului”, se

referă exclusiv la actele de urmărire penală, și nu la orice alte acte emise de procuror, în

general. În art. 1 alin. (1) din același cod se dispune că procesul penal are ca scop constatarea

la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni. 9 Nepublicată.


unilateral de autoritate emis în vederea executării în concret a legii și dă

naștere/modifică raporturi juridice. Doar prin simpla preluare de la poliție a

acestei atribuții de către procuror sau judecător, natura juridică a acestui act

nu se putea schimba, neputându-se transforma în act de urmărire penală sau

de judecată (pentru că nu are nicio legătură cu desfășurarea procesului penal

sau măcar cu regulile și principiile acestuia)”.

B. Care sunt căile prin care persoana care a săvârșit una sau mai

multe dintre infracțiunile rutiere menționate își poate satisface interesul de a

continua să conducă autovehicule pe drumurile publice?

Așa cum am precizat, actul procurorului prin care acesta se

pronunță asupra prelungirii dreptului de circulație este un act

administrativ cu caracter individual. De regulă, până la intrarea în vigoare

a noului Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), procurorul

dispunea asupra cererii prin rezoluție, iar, în prezent, procurorul se pronunță

printr-o ordonanță pe care o comunică petentului. Întrucât legea

contenciosului administrativ nu precizează denumirea actului, ci folosește

denumirea generică de „act administrativ”, înseamnă că și un simplu răspuns

îndeplinește această calitate, dacă dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În ipoteza în care procurorul respinge cererea, atunci persoana poate

formula plângere prealabilă. În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim prin ordonanța procurorului trebuie să solicite autorității

publice emitente sau autorității ierarhic superioare (în cazul nostru,

parchetului din care face parte procurorul sau parchetului ierarhic

superior, dacă actul a fost emis de către prim-procurorul parchetului ori de

către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel), în termen

de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a

ordonanței.

Dacă apreciază că plângerea prealabilă este întemeiată,

prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă

curtea de apel, procurorul-șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, respectiv procurorul ierarhic superior (dacă

ordonanța a fost emisă de către prim-procuror, de către procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel ori de către procurorul-șef de secție al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) va dispune printr-o

altă ordonanță (de regulă) revocarea ordonanței atacate și prelungirea

dreptului de circulație până la 30 de zile. Desigur că această revocare nu se

136 Adrian Radu

întemeiază pe prevederile art. 304 C.pr.pen.10 Dar, potrivit art. 64 alin. (3) din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară11, republicată, soluțiile

adoptate de către procuror pot fi infirmate motivat, chiar și din oficiu, de către

procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale, deoarece

legea de organizare judiciară nu se referă neapărat la procedura penală, ci la

toate domeniile în care procurorul are atribuții.

Dacă este nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă

sau dacă nu a primit niciun răspuns într-un termen de 30 de zile de la

înregistrarea acesteia, persoana poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă (tribunalul, dacă procurorul care a respins cererea

inițială face parte din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii, tribunale sau

curți de apel, ori curtea de apel, dacă procurorul care a respins cererea

inițială face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism sau Direcția Națională Anticorupție12) pentru a solicita anularea, în

tot sau în parte, a ordonanței și repararea pagubei cauzate13, respectiv

prelungirea dreptului de circulație.

C. Ce soluții legale poate da procurorul învestit cu o cerere de

prelungire a dreptului de circulație?

În practică se întâmplă de foarte multe ori ca persoana care a săvârșit

una sau mai multe dintre cele 17 fapte prezentate mai sus să se prezinte în fața

procurorului cu cereri de „prelungire a dreptului de circulație”. Dacă aceasta a

săvârșit una dintre faptele enunțate la lit. a), c), o) și r), respectiv acele situații

în care polițistul rutier a eliberat dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie,

situația este mai simplă, deoarece legea recunoaște dreptul individului urmărit

penal de a conduce vehicule și deci dreptul fiind preexistent, procurorul are la

dispoziție, evident, atât posibilitatea de a-l prelungi, cât și de a refuza.

10 ,,Art. 304. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de

cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o

infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul

ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior”. 11 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie

2005, cu modificările și completările ulterioare. 12 Articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede:

,,Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene (...) se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (...) se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă

prin lege organică specială nu se prevede altfel.” 13 Articolul 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.


Atât practica parchetelor, cât și a instanțelor a relevat adesea că

motivele neprelungirii dreptului de a conduce nu se rezumă doar la cazurile de

revocare a dreptului prevăzute de legislația contenciosului administrativ,

magistrații sancționând prin decizii de acest fel și anumite forme de

tergiversare a cauzei penale de către persoana cercetată sau judecată, care prin

comportamentul său împiedică soluționarea conflictului de drept penal pentru

a-i profita cât mai mult timp dreptul de circulație prelungit14.

Într-o lucrare anterioară15, alăturându-mă altui autor16, am susținut că

prelungirea dreptului de circulație nu poate opera în situațiile în care dovada

înlocuitoare a fost eliberată fără drept de circulație, în condițiile art. 111

alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Revin asupra

acestei opinii din următoarele considerente:

Un prim argument este că în art. 111 alin. (6) din ordonanța de

urgență sus-menționată legiuitorul prevede, fără deosebire, că la cererea

titularului permisului de conducere reținut de către polițistul rutier, în cazul

săvârșirii oricăreia dintre cele 17 infracțiuni [indicate concret în norma legală

prin enumerarea lor în art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (4) din aceeași ordonanță

de urgență], procurorul sau instanţa de judecată, după caz, poate dispune

prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile.

Al doilea argument ar fi că alin. (6) al art. 111 din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 195/2002 îi urmează celui [alin. (3)] în care același

legiuitor îi dispune imperativ polițistului rutier să rețină permisul de

conducere și să elibereze dovadă înlocuitoare fără drept de circulație

persoanei cercetate pentru exact aceleași fapte. Așadar, alin. (6) pare să fie o

excepție de la regula prevăzută în alin. (3).

Al treilea argument: dacă legiuitorul ar fi dorit să mențină interdicția

de circulație a celui cercetat și atunci când acesta se adresează magistratului

cu o cerere de prelungire, ar fi trebuit să dispună expres și imperativ că

solicitarea este inadmisibilă și trebuie respinsă. Or, nu numai că legiuitorul

nu a făcut acest lucru, dar în finalul alin. (6) prevede că „modul de

soluționare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie se comunică şi

şefului poliţiei rutiere pe raza căreia s-a comis fapta (sublinierea noastră – A.

Radu)”. Această modalitate de legiferare trebuie interpretată în sensul că

soluția de respingere nu este impusă de lege și magistratului, iar acesta are

atât posibilitatea de a menține interdicția, cât și de a acorda dreptul de a

conduce autovehicule, chiar și unei persoane cercetate pentru infracțiunile cu

14 A. Radu, op. cit., p. 133. 15 Ibidem. 16 D. Oancea, Natura juridică a actului de prelungire a dreptului de circulație de

către procuror, în ,,Pro Lege” nr. 1/2011, p. 178.

138 Adrian Radu

privire la care polițistul rutier a emis ope legis o dovadă fără drept de

circulație. Indiferent că va admite sau va respinge cererea de prelungire a

dreptului de circulație, magistratul trebuie să-și motiveze decizia doar pe

considerente de temeinicie, și nu de legalitate.

Al patrulea argument ține de semantică. Ceea ce induce dubiu asupra

limitelor în care poate decide magistratul este exprimarea oarecum nefericită a

legiuitorului, care a creat un aparent nonsens logico-juridic, deoarece

utilizează terminologia „prelungirea dreptului de circulație”, în condițiile în

care acesta fusese suspendat de către polițistul rutier ca efect imediat al luării

măsurilor tehnico-administrative ale reținerii permisului de conducere și

eliberării dovezii înlocuitoare fără drept de circulație. Însă, dacă ținem cont de

semnificația substantivului „prelungire”17 care derivă din verbul „a (se)

prelungi”18 și care înseamnă a dura mai mult, a amâna un termen, o scadență,

este limpede că legiuitorul nu a dorit să-l pună pe magistrat în situația de a

respinge ab initio și ope legis astfel de cereri, ci să decidă, având la bază

considerente de temeinicie.

În fine, la aceeași concluzie19 a ajuns și Nota nr. 2072/2011 din 11

martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Secția de resurse umane și documentare, în care se arată că:

„Această prelungire poate fi dispusă chiar și în cazul dovezii înlocuitoare

fără drept de circulație (caz în care suspendarea exercitării dreptului de a

conduce survine ope legis, și nu printr-o decizie administrativă), art. 111 alin.

(6) din O.U.G. nr. 195/2002 făcând în mod expres trimitere la acest caz

reglementat în art. 111 alin. (1) lit. b) [cu aplicarea art. 111 alin. (3)] și art.

111 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002. În luarea acestei decizii (de

prelungire), legiuitorul lasă magistratului o marjă de apreciere absolut

discreționară (acesta poată să dispună, si voluit), fapt de natură a încuraja

arbitrariul și a genera practică neunitară etc.” Nu suntem de acord cu ultima

aserțiune a notei sus-menționate referitor la caracterul discreționar al deciziei

magistratului, despre care credem că trebuie să fie mai degrabă foarte bine

cântărită și întemeiată, pentru că în discuție nu este doar dreptul petentului de

a conduce autovehicule pe drumurile publice, ci mai ales pericolul pe care

persoana sa îl poate reprezenta pentru participanții la trafic, dacă i se permite

să mai conducă și după ce a fost depistat săvârșind infracțiuni rutiere.

17 Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti,

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Universul Enciclopedic Gold, București,

2016, p. 957. 18 Ibidem. 19 Și în nota sus-menționată este criticată exprimarea legiuitorului, punându-se

întrebarea: Dacă dovada înlocuitoare este fără drept de circulație, atunci ce se prelungește?

SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ

JUDECĂTOREASCĂ

SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE

PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA A II-A)

INFRACȚIUNEA DE DISTRUGERE PRIN INACȚIUNE. SUBIECTUL

ACTIV ACȚIONARUL MAJORITAR AL UNEI SOCIETĂȚI ÎN

PROPRIETATEA CĂREIA SE AFLA BUNUL DEGRADAT.

PREJUDICIUL CA URMARE IMEDIATĂ ȘI CONDIȚIE A

RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE. CAUZELE

MODIFICATOARE DE PEDEAPSĂ. APLICAREA PEDEPSEI

ÎNCHISORII CU EXECUTARE ÎN REGIM PRIVATIV DE

LIBERTATE. RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE

SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII

ABSTRACT

The defendant's act of not intentionally assuring the maintenance,

preservation and consolidation of a historical monument (in this

case the hotel-restaurant Dacia), resulting in its degradation,

meets the constitutive elements of the crime of destruction

provided in art. 253 par. (1), (3) and (5) of the new Criminal Code.

In determining the liability for the degradation produced, art. 6

par. (1) of the Law no. 422/2001 provides that the owners, the

maintenance, the preservation and the consolidation of the

historical monuments belong to the owners of the law. By

corroborating the provisions of art. (4) par. (1) of the same law, it

Rubrică realizată de: prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, e-mail: [email protected],

[email protected]; Elena Giorgiana Hosu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Serviciul de îndrumare și control, e-mail: [email protected]; dr.

Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof.

univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din

Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al

Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii

Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail: [email protected],

[email protected].

140 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan

can be stated that the exclusive responsibility lies with the

defendant T.V., as a major shareholder of S.C. D. S.A. Satu Mare

(the owner of the real estate in question), a defendant who,

through his inaction of the conservation measures imposed not

only by law [art. 36 par. (1) lett. a) and b) of the abovementioned

law], but also by the competent authorities, made possible the

degradation.

In relation to the general criteria of individualization retained by

the court of first instance (i.e. the degree of social danger of the

committed deed, the person of the defendant and the

circumstances that attenuate or aggravate the criminal liability),

which the court of appeal fully took up, both the amount the

punishment of one year imprisonment (located at the special

minimum provided for in the criminalization rule) and the

manner of its execution (deprived of liberty) have been judiciously

individualized.

In order to trigger the tort / delict, it is necessary for the unlawful

act of a person to cause injury to another person, damage that is

present or future, but both as existence and scope, and has not yet

been repaired.

In the present case, this condition - the existence of certain damage

to the patrimony of the Ministry of Culture and National

Identity - is not fulfilled, while the owner of the degraded

historical monument is S.C. D. S.A. Satu Mare even if the

property is part of the cultural patrimony, meaning the notion of

patrimony specific to civil law (found in art. 31 of the new Civil

Code, which provides that any natural or legal person is the owner

of a patrimony, including all the rights and debts that can be

valued in money and belong to the holder) being different from

the notion of cultural patrimony.

Key words: inaction, crime, imprisonment, modifying punishment

causes, destruction, prejudice, civil liability, restoration of the

crime prior to committing the offense, active subject, immediate

follow-up.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 1/2017, pronunțată de

către Judecătoria Satu-Mare în dosarul nr. 5537/296/2015, s-a hotărât

condamnarea inculpatului Ț.V., reprezentant legal al S.C. B.A. S.R.L., la

pedeapsa de 1 an închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de

Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 141

distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) din noul Cod penal (în

continuare C.pen.).

În actul de sesizare s-a reținut faptul că, în cursul anului 2007

inculpatul Ț.V. a devenit acționarul majoritar (99,978%) la S.C. D. S.A. Satu

Mare, societate în patrimoniul căreia se afla și clădirea hotelului-restaurant

Dacia, imobil care făcea parte din categoria monumentelor istorice, fiindu-i

aplicabile dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor

istorice1, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dacă în structura Consiliului de administrație au existat fluctuații în

perioada 2007-2015, acționarul majoritar (99,978%) a rămas același, respectiv

inculpatul Ț.V., singurul cu putere decizională și, de altfel, susținătorul

financiar al proiectelor S.C. D. S.A. Satu Mare.

Prin Hotărârea nr. 1/2007 a Adunării generale a acționarilor a S.C. D.

S.A. Satu Mare, semnată și asumată de către inculpatul Ț.V., s-a aprobat un

plan de investiții de 7 milioane euro, în vederea reabilitării, extinderii,

amenajării și dotării complexului hotel-restaurant Dacia, fiind împuternicit

Consiliul de administrație cu angajarea investițiilor necesare și identificarea

surselor de finanțare corespunzătoare (aport credite bancare, finanțării

private). Din aceste surse de finanțare enumerate, demararea și executarea

proiectului de reabilitare asumat s-au bazat doar pe aportul asociatului

principal, inculpatul Ț.V., mai precis din veniturile obținute de către acesta de

la S.C. B.A. S.R.L. Negrești-Oaș, societate al cărei proprietar era.

În continuare, Consiliul de administrație al S.C. D. S.A. Satu Mare a

demarat procedurile premergătoare realizării reabilitării, extinderii, amenajării

și dotării complexului sus-menționat.

În baza unei autorizației de construire, la data de 5 ianuarie 2009, S.C.

D. S.A. Satu Mare a încheiat cu S.C. E. S.R.L. Satu Mare (societate autorizată

de către Ministerul Culturii), în calitate de antreprenor general, contractul de

antrepriză nr. 1/2009, având ca obiect executarea lucrărilor de consolidare,

restaurare, reamenajare imobil S+P+Mezanin+2E+2Mansarde, Satu

Mare – Hotel Dacia. În aceeași zi, S.C. E. S.R.L. Satu Mare a încheiat cu S.C.

B.A. S.R.L. Negrești-Oaș (societatea inculpatului Ț.V.) contractul de

subantrepriză nr. 7/2009, având același obiect. Astfel, toate lucrările demarate

și executate până la data sistării lor, au fost efectuate de către persoane

necalificate (din cadrul acestei din urmă societăți), care au intervenit asupra

clădirii-monument istoric. În special, aceste lucrări au vizat consolidarea

structurii clădirii, cămășuiri și decopertarea pardoselilor, precum și montarea

instalațiilor și tâmplăriilor interioare.

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie

2006.


Deși s-a susținut că aceste lucrări au fost efectuate sub supravegherea

unei persoane autorizate din cadrul S.C. E. S.R.L. Satu Mare, s-a stabilit în

cursul urmăririi penale că, în afara lucrărilor sus-menționate, personalul

necalificat a intervenit, în afara unei dispoziții de șantier, și asupra unor părți

din imobil, intervenții care au contribuit la degradarea clădirii.

În toamna anului 2009, inculpatul Ț.V., invocând probleme financiare,

a dispus sistarea lucrărilor, din acel moment nemaiefectuându-se nicio

intervenție asupra imobilului-monument istoric. Sistarea lucrărilor s-a

suprapus cu neluarea unor măsuri de conservare a clădirii, fapt ce a determinat

autoritățile locale să notifice S.C. D. S.A. Satu Mare cu privire la

obligativitatea [prevăzută în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 422/2001] de a lua

măsuri de pază, întreținere, conservare, consolidare, restaurare și punere în

valoare a monumentului istoric.

De asemenea, prin notificarea nr. 5699 din 9 februarie 2012, Primăria

municipiului Satu Mare a atras atenția S.C. D. S.A. Satu Mare că, în calitate

de proprietar al construcției, are obligația prevăzută de lege de a urmări

comportarea construcției, de a efectua intervențiile în timp, pentru a evita

degradarea monumentului și a menține starea tehnică a construcției.

Autorizația de construire nr. 1016 din 23 decembrie 2008 a fost

prelungită de către Primăria municipiului Satu Mare, cu încă 1 an, până la 23

decembrie 2012, fără însă ca proprietarul S.C. D. S.A. Satu Mare și implicit al

clădirii-monument istoric să ia vreo măsură de conservare în scopul evitării

degradării imobilului.

Întrucât notificările au rămas fără rezultat, la data de 24 februarie

2012, reprezentanți ai Primăriei municipiului Satu Mare Direcția pentru

Cultură, Patrimoniu Cultural Satu Mare, Inspectoratului de Poliție Județean

Satu Mare și Inspectoratului de Stat în Construcții, în prezența directorului

S.C. D. S.A. Satu Mare, suspectul H.R., s-au deplasat la imobilul-monument

istoric, unde au constatat următoarele: lucrările de construcție erau sistate la

toate etajele și sala mare a clădirii era cea mai afectată din cauza infiltrațiilor

de apă (din ploi); elementele decorative și ornamentele din sala mare și hol

apăreau compromise; zidăria de cărămidă prezenta mucegai; exista igrasie la

nivelul stâlpilor din sala mare; la etaj erau desfăcute toate tencuielile,

pardoselile și tavanele false și lăsate în această stare; la nivelul etajului 2, apa

se infiltra în încăperile situate sub fleșa clădirii; învelitoarea era deteriorată;

tabacherele de pe acoperiș fiind deschise, prin ele se infiltra ploaia și zăpada;

existau bucăți de țiglă lipsă la nivelul de învelitoare; luminatorul de peste sala

mare nu era protejat cu plasă (cum era inițial), favorizând infiltrarea apei, în

podul clădirii; pe deasupra filarmonicii se infiltra apă; toate tâmplăriile


(ferestrele) erau deschise, ochiurile de sticlă ale acestora fiind sparte, ceea ce

a favorizat pătrunderea oamenilor străzii în incinta clădirii.

Urmare a constatărilor sus-menționate, organele abilitate au fixat

pentru S.C. D. S.A. Satu Mare măsuri de conservare, care aveau drept scop

evitarea degradării clădirii-monument istoric. Întrucât aceste măsuri nu au fost

luate nici până în momentul judecății, s-a produs degradarea accentuată a

imobilului respectiv.

Degradările au fost constatate nu doar de către organele abilitate

începând cu anul 2012 (de altfel acestea erau vizibile cu ochiul liber, și nu

necesitau o constatare tehnică), ci și de experți autorizați, în cadrul unei

expertize extrajudiciare comandate de către Primăria Municipiului Satu Mare.

Potrivit teoriei și practicii judiciare, degradarea constă într-o atingere

adusă bunului, în așa fel încât acesta și-a pierdut unele dintre calitățile sale,

fapt ce a atras o reducere a potențialului său de utilizare, existând degradare și

atunci când fapta afectează estetica bunului.

Degradarea imobilului-monument istoric s-a produs atât din cauza

inacțiunii proprietarului, inculpatul Ț.V., adică prin neluarea măsurilor de

conservare, cât și ca urmare a unor intervenții defectuoase asupra clădirii.

În stabilirea răspunderii pentru degradarea produsă, art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 422/2001 prevede că paza, întreținerea, conservarea și consolidarea

monumentelor istorice revin proprietarilor de drept. Prin coroborare cu

dispozițiile art. (4) alin. (1) din aceeași lege, se poate afirma că răspunderea

exclusivă revine inculpatului Ț.V., ca acționar majoritar al S.C. D. S.A. Satu

Mare (proprietarul imobilului în cauză), inculpat care, prin inacțiunea sa de

neluare a măsurilor de conservare impuse nu doar de lege [art. 36 alin. (1) lit.

a) și b) din legea sus-menționată], ci și de autoritățile abilitate, a făcut posibilă

degradarea.

Potrivit art. 26 pct. 15 din Legea nr. 422/2001, în vederea protejării

monumentelor istorice, Ministerul Culturii și Cultelor2 îndeplinește direct sau

prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice

subordonate (inclusiv) activități de constatare a contravenției și de aplicare de

sancțiuni sau de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul

infracțiunilor.

Or, cu excepția Inspectoratului de Poliție Județean Satu Mare, care s-a

sesizat din oficiu, și a Inspectoratul de Stat în Construcții, care a aplicat o

amendă administrativă, restul instalațiilor abilitate, în special Direcția de

Cultură și Patrimoniu Cultural Național al județului Satu Mare și Primăria

municipiului Satu Mare au avut o atitudine pasivă, de toleranță a acțiunii de

2 În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale.


degradare a imobilului de către inculpatul Ț.V., cu toate că aveau la îndemână

o serie de pârghii legale pentru a stopa distrugerea monumentului.

Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 253 alin. (1)

C.pen., instanța de fond a reținut că elementul material al acesteia constă

într-o acțiune alternativă de distrugere, degradare sau aducere în stare de

neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori de împiedicare a luării

măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și într-o

înlăturare a măsurilor de conservare ori salvare a bunului după ce au fost

luate; pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. La alin. (3)

din același articol se prevede că, în ipoteza în care fapta de la alin. (1) privește

bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la

1 la 5 ani, iar la alin. (5) al art. 253 C.pen. se statuează că dispozițiile alin. (3)

și (4) ale aceluiași articol se aplică și dacă bunul aparține făptuitorului.

Degradarea semnifică deteriorarea unui bun ce are drept urmare

alterarea substanței sau esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența

bunului), în așa măsură încât bunul nu mai poate fi utilizat sau valorificat ca

în trecut, fără a fi reparat. În ceea ce privește alternativa de aducere în stare de

neîntrebuințare a bunului, este de menționat că acesta nu mai poate fi folosit

potrivit destinației sale, chiar fără distrugere/degradare. Relativ la măsurile de

conservare, în speță, s-a avut în vedere și această alternativă pentru că

inculpatul, cu toate că i s-a pus în vedere în repetate rânduri să ia măsurile

necesare pentru conservarea bunului și i s-au arătat punctual care erau

măsurile care trebuiau luate, acesta nu a luat măsuri, fapt ce a dus la

degradarea construcției.

S-a avut în vedere și faptul că imobilul-monument istoric se află în

centrul orașului, fiind simbolul acestuia până în momentul în care a fost adus

în stare de degradare, ajungând estetic într-o stare de degradare avansată și

chiar prezentând un pericol pentru trecători.

Inculpatul a luat decizii, în calitate de acționar majoritar, neținând

seama de indicațiile administratorului, de consiliul de administrație, de faptul

că i s-a pus în vedere să ia unele măsuri, astfel că nu se poate aprecia că acesta

nu răspunde pentru deciziile luate, la sfatul martorului C.M., pentru că este

acționar majoritar.

Instanța de fond a constatat că, în drept, fapta inculpatului Ț.V. de a

nu continua lucrările începute, conform autorizației, precum și neluarea

măsurilor de conservare care au fost stabilite de mai multe ori ca fiind

obligatorii de către organele de control competente, pentru a nu se degrada

construcția și, în final, prin neluarea lor, a dus la degradarea tot mai

accentuată a clădirii, fiind adusă în stare de neîntrebuințare, de degradare

estetică, ajungându-se chiar în situația de a se aplica o plasă pe fațada clădirii


din motive estetice și de siguranță și cauzându-se un prejudiciu în cuantum de

767.500 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere

prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) C.pen.

Deci, urmarea imediată a infracțiunii a constat în degradarea bunului,

proprietatea inculpatului, acesta fiind monument istoric și simbolul orașului.

Legătura de cauzalitate (dintre fapta ce constituie elementul material

al infracțiunii și urmarea imediată) rezultă din modalitatea în care a fost

săvârșită fapta, stabilită și dovedită conform probelor aflate în dosarul cauzei.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că inculpatul

a săvârșit fapta cu intenție, reținând și aspectele relatate de către primarul care

a fost audiat în calitate de martor, acesta relevând că tensiunile au pornit din

momentul în care i-a fost refuzată inculpatului schimbarea destinației

imobilului din hotel-restaurant în biserică.

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului,

instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare,

raportate în prezenta cauză, respectiv gradul de pericol social al faptei

săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Astfel, pe de o parte, instanța de fond a avut în vedere gradul de

pericol social al faptei concretizat în valorile sociale care au fost vătămate,

respectiv faptul că imobilul este monument istoric, simbol al orașului,

producând un prejudiciu foarte mare (conform expertizei care a fost întocmită

în cauză) prin neluarea măsurilor de conservare. Totodată, aceeași instanță a

ținut seama și de împrejurarea că inculpatul nu a achitat nici măcar parțial

prejudiciul produs și nu a luat niciun fel de măsuri.

Instanța de fond a constatat faptul că inculpatul nu a recunoscut fapta,

nu și-a asumat responsabilitatea acțiunii ilicite, acesta înțelegând să arate că

nu se consideră vinovat prin faptul că s-a înconjurat de specialiști care să-l

consilieze, iar aceștia ar trebui să răspundă; doar că aceste persoane, în

unanimitate, au declarat că deciziile au fost luate de către inculpat singur, fără

să-i consulte de cele mai multe ori. Mai mult, inculpatul s-a consultat cu o

persoană care nu era specialist în domeniul construcțiilor.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța sus-menționată a relevat

că legea civilă aplicabilă prezentei cauze este noul Cod civil (în continuare

C.civ.), aplicabil din data de 1 octombrie 2011, întrucât în concordanță cu art.

103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil3 este legea în vigoare la data săvârșirii faptului ilicit.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.


Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu

printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar în alin.

(2) al aceluiași articol se prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea

mai ușoară culpă. Cu toate că bunul este proprietatea inculpatului, este de

menționat faptul că acesta fiind monument istoric, prin săvârșirea faptei s-a

cauzat un prejudiciu Ministerului Culturii și Cultelor, care s-a constituit în

cauză parte civilă cu suma care a fost stabilită prin raportul de expertiză

întocmit inițial.

Din dispozițiile legale sus-menționate reies următoarele condiții

cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda despăgubiri unei

persoane păgubite printr-un fapt ilicit: existența unui prejudiciu, existența unei

fapte ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția

celui care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la fapta ilicită, în raport de care persoana vătămată s-a

constituit parte civilă, aceasta a constat în fapta de distrugere comisă de către

inculpat, constând în neefectuarea lucrărilor obligatorii de conservare a

imobilului. Vinovăția inculpatului a fost, de asemenea, probată, inculpatul

acționând cu intenție, acesta deși și-a luat în mod repetitiv angajamentul de a

efectua lucrările care i-au fost impuse ca urmare a controalelor efectuate de

către organele de control, nu le-a efectuat, ajungându-se să se degradeze

continuu imobilul din cauza neefectuării acestor lucrări.

Așadar, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite în mod

cumulativ toate cele patru condiții necesare angajării răspunderii civile

delictuale a inculpatului, partea civilă suferind, cu certitudine, un prejudiciu

material, urmare a faptei ilicite a inculpatului.

În privința întinderii prejudiciului solicitat de către partea civilă,

instanța de fond a constatat că valoarea acestuia este cea constatată în raportul

de expertiză, pretențiile materiale ale părții civile fiind fondate, astfel că, în

baza art. 25 și art. 397 din noul Cod de procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), l-a obligat pe inculpatul Ț.V. să plătească părții civile – Ministerul

Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare,

reprezentată de către consilierul D.Z., suma de 767.500 euro cu titlu de

despăgubiri materiale.

Împotriva Sentinței penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria

Satu Mare, a declarat apel inculpatul Ț.V., solicitând, în conformitate cu

prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., admiterea apelului, desființarea

sentinței atacate, ca nelegală și netemeinică, și pronunțarea unei noi hotărâri

în cauză prin care să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (5)

raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod, respectiv fapta reținută în

sarcina sa nu există, precum și respingerea în totalitate a constituirii de parte


civilă de către Ministerul Culturii și Cultelor, prin Direcția Județeană pentru

Cultură Satu Mare.

Curtea de Apel Oradea a reținut:

Este dovedită existența faptei și săvârșirea acesteia de către inculpat cu

vinovăția prevăzută de lege, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute în art.

396 alin. (2) și art. 103 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen.

În raport cu criteriile de individualizare reținute de către instanța de

fond, pe care instanța de apel și le-a însușit în totalitate, atât cuantumul

pedepsei de 1 an închisoare (situată la minimul special prevăzut în norma de

incriminare), cât și modalitatea de executare a acesteia (în regim privativ de

libertate) au fost în mod judicios individualizate, criticile formulate în sens

contrar fiind nefondate.

Gravitatea faptei – prin prisma importanței imobilului-monument

istoric, lăsat intenționat într-o stare avansată de degradare timp de mai mulți

ani – prejudiciul mare reținut a fi cauzat asupra imobilului (chiar dacă acesta

nu justifică, pentru considerentele ce vor fi expuse, admiterea acțiunii civile),

atitudinea de dispreț care a caracterizat conduita inculpatului în raporturile cu

autoritățile interesate să evite distrugerea monumentului istoric, atitudinea de

complet dezinteres față de soarta imobilului manifestată indiferent de

consecințe (firma al cărei acționar majoritar era fiind în nenumărate rânduri

notificată, apoi sancționată, inculpatul însuși supus procedurilor penale), lipsa

oricărui demers legal (obligatoriu a fi inițiat de către solicitant) pentru a

beneficia de sprijin financiar în vederea evitării distrugerii clădirii, dar și

conduita procesuală a acestuia, justificând executarea pedepsei în regim

privativ de libertate.

Sunt fondate, în schimb, criticile privitoare la modul de soluționare a

laturii civile a cauzei, nefiind întrunite, la acest moment procesual, condițiile

cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale a inculpatului. S-a

reținut, în acest sens, că potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un

prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Pentru a declanșa răspunderea civilă delictuală, este necesar ca fapta

ilicită a unei persoane să cauzeze un prejudiciu altei persoane, prejudiciu care

să fie actual sau viitor, dar cert atât ca existență, cât și ca întindere, și să nu fi

fost reparat încă.

În prezenta cauză, această condiție – a existenței unui prejudiciu cert

în patrimoniul Ministerului Culturii și Cultelor – nu este îndeplinită, cât timp

proprietarul monumentului istoric degradat este S.C. D. S.A. Satu Mare, chiar

dacă bunul face parte din patrimoniul cultural, sensul noțiunii de patrimoniu

specifică dreptului civil (regăsită în art. 31 C.civ., care prevede că orice

persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu, acesta


incluzând toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și care aparțin

titularului) fiind diferit de sensul noțiunii de patrimoniu cultural.

Pe de altă parte, textele de lege invocate în susținerea calității

procesuale civile de către partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor [art. 26

alin. (1) pct. 14 și 15 din Legea nr. 422/2001] – nu sunt apte să-i confere o

astfel de calitate, dispozițiile legale respective reglementând atribuții ale

acestui minister, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin

alte instituții publice subordonate, în vedere protejării monumentelor istorice,

acestea fiind: asigură inspecția și controlul propriu la monumentele istorice

privind starea lor de conservare și respectarea avizelor de specialitate emise,

precum și controlul propriu al șantierelor având drept obiect monumentele

istorice, indiferent de regimul de proprietate și de grup a monumentului

istoric, de natura operațiunilor și de sursa lor de finanțare; constată

contravenții și aplică sancțiuni prin împuterniciții săi și ia măsurile

corespunzătoare de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul

infracțiunilor.

Analizând ansamblul Legii nr. 422/2001, precum și atribuțiile și

responsabilitățile consacrate cu privire la imobilele-monumente istorice, aflate

în proprietatea privată a unor persoane fizice sau judiciare, se observă că, în

măsura în care sunt sau urmează a fi avansate din fonduri publice – bunăoară

în cadrul procedurilor prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1430/2003

pentru aprobarea Normelor metodologice privind situațiile în care Ministerul

Culturii și Cultelor, respectiv autoritățile administrației publice locale,

contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor de protejare și de intervenție

asupra monumentelor istorice, proporția contribuției, procedurile, precum și

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul,

municipiul, orașul sau comuna4 – sume de bani certe ca întindere pentru

întreținerea, conservarea, reabilitarea unui astfel de monument istoric, se naște

un drept de creanță al ministerului sus-menționat de a cere despăgubirea sa.

Or, această condiție la acest moment nu este îndeplinită (aspect care

rezultă inclusiv din notele de ședință depuse la dosarul instanței de apel de

către partea civilă), astfel încât se impune înlăturarea dispoziției instanței de

fond de obligare a inculpatului Ț.V. la plata către partea civilă – Ministerul

Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare, la

plata sumei de 767.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale, o astfel de

soluție neîmpiedicând acest minister să introducă ulterior o acțiune distinctă la

instanța civilă, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (6) C.pr.pen.


2003.


Așa fiind, nefiind constatate alte motive de nelegalitate sau

netemeinicie a sentinței atacate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,

instanța de apel:

a admis apelul declarat de către inculpatul Ț.V. împotriva Sentinței

penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria Satu Mare, pe care a

desființat-o în parte, sub aspectul laturii civile în sensul sus-menționat, în baza

art. 25 din codul sus-menționat, respingând, ca nefondate, pretențiile părții

civile;

a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

(C. Ap. Oradea, S. pen., Dec. pen. nr. 282/A/2017)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Elementul material al infracțiunii de

distrugere prevăzute în alin. (1) al art. 253 C.pen. se poate realiza prin oricare

dintre următoarele cinci acțiuni alternative: distrugerea; degradarea; aducerea în

stare de neîntrebuințare; împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de

salvare; înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare5. Toate aceste

acțiuni se răsfrâng asupra obiectului material, constând într-un bun mobil sau

imobil. Inacțiunea nu figurează printre modalitățile normative sus-menționate;

mai exact, neluarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun nu este

incriminată. Totuși, dacă luăm în considerare faptul că distrugerea este o

infracțiune comisivă, atunci aceasta se poate săvârși atât printr-o acțiune, cât și

printr-o inacțiune6; în speță, degradarea, ca manifestare infracțională activă, se

poate comite și prin neluarea unor măsuri de menținere a valorii monumentului

istoric.

2. Urmarea imediată a infracțiunii sus-menționate constă într-o

schimbare (modificare) substanțială, materială (sub forma unui rezultat) a

bunului7. În cazul distrugerii, urmarea imediată se reflectă într-o atingere adusă

patrimoniului subiectului pasiv, prin aceea că bunul este făcut inutilizabil sau i

s-a redus potențialul său de utilizare8; urmarea imediată nu trebuie confundată

5 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.

239-240. 6 Potrivit art. 17 lit. a) C.pen., infracțiunea comisivă care presupune producerea unui

rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune atunci când există o obligație legală sau

contractuală de a acționa. 7 Cu privire la distincția dintre schimbarea substanțială (a unui bun) și aceea formală

(adică a situației), a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 74. 8 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, op.

cit., p. 240.


cu prejudiciul, acesta fiind consecința civilă a infracțiunii de distrugere9, dar

numai dacă bunul afectat aparține altei persoane, și nu făptuitorului.

În speță, urmarea imediată nu este reprezentată printr-un prejudiciu, ci

prin afectarea imobilului-monument istoric, sub aspectul esteticii, al

simbolului și al valorii culturale, acesta fiind clasat în Lista monumentelor

istorice conform art. 8 din Legea nr. 422/2001, republicată.

Dacă proprietarul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute în art. 36 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 422/2001, republicată, referitoare la protejarea

imobilului-monument istoric, în sensul întreținerii și conservării acestuia,

determinând în viitor declasarea sa prin pierderea calității de monument

istoric conform art. 19 alin. (3) din actul normativ sus-indicat, propunem ca

imobilul respectiv să treacă în administrarea provizorie a Ministerului Culturii

și Identității Naționale în scopul luării măsurilor menționate; prin urmare, o

modificare legislativă în acest sens ar fi bine-venită.

3. La individualizarea pedepsei ce urma a fi aplicată inculpatului,

instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare,

respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or,

conform art. 74 alin. (1) C.pen.10, cauzele modificatoare de pedeapsă (de

atenuare sau/și de agravare)11 nu mai figurează printre criteriile generale de

individualizare a pedepsei (cum era în reglementarea anterioară12), întrucât,

potrivit concepției legiuitorului noului Cod penal, ele conduc la stabilirea

9 Ibidem. 10 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea

infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele

criterii (sublinierea noastră A. Lazăr, E.G. Hosu, Gh. Ivan):

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

[…]” 11 Relativ la cauzele modificatoare de pedeapsă, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C.

Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, op. cit., p. 247-249. 12 Potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal din 1969, criteriile generale (de fapt) de

individualizare a pedepsei erau: gradul de pericol social al faptei săvârșite; persoana

făptuitorului; împrejurările care atenuau sau agravau răspunderea penală.


limitelor între care se va face individualizarea judiciară și cunosc reglementări

specifice (de pildă, art. 78 din același cod13 este consacrat efectelor

circumstanțelor agravante); deci, mai întâi operează primele și abia după

aceea se individualizează pedeapsa între limitele conturate de către acestea,

potrivit criteriilor generale principale de individualizare − gravitatea

infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului14. Criteriul prevăzut în art.

74 alin. (1) lit. a) C.pen. este un criteriu secundar de individualizare, care

servește de fapt la evaluarea gravității infracțiunii săvârșite15. Acest criteriu

(secundar) se referă, în general, la împrejurările comiterii infracțiunii și vizează

acele stări, situații, întâmplări etc. care, deși extrinseci conținutului infracțiunii

și legate de faptă, influențează gravitatea concretă a infracțiunii într-o măsură

insuficientă pentru a putea determina stabilirea pedepsei sub minimul special

sau deasupra maximului special (cum se întâmplă atunci când sunt incidente

cauzele modificatoare de pedeapsă); prin urmare, împrejurările sus-menționate

rămân a fi valorificate în cadrul criteriului general și principal de

individualizare a pedepsei − gravitatea faptei săvârșite16.

4. Opinăm că, în speța analizată, mai potrivită era aplicarea unui

mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei (renunțarea la

aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere, în funcție de îndeplinirea condițiilor legale),

pentru a da posibilitatea (și în același timp creând și obligația) inculpatului să

readucă bunul în starea anterioară săvârșirii infracțiunii17. Atât timp cât

inculpatul va trebui să petreacă un timp în penitenciar, starea bunului se va

degrada în continuare.

13 ,,Art. 78. Efectele circumstanțelor agravante

(1) În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până

la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate

adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul

amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de

numărul circumstanțelor agravante reținute.” 14 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, op. cit., p. 239. 15 Idem, p. 236-237. 16 Idem, p. 238. 17 De pildă, potrivit art. 88 alin. (2) C.pen., în cazul în care, până la expirarea

termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile

civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea aplicării pedepsei și dispune

aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio

posibilitate să le îndeplinească. Obligația de a restabili situația anterioară săvârșirii

infracțiunii se circumscrie obligațiilor civile, astfel cum prevăd art. 25 alin. (3) și art. 397 alin.

(3) C.pr.pen.


5. Instanța de apel trebuia să ia măsuri de readucere a

imobilului-monument istoric în situația anterioară săvârșirii infracțiunii.

Astfel, în raport cu art. 25 alin. (3) C.pr.pen.18, instanța, chiar dacă nu există

constituire de parte civilă, are obligația să se pronunțe, printre altele, cu

privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

18 ,,Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

[…]

(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire

la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare

săvârșirii infracțiunii.

[...]”

FURT CALIFICAT, ȘI NU ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS

DIN EROARE LA FĂPTUITOR. INFRACȚIUNE SAU

CONTRAVENȚIE? OBIECTUL MATERIAL: STATUIE ANTICĂ DE

MARMURĂ ȘI MAI MULTE ARTEFACTE DIN PIATRĂ DIN SITUL

ARHEOLOGIC APULLUM – RES NULLIUS. APLICAREA LEGII

PENALE MAI FAVORABILE. CONDAMNAREA LA PEDEAPSA

ÎNCHISORII CU SUSPENDAREA CONDIȚIONATĂ A EXECUTĂRII

ACESTEIA

ABSTRACT

The defendant's act of stealing from the Apullum archaeological

site, the body of an ancient marble statue and several stone

artifacts, which he subsequently attempted to exploit, meets the

constitutive elements of the theft of the qualified crime referred to

in art. 208 par. (1) and art. 209 par. (1) lett. (e) and (2) a) of the

previous Criminal Code (since 1969), referring to art. 2801 of the

same code with the application of art. 41 par. (2) of the

abovementioned code.

The defendant was acquitted by the court of law on the ground

that, at the time of the discovery and possession of the goods, they

were "res nullius", a category recognized by the specialized

doctrine, which states that such goods cannot be the subject of the

offence of theft.

With regards to the defense of the culprit, in the sense that the act

would constitute a contravention, as a result of non-observance of

the provisions of art. 49 par. (1) of the Law no. 182/2000 regarding

the protection of the national mobile cultural heritage, it is worth

mentioning that the legislator did not understand to exclude,

expressly or implicitly, the criminal liability of the perpetrators of

this contravention, in cases when an unfair appropriation is

established.

The more favorable law is the previous Criminal Code, given the

institutions that are applicable as a consequence of the judicial

individualization of the punishment, namely the attenuating

judicial circumstance provided in art. 74 par. (1) lett. a) of this

code and the conditional suspension of the execution of the

punishment provided in art. 81 of the abovementioned code.

Key words: offense, offense, qualified theft, imprisonment,

appropriation of the property found or mistaken for the


perpetrator, material object, res nullius, conditional suspension of

the execution of the punishment.


către Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 6331/176/2013, s-a hotărât

achitarea inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat

prevăzute în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a) din Codul

penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 2801 și art. 41

alin. (2) din același cod, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din noul Cod procedură

penală (în continuare C.pr.pen.).

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel în termenul

prevăzut în art. 410 C.pr.pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia și

partea civilă – Ministerul Culturii1.

În apelul său, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia a solicitat

desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, să se dispună condamnarea

inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzute în

art. 228 alin. (1) coroborat cu art. 229 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal (în

continuare C.pen.), în condițiile art. 35 alin. (1) din același cod, cu aplicarea

art. 4 și art. 5 din codul sus-menționat.

Procurorul a relevat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, întrucât

bunurile însușite de către inculpat nu ar fi aparținut cuiva, fiind „res nullis”

(bun al nimănui), pentru următoarele considerente:

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național

mobil2, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede și

reglementează în capitolul VI regimul juridic al bunurilor arheologice

descoperite întâmplător, astfel:

În art. 46 din legea sus-menționată se precizează că bunurile

arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice,

descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori

geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având

caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de

orice natură, efectuate în locuri în care fac obiectul exclusiv al proprietății

publice (situație existentă în cauza de față), conform art. 136 alin. (3) din

Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit

dispozițiilor legale.

Prin bunuri arheologice, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr.

182/2000, se înțelege descoperirile arheologice terestre și subacvatice,

1 În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014.

Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la… 155

unelte, ceramică, inscripții de monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație

și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de

materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe

arheologice pentru analize de specialitate. Aceste bunuri, conform aceluiași

act normativ, sunt componente ale patrimoniului cultural național mobil.

Totodată, în art. 3 alin. (1) din legea sus-menționată se prevede că

patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare

istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și

tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică,

bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale

evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului

creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților

naționale la civilizația universală.

Prin urmare, din coroborarea celor două texte (mai sus-expuse) rezultă

că bunurile arheologice, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de

orice natură efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății

publice (situație existentă în cauza de față), aparțin proprietății publice.

În continuare, procurorul a susținut că, potrivit alin. (2) al art. 46 din

Legea nr. 182/2000, din momentul descoperii, bunurile prevăzute la alin. (1)

ale aceluiași articol sunt supuse procedurii de clasare, în condițiile legii

sus-menționate și intră în administrarea instituției care finanțează sau

coroborează cercetările; în cazul în care Comisia Națională a Muzeelor și

Colecțiilor constată că în instituția respectivă nu sunt îndeplinite condițiile

corespunzătoare de conservare și securitate, aceasta va propune serviciului

public deconcentrat al Ministerului Culturii în a cărui rază de activitate au

fost descoperite bunurile arheologice în cauză alte instituții publice

specializate din aceeași rază, care îndeplinesc condițiile corespunzătoare.

Serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii va decide asupra

instituției căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice

respective.

În concluzie, un bun arheologic din momentul în care a fost descoperit

intră în procedura de clasare și în administrarea instituției care finanțează

cercetările pentru o astfel de procedură, în urma căreia se vor stabili

categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil din care face

parte bunul, și anume tezaur și fond.

Se face distincția că un bun arheologic descoperit este prezumat ca

făcând parte din patrimoniul cultural mobil și abia ulterior, la finalizarea

procedurii de clasare, se stabilește categoria din care face parte.

Procedura de clasare se declanșează imediat după descoperirea

bunului, moment care coincide cu trecerea bunului în administrarea instituției


care face cercetarea (activitate specifică procedurii de clasare). Pentru

bunurile arheologice descoperite întâmplător declanșarea unei astfel de

proceduri se face din oficiu [art. 11 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 182/2000]. Pe

durata acestei proceduri, bunul cultural mobil se află sub regimul de protecție

prevăzut, conform dispozițiilor Legii nr. 182/2000, pentru bunurile clasate în

tezaur (art. 17 din legea sus-menționată). În cauza de față, după finalizarea

procedurii de clasare, statueta a fost introdusă în categoria juridică „tezaur”,

potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.

Prin urmare, bunurile arheologice descoperite întâmplător beneficiază

de un anumit regim juridic de protecție, tocmai aceasta fiind și rațiunea pentru

care legiuitorul a instituit unele norme speciale de protejare a unor astfel de

bunuri, din momentul descoperirii și până la momentul includerii acestora în

Inventarul patrimoniului cultural național mobil, în una din cele două

categorii (tezaur și fond).

A interpreta astfel prevederile legii speciale înseamnă a lipsi de

conținut o normă juridică adoptată tocmai pentru a reglementa astfel de

situații, și, pe cale de consecință, a lăsa neprotejate bunurile arheologice din

momentul descoperirii și până la momentul includerii în Inventarul

patrimoniului cultural național mobil.

În cazul în care un bun cultural mobil nu a fost clasat în categoria

tezaur (ceea ce nu este cazul în speța de față), după finalizarea procedurii de

clasare, acesta nu mai beneficiază de regimul de protecție special prevăzut de

dispozițiile legale privind bunurile din patrimoniul cultural mobil, însă chiar și

așa trebuie observat că un bun cultural mobil descoperit întâmplător, având o

valoare economică, nu poate fi considerat un res nullis, întrucât asemenea

bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136 din

Constituția României, republicată, și intră în proprietate publică, potrivit

dispozițiilor legale, astfel că însușirea lor pe nedrept este sancționată de către

Codul penal.

În ceea ce privește depășirea termenului de 72 ore pentru raportarea

descoperirii, faptă care ar fi putut constitui contravenție, prevăzută în art. 75

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000, textul legal prevede condiția ca o

asemenea faptă, pentru a fi contravenție, să fie săvârșită în anumite modalități,

care potrivit legii penale să nu constituie infracțiuni; or, în cazul de față,

inculpatul a transportat artefactul și l-a ascuns în beciul locuinței sale; din

această acțiune coroborată și cu faptele ulterioare (a încercat să dispună

asupra acestuia) rezultă fără dubiu, din punct de vedere subiectiv, intenția de a

și-l însuși pe nedrept, faptă incriminată în 208 alin. (1) și art. 209 alin. (2) lit.

a) C.pen. din 1969 (furtul unui bun cultural).


Așadar, în raport și cu situația de fapt reținută în rechizitoriu, este

neechivoc faptul că inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma intenției

directe: a avut reprezentarea urmării activității pe care o desfășoară, respectiv

trecerea bunurilor din patrimoniul statului în sfera lui de stăpânire, și a urmărit

realizarea acestui rezultat. De asemenea, a urmărit valorificarea prin

înstrăinare a statuii, pricinuind pierderea sa pentru patrimoniul cultural

național, urmare care s-a și realizat prin ascunderea piesei, apoi

tranzacționarea sa ilegală.

La rândul său, Ministerul Culturii a apreciat că se impune

condamnarea inculpatului Ș.I.C. la o pedeapsă cu închisoarea, în limitele

prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, și obligarea

acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 20.000 euro.

Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel

invocate și în raport cu principiile care reglementează soluționarea căii de atac

prevăzute în art. 416-419 C.pr.pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că

apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia și părții civile sunt

fondate.

Astfel, instanța de fond a apreciat, în mod eronat, că bunul însușit de

către inculpat – statueta lui Hercules – este un res nullius (bun al nimănui), pe

baza interpretărilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind

protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca

zone de interes național3, republicată, cu modificările și completările

ulterioare4. Făcând trimitere la acest text de lege, instanța admite că bunul

respectiv aparține de patrimoniul cultural național. Este inacceptabilă ideea că

doar bunurile descoperite ca urmare a cercetărilor arheologice ar reveni de

drept institutelor de cercetare. Legea nu utilizează „doar”, și nu rezultă din

nici un text de legal intenția legiuitorului de a proteja doar bunurile de

patrimoniu descoperite cu ocazia unor cercetări arheologice. Regimul juridic

al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, ca parte a

patrimoniului cultural național, este instituit și reglementat de către Legea nr.

182/2000, în temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în


2006. 4 ,,Art. 4

(1) Bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural

național și pot fi clasate și protejate drept bunuri de patrimoniu cultural național mobil,

drept situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii.

(2) Descoperirile de vestigii arheologice sau de bunuri mobile din categoria celor

care fac obiectul clasării în patrimoniul cultural național mobil, realizate ca urmare a

cercetărilor arheologice, se anunță de către titularul autorizației de cercetare a serviciilor

publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, în termen de 72 de ore.”


aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal5. În primul rând, însă se

impune a fi menționate dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituția României,

republicată6.

Atât statueta, cât și restul artefactelor însușite de către inculpat au fost

descoperite în subsol, astfel că erau proprietatea statului, însă din momentul

descoperii lor.

Aprecierea instanței că bunul nu făcea parte din patrimoniul cultural

național, întrucât nu fusese, la momentul însușirii de către inculpat, suspus

unei proceduri de clasare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 182/2000, este atât

inexactă, cât și nerelevantă.

Este evident că procedura de clasare, reglementată de art. 9 și urm. din

Legea nr. 182/2000, nu se putea efectua în condițiile în care statueta a fost

însușită imediat după descoperire. A accepta un astfel de raționament ar

însemna să admitem că doar bunurile de patrimoniu față de care s-a dat o

hotărâre de clasare, beneficiază de protecție juridică. Legea sus-menționată

cuprinde reglementări clare care infirmă o astfel de interpretare. Astfel,

potrivit art. (2) alin. (4) din această lege, prin protejarea patrimoniului

cultural național mobil se înțelege ansamblul de măsuri având caracter

științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic, menite să asigure

identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea

securității, întreținerea, prepararea, restaurarea și punerea în valoare a

patrimoniului cultural național mobil, în vederea asigurării accesului

democratic la cultură și a transmiterii acestui patrimoniu generațiilor

viitoare. Se face referire la măsuri de ordin juridic menite să protejeze

patrimoniul cultural național, care pot fi inclusiv de natură penală, câtă vreme

se face referire la măsuri juridice, fără nicio distincție. O altă mențiune foarte

importantă a acestui text de lege este legată de scopul măsurilor de protecție,

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012.

Art. 248 din Legea nr. 187/2012 are următorul conținut:

<<Actele normative prevăzute în titlul II ,,Dispoziții privind modificarea și

completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale”, cu excepția celor prevăzute

la art. 27-29, 49, 59, 98 și 211, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, vor

fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă

numerotare.>> 6 ,,Art. 136. Proprietatea

[…]

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial

energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale

zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea

organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

[…]”

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/109855


acestea fiind menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea și

clasarea. Rezultă clar că legiuitorul a înțeles să confere protecție juridică

bunurilor de patrimoniu, încă din momentul identificării lor.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr.

182/2000, procedura de clasare debutează încă din momentul descoperii

bunurilor.

În privința statuetei însușite și recuperate ulterior, s-a desfășurat și

finalizat procedura de clasare, iar statueta a fost introdusă în categoria juridică

„tezaur”, potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.

Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este împrejurarea că

atât statueta, cât și celelalte artefacte constituiau bunuri de interes public, în

sensul art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, independent de

procedura administrativă a clasării, iar sustragerea acestora, în mod

intenționat, cu scopul de însușire pe nedrept, constituie infracțiunea de furt

calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a)

C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 din același cod cu aplicarea art. 41 alin.

(2) din codul sus-menționat. Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că și-a

însușit bunuri cu valoare economică rezultă clar din conduita acestuia, de a le

păstra la domiciliu un timp îndelungat și de a încerca chiar să vândă statueta

cu suma de 6.000 euro. Celelalte artefacte au fost folosite ca decorațiuni.

Cu privire la apărarea inculpatului, în sensul că fapta ar constitui

contravenție, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea

nr. 182/2000, este de menționat că legiuitorul nu a înțeles să excludă, expres

sau implicit, răspunderea penală a autorilor acestei contravenții, pentru

situațiile în care se stabilește o însușire pe nedrept.

Legea mai favorabilă este Codul penal anterior, date fiind instituțiile

aplicabile ca urmare a individualizării judiciare a pedepsei, respectiv

circumstanța atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din

1969 și suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută în art. 81 din

același cod.

Procedând la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor stabilite de

către art. 72 din codul sus-menționat, s-a relevat că inculpatul a sustras un bun

extrem de valoros din punct de vedere arheologic, o statuetă de cult Hercules

din epoca romană, din marmură, realizată prin cioplire și șlefuire, încadrată la

categoria „tezaur”. Inculpatul, deși nu a realizat pe deplin gravitatea faptei

sale, necunoscând valoarea arheologică reală, a avut totuși reprezentarea

faptului că are o valoare economică, pe care a vrut să o exploateze.

În atari condiții, instanța de apel a hotărât condamnarea inculpatului la

un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei principale și a pedepselor accesorii, pe


durata unui termen de încercare de 3 ani. Totodată, a admis acțiunea civilă

formulată de către partea civilă – Ministerul Culturii, dispunând restituirea

artefactelor către statul român.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen., Dec. pen. nr. 278/A/2015)

II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 49 din Legea nr.

182/2000, persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din

categoria celor prevăzute în art. 46 alin. (1) din aceeași lege sunt obligate să

le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea.

Nerespectarea acestei obligații constituie contravenția prevăzută în art.

75 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/20007, însă numai dacă fapta săvârșită nu

constituie infracțiune; or, în speță, fapta inculpatului întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de furt calificat.

2. Limita de demarcație dintre ilicitul contravențional și acela penal

este, uneori, neclară. Legiuitorul a indicat-o în art. 75 alin. (1) din legea

sus-menționată prin sintagma ,,constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite

astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni, următoarele fapte

(…)”. Deci, trebuie verificat dacă fapta comisă nu este prevăzută de legea

penală. În speța analizată, instanța de apel a statuat că inculpatul a săvârșit

infracțiunea de furt calificat, întrucât a transportat bunurile găsite și le-a

păstrat la domiciliu un timp îndelungat, iar ulterior a încercat să vândă unul

dintre ele; această ultimă acțiune dă în vileag intenția inculpatului de însușire

pe nedrept, element caracteristic infracțiunii de furt [art. 208 alin. (1) C.pen.

din 1969, respectiv art. 228 alin. (1) C.pen.8]; în lipsa acestuia, fapta rămânea

în stadiul ilicitului contravențional (nerespectarea de către inculpat a obligației

de predare a unui bun cultural mobil descoperit întâmplător, în termen de 72

de ore de la descoperire).

7 ,,Art. 75

(1) Constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite astfel încât, potrivit legii penale,

să constituie infracțiuni, următoarele fapte:

[…]

e) nerespectarea de către persoanele fizice a obligației de predare a unui bun

cultural mobil descoperit întâmplător, în termenul prevăzut la art. 49 alin. (1);

[…]” 8 ,,Art. 228. Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul

acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă.

[…]”


3. Se pune întrebarea: fapta săvârșită de către inculpat nu constituie

oare infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

[art. 216 alin. (1) C.pen. din 1969, respectiv art. 243 alin. (1) C.pen.9], și nu

aceea de furt (calificat)? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Prima

infracțiune are ca obiect material un bun găsit (pierdut); acesta trebuie să

prezinte două caracteristici: una obiectivă și una subiectivă. Sub aspect

obiectiv, un bun este considerat pierdut atunci când a ieșit involuntar din

stăpânirea de fapt a proprietarului/posesorului/detentorului; în speță, această

cerință nu era îndeplinită, bunurile respective aparțineau statului, oriunde s-ar

fi aflat. Din punct de vedere subiectiv, este necesar ca făptuitorul să-și dea

seama că bunul descoperit este unul pierdut; acest aspect este conturat de

faptul că, potrivit naturii sale, bunul nu putea fi lăsat fără supraveghere în

locul unde l-a găsit făptuitorul (de pildă, o bancnotă de 10 lei aflată în mijlocul

unui drum10); în cazul analizat, această condiție nu era îndeplinită, inculpatul

dându-și seama că bunurile descoperite în subsol nu erau pierdute, ele fiind

bogății de interes public.

9 ,,Art. 243. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care

l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună

la 3 luni sau cu amendă.

[…]” 10 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.

219-221.

UTILIZAREA DETECTOARELOR DE METALE ÎN ZONELE CU

PATRIMONIU ARHEOLOGIC, FĂRĂ AUTORIZARE PREALABILĂ.

EFECTUAREA DE SĂPĂTURI ÎN INCINTA CETĂȚII DACICE DIN

CĂPÂLNA, CU INTENȚIA DE A SUSTRAGE ARTEFACTE DIN AUR

– TENTATIVĂ LA FURT CALIFICAT SAU ACT PREGĂTITOR

(PREPARATOR)? SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB

SUPRAVEGHERE

ABSTRACT

The actions of the defendants to use metal detectors and to carry

out without prior authorization detection and digging inside the

Dacian fortress of Căpâlna with the intention of evading gold

artifacts meet the constituents of the metal detector access crimes

or their use in areas with archaeological heritage, without prior

authorization, and attempted theft of theft provided for in art. 5

par. (13) in relation to art. 26 of the Government Ordinance no.

43/2000 on the protection of the archaeological heritage and the

declaration of some archaeological sites as areas of national

interest, republished, with the subsequent modifications and

completions, and in art. 32 par. (1) referred to in art. 228 par. (1)

and art. 229 par. (2) lit. a) of the new Criminal Code with the

application of art. 38 par. (1) of the same code.

Key words: preparatory act, preparatory act, digging, qualified

theft, crime, attempt, use of metal detectors in archaeological

heritage areas, suspension of execution of the punishment under

supervision.


către Judecătoria Sebeș în dosarul nr. 2404/298/2015, s-a hotărât

condamnarea a doi inculpați la pedeapsa de câte 9 luni și 10 zile închisoare

pentru săvârșirea infracțiunilor de acces cu detectoare de metale sau utilizarea

lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, și de

tentativă la furt calificat prevăzute în art. 5 alin. (13) raportat la art. 26 din

Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic

și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național1, republicată,


2006.

Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu arheologic… 163

cu modificările și completările ulterioare2 și în art. 32 alin. (1) raportat la art.

228 alin. (1) și art. 229 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal (în continuare

C.pen.) cu aplicarea art. 38 alin. (1) din același cod. Totodată, instanța a

dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere.

Prin Încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2016, pronunțată în

camera de consiliu, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea

sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire

penală, dispunând începerea judecății.

La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior

citirii în extras, în baza art. 374 din noul Cod procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), a actului prin care s-a dispus începerea judecății, instanța a întrebat

pe inculpați dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor

administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de către

părți, aducându-le la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) din același cod,

iar în urma răspunsului pozitiv al acestora a procedat la audierea inculpaților,

în conformitate cu dispozițiile art. 378 din codul sus-menționat.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și

al cercetării judecătorești, instanța reține următoare situație de fapt:

La data de 24 august 2015, cei doi inculpați au venit din municipiul

Cluj-Napoca în localitatea Răchita, lângă Sebeș, intenționând să se deplaseze

pe valea râului Pianu cu scopul de a căuta în râu aur aluvionar. În acest scop,

inculpații au venit echipați cu două detectoare de metale.

În dimineața zilei de 25 august 2015, inculpații s-au deplasat cu

autoturismul proprietate personală în localitatea Căpâlna, comuna Săsciori,

județul Alba, în zona cetății dacice din localitate. Au parcat autoturismul la

baza dealului pe care se află cetatea dacică și au luat detectoarele și două

unelte de săpat (cazmale), urcând spre cetate.

În incinta cetății, cei doi inculpați au efectuat detecții neautorizate,

precum și săpături, descoperind mai multe artefacte din metal, pe care le-au

abandonat lângă gropile săpate, întrucât erau interesați doar de obiecte din

aur.

2 ,,Art. 5

[…]

(13) Accesul cu detectoare de metal și utilizarea lor în situri arheologice, în zonele

de interes arheologic prioritar și în toate zonele cu patrimoniu arheologic reperat sunt

permise numai pe baza autorizării prealabile emise de Ministerul Culturii și Cultelor.

[…]”

,,Art. 26

Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu

arheologic, fără autorizarea prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (13), constituie infracțiune și

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”


În timp ce efectuau detecții și săpături, inculpații au fost văzuți de

către martorul A.G., care este paznic în cetatea dacică de la Căpâlna; acesta a

apelat serviciul unic de urgență 112, anunțând poliția și jandarmii.

Mai târziu (în jurul orelor 13.00), inculpații au coborât la mașină, unde

au fost abordați de către martorul A.G., care i-a somat să aștepte acolo,

întrucât a anunțat poliția. Cei doi au refuzat să rămână și au plecat cu

autoturismul din acel loc. S-au deplasat pe un drum secundar și au ascuns în

pădure rucsacii, în care se aflau detectoarele și cazmalele.

La scurt timp, inculpații au fost identificați de către organele de

poliție, acestea găsind, ulterior, în pădure rucsacii cu detectoarele și uneltele

de săpat. În acel moment, cei doi inculpați au recunoscut în fața organelor de

poliție faptul că au efectuat detecții și săpături neautorizate în incinta cetății

dacice din Căpâlna.

La individualizarea pedepsei, care a fost aplicată inculpaților, instanța

a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74

C.pen., respectiv împrejurările și modul de comiterea a infracțiunii. De

asemenea, a luat în considerare starea de pericol creată pentru valoarea

ocrotită, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, faptul că inculpații

sunt fără antecedente penale, precum și conduita lor după săvârșirea

infracțiunii, respectiv atitudinea sinceră și conciliantă a acestora în cursul

procesului penal, recunoscând săvârșirea faptei, considerent pentru care

instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen., în sensul

reducerii cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, iar a limitelor amenzii, cu

o pătrime.

(Jud. Sebeș, Sent. pen. nr. 67/2016, definitivă prin neapelare)

II. Notă critică. Încadrarea juridică este discutabilă. Efectuarea de

detecții neautorizate realizează elementul material al infracțiunii prevăzute în

art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000; acesta prezintă două modalități

normative: accesul cu detectoare de metale în zonele cu patrimoniu

arheologic; utilizarea lor în aceleași zone.

Efectuarea de săpături constituie un act pregătitor (preparator) în

vederea săvârșirii furtului. Asemenea acte nu au fost incriminate în noul Cod.

Este de menționat că, într-un singur caz, potrivit alin. (5) al art. 209 din Codul

penal anterior (din 1969), în ipoteza prevăzută în alin. (3) lit. a) din același

cod – furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină,

alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori

vagoane-cisternă –, era considerată tentativă și efectuarea de săpături pe terenul

aflat în zona de protecție a conductei de transport al țițeiului, gazolinei,

condensatului, etanului lichid și benzinei, motorinei, altor produse petroliere

Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu arheologic… 165

sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea

depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ștuțurilor, a instalațiilor sau

oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare. Observăm că, deși

efectuarea de săpături, precum și deținerea unor astfel de instrumente constituie

acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși, legiuitorul Codului penal

din 1969 a înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile3.

Prin urmare, tentativa la infracțiunea de furt calificat nu putea fi

reținută.

În art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 43/20004 este incriminată

fapta de a efectua orice lucrare care poate afecta siturile arheologice;

tentativa nu este însă pedepsită.

3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 194. 4 ,,Art. 25

Efectuarea oricăror lucrări care pot afecta siturile arheologice, în absența

certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie infracțiune și se pedepsește cu

închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

ASOCIAȚIILE INFRACȚIONALE CONSTITUITE ÎN VEDEREA

EFECTUĂRII DE DETECȚII ȘI SĂPĂTURI NEAUTORIZATE ÎN

SITURILE ARHEOLOGICE, DE LOCALIZARE ȘI SUSTRAGERE A

UNOR TEZAURE, DE ORGANIZARE A UNOR FILIERE INTERNE

ȘI INTERNAȚIONALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR

APARȚINÂND PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL.

ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR COMISE

ABSTRACT

The actions of the 11 defendants (former athletes and officials

with special status) to constitute a criminal association dealing

mainly with the trafficking of archeological goods belonging to the

national cultural heritage taken from the archeological sites of the

Orăștie Mountains, as well as the execution of recoveries through

the violence and threat of victims, the violation of their domicile

and their blackmail, meet the constitutive elements of the offenses

of association for the commission of crimes, theft, incitement to

making unauthorized searches and excavations in archaeological

sites, illegal deprivation of liberty, violation of domicile and

blackmail provided in art. 323 par. (1) of the previous Criminal

Code (1969), in art. 208 par. (1) and art. 209 par. (2) lett. (a) and

(4) in relation to art. 2801 of the same code with the application of

art. 41 par. (2) of the previous Criminal Code, in art. 25 of the

abovementioned code referred to in art. 73 par. (1) of the Law no.

182/2000 on the protection of the mobile national cultural

heritage, republished, as subsequently amended and

supplemented, with the application of art. 41 par. (2) of the

previous Criminal Code, in art. 189 par. (2) of the abovementioned

code, in art. 192 par. (2) of the same code and in art. 194 par. (1) of

the previous Criminal Code, all with application of art. 33 lit. a)

from the above-mentioned code (the facts being done in real

contest).

Key words: access with metal detectors or their use in

archaeological heritage areas, the aggravating circumstance of

committing the deed by three or more people together, the real

offense contest, the formation of an organized criminal group, the

theft with qualified consequences in a serious crime, continued

crime, legal framing, unlawful deprivation of liberty, blackmail,

home violence.

Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 167


către Tribunalul Hunedoara, Secția penală, în dosarul nr. 41/97/2005, s-a

hotărât condamnarea celor 11 inculpați la pedepse cuprinse între 7 ani și 12

ani închisoare cu executare în penitenciar pentru săvârșirea infracțiunilor de

asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, de furt calificat, de instigare la

efectuarea unor detecții și săpături neautorizate în siturile arheologice, de

lipsire de libertate în mod ilegal, de violare de domiciliu și de șantaj prevăzute

în art. 323 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969),

în art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (2) lit. (a) și (4) raportat la art. 2801 din

același cod cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, în art. 25 din codul

sus-menționat raportat la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind

protejarea patrimoniului cultural național mobil1, republicată, cu modificările

și completările ulterioare2, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, în art.

189 alin. (2) din codul sus-menționat, în art. 192 alin. (2) din același cod și în

art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969. Totodată, s-a pronunțat achitarea unui

inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la lipsire de libertate în

mod ilegal și instigare la șantaj și a dispus încetarea procesului penal față de

un alt inculpat, întrucât a intervenit decesul acestuia.

În fapt,

La sfârșitul anului 1999 și începutul anului 2000, în lumea interlopă a

municipiului Deva, s-au conturat mai multe asociații infracționale în vederea

exploatării în mod organizat și maximizării profitului infracțional obținut din

oportunitățile apărute pe plan local, național și internațional: efectuarea unor

detecții și săpături neautorizate în siturile arheologice clasate monument

istoric, ale rezervației arheologice aparținând patrimoniului cultural național,

organizarea unor filiere internaționale pentru traficarea și valorificarea acestor

bunuri; efectuarea de recuperări, încasări de taxe de protecție prin șantajarea

unor oameni de afaceri, exploatarea prostituatelor etc.

Asociația infracțională condusă de către inculpatul C.I. [fost polițist

(trecut în rezervă) și sportiv la Clubul Dinamo], alcătuită din foști sportivi,

avea ca obiect de activitate, în principal, traficul de bunuri arheologice

aparținând patrimoniului cultural național însușite din siturile arheologice din

munții Orăștiei, precum și executarea de recuperări prin violență și amenințări

la adresa victimelor, violarea domiciliului acestora, șantaj prin stabilirea și

perceperea de „amenzi” unor persoane care le-au lezat interesele ilegale.

Prin conexiunile deținute în viața publică (de exemplu, consilierul

prezidențial D.I.), liderul grupării a întreprins demersuri la Ministerul Culturii

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014. 2 În prezent, art. 73 din Legea nr. 182/2000 are un alt conținut.


și Cultelor3 pentru a se încredința „protecția” rezervației arheologice din

munții Orăștiei unei firme de pază pe care urma să o înființeze, vizând astfel

atingerea a două obiective: asigurarea exclusivității în „protejarea” (în

realitate, exploatarea) siturilor arheologice, precum și „accesarea” unor

fonduri comunitare pe acest motiv.

Asociațiile infracționale conduse de către liderii H.C.S. și N.M.N.

aveau ca obiect efectuarea de detecții și săpături neautorizate în siturile

arheologice aflate în paza și administrarea Muzeului Civilizației Dacice și

Romane din Deva, localizarea și sustragerea unor tezaure, organizarea unor

filiere interne și internaționale de valorificare a bunurilor aparținând

patrimoniului cultural național.

În toamna anului 1999 și începutul anului 2000, a luat ființă asociația

infracțională alcătuită din inculpații H.C.S., N.I., N.F.I. și N.A.M., foști

„valutiști”, membrii ai lumii interlope din municipiul Deva, care, intenționând

să exploateze noua oportunitate de îmbogățire rapidă, s-au reprofilat și

organizat într-o echipă de „braconaj arheologic”, având ca obiect principal

efectuarea unor detecții și săpături ilegale în siturile cetății dacice clasate

monument istoric din munții Orăștiei (aflate în paza și administrarea

Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva), localizarea, sustragerea și

valorificarea tezaurelor de interes arheologic. Inculpații și-au împărțit

atribuțiile, astfel: N.A.M. care era cetățean român și belgian, cu domiciliul în

Belgia, cunoscut pentru traficul cu autoturisme și proxenetism, a cumpărat un

autoturism de teren ARO10 din Belgia, precum și două detectoare de metale

performante; N.F.I. asigura logistica necesară și transporta echipa cu

autoturismul de teren pentru efectuarea detecțiilor ilegale; H.C.S. (cunoscut

drept recuperator) și N.I. (care se prezenta ca fiind ginerele șefului Poliției

Deva) realizau detecțiile și supravegheau muncitorii zilieri plătiți de echipă

pentru prestarea unor servicii de călăuzire spre siturile arheologice clasate

monument istoric și săpături în zonele indicate prin detecții.

În luna octombrie 1999, echipa s-a deplasat la un bar din satul

Grădiștea de Munte, unde a cules informații despre zonele de interes

arheologic prioritar și unde l-a racolat pe numitul R.F. (localnic ce cunoștea

bine zona, fiind utilizat anterior de către profesorii și studenții unor

universități care au cercetat cetățile dacice), solicitând să conducă membrii

echipei pe culmea „Căprăreața”, punct de interes arheologic al sitului

„Sarmizegetusa Regia”, clasat monument istoric.

După circa două săptămâni de căutări, inculpații au încetat detecțiile,

deoarece a căzut zăpada, înțelegându-se să reia activitatea în primăvară, după

3 Actualmente, Ministerul Culturii și Identității Naționale.


topirea zăpezii.

La data de 4 mai 2000, echipa de „braconaj arheologic” (alcătuită din

inculpații H.C.S., N.I. și N.F.I.) s-a deplasat cu autoturismul de teren, pus la

dispoziție de N.A.M. și condus de N.F.I., la Grădiștea de Munte, unde i-au

angajat pentru a efectua săpături pe R.F. și tatăl său, R.R.

Din 5 mai 2000, inculpații H.C.S. și N.I., asistați de către ceilalți

membrii ai echipei, au început detecțiile în zona culmii „Căprăreața”, iar R.F.

și R.R. efectuau săpături în locurile indicate de către aceștia.

În dimineața zilei de sâmbătă, 6 mai 2000, în jurul orelor 11.00,

inculpatul N.I. a detectat un semnal la distanța de 5 m de o stâncă aflată pe

panta muntelui, în situl arheologic. R.F. a săpat cu cazmaua și a descoperit o

lespede de piatră, pe care a înlătura-o, apoi săpând în continuare, a găsit o

groapă triunghiulară, cu dimensiunile de 50x50x60cm, având pereții placați

cu lespezi de piatră (groapă de cult). În interiorul acesteia, după evacuarea

pământului, inculpații au descoperit 10 brățări spiralice, din aur masiv, așezate

perechi, câte două, respectiv câte o brățară mai mică introdusă într-una mai

mare; trei perechi de câte două brățări erau așezate vertical, iar alte două

perechi de câte două brățări erau așezate, la nivel inferior, separate de primele

printr-un strat de pământ.

Inculpații și-au însușit din situl arheologic cele 10 brățări din aur, pe

care le-au transportat, într-o geantă, până în Valea Godeanului, de unde au

fost luați, în jurul orelor 17.00, de către inculpatul N.F.I., cu autoturismul

marca ARO. Mergând spre casă, N.I. l-a contactat telefonic pe fratele său,

chemându-l în România. S-au deplasat apoi, cu toții, la locuința acestuia din

Deva, unde, în prezența numitelor C.A. (concubina lui N.F.I.), M.I.

(concubina lui H.C.S.) și N.M. (soția lui N.I.), au spălat brățările, după care

le-au verificat pe cântarul de bucătărie, constatând că două brățări mai mici

aveau greutatea de 1,400 kg, 4 brățări de mărime medie, greutatea de 1,500

kg, iar 4 brățări, greutatea de câte 1,700 kg.

În aceeași noapte, brățările au fost împărțite, astfel: 3 au revenit

inculpatului N.I., 3, inculpatului H.C.S. iar inculpatului N.F.I., 4, urmând să-i

plătească și pe cei doi săpători (cu o brățară). Dimineață, inculpatul N.F.I.,

însoțit de către concubina sa, l-au transportat pe R.F., cu autoturismul, la

domiciliul mamei sale din satul Tâmpa, județul Hunedoara, unde au ascuns

brățările.

La data de 8 mai 2000, a intrat în România inculpatul N.A.M., însoțit

de către numitul T.C.G., pentru organizarea traficării și valorificării brățărilor

în statele Uniunii Europene. După ce a ajuns la Tâmpa, N.F.I. i-a predat

fratelui său două dintre brățări și pe R.F., iar în jurul orelor 24.00, acesta l-a

transportat la Sibiu, unde l-a ascuns în locuința sa pentru a nu fi descoperit de


N.M.N. și pentru a nu relata cuiva despre tezaurul însușit de către inculpați.

Inculpatul N.A.M. și-a procurat de la farmacie bandă leucoplast, cu care a

învelit cele două brățări, după care le-a ascuns în autoturism, iar a doua zi a

părăsit țara.

După un timp, R.F. a fost vizitat la Sibiu de către N.F.I. și H.C.S., care

erau însoțiți de C.C., liderul altei grupări infracționale, și doi bodyguarzi. R.F.

a primit de la cei doi inculpați suma de 7 milioane lei (ROL), în două rate,

pentru hrană și îmbrăcăminte, fiind convins să rămână acolo. În luna

septembrie 2000, când acesta a refuzat să mai stea ascuns în Sibiu, s-a întors

în Deva, amenințându-i pe N.F.I. și H.C.S.

La data de 22 septembrie 2000, după mai multe insistențe din partea

numiților R.F. și R.R., inculpații N.F.I. și H.C.S., însoțiți de către C.C. și un

bodyguard din grupul acestuia, s-au deplasat cu autoturismul la Orăștie, unde

s-au întâlnit cu cei doi și le-au dat câte un plic conținând câte 15.000 mărci

germane (în bancnote de câte 1.000 mărci), cu această ocazie R.F. fiind

amenințat de către C.C. să nu spună despre brățări și bani.

Urmare a descoperirii tezaurului din punctul arheologic „Căprăreața”

și a agitației stârnite în lumea interlopă din municipiul Deva, la asociația

infracțională au aderat noi membri: inculpații Z.M. și M.D., ale căror activități

au fost supravegheate de către inculpatul N.M.N., fratele inculpatului N.I.,

cunoscut drept lider abil, activ și deosebit de motivat al „braconajului

arheologic”.

În luna mai 2001, grupul de inculpați condus de către N.M.N. l-a

angajat săpător pe R.F., aceștia deplasându-se cu autoturismul de teren marca

Nissan Patrol, aparținând numitului Z.M., în punctul arheologic „Căprăreața”

al sitului „Sarmizegetusa Regia”. În perioada 20-31 mai 2001, N.M.N. și Z.M.

au realizat detecții neautorizate cu detectorul procurat anterior în acest scop,

iar M.D. și R.F. au efectuat săpături. Ajungând în zona bazinelor de apă de pe

pârâul Godeanu, la poalele culmii Căprăreața, inculpații au localizat în situl

arheologic o groapă sacră, amenajată cu lespezi de piatră, deteriorată de timp,

în care au descoperit două brățări de tipul celor descrise mai sus. La

decopertarea stratului de pământ, în locul indicat de către detector, R.F. a lovit

una dintre brățări cu sapa, astfel încât i-a produs urme specifice pe câteva

spire. În ziua următoare, efectuând noi detecții ilegale, pe panta culmii

Căprăreața, inculpații au localizat în situl arheologic protejat, clasat

monument istoric, alte trei brățări din aur pe care și le-au însușit, de

asemenea. Brățările au fost împărțite, astfel: câte două piese au fost împărțite

inculpaților N.M.N. și Z.M., iar piesa deteriorată prin lovire cu sapa i-a

revenit lui M.D., care urma să-i dea „ceva” săpătorului R.F. Ulterior, la

sugestia inculpatului N.M.N., M.D. a susținut că persoane neidentificate ar fi


pătruns prin efracție în locuința sa și i-ar fi sustras brățara, lichidând astfel

obligația pe care o avea față de R.F.

În luna iunie 2001, aflându-se în vizită în Germania, dr. M.L.A.,

specialist în arheologie și fost director al Muzeului Național de Istorie a

României, a aflat de la specialistul german dr. D.L., expert în bijuterii antice,

că în vara anului 2000 a fost vizitată de către un tânăr din România (descris cu

semnalmentele ce corespundeau inculpatului N.A.M.), care susținea că deține

o pereche de brățări dacice din aur, sens în care i-a prezentat spre examinare o

asemenea brățară, solicitându-i un act de autenticitate. Dr. D.L. a precizat

faptul că tânărul i-a declarat că brățara a fost descoperită, împreună cu alte

piese similare, de fratele său, în munții Orăștiei.

Specialistul român a sesizat, la întoarcerea în țară, organele judiciare

care, din septembrie 2001, au declanșat ancheta. În urma emisiunii televizate

(realizate în seara zilei de 9 martie 2002), precum și a actelor de urmărire

penală efectuate de către organele judiciare, s-au constatat următoarele: cele

două persoane prezentate de către realizator ca tăinuitori, membrii ai rețelei

traficanților cu obiecte arheologice de patrimoniu, erau inculpații C.I. și M.D.

(care între timp a devenit „locotenentul” inculpatului C.I.); autoturismul de

teren, utilizat pentru deplasare în rezervația arheologică Grădiștea de Munte,

aparținea inculpatului C.I.; prezentarea unor antichități (vase dacice, Kosoni

etc.) a fost realizată de către același inculpat, în propria locuință.

În dimineața zilei de 9 martie 2002, înainte ca filmul documentar să

apară pe postul de televiziune, inculpatul C.I. a fost ținta unei acțiuni de

reglare de conturi specifice lumii interlope, constând în incendierea

autoturismului său de către autori neidentificați.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul N.C.B. a sesizat organele

judiciare despre faptul că deținea un film color cu mai multe imagini ale

brățării ce s-a aflat în posesia inculpatului M.D., film pe care l-a realizat în

toamna anului 2001 când au fotografiat împreună brățara la domiciliul

acestuia din urmă.

La data de 3 iunie 2002, inculpatul P.S.F. a fost surprins în flagrant

împreună cu inculpatul H.C.S., cu ocazia unei acțiuni investigative organizate

de către structuri specializate ale Inspectoratului General al Poliției

Române – Direcția Poliției Judiciare, în cursul unei tranzacții cu monede

romane de argint, efectuată cu două persoane din Cluj-Napoca, într-o parcare

de pe șoseaua Alba Iulia-Deva. Organele judiciare au ridicat din autoturismul

celor doi un număr de 128 monede romane din argint, în valoare de 40.000

lei, și un detector de metale performat aparținând inculpatului P.F.S.

Întrucât afacerea privind preluarea în protecție a siturilor arheologice

nu progresa, gruparea infracțională condusă de către inculpatul C.I. a luat în


atenție afacerea ilegală privind valorificarea și înstrăinarea bunurilor de

patrimoniu sustrase din siturile arheologice din munții Orăștiei. Această

grupare era compusă din „locotenenții” M.D. și V.D. (arestat în altă cauză

pentru șantaj), L.D., grupurile B.G.C. din Timișoara, M.I., A.P. din București

și un număr variabil de „soldați”, foști sportivi, mobilizați pentru executarea

unor „intervenții rapide” la recuperări și represalii.

Pentru a nu risca să fie surprinși în zona de protecție, liderii au adoptat

un modus operandi perfecționat: trimiterea în situri a unor echipe dotate cu

logistica necesară sub conducerea unui „locotenent”, om de încredere, echipe

coordonate din Deva, de lideri, prin telefonul mobil și avertizate despre

acțiunile pregătite de către organele de poliție. Cu toate aceste măsuri, pe baza

informației obținute de la un grup advers, la data de 4 iunie 2002, inculpatul

M.D. a fost surprins de către organele de poliție în flagrant, în timp ce efectua

neautorizat săpături în situl arheologic al cetății Bănița, județul Hunedoara,

împreună cu fratele său M.E. și mai mulți indivizi din Timișoara.

În aceeași vară, inculpatul M.D. a fost surprins de martorul M.F., în

timp ce efectua detecții neautorizate împreună cu fratele său M.E. în situl

arheologic „Sarmizegetusa Regia”, unde fusese trimis de către inculpatul C.I.,

acesta punându-i la dispoziție autoturismul de teren.

După valorificarea brățării inculpatului M.D. la I.M. din București, cu

prețul de 80.000 euro, inculpatul C.I. a cumpărat cu suma de 30.000 USD o

altă brățară de la M.M., membru al rețelelor de braconieri, pe care acesta a

primit-o în gaj de la N.M.N. pentru un împrumut de 20.000 USD. Inculpatul

C.I. a valorificat și această brățară la colecționarii din București.

În luna iunie 2003, inculpatul C.I. i-a cerut „locotenentului” său, M.D.,

să-l contacteze pe D.E. pentru a intermedia cumpărarea a două brățări dacice

din aur, pe care le deținea N.M.N., bijuterii în privința cărora găsise clienți în

capitală. Acesta a acceptat, iar după achitarea unui avans de 10.000 USD, la

data de 16 iunie 2003, M.D. s-a deplasat în București, cu autoturismul condus

de către D.E., unde s-a întâlnit cu „Pionul” la restaurantul V.M. din Piața

Victoriei, ocazie cu care a primit într-o plasă suma de 55.000 USD, după care

au revenit la Deva. În aceiași seară, în jurul orelor 23.00, D.E. i-a predat banii

inculpatului N.M.N., la domiciliul acestuia, în prezența concubinei sale, C.C.

Inculpatul N.M.N., aflând că banii veneau de la C.I. (care l-a șantajat

anterior în mod repetat) și că prețul la care vindea brățările în București era

mai ridicat, a luat banii și a dispărut. În această împrejurare, inculpatul C.I.

care era, de asemenea, intermediar, a început să adreseze amenințări numitului

D.E. pentru a-i restitui banii.

Sub imperiul amenințărilor și presiunilor exercitate asupra sa, pentru

recuperarea banilor, D.E. a depus o plângere penală la Inspectoratul de Poliție


Județean Hunedoara, susținând că N.M.N. i-ar fi sustras din cabana sa, în

prezența martorilor T.A. și M.D., suma de 65.000 USD primită de la C.I.

pentru cumpărarea unui teren în zona Râul Mare Retezat. Ulterior, în cursul

anchetei, atât D.E., cât și martorii au revenit asupra declarațiilor date, relatând

adevărul, respectiv că banii erau destinați achiziționării celor 2 brățări dacice

din aur.

Duminică, 20 iulie 2003, când D.E. se afla în cabana sa, împreună cu

familia și paznicii, liderul C.I. a intrat în curtea cabanei, însoțit de 5

„echipaje” din București și Timișoara, alcătuite din 15 indivizi violenți,

conduși de A.P. și B.C. Inculpatul C.I. și alți membri ai grupului

recuperatorilor i-au aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii și cu un scaun,

au amenințat-o cu un cuțit, timp în care inculpatul îi cerea să-i restituie suma

de 65.000 USD. La plecare, inculpatul i-a acordat termen de restituire a

banilor până miercuri, 23 iulie 2003, apoi i-a cerut să-l conducă până la

poartă, amenințând victima: „dacă nu-mi dai banii îi rup picioarele fiului tău”.

În cursul săptămânii care a urmat, conform înțelegerii intermediate de

către Z.M., N.M.N. a predat una dintre brățări lui D.E. [care a plătit o nouă

sumă de 35.000 USD dată de către C.I. (operațiune garantată de către J.D. cu

autocamioanele firmei sale)], pe care i-a trimis-o „Pionului” prin intermediul

lui J.D. Inculpatul N.M.N. a pretins pentru ce-a de-a doua brățară, pe care o

avea lăsată în garanție, încă 35.000 USD, însă ulterior a sistat tranzacția,

motivând că era supravegheat de către poliție. În luna iulie 2003, C.I. i-a

solicitat numitului D.E. ca, în contul datoriei pe care pretindea că o are față de

el, să transfere dreptul de proprietate asupra cabanei sale din zona Râul Mare

Retezat în favoarea „locotenentului” său, M.D., însă D.E. a respins pretenția.

Ulterior, fiind amenințat cu incendierea, a fost nevoit să vândă cabana.

La începutul lunii decembrie 2003, C.I. se afla în București, având

asupra sa o importantă cantitate de bunuri arheologice de patrimoniu (2 brățări

spiralice din aur, 5 brățări mai mici din argint, inele, monede romane din

argint, vase dacice), o parte din acestea fiind chiar piesele prezentate în filmul

menționat anterior. Aceste piese transportate într-o geantă, estimate la 20 kg,

au fost oferite spre vânzare, în prezența numitului D.I., unor colecționari din

București, la sume cuprinse între 120.000-800.000 USD. Conform ofertei,

predarea bunurilor de patrimoniu și încasarea banilor urmau a se efectua în

Viena, oferta fiind valabilă până la 11 decembrie 2003, termen după care

inculpatul urma să contacteze alți cumpărători.

În anul 1999, grupurile conduse de C.I. și B.N. din Timișoara au

organizat o operațiune de „executare” a liderului C.C., care a fost surprins în

centrul municipiului Deva, fiindu-i distrus autoturismul. Rivalitatea celor

două grupări a fost generată de oportunitatea luării în protecție și pază a S.C.


S. S.A. B., contract adjudecat de către gruparea liderului C.C. Urmare a

acestei operațiuni, C.I., B.N. și alții au fost trimiși în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de ultraj contra bunelor moravuri și distrugere.

Ulterior, inculpatul C.I. a fixat o „amendă” de 3 miliarde lei numitului H.D.,

patronul S.C. S. S.A. B., al cărui bodyguard era, la acea dată, C.C., sumă ce ar

fi reprezentat cheltuieli efectuate de către inculpat și beneficiul nerealizat în

perioada cât ar fi fost „pe goană” (urmărit general).

Împotriva Sentinței penale nr. 339/2009, pronunțată de către

Tribunalul Hunedoara, Secția penală, în dosarul nr. 41/97/2005, au declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, partea civilă – Ministerul

Culturii și Patrimoniului Cultural –, inculpații C.I., N.M.N., M.D., Z.M.,

Z.A.C., H.C.S., N.F.I., G.I.P., D.A.I., V.I., N.I. și N.A.M., criticând-o sub

aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin Decizia penală nr. 209/A/2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția

penală:

A respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către

inculpații N.F.I., N.A.M. și Z.M.

În schimb, a admis apelurile declarate și a desființat sentința apelată în

ceea ce privește latura penală și latura civilă sub anumite aspecte, reținând și

incidența prescripției răspunderii penale în privința unor infracțiuni.

Totodată, a obligat pe inculpații H.C.S., N.I., N.I.F. și N.A.M. să

restituie părții civile în natură bunurile sustrase sau să plătească acesteia, în

solidar, contravaloarea sumei de 1.115.760 euro, în lei la data plății.

Tot astfel, a obligat pe inculpații M.D, Z.M., N.M.N. și C.I. să restituie

părții civile bunurile sustrase sau să plătească acesteia, în solidar,

contravaloarea sumei de 446.304 euro, în lei la data plății, iar pe inculpatul

C.I., în limita sumei de 223.152 euro (contravaloarea în lei la data plății).

În fine, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale.

Instanța de apel a reținut că, raportat la art. 20 din Ordonanța

Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național4,

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 31 august 1994.

„Art. 20

Cercetările arheologice sistematice se execută numai cu autorizația prealabilă a

Comisiei Naționale de Arheologie și, după caz, și cu avizul Comisiei Naționale a

Monumentelor Istorice.

Bunurile culturale imobile descoperite ca rezultat al unor cercetări arheologice

sistematice, precum și descoperirile fortuite beneficiază de regimul juridic al monumentelor

istorice clasate în categoria A, până la definitivarea procedurii de clasare, care se

declanșează din oficiu.


este mai presus de orice dubiu că brățările descoperite la data de 6 mai 2000

se încadrează și se încadrau la data descoperirii lor în categoria bunurilor

culturale mobile, fiind situate ope legis, de la momentul descoperirii, în

categoria tezaur și devenind proprietatea publică de drept din același moment.

A apreciat ca nefondate și criticile inculpaților referitoare la faptul că

bunurile nu pot fi încadrate în categoria celor din patrimoniul cultural

național, deoarece nu s-a făcut dovada că au fost descoperite într-un sit

arheologic. În acest sens, a relevat că stabilirea calității bunului de bun mobil

din patrimoniul cultural național nu este condiționată, potrivit legii, de locul

descoperirii acestora și nici măcar de forma dreptului de proprietate asupra

terenului în care au fost găsite [art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.

68/1994]. Aceeași este situația și pentru bunurile descoperite în cursul lunii

mai 2001, fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și (2) pct. 1

lit. a) și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 182/20005.

Bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice

sistematice, precum și descoperirile fortuite sunt de drept proprietate publice, indiferent de

regimul de proprietate asupra terenului din care acestea au fost recuperate.

Din momentul descoperirii și până la încheierea procedurii de clasare, care se

declanșează din oficiu, bunurile culturale mobile descoperite în condițiile de mai sus

beneficiază de regimul juridic de protecție prevăzut în prezenta ordonanță pentru bunurile

clasate în categoria tezaur.” 5 ,,Art. 1

(1) Prezenta lege instituie regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului

cultural național mobil, ca parte a patrimoniului cultural național, și reglementează

activitățile specifice de protejare a acestora.

[…]”

,,Art. 3

(1) Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică,

arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară,

cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică,

reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu

acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților

naționale la civilizația universală.

(2) Bunurile care alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil sunt:

1. Bunuri arheologice și istorico-documentare, precum:

a) descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții,

monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu

excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe

arheologice pentru analize de specialitate.

[…]”

,,Art. 46

(1) Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice,

descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul

unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele


Așadar, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din legea sus-menționată,

bunurile mobile descoperite în afara activității de cercetare devin proprietate

publică, dacă au fost descoperite în locuri care fac obiectul exclusiv al

proprietății publice, astfel cum este el definit în art. 136 alin. (3) din

Constituția României, republicată6.

La stabilirea valorii brățărilor sustrase, instanța de apel a avut în

vedere evaluarea făcută acestora de către experți. În condițiile în care nu s-a

făcut o dovadă certă a gramajului fiecărei brățări sustrase, existând doar

declarațiile martorilor care au relevat că acestea erau în jur de un kg, instanța

a reținut, în favoarea inculpaților, cărora le profită orice dubiu, gramajul celor

mai mici brățări evaluate și, în consecință, valoarea acesteia ca punct de

plecare pentru determinarea prejudiciului.

Soluția instanței de apel a fost criticată de către Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia, partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor – și

inculpații D.A.I., G.I.P., C.I., N.M.N., M.D., Z.M., H.C.S., N.F.I., N.I., V.I.S.

și N.A.M. sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând în drept

dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 6, 9, 10, 12, 13, 14, 15 și 172 din Codul de

procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969).

Examinând recursurile declarate de către inculpații D.A.I., G.I.P., C.I.,

N.M.N., M.D., Z.M., H.C.S., N.F.I., N.I., V.I.S. și N.A.M., prin prisma

dispozițiilor art. 3859 alin. (3) C.pr.pen. din 1969, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă7, precum și a incidenței

dispozițiilor art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) privind aplicarea

legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că

sunt fondate, iar recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia și de către partea civilă sunt nefondate.

descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul

exclusiv al proprietății publice, conform art.136 alin. (3) din Constituția României,

republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale.

[…]” 6 ,,Art. 136. Proprietatea

[…]

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial

energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale

zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea

organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

[…]” 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013.


Rejudecând, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptelor săvârșite de către inculpați, încetarea procesului

penal pentru anumite infracțiuni (constatând intervenția prescripției

răspunderii penale) și condamnarea inculpaților la pedepse cu închisoarea

cuprinse între 2 ani și 6 ani și 4 luni. Totodată, a menținut celelalte dispoziții

ale hotărârilor recurate.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 3152/2014)

II. Notă aprobativă. În prezent, încadrarea juridică a faptelor săvârșite

de către inculpați este în:

– art. 367 alin. (1) C.pen. (constituirea unui grup infracțional

organizat);

– art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (2) lit. (a) și art. 2561 C.pen. cu

aplicarea art. 35 alin. (1) din același cod (furtul calificat care a produs

consecințe deosebit de grave în formă continuată);

– art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția

patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de

interes național8, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (accesul cu detectoare de metale sau

utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, în

formă continuată);

– art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același cod

(lipsirea de libertate în mod ilegal în formă simplă, săvârșită de către trei sau

mai multe persoane împreună);

– art. 207 alin. (1) și (3) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același

cod (șantajul în formă agravată, săvârșit de către trei sau mai multe persoane

împreună);

– art. 224 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același

cod [violarea de domiciliu în formă agravată (fiind comisă de către o persoană

înarmată9), săvârșită de către trei sau mai multe persoane împreună], toate cu


2006. 9 În acest sens, instanța supremă a statuat: Potrivit art. 179 alin. (2) C.pen. [art. 152

alin. (2) C.pen. din 1969], sunt asimilate armelor orice obiecte de natură a fi folosite ca arme și

care au fost întrebuințate pentru atac. Rezultă, așadar, că o infracțiune se consideră săvârșită «de

către o persoană înarmată» în cazul în care autorul a avut asupra sa nu numai o armă special

confecționată, ci și orice alt dispozitiv, obiect sau instrument, dacă acesta a fost întrebuințat

drept armă la comiterea faptei. În consecință, fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o

locuință, fără consimțământul celui care o folosește, înarmată cu un cuțit, pe care l-a și folosit în

activitatea sa agresivă, constituie infracțiunea de violare de domiciliu în formă agravată

prevăzută în art. 224 alin. (2) C.pen. [art. 192 alin. (2) C.pen. din 1969] (Tribunalul Suprem, S.


aplicarea art. 5 și art. 38 alin. (1) din codul sus-menționat (faptele fiind

săvârșite în concurs real).

pen., Dec. nr. 1435/1979, apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 163).

PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE

PROCESUAL PENALĂ: NULITĂȚILE

RELATIVE

LIPSA DIN CUPRINSUL ACTULUI DE SESIZARE A

ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ A CODULUI NUMERIC

PERSONAL AL PETIȚIONARULUI. INDICAREA PERSOANEI

VĂTĂMATE PENTRU PRIMA DATĂ ÎN CUPRINSUL ACTULUI DE

SESIZARE A INSTANȚEI. EVENTUALE CONSECINȚE ALE CELOR

DOUĂ NEREGULARITĂȚI ASUPRA LEGALITĂȚII SESIZĂRII

INSTANȚEI, LEGALITĂȚII EFECTUĂRII ACTELOR DE

URMĂRIRE PENALĂ ȘI LEGALITĂȚII ADMINISTRĂRII

PROBELOR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

ABSTRACT

1. The provisions related to the content of the denunciation, the

examination of the notification and the commencement of the

criminal investigation regarding the offense shall be placed under

the protection of the relative nullity. So, in order for this sanction

to be enforced, it is necessary for the irregularity to cause an

injury to the defendant's rights, which can only be removed by

abolishing the act.

The commencement of criminal investigation regarding the

offense, based on a denunciation lacking the personal numeric

code of the denouncer, is without prejudice to any right that the

defendant has in the criminal proceedings.

The lack of the personal numerical code of the denouncer does not

engage the relative nullity of the denunciation, so that the relative

nullity of the criminal investigation acts, the exclusion of the

evidence administered in the criminal investigation phase or the

illegality of the indictment act can not be questioned.

2. Hearing the injured person is a matter of solidity, not of legality,

of the criminal investigation phase. It is subordinated to the

general conditions provided by the law in the matter of evidence:

relevance, convincing, utility. The need to hear the injured person

Rubrică realizată de Valentin-Cristian Ștefan, procuror-şef secţie − Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția judiciară, e-mail:

[email protected].

180 Valentin-Cristian Ștefan

can not be invoked in the preliminary chamber procedure,

because the way in which the legal provisions that lay down the

conditions for accepting the evidence exceed the scope of this

procedural phase.

Indicating the injured person for the first time in the indictment

act, which can result in its impossibility to form a civil party and

to require the civilly responsible party to enter the trial, can not be

invoked by the defendant in charge of an offense remaining in the

form of the attempt. Under a first aspect, in the case of a danger

offense, an application to form a civil party and a requirement the

civilly responsible party to enter the trial are inadmissible,

because, as a rule, the condition that the offense has caused a

damage is not fulfilled. Under a second aspect, the irregularity

consisting in indicating the injured person for the first time in the

indictment act, which can be analyzed from the perspective of the

legal regime of the relative nullity, can be invoked only by the

procedural subject whose rights are harmed, that is by the injured

person, or by the preliminary chamber judge.

Key words: denunciation; lack of the denouncer personal

numerical code; injured person; indicating it for the first time in

the indictment act.

1. Procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.I.D.,

pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de

documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, cu urmarea obținerii

pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din

bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în forma tentativei și în

stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute în art. 32 alin. (1) din Codul

penal (în continuare C.pen.) raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție1, cu modificările

și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. și cu reținerea

art. 5 din același cod.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la 20

mai 2014, inculpatul D.I.D. a semnat declarația de eligibilitate anexă a cererii

de finanțare – secțiunea II, înregistrată la Agenția de Dezvoltare Regională

Centru la 22 mai 2014. În cuprinsul acestei declarații inculpatul a arătat,

neadevărat, că nu a suferit vreo condamnare definitivă ca urmare a încălcării

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală… 181

conduitei profesionale, pronunțată de către o autoritate de judecată și având

forță de res judicata. Scopul depunerii declarației a fost de a obține pe nedrept

suma de 633.488,16 lei, din Fondul European de Dezvoltare Regională, și

suma de 96.886,43 lei, din bugetul național.

2. Inculpatul D.I.D. a formulat în procedura de cameră preliminară trei

cereri:

– de declarare a nulității relative a ordonanțelor de începere a urmăririi

penale cu privire la faptă, de schimbare a încadrării juridice, de efectuare în

continuare a urmăririi penale, de punere în mișcare a acțiunii penale și de

delegare, în special, și a tuturor actelor subsecvente începerii urmăririi penale

cu privire la faptă, în general;

– de excludere a tuturor probelor administrate în faza de urmărire

penală;

– de constatare a nelegalității actului de sesizare a instanței.

Aplicarea celor trei sancțiuni este justificată, în opinia inculpatului, de

împrejurarea că sesizarea formulată în cauză nu conține codul numeric

personal al celui care a redactat-o. Acest fapt ar face ca actul de sesizare a

organului de urmărire penală să nu poată fi considerat un denunț. Dintr-un alt

punct de vedere, organul de urmărire penală nu a înțeles să valorifice datele

din actul de sesizare externă în vederea întocmirii unui act de sesizare internă,

a unui proces-verbal de sesizare din oficiu.

Inculpatul apreciază deci că lipsa codului numeric personal din actul

de sesizare a organului de urmărire penală, intitulat ca denunț, generează

nulitatea relativă a ordonanțelor de începere a urmăririi penale cu privire la

faptă, de schimbare a încadrării juridice, de efectuare în continuare a urmăririi

penale, de punere în mișcare a acțiunii penale și de delegare, în special, și a

tuturor actelor de urmărire penală, în general, excluderea tuturor probelor

administrate în faza de urmărire penală și nelegalitatea actului de sesizare a

instanței.

Suplimentar, nelegalitatea actului de sesizare a instanței este

evidențiată, după părerea inculpatului, de împrejurarea că Agenției pentru

Dezvoltare Regională Centru i s-a atribuit calitatea de persoană vătămată

pentru prima dată prin rechizitoriu. Dosarul de urmărire penală nu conține

vreo informație referitoare la acest subiect procesual principal.

Inculpatul precizează că nu i s-a adus la cunoștință în cursul urmăririi

penale existența unei persoane vătămate, pe de o parte, și că persoana

vătămată se poate constitui parte civilă și poate solicita introducerea în proces

a părții responsabile civilmente, pe de altă parte. Or, de vreme ce a fost

indicată pentru prima dată în rechizitoriu, persoana vătămată a fost lipsită de

cele două prerogative. Mai arată inculpatul că avocatul său a fost privat de


dreptul de a asista la audierea persoanei vătămate și de a formula apărări în

raport cu declarația acesteia.

Cele trei sancțiuni – nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire

penală, excluderea tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală și

nelegalitatea actului de sesizare a instanței – legitimează, în concepția

inculpatului, restituirea cauzei la parchet.

3. Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Mureș a

respins toate cererile și excepțiile formulate de către inculpatul D.I.D. și a

constatat competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea

efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor în faza de

urmărire penală.

4. Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul

Tribunalului Mureș, inculpatul D.I.D. a formulat contestație, pe care

judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară a admis-o.

Subsecvent admiterii contestației, s-a desființat integral încheierea atacată, s-a

reținut cauza spre rejudecare, s-a constatat nulitatea tuturor actelor de

urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare a instanței, și s-au exclus toate

probele administrate în cursul urmăririi penale. În consecință, s-a dispus

restituirea cauzei la parchet.

(Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel

Târgu-Mureș, Înch. nr. 27/2018)

NOTĂ. Soluția pronunțată de către judecătorul de cameră preliminară

din cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș este netemeinică. Din parcurgerea

cererilor și excepțiilor formulate în procedura de cameră preliminară, astfel

cum au fost sintetizate în cele ce precedă, reiese că inculpatul D.I.D.

înfățișează două încălcări ale dispozițiilor legale ce reglementează

desfășurarea procesului penal:

– lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală

a codului numeric personal al petiționarului (1);

– indicarea persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul actului

de sesizare a instanței (2).

1. Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire

penală a codului numeric personal al petiționarului

Denunțul trebuie să cuprindă, printre altele, codul numeric personal al

denunțătorului [art. 290 alin. (2) cu referire la art. 289 alin. (2) din Codul de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.)]. Aceasta este o condiție de formă

care se verifică în procedura examinării sesizării și care, dacă nu este

îndeplinită, atrage restituirea pe cale administrativă [art. 294 alin. (2) din


același cod]. Începerea urmăririi penale cu privire la faptă se dispune doar pe

baza unui act de sesizare care îndeplinește condițiile prevăzute de lege [art.

305 alin. (1) C.pr.pen.]. Nu mai puțin adevărat este că datele dintr-un denunț

inform pot fi valorificate de către organul de urmărire penală în vederea

sesizării din oficiu2.

Astfel, dacă se găsește în fața unui denunț inform, organul de urmărire

penală are deschise două căi: restituie denunțul pe cale administrativă sau

încheie un proces-verbal de sesizare din oficiu. În ultima dintre cele două

ipoteze, procesul-verbal de sesizare din oficiu ar fi impus începerea urmăririi

penale cu privire la faptă, în condiții care să nu permită formularea vreunei

obiecții.

În concret, organul de urmărire penală nu a ales niciuna dintre cele

două căi, ci a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă pe baza

unui denunț din cuprinsul căruia a lipsit codul numeric personal al

denunțătorului. Se poate accepta că această manieră de a proceda încalcă art.

290 alin. (2) cu referire la art. 289 alin. (2), art. 294 alin. (2) și art. 305 alin.

(1) C.pr.pen.

Totuși, dispozițiile referitoare la cuprinsul denunțului, la examinarea

sesizării și la începerea urmăririi penale cu privire la faptă sunt plasate sub

protecția nulității relative. Așa fiind, pentru a fi aplicată această sancțiune,

este necesar ca neregularitatea să cauzeze o vătămare drepturilor

inculpatului, care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea

actului.

Mai întâi, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în temeiul

unui denunț din care lipsește codul numeric personal al denunțătorului, nu a

adus atingere niciunui drept de care beneficiază inculpatul în procesul penal.

Apoi, actele de urmărire penală și probele din faza de urmărire penală au fost

efectuate și administrate cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor de

care se bucură inculpatul. În sfârșit, o neregularitate a actului de sesizare a

organului de urmărire penală, constând în lipsa codului numeric personal al

petiționarului, nu poate în niciun fel să afecteze legalitatea actului de sesizare

a instanței.

Dintre cele trei condiții pe care nulitatea relativă le implică – existența

unei neregularități, existența unei vătămări procesuale și imposibilitatea

înlăturării vătămării altfel decât prin desființarea actului –, este îndeplinită

doar prima. Cum nu sunt îndeplinite celelalte două condiții, nu suntem în

prezența acestei sancțiuni.

2 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, ediția a II-a,

revizuită și adăugită, Editura Paideia, București, 1996, p. 57; A. Crișu, Drept procesual penal,

ediția a IV-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 416.


Lipsa codului numeric personal al denunțătorului nu atrage nulitatea

relativă proprie a denunțului formulat, așa încât nu poate fi pusă în discuție

nici nulitatea relativă derivată a actelor de urmărire penală, excluderea

probelor administrate în faza de urmărire penală sau nelegalitatea actului de

sesizare a instanței.

În jurisprudență s-a statuat că însăși lipsa unui act de sesizare a

organului de urmărire penală nu este susceptibilă să genereze vreo sancțiune

pentru actele și probele ulterioare. Această problemă s-a pus în situația lipsei

unui proces-verbal de sesizare din oficiu3. Cu atât mai puțin verosimilă este

prezența vreunei sancțiuni în cazul existenței unui act de sesizare ce nu

cuprinde mențiunea privind codul numeric personal al petiționarului.

2. Indicarea persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul

actului de sesizare a instanței

În funcție de motivele care au stat la baza invocării acestei

neregularități, ea este în parte nefondată (A) și în parte inadmisibilă (B).

A. Caracterul nefondat al neregularității invocate. Inculpatul arată că,

întrucât persoana vătămată a fost indicată pentru prima dată în rechizitoriu,

avocatul nu a putut asista la audierea ei și nu a putut formula apărări în raport

cu declarația sa. Această motivare determină caracterul nefondat al

neregularității invocate.

Chestiunea audierii persoanei vătămate este una de temeinicie, nu de

legalitate a urmăririi penale. Ea se subordonează condițiilor generale

prevăzute de lege în materia probelor: pertinență, concludență, utilitate.

Procurorul a apreciat că nu se impune audierea persoanei vătămate, întrucât,

pe latură penală, infracțiunea a fost dovedită prin alte mijloace de probă, ceea

ce a făcut ca o eventuală declarație a persoanei vătămate să nu fie utilă.

Procurorul a mai considerat că audierea persoanei vătămate nu se impune și

pentru că infracțiunea a rămas în forma tentativei. Urmează că, pe latură

civilă, ea nu a provocat vreun prejudiciu, iar din această perspectivă o posibilă

declarație a persoanei vătămate devine lipsită de pertinență.

Dacă inculpatul a considerat că, dimpotrivă, declarația persoanei

vătămate este atât pertinentă, cât și utilă, nimic nu l-a împiedicat să formuleze

o cerere de audiere a acesteia în cursul urmăririi penale, după cum nimic nu îl

împiedică să formuleze o astfel de cerere în cursul judecății. Necesitatea

audierii persoanei vătămate nu poate fi invocată în procedura de cameră

3 C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 149/2010, apud V. Văduva, Urmărirea penală

(Comentariu), în „Codul de procedură penală comentat”, de N. Volonciu, A.-S. Uzlău

(coordonatori) ș.a., ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2017, p.

840.


preliminară, pentru că modul de aplicare a dispozițiilor legale care prevăd în

esența lor condițiile de fond pentru încuviințarea unei probe excedează

obiectului acestei faze procesuale. Judecătorul de cameră preliminară nu

verifică dacă procurorul a procedat temeinic atunci când a ales să nu

administreze o anumită probă.

Doar după ce procurorul încuviințează administrarea probei cu

declarația persoanei vătămate se naște pentru avocatul inculpatului dreptul de

a asista la audierea acesteia și de a formula apărări în legătură cu declarația ei.

Legea nu recunoaște în favoarea avocatului inculpatului dreptul de a asista la

administrarea unei probe și de a formula apărări în această direcție înainte ca

proba să fi fost propusă și, mai departe, încuviințată în vederea administrării.

B. Caracterul inadmisibil al neregularității invocate. Inculpatul

precizează că, întrucât persoana vătămată a fost indicată pentru prima dată în

rechizitoriu, ea nu a putut să se constituie parte civilă și nu a putut solicita

introducerea în proces a părții responsabile civilmente. Cât privește

constituirea ca parte civilă, concluzia la care a ajuns inculpatul este inexactă,

din moment ce persoana vătămată se poate constitui parte civilă și în cursul

judecății în primă instanță, până la începerea cercetării judecătorești. În orice

caz, motivarea determină caracterul inadmisibil al neregularității invocate.

Sub un prim aspect, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului a

rămas în forma tentativei. Teoretic, ea primește caracterizarea unei infracțiuni

de pericol care nu provoacă un prejudiciu. Așa stând lucrurile, o cerere de

constituire ca parte civilă și una de introducere în proces a părții responsabile

civilmente sunt inadmisibile, pentru că, în principiu, nu este îndeplinită

condiția ca infracțiunea săvârșită să fi provocat un prejudiciu. A invoca o

neregularitate menită să pună în discuție imposibilitatea de a formula două

cereri inadmisibile pare a fi o acțiune lipsită de o rațiune procesuală bine

definită.

Sub un al doilea aspect, și neregularitatea constând în indicarea

persoanei vătămate pentru prima dată în rechizitoriu se află sub spectrul

nulității relative. Ea poate fi invocată, în primul rând, de către subiectul

procesual ale cărui drepturi sunt lezate și, în al doilea rând, de către organul

de jurisdicție4. Dacă dreptul lezat este de a formula cereri de constituire ca

parte civilă și de introducere în proces a părții responsabile civilmente,

observăm că, în ambele componente, acest drept aparține persoanei vătămate,

nu inculpatului. Prin urmare, persoana vătămată, nu inculpatul, poate invoca

neregularitatea. În același timp, nu există niciun motiv pentru ca

neregularitatea să fie invocată de judecătorul de cameră preliminară, din

4 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 554/2017, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017.


oficiu. Un asemenea act ar rămâne fără finalitate, deoarece, oricum, înseși

cererile de constituire ca parte civilă și de introducere în proces a părții

responsabile civilmente sunt inadmisibile.

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

ÎN MATERIE PENALĂ

CAUZA DE ATENUARE A PEDEPSEI PREVĂZUTE ÎN ART. 19 DIN

LEGEA NR. 682/2002 PRIVIND PROTECŢIA MARTORILOR.

NEREȚINERE ÎN CAUZE PENALE DISTINCTE. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

The effects of the legal cause of reduction of punishment provided

in art. 19 of Law no. 682/2002 on the protection of witnesses,

republished, occur exclusively in the determined criminal case,

having as object one or more crimes committed by the person

who, before or during the criminal prosecution or the trial of that

cause, denounced and facilitated the indemnification criminal

investigation of the participants in the commission of serious

crimes; the author of the denunciation cannot benefit from halving

the special limits of punishment in distinct criminal cases, even if

they are subject to concurrent criminal offenses committed by

him.

Key words: cause of attenuation of the punishment, legal cause of

penalty reduction, punishment modifying cause, denunciation,

witness.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

Completul

pentru

Legea nr.

682/2002

Art. 19 Dezlegarea unor

chestiuni de drept

Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,

procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare

și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,

Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări

Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru

studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare

criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,

e-mail: [email protected]; [email protected].

188 Gheorghe Ivan

nr.

3/2018

dezlegarea

unor

chestiuni

de drept în

materie

penală

privind protecţia

martorilor1,

republicată

cu privire la

cauza de atenuare

a pedepsei

prevăzută în art.

19 din Legea nr.

682/2002 privind

protecţia

martorilor,

republicată

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018,

a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.

Î.C.C.J.) nr. 3/2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la

cauza de atenuare a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002

privind protecţia martorilor, republicată.

Obiectul chestiunii de drept:

,,Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr.

682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a

facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate

într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de

pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor

penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare.”

Dispoziții legale incidente:

Art. 19 din Legea nr. 682/2002:

,,Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi

care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale

ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere

penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de

reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”2

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014. 2 Art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 are următorul conținut:

,,În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii:

1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile

sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la

infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor

prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;”

Prin Decizia nr. 67/2015, Curtea Constituţională a României a statuat că soluţia

legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul

Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr… 189

Dec. Î.C.C.J. nr. 3/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 3/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

sesizarea formulată de către C. Ap. Constanța, S. pen. și pentru cauze cu

minori, în dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, și a stabilit că:

,,Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19

din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în

cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni

comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al

judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală

a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului

nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de

pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni

concurente comise de acesta.”

Argumentele Î.C.C.J.:

Din perspectiva admisibilităţii aplicării normei supuse analizei în

cauze penale diferite, având ca obiect infracţiuni concurente, caracterul

definitiv al soluţiei prin care autorul denunţului a beneficiat deja de

reducerea pedepsei nu are o influenţă decisivă. Esenţial este a se determina

dacă efectele de diminuare obligatorie a limitelor pedepsei, ca urmare a

denunţării şi facilitării identificării participanţilor la infracţiuni grave, pot fi

extinse şi la cauze distincte de cea în considerarea căreia martorul

participant la o infracţiune a formulat denunţul, indiferent de stadiul

procesual al acestor cauze.

În coordonatele de analiză astfel determinate, se constată că

dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reprezintă, conform expunerii de

motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea

infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii

decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze

aceste informaţii organelor judiciare.

Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura

juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter

personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă

a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita

procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se

reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de

martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeași lege, şi care nu a comis o infracţiune gravă este

neconstituţională (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie

2015).

190 Gheorghe Ivan

urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana

beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către

persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor

informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind

infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din

Legea nr. 682/2002, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a

săvârşit o infracţiune.

Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor

cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea,

de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor

persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de

către acelaşi martor-denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere

penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ,

simplul denunţ formulat de către persoana prevăzută în art. 2 lit. a) pct. 1

din legea sus-menționată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a

identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind

insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea

nr. 682/2002.

În fine, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă

intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în

denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor

persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca

obiect infracţiunea comisă de către martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel,

un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând

interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este

plasat ,,înaintea urmăririi penale”, ,,în timpul urmăririi penale” sau ,,în

timpul judecăţii”.

Anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale a României, sfera de aplicare

a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr.

682/2002 era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale

specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru

infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h)

din aceeași lege.

Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută în art. 2 lit. a) pct.

1 din legea sus-menționată putea beneficia de reducerea la jumătate a

limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise

de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele

cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate


categoriei de infracţiuni prevăzute în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002,

indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de către

martorul-denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave.

Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale a României, sfera de incidenţă

a prevederilor art. 19 din legea menționată anterior a fost mult extinsă,

efectul atenuant al denunţului formulat de către martorul participant la o

faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale,

asupra oricărei infracţiuni comise de către acesta, indiferent de natura sau

gravitatea sa.

În contextul normativ astfel configurat, se identifică două ipoteze

principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru

infracţiuni concurente.

1. O primă ipoteză este aceea a existenţei unei cauze penale unice,

având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de către

martorul-autor al unui denunţ, conform exigenţelor art. 19 din Legea nr.

682/2002. În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi

aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale

cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la

stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va

determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor

speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de către martor şi

care fac obiectul urmăririi penale sau al judecăţii în cauza respectivă.

2. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate

în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise

de către aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema

de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare

face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare

astfel declanşat. În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de

cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei

prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 se produc diferenţiat, în funcţie

de particularităţile procedurilor parcurse, și anume:

A. Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca

obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de către martorul

denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi

facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul

judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni

concurente, în condiţiile legii.

În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin

efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de către martorul

192 Gheorghe Ivan

denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor

formate prin disjungere.

Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca

separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale

are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea

condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal.

Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita

martorului-participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea

răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de

condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi

finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze

penale, spre deosebire de demersul martorului-denunţător, care este bazat

pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii

infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi a autorilor lor, având ca

finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat,

respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni

comise. Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu

poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă

a denunţului şi facilitării realizate de către martorul-autor al infracţiunilor

concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii.

Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi

efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de către acesta şi cercetate

în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual

ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei

reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor

susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ,

echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial

derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de

factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de

exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii

organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o

atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul

art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi

corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia

nr. 67 din 26 februarie 2015.

B. O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale ab initio distincte,

având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării

denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002, dar aflate în concurs

cu infracţiunile pentru care martorul-denunţător a adoptat, anterior,


conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.

În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de

pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz,

vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia

martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte

cauze penale, având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior

denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific

pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.

Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării

persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la

răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce

caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor

infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de

alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere,

informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea

şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.

Conduita autorului denunţului – participant, la rândul său, la

săvârşirea unei fapte penale – are semnificaţia unei circumstanţe atenuante

subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei

atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca

urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin

formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni

grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi

atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a

limitelor de pedeapsă.

Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai

multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de către martor

(fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie

aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de

atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată

unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate,

comise de către martorul denunţător la data formulării denunţului.

O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de

interpretarea gramaticală a sintagmei ,,(...) şi care a comis o infracţiune, iar

înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează

(...)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin folosirea

conjuncţiei ,,iar” se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea

comisă de către martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia

unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea

infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.

194 Gheorghe Ivan

Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al

judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori

judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în

considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea

identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de

reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul

procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă

pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în

faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază

ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a

pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor.

Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze

distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de

cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care

demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre

cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor

procesual.

În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi

concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul

(ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de

instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Numai grefat pe o

atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de către martor, pe

de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe

de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de

pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele

judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă

situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din legea menționată anterior

(respectiv martorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la

săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său,

concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de

pedeapsă.

A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din

Legea nr. 682/2002 şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei

formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la

formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea

concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale,

astfel cum au fost anterior detaliate.

În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul

infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a

accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care


adoptă conduita prevăzută în art. 19 din legea sus-menționată beneficiul

reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet

independent de conduita martorului-denunţător în acele cauze. O atare

concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată

fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării

obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care,

în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru

aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea

periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a

valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul

de individualizare a pedepsei.

Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor

raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor

judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa

dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru această faptă, dar trece

sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja

comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în

cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora

însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei

analizate, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care

conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi

acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri.

A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de

art. 19 din legea sus-menționată şi asupra pedepselor aplicate pentru

infracţiuni concurente săvârșite de către martor ulterior datei denunţului,

echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat,

anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de

nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu

un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este

inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19

din Legea nr. 682/2002, în sensul în care norma consacră o cauză legală de

reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a

intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o

infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni

concurente.

Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, față de imperativul

legii – ,,denunţă şi facilitează” –, este necesară o dublă atitudine activă a

martorului-denunțător. Totuși, dacă prin denunțul formulat acesta facilitează

identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au

196 Gheorghe Ivan

săvârşit infracţiuni, nemaifiind nevoie de cea de-a doua conduită,

manifestată separat, cerințele legii sunt astfel îndeplinite (de pildă, datele

furnizate de către martorul-denunțător a făcut posibilă prinderea în flagrant

delict a făptuitorului, în timp ce primea mită de la un investigator sub

acoperire, acesta fiind o așa-zisă ,,rudă” a martorului-denunțător3).

2. Deci, potrivit considerentelor instanței supreme:

atunci când există o cauză penală unică, având ca obiect una sau

mai multe infracţiuni concurente comise de către martorul-denunţător,

acesta beneficiază de cauza legală de reducere a pedepsei; aceeași soluție și

în ipoteza în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai

multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii;

în situația unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect

infracţiuni concurente, martorul-denunțător va beneficia de cauza de

atenuare a pedepsei pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în

care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare

dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul

lor procesual;

efectul cauzei modificatoare de pedeapsă (sus-menționate) nu se

va produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite

sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un

raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.

3 Direcția Națională Anticorupție, Serviciul teritorial Galați, Rechizitoriul nr.

82/P/2009 din 3 decembrie 2009 (http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=1386,

http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=1420, ambele site-uri accesate la 11 mai 2018),

confirmat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, S.pen., prin Dec. pen. nr. 3062/2012

(http://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B

0%5D.Value=100000000249768, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery

%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=91821, http://www.pna.ro/comunicat.x

html?id=3561, site-uri accesate la 11 mai 2018).

PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI. RĂNIREA CA SITUAŢIE

PREMISĂ A INFRACŢIUNII. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

In interpreting and applying the provisions of art. 338 par. (1) of

the new Criminal Code regarding the offense of leaving the

accident, the term "injury" provided in art. 75 lett. b) the second

sentence of the Government Emergency Ordinance no. 195/2002

on public roads, republished, as subsequently amended and

supplemented, shall be interpreted as traumatic injuries or

damage to a person's health, whose severity is assessed by days of

medical care (at least one day) or is circumscribed by to one of the

consequences provided in art. 194 par. (1) lett. a), c), d) and e) of

the same code.

Key words: traffic accident, offense, leaving the accident site,

injury, premise.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul

cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

5/2018

Completul

pentru

dezlegarea

unor

chestiuni

de drept în

materie

penală

1. Codul penal

2. Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului

nr. 195/2002 privind

circulaţia pe

drumurile publice1,

republicată, cu

modificările și

completările

ulterioare

1. Art.

338 alin.

(1)

2. Art. 75

lit. b) teza

a II-a

Dezlegarea

unor chestiuni

de drept cu

privire la

,,rănire” ca

situaţie

premisă a

infracţiunii de

părăsire a

locului

accidentului

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24 aprilie 2018,


Î.C.C.J.) nr. 5/2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la

,,rănire” ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

Obiectul chestiunii de drept:

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

198 Gheorghe Ivan

,,Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza

a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia

pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin.

(1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?”


– Art. 338 alin. (1) din Codul penal, având denumirea marginală

,,Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor

acestuia”, cu următorul conținut:

,,(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a

procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul

vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de

către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării

probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere,

implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la

7 ani.”

– Art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 195/2002:

,,Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ

următoarele condiţii:

a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut

originea într-un asemenea loc;

b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane

ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale (sublinierea

noastră Gh. Ivan);

c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare;

d) Abrogată.”

Dec. Î.C.C.J. nr. 5/2018 – dispozitiv:


sesizarea formulată de către C. Ap. Bacău, S. pen. și pentru cauze cu minori,

în dosarul nr. 8.618/279/2016, și a stabilit că:

<<În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din

Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului,

stabileşte că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe

drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de ,,leziuni

traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este

evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din

urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul

Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 199

penal”.>>


Infracţiunea de părăsire a locului accidentului este prevăzută în art.

338 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), acesta regăsindu-se

în Partea specială titlul VII (Infracţiuni contra siguranţei publice),

capitolul II (Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice).

Sintagma ,,accident de circulaţie” este definită de dispoziţiile art. 75

lit. a)-c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Potrivit cauzei justificative speciale prevăzute în art. 338 alin. (3) lit.

a) C.pen.2, ,,nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:

a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale”.

Per a contrario, fapta constituie infracţiune numai în ipoteza în care

accidentul produce consecinţe vătămătoare asupra unei persoane.

Dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. b)-d) C.pen. prevăd şi alte

împrejurări în care fapta nu constituie infracţiune (cauze de tipicitate

negativă sau de excludere a infracţiunii):

,,conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport,

transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară

în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat

datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare

a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se

înapoiază imediat la locul accidentului” [lit. b) din articolul sus-menționat];

,,conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară

anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul

unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în

vederea întocmirii documentelor de constatare” [lit. c) din același articol];

,,victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul

anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie” [lit. d)

din articolul sus-menționat].

Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute în art. 338 alin.

(1) C.pen. este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe

drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în

accidentul rutier. În subsidiar, sunt protejate şi relaţiile sociale privind

înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta

asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar şi asupra tragerii

la răspundere a persoanelor vinovate.

2 A se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul

Juridic, București, 2016, p. 225-228.

200 Gheorghe Ivan

Infracţiunea are o situaţie premisă ce constă în producerea unui

accident de circulaţie.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii sus-menționate

constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în

două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea

efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune neîntoarcere la

locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art.

338 alin. (3) lit. b) şi c) C.pen., ori neoprirea la locul accidentului.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru

relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi

pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea

imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei

(ex re).

În ceea ce priveşte latura subiectivă, se constată că fapta poate fi

comisă cu intenţie (directă sau indirectă). Desigur, pentru a fi întrunite

elementele constitutive ale infracţiunii, autorul trebuie să aibă şi

reprezentarea ,,rănirii” uneia sau a mai multor persoane (deşi această urmare

a accidentului se produce din culpă), deoarece, independent de comiterea

infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C.pen.,

,,rănirea” constituie o condiţie de tipicitate a infracţiunii de părăsire a

locului accidentului [prevăzute în art. 338 alin. (1) din același cod].

Este important să nu se facă o confuzie între: pe de o parte,

elementul material al infracţiunii prevăzuteîn art. 338 alin. (1) C.pen., care

constă în părăsirea fără încuviinţare a locului accidentului şi care se comite

cu intenţie directă sau indirectă, iar, pe de altă parte, producerea

accidentului de circulaţie, care constituie situaţia premisă a infracţiunii

sus-menționate şi care, întotdeauna, are loc din culpă. De asemenea,

urmarea imediată a aceleiași infracţiuni, care constă într-o stare de pericol,

nu trebuie confundată cu urmările produse prin accidentul de circulaţie

(deces, rănirea uneia sau a mai multor persoane).

Dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. nu prevăd cu exactitate

condiţiile în care producerea unui accident de circulaţie generează obligaţia

de a nu părăsi locul accidentului, aşa încât definirea acestei infracţiuni se

face prin trimitere la legislaţia extrapenală, respectiv Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru în materia

circulaţiei pe drumurile publice.

Drept urmare, elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a

locului accidentului sunt stabilite prin interpretarea sistematică a

prevederilor relevante din cele două acte normative.


Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. se completează cu cele

ale art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în ceea ce

priveşte definiţia ,,accidentului de circulaţie”. Luând în considerare cauza

justificativă specială prevăzută în art. 338 alin. (3) lit. a) din codul

sus-menționat, rezultă că situaţia premisă a infracţiunii are în vedere, în mod

necesar, consecinţe vătămătoare, constând în decesul sau rănirea uneia sau a

mai multor persoane.

Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în

accepţiunea art. 338 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 75 lit. b) din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi considerată

săvârşită cu întrunirea tuturor elementelor de tipicitate decât atunci când

este realizată şi cerinţa obiectivă a rănirii, ce caracterizează, alături de alte

elemente, situaţia premisă a acestei infracţiuni.

Noţiunea de ,,rănire” nu are o definiţie juridică. Nu este explicată în

Codul penal în titlul X al Părții generale (,,Înţelesul unor termeni sau

expresii în legea penală”) şi nici în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2002. Pe de altă parte, această noţiune nu a dobândit un

înţeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă (problema are

caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de

incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prin

reglementarea acesteia în art. 338 din codul sus-menționat). Prin această

modificare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, odată cu intrarea

în vigoare a noului Cod penal, legiuitorul a ales să nu utilizeze noţiuni

consacrate, prin referire la urmările specifice infracţiunilor contra integrităţii

corporale sau sănătăţii [art. 193 alin. (1) C.pen. lovirea sau alte violenţe;

art. 196 din același cod vătămarea corporală din culpă, care face trimitere

la urmările prevăzute în art. 193 alin. (2) din codul sus-menționat şi la art.

194 C.pen. vătămarea corporală].

Anterior, conform art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2002, condiţiile accidentului de circulaţie erau prevăzute

chiar în conţinutul normei de incriminare: ,,accident de circulaţie în urma

căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a

sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca

urmare a unei infracţiuni”.

Se constată, aşadar, că, în vechea reglementare, legiuitorul a utilizat

sintagma vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane care,

prin Decizia în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007)3, a fost interpretată

în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.

202 Gheorghe Ivan

îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări

prevăzute în art. 182 alin. (2) din Codul penal anterior (din 1969), care

reglementa infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Prin introducerea art. 338 alin. (1) în noul Cod penal, tiparul de

incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului a fost modificat

prin eliminarea necesităţii ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau

vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor

persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni.

Elementele de caracterizare a accidentului de circulaţie nu au mai fost

prevăzute în noul Cod penal, urmând să se aplice dispoziţiile art. 75 lit. b)

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Dată fiind această modificare legislativă, dar şi modificarea

conţinutului constitutiv al infracţiunilor de vătămare corporală şi vătămare

corporală din culpă, la care decizia pronunţată în interesul legii făcea

trimitere, luând în considerare dispoziţiile art. 4741 din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), se constată că Decizia

pronunţată în recurs în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) nu mai

produce efecte. Drept urmare, dezlegarea dată prin această decizie nu mai

este aplicabilă în interpretarea normei de incriminare cuprinsă în art. 338

alin. (1) C.pen.

Faptul că, potrivit legii noi, legiuitorul a ales să nu mai condiţioneze

existenţa infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) din codul sus-menționat

de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor

persoane nu constituie un argument concludent, în sensul că a dorit să

extindă incidenţa infracţiunii la orice accident de circulaţie, indiferent de

gravitatea şi urmările acestuia. Intenţia legiuitorului nu poate fi interpretată,

în sensul unei extinderi nelimitate, indiferent de caracterizarea accidentului

de circulaţie, deoarece noile condiţii nu au mai fost prevăzute în noul Cod

penal, dar se regăsesc în dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 195/2002. În realitate, legiuitorul a ales să impună limitele

prevăzute de această normă specială, care reglementează condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească accidentul de circulaţie, printre care se regăseşte

şi aceea privind decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane.

În altă ordine de idei, s-ar putea considera că definirea noţiunii de

,,rănire” se poate realiza prin interpretarea teleologică, respectiv prin

raportare la valorile sociale protejate şi scopul incriminării. În acest sens

sunt considerate relevante opiniile exprimate în doctrină referitor la

infracţiunea prevăzută în art. 338 alin. (1) C.pen., potrivit cărora:

– ,,valoarea socială protejată se deduce din raţiunea incriminării. În

principal, se urmăreşte reprimarea unui comportament susceptibil să


afecteze înfăptuirea justiţiei, prin îngreunarea aflării adevărului. În

subsidiar, textul are ca obiectiv diminuarea consecinţelor accidentului de

circulaţie prin implicarea activă a participantului la respectivul accident de

circulaţie”4;

– ,,cuprinderea unor asemenea fapte în sfera ilicitului penal a fost

necesară, altfel siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ar fi fost periclitată

în mod indirect prin posibilitatea participanţilor la un accident rutier de a

(...) pleca de la locul faptei, îngreunând astfel sau făcând imposibilă tragerea

la răspundere (penală sau civilă) a persoanelor vinovate”5.

Pornind de la obiectul juridic al infracţiunii de părăsire a locului

accidentului şi de la raţiunea incriminării – inclusiv prezervarea mijloacelor

de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

producerea accidentului –, s-ar putea considera că prin introducerea art. 338

alin. (1) C.pen., legiuitorul a înţeles să aibă în vedere orice urmări, inclusiv

cele de o gravitate redusă, neevaluate printr-un număr de zile de îngrijiri

medicale6.

Totuşi, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula

interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că

dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare şi, nu în ultimul rând,

că trebuie să se ţină seama de necesitatea interpretării acestor dispoziţii în

acord cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare, cu

atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a României a stabilit că norma

de incriminare cuprinsă în dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. este

constituţională, respectând condiţiile de previzibilitate.

Aplicând principiul interpretării după scopul normei (interpretare

teleologică), s-ar putea considera că norma de incriminare vizează orice

situaţie care ar putea genera o vătămare fizică a unei persoane. Acesta poate

constitui un argument de lege ferenda, însă o atare concluzie este

îndepărtată de conţinutul textului de lege în vigoare şi, implicit, de voinţa

legiuitorului, care nu caracterizează accidentul de circulaţie de o manieră

generală, prin referire la simpla implicare a unor persoane în evenimentul

rutier, ci indică o urmare concretă – rănirea, ce reprezintă producerea unui

rezultat vătămător pentru integritatea corporală a uneia sau a mai multor

4 S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,

explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014, p.

612. 5 C. Rotaru, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2016, p. 433. 6 O opinie în acest sens a fost, de altfel, formulată în doctrină (a se vedea C. Rotaru,

op. cit., p. 436).

204 Gheorghe Ivan

persoane.

În acest context este considerat relevant şi punctul de vedere al

specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii ,,Nicolae

Titulescu” din Bucureşti, potrivit căruia: ,,condiţiile principiului legalităţii

incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să

fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici

extensiv, nici restrictiv (lex stricta); din esenţa principiului legalităţii rezultă

că legea penală se interpretează restrictiv”.

Or, interpretarea teleologică conduce la o concluzie contrazisă chiar

de către textul analizat, aşa încât nu poate fi primită. Mergând pe această

linie de gândire s-ar ajunge la concluzia că, exceptând situaţiile prevăzute în

art. 338 alin. (3) C.pen., obligaţia conducătorului vehiculului de a nu părăsi

locul unde s-a produs evenimentul rutier ar fi nelimitată, deoarece pentru a

evita tragerea la răspundere penală, indiferent de urmările aparente ale

accidentului, conducătorul vehiculului ar trebui să nu părăsească locul unde

s-a produs evenimentul rutier, pentru ca, mai apoi, să se stabilească dacă a

avut loc sau nu un accident de circulaţie în sensul art. 338 alin. (1) din codul

sus-menționat cu referire la art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Prioritar, înainte de aplicarea oricărei alte metode de interpretare a

dispoziţiei legale, se impune interpretarea literală, pornind de la sensul

cuvintelor folosite.

În conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative7,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare: ,,dacă o noţiune sau

un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia

acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul

dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi

devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.”

Cum nu este vorba despre utilizarea unei terminologii juridice,

înţelesul noţiunii de rănire nefiind explicat prin norme de drept substanţial

penal şi nici consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă, definirea acestui

termen utilizat într-o prevedere legală de incriminare nu poate fi alta decât

aceea din limbajul obişnuit, pornind de la înţelesul curent al noţiunii.

Această concluzie este susţinută şi de prevederile art. 36 alin. (3) şi (4) din

Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: ,,termenii de specialitate pot fi utilizaţi

numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate la care se referă

reglementarea”; ,,redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în

7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.


înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea

regionalismelor”; ,,redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu

uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia”.

Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracţiunii prevăzute în art.

338 alin. (1) C.pen., pentru a indica urmările accidentului de circulaţie,

legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conţinutul

infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovire, suferinţe

fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrităţii

corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noţiunii de

rănire este unul extrem de larg, care include orice suferinţă fizică ce a fost

cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea

acesteia.

Dimpotrivă, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (în

continuare DEX)8, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o

,,ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui

agent distrugător; leziune, plagă”. În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit

noţiuni cu înţeles mai larg, de tipul ,,lovire” [consacrată în art. 193 alin. (1)

C.pen., ce constituie urmarea cea mai uşoară (minimală) a unei agresiuni

corporale], conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din

același cod face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2002 presupune o anumită specificitate şi gravitate.

Diferenţele de înţeles între noţiuni, astfel cum sunt definite în DEX,

evidenţiază faptul că rănirea constituie o vătămare fizică de o anumită

consistenţă, diferită de simpla lovire sau de rezultatul acţiunii de lovire, ceea

ce conduce la concluzia că, pentru a caracteriza accidentul de circulaţie,

legiuitorul nu a avut în vedere suferinţele fizice minore.

Aceste diferenţe sunt evidenţiate de definiţiile date în DEX9, după

cum urmează:

<<LOVÍRE, loviri, s. f. Acţiunea de a (se) lovi şi rezultatul ei. <•>

Infracţiune care constă în atingerea corpului unei persoane prin acte de

violenţă fizică.

LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) atinge cu

putere, a (se) izbi. <•> Tranz. A bate. <•> Tranz. Fig. A aduce prejudicii,

pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. şi refl. A (se) atinge (fără violenţă). 3.

Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de ... <> Expr. A se lovi

cu capul de pragul de sus = a dobândi experienţă în urma unor întâmplări

nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în ţintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5.

Refl. recipr. (Înv.; despre ţări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre

8 DEX, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 1005. 9 A se vedea p. 662, 1005, 1010.

206 Gheorghe Ivan

stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a

copleşi. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. <> Expr. A se lovi

ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. <•> Refl.

recipr. A se lupta. - Din sl. loviti "a vâna, a prinde, a pescui".

A LOVÍ ~ésc 1. tranz. 1) A atinge cu putere. 2) A atinge în mod

violent (şi repetat), producând durere (cu mâna sau cu un obiect). 3) A

atinge din întâmplare (fără violenţă).

RĂNÍRE, răniri, s. f. Acţiunea de a (se) răni şi rezultatul ei. - V.

răni.

RĂNÍRE s. (MED.) (livr.) lezare, (pop.) vătămare.

RÁNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei

fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă.

RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a

continuităţii materiei.

RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material

solid sub acţiunea unor solicitări mecanice; a despărţi (intenţionat) un obiect

în două sau în mai multe bucăţi

RĂNÍ, rănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană, a (se)

vătăma. <•> Tranz. Fig. A produce cuiva o durere morală, a-l îndurera

sufleteşte; a jigni, a ofensa. - Din sl. raniti.

A RĂNÍ ~ésc tranz. 1) A vătăma printr-o rană; a leza; a traumatiza.

2) fig. A îndurera printr-o traumă psihică; a traumatiza. / <sl. Raniti

RĂNÍ vb. (MED.) (livr.) a (se) leza, (rar) a (se) vulnera, (pop.) a (se)

vătăma, (reg.) a (se) săgni, (Transilv. şi Ban.) a (se) prizări, (înv.) a (se)

plăgui. (S-a ~ la mână.).>>

Drept urmare, noţiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu poate avea ca înţeles orice suferinţă

fizică ori atingerea minimă adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei

persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune.

Deşi gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătăţii

victimei nu este condiţionată, în mod expres, de evaluarea prin zile de

îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, terminologia folosită de către

legiuitor conduce la concluzia că este vorba despre o consecinţă de o

anumită gravitate, superioară ca intensitate urmării specifice acţiunii de

lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 alin. (1) C.pen., deci pentru a fi

îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 195/2002 este necesar să se stabilească, cel puţin, producerea

unei leziuni traumatice cuantificată printr-un număr de zile de îngrijiri

medicale, ceea ce ar corespunde urmărilor specifice infracţiunii prevăzute în

art. 193 alin. (2) din codul sus-menționat.


O asemenea concluzie a fost exprimată şi în doctrină, în sensul că:

,,noţiunea de rănire subliniază ideea de leziune corporală, motiv pentru care

ar trebui să existe cel puţin o zi de îngrijiri medicale în ceea ce o priveşte pe

victimă, astfel încât fapta să fie tipică; credem că aceasta este singura

interpretare raţională; rănirea este mai aproape de leziunea traumatică

prevăzută în art. 193 alin. (2) NCP (noul Cod penal, adăugirea noastră), o

simplă echimoză nu implică per se necesitatea unor îngrijiri medicale”10.

În concluzie, ,,rănirea”, în sensul dispoziţiilor art. 338 alin. (1)

C.pen. cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

195/2002 nu constă în orice suferinţă fizică, ci, cel puţin, în leziuni

traumatice sau în afectarea sănătăţii unei persoane, urmări a căror gravitate

este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi), după caz, în una

din urmările prevăzute în art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din codul

sus-menționat. Această interpretare corespunde sensului comun al

termenului de ,,rănire”, astfel cum este enunţat de către DEX, ceea ce

asigură respectarea condiţiei de previzibilitate a legii penale, având în

vedere că noţiunea de ,,rănire” reprezintă un reper obiectiv de conformare a

conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate

considera că prin această explicitare a normei de incriminare, obligaţia de a

nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului

auto.

Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce

caracterizează accidentul de circulaţie ca situaţie premisă (latura obiectivă a

infracţiunii), dar şi a posibilităţii inculpatului de a constata existenţa

urmărilor (latura subiectivă a infracţiunii) constituie chestiuni ce ţin de

stabilirea situaţiei de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza

materialului probator, ce trebuie efectuate de către instanţa de judecată

învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel

abstract, a tiparului de incriminare a infracţiunii prevăzute în art. 338 alin.

(1) C.pen. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării

unor chestiuni de drept, conform art. 475 C.pr.pen.

De lege ferenda se impune intervenţia legiuitorului fie prin

modificarea art. 338 alin. (1) C.pen., prin menţionarea în conţinutul normei

de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecinţelor

accidentului de circulaţie, fie prin definirea noţiunii de ,,rănire” în titlul X al

Părții generale a Codului penal. Necesitatea acestui demers este susţinută şi

de raţiuni de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de

art. 338 alin. (1) din codul sus-menționat, în care nu se menţionează

10 S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, op. cit., p. 614.

208 Gheorghe Ivan

urmările accidentului de circulaţie, în conţinutul alin. (2) al aceluiaşi articol,

care reglementează infracţiunea de modificare a stării locului sau de a şterge

urmele accidentului de circulaţie (sancţionată cu aceeaşi pedeapsă), se face

vorbire expresă de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau

mai multor persoane.

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, este necesară corelarea de către

legiuitor a celor două alineate ale art. 338 C.pen. [alin. (1), respectiv alin.

(2)11], de vreme ce au în vedere aceeași accepțiune a ,,accidentului de

circulație”.

2. Până atunci, conform considerentelor instanței supreme, prin

,,accident de circulaţie”, în materie penală, se înțelege acel eveniment care a

avut ca urmare decesul sau rănirea (vătămarea) uneia sau a mai multor

persoane, aceasta din urmă având sensul de leziuni traumatice sau de

afectare a sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de

îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori este circumstanțiată de către una dintre

urmările prevăzute în art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) C.pen.12; lit. b) a

articolului menționat anterior nu intră în această ecuație, întrucât vizează

leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane care au necesitat,

pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, și nu cel puțin

o zi.

11 ,,Art. 338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor

acestuia

[…]

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica

starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea

sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără

acordul echipei de cercetare la faţa locului (sublinierea noastră Gh. Ivan).

[…]” 12 ,,Art. 194. Vătămarea corporală

(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru

vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieţii persoanei,

se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

[…]”

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL

LEGII

INEXISTENȚA CERINȚEI PRIVITOARE LA IDENTIFICAREA

PREALABILĂ A BUNURILOR APARŢINÂND PERSOANEI

ÎMPOTRIVA CĂREIA SE DISPUNE LUAREA UNEI MĂSURI

ASIGURĂTORII. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

Where precautionary measures are instituted in the criminal

proceedings, it is not necessary to indicate or prove or

individualize the assets on which the precautionary measure is

established.

Key words: goods, insurance measure, appeal in the interest of law,

seizure.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

19/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

1. Codul de

procedură

penală

2. Legea nr.

241/2005 pentru

prevenirea şi

combaterea

evaziunii fiscale

3. Legea nr.

78/2000 pentru

prevenirea,

descoperirea şi

sancţionarea

faptelor de

corupţie

4. Legea nr.

656/2002 pentru

prevenirea şi

sancţionarea

spălării banilor,

precum şi pentru

1. Art. 249-

252

2. Art. 11

3. Art. 20

4. Art. 32

Interpretarea şi

aplicarea unitară

a dispoziţiilor art.

249-252 din

Codul de

procedură penală,

art. 11 din Legea

nr. 241/2005, art.

20 din Legea nr.

78/2000 și art. 32

din Legea nr.

656/2002

210 Gheorghe Ivan

instituirea unor

măsuri de

prevenire şi

combatere a

finanţării

terorismului

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie

2017, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare

Dec. Î.C.C.J.) nr. 19/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.

Obiectul recursului în interesul legii:

<<Identificarea unui punct de vedere neunitar cu privire la caracterul

obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanţă în

cursul judecăţii, când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are

niciun bun în patrimoniu, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare

prevede o astfel de obligaţie, cum sunt: cauzele în care persoana vătămată

este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitatea de exerciţiu

restrânsă, cauzele ce au ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute

de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii

fiscale1, cu modificările ulterioare, prin raportare la art. 11 din aceeaşi lege,

infracţiunile de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism,

potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea

spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi

combatere a finanţării terorismului2, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, precum şi în cauzele care au ca obiect infracţiuni de

corupţie şi asimilate infracţiunilor de corupţie, prevăzute în capitolul III din

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie3, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum dispune

art. 20 din acest din urmă act normativ.>>


1. Constituţia României, republicată:

─ ,,Art. 53. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie

2012. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 211

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns

numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea

securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor

şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea

consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o

societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a

determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce

atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

2. Codul de procedură penală:

─ ,,Art. 19. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile

[...]

(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii

acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a

părţii responsabile civilmente.

[...]

(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit

dispoziţiilor legii civile.”

─ ,,Art. 249. Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră

preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului,

în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri

asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a

evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a

bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse

ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a

cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri

mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei

amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau

confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului

ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce

urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin

infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua

212 Gheorghe Ivan

asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile

civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul

urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la

cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele

judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în

cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau

instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile

exceptate de lege.”

─ ,,Art. 250. Contestarea măsurilor asigurătorii

(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de

aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă

persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data

comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la

îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul

cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea

celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere

motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de

la soluţionarea contestaţiei.

(51) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin.

(1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre

competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile

alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii

luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de

judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană

interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în

termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă

publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la

înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.


(8) După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestaţie

potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii

asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie.”

─ ,,Art. 2501. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul

judecăţii

(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri

asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de

judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă

persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la

pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz,

la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de

apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu

dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa

ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48

de ore de la înregistrare.

(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră

preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o

măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de

cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia

penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a

luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.

(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de

executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare,

în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a

părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele se

aplică în mod corespunzător.”

─ ,,Art. 251. Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la

îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către

organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire

penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată,

după caz.”

─ ,,Art. 252. Procedura sechestrului

(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să

identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul,

la evaluatori sau experţi.

(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase,

mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de

214 Gheorghe Ivan

muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul

sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

(3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit

profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice

de îndată.

(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu

acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie

bancară.

(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi

colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.

(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de

ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale,

procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior,

dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii

definitive.

(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.

(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3),

precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul

constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea

banilor ori de la valorificarea bunurilor.

(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau

ridicate, putându-se numi un custode. (...)”

3. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii

fiscale:

─ ,,Art. 11

În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege,

luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

4. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie:

─ ,,Art. 20

În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în

prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

5. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării

banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi

combatere a finanţării terorismului:

─ ,,Art. 32


În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de

finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

6. Codul de procedură civilă:

─ ,,Art. 2

(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun

în materie civilă.

(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte

materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii

contrare.”

─ ,,Art. 953. Condiţii de înfiinţare

(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este

constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru

asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte

că a intentat cerere de chemare în judecată.

[...]”

─ ,,Art. 954. Procedura de soluţionare

(1) (...) Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra

cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul.

[...]”

Dec. Î.C.C.J. nr. 19/2017 dispozitiv:


recursul în interesul legii declarat de către Curtea de Apel Braşov și a

statuat că:

,,Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu

este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze

bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.”


Fiind vorba despre o situaţie obiectivă (lipsa bunurilor din

patrimoniul suspectului sau inculpatului) ce poate fi întâlnită relativ

frecvent în practică, modul de soluţionare a chestiunii de drept ce face

obiectul sesizării este de interes şi pentru situaţiile în care luarea măsurilor

asigurătorii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată,

precum şi pentru ipotezele prevăzute de lege în care asemenea măsuri

asigurătorii se dispun asupra bunurilor altor persoane şi ale persoanei

216 Gheorghe Ivan

responsabile civilmente.

Instanţa4 care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că

luarea măsurii asigurătorii depinde de existenţa unor bunuri în patrimoniul

persoanei vizate de către sechestru. Dacă ar fi acceptat acest punct de

vedere, ar trebui să se înţeleagă că punerea în executare a măsurii

sechestrului trebuie analizată ca o situaţie premisă a luării măsurii

sechestrului, şi nu ca o consecinţă a dispunerii măsurii.

Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală (în continuare

C.pr.pen.) ori din Codul de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.) nu

susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura

sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru,

art. 954 C.pr.civ., vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi

individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul.

Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea

măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora

este lăsată la latitudinea judecătorului ori a procurorului, fiind susţinută şi

de doctrina din materia procesual civilă: ,,În ce priveşte forma cererii, art.

954 alin. (1) teza a doua C.pr.civ. prevede că nu există obligativitatea

individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită

înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la

momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să

cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune

fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului

este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare

tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau

sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii

suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub

sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o

protecţie provizorie într-un timp util. Determinarea bunurilor ce vor fi puse

sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a

măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi

eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul

sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea

bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către

creditor etc.”5

Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi

introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie

4 În speță, Curtea de Apel Brașov. 5 V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat

şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1.134, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1.270.


indicate de către cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de

necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României,

republicată (art. 53 din aceasta) şi nici de regulile procesului echitabil.

Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor

categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi

proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care

judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este

prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau a

procurorului.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să

stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care

măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca

modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului

persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se

impună o sarcină individuală excesivă.

Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi

restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de

modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca

decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia

decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

(denumită în continuare Convenție), cât şi din art. 53 alin. (2) din

Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu

situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără

a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere

este exprimat în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

(Încheierea nr. 195/2016, pronunţată în dosarul nr. 988/1/2016, şi,

respectiv, Încheierea nr. 394/2016, pronunţată în dosarul nr. 1.757/1/2016),

apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii,

inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în

vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare

a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor

sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii

civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în

principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute

în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori

pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în

confiscarea unor bunuri. Totuşi, ,,(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă

ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul

218 Gheorghe Ivan

unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a

sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală,

în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici

problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac

obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui

sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din

Convenţie], care nu este aplicabil în speţă”6. În aceste condiţii, un prim

aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul

sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii,

în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane

sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru

soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o

atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri

asigurătorii.

Analizând prevederile art. 249 alin. (2) C.pr.pen., în raport cu

celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că

textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează

obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în

patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au

fost instituite.

Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat în art. 249 alin. (1)

din codul sus-menționat, este unul de interes social general, rezultă că unde

textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non

distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată

includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu

există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor

asigurătorii instituite.

Deşi se poate considera că textul art. 254 C.pr.pen.7 se referă, în

mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor

6 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a V-a, cauza D. contra Germaniei,

Hotărârea din 8 septembrie 2006, disponibilă pe site-ul https://www.legalis.ro [a se vedea și

site-ul https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2015/06/DOGMOCH-v.-GERMANY.pdf

(accesat la 16 mai 2018)].

În sensul relevat, V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), op. cit., p. 1.253. 7 ,,Art. 254. Poprirea

(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii

responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în

mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii

prin care se înfiinţează sechestrul.

(2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după

caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în


bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente,

constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu

împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei

bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura,

întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest

patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare,

mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo

dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor

asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art.

249 alin. (1) din același cod.

De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea

sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii

unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate,

existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului,

altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza

instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare,

aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea

măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 C.pr.pen.

Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, art. 251 şi art. 252 din

codul sus-menționat rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii

este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau

instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa

la îndeplinire. Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, art. 254 şi art.

255 din același cod, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor

supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii

dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia

organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori

a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în

sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000

privind executorii judecătoreşti8, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse

de către instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin.

(6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală9, cu

modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că

măsurile asigurătorii dispuse de către instanţele judecătoreşti sau de către

termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de

cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.” 8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie

2011. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.

220 Gheorghe Ivan

alte organe competente ,,se duc la îndeplinire în conformitate cu

dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod

corespunzător”.

În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi

punerea în executare a acesteia, se reţine că, prin Decizia nr. 24/2016 a

Curţii Constituţionale a României10, textul art. 250 alin. (6) C.pr.pen. a fost

declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea

contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră

preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei

căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii

contravine drepturilor consacrate de către art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi

art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31

alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost

introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii

asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa

de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou

articol, 2501, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin.

(51)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat11.

Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) C.pr.pen. menționează

expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a

hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar

maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii,

legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.

Sub un al doilea aspect referitor la opinia exprimată de către

prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor

verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul

măsurilor asigurătorii dispuse se constată că dispoziţiile care

reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul

penal, cuprinse în capitolul III al titlului V din Partea generală a Codului de

procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor

aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum

nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau a organului de

urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la

identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura

10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016. 11 Este vorba de Codul de procedură penală.


asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în

raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de

către art. 249 alin. (1) C.pr.pen., acestea reprezintă proceduri temporare,

care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl

vizează.

Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare

condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine

necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii

asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din

patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în

mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii

procesului penal.

Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile

şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care

aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la

aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei

sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor

asigurătorii.

Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în

cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu

dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen., instituirea de măsuri asigurătorii

este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este

ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu

privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii

măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în

patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este

prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit

de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept

analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către

completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia

legală nu poate fi decât aceea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor

de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura

trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale

impuse de către art. 249 alin. (7) C.pr.pen. şi de legile speciale

(infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr.

241/2005, precum și acelea prevăzute în art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi

în art. 20 din Legea nr. 78/2000).

Notă aprobativă. Într-adevăr, dispozițiile legale în vigoare nu

222 Gheorghe Ivan

prevăd nicio condiție privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor

aparţinând persoanei împotriva căreia se dispune luarea măsurii

asigurătorii. Deci, în prima etapă, procurorul, în cursul urmăririi penale,

judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau

la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul

judecăţii, poate dispune luarea măsurii asigurătorii, prin ordonanţă sau,

după caz, prin încheiere motivată, fără să indice sau să dovedească ori să

individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie;

în a doua etapă, organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia

organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori

a instanţei de judecată, după caz, procedează la identificarea şi evaluarea

bunurilor supuse măsurii asigurătorii.

PRELUNGIREA ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL

URMĂRIRII PENALE. TERMENUL ÎN CARE TREBUIE DEPUSĂ

PROPUNEREA PROCURORULUI SE CALCULEAZĂ PE ZILE

LIBERE, ȘI NU PE ZILE CURENTE. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

According to art. 235 par. (1) of the Criminal Procedure Code, the

prosecutor's proposal to extend the preventive arrest together

with the case file shall be submitted to the judge of rights and

freedoms at least 5 days before the expiry of the preventive arrest.

The 5 day period referred to in the aforementioned article shall be

calculated in accordance with art. 269 par. (1), (2) and (4) of the

Criminal Procedure Code. So, when calculating the term, it is not

counted as the day on which the term begins to run, nor the day

when it is fulfilled, and if the last day of this term falls on a

non-working day, the term expires at the end of the first preceding

business day.

Key words: prolongation of preventive arrest, prosecutor's

proposal, procedural deadline, substantial term, days off, current

days.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

20/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

Codul de

procedură penală

Art. 235

alin. (1)

Interpretarea şi

aplicarea unitară

a dispoziţiilor

art. 235 alin. (1)

din Codul de

procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie




<<Modalitatea de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de

prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi

libertăţi [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală], respectiv aceasta

224 Gheorghe Ivan

este aceea prevăzută în dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (4) din același cod sau

aceea prevăzută în dispoziţiile art. 271 din codul sus-menționat.>>


Art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, având denumirea

marginală ,,Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi

penale”, cu următorul conținut:

,,(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu

dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5

zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.”



recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii

de Apel Târgu Mureş și a statuat că:

,,Termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de

procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din

Codul de procedură penală.”


Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi

compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură

penală; desfăşurarea în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale

şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Aceasta

este raţiunea pentru care printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act

procesual sau procedural să fie valabil se înscrie şi condiţia privitoare la

timpul în care trebuie să se înfăptuiască un astfel de act.

Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face

cu ajutorul instituţiei procedurale a termenelor.

Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor

acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se

realizează prin fixarea de către lege a unui interval de timp înăuntrul căruia

sau după atingerea căruia să se poată îndeplini un act procesual sau înfăptui

un act procedural.

Termenul operează asupra drepturilor, facultăţilor sau îndatoririlor

subiecţilor procesuali pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal.

În funcţie de natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora

sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene

substanţiale.

Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi

Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termenul în… 225

sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se

includ în sfera procesului penal.

Termenele substanţiale, spre deosebire de cele procedurale, sunt

reglementate în considerarea unor drepturi sau interese extraprocesuale.

În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele procedurale

pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii timpului, şi de

regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii

timpului.

În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în

dilatorii, peremptorii şi orânduitorii (de recomandare). Această clasificare

este specifică termenelor procedurale şi se face în raport cu sancţiunea care

intervine în cazul nerespectării termenului.

În considerentele Deciziei nr. 336/2015 a Curţii Constituţionale a

României (paragr. 26)1, prin care a fost soluţionată excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), s-a reţinut:

,,Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă

din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de

procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea

fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale

ale art. 268 alin. (1)-(3) (din același cod, adăugirea noastră – Gh. Ivan)2, şi

anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste

termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare”.

În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale (menționată

mai sus) s-a statuat că termenul are natura juridică a unui termen

peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de

prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel

puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură

să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual

penale ale art. 268 alin. (1) C.pr.pen., sancţiunea pentru nerespectarea

acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a

depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. 2 ,,Art. 268. Consecinţele nerespectării termenului

(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut

peste termen.

(2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen,

expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare,

dispoziţiile privitoare la nulităţi.”

226 Gheorghe Ivan

absolută a actului făcut peste termen.

Or, cele două sancţiuni, decăderea (ca sancţiune procedurală

proprie) şi nulitatea (ca sancţiune procedurală derivată ce decurge din

decădere) sunt specifice doar termenelor procedurale, astfel cum a reţinut

şi Curtea Constituţională a României la paragr. 26 al Deciziei nr.

336/20153.

În partea finală a art. 269 alin. (1) C.pr.pen. legiuitorul a prevăzut o

excepţie (în afară de cazul când legea dispune altfel), însă această excepţie

vizează momentul de la care începe să curgă termenul, iar nu modalitatea

de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în alin.

(2)-(4) ale aceluiaşi articol.

În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut în art.

235 alin. (1) C.pr.pen. este un termen procedural, minim, de regresiune şi

se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din același cod, respectiv

în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul

şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui

termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile

lucrătoare anterioare.

Notă aprobativă. 1. Termenul de 5 zile prevăzut în art. 235 alin. (1)

C.pr.pen. nu este unul substanțial, ci unul procedural.

În doctrină4 s-a relevat că termenele substanțiale protejează unele

drepturi sau interese extraprocesuale, cum ar fi termenele referitoare la

măsurile preventive – acela de cel mult 30 de zile în care un inculpat poate

fi privat de libertate –, prin care este ocrotit dreptul persoanei la libertatea

fizică.

Dimpotrivă, termenele procedurale apără interese

procedurale/procesuale, printre care și acela de disciplinare a activității

procesual penale5, în sensul ca aceasta să-și urmeze cursul său firesc, cât

mai operativ, fără obstacole, până la finalizare.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. 4 N. Iliescu, Termenele (Acte procesuale și procedurale comune), în ,,Explicaţii

teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz ş.a., vol.

I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 386. 5 Această activitate cuprinde ambele acte specifice procesului penal, atât pe cele

procesuale (de exemplu, propunerea procurorului de prelungire a arestării preventive), cât și

pe acelea procedurale (de pildă, referatul în care procurorul și-a materializat manifestarea sa

de voință privitoare la propunerea sus-menționată); primele acte sunt manifestări de voință ale

organului judiciar sau ale altor persoane interesate într-o cauză penală, iar acelea din a doua

categorie reflectă punerea în executare a primelor.


2. Relativ la clasificarea termenelor procedurale în dilatorii,

peremptorii şi orânduitorii (de recomandare), tot în doctrină6 s-au făcut

următoarele sublinieri:

a) termenele dilatorii sunt acelea care nu permit efectuarea unui act

procesual/procedural decât la împlinirea sau după expirarea duratei sale [de

exemplu, citaţia se consideră comunicată la împlinirea termenului stabilit

de către organul judiciar, dacă destinatarul nu se prezintă pentru

comunicarea citaţiei în interiorul acestui termen (art. 261 C.pr.pen.7)].

Sancțiunea, în caz de nerespectare, este nulitatea actului prematur [art. 268

alin. (3) din același cod];

b) termenele peremptorii ordonă efectuarea unui act numai în

interiorul lor [cum ar fi termenul de 20 de zile în care se poate face

6 N. Iliescu, op. cit., p. 387. 7 ,,Art. 261. Înmânarea citaţiei altor persoane

(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei

rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte

corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite

de discernământ.

(2) Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau

într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citaţia se predă administratorului,

portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.

[…]

(4) În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat să se

intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când persoana citată

nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare care trebuie

să cuprindă:

a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;

b) numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;

c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui

înştiinţat;

d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului

judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;

e) menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;

f) menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care

destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;

g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea

citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la

împlinirea acestui termen (sublinierea noastră – Gh. Ivan);

h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea.

[…]”

228 Gheorghe Ivan

plângere împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată

(art. 340 C.pr.pen.)]8. Depășirea lor atrage decăderea, precum și nulitatea

actului tardiv [art. 268 alin. (1) din același cod];

c) termenele orânduitorii recomandă îndeplinirea unui act [de

pildă, termenul în care pot fi depuse înscrisuri în cazul recunoaşterii

învinuirii (art. 377 C.pr.pen.)]9. Nerespectarea lor nu determină nicio

sancțiune10.

3. Fiind un termen procedural, termenul de 5 zile prevăzut în art.

235 alin. (1) C.pr.pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din

același cod11, și nu conform art. 271 din codul sus-menționat12, aplicabil

exclusiv termenelor substanțiale13.

8 ,,Art. 340. Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în

judecată

(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă

sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile

de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,

potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a

face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care

trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării

modului de rezolvare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]

(5) În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate,

numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă,

situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data

restituirii (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 9 ,,Art. 377. Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii

(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1),

instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.

(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra

cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru

prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.

[…]” 10 Autorul sus-citat opinează însă că pot fi aplicate sancțiuni disciplinare

personalului oficial în caz de neglijență [cum ar trebui să se întâmple, bunăoară, în ipoteza în

care judecătorul nu redactează hotărârea în cel mult 30 de zile de la pronunțare potrivit art.

406 alin. (1) C.pr.pen.)]. 11 ,,Art. 269. Calculul termenelor procedurale

(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul

prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune

altfel.

(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la

care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.

[…]


Așadar, termenul supus analizei noastre se calculează pe zile libere,

și nu pe zile curente, ca în cazul termenului substanțial; prin urmare, nu vor

intra în durata termenului ziua în care începe să curgă termenul (momentul

inițial), nici ziua în care se împlineşte (momentul final)14.

4. Reamintim că prin Decizia nr. 336/2015, Curtea Constituţională

a României a constatat că <<dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de

procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea

termenului ,,cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării

preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură

penală”>>.

(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la

sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.” 12 ,,Art. 271. Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de

drepturi

În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de

drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata

acestuia.” 13 Mai este incident și următorul text din Codul penal:

,,Art. 186. Calculul timpului

(1) La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar

anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare

datei de la care au început să curgă.

(2) Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este

divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica

asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În

acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din

aplicarea fracţiei.

(3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător

dispoziţiile alin. (2), transformarea făcându-se între ani şi luni.” 14 A se vedea, pe larg, N. Iliescu, op. cit., p. 388, 391.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR INEXISTENȚA

CALITĂȚII DE PARTE RESPONSABILĂ CIVILMENTE.

ADMISIBILITATE

ABSTRACT

In the criminal proceedings, the Fund for the insurance of insured

persons in the case of compulsory insurance against civil liability

for motor vehicle injuries insured in a bankrupt insurance

company does not have the status of a civil party.

Keywords: motor vehicle accidents, compulsory insurance of civil

liability, insured, insurer, bankruptcy, insurers' guarantee fund,

civilly responsible party, criminal trial.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

26/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

Codul de

procedură penală

Art. 86 Interpretarea şi

aplicarea unitară

a dispoziţiilor

art. 86 din

Codul de

procedură

penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie




<<Stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de

garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o

societate de asigurare aflată în faliment, respectiv limitele răspunderii în

procesul penal.>>


Art. 86 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală

,,Partea responsabilă civilmente”, cu următorul conținut:

,,Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau

convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,

Fondul de garantare a asiguraţilor – inexistența calității de parte… 231

prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces

este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.”



recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și a statuat că:

,,În procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul

asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în

faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.”


Fondul de garantare a asiguraţilor s-a constituit ca persoană juridică

de drept public, administrată de către Autoritatea de Supraveghere

Financiară, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul

protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui

asigurător şi pentru plata despăgubirilor/indemnizaţiilor rezultate din

contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii.

Anterior, acesta era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995

privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat expres prin art.

41 lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor

(denumit în continuare Fondul)1. În expunerea de motive a emiterii actului

normativ, care constituie cadrul general de reglementare, este subliniat rolul

Fondului pe piaţa asigurărilor de a crea un impact pozitiv asupra întăririi

încrederii ,,consumatorului” de asigurări şi de a asigura o bună funcţionare

şi stabilitate a pieţei asigurărilor, în general, precum şi un grad de

predictibilitate a evoluţiei fiecărui asigurător în parte. În aceste condiţii,

protecţia oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă şi mai

rapidă decât aceea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând

obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.

Prin urmare, funcţia Fondului este aceea de a plăti

despăgubiri/indemnizaţii creditorilor de asigurări ai societăţilor de asigurare

aflate în faliment într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, iar

resursele sale financiare sunt constituite din contribuţiile pe care asigurătorii

autorizaţi de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv

sucursalele acestora care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat

membru al Uniunii Europene, sunt obligaţi să le vireze, în condiţiile Legii

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015.

232 Gheorghe Ivan

nr. 213/2015, dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a

contribuţiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităţilor,

din recuperarea creanţelor Fondului, sume din alte surse stabilite potrivit

legii, împrumuturi de la instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare,

prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului (art. 5 din Legea nr.

213/2015).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, creditorii de

asigurări, beneficiari ai despăgubirilor, sunt: persoana asigurată, care este

persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu

asigurătorul-debitor prin încheierea contractului de asigurare; beneficiarul

asigurării, respectiv terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de

asigurare, asigurătorul-debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca

urmare a producerii riscului asigurat; persoana păgubită (în cazul asigurării

de răspundere civilă), şi anume, persoana îndreptăţită să primească

despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc

acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Cum societăţile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de

control şi supraveghere prin care se urmăreşte crearea şi menţinerea unei

situaţii financiare solide a profesioniştilor în domeniu, a fost adoptată Legea

nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi

lichidarea voluntară în activitatea de asigurări2, republicată, cu modificările

ulterioare.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de

prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă3, cu modificările şi completările

ulterioare, dispoziţiile referitoare la falimentul societăţilor de asigurare4 au

fost preluate în integralitate în titlul II, capitolul IV din acest act normativ.

Astfel, prin art. 344 lit. d) din Legea nr. 85/2014, printre altele, şi secţiunile

1-3 ale capitolului III din Legea nr. 503/20045.

Întrucât Legea nr. 503/2004 are ca obiect de reglementare doar

procedura de redresare financiară a societăţilor de asigurare prevăzută în art.

4-27, o parte din această procedură, şi anume aceea referitoare la condiţiile

de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, a fost preluată de

Legea nr. 213/2015 prin dispoziţiile art. 11-18.

Prin urmare, cadrul normativ şi regulile pentru plata despăgubirilor

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 14 decembrie

2004. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. 4 Aceste dispoziții existau în Legea nr. 503/2004. 5 Secțiunile sus-menționate au fost abrogate prin art. 344 lit. d) din Legea nr.

85/2014, alături de capitolul IV şi art. 83 (tot din Legea nr. 503/2004).


de către Fond sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise

falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorilor de asigurări în

cadrul acestei proceduri. Dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata

sumelor cuvenite de la Fond se naşte la data publicării deciziei prin care

Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării

de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare. Totodată, de la data

rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului,

Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în

vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

Calitatea de garant al Fondului, în vederea plăţii despăgubirii

creditorilor de asigurări, este evidenţiată atât prin denumire, cât şi prin

dispoziţiile legale ce îi sunt aplicabile. Nicăieri, în cuprinsul Legii nr.

213/2015 ori al altui act normative nu se prevede subrogarea de drept a

Fondului în drepturile şi obligaţiile procesuale ale societăţii de asigurare, în

cazul existenţei pe rol a unei acţiuni în pretenţii pornite împotriva acesteia.

Dimpotrivă, legea prevede o procedură

administrativă/necontencioasă pe care potenţialii creditori din contractele de

asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de

societatea de asigurare aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14

alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere

scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative.

Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor

de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista

creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează

să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se înaintează comisiei

speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse. În aceea din

urmă ipoteză se emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate

formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de

Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate

urma separat şi concomitent şi procedura de faliment a asigurătorului

prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale, care se

bucură de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, prin valorificarea

activelor debitoarei falite, cu excepţia situaţiei în care creanţa i-a fost

achitată de Fond.

Existenţa unei societăţi de asigurare în faliment, ce are într-un

proces penal calitatea de parte responsabilă civilmente şi deci calitatea de

234 Gheorghe Ivan

subiect de drept, nu permite adoptarea soluţiei pronunţate de către Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3/2010 a Secţiilor Unite6,

conform căreia, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii

(atribuţii preluate în prezent de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din

România – BAAR) are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi

obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin

accidente de vehicule neasigurate, întrucât decizia priveşte ipoteza în care

nu există o societate de asigurare, vehiculele nefiind asigurate.

Mai mult, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015, singura situaţie

de subrogare a Fondului este în drepturile creditorilor de asigurări şi

nicidecum în obligaţiile asigurătorilor, până la concurenţa sumelor pe care

le-a plătit din disponibilităţile sale, sens în care poate înregistra la masa

credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice

sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale,

pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după

momentul deschiderii procedurii falimentului.

De aceea, Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr.

16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor7 ce a abrogat Ordinul

preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare prevede expres

la art. 9 alin. (2) că acesta nu preia funcţiile unui asigurător, iar la art. 29

prevede că titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificat

în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare

silită prevăzute de lege se transmite Fondului în vederea verificării lui şi,

după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond.

Prin Decizia nr. 1/20168, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în cazul asigurării

obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă

civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin

infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile

legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, partea responsabilă

civilmente este acea persoană care, potrivit legii civile, are obligaţia legală

sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în

solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă


2010. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.


în proces şi este parte în procesul penal. Pornind de la această definiţie este

de reţinut că nici dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi nici cele ale Legii nr.

85/2014 nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului,

neexistând, aşadar, nicio dispoziţie legală în baza căreia această calitate să îi

fie atribuită Fondului sau, în egală măsură, atât societăţii de asigurare, cât şi

Fondului.

Or, în absenţa unei dispoziţii legale, în condiţiile în care societatea

de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente, iar deschiderea

procedurii falimentului împotriva acesteia nu are ca efect încetarea calităţii

de subiect de drept, nu există niciun temei legal în baza căruia calitatea de

parte responsabilă civilmente a societăţii de asigurare să îi fie transferată

Fondului sau în baza căruia Fondul să fie introdus în procesul penal, ca a

doua parte responsabilă civilmente.

Nici din punct de vedere convențional, Fondului nu-i revine vreo

obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind, aşa

cum s-a arătat, doar un garant în ceea ce priveşte plata de

indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi

obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se

constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această

entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, în cazul Fondului există o societate de asigurare, care are

calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept,

împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din

disponibilităţile Fondului se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către

creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile

dintre creditorii de asigurări şi Fond se derulează în cadrul procedurii

speciale reglementate în capitolul III din Legea nr. 213/2015, iar nu în

cadrul procesului penal.

În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015, care

are drept scop protejarea creditorilor de asigurări, legiuitorul a pornit de la

premisa că Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în

procesul penal şi, neavând această calitate, este ,,în drept să efectueze plăţi”

creditorilor de asigurări, părţi civile în procesul penal, anterior finalizării

acestuia.

Protecţia creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată

imediată a despăgubirilor din disponibilităţile Fondului, în limita plafonului

de garantare, necondiţionat de finalizarea procesului penal sau a procedurii

falimentului şi independent de suspendarea de drept a acţiunilor judiciare

prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia. Celeritatea în plata

despăgubirilor şi inexistenţa obligaţiei de a parcurge un proces judiciar

236 Gheorghe Ivan

constituie elementele centrale ale mecanismului de protecţie a creditorilor

de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 şi prin constituirea Fondului.

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, prin raportare la

conţinutul normei legale ce defineşte noţiunea de parte responsabilă

civilmente, reiese că protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele

insolvenţei unui asigurător se realizează de către Fond prin intermediul unei

proceduri special reglementate legislativ, iar nu prin atragerea acestuia în

procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

Notă aprobativă. Într-adevăr, numai legea civilă stabilește în sarcina

unei persoane (fizice sau juridice) obligaţia legală sau convenţională de a

repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat

prin infracţiune. De pildă, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă

auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și

tarmvaie, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132/20179 prevede că asigurătorul

are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite

suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat;

așadar, având această obligație, asigurătorul devine parte responsabilă

civilmente în procesul penal.


CEREREA DE RECUNOAŞTERE A UNEI HOTĂRÂRI STRĂINE DE

CONDAMNARE CARACTER INCIDENTAL ÎN CADRUL

OPERAȚIUNII DE CONTOPIRE. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

The application for recognition of a conviction for imprisonment

sentenced by a court to a foreign court by the convicted person in

Romania for the purpose of combining with punishments enforced

by the Romanian courts and the deduction of the duration

executed abroad, is an incidental request for the jurisdiction of the

court to deal with the merger application.

Keywords: incidental application, jurisdiction, merger, recognition

of foreign judgments.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

1/2018

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

Legea nr.

302/2004

privind

cooperarea

judiciară

internaţională în

materie penală

Art. 1401

alin. (2)

Interpretarea şi

aplicarea unitară a

dispoziţiilor art.

1401 alin. (2) din

Legea nr.

302/2004 privind

cooperarea

judiciară

internaţională în

materie penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 19 martie 2018,


Î.C.C.J.) nr. 1/2018 privind judecarea unui recurs în interesul legii.


<<Calificarea şi competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere

a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de către o

instanţă străină, formulată de către condamnat în vederea contopirii cu

pedepse aplicate de către instanţele române şi deducerii duratei executate în

străinătate.>>

238 Gheorghe Ivan


Art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală1, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, având denumirea marginală ,,Recunoaşterea

hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât

cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte

judiciare emise de autorităţile străine”, cu următorul conținut:

,,Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea

producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a

pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs,

de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de

judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.”



recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii

de Apel Bucureşti și a statuat că:

,,Cererea de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la

pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă străină, formulată de

persoana condamnată, aflată în România, în vederea contopirii cu pedepse

aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate,

este o cerere incidentală de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea

cererii de contopire.”


Legea nr. 302/2004 (denumită și legea specială) reglementează,

prin titlul V, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a

ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe,

înţelegând prin stat terţ statul care nu este membru al Uniunii Europene,

conform art. 130 alin. (2) lit. d) din aceeași lege, iar, prin titlul VI,

cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea

Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind

aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor

judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de

libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a din legea sus-menționată, care

este integrat în capitolul I, denumit ,,Dispoziţii generale” al titlului V,

dispoziţiile capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaştere şi

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 239

executare”, din acelaşi titlu V se aplică şi în relaţia cu statele membre ale

Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.

Prin urmare, prevederile art. 1401 Legea nr. 302/2004, cu

denumirea marginală ,,Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în

vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie

a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine” din

cuprinsul capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaştere şi

executare”, al titlului V din legea specială sunt incidente atât în ipoteza în

care instanţele române recunosc hotărâri judecătoreşti pronunţate de către

autorităţile judiciare ale unui stat care nu este membru al Uniunii

Europene, cât şi în ipoteza hotărârilor judecătoreşti în materie penală

pronunţate de către autorităţile judiciare ale unui stat care este membru al

Uniunii Europene, cu condiţia ca prin recunoaşterea hotărârii străine să se

urmărească producerea altor efecte juridice decât cel al executării în regim

de detenţie a pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru cea din urmă

ipoteză, ca legea specială să nu conţină dispoziţii contrare.

Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea

producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a

pedepsei se poate realiza, conform art. 1401 alin. (2) din legea specială, pe

cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în

faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se

află cauza spre soluţionare.

Sintagma ,,proces penal în curs” se interpretează în sensul că

recunoaşterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine este

posibilă inclusiv în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive,

după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată în interesul legii de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite2, prin raportare la

dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 (în forma în vigoare la data

pronunţării deciziei).

De altfel, în forma actuală a legii speciale, art. 1401 alin. (3) teza I

din Legea nr. 302/2004 prevede că, în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2),

lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine,

dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate

contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate

ori la reintegrarea sa.

Dispoziţii speciale privind faza de executare a hotărârilor penale

sunt prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din secţiunea 1, intitulată

,,Schimbări în executarea unor hotărâri”, a capitolului III, denumit ,,Alte


240 Gheorghe Ivan

dispoziţii privind executarea”, din titlul V (,,Executarea hotărârilor

penale”) al Codului de procedură penală (în continuare C.pr.pen.). Potrivit

acestui text legal, o persoană condamnată poate solicita modificarea

pedepsei dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării

pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului

de infracţiuni. Aceste dispoziţii legale trebuie interpretate prin raportare la

art. 40 alin. (2) şi (5) din Codul penal, care prevede că dispoziţiile

referitoare la contopirea pedepselor se aplică şi în cazul în care, după ce o

hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat

mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă,

urmând a se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de

condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă

hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Aşadar, solicitarea având ca obiect constatarea existenţei

concursului între infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea prin

hotărâri pronunţate de către instanţe din România şi hotărâri pronunţate de

către autorităţi judiciare străine şi contopirea pedepselor, pentru ca, în final,

să se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv perioada de timp executată în

străinătate, se încadrează, în drept, în dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. a)

C.pr.pen., fiind o cerere de modificare de pedepse.

Cererea de contopire a pedepselor constituie o cerere principală,

vizând pedepsele aplicate cu titlu definitiv prin hotărâri judecătoreşti

române şi hotărâri judecătoreşti străine, cu consecinţa recunoaşterii

efectelor acestei situaţii juridice în planul tratamentului sancţionator, în

principal, în privinţa deducerii duratei de timp anterior executate din

pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce compun concursul de infracţiuni,

acesta fiind interesul demersului judiciar al persoanei condamnate.

Simpla împrejurare că cererea de modificare a pedepsei ţine de faza

executării unei hotărâri de condamnare pronunţate în România nu îi

conferă caracterul unei cereri prin care se solicită executarea în România a

unei pedepse pronunţate în străinătate.

Deopotrivă, faptul că se dispune mai întâi recunoaşterea hotărârii

străine şi, apoi, se contopesc pedepsele nu are nicio înrâurire asupra

obiectului principal al procesului, întrucât, dacă nu s-ar recunoaşte

hotărârea penală străină, nu s-ar putea deduce perioada executată în

străinătate din pedeapsa rezultantă stabilită ca urmare a operaţiunii juridice

a contopirii.

În acest context, întrucât cererea de recunoaştere a unei hotărâri

judecătoreşti străine are în vedere producerea de efecte juridice, altele

decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, respectiv deducerea din


pedeapsa rezultantă şi a perioadei executate în străinătate, aceasta are

caracter incidental raportat la cererea principală care vizează modificarea

pedepsei.

În consecinţă, în situaţia analizată nu sunt aplicabile dispoziţiile art.

142 alin. (2) din Legea nr. 302/20043, care reglementează recunoaşterea şi

punerea în executare a hotărârii judecătoreşti străine şi care atrag

competenţa exclusivă a curţii de apel, ci dispoziţiile art. 1401 alin. (2) din

aceeaşi lege care prevăd procedura recunoaşterii, pe cale incidentală, a

unor hotărâri judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice,

altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, text legal care

stabileşte totodată că revine instanţei învestite cu soluţionarea cererii

principale competenţa de a dispune asupra recunoaşterii hotărârii

pronunţate de către autorităţile judiciare străine.

Problema de drept a fost examinată şi prin Decizia nr. 15/2015 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală4, în care s-a menţionat că ,,omisiunea

legiuitorului român de a include prevederi exprese, în cadrul titlului VI,

care să permită recunoaşterea dispoziţiilor din hotărârea judecătorească

pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituţii

de tipul liberării condiţionate, nu conduce la imposibilitatea recunoaşterii

acestor dispoziţii, ci, dimpotrivă, la recunoaşterea acestora conform art.

1401 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor titlului VI al Legii nr.

302/2004 rezultă că art. 142 alin. (2) din aceeași lege prevede competenţa

exclusivă a curţii de apel în cazul procedurii speciale a recunoaşterii şi

punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine, procedură prevăzută

de secţiunea a 3-a, intitulată ,,Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în

3 ,,Art. 142. Competenţa autorităţilor judiciare române

[…]

(2) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată se află pe

teritoriul României, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti

transmise de statul emitent este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie

teritorială domiciliază persoana condamnată. În cazul în care persoana condamnată nu are

domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti. Atunci când

persoana condamnată se află în România, în executarea unei pedepse, competenţa

recunoaşterii şi punerii în executare aparţine curţii de apel în a cărei circumscripţie

teritorială se află instanţa locului de deţinere.

[…]” 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 24 iunie 2015.

242 Gheorghe Ivan

cazul în care persoana condamnată se află în România”, din capitolul II al

aceluiaşi titlu VI al legii.

Sub un prim aspect, este de remarcat că, prin procedura specială

evocată (art. 159-163)5, se instituie dreptul exclusiv al statului străin

emitent de a transmite, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate,

hotărârea şi certificatul în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a

hotărârii judecătoreşti străine. În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art.

160 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care, dacă înainte

de soluţionarea cauzei, statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa

respinge cererea ca nesusţinută. Prin prisma scopului în care s-a instituit

această procedură specială, dispoziţiile art. 161 alin. (3) din legea specială

prevăd că, în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanei

condamnate, parchetul competent poate solicita darea în urmărire, potrivit

Codului de procedură penală.

De asemenea, în conformitate cu art. 163 alin. (1) din legea

specială, curtea de apel, ca instanţă exclusiv competentă potrivit art. 142

alin. (2) (din aceeași lege), poate renunţa la dreptul de punere în executare

a pedepsei atunci când constată imposibilitatea practică de a pune în

executare pedeapsa, deoarece persoana împotriva căreia s-a emis mandatul

de executare a pedepsei nu este găsită sau persoana condamnată a evadat

din penitenciarul în care executa pedeapsa.

Aşadar, din interpretarea coroborată a textelor legale mai

sus-menţionate reiese cu evidenţă că scopul urmărit prin procedura specială

a recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine, reglementată de secţiunea a

3-a a capitolului II al titlului VI al Legii nr. 302/2004, este acela al

executării de către persoana ce se află pe teritoriul României a pedepsei

aplicate de către autorităţile judiciare străine.

Or, după cum rezultă cu evidenţă şi din alin. (21) al art. 1401 din

Legea nr. 302/2004, introdus prin Legea nr. 236/20176 (care a modificat şi

completat legea menționată anterior), recunoaşterea hotărârilor

judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie

pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime

sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte

au fost confirmate de către statul străin, urmând a fi dedusă perioada

executată efectiv.

Se mai remarcă faptul că, potrivit Legii nr. 302/2004, curtea de apel

dobândeşte atribuţii specifice instanţei de executare, respectiv de

5 Aceste articole sunt situate în secțiunea a 3-a sus-menționată. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie

2017.


modificare a pedepsei, numai dacă ulterior recunoaşterii unei hotărâri

judecătoreşti străine acelaşi stat emitent transmite o nouă cerere de

recunoaştere a unei hotărâri privind aceeaşi persoană, potrivit art. 160 alin.

(7) coroborat cu art. 154 alin. (13) lit. b) din aceeași lege, ceea ce

înseamnă, per a contrario, că pentru celelalte situaţii caracteristice materiei

executării competenţa se va stabili potrivit normelor de drept comun în

materie.

Notă aprobativă. Argumentele instanței supreme sunt clare și

covingătoare. Așadar, recunoaşterea unei hotărâri de condamnare la

pedeapsa închisorii pronunţată de către o instanţă străină, formulată de

către persoana condamnată, aflată însă în România, în vederea contopirii

acelei pedepse cu o pedeapsă aplicată de către o instanţă română şi a

deducerii duratei executate în străinătate, se realizează pe cale incidentală

de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de contopire. Dar

recunoașterea se poate efectua și de către procuror, în cursul urmăririi

penale, tot numai pe cale incidentală.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII

CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

MINORUL-SUSPECT/INCULPAT. NECITAREA PERSOANELOR

PREVĂZUTE ÎN ART. 505 ALIN. (1) DIN NOUL COD DE

PROCEDURĂ PENALĂ LA ORICE ASCULTARE SAU

CONFRUNTARE. NECONSTITUȚIONALITATE

ABSTRACT

When the suspect or defendant is a juvenile who has not reached

the age of 16, any hearing or confrontation of the minor, the

criminal investigative body cites his parents or, as the case may be,

the guardian, curator or person in care or supervision of the child

temporarily the minor, as well as the general direction of social

assistance and child protection in the locality where the hearing

takes place [art. 505 par. (1) of the new Criminal Procedure

Code].

On the contrary, if the suspect or accused is a juvenile who has

reached the age of 16, the citation of the parents or other persons

mentioned above is only ordered if the criminal investigative body

considers it necessary [art. 505 par. (2) of the new Criminal

Procedure Code].

The provisions of art. 505 par. (2) of the new Criminal Procedure

Code, as well as the phrase "who has not reached the age of 16"

from the content of par. (1) of the same article are

unconstitutional.

Keywords: citation, defendant, minor, unconstitutionality, persons

called to the criminal prosecution body, suspect.










Decizia C.C.R. Actul normativ

vizat

Dispoziții

criticate

Obiectul cauzei

Dec. C.C.R. nr.

102/2018

Codul de

procedură

penală

Art. 505

alin. (1)

și (2)

Excepția de

neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 505 alin.

(1) și (2) din Codul de

procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2018, a

fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.

C.C.R.) nr. 102/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 505 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. 505 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, cu

următorul conținut:

,,Art. 505. Persoanele chemate la organul de urmărire penală

(1) Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16

ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire

penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana

în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi

direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea

unde se desfăşoară audierea.

(2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani,

citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de

urmărire penală consideră necesar.

[…]”

Dec. C.C.R. nr. 102/2018 - dispozitiv:

Prin Dec. nr. 102/2018, Curtea Constituțională a României, cu

unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituţionalitate ridicată de

către M.-I. D. în dosarul nr. 22.750/245/2016/a1 al Judecătoriei Iaşi, S. pen.

şi a constatat că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură

penală, precum şi sintagma ,,care nu a împlinit 16 ani” din conținutul alin.

(1) al aceluiași articol sunt neconstituţionale.

Argumentele C.C.R.:

În considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa

referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a

reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în

246 Gheorghe Ivan

legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de

tragere la răspundere penală a acestora.

Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei

răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din noul Cod penal (în

continuare C.pen.), vârsta minorităţii în trei perioade distincte:

a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei

răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ

şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea,

excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască

prevederile legii penale;

b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta

cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei

răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic,

respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii

infracţiunii. Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică

şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe

care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta

voinţa neconstrânsă de a le săvârşi. Cu privire la acest aspect trebuie arătat

că pentru aceste categorii de minori, expertiza este obligatorie, sens în

care, potrivit art. 184 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.), în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta

între 14 şi 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale

psihiatrice care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în

momentul comiterii faptei;

c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă

această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi

dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente

periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate

nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al

faptelor penale comise de către minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1)

C.pr.pen., atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o

îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate

fi şi un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârşirii

infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize

medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei

este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Din analiza normelor juridice care reglementează limitele

răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta şi discernământul

reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei


care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea

penală.

Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de

legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr.

272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului1, care

reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V

(din această lege), intitulat ,,Protecţia copilului care a săvârşit o faptă

penală şi nu răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de către

comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea

specializată.

În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de

procedură penală, în capitolul III din titlul IV al Părţii speciale, a reluat o

mare parte a dispoziţiilor din Codul de procedură penală anterior (în

continuare C.pr.pen. din 1969), însă textele privind procedura specială

trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din

Partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din

Partea specială. Potrivit art. 504 C.pr.pen., urmărirea şi judecarea

infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a

hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu

completările şi derogările prevăzute în acest capitol şi în secţiunea a 8-a a

cap. I din titlul V al Părţii generale.

Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare

procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire şi

judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin

faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi

experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale

acordate de lege.

Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure

minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa

prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.

Noul Cod de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile

instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în Partea generală,

titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi art. 244), intitulată

,,Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor”

(indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani), se

prevede că: reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un

minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de

libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014,

cu modificările și completările ulterioare.

248 Gheorghe Ivan

disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin.

(2) C.pr.pen.]; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării

preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune

asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3)

din același cod]; când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui

minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod

obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către

persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243

alin. (4) din codul sus-menționat]; regimul special de detenţie al minorilor

se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile

preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică,

psihică sau morală (art. 244 C.pr.pen.).

În capitolul III din titlul IV al Părţii speciale a noului Cod de

procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori

minori (art. 504-520), sens în care, potrivit art. 505 alin. (1) din acest cod,

când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la

orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală

citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în

îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi

direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din

localitatea unde se desfăşoară audierea.

Spre deosebire de art. 505 alin. (1) C.pr.pen., potrivit alin. (2) al

aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a

împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune

numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

Se constată că o astfel de reglementare diferenţiată a regimului

juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte

justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât,

potrivit art. 114 C.pen., toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani,

ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative.

În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a României a

reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă

neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat,

din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea

se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept2, iar remediul

2 Dec. C.C.R. nr. 62/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

49 din 25 februarie 1994).


constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii

discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului3.

În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare

nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz,

neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea

beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu

eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat.

Aşadar, sintagma ,,fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16

alin. (1) din Constituţia României, republicată, priveşte două ipoteze

normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în

mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat

mai sus.

Or, în cauza de faţă, se constată existenţa unei discriminări a

suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de

suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în

vedere natura măsurii procesuale în discuţie, se reţine că legiuitorul a

apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) C.pr.pen.,

prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde

penal, potrivit art. 113 alin. (3) C.pen. Dimpotrivă, în această ipoteză

normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de

minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care

nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul

este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţia

României, republicată. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor,

indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi

garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de

către organele de urmărire penală. De aceea, se observă că dispoziţiile

legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta

fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare,

de persoanele prevăzute în art. 505 alin. (1) C.pr.pen.

Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat

accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută în art. 505

alin. (1) C.pr.pen., indiferent de vârstă.

Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare,

deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) C.pr.pen., la

judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau,

3 A se vedea, în acest sens: Dec. C.C.R. nr. 685/2012 (publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012); Dec. C.C.R. nr. 164/2013 (publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013); Dec. C.C.R. nr. 681/2014

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).

250 Gheorghe Ivan

după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea

căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi

îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în

privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea

specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter

unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o

situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când

ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală,

acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt

ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea,

dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului,

precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare (ambele articole fiind

din Codul de procedură penală) îl obligă pe minor la respectarea anumitor

proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia

dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa).

Or, prezenţa persoanelor sus-menţionate contribuie atât la respectarea

drepturilor stabilite de către lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale

reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, republicată.

Totodată, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2)

C.pr.pen., citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) din același articol se

dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu

poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării,

apreciată unilateral de către organul de urmărire penală, şi interesul

superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră

un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să

prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire

la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/19904,

în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă

socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile

administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor

prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele-părţi

recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că

a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu

simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i

se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre

acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor

săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau

4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.


de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi

susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a)

C.pr.pen., minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de

asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia,

în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau

audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi

16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în

îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi

drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot

decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales.

Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene

(privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate

sau acuzate în cadrul procedurilor penale)5 urmăreşte instituirea unor

norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care

să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de

18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale,

sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi

exercite dreptul la un proces echitabil6. În acest sens, au fost instituite noi

garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie

furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în

considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor7. Aşa fiind,

directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie

informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând

posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în

conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a

fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale

procedurii, altele decât şedinţele de judecată8. De aceea, în conformitate cu

prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de

titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt

prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie9.

Pentru considerentele de mai sus, se constată că dispoziţiile art. 505

alin. (2) C.pr.pen. sunt neconstituţionale.

Totodată, se constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) C.pr.pen., în

mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1)

5 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L132 din 21 mai 2016. 6 A se vedea considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. 7 Considerentul (18) al preambulului directivei. 8 A se vedea art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv) din directivă. 9 A se vedea considerentul (59) al preambulului directivei.

252 Gheorghe Ivan

din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale10, republicată,

care prevede că, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi

asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod

necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare,

pentru argumentele mai sus arătate, Curtea Constituțională a României îşi

va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin.

(1) din codul sus-menționat.

Luând în considerare observaţiile de mai sus, potrivit cărora, pentru

respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice

ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este

necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului

sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar

minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a

copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, se constată că, pentru

restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca

neconstituţională şi a sintagmei ,,care nu a împlinit 16 ani” din

cuprinsul art. 505 alin. (1) C.pr.pen.

În concluzie, în toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în

art. 505 alin. (1) C.pr.pen. este aceea a citării persoanelor expres

nominalizate şi că, numai în mod excepţional, se poate deroga de la

această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar

periclita, în mod substanţial, pe baza unor circumstanţe obiective,

procedurile penale.

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 49 din Constituția

României, republicată11, statul, prin organele sale (legislative, executive,

judecătorești), are obligația de a acorda minorilor (indiferent de vârstă și în

10 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie

2010, cu modificările ulterioare. 11 ,,Art. 49. Protecţia copiilor şi a tinerilor

(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în

realizarea drepturilor lor.

(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav

ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.

(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,

moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.

(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru

participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a

ţării.”


mod egal) un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea

drepturilor lor.

2. Relevăm faptul că dispozițiile art. 505 alin. (1) și (2) C.pr.pen. au

corespondent parțial în cele ale art. 481 alin. (1) și (2) din Codul de

procedură penală anterior (din 1969)12; potrivit acestei din urmă

reglementări, organul de urmărire penală (mai exact procurorul) avea

obligația citării persoanelor menționate în lege numai la efectuarea

prezentării materialului de urmărire penală și doar dacă minorul avea

vârsta sub 16 ani13; la celelalte ascultări sau confruntări, nu.

12 ,,Art. 481. Persoanele chemate la organul de urmărire

Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice

ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar,

citează serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, precum și pe părinți, iar când este

cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea

prezentării materialului de urmărire penală.

[…]” 13 A se vedea Gh. Ivan, Minor. Necitarea părinţilor la prezentarea materialului de

urmărire penală, în ,,Revista de drept penal” nr. 4/2001, p. 115-116.

NEREGLEMENTAREA DURATEI MAXIME A CONTROLULUI

JUDICIAR ÎN APEL. NECONSTITUȚIONALITATE

ABSTRACT

According to art. 2151 par. (8) of the new Criminal Procedure

Code, during the trial at first instance, the total duration of the

judicial review may not exceed a reasonable period and in any

case not exceed 5 years from the time of the referral.

The phrase "at first instance" in art. 2151 par. (8) of the new

Criminal Procedure Code is unconstitutional.

Keywords: appeal, judicial control, trial, preventive measure,

unconstitutionality, first instance.

Decizia

C.C.R.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

criticate

Obiectul cauzei

Dec. C.C.R.

nr. 79/2018

Codul de procedură

penală

Art. 2151 alin.

(8)

Excepția de

neconstituționalitate

a dispozițiilor art.

2151 alin. (8) din

Codul de procedură

penală


fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.

C.C.R.) nr. 79/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală, cu următorul

conținut:

,,Art. 2151. Durata controlului judiciar

[…]

(8) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului

judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate

depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.

[…]”

Dec. C.C.R. nr. 79/2018 - dispozitiv:

Prin Dec. nr. 79/2018, Curtea Constituțională a României, cu

Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel… 255

unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituţionalitate ridicată de

către D.P. A. şi N.A. în dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi

(3.231/2015)] al Curţii de Apel Bucureşti, S. a II-a pen. şi a constatat că

sintagma ,,în primă instanţă” cuprinsă în art. 2151 alin. (8) din Codul de

procedură penală este neconstituţională.

Argumentele C.C.R.:

Autorii excepţiei critică dispoziţiile art. 2151 alin. (8) din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.) din perspectiva faptului că durata

totală a măsurii preventive a controlului judiciar este limitată la 5 ani de la

momentul trimiterii în judecată doar în cursul judecăţii în primă instanţă,

ceea ce face ca în apel să nu fie reglementată nicio durată maximă a acestei

măsuri preventive.

Plecând de la aceste susţineri, se observă că, prin Dec. C.C.R. nr.

712/20141, s-a analizat, din perspectivă constituţională, lipsa termenelor şi a

duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi aceea

a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse, constatând că

nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii

fundamentale. Cu acel prilej, s-a reţinut că măsura controlului judiciar

reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi libertăţi

fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată,

libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea

economică, reglementate în art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art.

45 din Constituţia României, republicată.

S-a constatat că, deşi ingerinţa generată de instituţia controlului

judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea

instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi

penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim

urmărit, este nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică,

pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este însă

proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, s-a reţinut că

măsura nu asigură un just echilibru între interesul public şi acela individual,

întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul

proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53

din Constituţia României, republicată, presupune caracterul excepţional al

restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce

implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce

autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015.

256 Gheorghe Ivan

lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este

logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care

a provocat-o.

Totodată, s-a relevat că prevederile din noul Cod de procedură penală

ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau

nici termenul pentru care putea fi dispusă şi nici durata maximă a acestei

măsuri, reţinând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a

dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate

de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor

şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. S-a reţinut

că, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea

restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii

afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar

substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.

Se observă că, urmare a pronunţării Dec. C.C.R. nr. 712/2014,

precitată, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul

de procedură penală2, prin care a reglementat termenul şi durata maximă

pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar

pentru etapele procesuale ale urmăririi penale şi a judecăţii în primă

instanţă, fără însă a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru

etapa procesuală a apelului. Se constată că diferenţa de reglementare a

determinat însăşi instanţa judecătorească – Curtea de Apel Bucureşti, S. a

II-a pen. – să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza

durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporţionalităţii

acesteia raportată la elementele specifice cauzei.

Astfel, Curtea Constituțională a României urmează să stabilească

dacă, în calea de atac, evaluarea proporţionalităţii măsurii controlului

judiciar, fără existenţa unui termen maxim legal pentru care măsura

poate fi dispusă, este suficientă.

Referitor la proporţionalitatea duratei măsurii preventive a

controlului judiciar, s-a statuat că aceasta se analizează din două

perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri

preventive, s-a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se

circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care

măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie

situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul

dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Analiza proporţionalităţii


2014.


obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când aceea a

proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate

să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context,

legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii

fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul

urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în

consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi

arestul la domiciliu3 nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea

Constituțională a României a relevat că, nereglementând expres, la nivel

constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul

urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul

constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în

cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului4.

Totodată, în jurisprudenţa Curții Constituționale a României, s-a

reţinut că art. 241 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. reglementează ca primă

modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor

prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de către organele

judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în

contextul dispoziţiilor art. 241 C.pr.pen. în ansamblul său, reiese necesitatea

existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate

fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau

neprivativă de libertate5.

Aşa fiind, măsurile preventive trebuie limitate în timp prin

reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de

faza procesuală în care acestea se pot lua. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor

preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a

acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care

acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o

durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă

procesuală, atunci acesta are obligaţia stabilirii unei durate maxime a

acestora pentru fiecare fază procesuală.

Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, se

observă că, potrivit art. 2151 alin. (6) C.pr.pen., în cursul urmăririi penale,

durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă

pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani,

3 A se vedea Dec. C.C.R. nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015). 4 Dec. C.C.R. nr. 17/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

261 din 13 aprilie 2017), paragr. 48 şi 49. 5 A se vedea, în acest sens, Dec. C.C.R. nr. 712/2014, cit. supra, paragr. 25.

258 Gheorghe Ivan

respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea mai mare de 5 ani. De asemenea, potrivit art. 2151 alin. (8)

din același cod, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a

controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate

cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. În

legătură cu acestea din urmă dispoziţii, este de menționat că, deşi nu este

prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră

preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a

controlului judiciar în cursul judecăţii se calculează nu de la debutul acestei

faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, aşadar, durata în

care cauza s-a aflat în camera preliminară.

Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat distinct faza procesuală a

judecării cauzei în primă instanţă de aceea a apelului, capitolul II al titlului

III din Partea specială a noului Cod de procedură penală, având denumirea

marginală ,,Judecata în primă instanţă”, iar capitolul III al titlului III din

acelaşi act normative, având denumirea marginală ,,Apelul”. Astfel, se

observă că durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este

reglementată de către legiuitor în ceea ce priveşte etapele procesuale ale

urmării penale, camerei preliminare şi judecăţii în primă instanţă, dar nu şi

în ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului. Un argument în acest sens îl

reprezintă şi faptul că, în ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la

domiciliu şi aceea a arestului preventiv, deşi legiuitorul nu a reglementat

expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa

procesuală a apelului, a prevăzut totuşi momentul când aceste măsuri

încetează de drept, chiar şi în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art.

241 alin. (11) lit. b) din codul sus-menționat, dispoziţii aplicabile doar în

ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, arestarea

preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata

măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.

Or, având în vedere cele anterior reţinute de instanţa de contencios

constituţional, rezultă că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia

constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar

şi pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naştere dreptului

organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă,

pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea

nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de

conţinutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art.

25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţia României,

republicată, precum şi art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.


Plecând de la cele anterior expuse, este de relevant că, potrivit

dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, deciziile

pronunţate de către instanţa de contencios constituţional sunt general

obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte

toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Totodată,

decizia prin care Curtea Constituţională a României, în exercitarea

controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este

obligatorie şi produce efecte erga omnes, şi nu numai inter partes litigantes.

Mai mult, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Dec. Plenului C.C.R. nr.

1/19956 sau Dec. C.C.R. nr. 1.415/20097, instanța constituțională a reţinut că

puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile

Curţii Constituţionale a României, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi

considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru

efectul general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi.

Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că

lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a

controlului judiciar şi aceea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse

determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituţia României, republicată, Parlamentul sau Guvernul, după

caz, avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu

dispoziţiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este

proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţia sus-menționată,

autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul,

aceeași Lege fundamentală stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai

presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei

sale şi a legilor este obligatorie.

Faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a

reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa

procesuală a apelului determină o nesocotire a Dec. C.C.R. nr. 712/2014,

precitată, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din

Constituţia României, republicată.

Reţinând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale8, republicată,

Curtea Constituţională a României este garantul supremaţiei Constituţiei şi

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie

2009. 8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie

2010, cu modificările ulterioare.

260 Gheorghe Ivan

unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, se constată că este

competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create9 (a

se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).

Aşadar, se observă că adoptarea de către legiuitor a unor norme

contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale a României,

prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de

neconstituţionalitate, încalcă art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

Notă aprobativă. Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit durata maximă a

controlului judiciar, precum şi a controlului judiciar pe cauţiune, în cursul

judecății în apel. De lege ferenda, aceeași soluție se impune [ca în cazul

celor două măsuri preventive privative de libertate (respectiv arestarea

preventivă şi arestul la domiciliu)]: încetarea de drept în apel, dacă durata

măsurii preventive neprivative de libertate a controlului judiciar sau a

controlului judiciar pe cauţiune a atins durata pedepsei pronunţate în

hotărârea de condamnare.

9 A se vedea, mutatis mutandis, Dec. C.C.R. nr. 1.018/2010 (publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

PROCES ECHITABIL. APĂRARE CU ASISTAREA UNUI

APĂRĂTOR. IMPOSIBILITATEA UNUI AVOCAT DE A SE APĂRA

SINGUR ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE ÎMPOTRIVA SA

ABSTRACT

The rules on compulsory legal assistance in criminal proceedings

by courts are designed not to limit the defense, but to protect the

defendant by guaranteeing effective defense; the defendant, even if

he is a lawyer, can be better defended by a professional lawyer

experienced in law, who is not marked by the emotional burden

that presses the accused and can offer him a lucid, calm and

effective defense.

Keywords: fair trial, equality of arms, accused with legal training,

ex officio lawyer.

În fapt1 – Reclamantul, avocat, a făcut obiectul unei proceduri penale

pentru insultarea unui judecător.

În cererea sa adresată C.E.D.O., reclamantul s-a plâns că hotărârile

tribunalelor naționale prin care i s-a interzis să-și asigure singur apărarea și

prin care a fost obligat să fie reprezentat de către un avocat au încălcat art. 6 §

1 și 3 lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).

A. Observații preliminare privind conținutul și contextul cererii

reclamantului. Prezenta cauză s-a referit la câmpul de aplicare al dreptului

acuzaților cu pregătire juridică de a-și asigura propria apărare. Totuși,

reclamantul era suspendat din Baroul Avocaților la momentul desfășurării

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza

C. de M. contra Portugaliei [MC]-56402/12, Hotărârea din 4 aprilie 2018, disponibilă în

limba română pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-

182842%22]} (accesat la 23 mai 2018).

https://hudoc.echr.coe.int/eng#%7B%2522appno%2522:%5B%252256402/12%2522%5D%7D


procedurilor contestate în fața tribunalelor naționale și, prin urmare, nu putea

acționa în calitate de avocat în propria sa cauză.

Mai mult, reclamantul a prezentat anterior o cerere bazată pe plângeri

similare, care a condus la adoptarea Deciziei din 15 noiembrie 2001, cauza C.

de M. contra Portugaliei (dec.), 48188/992. În această decizie, C.E.D.O. a

constatat că de vreme ce era adevărat că exista o regulă generală potrivit

căreia avocații puteau acționa în persoană în fața unui tribunal, instanțele

competente erau, cu toate acestea, îndreptățite să considere, făcând uz de

marja lor de apreciere, că interesele justiției cereau desemnarea unui

reprezentant pentru un avocat care era acuzat de comiterea unei infracțiuni și

care putea, prin urmare, din același motiv, să nu se afle în poziția de a evalua

în mod corespunzător interesele în joc sau să nu-și poată asigura în mod

efectiv propria apărare. Așadar, C.E.D.O. a respins cererea, ca vădit

nefondată, pe motiv că apărarea reclamantului a fost asigurată în mod

corespunzător și că nu i-au fost încălcate drepturile la apărare garantate de

către art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenţie.

B. Examinarea caracterului pertinent și a celui suficient al motivelor

care sprijină legislația portugheză aplicată în prezenta cauză. Având în

vedere libertatea considerabilă de alegere a mijloacelor pe care le-o conferea

statelor jurisprudența constantă a C.E.D.O. pentru a se asigura că sistemele lor

judiciare sunt în conformitate cu cerințele dreptului garantat de către art. 6 § 3

lit. c) din Convenţie și ținând seama că scopul intrinsec al acestei prevederi

legale este să contribuie la asigurarea echității procedurilor penale ca întreg,

standardele adoptate de către aceste state și evoluțiile internaționale nu erau

unele determinante.

Tribunalele naționale au reflectat cu fidelitate motivarea urmată de

către Curtea Constituțională portugheză, Curtea Supremă și Curțile de Apel

timp de mulți ani. Ele au subliniat faptul că: regulile privind asistența

juridică obligatorie în procedurile penale aplicate de către acestea erau

concepute să nu limiteze acțiunea apărării, ci să-l protejeze pe acuzat, prin

garantarea unei apărări efective; apărarea acuzatului în cadrul

procedurilor penale ținea de interesul publicului și nu se putea renunța la

dreptul de a fi apărat de către un avocat; prevederile pertinente ale Codului

de procedură penală reflectau premisa potrivit căreia acuzatul ar fi fost

apărat mai bine de către un jurist profesionist cu experiență în avocatură,

care nu era marcat de povara emoțională care îl apăsa pe acuzat și care

putea să-i ofere o apărare lucidă, calmă și efectivă.

2 Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:

[%2248188/99%22]} (accesat la 23 mai 2018).

Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător. Imposibilitatea… 263

Decizia prin care tribunalele portugheze îi cereau reclamantului să fie

reprezentat de către un avocat era o condiție a legislației comprehensive care

urmărea să protejeze persoanele acuzate prin garantarea unei apărări efective

în cazurile în care era posibilă aplicarea unei pedepse privative de libertate.

Mai mult, un stat membru putea considera în mod legitim că un acuzat, cel

puțin ca regulă generală, era mai bine apărat dacă era asistat de un

avocat apărător calm și pregătit din punct de vedere tehnic și că până și un

apărător cu experiență în avocatură, cum este reclamantul, putea să nu-și

asigure o apărare efectivă în propria sa cauză, pentru că era afectat personal

de către acuzațiile înaintate. Legitimitatea unor asemenea considerente era cu

atât mai convingătoare de vreme ce, în prezenta cauză, acuzatul fusese

suspendat din Barou, nefiind, așadar, un avocat înregistrat în mod

corespunzător și interzicându-i-se să ofere asistență juridică pentru terți. Mai

mult, reclamantul a fost acuzat de insultarea unui judecător. Având în vedere

rolul special al avocaților în administrarea justiției și, în acest context,

obligațiile deosebite care le revin cu privire la conduita lor, au existat motive

rezonabile să se considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și

calmă necesară, potrivit dreptului portughez, pentru a-și administra apărarea

în mod efectiv.

Mai mult, caracterul deosebit de restrictiv al legislației portugheze, din

perspectiva unui acuzat ca reclamantul, nu conducea la concluzia că acesta era

privat de orice mijloc de a-și alege modul de administrare și de participare

efectivă la propria sa apărare. Dacă în baza legii portugheze privind procedura

penală apărarea juridică tehnică îi era rezervată avocatului, legislația relevantă

îi conferea acuzatului mai multe mijloace de a participa și de a interveni

personal în cadrul procedurilor.

Acuzatul avea dreptul de a fi prezent la toate etapele procedurilor care

îl vizau, de a face declarații sau de a păstra tăcerea cu privire la conținutul

acuzațiilor imputate și de a prezenta observații, declarații și cereri în care

putea aborda probleme juridice și factuale care, fără a fi semnate de către un

avocat, erau anexate la dosar. Mai mult, el putea să revoce orice măsură pusă

în aplicare în numele său. De altfel, legea portugheză prevedea că acuzatul era

ultima persoană care se putea adresa instanței după ce se încheiau pledoariile

orale și înainte de pronunțarea hotărârii.

În cele din urmă, dacă acuzatul nu era mulțumit de avocatul desemnat

din oficiu, el putea solicita înlocuirea acestuia în baza unui motiv valid.

Persoanele acuzate erau, de asemenea, libere să instruiască un avocat ales de

către acestea, în care aveau încredere și cu care ar fi putut conveni în privința

unei strategii de apărare în cauza lor. De vreme ce persoanele acuzate, odată

condamnate, trebuiau să suporte costurile reprezentării obligatorii, ele puteau


solicita asistență juridică în cazul în care nu ar fi putut suporta aceste costuri.

Astfel, reclamantul a trebuit să plătească modesta sumă de 150 euro pentru

reprezentarea sa de către un apărător din oficiu, iar această sumă nu a fost

plătită niciodată.

Așadar, în ciuda cerinței de a fi asistat de către un avocat, pentru un

acuzat ca reclamantul exista, în practică, o marjă relativ largă de influențare a

modului de administrare a apărării sale în procedurile penale desfășurate

împotriva lui, precum și de participare activă în propria sa apărare.

Scopul esențial al regulii portugheze a reprezentării juridice obligatorii

în procedurile penale era să se asigure administrarea adecvată a justiției și un

proces echitabil care să respecte dreptul acuzatului la egalitatea armelor.

Având în vedere întregul context procedural în care era aplicată cerința

reprezentării obligatorii și ținând seama de marja de apreciere de care se

bucurau statele membre cu privire la alegerea mijloacelor prin care să se

asigure faptul că era garantată apărarea unui acuzat, motivele furnizate în

sprijinul cerinței asistenței obligatorii în general și în prezenta cauză au fost

relevante și suficiente deopotrivă.

C. Echitatea procesului în general. Apărarea reclamantului a fost

asigurată de către avocatul său din oficiu.

În ceea ce-l privește, reclamantul nu a participat la ședințele de

judecată pentru a-și prezenta versiunea proprie a faptelor sau interpretarea

proprie a dispozițiilor legale relevante și, prin urmare, a decis în mod deliberat

să nu participe în mod efectiv la apărarea sa alături de avocatul care îl

reprezenta. El nu a comunicat cu acesta și nici nu a încercat să îi ofere

instrucțiuni sau să stabilească împreună cu aceasta cum ar trebui să-i fie

administrată apărarea. Chiar dacă nu avea o relație bazată pe încredere cu

avocata și o suspecta de lipsă de experiență, el nu a contestat calitatea muncii

ei sau calificările acesteia în fața tribunalelor naționale și nici nu a susținut că

aceasta a comis vreo eroare procedurală. Mai mult, el nu a desemnat un alt

avocat la alegere, cu care ar fi putut conveni o strategie de apărare.

În plus, faptul că reclamantul a fost acuzat pentru a doua oară de

insultarea unui judecător, ceea ce putea conduce la aplicarea unei pedepse

privative de libertate de patru luni și cincisprezece zile, nu putea fi considerat

un lucru minor. Având în vedere circumstanțele și natura infracțiunii de a

cărei comitere a fost acuzat reclamantul, nu a fost nerezonabil ca instanțele

naționale să considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și calmă

necesară, în baza dreptului portughez, pentru ca un acuzat să-și administreze

propria apărare.

Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător. Imposibilitatea… 265

Nu a existat niciun motiv concludent să se pună la îndoială faptul că

apărarea reclamantului prestată de către avocatul din oficiu a fost asigurată în

mod corespunzător, în circumstanțele cauzei, sau să se considere că

desfășurarea procedurilor de către tribunalele naționale a fost inechitabilă în

vreun fel. Observațiile reclamantului și cererile sale repetate adresate

C.E.D.O. au demonstrat că principala sa preocupare nu consta în procedurile

penale în discuție, ci în dorința de a-și impune poziția de principiu împotriva

asistenței juridice obligatorii prevăzute de dreptul portughez.

În drept – Articolul 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenţie.

Concluzie: nicio încălcare (nouă voturi la opt).

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE

JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

(MAREA CAMERĂ) ÎN CAUZA C-537/16 (20 MARTIE 2018).

PRINCIPIUL NE BIS IN IDEM. NATURA PENALĂ A SANCȚIUNII

ADMINISTRATIVE. EXISTENȚA ACELEIAȘI INFRACȚIUNI.

ARTICOLUL 52 ALINEATUL (1) DIN CARTA DREPTURILOR

FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE. RESTRÂNGERI

IMPUSE PRINCIPIULUI NE BIS IN IDEM. CONDIȚII

ABSTRACT

National legislation should not allow the continuation of a criminal

administrative criminal proceedings against a person as a result of

illicit conduct that constitutes the constituent elements of market

manipulation for which a final criminal conviction has already

been pronounced against him, in so far as that conviction is,

having regard to the damage caused to society by the offense

committed, capable of reversing the offense in an effective,

proportionate and dissuasive manner.

The ne bis in idem principle guaranteed by art. 50 of the Charter

of Fundamental Rights of the European Union confers on

individuals a right directly applicable to a dispute such as the

main one.

Key words: criminal financial penalties, criminal offenses,

manipulation of the capital market, ne bis in idem.

În cauza C-537/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară

formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene,

de către Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)1, s-a solicitat

interpretarea art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

(denumită în continuare Carta), citit în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu (accesat la 24 mai 2018).

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 267

fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare

Convenția).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G. Real

Estate SA, în lichidare, domnul S. R. și M. International SA, pe de o parte, și

Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Comisia Națională pentru

Societăți și Bursă, Italia) (denumită în continuare Consob), pe de altă parte, în

legătură cu legalitatea unei sancțiuni administrative pecuniare care le-a fost

aplicată ca urmare a unor încălcări ale legislației privind manipulările pieței.

Cadrul juridic

Convenția Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, intitulat „Dreptul de a nu

fi judecat sau pedepsit de două ori”2, prevede:

„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile

aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau

condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale

acestui stat.

2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea

procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte

noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii

precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul

articolului 15 din Convenție.”

Dreptul Uniunii Europene În conformitate cu art. 5 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale

informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață)3, statele

membre interzic oricărei persoane să se implice în manipulări ale pieței.

Comportamentele care constituie manipulări ale pieței sunt prevăzute în art. 1

pct. (2) din directiva menționată.

Potrivit art. 14 alin. (1) din această directivă:

„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale,

statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua

măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni

2 Cu privire la o analiză asupra principiului ne bis în idem în practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, a se vedea, pe larg, M. Mazilu-Babel, C.I. Făt, C. Grigoraș,

Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem,

disponibilă pe site-ul https://www.juridice.ro/486233/hotararea-cedo-pe-care-trebuie-sa-o-

stiti-in-2017-cele-50-de-umbre-ale-lui-ne-bis-in-idem.html (accesat la 24 mai 2018). 3 JO 2003, L 96, p. 16, ediție specială, 06/vol. 5, p. 210.


administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor adoptate

pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile

în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

Dreptul italian Articolul 185 din Decretul legislativ nr. 58 (privind intermedierea

financiară, în sensul art. 8 și 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996) din 24

februarie 1998 (denumit în continuare TUF), intitulat „Manipulările pieței”4,

prevede:

„1. Se pedepsește cu închisoarea de la un an la șase ani și cu amendă

de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza

informații false sau de a efectua tranzacții simulate sau alte procedee de

inducere în eroare susceptibile în mod concret să provoace o modificare

sensibilă a prețului unor instrumente financiare.

2. În cazul în care, ținând seama de gravitatea faptei, de

circumstanțele personale ale autorului infracțiunii sau de importanța

produsului sau a beneficiului obținut, amenda este insuficientă, chiar dacă

s-a aplicat maximul acesteia, instanța o poate spori până la triplul valorii

sale sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a

beneficiului obținut în urma infracțiunii.”

Articolul 187 ter TUF, intitulat „Manipulările pieței”, are următorul

cuprins:

„1. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale aplicabile în cazul în

care fapta constituie infracțiune, se pedepsește cu o sancțiune administrativă

pecuniară de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane

de a difuza prin mijloacele de informare, inclusiv prin internet sau prin orice

alt mijloc, informații, zvonuri sau știri false ori înșelătoare care oferă sau

sunt susceptibile să ofere indicații false sau înșelătoare despre instrumentele

financiare.

[…]

3. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale în cazul în care fapta

constituie infracțiune, se pedepsește cu sancțiunea administrativă pecuniară

prevăzută la alineatul 1 fapta oricărei persoane care efectuează:

[…]

c) tranzacții sau ordine de tranzacționare prin recurgerea la procedee

de inducere în eroare sau la orice altă formă de înșelăciune sau stratagemă;

[…]

4 Legislația română specifică este Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente

financiare şi operaţiuni de piaţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213

din 29 martie 2017.


5. Atunci când, ținând seama de circumstanțele personale ale

autorului sau de importanța produsului sau a beneficiului obținut ori de

efectele produse pe piață, sancțiunile administrative pecuniare prevăzute la

alineatele precedente nu sunt adecvate, nici chiar dacă se aplică maximul

acestora, se sporesc până la triplul valorii lor sau până la o sumă egală cu de

zece ori valoarea produsului sau a beneficiului obținut în urma faptei ilicite.

[…]”

Articolul 187 decies TUF, intitulat „Raporturile cu autoritățile

judiciare”, prevede:

„1. În cazul în care are cunoștință de săvârșirea uneia dintre

infracțiunile prevăzute în capitolul II, Ministerul Public informează de îndată

președintele [Consob].

2. Președintele [Consob] transmite Ministerului Public, prin raport

motivat, documentația primită în exercitarea activității de control în cazul în

care sunt identificate elemente care permit să se prezume existența unei

infracțiuni. Transmiterea actelor către Ministerul Public are loc cel târziu la

încheierea activității de constatare a încălcărilor dispozițiilor prevăzute în

capitolul III din prezentul titlu.

3. [Consob] cooperează cu autoritatea judiciară, inclusiv prin

intermediul schimbului de informații, cu scopul de a facilita constatarea

încălcărilor menționate în prezentul titlu, inclusiv în cazul în care aceste

încălcări nu constituie o infracțiune.

[…]”

Articolul 187 duodecies alin. (1) TUF, intitulat „Relațiile dintre

procedura penală și procedurile administrativă și de opoziție”, prevede:

„Procedura administrativă de constatare și procedura de opoziție […]

nu pot fi suspendate pentru motivul că este pendinte procedura penală având

ca obiect aceleași fapte sau fapte de a căror constatare depinde soluția

respectivă.”

În conformitate cu articolul 187 terdecies TUF, intitulat „Executarea

pedepselor pecuniare și a sancțiunilor pecuniare în procesul penal”:

„Atunci când pentru aceeași faptă a fost aplicată împotriva

făptuitorului sau a persoanei juridice o sancțiune administrativă pecuniară

(…) achitarea pedepsei pecuniare și a sancțiunii pecuniare aferente

infracțiunii este limitată la partea care excedează cuantumului perceput de

autoritatea administrativă.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

Prin Decizia din 9 septembrie 2007, Consob a aplicat domnului R.,

precum și societăților M. International și G. Real Estate, o sancțiune


pecuniară administrativă în cuantum de 10,2 milioane de euro, la plata căreia

i-a obligat în solidar pe cei menționați.

Potrivit deciziei sus-menționate, domnul R., în perioada în discuție în

litigiul principal, a săvârșit fapte de manipulare care urmăreau să atragă

atenția asupra titlurilor R. MediaGroup SpA și, pe această cale, să susțină

cotațiile acestor titluri în scopuri personale. Consob a considerat că aceste

conduite au avut drept consecință o evoluție anormală a titlurilor menționate

și că, prin urmare, acestea întruneau elementele constitutive ale unor

manipulări ale pieței în sensul art. 187 ter alin. (3) lit. c) TUF.

Sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal a

fost contestată de către domnul R. și de către societățile M. International și G.

Real Estate la Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia).

Prin Hotărârea din 2 ianuarie 2009, această instanță a admis în parte acțiunea,

reducând cuantumul sancțiunii administrative pecuniare menționate la 5

milioane de euro. Toate părțile din litigiul principal au declarat recurs

împotriva hotărârii respective la Corte suprema di cassazione (Curtea de

Casație, Italia).

Conduitele descrise la pct. 12 din hotărârea menționată anterior au

determinat, de asemenea, începerea urmăririi penale împotriva domnului R.,

care a condus la condamnarea acestuia printr-o Hotărâre a Tribunale di Roma

(Tribunalul din Roma, Italia) din 10 decembrie 2008 prin care s-a admis

acordul de recunoaștere a vinovăției la o pedeapsă de patru ani și șase luni

închisoare, în temeiul art. 185 TUF. Această pedeapsă a fost redusă ulterior la

trei ani, apoi stinsă prin amnistie. Hotărârea respectivă a rămas definitivă.

În acest context, instanța de trimitere arată că, în ordinea juridică

italiană, principiul ne bis in idem nu se aplică raporturilor dintre sancțiunile

penale și sancțiunile administrative. Această instanță are totuși îndoieli, după

Hotărârea pronunțată de către Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) la 10

decembrie 2008, cu privire la compatibilitatea procedurii privind o sancțiune

administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal cu art. 50 din Cartă,

interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În acest sens,

potrivit instanței menționate, în pofida faptului că această hotărâre este

asimilată, în ordinea juridică italiană, unei hotărâri penale de condamnare,

sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal aplicată, în

temeiul art. 187 ter din TUF, este de natură penală, în accepțiunea art. 4 din

Protocolul nr. 7 la Convenție, astfel cum este interpretat de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) în

Hotărârea din 4 martie 2014, cauza G.S. și alții contra Italiei5. Instanța de

5 Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-

141370%22]} (accesat la 25 aprilie 2018).


trimitere arată că conduitele reproșate domnului R. în cadrul acestei proceduri

administrative sunt aceleași cu cele pe baza cărora i-a fost aplicată sancțiunea

penală.

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a

hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii

Europene (denumită în continuare C.J.U.E.) următoarele întrebări preliminare:

„1) Prevederile art. 50 [din Cartă], interpretate în lumina art. 4 din

Protocolul nr. 7 la Convenție, a jurisprudenței în această materie a C.E.D.O.

și a reglementării naționale, se opun posibilității de a iniția o procedură

administrativă având ca obiect o faptă (conduită ilicită de manipulare a

pieței) pentru care aceeași persoană a fost condamnată penal printr-o

hotărâre irevocabilă?

2) Instanța națională poate aplica direct principiile dreptului Uniunii

Europene în legătură cu principiul ne bis in idem, în temeiul art. 50 [din

Cartă], interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, a

jurisprudenței în această materie a C.E.D.O. și a reglementării naționale?”

Referitor la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare, C.J.U.E. a constatat următoarele:

− Potrivit precizărilor cuprinse în Decizia de trimitere, art. 187 ter din

TUF a fost adoptat în scopul transpunerii dispozițiilor Directivei 2003/6 în

dreptul italian. Astfel, procedura administrativă în discuție în litigiul principal

și sancțiunea administrativă pecuniară prevăzută la acest articol (187 ter)

aplicată domnului R. constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii

Europene, în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă. Prin urmare, acestea trebuie,

printre altele, să respecte dreptul fundamental de a nu fi judecat sau

condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, garantat de către art. 50

din Cartă.

− În plus, astfel cum confirmă art. 6 alin. (3) din Tratatul Uniunii

Europene, drepturile fundamentale recunoscute de către Convenție constituie

principii generale ale dreptului Uniunii Europene și deși art. 52 alin. (3) din

Cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor

garantate de către Convenție, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele

pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp

cât Uniunea Europeană nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal

în ordinea juridică a Uniunii Europene (C.J.U.E.: Hotărârea din 26 februarie

2013, Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105, pct. 44, Hotărârea din 15 februarie

2016, N., C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 45, precum și jurisprudența

citată).


− Potrivit explicațiilor cu privire la art. 52 din Cartă, alin. (3) al acestui

articol este destinat să asigure coerența necesară între Cartă și Convenție,

„fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii Europene și Curții de

Justiție a Uniunii Europene” (C.J.U.E.: Hotărârea din 15 februarie 2016, N.,

C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 47, Hotărârea din 14 septembrie 2017, K.,

C-18/16, EU:C:2017:680, pct. 50, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, examinarea întrebării adresate trebuie să se realizeze din

perspectiva drepturilor fundamentale garantate de către Cartă și în special a

art. 50 din aceasta (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie

2017, O. și B., C-217/15 și C-350/15, EU:C:2017:264, pct. 15, precum și

jurisprudența citată).

Articolul 50 din Cartă prevede că „nimeni nu poate fi judecat sau

condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau

condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească

definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice

cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură

penală, în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași

persoane (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 26 februarie 2013,

Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105, pct. 34).

Cu referire la natura penală a procedurilor și a sancțiunilor În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a unor

sancțiuni, precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că,

potrivit jurisprudenței C.J.U.E., sunt pertinente trei criterii:

− calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern,

− natura însăși a faptei ilicite,

− gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă

să o suporte6.

Deși este de competența instanței de trimitere să aprecieze, în lumina

acestor criterii, dacă procedurile și sancțiunile penale și administrative în

discuție în litigiul principal prezintă o natură penală, în sensul art. 50 din

Cartă, C.J.U.E., pronunțându-se asupra unei trimiteri preliminare, poate totuși

oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care

aceasta o va efectua7.

6 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C-489/10,

EU:C:2012:319, pct. 37, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105,

pct. 35). 7 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2014, M., C-146/14 PPU,

EU:C:2014:1320, pct. 79 și jurisprudența citată.


În speță, trebuie să se precizeze de la bun început că, în considerarea

criteriilor amintite la pct. 28 din prezenta hotărâre, calificarea penală a

procedurilor penale și a pedepsei închisorii, menționate la pct. 14 din prezenta

hotărâre, cărora le-a fost supus domnul R., nu este contestată. În schimb, se

pune problema dacă sancțiunea administrativă pecuniară și procedura

administrativă în discuție în litigiul principal sunt sau nu sunt de natură

penală, în accepțiunea art. 50 din Cartă. În această privință, relativ la primul

criteriu, din dosarul de care dispune C.J.U.E. reiese că dreptul național

califică procedura care a condus la aplicarea acestei din urmă sancțiuni drept

procedură administrativă.

Totuși, aplicarea art. 50 din Cartă nu se limitează numai la procedurile

și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se

extinde – independent de o astfel de calificare – la procedurile și la sancțiunile

care trebuie considerate ca având o natură penală, în temeiul celorlalte două

criterii prevăzute mai sus.

În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, referitor la natura însăși a

faptei ilicite, acesta presupune să se verifice dacă sancțiunea în discuție

urmărește în special o finalitate represivă8. Rezultă de aici că o sancțiune care

are o finalitate represivă prezintă o natură penală, în accepțiunea art. 50 din

Cartă, și că simpla împrejurare că aceasta urmărește și o finalitate preventivă

nu este de natură să îi înlăture calificarea de sancțiune penală. Astfel, după

cum a arătat avocatul general la pct. 64 din concluzii, este în însăși natura

sancțiunilor penale ca acestea să aibă ca obiect atât reprimarea, cât și

prevenirea comportamentelor ilicite. În schimb, o măsură care se limitează la

a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită vizată nu prezintă o natură penală.

Referitor la al treilea criteriu, trebuie să se arate că o sancțiune

administrativă pecuniară care poate să atingă un cuantum de până la zece ori

mai mare decât valoarea produsului sau a beneficiului obținut prin

manipulările pieței prezintă un grad de severitate ridicat, care este susceptibil

să întărească analiza potrivit căreia această sancțiune este de natură penală, în

accepțiunea art. 50 din Cartă, aspect a cărui verificare este totuși de

competența instanței de trimitere.

Cu privire la existența aceleiași infracțiuni

Rezultă din însăși formularea art. 50 din Cartă că acesta interzice

judecarea sau condamnarea aceleiași persoane mai mult de o singură dată

8 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C-489/10,

EU:C:2012:319, pct. 39.


pentru aceeași infracțiune9. Așa cum arată instanța de trimitere în cererea sa

de decizie preliminară, diferitele proceduri și sancțiuni de natură penală în

discuție în litigiul principal vizează aceeași persoană, și anume domnul R.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., criteriul pertinent pentru aprecierea

existenței aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale,

interpretat drept existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil

legate între ele, care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a

persoanei vizate10. Astfel, art. 50 din Cartă interzice aplicarea, pentru fapte

identice, a mai multor sancțiuni de natură penală la capătul diferitor proceduri

desfășurate în aceste scopuri.

În plus, calificarea juridică, în dreptul național, a faptelor și interesul

juridic protejat nu sunt relevante în scopul constatării existenței aceleiași

infracțiuni, în măsura în care întinderea protecției conferite de către art. 50 din

Cartă nu poate varia de la un stat membru la altul.

În speță, instanța de trimitere arată că aceleași conduite, constând în

manipulări care urmăreau să atragă atenția publicului asupra titlurilor R.

MediaGroup, au fost reproșate domnului R. atât în procedura penală care a

condus la condamnarea sa penală definitivă, cât și în procedura privind

sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală în discuție în litigiul

principal.

Deși, așa cum susține Consob în observațiile sale scrise, aplicarea unei

sancțiuni penale la capătul unei proceduri penale, precum aceea în discuție în

litigiul principal, necesită, spre deosebire de sancțiunea administrativă

pecuniară de natură penală menționată, un element subiectiv, trebuie să se

arate că împrejurarea potrivit căreia aplicarea sancțiunii penale respective

depinde de un element constitutiv suplimentar în raport cu sancțiunea

administrativă pecuniară de natură penală nu este, în sine, de natură să repună

în discuție identitatea faptelor materiale vizate. Sub rezerva verificării de către

instanța de trimitere, sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală și

procedura penală în discuție în litigiul principal par astfel să aibă ca obiect

aceeași infracțiune.

În aceste condiții, rezultă că reglementarea națională în discuție în

litigiul principal permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune

administrativă pecuniară de natură penală (accepțiunea art. 50 din

Cartă) împotriva unei persoane precum domnul R., ca urmare a unor

9 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie 2017, O. și B., C-217/15

și C-350/15, EU:C:2017:264, pct. 18. 10 Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 18 iulie 2007, K., C-367/05,

EU:C:2007:444, pct. 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010,

M., C-261/09, EU:C:2010:683, pct. 39 și 40.


conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale

pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă

împotriva sa. Or, un astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni constituie o

restrângere a dreptului garantat de către articolul sus-menționat.

În legătură cu justificarea restrângerii dreptului garantat de către

art. 50 din Cartă

În paragr. 42 și următoarele, C.J.U.E. a amintit că, în Hotărârea din 27

mai 2014, S. (C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 55 și 56), a statuat că o

restrângere a principiului ne bis in idem, garantat de către art. 50 din Cartă,

poate fi justificată în temeiul art. 52 alin. (1) din aceasta.

Conform art. 52 alin. (1) teza I din Cartă, orice restrângere a

exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de către aceasta trebuie să

fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.

Potrivit celei de-a doua teze a alineatului menționat, prin respectarea

principiului proporționalității pot fi impuse restrângeri ale drepturilor și

libertăților numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund

efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de către Uniunea

Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

În speță, este cert că posibilitatea cumulării procedurilor și a

sancțiunilor penale, precum și a procedurilor și a sancțiunilor administrative

de natură penală este prevăzută de lege.

Mai mult, o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul

principal respectă substanța art. 50 din Cartă, întrucât permite un asemenea

cumul de proceduri și de sancțiuni numai în condiții limitativ stabilite,

asigurând astfel că dreptul garantat la acest articol (50) nu este repus în

discuție ca atare.

Relativ la aspectul dacă restrângerea principiului ne bis in idem care

rezultă dintr-o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul

principal răspunde unui obiectiv de interes general, aceasta reiese din dosarul

de care dispune C.J.U.E., în sensul că această reglementare urmărește să

protejeze integritatea piețelor financiare ale Uniunii Europene și încrederea

publică în instrumentele financiare. Având în vedere importanța pe care

jurisprudența C.J.U.E.11 o acordă, în scopul realizării acestui obiectiv,

combaterii încălcărilor privind interdicția de manipulare a pieței, un cumul de

proceduri și de sancțiuni de natură penală poate să se justifice atunci când

aceste proceduri și aceste sancțiuni vizează, în vederea realizării unui

11 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V.

R., C-45/08, EU:C:2009:806, pct. 37 și 42.


asemenea obiectiv, scopuri complementare având ca obiect, eventual, laturi

diferite ale aceluiași comportament infracțional vizat, aspect a cărui verificare

este de competența instanței de trimitere.

În această privință, în materie de infracțiuni legate de manipulările

pieței, pare legitim ca un stat membru să asigure, pe de o parte, descurajarea

și reprimarea oricărei încălcări, indiferent dacă este sau nu este intenționată, a

interdicției privind manipulările pieței prin aplicarea unor sancțiuni

administrative stabilite, dacă este cazul, în mod forfetar și, pe de altă parte,

descurajarea și reprimarea unor încălcări grave ale unei astfel de interdicții,

care sunt deosebit de nefaste pentru societate și care justifică adoptarea unor

sancțiuni penale mai severe.

Cu referire la respectarea principiului proporționalității, în paragr.

46 din prezenta hotărâre, C.J.U.E. a constatat că acesta impune ca un cumul

de proceduri și de sancțiuni prevăzut de o reglementare națională precum

aceea în discuție în litigiul principal să nu depășească limitele a ceea ce este

adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de către

această reglementare, fiind clar că atunci când este posibilă alegerea între mai

multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la aceea mai puțin

constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie

disproporționate în raport cu scopurile vizate12.

În acest context, C.J.U.E. a amintit că, în temeiul art. 14 alin. (1) din

Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28

ianuarie 2003 coroborat cu art. 5 din aceasta, statele membre dispun de o

libertate de alegere a sancțiunilor aplicabile împotriva persoanelor

răspunzătoare de manipulări ale pieței13.

În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii Europene în materie,

statele membre sunt astfel îndrituite să prevadă atât un sistem în care

încălcările interdicției privind manipulările pieței pot face obiectul unor

proceduri și al unor sancțiuni doar o singură dată, cât și un sistem care permite

un cumul de proceduri și de sancțiuni. În aceste condiții, proporționalitatea

unei reglementări naționale precum aceea în discuție în litigiul principal nu

poate fi pusă în discuție de simplul fapt că statul membru în cauză a ales să

prevadă posibilitatea unui astfel de cumul decât cu riscul de a priva acest stat

membru de această libertate de alegere.

12 Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 25 februarie 2010, M. F.,

C-562/08, EU:C:2010:93, pct. 43, Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C-379/08 și

C-380/08, EU:C:2010:127, pct. 86 și Hotărârea din 19 octombrie 2016, EL-EM-2001,

C-501/14, EU:C:2016:777, pct. 37 și 39, precum și jurisprudența citată. 13 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V.

R., C-45/08, EU:C:2009:806, pct. 71 și 72.


Cu privire la cumulul de sancțiuni autorizat de reglementarea în

discuție în litigiul principal, aceasta pare să se limiteze să prevadă în art. 187

terdecies din TUF că, în cazul în care, pentru aceleași fapte, au fost aplicate o

amendă penală și o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală,

achitarea celei dintâi este limitată la partea care excedează cuantumului celei

de-a doua. Or, în măsura în care acest art. 187 terdecies pare să vizeze numai

cumulul unor pedepse pecuniare, iar nu cumulul unei sancțiuni administrative

pecuniare de natură penală cu o pedeapsă cu închisoarea, rezultă că articolul

menționat nu garantează faptul că severitatea ansamblului sancțiunilor

aplicate se limitează la ceea ce este strict necesar în raport cu gravitatea

infracțiunii vizate.

Prin urmare, rezultă că o reglementare națională precum aceea în

discuție în litigiul principal care autorizează, după o condamnare penală

rămasă definitivă, continuarea unei proceduri privind o sancțiune

administrativă pecuniară de natură penală depășește ceea ce este strict necesar

pentru realizarea obiectivului vizat la paragr. 46 din prezenta hotărâre, aspect

a cărui verificare este totuși de competența instanței de trimitere.

Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că

pedeapsa definitivă pronunțată în aplicarea art. 185 din TUF poate, eventual,

să fie stinsă ulterior prin efectul unei amnistii, după cum pare să se fi

prezentat situația în cauza principală. Astfel, decurge din art. 50 din cartă că

de protecția conferită de principiul ne bis in idem trebuie să beneficieze

persoanele care au fost deja achitate sau condamnate printr-o hotărâre penală

definitivă, inclusiv, în consecință, persoanele cărora li s-a aplicat, printr-o

astfel de hotărâre, o sancțiune penală care a fost stinsă ulterior prin efectul

unei amnistii. Prin urmare, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanță

pentru a aprecia caracterul strict necesar al unei reglementări naționale

precum cea în discuție în litigiul principal.

Cu privire la a doua întrebare În paragr. 65-67 din prezenta hotărâre, C.J.U.E., în conformitate cu o

jurisprudență constantă14, a relevat că dispozițiile dreptului primar care impun

obligații precise și necondiționate, întrucât nu necesită pentru punerea lor în

aplicare nicio o intervenție ulterioară a autorităților Uniunii Europene sau a

autorităților naționale, generează în mod direct drepturi în privința

justițiabililor (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969,

14 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969, B. și C. D., 2/69 și

3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, B.,

C-390/98, EU:C:2001:456, pct. 91.


B. și C. D., 2/69 și 3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din

20 septembrie 2001, B., C-390/98, EU:C:2001:456, pct. 91).

Or, dreptul pe care art. 50 din Cartă îl conferă particularilor nu este

însoțit, potrivit însuși modului de redactare a acestuia, de nicio condiție și,

prin urmare, este direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.

În această privință, Curtea a amintit că a recunoscut deja efectul direct

al art. 50 din Cartă, afirmând, la pct. 45 din Hotărârea din 26 februarie 2013,

Å. F. (C-617/10, EU:C:2013:105), că, atunci când examinează

compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu drepturile garantate de

Cartă, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale,

dispozițiile dreptului Uniunii Europene are obligația de a asigura efectul

deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea

oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi

necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale

legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1. Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări

naționale care permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune

administrativă pecuniară de natură penală contra unei persoane ca

urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale

unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o

condamnare penală definitivă împotriva sa, în măsura în care această

condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat societății prin

infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această infracțiune în mod

efectiv, proporțional și disuasiv.

2. Principiul ne bis in idem garantat de către art. 50 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conferă particularilor un

drept direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE

APEL

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL

2015, ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ1

NELEGITIMITATEA FORMULĂRII PLÂNGERII ÎMPOTRIVA

SOLUŢIEI DE CLASARE SAU DE RENUNŢARE LA URMĂRIREA

PENALĂ DE CĂTRE O ALTĂ PERSOANĂ DECÂT ACEEA

VĂTĂMATĂ PRIN INFRACȚIUNE

ABSTRACT

Only the quality of an injured person in the meaning of the

provisions of art. 336 par. (1) of the new Criminal Procedure

Code, attracts the legitimacy of formulating the complaint against

the decision to classify or waive the criminal prosecution

according to art. 340 par. (1) of the same code.

However, in the present case, the applicant B.L. he is not the

injured person, and the attacked solution has not damaged his

legitimate interests. This is the father of the injured person, but he

filed the complaint in his own name, without having any authority

from the injured person.

Key words: the injured person, the complaint against the decision

to renounce or prosecute, the complaint against non-infringement

or non-adjudication.

I. Prezentare speță. Prin plângerea formulată de către petentul B.L.,

înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. 452/57/2015, a fost atacată








e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel

Alba Iulia, Buletinul Jurisprudenței, de A.I. Paștiu, A.Gh. Mocan, M.A. Motolea

(coordonatori) ș.a., 2015.

280 Gheorghe Ivan

Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. (…)/P/2014,

menţinută prin Ordonanța procurorului general al aceluiaşi parchet nr.

(...)/(…)/(…)/2014.

În expunerea motivelor, petentul a invocat următoarele: instituţiile

statului ,,înşală” şi ,,păcălesc” cetăţenii României, promiţându-le locuri de

muncă în străinătate; numitul M.D., în calitate de comisar-şef de poliţie din

L., i-a agresat fiica, persoana vătămată B.M., şi a injuriat-o; martorii au dat

declaraţii mincinoase de frica intimatului.

Potrivit art. 341 alin. (2) din noul Cod procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), au fost înaintate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia notele scrise întocmite, anexându-se dosarul nr. (…)/P/2014 şi

lucrarea nr. (…)/(…)/(...)/2014 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia.

La termenul de judecată din 9 septembrie 2015, petentul B.L. a depus

la dosar plângerea formulată de către persoana vătămată B.M., aceasta

susţinând, în esenţă, că organele judiciare nu i-au ,,făcut dreptate”, nici chiar

Curtea de Apel Alba Iulia, că a fost bătută şi injuriată de către făptuitorul

M.D., pe considerentul că a parcat neregulamentar, că avocatul angajat nu a

făcut demersurile necesare pentru a o apăra şi că se constituie parte civilă faţă

de făptuitor cu suma de 700 euro daune morale pentru suferinţele încercate,

precum şi că în situaţia în care făptuitorul achită această sumă de bani tatălui

său, B.L., ea îşi retrage plângerea de faţă.

Potrivit actelor şi lucrărilor existente la dosar, judecătorul de cameră

preliminară din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:

Prin Ordonanţa nr. (…)/P/2014 din 19 noiembrie 2014, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia a dispus, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a),

art. 315 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) lit. b) şi i) C.pr.pen., clasarea cauzei

privind comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin.

(1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) şi purtare abuzivă prevăzută în

art. 296 alin. (1) din același cod [art. 250 alin. (1) şi (3) din Codul penal

anterior (în continuare C.pen. din 1969)], sesizate de către persoana vătămată

B.M., domiciliată în L., județul H.

În motivarea ordonanţei sus-menționate, procurorul-anchetator a

reţinut că persoana vătămată B.M. a formulat o sesizare cu privire la faptul că,

în urma formulării unei plângeri penale faţă de comisarul-şef de poliţie

M.D. – comandantul Poliției L. –, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor (de

lovire sau alte violențe) prevăzute în art. 180 alin. (2) C.pen. din 1969 şi în

art. 250 alin. (1) şi (3) din același cod, iar dosarul a fost soluţionat prin

netrimiterea acestuia în judecată – soluţie menţinută prin ordonanţa

Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare sau… 281

procurorului general, precum şi prin încheierea judecătorilor din cadrul Curţii

de Apel Alba Iulia.

Împotriva Ordonanţei nr. (…)/P/2014 din 19 noiembrie 2014 a depus

plângere petiţionarul B.M., care o consideră drept netemeinică şi nelegală,

susţinând, în esenţă, că s-au săvârşit infracţiunile descrise în sesizare.

Prin Ordonanţa nr. (…)/(…)/(…)/2014 din 19 decembrie 2014 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,

plângerea petiţionarului B.M. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

S-a reţinut de către procurorul general, pe baza lucrărilor dosarului,

că soluţia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale care garantează

drepturile persoanei vătămate, astfel încât ordonanţa este temeinică şi legală.

În mod întemeiat, procurorul-anchetator a relevat că: acţiunea penală nu

poate fi exercitată împotriva comisarului-şef M.G.D., deoarece o sesizare

similară a fost soluţionată de către procuror prin Ordonanţa nr. (…)/P/2013

din 28 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia; soluţia

respectivă de netrimitere în judecată a fost menţinută de către judecător prin

Sentinţa penală nr. (…) din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia,

aceasta având autoritate de lucru judecat în raport cu noua sesizare.

Prin formularea unei plângeri penale, nu pot fi cenzurate soluţiile

dispuse de către magistraţi în cauzele pe care le-au instrumentat, indiferent

care ar fi natura lor. Cenzurarea unei soluţii dispuse de către aceştia se poate

realiza numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege; în caz contrar,

se încalcă principiul independenţei puterii judecătoreşti.

În lipsa unor dovezi de interferenţă exterioară actului de deliberare

propriu-zis, un procuror în cursul unei anchete nu este îndreptăţit să facă

aprecieri în legătură cu justeţea unor hotărâri judecătoreşti.

Deci, în mod justificat s-a reţinut că magistraţii, care s-au pronunţat

în cauzele în care persoana vătămată a avut interes, nu au săvârşit nicio faptă

de natură penală.

Prin urmare, în mod legal s-a statuat că, în cauză, nu poate fi

exercitată acţiunea penală împotriva comisarului-şef M.G.D., despre care s-a

afirmat că a comis infracţiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.

180 alin. (2) C.pen. din 1969 (art. 193 C.pen.) şi purtare abuzivă prevăzută în

art. 250 C.pen. din 1969 (art. 296 C.pen.), deoarece există un impediment la

punerea în mişcare a acţiunii penale acela prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. i)

C.pr.pen. [în legătură cu o sesizare similară judecătorul s-a mai pronunţat, în

sensul că ofiţerul de poliţie nu a comis infracţiunile descrise de către

persoana vătămată; acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare nici împotriva

magistraţilor care au soluţionat cauzele în care persoana vătămată avea

interes și despre care s-a afirmat că au comis infracţiunea de abuz în serviciu

282 Gheorghe Ivan

prevăzută în art. 246 C.pen. din 1969 (art. 297 C.pen.)], precum și acela

prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (magistraţii şi-au îndeplinit

corespunzător sarcinile de serviciu).

Împotriva ordonanţei procurorului general (sus-menționate), în

temeiul art. 341 C.pr.pen., petenţii B.L. şi B.M. au formulat plângerile penale

deduse prezentei judecăţi.

Prealabil analizării pe fond a motivelor invocate în plângerile penale

de către petenţii B.L. şi B.M., judecătorul de cameră preliminară din cadrul

curţii de apel va analiza cu prioritate excepţia inadmisibilităţii plângerii

petentului B.L., respectiv excepţia tardivităţii plângerii petentei B.M., excepţii

invocate de către Ministerul Public raportat la dispoziţiile art. 340 C.pr.pen.

A. În ceea ce priveşte plângerea petentului B.L.V., judecătorul de

cameră preliminară din cadrul curţii de apel a relevat următoarele:

Potrivit art. 336 alin. (1) C.pr.pen., ,,orice persoană poate face

plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin

acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”.

Conform art. 340 alin. (1) din codul sus-menționat, ,,persoana a cărei

plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală,

dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339

poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul

de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,

competenţa să judece cauza în primă instanţă”2.

Din economia dispoziţiilor legale menționate mai sus rezultă că

legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi

măsurile de urmărire penală să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie

a respectării legalităţii în procesul penal.

În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice

persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o

măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a

unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiţie este reglementat de către

legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dispusă se poate adresa judecătorului

de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în

primă instanţă.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, pe de o parte, că, în cauza ce

formează obiectul dosarului nr. (…)/P/2014, calitatea de persoană vătămată o

2 În prezent, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. are următorul conținut:

(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă

sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile

de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,

potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă (sublinierea noastră Gh. Ivan).”


deţine B.M., care a formulat plângere. În acea plângere s-a arătat, în esenţă,

că: la data de 5 ianuarie 2013, persoană vătămată B.M. a fost lovită şi

ameninţată de către comisarul-șef de poliţie M.G.D.; plângerea penală faţă de

acesta, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 180 alin. (2) şi în

art. 250 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1969, a fost soluţionată prin netrimitere în

judecată, soluţie menţinută prin ordonanța procurorului general, precum şi

prin încheierea judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia, activitatea

care în opinia petentei este defectuoasă.

Petentul B.L. nu este persoană vătămată, iar prin ordonanța atacată nu

i-au fost vătămate interesele legitime. Acesta este tatăl persoanei vătămate,

însă a formulat plângerea în nume propriu, fără a avea vreo împuternicire de

la persoana vătămată.

În atari condiţii, plângerea petentului B.L. apare ca fiind formulată de

către o persoană fără calitate, urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă, în

conformitate cu art. 341 alin. (6) lit. a) C.pr.pen.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) din Codul de

procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), va fi obligat

petentul să plătească în favoarea statului suma de 50 lei cheltuieli judiciare.

B. Cu referire la plângerea petentului B.M., judecătorul de cameră

preliminară din cadrul curţii de apel a reţinut următoarele:

Din economia dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C.pr.pen. rezultă că

plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată

se formulează, în termen de 20 de zile de la comunicare. Acesta este un

termen procedural, iar neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege

atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste

termen.

În cauză, potrivit procesului-verbal de comunicare, petiţionarei B.M.

i s-a comunicat, la data de 9 ianuarie 2015, Ordonanţa nr.

(….)/(…)/(…)/2014 din 19 decembrie 2014 a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care plângerea

petiţionarului B.M. împotriva Ordonanţei nr. (…)/P/2014 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu

menţinerea ordonanţei atacate.

Petiţionara a depus plângere la judecătorul de cameră preliminară din

cadrul curţii de apel, la data de 9 septembrie 2015, prin intermediul tatălui

său, petentul B.L., cu mult peste termenul prevăzut în art. 340 alin. (1)

C.pr.pen. şi calculat potrivit art. 269 din același cod. Or, în acest context,

plângerea petiţionarei B.M. împotriva Ordonanţei Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia emisă în dosarul nr. (…)/P/2014, la data de 19

noiembrie 2014, și menţinută prin Ordonanţa procurorului general al

284 Gheorghe Ivan

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. (…)/(…)/(…)/2014 din

19 decembrie 2014 este tardivă, urmând a fi respinsă, ca atare, potrivit art.

341 alin. (6) lit. a) C.pr.pen.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C.pr.pen. din 1969,

a fost obligată petenta să plătească în favoarea statului suma de 50 lei

cheltuieli judiciare.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,

Înch. pen. nr. 92/2015)

II. Notă parțial aprobativă. Este de adăugat că plângerea împotriva

soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – numai de clasare3 – se

3 În prezent, soluțiile de renunţare la urmărirea penală nu pot fi atacate cu plângeri de

către persoanele vătămate, acestea fiind supuse obligatoriu verificării și confirmării

judecătorului de cameră preliminară de către procuror.

Procedura de control este prevăzută în următorul text din noul Cod de procedură

penală:

,,Art. 318. Renunţarea la urmărire penală

[…]

(10) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată

sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de

procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de

acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un

procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este

verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face

de către procurorul general al acestui parchet (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(11) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia

funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege special.

(12) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată

potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor,

suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare,

în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de

la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă

(sublinierea noastră Gh. Ivan).

(13) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi

dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în

camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea

procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.

Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare

(sublinierea noastră Gh. Ivan).

(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei

de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de

urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge

cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de

confirmare, judecătorul de cameră preliminară (sublinierea noastră Gh. Ivan):


poate formula nu numai de către persoana lezată prin infracțiunea săvârșită,

adică de către persoana vătămată, astfel cum este definită în art. 79 C.pr.pen.4,

ci și de către orice altă persoană, dacă este îndeplinită condiția prevăzută în

art. 336 alin. (1) din același cod, și anume i s-a adus o vătămare intereselor

sale legitime prin soluțiile menționate anterior.

a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror

pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare

acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.

(16) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15)

este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de

renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de

motivul invocat.” 4 ,,Art. 79. Persoana vătămată

Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se

numeşte persoană vătămată.”

INFRACŢIUNEA DE REZULTAT. NELEGALITATEA DISJUNGERII

ACŢIUNII CIVILE DE CEA PENALĂ

ABSTRACT

If the offense for which the prosecution is prosecuted is a criminal

offense, it is unlawful to resolve the civil side when the extent of

the damage is contested.

Key words: civil action, criminal action, disjunction, material

offense, offending offense.

I. Prezentare speță. Prin Încheierea de şedinţă din data de 4 martie

2015, emisă în dosarul nr. (…)/(…)/2015 al Tribunalului Sibiu, a fost disjunsă

acţiunea civilă formulată de către părţile civile SC F.L.I. IFN şi VFS R. IFN

SA faţă de inculpaţii R.C., M.A., D.P., L.G.N. şi F.E., precum şi acţiunea

penală şi aceea civilă în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.A.W. Această

măsură este criticabilă pentru următoarele considerente:

Cu ocazia soluţionării unei cauze penale, în care inculpaţii sunt trimişi

în judecată pentru săvârșirea infracţiunii de înşelăciune, stabilirea întinderii

prejudiciului produs prin fapta reţinută în sarcina lor constituie un important

criteriu ce îşi găseşte reflectarea în ceea ce priveşte latura penală a cauzei,

referitor la vinovăţia fiecărui inculpat, dar şi pe planul tragerii la răspundere

penală, în procesul individualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea

consecinţelor păgubitoare, întrucât, în funcţie de cuantumul prejudiciului,

fapta are anumite limite de pedeapsă.

În acest context, este nelegală modalitatea de soluţionare a cauzei

aleasă de către judecătorul instanţei de fond, de vreme ce inculpaţii au

contestat prejudiciul reţinut în sarcina lor, prejudiciu care este un element

constitutiv al infracţiunii calificate de înşelăciune.

Nu este admisibilă, în cazul infracţiunilor de rezultat, disjungerea şi

soluţionarea distinctă a urmării imediate, adică a rezultatului faptei, întrucât

însăşi existenţa infracţiunii depinde de producerea şi întinderea prejudiciului.

Prejudiciul este un element care se impune a fi stabilit cu certitudine la

momentul soluţionării laturii penale a cauzei, deoarece reprezintă, în cazul

infracţiunii de înşelăciune, un element constitutiv al acesteia, dar şi un criteriu

de individualizare judiciară a pedepsei, durata pedepsei fiind influenţată şi de

valoarea prejudiciului, alături de celelalte criterii prevăzute în art. 74 din noul

Cod penal (în continuare C.pen.).

Raportat la cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) Cod

procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de

Infracţiunea de rezultat. Nelegalitatea disjungerii acţiunii civile de cea… 287

către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism – Biroul teritorial Sibiu şi inculpaţii D.P., L.G.N., R.C. și M.A.

împotriva sentinței Tribunalului Sibiu (pronunțată pe fond referitor la latura

penală), pe care a desființat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Sibiu.

S-au menţinut actele efectuate de către instanţa de fond până la

termenul din data de 4 martie 2015.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec.

pen. nr. 814/A/2015)

II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, înșelăciunea îmbracă o formă

agravată dacă a produs consecințe deosebit de grave, adică a cauzat o pagubă

materială mai mare de 2.000.000 lei (art. 2561 raportat la art. 244 și 183

C.pen.)1.

Pe de altă parte, forma tipică a înșelăciunii [art. 244 alin. (1) C.pen.]

subzistă numai dacă s-a pricinuit o pagubă2.

Deci, la infracțiunile materiale sau de rezultat, cum este și aceea de

înșelăciune, este necesară stabilirea urmării imediate, aceasta fiind o condiție

de existență a infracțiunii3.

1 ,,Art. 2561. Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave

Dacă faptele prevăzute la art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art.

249-251 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de

lege se majorează cu jumătate (sublinierea noastră Gh. Ivan).”

,,Art. 244. Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte

mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau

pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu

închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte

mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de

infracţiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”

,,Art. 183. Consecinţe deosebit de grave

Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de

2.000.000 lei.” 2 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 228,

235. 3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 77.

288 Gheorghe Ivan

În fine, la individualizarea pedepsei, instanța trebuie să aibă în vedere

în mod obligatoriu și natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor

consecinţe ale infracţiunii, potrivit art. 74 C.pen.4

2. Deși în art. 26 alin. (5) din noul Cod de procedură penală se prevede

că ,,încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă”, totuși

instanța de apel a ținut seama de prevederile art. 408 din același cod5,

desființând sentința instanței de fond, și nu încheierea din data de 4 martie

2015.

4 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea

infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele

criterii:

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii

(sublinierea noastră Gh. Ivan);

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului;

f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;

g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine

seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.” 5 ,,Art. 408. Hotărârile supuse apelului

(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.

(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.”

REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL JUDECĂRII ÎN

LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE ȘI ARESTATE PROVIZORIU

ÎN STRĂINĂTATE, ÎN TEMEIUL UNUI MANDAT EUROPEAN DE

ARESTARE. ÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE

A CERERII. LEGEA APLICABILĂ

ABSTRACT

There is no proof of communication of the conviction sentence to

the petitioner M.G.M., missing in Romania, according to art. 95

par. (3) in relation to art. 92 par. (2) lett. b) of Law no. 302/2004

on International Judicial Cooperation in Criminal Matters but

only on the mandate to execute the prison sentence and therefore

there is no information on the case file that the person arrested

abroad under a European arrest warrant informed that he / she is

entitled, as appropriate:

a) in the exercise of an appeal, according to the Criminal

Procedure Code; or

b) to re-examine the case, according to the above-mentioned code.

The Court of First Instance rightly held that the petitioner's

request to reopen the criminal proceedings was made within the

statutory time of art. 466 par. (3) of the new Criminal Procedure

Code.

Also, correctly, the first instance court held that the new criminal

procedural provisions are relevant in the case, and not those of

art. 5221 of the previous Criminal Procedure Code (since 1969), as

requested by the petitioner M.G.M.

However, the first instance wrongly assessed the non-fulfillment of

the conditions laid down in art. 466 of the new Criminal

Procedure Code, respectively the admissibility of the request for

reopening the criminal proceedings.

Keywords: international judicial cooperation in criminal matters,

person in absentia, European arrest warrant, reopening of

criminal proceedings.

I. Prezentare speță. Prin Sentinţa penală nr. (…)/2015, pronunţată de

către Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, în baza art. 469 alin. (4)

din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a fost respinsă,

ca nefondată, cererea de redeschidere a procesului penal formulată de către

petenta M.G.M., deţinută în Penitenciarul G., judeţul C., ce fusese

290 Gheorghe Ivan

condamnată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată în dosarul penal

nr. (…)/(…)/2013, şi prin Sentinţa penală nr. (…)/2014, pronunţată în

dosarul penal nr. (…)/(…)/2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) C.pr.pen., a fost obligată

petenta-condamnată M.G.M. la plata sumei de 555 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunţa sentința sus-menționată, instanţa a reţinut

următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către Judecătoria

Sebeş în dosarul penal nr. (…)/(…)/2013, definitivă prin nerecurare, a fost

condamnată petenta M.G.M. la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii

de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) din Codul penal

anterior (în continuare C.pen. din 1969), în dauna persoanelor vătămate

M.O., M.C. şi M.E.M., toţi cu domiciliul în comuna P., satul P., str. C., nr.

…, judeţul A.

În temeiul art. 81 şi art. 82 C.pen. din 1969, instanţa a dispus

suspendarea condiţionată a executării pedepsei1, pe o perioadă de 3 ani, și i-a

atras atenţia inculpatei cu privire la dispoziţiile art. 83 din același cod.

În baza art. 71 C.pen. din 1969, i-a fost interzis inculpatei M.G.M.

drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din același cod.

În conformitate cu art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, s-a dispus

suspendarea executării pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate

a executării pedepsei principale (de un an).

Prin sentinţa penală nr. (…)/2014, pronunţată de către Judecătoria

Sebeş în dosarul penal (…)/(…)/2014, definitivă prin neapelare, a fost

condamnată petenta M.G.M. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii

de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal

(în continuare C.pen.).

În temeiul art. 44 alin. (1) C.pen., instanţa a constatat că fapta pentru

care a fost trimisă în judecată inculpata M.G.M. în prezenta cauză este în

stare pluralitate intermediară faţă de fapta pentru care a fost condamnată prin

Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către Judecătoria Sebeş în

dosarul penal nr. (…)/(…)/2013, definitivă la data de 18 iunie 2013.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind noul Cod penal)2 coroborat cu art. 83 C.pen. din

1 Instituția suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a fost preluată în noul

Cod penal (cu privire la critica opțiunii legiuitorului, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept

penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 262). 2 ,,Art. 15

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 291

1969, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an

închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către

Judecătoria Sebeş.

În aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/20123 raportat la art. 44 alin. (1)

şi art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., s-a contopit pedeapsa de 1 an închisoare,

aplicată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, cu pedeapsa de 6 luni închisoare,

aplicată prin prezenta hotărâre, inculpata urmând a executa pedeapsa de 1 an

şi 2 luni închisoare.

La data de 13 iunie 2013, s-a emis mandatul de executare a pedepsei

închisorii nr. (…)/2013, iar ulterior, în baza solicitărilor formulate, mai exact,

la data de 7 noiembrie 2014, faţă de inculpata M.G.M. au fost emise

mandatul european de arestare nr. (…)/2014 şi cererea de dare în urmărire

internaţională nr. (…)/2014.

În momentul întocmirii mandatului european de arestare, prin

completarea formularului-anexă la Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală4, republicată (în forma în vigoare la

data emiterii mandatului), la lit. d) s-a menţionat: „Hotărârea pronunţată în

lipsă şi persoana în cauză a fost citată personal la data de 24 iunie 2014 şi,

prin urmare, informată cu privire la data şi locul stabilite pentru procesul în

urma căruia a fost pronunţată hotărârea şi a fost informată că poate fi

pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces”; în aceste

condiţii, potrivit pct. 3.4. din același formular-anexă, urma ca hotărârea să fie

înmânată personal fără întârziere după predare, iar persoana să fie informată

cu privire la dreptul de rejudecare a cauzei sau cu privire la promovarea unei

căi de atac.

La data de 12 martie 2015, inculpata a fost arestată provizoriu în F.,

în temeiul mandatului european de arestare, după cum rezultă din copia

hotărârii date de către Curtea de Apel din T., la data de 24 martie 2015. Din

copia acestei hotărâri nu rezultă că ar fi fost avute în vedere anumite garanţii

(1) Măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului

penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.

(2) Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1),

inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din

1969.” 3 ,,Art. 10

Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi

atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea

nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai

favorabilă.” 4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, cu

modificările și completările ulterioare.

292 Gheorghe Ivan

procesuale, condamnata M.G.M. fiind predată în baza mandatului european

de arestare şi avându-se în vedere că, la audierea din 17 martie 2015, aceasta

s-a opus la predare.

Condamnata a fost predată autorităţilor judiciare române, la data de

15 mai 2015, dată de la care se află în executarea pedepsei, conform fişei de

detenţie.

Analizând cererea de redeschidere a procesului penal formulată de

către petenta-condamnată M.G.M. pentru judecarea în lipsă, în temeiul art.

466 C.pr.pen., instanţa a relevat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C.pr.pen., purtând denumirea

marginală „Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa

persoanei condamnate”, ,,persoana condamnată definitiv care a fost judecată

în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din

ziua în care a luat la cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a

desfăşurat un proces penal împotriva sa”.

Textul alin. (2) al articolului sus-menționat explicitează (spre

deosebire de vechea reglementare) ce anume se înţelege prin sintagma

„judecată în lipsă”. Astfel: „Este considerată judecată în lipsă persoana

condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun

alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a

lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa

instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a

desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat

oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea,

potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la

declararea lui ori şi-a retras apelul”. Rezultă cu evidenţă faptul că

legiuitorul român, prin noile dispoziţii procesual penale s-a îndepărtat de

vechea reglementare, menționând expres în textul legii condiţiile în care se

consideră că o persoană a fost judecată în lipsă. Aplicarea noilor dispoziţii

procesuale penale se impune, de vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 3 din

Legea nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind

Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte

normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ,,legea nouă se aplică de

la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor

judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi”. Or, în ceea ce

priveşte procedura de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în

lipsa persoanei condamnate nu există nicio excepţie prevăzută în cuprinsul

legii de punere în aplicare.

Este de menționat că, pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de

redeschidere a procesului penal pentru judecarea în lipsă a persoanei


condamnate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în art.

469 alin. (1) C.pr.pen., şi anume:

a) cererea să fie formulată în termen şi de către o persoană dintre cele

prevăzute în art. 466;

b) să fie invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului

penal;

c) motivele în baza cărora este formulată cererea să nu fi fost

prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care să

fi fost judecată definitiv.

După cum s-a precizat mai sus, este considerată judecată în lipsă

persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în

niciun alt mod oficial despre acesta. Deopotrivă, nu se consideră judecată în

lipsă persoana condamnată care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei

de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras

apelul.

Procedura prevăzută în art. 466 alin. (1) C.pr.pen. a fost instituită de

către legiuitor pentru a-i garanta inculpatului – care a lipsit pe întreaga durată

a procedurii penale – dreptul la un proces echitabil, care implică, printre

altele, şi dreptul de a-şi face o apărare directă şi efectivă.

Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în

legislaţia internă, cât şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenția) care, în art. 6

paragr. 3, prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi şi dreptul

de a interoga martorii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

(denumită în continuare C.E.D.O.) a statuat în jurisprudenţa sa că prezenţa

inculpatului este, în principiu, obligatorie la soluţionarea cauzei.

De la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se admit şi

excepţii, și anume atunci când respectarea acestei regului ar conduce la

amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în

absenţa sa5.

Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui

mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi

restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă

la unul dintre termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi

atunci când a avut cunoştinţă, în orice mod, despre desfăşurarea judecăţii. A

interpreta altfel dispoziţiile legale, ar însemna a recompensa sustragerea de la

5 C.E.D.O., cauza P. contra Franţei, precum și cauza C. contra Italiei.

294 Gheorghe Ivan

judecarea cauzei şi a da posibilitatea condamnatului să se prevaleze de

propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.

Un prim aspect care trebuie lămurit de către instanţă este cel referitor

la excepţia tardivităţii formulării cererii invocată de către reprezentantul

persoanelor vătămate. Referitor la această excepţie, instanţa urmează să o

respingă, având în vedere faptul că petenta-condamnată M.G.M. a fost

predată autorităţilor române la data de 15 mai 2015, iar aceasta a depus la

poştă cererea de redeschidere, la data de 3 iunie 2015, deci în interiorul

termenului de o lună, care este prevăzut în art. 466 alin. (3) C.pr.pen.,

aplicabil în cauză.

Petenta-condamnată M.G.M. nu beneficiază de prevederile art. 466

alin. (1) teza I C.pr.pen.6 – persoana condamnată nu a fost citată la proces şi

nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta –, în condiţiile în

care ea a luat cunoştinţă de cele două procese penale.

Astfel, în dosarul penal nr. (…)/(…)/2013 se află două declaraţii ale

petentei-condamnate prin care aceasta arată că i s-a a dus la cunoştinţă pentru

ce infracţiune este cercetată penal, că a înţeles drepturile pe care le are şi

doreşte un termen să consulte un avocat. De asemenea, tot în cele două

declaraţii aceasta şi-a indicat adresa din P., satul P., nr. …, județul …

Inculpata-petentă M.G.M. a fost citată în continuare de către organele

de urmărire penală şi de către instanţă la adresa indicată în faza de urmărire

penală, conform dovezilor de îndeplinire a procedurilor de citare aflate la

dosarul de fond al judecătoriei. De asemenea, aceasta a fost citată la sediul

instanţei şi la sediul consiliului local.

În dosarul penal nr. (…)/(…)/2014 se află un proces-verbal încheiat

de către grefier prin care se arată că s-a luat legătura telefonic cu petenta

M.G.M., aflată în F., şi i s-a comunicat faptul că a fost trimisă în judecată

pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, iar aceasta şi-a indicat

adresa din R., unde să îi fie comunicate actele de procedură, precum și adresa

tatălui ei, numitul M.G., cu adresa în localitatea P., strada H., nr. (…), județul

A.

În dosarul sus-menționat se află dovada de primire a citaţiei, semnată

de către M.G.D., fratele petentei M.G.M.

Un aspect care mai trebuie menţionat se referă la faptul că în ambele

dosare au fost achitate cheltuielile de judecată, conform dovezilor primite de

la Direcția Generală a Finanțelor Publice B.

Concluzionând, instanţa a arătat faptul că petentei-condamnate nu i se

aplică nici prevederile art. 466 alin. (1) teza a II-a C.pr.pen.7, neputându-se

6 Este vorba de alin. (2) al articolului sus-menționat. 7 Ibidem.


reţine lipsa sa justificată de la procesul penal pornit împotriva sa sau vreo

imposibilitate obiectivă de a încunoştinţa instanţa, de vreme ce aceasta nu a

prezentat nicio dovadă în acest sens.

Este adevărat că în reglementarea anterioară – art. 5221 din Codul de

procedură penală din 1969 (în continuare C.pr.pen. din 1969) – noţiunea de

judecată în lipsă a primit o interpretare mai extinsă, conform practicii

judiciare, având în vedere Decizia nr. 5424/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, Secţia penală, precum şi legislaţia internaţională, însă în prezent

noţiunea de „judecată în lipsă” este definită de către legiuitor, iar instanţa

este ţinută de verificarea cazurilor expres prevăzute de lege în prezent.

Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat că potrivit accepţiunii date

noţiunii de „judecare în lipsă” de noua reglementare – cuprinsă în art. 466

alin. (2) C.pr.pen. –, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sub

nici o formă neputându-se reţine că petenta-condamnată nu a fost citată la

proces.

Împotriva Sentinţei penale nr. (…)/2015, pronunţată de către

Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, a declarat apel în termenul

prevăzut în art. 410 alin. (1) C.pr.pen., condamnata M.G.M., solicitând,

personal şi prin apărătorul ales, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi,

rejudecându-se cauza, admiterea cererii de redeschidere a procesului penal cu

privire la cele două dosare.

În susţinerea apelului s-a arătat că prima instanţă a dat o interpretare

greşită prevederilor art. 466 alin. (2) C.pr.pen.

Cu privire la dosarul nr. (…)/(…)/2013, s-a precizat că instanţa a făcut

referire la o declaraţie a condamnatei-apelante M.G.M. prin care i s-a adus la

cunoştinţă infracţiunea pentru care este cercetată şi drepturile acesteia,

declaraţie care nu este dată în faţa instanţei, ci în faza urmăririi penale, când

inculpata nu era trimisă în judecată şi nu avea cum să aibă cunoştinţă oficial

despre dosarul ce se va judeca în instanţă.

Referitor la faptul că inculpata M.G.M. şi-ar fi dat o adresă, unde a

fost citată, s-a susţinut că inculpata niciodată nu a semnat că a luat la

cunoştinţă despre un termen de judecată în ceea ce priveşte respectivul dosar.

Relativ la dosarul nr. (…)/(…)/2014, s-a menționat că instanţa a

reţinut că există un proces-verbal încheiat între grefierul instanţei şi

inculpată, însă i s-a comunicat doar faptul că este trimisă în judecată pentru

infracţiunea de abandon de familie, fără a se face referire la vreun termen de

judecată, astfel că acest proces-verbal nu complineşte textul de lege care

prevede expres aducerea la cunoştinţa părţii a termenului procesului.

S-a mai invocat faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut că

inculpata a ştiut despre desfăşurarea celor două procese, întrucât a plătit

296 Gheorghe Ivan

cheltuielile de judecată, în realitate acestea fiind achitate de către fratele

inculpatei, în timp ce aceasta era deja arestată.

Din punct de vedere procedural, s-a subliniat că pentru primul dosar

legea mai favorabilă este vechea reglementare, care la art. 522 C.pr.pen. din

1969 prevedea, ca şi condiţii necesare pentru redeschiderea unui dosar, doar

existenţa unui mandat european şi ca judecata să fi fost în lipsă.

Dacă nu se apreciază că legea mai favorabilă este vechea

reglementare, dispoziţiile art. 466 alin. (2) C.pr.pen. sunt îndeplinite în

integralitatea lor, întrucât inculpata nu a fost prezentă la judecată, nu a ştiut

despre respectivele procese, luând la cunoştinţă despre existenţa lor doar la

momentul în care a fost expulzată în baza mandatului de arestare.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma celor

expuse, precum şi din oficiu conform art. 417 C.pr.pen., Curtea de Apel Alba

Iulia a relevat următoarele:

La dosarul cauzei nu există dovada comunicării sentinţei de

condamnare către petenta M.G.M., conform art. 95 alin. (3) raportat la art. 92

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, ci doar a mandatului de executare a

pedepsei închisorii şi, prin urmare, la dosar nu există informaţii cu privire la

faptul că persoanei predate i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul, după caz:

a) la exercitarea unei căi de atac, potrivit Codului de procedură

penală; sau

b) la rejudecarea cauzei, conform codului sus-menționat.

Se observă astfel că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că

cererea petentei de redeschidere a procesului penal a fost formulată în

termenul legal prevăzut în art. 466 alin. (3) C.pr.pen., potrivit căruia, ,,pentru

persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a

dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare,

termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea în

ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare”.

De asemenea, în mod corect, prima instanţa a reţinut că în cauză sunt

incidente noile dispoziţii procesuale penale, şi nu cele ale art. 5221 C.pr.pen.

din 1969, cum se solicită de către apelanta M.G.M., întrucât potrivit

dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi

completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,

,,legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate

pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei

legi”, iar în ceea ce priveşte procedura de redeschidere a procesului penal în

cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate nu există nicio excepţie

prevăzută în cuprinsul legii de punere în aplicare.


Chestiunea esenţială pentru dezlegarea pricinii este înţelesul noţiunii

de ,,persoană judecată în lipsă”, în accepțiunea art. 466 alin. (2) C.pr.pen.

Potrivit acestui text de lege, este considerată „judecată în lipsă”: „Persoana

condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun

alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a

lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa

instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a

desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat

oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea,

potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la

declararea lui ori şi-a retras apelul”.

C.E.D.O., în jurisprudenţa sa8 a subliniat că, în interpretarea art. 6 din

Convenţie (referitoare la dreptul la un proces echitabil): ,,Când legislaţia

naţională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană

trebuie, în momentul în care află de procedură, să poată determina ca o

instanţă, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzaţiilor

ce i-au fost aduse”. S-a arătat că ,,o procedură de judecată în contumacie nu

este, în esenţă, întotdeauna contrară textului Convenţiei, dacă celui în cauză

i s-au respectat drepturile apărării, între care cel de a fi citat personal şi

informat asupra cauzei şi naturii acuzaţiei şi, atunci când nu şi-a exprimat

fără echivoc voinţa de a nu participa în proces, de a obţine posibilitatea să

fie rejudecat în prezenţa sa, fără să fie obligat să probeze că nu a dorit să se

sustragă justiţiei sau că absenţa s-a datorat unor cauze de forţă majoră”.

Situaţia este diferită atunci când autorităţile l-au tratat pe inculpat ca

fugar şi l-au judecat în contumacie, deşi nu fusese notificat personal asupra

acuzaţiei şi acesta nu renunţase într-o manieră incontestabilă la dreptul său de

a compărea. În cauza S. contra Italiei, C.E.D.O. a constatat încălcarea

dreptului prevăzut în art. 6 din Convenţie, în ipoteza în care statele nu oferă o

procedură efectivă de rejudecare a cauzei în prezenţa celui vizat.

În Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală

s-a arătat că ,,este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la

judecată, nu a avut cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut cunoştinţă de

proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei”.

În cauza de faţă, în dosarul nr. (...)/(…)/2013 inculpata M.G.M. a fost

citată în cursul urmăririi penale la adresa de domiciliu din P.J., nr. (...),

județul A., precum şi prin afişare la Consiliul local al comunei P.

8 Cauza C. contra Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985.

298 Gheorghe Ivan

Inculpata nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele de judecată,

fiind citată la aceeaşi adresă din satul P.J., unde a locuit până la plecarea sa

din ţară, precum şi prin afişare la consiliul local.

Se observă că în cauză prima instanţă a apreciat în mod eronat cu

privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 466 C.pr.pen., respectiv

la admisibilitatea cererii de redeschidere a procesului penal. Astfel, pe de o

parte, instanţa a constatat că nu există probe la dosarul cauzei care să ateste în

mod cert faptul că inculpatul s-ar fi sustras de la urmărirea penală efectuată

împotriva sa sau de la judecarea cauzei. Pe de altă parte, admisibilitatea

cererii de redeschidere a procesului penal se analizează exclusiv raportat la

faza de judecată, fie în primă instanţă, fie în apel.

În opinia instanței de apel, citarea inculpatei potrivit dispoziţiilor

legale în vigoare la data desfăşurării procesului nu justifică a se concluziona

că acesta s-ar fi sustras de la judecată sau, cu atât mai mult, că ar fi avut

cunoştinţă de proces.

Independent de legala sa citare, astfel cum s-a arătat anterior, raportat

la jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce prezintă importanţă pentru a se considera

că un acuzat a fost judecat în lipsă este aceea ca acesta să nu fi fost informat

personal despre procedurile întreprinse împotriva lui, neavând cunoştinţă de

proces.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată: ,,Dacă

există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au

prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care

Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Relativ la dosarul nr. (...)/(…)/2014, se observă că situaţia este

diferită, întrucât, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, la fila (...) din dosarul

cauzei se află un proces-verbal încheiat de către grefier prin care se arată că

s-a luat legătura telefonic cu inculpata M.G.M., care se afla în Franţa şi căreia

i s-a comunicat faptul că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea

infracţiunii de abandon de familie, iar acesta şi-a indicat locația din România

unde să îi fie comunicate actele de procedură, și anume adresa tatălui ei.

Prin urmare, inculpata a fost încunoştiinţată de proces, iar ulterior a

fost legal citată la adresa comunicată telefonic, astfel că nu se poate reţine că

autorităţile au tratat-o pe inculpată ca fugară şi au judecat-o în contumacie,

aceasta fiind notificată personal asupra acuzaţiei, de unde rezultă că a

renunţat într-o manieră incontestabilă la dreptul său de a compărea.

Concluzionând, raportându-se la dispoziţiile art. 6 din Convenţie, care

garantează dreptul la un proces echitabil şi la interpretarea dată acestui articol

de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa (care recunoaşte un drept la redeschiderea

http://legeaz.net/constitutia-romaniei/


procedurilor în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării

voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru

a-şi face apărările), instanţa de apel a subliniat:

În cauza ce formează obiectul dosarului nr. (...)/(…)/2013 privind pe

condamnata M.G.M. sunt îndeplinite condiţiile referitoare la admisibilitatea

cererii de redeschidere a procesului penal, iar persoanei judecate în lipsă care

a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca ulterior

condamnării o instanţă să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra

temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept, întrucât aceasta nu a avut cunoştinţă

de procesul pornit împotriva sa şi nu rezultă că ar fi renunţat în mod

neechivoc la dreptul său de a fi prezentă în instanţă şi de a se apăra sau că s-a

sustras judecăţii.

Totodată, cum la dosar nu există dovada comunicării sentinţei de

condamnare către petentă, dar nici a faptului că persoanei predate i s-a adus

la cunoştinţă că are dreptul, după caz: la exercitarea unei căi de atac, potrivit

Codului de procedură penală, sau la rejudecarea cauzei, conform conform

codului sus-menționat, se constată că deşi petenta M.G.M. nu a declarat

apelul în termenul prevăzut în art. 411 alin. (1) C.pr.pen. (nedeclarare

determinată de o cauză temeinică de împiedicare), cererea de redeschidere a

procesului penal este admisibilă şi prioritară calificării acesteia ca o cerere de

repunere în termenul de apel.

Pentru considerentele ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit.

a) C.pr.pen., instanţa de apel a admis apelul declarat de către inculpata

M.G.M. împotriva Sentinţei penale nr. (…)/2015, pronunţată de către

Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, a desfiinţat în parte sentinţa

penală atacată şi, judecând cauza:

A. În baza art. 469 alin. (3) C.pr.pen., a admis cererea de redeschidere

a procesului penal formulată de către persoana-condamnată M.G.M., deţinută

în Penitenciarul G., cu privire la cauza în care a fost condamnată definitiv în

dosarul nr. (...)/(…)/2013 al Judecătoriei Sebeş.

B. În temeiul art. 469 alin. (7) din codul sus-menționat, a constatat

desfiinţată de drept Sentinţa penală nr. (…)/2015 a Judecătoriei Sebeş,

pronunţată în dosarul nr. (...)/(…)/2013.

C. Potrivit art. 470 C.pr.pen., a trimis cauza, ce formează obiectul

dosarului (...)/(…)/2013, Judecătoriei Blaj pentru rejudecare.

Referitor la cauza ce formează obiectul dosarului nr. (...)/(…)/2014,

reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute în art.

466 C.pr.pen., instanţa de apel a menţinut dispoziţiile Sentinţei penale nr.

(…)/2015, pronunţată de către Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015.

300 Gheorghe Ivan

Statuând în acest mod şi având în vedere faptul că inculpata M.G.M.

se află în executarea pedepsei rezultante de 1 an şi 2 luni închisoare, aplicate

prin Sentinţa penală nr. (...)/2014, pronunţată de către Judecătoria Sebeş în

dosarul nr. (…)/(…)/2014, urmare a contopirii pedepsei de 6 luni închisoare

cu pedeapsa de 1 an închisoare [aplicată prin Sentinţa penală nr. (...)/2013,

pronunţată de către Judecătoria Sebeş în dosarul nr. (...)/(…)/2013, sentinţă

desfiinţată prin prezenta decizie], instanța de apel a constatat că situaţia

juridică a condamnatei-inculpată M.G.M. nu poate fi soluţionată în prezenta

cauză, ci doar prin formularea unei contestaţii la executarea hotărârii de

revocare a suspendării condiţionate şi de contopire a pedepsei [respectiv

Sentinţa nr. (...)/2014], conform dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.

Așa fiind, în baza art. 275 alin. (3) din codul sus-menționat,

cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.


pen. nr. 1062/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, numai în dosarul din 2013

erau îndeplinite condiţiile referitoare la admisibilitatea cererii de redeschidere

a procesului penal.

2. Relativ la celălalt dosar, condamnata-inculpată M.C.M. a fost citată

la proces şi a luat și cunoştinţă în mod oficial despre acesta, astfel că nu se

poate susține că a fost judecată în lipsă.

Totuși, instanța de apel trebuia să clarifice situația juridică a

condamnatei-inculpate, și nu să o ,,amâne”, mai ales că una dintre pedepsele

componente cu durata cea mai mare nu mai putea face obiectul executării,

iar cealaltă pedeapsă (de 6 luni închisoare) era aproape executată la data

pronunțării deciziei sus-menționate (11 noiembrie 2015), având în vedere că

executarea ei începuse în România la data de 15 mai 2015, fără a mai pune la

socoteală și faptul că, la data de 12 martie 2015, condamnata-inculpată fusese

arestată provizoriu în Franța, în temeiul mandatului european de arestare,

perioada arestării provizorii deducându-se obligatoriu din aceea a pedepsei

aplicate de către instanțele române.

GRUPUL INFRACŢIONAL ORGANIZAT ȘI TRAFICUL DE

MIGRANŢI. CONDIȚII DE REALIZARE. CALITATEA DE SUBIECT

PASIV

ABSTRACT

The accusation of establishing an organized criminal group, as

provided in art. 7 of the Law no. 39/2003 on the prevention and

combating of organized crime requires verification of the

fulfillment of the conditions for the realization of this group, as

well as the analysis of the constitutive elements of the offense with

the same name.

The passive issue, in the case of migrant trafficking, is the state, as

it is the holder of the value affected by the offense, namely the

respect of the legal regime of the border crossing by the migrants.

Key words: organized crime group, crime, migrant trafficking.

I. Prezentare speță. Prin Sentinţa penală nr. (...)/2015, pronunţată de

către Tribunalul Alba în dosarul penal nr. (...)/(…)/2013:

1. Au fost respinse cererile formulate de către inculpaţii S.N. şi J.G. de

schimbare a încadrării juridice a faptei prevăzute în art. 71 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a

României1 în infracţiunea prevăzută în art. 263 alin. (1) din noul Cod penal (în

continuare C.pen.)2.

În baza art. 386 din noul Cod procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în

sarcina inculpatului S.N. din infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr.

39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate3 în

infracţiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C.pen.4 cu aplicarea art. 5 din

același cod privitor la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea

definitivă a cauzei , precum şi din infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) în infracţiunea

1 În prezent, articolul sus-menționat este abrogat. 2 Este vorba de fapta de trafic de migranți. 3 Actualmente, articolul sus-menționat este abrogat. 4 Prin acest text legal s-a incriminat, în noul Cod penal, constituirea unui grup

infracțional organizat.

302 Gheorghe Ivan

prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5

din acest din urmă cod5.

2. S-a dispus condamnarea inculpatului J.G. la pedepsele de:

a) 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în

art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 referitor la recidivă şi art. 5

din același cod, precum şi interzicerea, pe o durată de 1 an, a exercitării

drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din codul sus-menționat6,

ca pedeapsă complementară;

b) 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracțiunii prevăzute în art. 263

alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 şi art. 5 din același

cod, precum şi interzicerea, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor

prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din codul sus-menționat, ca pedeapsă

complementară.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) C.pen.7, au fost

contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare,

la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să

execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi interzicerea pe o

durată de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din același

cod, ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis inculpatului J.G., cu titlu

de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a)

şi b) C.pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi

până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau

considerată ca fiind executată.

5 Articolul 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) C.pen. conțin dispoziții

privitoare la infracțiunea continuată. 6 ,,Art. 66. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în

interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre

următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;

[…]” 7 Potrivit acestor texte legale:

în caz de concurs de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se

aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte

pedepse stabilite;

tot în caz de concurs de infracțiuni, dacă s-au stabilit mai multe pedepse

complementare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 303

Potrivit art. 399 C.pr.pen., a fost menţinută măsura preventivă a

controlului judiciar luată faţă de inculpatul J.G.

Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 72 alin. (1) C.

pen., s-a computat din pedeapsa principală durata reţinerii şi a arestării

preventive de la 24 ianuarie 2013 la 13 decembrie 2013.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen.8, s-a confiscat de la inculpatul

J.G. suma de 500 euro.

3. S-a dispus condamnarea inculpatului S.N., deţinut în Penitenciarul

A., la pedepsele de:

a) 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în

art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, precum şi

interzicerea, pe o durată de 1 an, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66

alin. (1) lit. c) din codul sus-menționat, ca pedeapsă complementară;

b) 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 263

alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din același cod,

precum şi interzicerea, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prevăzute

în art. 66 alin. (1) lit. c) din codul sus-menționat, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) C.pen., au fost

contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare,

la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să

execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi interzicerea, pe o

durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. c) din

același cod, ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de

pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. c) din

același cod, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi

până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau

considerată ca fiind executată.

Potrivit art. 399 C.pr.pen., a fost menţinută măsura arestării preventive

luată faţă de inculpatul S.N.

Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 72 alin. (1)

C.pen., s-a computat din pedeapsa principală durata arestării preventive de la

data de 30 septembrie 2014 la zi.

8 ,,Art. 112. Confiscarea specială

(1) Sunt supuse confiscării speciale:

[…]

e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

[…]”

304 Gheorghe Ivan

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen., s-a confiscat de la inculpatul

S.N. suma de 15.350 euro [obţinută în urma săvârşirii faptelor (câte 2.500

euro de la fiecare din cei șase migranţi şi 150 euro de la migrantul K.N.,

acesta fiind returnat autorităţilor bulgare, după ce a fost prins la T.M.].

4. S-a constatat că persoanele vătămate K.N., A.G., T.M., C.N., T.N.,

G.S. și Y.K. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

5. În conformitate cu art. 274 alin. (2) C.pr.pen., au fost obligaţi

inculpaţii J.G. și S.N. fiecare la plata sumei de 14.793 lei cu titlu cheltuieli

judiciare către stat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., suma de 1.050 lei reprezentând

onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru persoanele vătămate şi suma

de 231,50 lei reprezentând onorariu interpret a fost avansată din fondurile

Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa sentința sus-menționată, prima instanţă a reţinut

următoarele:

Inculpaţii S.N., J.G. şi R.A., în cursul anului 2012, au constituit o

grupare infracţională, având ca obiect traficul de migranţi pe relaţia

S.L.–T.-B.-R.–vestul E., cu destinaţia finală F.

Migranţii proveneau din S.L., ţară pe care au dorit să o părăsească din

cauza situaţiei social-economice. Gruparea era coordonată de către inculpatul

S.N., cetăţean francez de origine srilankeză, acesta realizând un mecanism

care în schimbul obţinerii unor avantaje materiale substanţiale a facilitat

introducerea în R. a grupurilor de migranţi, cazarea lor temporară şi apoi

trecerea acestora în U., activităţi comise împreună cu ceilalţi inculpaţi, dar sub

coordonarea sa.

Inculpatul S.N. a fost cel care s-o ocupat de racolarea migranţilor

(conaţionali de-ai săi), de organizarea transportului, cazării şi trecerii

frauduloase a frontierei de către aceştia, precum şi de tot ceea ce înseamna

organizarea acestor activităţi. Rolul şi contribuţia celorlalţi inculpaţi a fost de

a asigura îndrumarea şi călăuzirea migranţilor spre punctele de trecere a

frontierei, respectiv de a-l susţine pe inculpatul S.N. în acţiunile sale. Mai

mult, S.N. era cel care obţinea principalele sume de bani provenite de la

migranţi şi care îi plătea pe ceilalţi membri ai grupării.

Pe parcursul şederii migranţilor în R. ori în situaţia identificării lor în

zona de frontieră, de către autorităţi, cetăţenii srilankezi au fost învăţaţi de

către inculpatul S.N. să îşi decline o altă identitate, prestabilită, dar nereală, şi

să susţină că intenţionau să solicite obţinerea statutului de azilant, întrucât în

cazul identificării migranţilor, autorităţile au obligaţia de a-i conduce până la

un mijloc de transport în comun cu recomandarea să se prezinte la un centru

de cazare a migranţilor.


Inculpatul J.G. îl cunoştea pe inculpatul S.N., cei doi întâlnindu-se în

urmă cu mai mulţi ani în timp ce se aflau în detenţie în F. şi ulterior după

eliberare au rămas în relaţii amicale.

La începutul lunii august 2012, cetăţeanul francez S.N. a venit în R. şi

s-a deplasat la B., unde se afla la acel moment inculpatul J.G., care îşi vizita

părinţii. S.N. i-a propus lui J.G. să-l însoţească în G., de unde urma să preia

mai multe persoane, migranţi, şi avea nevoie de el pentru a-i indica drumul

spre R. şi zona de frontieră N.V., precum şi ca antemergător. Inculpatul J.G. a

acceptat şi l-a chemat în G. şi pe vărul său, învinuitul (suspectul, potrivit

noului Cod de procedură penală) R.A., deplasându-se cu autoturismul celui

din urmă până în A.

În G., inculpatul S.N. intrase anterior în legătură cu șapte migranţi

srilankezi, care plecaseră din ţara lor, ajunseseră în T. şi de acolo ilegal în G.

Pentru suma de 2.500 euro de persoană, S.N. le-a promis că-i va îndruma şi

călăuzi să ajungă în F. Din suma solicitată, migranţii i-au dat fiecare în avans

sume cuprinse între 150 şi 800 euro, urmând ca diferenţa să o achite în

momentul ajungerii în F.

Din G. cei 7 migranţi au fost transportaţi cu autoturismul marca Mazda

cu numărul de înmatriculare (...), aparţinând inculpatului S.N. Odată cu

aceştia au plecat şi inculpatul J.G., şi învinuitul R.A., dar cu autoturismul lor,

aceştia având rol de antemergători şi călăuze. La graniţa greco-bulgară,

migranţilor li s-a indicat de către inculpatul S.N. pe unde să treacă frontiera pe

jos, apoi au fost preluaţi din nou de către acesta în B.

Ajunşi în B., inculpatul J.G. şi învinuitul R.A. au îndrumat şi escortat

ca antemergători autoturismul lui S., în care se aflau migranţii, spre punctul de

trecere a frontierei de la N.V. Inculpatul S.N., după consultarea cu J.G., le-a

arătat migranţilor pe unde să traverseze graniţa bulgaro-română în mod ilegal.

Migranţii au fost însă interceptaţi de către organele Poliţiei de Frontieră N.V.,

fiind conduşi la sediu pentru audieri. Asupra lor nu aveau documente, astfel

că identitatea acestora a fost stabilită pe baza declaraţiilor lor, respectiv: Y.K.,

K.N., A.G., T.M., C.N., T.N. şi G.S.

În acelaşi timp, poliţia bulgară i-a identificat în apropierea frontierei pe

J.G., R.A. şi S.N., ocazie cu care având informaţii despre interceptarea

migranţilor, au constatat că cei trei ar fi implicaţi în activitatea de trafic de

migranţi, motiv pentru care i-au reţinut pentru cercetări.

În B., cei doi cetăţeni români (J.G. și R.A.), precum şi cetăţeanul

francez (S.N.) au fost cercetaţi şi judecaţi, alături de cei șapte migranţi, care

au fost returnaţi în B. din România. La dosar a fost depusă un extras din

sentinţa pronunţată de către Judecătoria din oraşul G.T., din care rezultă că

306 Gheorghe Ivan

J.G., R.A. şi S.N. şi-au recunoscut faptele şi au fost condamnaţi fiecare la câte

o pedeapsă de 3 luni închisoare cu suspendarea executării.

Pentru actele materiale constând în călăuzirea şi îndrumarea

migranţilor pentru a intra ilegal în R. din B., Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în continuare

D.I.I.C.O.T.) Serviciul teritorial A.I. a dispus disjungerea cauzei faţă de

inculpaţii J.G., S.N. şi învinuitul R.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de

constituire a grupului infracţional organizat în vederea săvârşirii infracţiunii

de trafic de migranţi, cercetările fiind continuate într-un alt dosar penal.

După ce au fost eliberaţi din arestul preventiv executat în B., la un

interval de câteva zile, inculpații J.G. şi S.N. s-au reîntâlnit în B. Întrucât,

după eliberare, migranţii au rămas în B., iar învinuitul R.A. nu a mai voit să

participe la săvârşirea faptelor, inculpatul S.N. a iniţiat din nou demersuri

pentru a-i trece ilegal în R. În acest scop, acest inculpat i-a cerut lui J.G. să

găsească un şofer care, în schimbul unei sume de bani, să se deplaseze în B.

cu un autoturism pe care i-l va pune la dispoziţie pentru a prelua cei şapte

migranţi rămaşi acolo.

Inculpatul J.G. l-a contactat astfel pe inculpatul R.I., căruia i-a

prezentat propunerea cetăţeanului francez (S.N.), cei trei întâlnindu-se astfel,

iar discuţiile dintre au fost traduse de către primul inculpat. R.I. a acceptat ca,

în schimbul sumei de 2.000 de euro, să se deplaseze în B. cu un autoturism

procurat de către inculpatul S.N., marca BMW, cu numărul (...), înmatriculat

în A., care avea un portbagaj modificat, prevăzut cu o ascunzătoare. Cu acest

autoturism urma să-i transfere clandestin pe cei șapte migranţi din B. în R.

Pentru a justifica deţinerea şi conducerea acelui autovehicul peste frontieră,

inculpații J.G. şi S.N. i-au întocmit un contract de vânzare-cumpărare

inculpatului R.I., prin care acesta devenea proprietar, deși în realitate nu se

întâlnise cu proprietarul scriptic al autoturismului şi nu-i dăduse acestuia

suma de 1.000 de euro, cât era preţul trecut în contract.

Așadar, s-a constituit grupul infracţional format din inculpații S.N.,

J.G. şi R.I., grupare condusă de către primul inculpat (S.N.) şi având ca obiect

de activitate săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi. Rolul fiecărui

membru a fost bine stabilit, inculpatul S.N. fiind cel care a organizat şi care a

fost implicat în activităţile constând în: procurarea unui autoturism pentru

deplasarea în B., preluarea celor șapte migranţi srilankezi, trecerea acestora în

mod fraudulos, cazarea lor în B. şi în R. şi transportarea acestora mai departe

spre F. Inculpatul J.G. l-a cooptat pe inculpatul R.I. şi i-a dat indicaţii, cu

privire la ceea ce urma să facă, la trecerea prin punctele de frontieră; aceștia

au ţinut ulterior legătura telefonic, primul inculpat (J.G.) fiind tot timpul la

curent cu activităţile inculpaților R.I. şi S.N., dându-le sfaturi şi participând


activ la săvârşirea faptelor. Rolul inculpatului R.I. a fost ca, sub îndrumarea

celorlalţi doi inculpaţi, să efectueze mai multe curse (șapte) cu autoturismul

pus la dispoziţie, din B. în R., transportând de fiecare dată, ascuns în

portbagaj, câte un migrant, pe care îl caza și-i plătea cazarea din banii daţi de

către inculpatul S.N.

Astfel, inculpatul R.I. s-a deplasat în B. împreună cu inculpatul S.N.,

cu autoturismul marca BMW. În B., ei au ajuns în oraşul D., unde se aflau

cazaţi cei șapte migranţi. Unul câte unul aceştia au fost preluaţi cu

autoturismul marca BMW condus de către inculpatul R.I. şi trecuţi în R. În

acest timp, inculpatul S.N. a rămas în B. Primii trei migranţi au fost introduşi

în ţară prin punctele de frontieră N.V. şi V.V. După ce inculpatul R.I. i-a cazat

iniţial la un hotel din M. pe primii doi migranţi, pentru o noapte și l-a adus şi

pe cel de-al treilea migrant, acesta i-a cazat pe toţi la un motel din B.

Următorii trei migranţi au fost introduși în R., tot ascunşi în portbagajul

autoturismului marca BMW, de către inculpatul R.I., care i-a trecut prin

punctul de frontieră de la G., iar pe urmă i-a cazat la un hotel din C. Costul

pentru cazările migranţilor a fost suportat de către inculpatul S.N., care i-a dat

banii necesari inculpatului R.I. Odată cu al şaselea migrant a trecut din R. în

B. şi inculpatul S.N.

Inculpatul R.I. s-a întors în B. şi l-a preluat şi pe cel de-al şaptelea

migrant srilankez, K.N. Înainte de a ajunge la punctul de trecere a frontierei

de la T.M., migrantul a fost introdus în ascunzătoarea din portbagajul

autoturismului marca BMW. Cu ocazia controlului autovehiculului, migrantul

a fost depistat de către organele de poliţie, pe care l-au reţinut pentru cercetări,

alături de inculpatul R.I. Acestuia i s-a întocmit un dosar penal la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, care a fost conexat la prezenta cauză,

după infirmarea soluţiei iniţiale. Al şaptelea migrant srilankez a fost returnat

în B., rămânând în R. ceilalţi șase.

Este de menţionat că inculpatul R.I., după ce a fost prins trecând

fraudulos pe cel de-al şaptelea migrant, a refuzat să mai participe, nemaifiind

implicat în activităţile ulterioare desfăşurate de către ceilalţi doi inculpaţi

vizând scoaterea ilegală din ţară, pe la frontiera de vest, a migranţilor.

Ulterior, inculpatul S.N. i-a reîntâlnit pe cei șase migranţi srilankezi,

continuând îndrumarea şi călăuzirea acestora spre F.

La data de 30 septembrie 2012, inculpatul S.N. i-a cazat pe cei șase

srilankezi pentru două nopţi la motelul ,,D.” din S., unde la recepţie s-a

înregistrat doar el. În cele două zile, inculpatul S.N. l-a vizitat la locuinţa sa

din S. pe inculpatul J.G., întâlnindu-se cu el şi în oraş, ocazie cu care l-a

încunoștințat despre cazarea migranţilor şi intenţia de a-i scoate din ţară pe la

frontiera din vest. În acest scop, în baza rezoluţiei infracţionale luate,

308 Gheorghe Ivan

inculpatul S.N. i-a solicitat din nou lui J.G. să-i îndrume şi să-i călăuzească pe

migranţi în vederea trecerii frontierei de vest a R. Pentru a alege cel mai

potrivit loc pe unde să treacă ilegal graniţa, inculpatul J.G. l-a transportat cu

autoturismul său pe inculpatul S.N. până în zona de frontieră de la V.

De la motelul ,,D.” din S., unde au fost cazaţi, cei șase migranţi au fost

transportaţi de către cetăţeanul francez, inculpatul S.N., în seara de 2

octombrie 2012, cu autoturismul său marca Mazda cu numărul (...) spre

graniţa de vest, pe sectorul A. Cu alt autoturism, s-a deplasat în aceeaşi

direcţie inculpatul J.G., în calitate de călăuză şi antemergător, care de la A.

spre punctul de trecere a frontierei V., a fost urmat de autoturismul condus de

către S.N. În jurul orei 0.45, în localitatea C.C., autoturismul Mazda a fost

verificat de către organele poliţiei de frontieră, fiind identificaţi cetăţeanul

francez S.N. şi cei șase migranţi, respectiv T.S.R., K.U., L.N., L.K., S.A.,

N.J., aceştia din urmă neavând asupra lor niciun document, identitatea

fiindu-le stabilită pe baza propriilor declaraţii.

După ce au fost audiaţi de către Poliţia de Frontieră C.C., migranţii au

fost îndrumaţi de către poliţişti să se adreseze Centrului Regional de Cazare şi

Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din T. cu cerere de azil. Aceştia nu au

urmat însă îndrumările autorităţilor, ci s-au reîntâlnit cu inculpatul S.N., care

i-a călăuzit, trecându-i din nou peste graniţă în U., iar apoi i-a dus până în F.

După trecerea frontierei spre ţările din vest, inculpatul J.G. s-a

interesat în acele zile de situaţia migranţilor, fiind informat prin telefon de

către inculpatul S.N. şi concubina sa. În discuţiile telefonice purtate,

inculpatul J.G. a insistat să-i fie trimişi banii care i se cuvin pentru contribuţia

sa la ajungerea în F. a migranţilor. Astfel, la data de 11 octombrie 2012, de pe

numele numitei S.R., concubina inculpatului S.N., a fost trimisă, prin Western

Union, suma de 500 de euro, pe numele lui J.G.

Totodată, inculpatul J.G. a fost cel care i-a dat inculpatului R.I. suma

de 1.000 de lei pentru a achita amenda cu caracter administrativ aplicată

acestuia iniţial de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele.

În convorbirile purtate cu inculpatul S.N., de mai multe ori, inculpatul

J.G. i-a cerut acestuia să-i trimită şi pentru inculpatul R.I. banii pe care i-a

promis şi pe care nu i-a dat acestuia pentru participarea la trecerea migranţilor

din B. în R., conform înţelegerii.

Faptele inculpaţilor sunt dovedite cu următoarele mijloace de probă:

procesul-verbal de sesizare din oficiu, încheiat la data de 2

octombrie 2012, prin care organele de poliţie, în baza informaţiilor existente,

s-au sesizat în legătură cu traficul de migranţi desfăşurat de către gruparea

infracţională;


procesul-verbal din 2 octombrie 2012 în care se consemnează

efectuarea unor acte premergătoare9 de către organele de poliţie. Din acesta

reiese că: la data sus-menționată, inculpatul S.N. era cazat la motelul „D.” din

S., alături de alte persoane, respectiv grupul de șase migranţi, care nu se

înregistraseră la recepţie; în jurul orei 11.30, acest inculpat s-a întâlnit cu

inculpatul J.G., la locuinţa din S. a celui din urmă, cei doi făcând apoi

cumpărături la magazinul L.; în jurul orei 18.30, cei doi s-au reîntâlnit,

împrejurare în care inculpatul J.G. a urcat în autoturismul cetăţeanului francez

şi a setat o adresă pe dispozitivul GPS al acestuia; în aceeaşi seară, atât

autoturismul inculpatului S.N., cât şi cel al inculpatul J.G. s-au deplasat spre

A., fiind monitorizate de către poliţie; la o benzinărie OMV de pe şoseaua de

centură a A., cetăţeanul francez l-a aşteptat pe inculpatul J.G., iar de acolo

până la C.C. maşina condusă de către inculpatul S.N. a urmat-o pe cea a

inculpatului J.G.; în C.C. o patrulă a poliţiei de frontieră a verificat

autoturismul lui S.N., în care alături de acesta au fost identificate încă șase

persoane de origine srilankeză;

procesul-verbal încheiat la 3 octombrie 2013 din care rezultă că

organele de poliţie au verificat camera de la motelul „D.”, în care fuseseră

cazaţi inculpatul S.N. şi cei șase migranţi;

procesul-verbal din 3 octombrie 2012 privind stabilirea identităţii

inculpatului S.N., la care sunt ataşate copii după documente de identitate ale

acestuia, care au fost obţinute prin ofiţerul de legătură francez;

declaraţiile migranţilor, aceştia fiind audiaţi prin interpret autorizat,

în care susţin că: au ajuns ilegal din S.L. în T. şi de acolo în G., unde l-au

cunoscut pe inculpatul S.N. şi el de origine srilankeză; acesta, în schimbul

sumei de 2.500 de euro pentru fiecare, le-a promis că îi va duce în F.; au

plecat din G. cu un autoturism al lui S.N., iar în faţa lor era o dubiţă în care se

aflau doi români; au intrat ilegal din G. în B., iar la frontiera bulgaro-română

li s-a arătat de către cetăţeanul francez pe unde să treacă în R.; au fost prinşi

de către poliţia de frontieră română şi li s-au luat declaraţii;

declaraţia martorului M.C., administrator al motelului „D.” din S.,

unde inculpatul S.N. i-a cazat pe cei șase migranţi;

declaraţia martorului G.N., cumnatul inculpatului J.G., din care

rezultă că inculpatul J.G. a fost arestat în B. împreună cu un cetăţean francez

pentru că a încercat să treacă mai multe persoane frontiera de stat;

declaraţia martorului J.N., fratele inculpatului J.G., ce a fost audiat

în faza de judecată prin comisie rogatorie. A precizat că inculpatul S.N. l-a

9 În prezent, nu mai există instituția actelor premergătoare efectuate în vederea

începerii urmăririi penale [așa cum era în Codul de procedură penală anterior (din 1969)].

310 Gheorghe Ivan

rugat pe inculpatul J.G. „să-i facă o favoare”, în sensul de a se deplasa cu el în

B. Iniţial inculpatul J.G. a refuzat pe motiv că nu vrea să aibă probleme, dar în

cele din urmă a acceptat. De asemenea, inculpatul J.G. i-a găsit un şofer

inculpatului S.N. pentru a-i transporta pe migranţi din B. în R.;

declaraţia martorului S.T., care l-a pus în legătură pe inculpatul J.G.

cu inculpatul R.I.;

procesele-verbale de efectuare a percheziţiilor domiciliare. La

percheziţia efectuată la locuinţa inculpatului J.G., au fost identificate şi

ridicate un formular şi o chitanţă care atestau încasarea de către acesta a sumei

de 500 de euro, expediată de către concubina inculpatul S.N. prin Western

Union, la data de 11 octombrie 2012;

procesele-verbale întocmite în urma transcrierii convorbirilor

telefonice interceptate, purtate de către inculpaţi şi învinuiţi;

înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Mangalia, respectiv:

a) ordonanţa procurorului din data de 25 octombrie 2012 prin care cei

șapte migranţi au fost scoşi de sub urmărire penală pentru săvârşirea

infracţiunii de trecere ilegală a frontierei de stat prevăzută în art. 70 alin. (1)

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/200110 şi li s-au aplicat amenzi

cu caracter administrativ;

b) referatul de terminare a urmăririi penale întocmit de către organele

de poliţie;

c) procesul-verbal din 5 septembrie 2012 privind depistarea şi

reţinerea celor șapte migranţi;

d) procesul-verbal privind verificările efectuate în B. din care rezultă

că învinuiţii (cetăţenii srilankezi) nu figurează cu intrare/ieşire în acea ţară;

e) informarea autorităţilor bulgare că au depistat trei persoane în

apropierea frontierei, implicate în trecerea frontierei celor șapte cetăţeni

srilankezi, precum şi copii după documentele de identitate ale acestora,

respectiv cărţile de identitate ale inculpaților J.G., R.A. şi S.N.;

f) procesul-verbal de recunoaştere după fotografie a numiţilor R.A. şi

S.N.;

g) adresa Inspectoratului General al Poliției de Frontieră privind

instituirea unor măsuri operative;

i) procesele-verbale de efectuare a percheziţiilor corporale;

j) telegramele şi informările poliţiei de frontieră cu autorităţile bulgare;

10 În prezent, articolul sus-menționat este abrogat. Infracțiunea de trecere frauduloasă

a frontierei de stat se regăsește în art. 262 C.pen.


k) fotografiile cu momentul trecerii ilegale a frontierei de stat de către

migranţi;

l) fotografia de grup a celor șapte cetăţeni srilankezi;

înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Chişineu-Criş, și anume:

a) procesul-verbal de constatare din 3 octombrie 2012, încheiat de

către Poliţia de Frontieră V., privind depistarea migranţilor şi a inculpatului

S.N.;

b) fişele de cazier ale celor șase migranţi;

c) copiile după documentele de identitate ale inculpatului S.N.;

d) verificarea autoturismului Mazda ce aparţinea inculpatului S.N.;

e) cererile de azil formulate de către cei șase migranţi;

f) înscrisurile referitoare la transferul unor sume de bani din C. şi F. în

beneficiul inculpatului S.N.;

g) declaraţiile date de către cei șase migranţi în care susţin că au plecat

din S.L., la data de 9 august 2012, călătorind până în R. cu avionul, iar de

acolo au trecut ilegal frontierele R., U. şi R.; în ţară, ar fi stat în O. până la

data de 8 octombrie 2012, când s-au întâlnit cu S.N., care le-a promis că-i va

duce în B. pentru a depune documentaţia necesară statutului de azilant;

înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu

Măgurele, respectiv:

a) ordonanţa procurorului prin care a fost sancţionat cu o amendă cu

caracter administrativ învinuitul R.I., precum şi ordonanţa prim-procurorului

de infirmare a acesteia;

b) procesul-verbal din 28 septembrie 2012 de constatare a infracţiunii,

precum şi planşa-fotografică cu aspecte de la acel moment. În acest

proces-verbal se consemnează, printre altele, şi că migrantul srilankez a

menţionat că a fost ascuns în portbagaj de către conducătorul auto cu puţin

timp înainte de a ajunge la frontieră;

c) procesul-verbal din care rezultă că migrantul srilankez K.N., după

constatarea faptei şi audierea sa, a fost predat de către autorităţile române

celor bulgare;

d) dovada de ridicare a unor obiecte şi înscrisuri;

e) copia după hotărârea judecătorească în limba bulgară, găsită asupra

migrantului srilankez, pronunţată de către instanţa din oraşul G.T., la data de

17 septembrie 2012;

f) declaraţiile învinuitului R.I.;

g) declaraţia în limba engleză a migrantului K.N., tradusă în limba

română, în care a relatat că: alături de alte șase persoane, a călătorit legal din

S.L. până în T., de unde au trecut ilicit în G., apoi au ajuns în B., unde au fost

312 Gheorghe Ivan

arestaţi 45 de zile; după eliberare, a fost preluat de către un cetăţean bulgar şi

un cetățean român, aceștia spunându-i că se va reîntâlni în R. cu ceilalţi șase

conaţionali pentru a continua drumul spre F.; cetăţeanul român l-a ascuns în

portbagajul autoturismului său, unde a fost identificat de către poliţia de

frontieră; ceilalţi șase migranţi au fost trecuţi din B. în R., unul câte unul, de

către cetăţeanul francez S.N.;

i) declaraţia martorei M.M. în care arată că, lucrând ca şi casier la

punctul de trecere a frontierei de la T.M., a observat verificările organelor de

poliţie asupra unui autoturism marca BMW, în portbagajul căruia a fost găsită

o persoană;

j) declaraţiile inculpatului R.I. în care acesta a recunoscut faptele şi a

arătat că prin intermediul inculpatului J.G. l-a cunoscut pe inculpatul S.N.

care i-a propus, ca în schimbul unor sume de bani, să treacă ilegal frontiera de

stat din B. în R. șapte persoane;

k) declaraţiile inculpatului J.G., care recunoaşte parţial faptele, arătând

că: a fost contactat de către inculpatul S.N. pentru a-i găsi un şofer şi a-l însoţi

în G., de unde urma să-şi aducă familia în F. sau G.; a fost condamnat în B.

pentru că l-a ghidat pe inculpatul S.N. şi cei șapte cetăţeni srilankezi în scopul

trecerii frauduloase a frontierei de stat; după eliberare, în B. a fost contactat

din nou de către inculpatul S.N., căruia i-a găsit un alt şofer, pe învinuitul R.I.,

pentru a-i trece ilegal graniţa pe cei șapte migranţi; a intermediat convorbirile

dintre inculpaţii R.I. şi S.N., ghidându-l pe acesta şi cei şapte migranţi din S.

spre graniţa de la A.;

l) declaraţiile inculpatului S.N., care arată că: nu a primit bani de la

migranţi, întrucât aceştia erau rude cu el; inculpatul J.G. l-a ajutat doar cu

găsirea unui şofer şi a tradus discuţiile dintre ei; s-a deplasat la A. pentru ca

migranţii să solicite azil politic, iar inculpatul J.G. i-a arătat drumul până la A.

Susţinerile inculpaţilor S.N. şi J.G. sunt contrazise însă de materialul

probator administrat în cauză, respectiv: declaraţiile migranţilor, care au arătat

că în G. l-au cunoscut pe inculpatul S.N. şi el de origine srilankeză, care în

schimbul sumei de 2.500 de euro pentru fiecare le-a promis că-i va duce în F.;

declaraţiile martorilor audiaţi şi a învinuitului R.I., care au arătat că inculpaţii

S.N. şi J.G. i-au îndrumat şi călăuzit pe cei șapte cetăţeni srilankezi în scopul

trecerii frauduloase a frontierei de stat din B. în R. şi din R. în U.

Instanţa a apreciat că declaraţiile extrajudiciare ale migranţilor (date în

cauză) în care arată că nu au dat bani inculpatului S.N. pentru a-i trece graniţa

sunt nesincere, iar aceştia nu au motivat în niciun fel revenirea asupra

declaraţiilor anterioare.

Referitor la excepţia nulităţii proceselor-verbale întocmite în urma

transcrierii convorbirilor telefonice interceptate, purtate de către inculpaţii


S.N. şi J.G. în limba franceză, motivat de împrejurarea că acestea nu au fost

traduse de către un traducător autorizat, instanţa a respins-o, ca neîntemeiată.

Interceptarea convorbirilor s-a făcut în baza art. 912 din Codul de procedură

penală anterior (din 1969). Conform art. 913 din acest cod, convorbirile sau

comunicările interceptate şi înregistrate erau redate integral într-un

proces-verbal de către procuror sau de către lucrătorul din cadrul poliţiei

judiciare delegat de către procuror. În cauză, interceptarea şi redarea s-a făcut

de către Serviciul de Operaţiuni Speciale A., singura autoritate ce avea

capacitatea tehnică de a efectua interceptări telefonice, fără ca legea să

prevadă obligativitatea traducerii convorbirilor de către un traducător

autorizat.

Cu privire la cererile formulate de către inculpaţii S.N. şi J.G. de

schimbare a încadrării juridice a faptei prevăzute în art. 71 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 în infracţiunea prevăzută în

art. 263 alin. (1) C.pen., instanţa a respins-o, întrucât din întreg materialul

probator administrat în cauză (la care s-a făcut referire mai sus) rezultă că

inculpaţii au săvârşit fapta de trafic de migranţi în scopul obţinerii unui folos

patrimonial.

Contrar susţinerilor apărătorului inculpatului J.G., acesta a săvârşit

faptele în stare de recidivă postexecutorie faţă de condamnarea de 8 ani

închisoare aplicată de către autorităţile germane şi recunoscută prin Sentinţa

penală nr. (…)/2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Pedeapsa se consideră

executată la data de 14 decembrie 2005, dată de la care se calculează şi

termenul de reabilitare, acesta fiind de 9 ani în acest caz [art. 135 alin. (1) lit.

b) C.pen. din 1969] şi împlinindu-se la data de 14 decembrie 2014; or, faptele

au fost săvârşite în anul 2012.

În temeiul art. 7 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale şi a Deciziei Curţii

Constituţionale nr. 265/201411, pentru a se stabili care este legea penală mai

favorabilă, trebuie să se procedeze la o comparaţie globală a regimului

represiv al fiecăreia dintre legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda

comparaţiei globale).

Pentru inculpaţi, legea penală mai favorabilă este legea nouă, întrucât

limitele de pedeapsă în cazul infracţiunii de constituire a unui grup

infracțional organizat prevăzute în art. 367 alin. (1) Cod penal sunt de la 1 an

la 5 ani închisoare faţă de acelea (de la 5 ani la 20 ani) prevăzute în legea

veche, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003. Şi în cazul inculpatului

J.G. – pentru care instanţa a reţinut starea de recidivă, stabilind limitele de

11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

314 Gheorghe Ivan

pedeapsă conform art. 43 alin. (5) C.pen., majorate cu jumătate –, tot legea

nouă este mai favorabilă.

De asemenea, legea nouă este mai favorabilă şi în ceea ce privește

infracţiunea de trafic de migranţi în formă continuată [prevăzută în art. 263

alin. (2) lit. a) C.pen.], pentru care pedeapsa principală este închisoarea de la 3

ani la 10 ani, întrucât infracţiunea continuată se sancţionează, conform art. 36

alin. (1) din același cod, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani.

Astfel:

– În baza art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a

faptelor reţinute în sarcina inculpatului J.G. din infracţiunea prevăzută în art.

7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969 în

infracţiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 şi art. 5

din acest din urmă cod, precum şi din infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)


(2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969 în infracţiunea prevăzută în art.

263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 şi art. 5 din

acest din urmă cod;

– În temeiul art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării

juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului S.N. din infracţiunea

prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută în art. 367

alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, precum şi din infracţiunea

prevăzută în art. 71 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 în infracţiunea

prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5

din acest din urmă cod.

Faptele inculpaţilor S.N. şi J.G. care împreună cu inculpatul R.I. au

constituit un grup infracţional organizat, cu o ierarhie prestabilită, persistenţă

în timp, mod de împărţire a activităţilor şi profitului, în scopul săvârşirii

infracţiunii grave de trafic de migranţi, întrunesc elementele constitutive ale

infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute în art.

367 alin. (1) C.pen. raportat la art. 5 din același cod (și cu aplicarea art. 41

C.pen. numai faţă de inculpatul J.G.).

Faptele inculpaţilor S.N. şi J.G. de a îndruma, caza şi călăuzi mai

multe persoane (7), cetăţeni srilankezi, în scopul trecerii frauduloase a

frontierei de stat din B. în R. şi din R. în U., întrunesc elementele constitutive

ale infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen.

cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din același cod (și cu aplicarea art. 41

C.pen. numai faţă de inculpatul J.G.).


La individualizarea pedepsei, în conformitate cu prevederile art. 74

C.pen., se va ține seama de gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea

infractorului, care este evaluată după următoarele criterii: împrejurările şi

modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de

pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs

ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul

urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale

ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului

penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi

socială.

Raportat la criteriile sus-menţionate, prima instanţă a apreciat că

faptele inculpaţilor prezintă un grad mare de pericol social, având în vedere

modalitatea de săvârşire a acestora – persistenţa lor în trecerea ilegală a

graniţei a celor șapte migranţi, chiar dacă iniţial au fost condamnaţi în B.,

numărul persoanelor traficate, numărul mare al actelor materiale săvârşite,

starea de recidivă în cazul inculpatului J.G., rolul principal pe care l-a avut

inculpatul S.N. în activitatea infracţională, conduita inculpaţilor care au

recunoscut parţial săvârşirea faptelor, scopul urmărit (obţinerea de bani),

profitarea de situaţia migranţilor care au părăsit ţara lor din cauza războiului

civil.

Cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive luate faţă de

inculpatul S.N., s-a constatat că temeiurile care au determinat luarea acestei

măsuri subzistă, nu s-au modificat până la acest moment procesual şi impun în

continuare măsura privativă de libertate menţionată. În acest sens, s-a avut în

vedere gravitatea deosebită a infracţiunilor de care este acuzat inculpatul,

perioada de timp în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, modul şi

mijloacele de săvârşire, numărul mare al persoanelor traficate, scopul

săvârşirii infracţiunilor (în vederea obţinerii de foloase patrimoniale),

amploarea activităţilor infracţionale desfăşurate (care depăşesc graniţele ţării),

desfăşurarea unor activităţi împărţite şi prestabilite de identificare şi racolare a

unor migranţi , precum şi a unor transportatori care să realizeze transferul

victimelor în străinătate.

Prima instanţă a relevat că pentru buna desfăşurare a procesului penal,

precum şi din perspectiva prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni se impune

menţinerea arestării preventive a inculpatului S.N., această măsură fiind

proporţională cu gravitatea acuzaţiilor şi totodată necesară în scopul asigurării

bunei desfăşurări a procesului penal la care face referire alin. (3) al art. 202

C.pr.pen., precum şi jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a

constatat astfel ca fiind îndeplinit atât caracterul necesar al măsurii privative

316 Gheorghe Ivan

de libertate, cât şi caracterul insuficient al altor măsuri preventive mai puţin

coercitive decât arestarea preventivă.

Este de menționat că, prin declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar,

persoanele vătămate K.N., A.G., T.M., C.N., T.N., G.S. și Y.K. au declarat că

nu se constituie părţi civile în cauză, astfel că prima instanţă a luat act de

manifestarea lor de voinţă.

Împotriva sentinței pronunţate de către prima instanţă au declarat apel

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism (denumită în continuare D.I.I.C.O.T.) – Serviciul teritorial Alba

Iulia, precum şi inculpaţii S.N. şi J.G.

Apelurile au fost declarate în termen şi au fost motivate în scris.

În motivarea apelului, D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia a

criticat sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale, susţinându-se că în

mod greşit prima instanţă i-a aplicat inculpatului S.N. pedeapsa accesorie

prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen., respectiv interzicerea dreptului

străinului de a se afla pe teritoriul R., deşi art. 65 alin. (1) din același cod

prevede că pedeapsa accesorie constă în interzicerea exerciţiului drepturilor

prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) C.pen., a căror exercitare a fost

interzisă de către instanţă ca pedeapsă complementară. Din analiza celor două

dispoziţii invocate mai sus rezultă că pedeapsa accesorie a interzicerii

dreptului străinului de a se afla pe teritoriul R. nu poate fi aplicată.

Totodată, D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia a precizat că

este necesar ca durata pedepsei complementare să fie majorată până la 5 ani.

În motivarea apelului, inculpatul S.N. a criticat sentinţa penală atacată,

subliniind că legea penală mai favorabilă este legea veche, având în vedere

sporul facultativ care se aplică în cazul concursului de infracţiuni.

Relativ la individualizarea judiciară a pedepsei, inculpatul S.N. a

solicitat reducerea acesteia, iar în cazul stabilirii Codului penal anterior ca

lege penală mai favorabilă, urmează să fie luată faţă de el măsura de siguranţă

prevăzută în art. 117 din acest cod, și anume expulzarea cetăţeanului străin.

La rândul său, inculpatul J.G. a criticat sentinţa penală atacată, sub

aspectul laturii penale, solicitând desființarea hotărârii atacate şi rejudecarea

de către Tribunalul Alba pe motiv că judecarea cauzei la această instanţă a

avut loc în lipsa părţilor civile nelegal citate.

Pe de altă parte, inculpatul J.G. a susţinut că faptele nu întrunesc

conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003,

deoarece nu există o structură organizatorică bine definită cu o existenţă

îndelungată în timp şi, pe cale de consecinţă, a solicitat achitarea, iar pentru

actele materiale desfăşurate pe teritoriul B. a solicitat încetarea procesului


penal, întrucât există o hotărâre definitivă pronunţată de către autorităţile

bulgare.

În fine, inculpatul J.G. a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1)

lit. b) C.pr.pen., pentru săvârşirea infracțiunii de trafic de migranţi prevăzute

în art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2001, iar în subsidiar

a solicitat reindividualizarea pedepselor, ca efect al reţinerii de circumstanţe

atenuante, în sensul reducerii lor, având în vedere că legea penală mai

favorabilă este Codul penal anterior.

Apelurile inculpaţilor sunt fondate pentru următoarele considerente:

Inculpaţii nu au contestat starea de fapt, care a fost corect reţinută de

către instanţa de fond.

În cauză nu sunt probe din care să rezulte că inculpaţii au săvârşit

infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art.

7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Constituirea unui grup infracţional organizat este o activitate prin care

este înfiinţată o organizaţie criminală, care vizează săvârşirea unor infracţiuni

dintre cele prevăzute în Legea nr. 39/2003.

Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară

structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuirea acesteia. Existenţa

grupului de persoane are, în cazul pluralităţii constituite, o perioadă de fiinţă,

iar persoanele acţionează în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai

multor infracţiuni, pentru a obţine direct sau indirect un folos material sau

moral. În cazul pluralităţii constituite, legea pretinde conlucrarea mai multor

persoane, de natură să dureze în timp şi cu o pronunţată coeziune, determinată

de un obiectiv comun, concepţie unică şi disciplină statornică a membrilor.

Infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu se confundă

cu pluralitatea ocazională şi nici cu acelea prevăzute în art. 167 şi 323 C.pen.

din 196912, deoarece implică mai multe condiţii intrinseci, cum ar fi

organizarea grupului, reguli de acţiune, o ierarhie a membrilor şi repartizarea

rolurilor acestora, dar şi condiţia specifică referitoare la comiterea vreuneia

dintre infracţiunile grave prevăzute în art. 2 din Legea nr. 39/2003.

Nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format

ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi

care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite

pentru membrii săi.

Fapta la care şi-au adus contribuţia mai multe persoane și prin care se

realizează conţinutul unei infracţiuni se numeşte pluralitate ocazională de

infractori sau participaţie penală.

12 Prin aceste texte legale erau incriminate faptele de complot și asociere pentru

săvârșirea de infracțiuni.

318 Gheorghe Ivan

În cauză, din examinarea stării de fapt rezultă că grupul de infractori a

fost format ocazional în scopul trecerii peste frontieră a unui număr de șapte

migranţi din S.L. Relevantă în acest sens este succesiunea constituirii grupului

de infractori, schimbarea componenţei acestuia. Astfel, pentru trecerea

migranţilor din G. în B. şi din B. în R., grupul a fost format din S.N., J.G. şi

R.A., iar după ce au fost reţinuţi şi condamnaţi la câte 3 luni de închisoare cu

suspendarea executării de către autorităţile bulgare şi eliberaţi, în condiţiile în

care R.A. a refuzat să mai participe la săvârşirea faptelor, a fost cooptat

inculpatul R.I., noul grup de infractori având ca obiectiv trecerea garniţei

bulgaro-române a aceloraşi migranţi care fuseseră returnaţi de către

autorităţile române autorităţilor bulgare. Ulterior, reuşindu-se trecerea numai

a şase migranţi din totalul de şapte de către inculpatul R.I., îndrumarea,

călăuzirea şi transportul lor pe teritoriul R. până în localitatea C.C. s-a realizat

de către inculpaţii S.N. şi J.G., iar la trecerea frontierei de către cei şase

migranţi în Ungaria a participat numai inculpatul S.N.

Formarea celui de-al doilea grup de infractori a fost determinată de

eşuarea activităţii primului grup, aspect care evidenţiază pluralitatea

ocazională. Inculpatul R.I. a fost cooptat pentru o acţiune determinată,

respectiv trecerea frontierei de către migranţi din B. în R., pentru care

inculpatul S.N. i-a vândut fictiv inculpatului R.I. un autoturism care avea

modificări ce permitea transportul migranţilor. Inculpaţii S.N. şi J.G. au evitat

transportul migranţilor din B. în R., deoarece aveau o hotărâre de condamnare

pentru traficul de migranţi pronunţată de către autorităţile bulgare. Inculpatul

R.I., după ce a fost depistat de către autorităţile de frontieră, s-a retras din

grup, activitatea de călăuzire şi îndrumare a migranţilor fiind efectuată numai

de către cei doi inculpaţi.

Dintr-o altă perspectivă, nu a existat o pronunţată coeziune a grupului,

determinată de un obiectiv comun, concepţie unică şi disciplină statornică a

membrilor, iar conlucrarea persoanelor a avut o durată scurtă în timp, fiind

ocazionată numai de trecerea peste frontieră a celor şapte migranţi srilankezi,

aspecte care reliefează împrejurarea că nu a existat o pluralitate constituită de

infractori.

Activitatea de organizare a racolării, îndrumării sau a călăuzirii uneia

sau mai multor persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat,

este inclusă în conţinutul infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 71

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001.

În concluzie, luând în considerare cele expuse mai sus, se poate

aprecia că nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format din

S.N., J.G. şi R.I., care au acţionat ocazional în scopul trecerii migranţilor în

R., deoarece nu au avut continuitate sau o structură determinată ori roluri


prestabilite pentru membrii săi şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 396

alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., vor fi achitați inculpaţii

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003.

Critica inculpaţilor privind aplicarea globală a legii penale mai

favorabilă este întemeiată, deoarece, ca urmare a achitării inculpaţilor pentru

săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

Codul penal anterior este legea penală mai favorabilă în condiţiile în care

limitele pedepsei închisorii pentru infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 sunt de la 2 la 7 ani, iar

închisoarea prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. este de la 3 la 10 ani.

Pentru inculpatul J.G., care a săvârşit infracţiunea de trafic de migranţi

în stare de recidivă postexecutorie, este mai favorabil Codul penal anterior,

întrucât nu prevede o majorare a limitelor speciale ale pedepsei.

În condiţiile în care s-a apreciat că nu sunt probe din care să rezulte că

inculpaţii au săvârşit infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003, constatându-se totodată că fapta de trafic de migranţi a fost săvârşită

de către trei persoane împreună, se va reţine circumstanţa agravantă prevăzută

în art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.

Potrivit art. 37 alin. (3) C.pen. din 1969, la stabilirea stării de recidivă

se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate,

pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a

fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Întrucât la dosarul cauzei nu există

hotărâri de condamnare a inculpatului S.N., care să fi fost recunoscute de

către autorităţile române, nu se va reţine starea de recidivă a acestuia, deşi din

comunicările ambasadei franceze rezultă că inculpatul a fost condamnat de

către autorităţile franceze la pedeapsa închisorii.

Ca efect al stabilirii legii penale mai favorabile, ţinând seama de starea

de recidivă a inculpatului J.G. şi de antecedentele penale ale inculpatului S.N.,

se va aplica fiecărui inculpat o pedeapsă de câte 2 ani şi 6 luni închisoare

pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art. 71 alin. (1)


(2) C.pen. din 1969, impunându-i-se fiecărui inculpat şi pedeapsa accesorie

constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a şi b) din codul sus-menționat.

Luând în considerare specificul şi modalitatea în care a fost săvârşită

infracţiunea de trafic de migranţi de către cetăţeanul străin S.N., precum şi

menţiunea făcută de către acesta prin motivele de apel, se va dispune

expulzarea acestuia după executarea pedepsei închisorii, potrivit dispozițiilor

art. 117 C.pen. din 1969.

320 Gheorghe Ivan

Critica inculpaţilor prin care au solicitat desfiinţarea sentinţei şi

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba, pe motiv că judecarea

cauzei a avut loc în lipsa părţilor civile nelegal citate, este neîntemeiată,

întrucât nu a existat constituire de parte civilă în cauză, iar prin rechizitoriu

s-a menţionat că migranţi sunt persoane vătămate și s-a solicitat citarea lor

prin afişare la uşa instanţei, nefiindu-le cunoscute adresele. Dintr-o altă

perspectivă, nu era necesară citarea migranţilor în calitate de persoane

vătămate, deoarece subiectul pasiv, în cazul traficului de migranţi, este statul,

având în vedere că el este titularul valorii afectate prin comiterea infracţiunii,

respectiv asigurarea respectării regimului juridic al tranzitării frontierei de

către migranţi.

Tot astfel, critica privind încetarea procesului penal pentru faptele

săvârşite în B. este neîntemeiată, deoarece inculpaţii nu au fost trimişi în

judecată pentru aceste fapte.

În fine, critica inculpatului J.G. prin care a susţinut că nu săvârşit fapta

de trafic de migranţi este nejustificată, întrucât acesta a participat nemijlocit la

călăuzirea şi îndrumarea migranţilor pe teritoriul R.

În condiţiile în care instanţa a stabilit că legea penală mai favorabilă

este Codul penal anterior, criticile D.I.I.C.O.T. privind durata pedepsei

complementare şi conţinutul pedepsei accesorii aplicate sunt neîntemeiate.

Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 421 pct. 2

lit. a) C.pr.pen., instanţa de apel a admis apelurile declarate de către inculpații

S.N. şi J.G. împotriva Sentinţei penale nr. (...)/2015, pronunţată de către

Tribunalul Alba în dosarul penal nr. (...)/(…)/2013, a desfiinţat sentinţa penală

atacată, sub aspectul laturii penale, şi, procedând la o nouă judecată în aceste

limite:

În aplicarea globală a legii penale, potrivit art. 5 alin. (1) C.pen., a

stabilit ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior.

Prin urmare:

1. L-a condamnat pe inculpatul J.G. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art. 71 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2),

art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.

În temeiul art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, a interzis inculpatului

exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din

același cod.

A computat din durata pedepsei aplicate timpul reţinerii şi arestării

preventive de la 24 ianuarie 2013 la 13 decembrie 2013.


În baza art. 424 alin. (2) raportat la art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., a

constatat că măsura preventivă a controlului judiciar a încetat de drept la 12

noiembrie 2015.

Potrivit art. 118 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969, a confiscat de la

inculpatul J.G. suma de 500 euro.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.,

l-a achitat pe inculpatul J.G. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui

grup infracţional organizat prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969.

2. L-a condamnat pe inculpatul S.N. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 71 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

şi art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.

În temeiul art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, a interzis inculpatului

exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din

același cod.

A computat din durata pedepsei aplicate timpul reţinerii şi arestării

preventive de la 30 septembrie 2014 la 12 noiembrie 2015.

Potrivit art. 117 alin. (1) C.pen. din 1969, a dispus expulzarea

inculpatului S.N., alias T.K., după executarea pedepsei.

Conform art. 118 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969, a confiscat de la

inculpatul S.N. suma de 15.350 euro.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., l-a

achitat pe inculpatul S.N., alias T.K., pentru săvârşirea infracţiunii de

constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute în art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969.

3. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa penală atacată referitoare

la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

4. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., a respins, ca nefondat,

apelul declarat de către D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia.

5. Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de

către stat în apel rămân în sarcina acestuia.


pen. nr. 1071/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. În prezent, pluralitatea constituită de la

art. 367 C.pen.13 nu mai conține cerința săvârșirii unei infracţiuni grave, ci a

13 ,,Art. 367. Constituirea unui grup infracţional organizat

322 Gheorghe Ivan

oricărei infracțiuni14. Așadar, referirea instanței de apel la art. 2 din Legea nr.

39/200315 nu mai este justificată. De altfel, și art. 2 din legea sus-menționată

(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau

sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5

ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este

sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani,

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei

infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.

(2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost

descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul

grupului.

(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3)

înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a

unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale

pedepsei se reduc la jumătate.

(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau

mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod

coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (sublinierea noastră Gh.

Ivan).” 14 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.

90-91. 15 ,,Art. 2

În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

a) grup infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;

b) infracţiune gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii

pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi

următoarele infracţiuni:

1. supunerea la muncă forţată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul

penal;

2. divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304

din Codul penal;

3. ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din

Codul penal;

4. infracţiuni privind concurenţa neloială;

5. infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile

împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

6. infracţiuni privind traficul de droguri;

7. infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;

8. infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de

deşeuri şi reziduuri;

9. infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc;

c) infracţiune cu caracter transnaţional – orice infracţiune care, după caz:

1. este săvârşită atât pe teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului acestuia;


face trimitere la grupul definit de către noua lege penală [art. 367 alin. (6)

C.pen.], iar noțiunea de infracțiune gravă este necesară doar la circumscrierea

aceleia de informator.

2. Tot la fel, actualmente, activitatea de organizare a racolării,

îndrumării sau a călăuzirii uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii

frauduloase a frontierei de stat este inclusă în conţinutul infracţiunii de trafic

de migranţi prevăzute în art. 263 alin. (1) C.pen.16 Totuși, este posibilă

constituirea unui grup infracțional organizat, deoarece elementul material al

infracțiunii de trafic de migranți nu presupune participarea organizată a mai

multor persoane la realizarea lui.

2. este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau

controlul său are loc, în tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;

3. este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup infracţional organizat care

desfăşoară activităţi infracţionale în două sau mai multe state;

4. este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe

teritoriul altui stat;

d) informator – persoană care are cunoştinţă despre un grup infracţional organizat

şi furnizează organelor judiciare informaţii sau date relevante pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea săvârşirii unor infracţiuni grave de unul sau mai mulţi membri

ai acestui grup.” 16 ,,Art. 263. Traficul de migranţi

(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea

unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepseşte cu

închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârşită:

a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;

b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;

c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este

închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tentativa se pedepseşte.”

EXISTENŢA PE ROLUL ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ A

MAI MULTOR PLÂNGERI PENALE AVÂND IDENTITATE DE

PERSOANE ȘI DE OBIECT. REUNIREA ACESTORA, ŞI NU

SOLUŢIONAREA LOR DISTINCTĂ

ABSTRACT

In the case where there are several criminal complaints with the

identity of the person and the object of the criminal investigation

body, it is necessary to reunite them in the criminal investigation,

rather than the separate resolution of each of the complaints,

especially when the chamber judge the preliminary one returned

to the criminal investigating body one of these complaints for the

commencement of the criminal prosecution prior to

pronouncement of the solution in the case subject to this analysis.

Keywords: cases with the same subject matter, ne bis in idem,

bringing together cases, solving the complaint by the preliminary

chamber judge.

I. Prezentare speță. Prin Ordonanţa din 25 mai 2015 a procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dată în dosarul

nr. (…)/(…)/(…)/2015, a fost menţinută soluţia adoptată de către procurorul

de caz în dosarul nr. (…)/(…)/2014 [prin Ordonanţa din 21 aprilie 2015 a

aceluiași parchet]. Persoana vătămată a formulat plângere împotriva acestei

soluții, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. (…)/(…)/2015.

Curtea de Apel Alba Iulia, în raport cu dispozițiile art. 341 alin. (2) din

noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a solicitat petentei şi

organului de urmărire penală să depună note scrise cu privire la

admisibilitatea ori temeinicia plângerii pentru termenul de judecată fixat de

către judecătorul de cameră preliminară (învestit cu soluţionarea cauzei).

De asemenea, s-a solicitat procurorului dosarul a cărei soluţie este

contestată.

Petenta a formulat concluzii scrise prin care a solicitat trimiterea

dosarului organului de urmărire penală, deoarece: a achitat debitul, în cursul

procedurii executării silite, fără ca partea acuzată de abuz în serviciu să ţină

seama de acest fapt; lipsa sumei concrete ce se impunea a fi executată silit și

lipsa dovezilor de calcul a sumei de plată susţin teza imposibilităţii executării

silite pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de către legiuitor.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a transmis note scrise

şi dosarul solicitat, exprimându-și și punctul de vedere în legătură cu

Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor plângeri… 325

solicitările instanţei și invocând existenţa cel puţin a unui impediment la

punerea în mişcare a acţiunii penale – acela prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b)

C.pr.pen., respectiv în art. 16 alin. (1) lit. e) din același cod.

Punctual s-a invocat faptul că: executorul judecătoresc nu a săvârşit

nicio faptă prevăzută de legea penală, iar eventualele disfuncţii procesuale se

pot regulariza pe calea contestaţiei la executare; asupra unei sesizări identice

procurorul s-a mai pronunţat în dosarul nr. (…)/(…)/2014 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În consecinţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a

solicitat respingerea plângerii formulate de către petentă, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Alba Iulia, în procedura instituită potrivit dispozițiilor

art. 341 C.pr.pen., a constatat că există două plângeri având aceleaşi părţi şi

acelaşi obiect, care au fost înregistrate distinct şi soluţionate de către

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin ordonanţe diferite,

acestea din urmă fiind atacate distinct de către petentă, și anume:

1. Ordonanţa din 23 ianuarie 2015, adoptată de către Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel A.I. în dosarul nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută prin

Ordonanţa din 4 martie 2015 a procurorului general al aceluiași parchet în

dosarul nr. (…)/(…)/2015.

2. Ordonanţa din 21 aprilie 2015, adoptată de către Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută

prin Ordonanţa din 25 mai 2015 a procurorului general al aceluiași parchet în

dosarul nr. (…)/(…)/2015 (obiect al prezentei analize).

În prima situaţie (de la pct. 1), este de menționat că, prin Încheierea

penală nr. (…)/CP/2015 din 8 iunie 2015, pronunţată de către Curtea de Apel

Alba Iulia în dosarul nr. (…)/(…)/2015, s-a dispus admiterea plângerii

formulate de către petenta R.R.M. împotriva Ordonanţei din 23 ianuarie 2015,

adoptată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul

nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută prin Ordonanţa din 4 martie 2015 a

procurorului general al aceluiași parchet în dosarul nr. (…)/(…)/2015. Potrivit

art. 341 alin. (6) lit. b) C.pr.pen., a fost desfiinţată soluţia atacată şi trimisă

cauza la procuror pentru începerea urmăririi penale.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nu a relevat, în notele

scrise depuse, situaţia actuală a primului dosar, menţionat anterior, aspect ce

denotă că nu a fost soluţionat. Aceasta rezultă şi din atitudinea procesuală

manifestată de către apărătorul petentei la termenul de judecată din data de 20

octombrie 2015, precum şi din conţinutul concluziilor scrise depuse de către

petentă la data de 21 octombrie 2015.

Așadar, în speță, soluţia impusă de situaţia actuală a cauzei este

identică celei adoptate de către Curtea de Apel Alba Iulia prin Încheierea

326 Gheorghe Ivan

penală nr. (…)/CP/2015 din 8 iunie 2015 în dosarul nr. (…)/(…)/2015, pentru

cel puţin următoarele considerente:

– conexarea dosarelor de urmărire penală este impusă de raţiuni de

natură procesuală şi poate interveni doar în faţa organelor de urmărire penală,

dat fiind faptul că nu au efectuat acest demers în perioada în care aveau în

lucru două plângeri cu părţi şi obiect identice asupra cărora au înţeles să

efectueze distinct acte de urmărire penală;

– în dosarul restituit de către Curtea de Apel Alba Iulia prin

pronunţarea soluţiei din data de 8 iunie 2015 nu s-au definitivat procedurile

penale;

– nu operează situaţia invocată de către Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Alba Iulia, respectiv cazul reglementat în art. 16 alin. (1) lit. e)

C.pr.pen., determinat de faptul că asupra unei sesizări identice procurorul s-a

mai pronunţat în dosarul nr. (…)/(…)/2014 al aceluiași parchet, iar soluţia

invocată nu a rămas definitivă pentru a fi în situaţia reglementată de art. 6 din

codul sus-menționat.

Pe fondul criticilor exprimate de către petentă, se observă că: în faza

urmăririi penale nu s-au efectuat acte suficiente care să susţină în mod

convingător soluţia adoptată de către procuror; aceasta nu se sprijină pe

considerente solide, apte să conducă la o înţelegere clară şi efectivă a

motivelor care au condus la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea

penală (se invocă reglementarea civilă incidentă situaţiei analizate ca

modalitate de remediu procesual); nu se referă procurorul de caz la situaţia

invocată de către parte, în sensul achitării debitului pe parcursul derulării

procedurii executării silite, astfel încât soluţia adoptată contravine principiului

reglementat de art. 306 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, pentru realizarea obiectului

urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să

caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor

şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru

limitarea consecinţelor acestora şi să administreze probele cu respectarea

prevederilor art. 100 și 101 din codul sus-menționat.

Curtea de Apel Alba Iulia a achiesat la opinia exprimată în dosarul

analizat anterior la această instanţă, în sensul că procurorul de caz trebuia să

efectueze demersurile adecvate clarificării din punct de vedere juridic a

întregii proceduri derulate în dosarul respectiv şi să stabilească în ce manieră

executorul judecătoresc a depus diligenţele necesare, în limitele prerogativelor

ce-i reveneau, pentru a preîntâmpina situaţia creată. Totodată, procurorul de

caz era obligat să analizeze în concret modalitatea în care executorul

judecătoresc a efectuat actele în dosarul execuţional respectiv, cu atât mai

mult cu cât pare de neînţeles cum a fost continuată procedura de executare

Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor plângeri… 327

silită după ce debitul a fost achitat în integralitate, conform susţinerilor

petiţionarei. În aceste circumstanţe, prin continuarea executării silite,

petiţionara şi-a pierdut imobilul, fiindu-i afectat în mod serios patrimoniul.

Din punctul de vedere al cazurilor reglementate de către legiuitor în

cadrul art. 341 alin. (6) C.pr.pen. raportat la particularităţile acestei situaţii

generate de constatărilor anterior menţionate, soluţia care se impune este

aceea prevăzută în art. 341 alin. (6) lit. b) din același cod, în sensul desfiinţării

soluţiei atacate şi trimiterii cauzei la procuror pentru începerea urmăririi

penale.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,

Înch. pen. nr. 102/CP/2015)

II. Notă aprobativă. Într-adevăr, potrivit art. 341 alin. (6) C.pr.pen.1,

judecătorul de cameră preliminară nu se putea raporta decât la lit. b) din

articolul menționat anterior, urmând ca procurorul de caz să dispună reunirea

celor două cauze penale, conform art. 63 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (3)

din același cod2. De altfel, plângerile formulate de către persoana vătămată,

1 ,,Art. 341. Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

[…]

(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul

de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la

procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a

pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală (sublinierea noastră Gh.

Ivan);

c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă

prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

[…]” 2 ,,Art. 43. Reunirea cauzelor

(1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al

concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte

materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie

judecata, în următoarele situaţii:

a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;

b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;

c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se

impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi

instanţe sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect (sublinierea noastră Gh. Ivan)”.

,,Art. 63. Dispoziţii comune

(1) Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în

cursul urmăririi penale.

328 Gheorghe Ivan

având identitate de obiect, trebuiau reunite încă de la început, și nu

instrumentate și soluționate distinct.

Pe de altă parte, atât timp cât nu se pronunțase o hotârâre definitivă

asupra fondului cauzei, iar soluția adoptată de către procuror fusese desființată

de către instanță, nu erau incidente prevederile art. 6 și art. 16 alin. (1) lit. e)

sau i) C.pr.pen.3

[…]” 3 ,,Art. 6. Ne bis in idem

Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni

atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu

privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.”

,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu

mai poate fi exercitată dacă:

[…]

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia

prevăzută de lege;

[…]

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori

o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale

(sublinierea noastră Gh. Ivan);

[…]

i) există autoritate de lucru judecat;

[…]”

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE

NERESPECTAREA REGIMULUI PRECURSORILOR DE

EXPLOZIVI RESTRICŢIONAŢI. INFRACȚIUNE NOUĂ

ABSTRACT

Recently, it was published in the Official Gazette of Romania, Part

I, Law no. 49/2018 on explosives precursors as well as amending

and completing some normative acts, including provisions

regarding a new offense, namely non-observance of the regime of

restricted explosives precursors.

Key words: offense, Law no. 49/2018, non-observance of the regime

of restricted explosives precursors, the new Criminal Code,

Regulation (EU) no. 98/2013 of the European Parliament and of

the Council of 15 January 2013.

Actul normativ Obiectul

Legea nr. 49/2018 – regimul juridic al precursorilor de explozivi;

– modificarea şi completarea unor acte normative, și

anume: noul Cod penal; noul Cod de procedură

penală; Codul vamal al României; Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea

şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a

Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi

Terorism, precum şi pentru modificarea şi

completarea unor acte normative; Legea nr. 535/2004

privind prevenirea şi combaterea terorismului; Legea

nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea

Poliţiei Române; Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007

pentru reglementarea modului şi condiţiilor de









330 Gheorghe Ivan

valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în

proprietatea privată a statului;

– incriminarea faptei de nerespectare a regimului

precursorilor de explozivi restricţionaţi.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018,

a fost publicată Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi

pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Prezintă interes art. 28 pct. 3 și 4 din Legea nr. 49/2018:

<<3. După articolul 346 se introduce un nou articol, articolul 3461,

cu următorul cuprins:

,,ART. 3461

Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi (1) Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul,

punerea la dispoziţie sau utilizarea de precursori de explozivi restricţionaţi,

fără drept, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la unu la

5 ani.

(2) Punerea la dispoziţie cu orice titlu de precursori de explozivi

restricţionaţi persoanelor din rândul publicului larg de către operatori

economici constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7

ani.

(3) Sustragerea precursorilor de explozivi restricţionaţi se pedepseşte

cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

4. Articolul 347 se modifică şi va avea următorul cuprins: ,,ART. 347

Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi (3), art. 345

alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (2), precum şi în art. 3461 se

pedepseşte.”>>

Notă aprobativă. I. Reglementare europeană. Legiuitorul român a pus

în aplicare, la nivel național, dispoziţiile cuprinse în Regulamentul (UE) nr.

98/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 ianuarie 2013

privind comercializarea şi utilizarea precursorilor de explozivi [denumit în

continuare Regulamentul (UE) nr. 98/2013]1, cu modificările şi completările

ulterioare.

1 Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 9 februarie

2013.

332 Gheorghe Ivan

într-o concentraţie mai mare decât limita maximă corespunzătoare prevăzută

pentru aceasta, respectiv un amestec sau o altă substanţă în care o substanţă

dintre cele enumerate în anexa I la același regulament este prezentă într-o

concentraţie mai mare decât limita maximă corespunzătoare ori, dacă este

cazul, o substanţă aflată sub control national” [art. 1 alin. (3) lit. b) din Legea

nr. 49/2018].

La rândul său, substanţa aflată sub control naţional este acel ,,element

chimic sau o substanţă care conţine un astfel de element chimic ca atare sau

în amestec, existent/existentă în stare naturală sau obţinut/obţinută prin orice

proces de producţie, stabilit/stabilită la nivel naţional, care ar putea fi

utilizat/utilizată pentru fabricarea ilicită de explozivi” [art. 1 alin. (3) lit. c)

din Legea nr. 49/2018].

4. Subiectul activ este necalificat, infracțiunea putând fi săvârșită de

către orice persoană (fizică sau juridică).

5. Subiectul pasiv principal este statul. Poate fi subiect pasiv secundar

operatorul economic în posesia sau detenția căruia se afla legal precursorul de

exploziv restricţionat, dar numai în situația în care acesta a fost sustras3.

3 Potrivit art. 5 din Legea nr. 49/2018, ,,introducerea pe teritoriul României,

scoaterea de pe teritoriul României, producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea,

transportul, tranzacţia, utilizarea, punerea la dispoziţie sau orice altă operaţiune cu

precursori de explozivi restricţionaţi se realizează numai de către operatori economici

(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.

Articolul 6 din legea sus-menționată prevede că ,,din motive de ordine şi siguranţă

publică, în România se interzice operatorilor economici să pună la dispoziţia persoanelor din

rândul publicului larg precursori de explozivi restricţionaţi, în conformitate cu prevederile

art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 98/2013”.

La rândul său, art. 7 din Legea nr. 49/2018 relevă că ,,persoanelor din rândul

publicului larg le este interzis să introducă pe teritoriul României, să deţină sau să utilizeze

precursori de explozivi restricţionaţi, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din

Regulamentul (UE) nr. 98/2013, ori să producă, să experimenteze, să prelucreze sau să

transporte precursori de explozivi restricţionaţi (sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.

În fine, art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 98/2013 statuează că ,,precursorii

de explozivi restricţionaţi nu sunt puşi la dispoziţia persoanelor din rândul publicului larg

sau nu sunt introduşi, deţinuţi sau utilizaţi de acestea”. Totuși, potrivit alin. (2) al art. 4 din

același regulament, ,,fără a aduce atingere alineatului (1), un stat membru poate menţine sau

stabili un sistem de acordare de licenţe care să permită ca precursorii de explozivi

restricţionaţi să fie puşi la dispoziţia persoanelor din rândul publicului larg, sau să fie

deţinuţi sau utilizaţi de acestea cu condiţia ca persoanele din rândul publicului larg să obţină

şi, la cerere, să prezinte o licenţă pentru achiziţionarea, deţinerea sau utilizarea acestora

emisă în conformitate cu articolul 7 de o autoritate competentă din statul membru în care

precursorul de exploziv restricţionat urmează să fie achiziţionat, deţinut sau utilizat

(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”. Legea nr. 49/2018 nu permite însă persoanelor din rândul

publicului larg să aibă la dispoziție ori să dețină sau să utilizeze precursori de explozivi

restricţionaţi.

Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi… 333

6. A. Latura obiectivă. Elementul material al formei tip a infracțiunii

de nerespectare a regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi [art. 3461

alin. (1) C.pen.] se săvârșește, alternativ, prin: producerea, experimentarea,

prelucrarea, deţinerea, transportul, punerea la dispoziţie sau utilizarea de

precursori de explozivi restricţionaţi; aceste atitudini infracționale trebuie

efectuate fără drept.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată pentru ordinea și

siguranța publică.

Raportul de cauzalitate rezultă ex re (din materialitatea faptei).

B. Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție (directă sau

indirectă).

7. Formele infracțiunii. Tentativa se pedepsește.

Consumarea intervine în momentul săvârșirii oricăreia dintre cele șapte

modalități normative ale elementului material.

8. Sancțiunea constă în închisoare de la unu la 5 ani.

9. Forme agravate. Infracțiunea are două forme agravate prevăzute în

alin. (2)-(3) ale art. 3461 C.pen.:

A. Prima formă agravată constă, potrivit alin. (2) al articolului

sus-menționat, în punerea la dispoziţie cu orice titlu de precursori de explozivi

restricţionaţi persoanelor din rândul publicului larg de către operatori

economici.

Forma agravată se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă).

Tentativa se pedepsește.

Sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani.

B. A doua formă agravată consistă, conform alin. (3) al art. 3461 C.pen.,

în sustragerea precursorilor de explozivi restricţionaţi.

Fapta se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă). Nu este necesar ca

făptuitorul să urmărească însușirea bunului sustras, adică de a-l lua definitiv din

posesia sau detenția altuia și de a-l trece în stăpânirea sa4.

Tentativa se pedepsește.

Sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea

exercitării unor drepturi.

10. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu

de către procuror.

4 A se vedea, cu privire la infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de

înscrisuri, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 299.

VICTIMELE INFRACŢIUNILOR. NOI MĂSURI DE PROTECŢIE,

PRECUM ȘI O ALTĂ REGLEMENTARE A ÎNCHEIERII UNUI

ACORD DE MEDIERE

ABSTRACT

Recently, it was published in the Official Gazette of Romania, Part

I, Law no. 97/2018 on certain measures for the protection of

victims of crime, including provisions on the conclusion of a

mediation agreement.

Key words: Directive 2012/29 / EU of the European Parliament and

of the Council of 25 October 2012, conclusion of a mediation

agreement, Law no. 97/2018, protection measures, victims of

crime.

Actul normativ Obiectul

Legea nr. 97/2018 – unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor

infracţiunilor;

– modificarea şi completarea unor acte normative, și

anume: Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri

pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor;

Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea

profesiei de mediator.


fost publicată Legea nr. 97/2018 privind privind unele măsuri de protecţie a

victimelor infracţiunilor.

Prezintă interes art. I-III din Legea nr. 97/2018:

<<ART. I

Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei

victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se

modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 4 alineatul (1), după litera h) se introduc două noi

litere, literele i) şi j), cu următorul cuprins: ,,i) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

j) autoritatea judiciară la care se vor putea adresa pe viitor pentru

obţinerea de informaţii privind stadiul cauzei, precum şi datele de contact ale

acesteia, dacă victima înţelege să depună o plângere.”

Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă… 335

2. La articolul 4, după alineatul (5) se introduc trei noi alineate,

alineatele (6)-(8), cu următorul cuprins: ,,(6) Cu ocazia primului contact cu autorităţile, victima poate fi

însoţită de către o persoană aleasă de ea în vederea facilitării comunicării cu

acestea.

(7) La depunerea plângerii conform art. 289 din Legea nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările

ulterioare, victima va primi o confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va

cuprinde numărul de înregistrare al plângerii, precum şi date cu privire la

fapta pentru care plângerea a fost depusă.

(8) Dacă victima nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, aceasta

poate cere să primească, ulterior, şi traducerea confirmării scrise prevăzute

la alin. (7).”

[…]

4. După articolul 35 se introduce un nou articol, articolul 351, cu

următorul cuprins: ,,ART. 351

(1) Începând cu data de 1 iunie 2018, sediile nou-construite ale

instanţelor de judecată vor fi dotate cu săli de aşteptare separate pentru

victimele infracţiunilor.

(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2019, în sediile instanţelor de

judecată, vor fi amenajate spaţii de aşteptare separate pentru victimele

infracţiunilor.”

ART. II

La articolul 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi

organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările

ulterioare, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alineatele (21) şi

(22), cu următorul cuprins:

,,(21) În cauzele penale în care medierea este posibilă în condiţiile

prevăzute la alin. (1) şi (2), aceasta trebuie să se desfăşoare astfel încât

victima să nu se găsească în contact cu făptuitorul, cu excepţia cazului în

care părţile îşi exprimă acordul la încheierea contractului de mediere.

(22) Încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei

infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură

răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în

condiţiile prezentei legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a

instanţei.”

ART. III

Dispoziţiile art. I pct. 2 intră în vigoare la data de 1 iunie 2018.>>

336 Gheorghe Ivan

Notă aprobativă. I. Reglementare europeană. Legea nr. 97/2018

transpune dispoziţiile art. 3 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. i) şi j), art. 5 alin. (1)

şi (3), art. 12 alin. (1) lit. c) şi art. 19 alin. (2) din Directiva 2012/29/UE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire

a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor

criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului1.

II. Reglementare națională. A. În urma modificărilor şi

completărilor ulterioare, art. 4 din Legea nr. 211/2004 are următorul

conținut:

,,(1) Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa victimele

infracţiunilor cu privire la:

a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau

orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;

b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;

c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru

exercitarea acestui drept;

d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice

gratuite;

e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile;

f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 113

din Codul de procedură penală2, precum şi de dispoziţiile Legii nr.

682/2002 privind protecţia martorilor, cu modificările ulterioare;

1 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie

2012. 2 ,,Art. 113. Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile

(1) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de

martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul

de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă

măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de

dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate,

ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale

sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o

infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea

legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi

victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.

(3) Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre situaţiile

prevăzute la alin. (2), organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de

protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea

persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în

scris şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.

(4) Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict

necesar pentru desfăşurarea procesului penal.

Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă… 337

g) condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor

financiare de către stat;

h) dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat

de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu

privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de

procedură penală;

i) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

j) autoritatea judiciară la care se vor putea adresa pe viitor pentru

obţinerea de informaţii privind stadiul cauzei, precum şi datele de contact

ale acesteia, dacă victima înţelege să depună o plângere.

(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoştinţă

victimei de către primul organ judiciar la care aceasta se prezintă.

(3) Victimei i se aduc la cunoştinţă informaţiile prevăzute la alin.

(1) într-o limbă pe care o înţelege. Victimei i se înmânează sub semnătură

un formular care cuprinde informaţiile prevăzute la alin. (1). În cazul în

care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal cu

privire la aceasta.

(4) Dacă victima este cetăţean român aparţinând unei minorităţi

naţionale, i se pot aduce la cunoştinţă informaţiile prevăzute la alin. (1) în

limba sa maternă.

(5) Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin. (1)-(3) se

consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituţia din

care face parte organul judiciar.

(6) Cu ocazia primului contact cu autorităţile, victima poate fi

însoţită de către o persoană aleasă de ea în vederea facilitării comunicării

cu acestea.

(7) La depunerea plângerii conform art. 289 din Legea nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările

ulterioare, victima va primi o confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va

cuprinde numărul de înregistrare al plângerii, precum şi date cu privire la

fapta pentru care plângerea a fost depusă.

(8) Dacă victima nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, aceasta

poate cere să primească, ulterior, şi traducerea confirmării scrise

prevăzute la alin. (7).”

(5) La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către

reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată,

cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar.

(6) Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi

există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi

prezumată a fi minor.”

338 Gheorghe Ivan

B. Începând cu datele indicate în art. 351 din Legea nr. 211/2004,

sediile nou-construite ale instanţelor de judecată vor fi dotate cu săli de

aşteptare separate pentru victimele infracţiunilor, iar în cele vechi vor fi

amenajate asemenea spaţii.

C. Legiuitorul a precizat natura juridică a încheierii unui acord de

mediere în latura penală a procesului penal – cauză sui-generis care

înlătură răspunderea penală –, având în vedere că existau controverse în

această privință3; cauza sus-menționată operează numai dacă intervine până

la citirea actului de sesizare a instanţei, atât cu privire la infracţiunile pentru

care poate interveni împăcarea, cât și cu referire la acelea pentru care poate

opera retragerea plângerii prealabile. Însă nu este logic și echitabil ca

retragerea plângerii prealabile – manifestare unilaterală de voință – să poată

interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din

Codul penal (în continuare C.pen.)], iar împăcarea [art. 159 alin. (3) teza a

II-a C.pen.] și încheierea unui acord de mediere – manifestări bilaterale de

voință – să opereze numai până la citirea actului de sesizare a instanței4. În

raport cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 397/20165,

legiuitorul nu avea altă soluție.

3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 208. 4 Idem, p. 209-210. 5 Publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016.

Prin decizia sus-menționată, s-a statuat că ,,încheierea unui acord de mediere cu

privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are

loc până la citirea actului de sesizare a instanţei”. Cu privire la critica acestei statuări, a se

vedea Gh. Ivan, Încheierea unui acord de mediere. Constituționalitate limitată, în ,,Pro Lege”

nr. 3/2016, p. 264-268 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/pro-lege-nr-32016/

(accesat la 16 mai 2018)].

DOCTRINĂ STRĂINĂ

EJN AND LIAISON MAGISTRATES - WHAT STRENGTH AND

OPPORTUNITIES FOR THESE DECENTRALISED NETWORKS?1

Péter POLT, PhD

Prosecutor General of Hungary

professor of law, head of

Department of Criminal Law at

National University of Public Service,

Faculty of Law Enforcement

ABSTRACT

This paper focuses on opportunities, which simplify and widen

direct cooperation in the context of the judicial cooperation of the

EU. Promoting and taking into consideration these opportunities

are particularly relevant now because Directive 2014/41/EU on the

European Investigation Order in criminal matters have

introduced a new regime of cooperation. This specifies strict case

management deadlines where consultation between the issuing and

executing authorities is of paramount importance. All this

demands a closer synergy, so that obstacles of judicial cooperation

could be swiftly eliminated. The complex system created by the EU

for judicial cooperation offers various and simultaneously used

communication channels for consultation and, in general, for

tackling difficulties which emerge during cooperation.

The thematic focus of this paper is on two important components

of networks of the judicial cooperation of the EU: namely on the

strengths and opportunities of the liaison magistrates and the

European Judicial Network. These integral components of these

networks of cooperation, which are particularly strong in bilateral

relations, were established in the second half of the 1990’s. This

was the relatively early era of the judicial cooperation in criminal

matters. These two components fundamentally complete and to a

certain extent relieve the organizational structures functioning at

supranational level. For this reason, their role and significance are

1 This paper is based on the presentation held on the 10th meeting of the Network of

Public Prosecutors of equivalent institutions at the Supreme Judicial Courts of the Member

States of the European Union, Cour de Cassation, Paris, France, 17th May 2018.

340 Péter Polt

undeniable even today. This paper, furthermore, underlines the

significance of the EU’s network-type forms of cooperation.

1. Historical background

The liaison magistrates and the European Judicial Network as

decentralized platforms were created in the development phase of cooperation

in the field of justice and home affairs when the Members States within the

Schengen Area faced global security challenges as a result of the abolished

borders and challenges generated by new, transnational and organized crimes.

The Members States of the EU had to realize that their cooperation based on

the involvement of their central authorities and on bilateral or multilateral

treaties and conventions regarding mutual legal assistance was slow and could

not be considered effective enough without tools enhancing the execution of

MLA requests. The EU has developed a new cooperation scheme to counter

the common challenges that impose risks on the area of freedom, security and

justice in the EU. Beyond the adoption of international conventions and legal

acts enforcing the principle of mutual recognition, the EU has given a

structurally network-based response. A key elements of this were the creation

of platforms which create direct contacts to resolve problems arising in

connection with the use of instruments and which strengthen mutual trust, the

simplification of the exchange of data and information, and the coordination

of activities carried out within the framework of fighting transnational,

organized crimes.

The EU’s networked model relying on informal, direct contacts and

ensuring flexible cooperation allows for the effective cooperation of judicial

practitioners who deal with the greatest variety of aspects of the fight against

transnational organized crime. This, in an innovative way, created an

opportunity for combining the soft tools of diplomatic persuasion, information

sharing and national-law based concrete measures.

Parallel to EU trends and processes, the Member States themselves

tried to find solutions for the improvement of bilateral cooperation mainly in

those fields where they frequently sought or provided legal assistance or

where the significant differences between legal systems resulted in

considerable delays. These efforts were strengthened by the positive

experiences gained from the intensive exchange of liaison officers employed

by law enforcement authorities in accordance with Article 47 of the

Convention implementing the Schengen Agreement.

EJN and liaison magistrates – what strength and opportunities for… 341

2. About Liaison Magistrates

This search for new solutions, in which France and Italy played a key

role within the framework of the bilateral treaty adopted in 1993, led to the

establishment of the position of liaison magistrates and to laying the

foundations of the so-called judicial diplomacy.

In 1996 the Council of the EU formally institutionalized the position

of liaison magistrates in acknowledgment of their activities carried out

effectively for the acceleration of judicial cooperation procedures. By doing

so, for the first time in the history of the EU, an opportunity in terms of

international law was created for magistrates to perform their tasks in the

interest of their Member States but within the framework of the legal system

of another country. Liaison magistrates were naturally performing their tasks

without having any extraterritorial jurisdiction, by fully respecting the

sovereignty and territorial integrity of the receiving States.

Joint actions in the field of judicial cooperation procedures serve as

framework standards for the secondment of liaison officers with special

expertise. Bilateral or multilateral agreements specifying the opportunities of

their cooperation need to be concluded for the employment and use of liaison

magistrates. It must be realized that the positive effects of liaison activities

can primarily be perceived and assessed in view of bilateral relations, in the

context of the judicial contacts between the seconding and receiving States.

Liaison magistrates have a special status: during the time of their

secondment they maintain their status as judges, prosecutors or magistrates

but are also considered to be staff members of the embassies of the appointing

States who enjoy diplomatic immunity. The dual status of theirs further

strengthens their work supporting bilateral cooperation, and they generally

perform their work by being “employed” by the ministries of justice in the

receiving States.

They are entirely involved in the judicial system of the receiving State,

which has several advantages for the Parties concerned by the cooperation.

The personal relations that can be formed in this way can ensure privileged

access to contacts and information which are necessary and essential for

mutual legal assistance. On the other hand, their magistrate status also

guarantees credibility and creates trust for judges, prosecutors and ministry

officials of their receiving States whom they get in direct contact with during

their cooperative work.

Their activity, which is primarily based on a proactive attitude, the

application of soft tools and intervention, contribute to a large extent to the

creation and reinforcement of mutual trust between the judicial authorities of

the States concerned. Moreover, it contributes to the mutual and better

342 Péter Polt

understanding of those differences and unique features of legal systems that

were formerly and most commonly treated as factors preventing cooperation.

I believe that this working method can be considered as one of the greatest

strengths of the system of liaison magistrates.

3. Liaison Magistrates’ Tasks

Opportunities which are available for liaison magistrates in the course

of their work are specified and set forth by bilateral or multilateral treaties and

conventions signed by the seconding and receiving States. The active

intermediary task of liaison magistrates is usually complex.

In addition to improving the efficiency of judicial cooperation in

criminal matters, their mandate may also embrace cooperation tasks relating

to the field of civil law to an extent prescribed the seconding State. This

diversity of tasks may also be interpreted as a further strength of liaison

magistrates.

By providing information about national law and practical advice,

liaison magistrates can support the drafting of well-grounded requests within

the framework of assistance they give for the efficient execution of requests

seeking judicial cooperation. Such assistance is not limited to specific type of

criminal offences.

Liaison magistrates are suitable for this task because they well know

the specific characteristics, terms and definitions of the legal system of the

States concerned and they also know the differences of these legal systems

which may prevent cooperation. In the preparatory phase, they may also help

identifying the competent authority of the requested State that shall be

contacted when it comes to cooperation.

Moreover, liaison magistrates may be involved to resolve problems

arising during the execution of the requests, to remedy the deficiencies

delaying the execution, to implement necessary coordination, to facilitate

timely execution of the requests and to clarify misunderstandings deriving

from language problems. In addition, they may also act as intermediary

persons between judicial authorities concerned by the cases in order to

prevent conflicts of jurisdictions.

Liaison magistrates may also represent their countries’ ministries of

justice at bilateral meetings held in the territory of the receiving States. These

meetings also give an opportunity for the improvement of cooperation and for

sharing experiences gained while working together. Liaison magistrates’

presentations made at trainings and conferences organized by the receiving or

seconding States may help to pinpoint the specific features of different legal


systems and cooperation procedures. This can highly improve mutual

understanding as well.

Upon the request of their ministry of justice, liaison magistrates may

make comparative analysis of specific issues and topics. As they are

embedded into the structure of embassies, they may complementarily be

involved into the work of embassies and consular services.

4. Relationship with the EU

Having regard to the operation of the EU judicial cooperation system

based on complementarity, it is essential that every actors carry out their

activity coordinated in synergy. Even the bilateral level of legal base relating

to the European Judicial Network2 provides the effective cooperation and the

possibility for the liaison magistrates to connect to the EJN, and at the same

time, they can operate as contact points too, according to the assignment of

the Member States. The contingent duplications and overlaps can be avoided

by the establishment of these interconnections for efforts in the interest of

melting difficulties emerging during the cooperation.

The liaison magistrates can enter into interaction with the Eurojust

operating at supranational level: liaison magistrates can suggest to their

authorities that they should submit cases to the Eurojust and, at the same time,

it can be important for the Eurojust the liaison magistrates seconded to third

countries to be involved. The liaison magistrates system is important

otherwise for the Eurojust, since it itself takes part actively in acceptance and

delegation of the liaison magistrates using (in this way) the advantages from

half judicial and half diplomatic nature of the mediation activity which is very

similar to the national experts thereof.

5. EJN contact points

As abovementioned, the European Union thought to realize the

support of the cooperation of the judicial authorities of the Member States

responsible for general and serious forms of the criminality in a structure of

an easy, horizontal, informal, flexible network of experts, which is acceptable

for everyone. This EU intention has been realized – according to the initiation

2 Council Decision 2008/976/JHA of 16 December 2008 on the European Judicial

Network.

344 Péter Polt

of Belgium – in establishment of the already above-referred Joint Action3 and

later in the Council Decision4, which replaced the previous one.

According to these instruments, contact points of the Network were

assigned among prosecutors, judges and representatives of central authorities

in the Member States, attention to the special characteristics of constitutional

regulations, legal traditions and inner legal assistance systems.

By our days, the EJN functions as a judicial mechanism, which aim is

to promote cooperation with more than 400 assigned contact points of 28

Member States. For selecting contact points it is beneficial to pay attention to

the Recommendation accepted by EJN in 2007, which determines the basic

expectations for the contact points from the point of view of the operation of

the Network. This shall expect professional and personal qualities furthermore

quality of knowing languages.

6. Strength of EJN: Human Element

In my view, the EJN has its biggest strength in human element. The

well operating contacts that are key of the operation of the judicial mechanism

can be ensured by electing experts ready for cooperation and committed to it

eminently. From the point of view of operating contact points it is essentially

important creating personal relationship.

Besides the contact points the representatives of authorities which take

part in decentralized administration by the part of the Member States

providing the presidency tasks, are invited to plenary meetings, which

produces an excellent occasion for increasing awareness relating to claim for

accessing the EJN.

Besides building networks the EJN plenary meetings provide forum

for discussing legal and practical problems emerging in the context of judicial

cooperation and changing experiences that promote to build mutual trust and

better understanding of specialities of each other’s legal systems of various

origins.

Because of strengthening of decentralized legal assistance

relationships and challenges induced by the European Investigation Order

(EIO), the importance of the active intermediary work made in the frame of

the EJN increases continually from the point of view of legal practitioners.

The organizational framework considering the main strength of the EJN and

3 98/428/JHA: Joint Action of 29 June 1998 adopted by the Council on the basis of

Article K.3 of the Treaty on European Union, on the creation of a European Judicial Network. 4 Council Decision 2008/976/JHA of 16 December 2008 on the European Judicial

Network.


the developed direct, flexible and at the same time transparent working

method. It serves eminently the quick involvement and active contribution.

Let me underline that the EJN contact points – practicing prosecutors,

judges, officers of ministries – have trusted information and experience by

their everyday cooperative work and their feedbacks are precious even for EU

legislation. The further strength of the EJN is that it makes connection

between experts of Member States taking part in judicial cooperation and the

EU decision makers and contributes correcting the application of the EU legal

materials.

Since EJN contact points are committed to the EU developments they

can support national legal practitioners to apply consciously new instruments

building on the principle of mutual recognition and to help the easier

adaptation. They are given important support to it from the Secretariat which

works embedded in the organizational and financial structure of the Eurojust.

Among strengths and possibilities supporting judicial cooperation of

EJN should be mentioned the website maintained by the Network, that by our

days has become unavoidable in the preparation of requests relating to

decentralized cooperation. Besides applying Judicial Atlas using for

identification of competent authorities of the Member States, it can be

mentioned the Compendium and the Judicial Library e-instruments which

make possible the electronic editing of the requests aiming cooperation. The

Judicial Library contains the legal base together with the declarations and

reservations in one place and in thematic order. These web based instruments

has fundamental importance from the viewpoint of the cooperative work of

the practicing judicial professionals. But to achieve this, it is necessary

maintaining information appearing on the web page in an accurate and up to

date state.

A further advantage of EJN is that with the assistance of the

preliminary issues relevant from the point of view of preparing cooperation

requests can be quickly clarified and information regarding the relevant inner

law or national case law can be obtained.

After the request for cooperation has been submitted, the EJN contact

points can assist establishing direct contact with the executing judicial

authority, help obtaining information on the execution of the request or

expedite the execution if it is delayed.

Contact points can also provide local prosecutors and judges with

other useful information related to their tasks in connection with legal

assistance requests.

It must be noted that both the effectiveness of the intermediary activity

of the contact points and the web-based applications have largely contributed

346 Péter Polt

to the special position EJN is occupying in the field of judicial cooperation in

criminal matters. The success of EJN serves as a benchmark and model

world-wide for other judicial networks created with the aim of criminal

cooperation.

The innovative-cooperative approach, which is considered to be the

strength of EJN, has facilitated the establishment of numerous agreements on

cooperation with third countries, other judicial networks and partner

organisations, and thus has broadened the field of cooperation with non-EU

contacts.

EJN, with its strength lying within the field of bilateral relations, has

to work together with other EU-organisations and agencies, in the course of

which they have to try to avoid overlaps. The specific Hungarian

organisational arrangements guarantee that when managing cases involving

cooperation, the activity of EJN and Eurojust is highly coordinated on a

national level. The EJN contact point of the prosecution service is also the

national correspondent of the Hungarian national member of Eurojust and she

is actively involved in the national coordination system of Eurojust. In the

spirit of complementarity and consultation, the EJN contact point of the

prosecution service and the Hungarian national member of Eurojust – in

accordance with the provisions of the EU instruments constituting the legal

basis of the two mechanisms – continuously cooperate with each other in

respect of the allocation of the cases.

7. Strategic objectives

The aforesaid strengths of EJN contribute to the accomplishment of

further objectives. These objectives can be reached by the effectively

cooperating network members and by the judicial authorities of the Member

States only if they work together.

In my view, simplifying cooperation and increasing effectiveness can

be considered such strategic objectives. Joint training activities are similarly

important. Widening one’s knowledge constantly is also indispensible in

international cooperation. Further advantages can be gained by creating a

uniform language and word usage, and these advantages lie in the fact that we

all know the terms and definitions used by substantive and procedural law,

and by this we build up more effective communication channels. To avoid

duplications and parallel work is an objective which can be interpreted even at

structural and legal level in relation to the EJN. With the help of appropriate

organisational solutions and appointment to multiple functions we have to

make sure that the participants of the activities of the different EU judicial

structures can do their jobs at a Member State level in a well-organised,


transparent and coordinated manner, avoiding duplications in case

management. Finally, I underline the importance of the requirement of

uniform needs assessment and exchange of information.

All these objectives seem to form a strategic framework, which will be

our common task for the future.

8. Conclusions

It is both the justice administration’s and all the MS’s common interest

to maintain the effective system of judicial cooperation, and it is the task of

the prosecutorial and judicial leadership to ensure that the described

decentralised mechanisms can fulfil their designated role in the instruments.

To do so, on a national level we have to select colleagues speaking foreign

languages and showing a strong commitment to cooperation.

With the help of internal organisational trainings and specific

guidelines we have to improve awareness about institutions and mechanisms

aiming at improving judicial cooperation within the European Union even at a

national level.

The EU maintains 14 network-based cooperation at the moment.5 This

is the kind of working method that is accepted in all 28 MS without any

doubt. This kind of cooperative model strengthens the mutual confidence

among European states and cooperation between professionals, vis-à-vis the

hierarchic international models where mostly institutional distrust motivates

the leadership. That is the reason I previously proposed the network-based

EPPO too6.

In order to ensure the use of instruments flexibly serving cooperation,

the professionals have to strengthen the proactive approach and mutual trust.

In internationally related cases the use of EU assistance mechanisms should

5 European Judicial Network in criminal matters; European Judicial Network in civil

and commercial matters; Asset Recovery Offices Platform – AROs Platform; European

network of contact points in respect of persons responsible for genocide and crimes against

humanity; European network for the protection of public figures; Radicalisation Awareness

Network (RAN); Critical Infrastructure Warning Information Network (CIWIN); European

Crime Prevention Network; Informal EU network against trafficking in human beings;

Network of National Experts on Joint Investigation Teams (JITs Network); Contact-point

network against corruption; European Judicial Cybercrime Network (EJCN); European

Network on Victims’ Rights (ENVR); European Judicial Training Network (EJTN). 6 Polt Péter (2016): Prokuratura Evropské unie: Uřad evropského veřejného žalobce.

STATNI ZASTUPITELSTVI 5: pp. 9-15. Polt Péter (2016): Die Europaische

Staatsanwaltschaft-EPPO. OSTERREICHISCHE RICHTERZEITUNG 12: pp. 262-268. Polt

Péter (2015): EPPO: Tendencies and Possibilities. In: Vókó György (szerk.): Tiszteletkötet

Dr. Kovács Tamás 75. születésnapjára. 437 p. Budapest: Országos Kriminológiai Intézet,

2015. pp. 109-120.

348 Péter Polt

become an integral part of the measures taken, since the execution of request

in due time is essential to ensure the success and timeliness of the domestic

investigation and criminal procedure. I believe that with these small steps we,

too, can contribute to the success of the system, which is absolutely essential

and desirable for combating transnational crimes and the achievement of the

common European Judicial Space.

REȚEAUA JUDICIARĂ EUROPEANĂ ȘI MAGISTRAȚII DE

LEGĂTURĂ - CARE SUNT AVANTAJELE ȘI OPORTUNITĂȚILE

ACESTOR REȚELE DESCENTRALIZATE?1

Dr. Péter POLT

Procuror General al Ungariei

Profesor de drept - șef al Departamentului de Drept Penal

al Facultății de aplicare a legii,

Universitatea națională a serviciului public

REZUMAT

Această lucrare pune accent pe oportunități, respectiv pe acelea

care simplifică și sporesc cooperarea directă exercitată în

contextul cooperării judiciare a Uniunii Europene (denumită în

continuare UE). Promovarea și analizarea acestor oportunități

sunt deosebit de relevante acum, deoarece Directiva 2014/41/UE

privind Ordinul european de anchetă în materie penală a introdus

un nou regim privind cooperarea. Aceasta specifică termene

stricte de gestionare a cazurilor, în care consultarea între

autoritățile emitente și cele de executare este de o importanță

capitală. Toate acestea necesită o sinergie mai strânsă, astfel încât

obstacolele apărute în calea cooperării judiciare să poată fi rapid

eliminate. Sistemul complex creat de UE privind cooperarea

judiciară oferă diverse canale de comunicare, utilizate în mod

simultan pentru consultare și, în general, pentru abordarea

dificultăților care apar pe durata cooperării.

Accentul tematic al acestei lucrări privește cele două componente

importante ale rețelelor de cooperare judiciară ale UE, și anume

punctele forte și oportunitățile oferite de magistrații de legătură și

de Rețeaua Judiciară Europeană. Aceste componente integrale ale

acestor rețele de cooperare, care sunt deosebit de puternice în

relațiile bilaterale, au fost stabilite în a doua jumătate a anilor

1990. Aceasta a fost perioada relativ timpurie a cooperării

judiciare în materie penală. Aceste două componente desăvârșesc

și, într-o anumită măsură, degrevează structurile organizaționale

care funcționează la nivel supranațional. Din acest motiv, rolul și

1 Această lucrare se bazează pe prezentarea susținută la cea de-a 10-a reuniune a

Rețelei Procurorilor din cadrul instituțiilor echivalente din cadrul Curților Supreme de Justiție

a statelor membre ale Uniunii Europene, Cour de Cassation, Paris, Franța, 17 mai 2018.

Traducere din limba engleză: Oana-Daniela Machidonschi.

350 Péter Polt

semnificația lor sunt incontestabile chiar și astăzi. Această lucrare

subliniază, cu atât mai mult, importanța formelor de cooperare de

tip ,,rețea” ale UE.

1. Istoric

Magistrații de legătură și Rețeaua Judiciară Europeană, ca platforme

descentralizate de acțiune, au fost create în faza de dezvoltare a cooperării în

domeniul justiției și al afacerilor interne, atunci când statele membre din

spațiul Schengen s-au confruntat cu provocări privind securitatea globală ca

urmare a eliminării frontierelor, precum și cu provocări generate de noua

criminalitate, transnațională și organizată. Statele membre au trebuit să

conștientizeze că această cooperare a lor, bazată pe implicarea autorităților lor

centrale și pe tratatele și convențiile bilaterale sau multilaterale privind

asistența judiciară reciprocă, se desfășura lent și nu putea fi considerată

suficient de eficientă fără instrumentele care să extindă cadrul de executare al

cererilor de asistență judiciară. UE a dezvoltat un nou sistem de cooperare

pentru a face față provocărilor comune care presupun riscuri în spațiul de

libertate, securitate și justiție al UE. Dincolo de adoptarea convențiilor

internaționale și a actelor juridice care pun în aplicare principiul recunoașterii

reciproce, UE a dat un răspuns structurat pe rețea. Elementele-cheie ale

acestuia au fost realizarea unor platforme care să creeze contacte directe

pentru soluționarea problemelor apărute în legătură cu utilizarea

instrumentelor și care să consolideze încrederea reciprocă, simplificarea

schimbului de date și informații și coordonarea activităților desfășurate în

cadrul luptei împotriva criminalității organizate transnaționale.

Modelul de rețea al UE, bazat pe contacte informale și directe și

asigurând o conlucrare flexibilă, permite cooperarea eficientă a practicienilor

din domeniul judiciar care se confruntă cu cea mai mare varietate de aspecte

ale luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere. Acest lucru, într-un

mod inovator, a creat o oportunitate de combinare a instrumentelor maleabile

de convingere diplomatică cu schimbul de informații și măsurile concrete

bazate pe legislația națională.

În paralel cu tendințele și procesele UE, statele membre au încercat să

găsească soluții pentru îmbunătățirea cooperării bilaterale, în special în acele

domenii în care au solicitat sau oferit, în mod frecvent, asistență judiciară, sau

în care diferențele semnificative dintre sistemele juridice au generat întârzieri

considerabile. Aceste eforturi au fost consolidate de experiențele pozitive

obținute în urma schimbului intens de ofițeri de legătură din cadrul

autorităților de aplicare a legii, în conformitate cu art. 47 din Convenția de

punere în aplicare a Acordului Schengen.

Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură - care sunt… 351

2. Despre magistrații de legătură

Această căutare de noi soluții, în care Franța și Italia au jucat un

rol-cheie în cadrul tratatului bilateral adoptat în 1993, a dus la înființarea

funcției de magistrat de legătură și la punerea bazelor așa-numitei diplomații

judiciare.

În 1996, Consiliul UE a instituționalizat în mod oficial funcția de

magistrat de legătură, drept recunoaștere a activităților desfășurate în mod

eficient pentru accelerarea procedurilor de cooperare judiciară. S-a creat prin

aceasta, pentru prima dată în istoria UE, o oportunitate în ceea ce privește

dreptul internațional pentru ca magistrații să-și ducă la îndeplinire sarcinile în

interesul statelor membre, dar în cadrul sistemului juridic al unei alte țări.

Magistrații de legătură își îndeplineau în mod obișnuit sarcinile fără a avea o

jurisdicție extrateritorială, respectând pe deplin suveranitatea și integritatea

teritorială a statelor beneficiare.

Acțiunile comune în domeniul procedurilor de cooperare judiciară

servesc drept standarde cadru pentru detașarea ofițerilor de legătură cu

expertiză specială. Acordurile bilaterale sau multilaterale care specifică

oportunitățile cooperării lor trebuie încheiate pentru angajarea și utilizarea

magistraților de legătură. Trebuie să se înțeleagă că efectele pozitive ale

activităților de legătură pot fi în primul rând percepute și evaluate în raport cu

relațiile bilaterale, în contextul contactelor juridice dintre statele de detașare și

cele de primire.

Magistrații de legătură au un statut special: pe durata detașării lor își

mențin statutul de judecători, procurori sau magistrați, dar sunt totodată

considerați a fi membri ai personalului ambasadelor statelor care i-au numit,

beneficiind prin urmare de imunitate diplomatică. Acest statut dual le

intensifică și mai mult activitatea de sprijin a cooperării bilaterale, ei

desfășurându-și, în general, activitatea ca „angajați” ai ministerelor de justiție

din statele beneficiare.

Aceștia sunt implicați în totalitate în sistemul judiciar al statului

beneficiar, ceea ce are multiple avantaje pentru părțile implicate în cooperare.

Se pot crea relațiile personale în acest mod și se poate asigura un acces

privilegiat la contactele și informațiile necesare și esențiale pentru asistența

juridică reciprocă. Pe de altă parte, statutul lor de magistrat este o garanție a

credibilității și insuflă încredere judecătorilor, procurorilor și reprezentanților

ministerului din statele lor de primire, cu care aceștia intră în contact direct în

munca lor de cooperare.

Activitatea lor, bazată în primul rând pe o atitudine proactivă, pe

aplicarea instrumentelor maleabile și a intervenției, contribuie în mare măsură

la crearea și consolidarea încrederii reciproce între autoritățile judiciare din

352 Péter Polt

statele în cauză. Mai mult, ea contribuie la o înțelegere reciprocă și mai bună

a acelor diferențe și caracteristici unice ale sistemelor juridice, care erau

deseori anterior tratate ca factori care împiedică cooperarea. Consider că

această metodă de lucru reprezintă una dintre cele mai mari forțe ale

sistemului compus din magistrați de legătură.

3. Responsabilitățile magistraților de legătură

Oportunitățile specifice magistraților de legătură pe durata desfășurării

activității lor sunt prezentate și stabilite prin tratate și convenții bilaterale sau

multilaterale, semnate de către statele de unde se face detașarea și de către

cele care îi primesc. Sarcina intermediară activă a magistraților de legătură

este, de obicei, complexă.

În plus, față de sarcina privind îmbunătățirea eficienței cooperării

judiciare în materie penală, mandatul lor poate cuprinde, de asemenea, sarcini

privind cooperarea în domeniul dreptului civil, în măsura în care acest aspect

este prevăzut în legislația statului de unde se detașează. Această diversitate de

sarcini poate fi, de asemenea, interpretată ca o competență suplimentară a

magistraților de legătură.

Prin furnizarea de informații privind legislația națională și activitatea

practică de consiliere, magistrații de legătură pot sprijini elaborarea unor

cereri de asistență bine întemeiate, în vederea executării eficiente a cererilor

de cooperare judiciară. Această asistență nu se limitează la tipuri specifice de

infracțiuni.

Magistrații de legătură dețin competența necesară pentru această

sarcină, deoarece cunosc foarte bine caracteristicile, termenii și definițiile

specifice sistemului juridic al statelor în cauză și cunosc, de asemenea,

diferențele dintre aceste sisteme juridice și modul în care acestea pot

împiedica cooperarea. În faza pregătitoare, aceștia pot contribui, de asemenea,

la identificarea autorității competente din statul căruia i se adresează

solicitarea și care va fi contactată în ceea ce privește cooperarea.

Mai mult, magistrații de legătură pot fi implicați în rezolvarea

problemelor apărute în timpul executării cererilor, în remedierea deficiențelor

care întârzie executarea acestora, în punerea în aplicare a coordonării

necesare, în facilitarea executării în timp util a cererilor și în clarificarea

neînțelegerilor care decurg din problemele de limbaj. În plus, aceștia pot, de

asemenea, să acționeze ca persoane intermediare între autoritățile judiciare,

pentru prevenirea unor eventuale conflicte legate de jurisdicție.

Magistrații de legătură pot reprezenta, de asemenea, ministerele

justiției din țările lor în cadrul reuniunilor bilaterale desfășurate pe teritoriul

statelor beneficiare. Aceste întâlniri oferă, de asemenea, oportunități pentru


îmbunătățirea cooperării și pentru împărtășirea experienței dobândite în

timpul colaborării. Lucrările magistraților de legătură, realizate în cadrul

cursurilor și conferințelor organizate de către statele beneficiare sau de către

statele de unde se face detașarea, aduc un important aport la identificarea

trăsăturilor specifice diferitelor sisteme juridice și a procedurilor de

cooperare. Acest aspect poate duce la îmbunătățirea înțelegerii reciproce.

La cererea ministerului de justiție, magistrații de legătură pot face o

analiză comparativă a problemelor și subiectelor specifice. Întrucât ei sunt

încorporați în structura ambasadelor, acestea pot fi implicate complementar în

activitatea acestora și a serviciilor consulare.

4. Raporturile cu UE

Având în vedere funcționarea sistemului de cooperare judiciară a UE,

bazat pe complementaritate, este esențial ca fiecare parte implicată să își

desfășoare activitatea în aceeași direcție de acțiune. Chiar și nivelul bilateral

al bazei juridice privind Rețeaua Judiciară Europeană [Decizia 2008/976/JAI

(justiție și afaceri interne) a Consiliului privind RJE2 (Rețeaua Judiciară

Europeană)] oferă o cooperare eficientă și posibilitatea ca magistrații de

legătură să se conecteze cu Rețeaua Judiciară Europeană și, în același timp, să

poată opera ca puncte de contact, în funcție de atribuțiile statelor membre.

Dublările și suprapunerile întâmplătoare pot fi evitate prin stabilirea acestor

relaționări, prin eforturile depuse în interesul eliminării dificultăților apărute

în timpul cooperării.

Magistrații de legătură pot intra în interacțiune cu ramura Eurojust

care operează la nivel supranațional: magistrații de legătură pot sugera

autorităților de care aparțin faptul că ar trebui să înainteze cazuri către

Eurojust și, în același timp, poate fi important pentru Eurojust ca magistrații

de legătură detașați/plasați în terțe țări să fie implicați. Sistemul de magistrați

de legătură este important pentru Eurojust, rețeaua participând în mod activ la

admiterea și delegarea magistraților de legătură, folosindu-se în acest fel pe de

o parte, de avantajele provenind din natura juridică a calității pe care o au și,

pe de altă parte, de componenta de natură diplomatică, în cadrul acestei

activități de mediere, foarte asemănătoare cu cea a experților naționali.

5. Puncte de contact RJE

După cum am menționat anterior, Uniunea Europeană își propune să

sprijine cooperarea autorităților judiciare din statele membre, care au în

responsabilitate criminalitatea gravă, printr-o structură reprezentată de o rețea

2 Decizia Consiliului 2008/976/JHA din 16 decembrie 2008 privind Rețeaua

Judiciară Europeană.

354 Péter Polt

de experți cu un sistem de lucru facil, acționând pe orizontală, o structură

informală și flexibilă și care este acceptabilă pentru toată lumea. Această

intenție a UE s-a realizat – în conformitate cu inițiativa Belgiei – prin

instituirea acțiunii comune3 deja menționate și, mai târziu, prin Decizia

Consiliului4, care a înlocuit-o pe cea precedentă.

Conform prevederilor acestor instrumente, punctele de contact ale

rețelei au fost numite din rândul procurorilor, judecătorilor și reprezentanților

autorităților centrale din statele membre, acordându-se o atenție specială

reglementărilor constituționale, tradiției legislative și sistemelor interne de

asistență judiciară.

În zilele noastre, RJE funcționează ca un mecanism judiciar care

vizează promovarea cooperării, având peste 400 de puncte de contact

desemnate din 28 de state membre.

În vederea selectării punctelor de contact, este de dorit să se acorde

atenție Recomandării acceptate de către RJE în 2007, care stabilește cerințele

de bază privind punctele de contact, din punctul de vedere al bunei funcționări

a rețelei. Se așteaptă din partea acestora calități profesionale și personale

deosebite, pe lângă cunoașterea limbilor străine.

6. Forța RJE: factorul uman

În opinia mea, RJE își are cea mai mare forță în factorul uman.

Punctele de contact care desfășoară o bună activitate cu rol esențial în

funcționarea mecanismului judiciar, pot fi asigurate prin desemnarea unor

experți pregătiți în domeniul cooperării și, în mod vădit, dedicați profesiei.

Din perspectiva punctelor de contact care activează, este esențială crearea

unor relații personale.

Alături de punctele de contact, reprezentanții autorităților care fac

parte din administrația descentralizată și careparticipă din partea statelor

membre care îndeplinesc atribuțiile președinției sunt invitați să ia parte la

reuniuni plenare, ceea ce reprezintă o ocazie excelentă pentru creșterea

gradului de conștientizare cu privire la cererile de acces la rețeaua RJE.

Pe lângă aportul adus pentru alcătuirea unei rețele de profesioniști,

reuniunile plenare ale RJE oferă prilejul unui forum pentru discutarea

problemelor juridice și practice apărute în contextul cooperării judiciare și

pentru schimbul de experiență, ceea ce conduce la consolidarea încrederii

3 98/428/JAI: Acțiunea comună din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul

articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind crearea unei Rețele Judiciare

Europene. 4 Decizia Consiliului 2008/976/JHA din 16 decembrie 2008 privind Rețeaua

Judiciară Europeană.


reciproce și la o mai bună înțelegere a caracteristicilor sistemelor juridice de

diferite origini.

Pe baza consolidării relațiilor de asistență juridică descentralizată și a

provocărilor induse de Ordinul European de Anchetă (EIO), importanța

activității intermediare active desfășurate în cadrul RJE crește continuu din

punctul de vedere al practicanților dreptului. Cadrul organizațional are în

vedere principala forță a RJE și dezvoltarea unei metode de lucru directe,

flexibile și transparente în același timp. Aceasta servește unei implicări rapide

și unei contribuții active.

Permiteți-mi să subliniez faptul că punctele de contact ale

RJE – procurorii practicanți, judecătorii, funcționarii ministerelor – se află în

posesia unor informații și a unei experiențe relevante, câștigate prin activitatea

lor de zi cu zi privind cooperarea, iar opiniile lor sunt importante chiar și

pentru legislația UE. Următorul punct forte al RJE este că face legătura între

experții statelor membre care iau parte la cooperarea judiciară și factorii de

decizie din UE și contribuie la rectificarea modului de aplicare a materialelor

juridice ale UE.

Deoarece punctele de contact ale RJE își dedică activitatea dezvoltării

UE, acestea pot sprijini practicienii din domeniul dreptului național să aplice

în mod conștient noi instrumente bazate pe principiul recunoașterii reciproce

și să ajute la o mai ușoară adaptare. Li se acordă un sprijin important din

partea Secretariatului, care funcționează în structura organizatorică și

financiară a Eurojust.

Printre punctele forte și instrumentele care sprijină cooperarea

judiciară a RJE ar trebui să se menționeze site-ul întreținut de rețea, fără care

nu s-ar mai putea realiza pregătirea cererilor privind cooperarea

descentralizată. Pe lângă aplicarea Atlasului Judiciar, pentru identificarea

autorităților competente din statele membre, se pot menționa instrumentele

electronice reprezentate de Compendiul și de Biblioteca Judiciară, care fac

posibilă editarea electronică a cererilor de cooperare. Biblioteca Judiciară

conține baza juridică, împreună cu declarațiile și rezervele stocate într-un

singur loc și în ordine tematică. Aceste instrumente bazate pe web au o

importanță fundamentală din punctul de vedere al activității de cooperare a

profesioniștilor din domeniul justiției. Dar pentru a realiza acest lucru este

necesară menținerea informațiilor care apar pe pagina web într-o formă

corectă și actualizată.

Un alt avantaj al RJE este că, prin asistența problemelor preliminare

relevante din punctul de vedere al pregătirii cererilor de cooperare, pot fi

clarificate rapid și pot fi obținute informații privind legea internă relevantă sau

jurisprudența națională.

356 Péter Polt

După depunerea cererii de cooperare, punctele de contact ale RJE pot

contribui la stabilirea unui contact direct cu autoritatea judiciară de executare,

pot ajuta la obținerea de informații cu privire la executarea cererii sau pot

accelera execuția în cazul în care sunt amânate.

Punctele de contact pot oferi, de asemenea, procurorilor și

judecătorilor locali alte informații utile legate de sarcinile acestora în legătură

cu cererile de asistență judiciară.

Trebuie remarcat faptul că atât eficiența activității intermediare a

punctelor de contact, cât și a aplicațiilor bazate pe web au contribuit în mare

măsură la poziția specială pe care RJE o ocupă în domeniul cooperării

judiciare în materie penală. Succesul RJE servește drept punct de referință și

model global pentru alte rețele judiciare create în scopul cooperării penale.

Abordarea inovatoare și cooperantă, care este considerată ca fiind

puterea RJE, a facilitat stabilirea numeroaselor acorduri de cooperare cu

statele terțe, alte rețele judiciare și organizații partenere și, prin urmare, a

lărgit domeniul de cooperare cu contactele din afara UE.

RJE, prin forța sa manifestată în domeniul relațiilor bilaterale, trebuie

să colaboreze cu alte organizații și agenții ale UE, trebuind să încerce să evite

suprapunerile. Reglementările organizaționale specifice ale Ungariei

garantează că, atunci când se administrează cazuri care implică cooperare,

activitatea RJE și Eurojust este foarte bine coordonată la nivel național.

Punctul de contact RJE al serviciului de urmărire penală este, de asemenea,

corespondentul național al membrului național ungar al Eurojust și este

implicat activ în sistemul național de coordonare al Eurojust. În spiritul

complementarității și consultării, punctul de contact RJE al serviciului de

urmărire penală și membrul național ungar al Eurojust – în conformitate cu

dispozițiile instrumentelor UE care constituie baza juridică a celor două

mecanisme – cooperează în mod continuu între ele cu privire la repartizarea

cazurilor.

7. Obiective strategice

Punctele forte ale RJE contribuie la îndeplinirea obiectivelor

ulterioare. Aceste obiective pot fi atinse de către membrii rețelei care au

cooperat efectiv și de către autoritățile judiciare ale statelor membre numai

dacă lucrează împreună.

În opinia mea, simplificarea cooperării și creșterea eficienței pot fi

considerate astfel de obiective strategice. Activitățile comune de formare sunt

la fel de importante. De asemenea, extinderea cunoștințelor în mod constant

este indispensabilă în cooperarea internațională. Alte avantaje pot fi obținute

prin crearea unui limbaj uniform, iar aceste avantaje constau în faptul că toți


cunoaștem termenii și definițiile utilizate de dreptul material și procedural și,

prin aceasta, construim canale de comunicare mai eficiente. Evitarea

duplicărilor și a muncii paralele reprezintă un obiectiv care poate fi interpretat

chiar și la nivel structural și juridic în ceea ce privește RJE. Cu ajutorul unor

soluții organizaționale adecvate și numirea unor funcții multiple, trebuie să ne

asigurăm că participanții la activitățile diferitelor structuri judiciare ale UE își

pot face munca la nivel de stat membru într-un mod bine organizat,

transparent și coordonat, evitând duplicări în managementul cazurilor. În cele

din urmă, subliniez importanța cerinței de evaluare uniformă a nevoilor și a

schimbului de informații.

Toate aceste obiective par a forma un cadru strategic, care va fi sarcina

noastră comună pentru viitor.

8. Concluzii

Este de interes comun atât pentru sistemul de justiție cât și pentru

statele membre să mențină un sistem de cooperare judiciară eficient, iar ca

lideri ai autorităților centrale ale statelor membre, sarcina noastră este de a ne

asigura că mecanismele descentralizate descrise își pot îndeplini rolul

desemnat în cadrul instrumentelor. Pentru a face acest lucru, la nivel național,

trebuie să selectăm colegii care vorbesc limbi străine și care manifestă un

angajament puternic față de cooperare.

Cu ajutorul instruirilor profesionale interne și al orientărilor specifice,

trebuie să îmbunătățim gradul de conștientizare cu privire la instituțiile și

mecanismele care vizează îmbunătățirea cooperării judiciare în cadrul Uniunii

Europene chiar și la nivel național.

În prezent, UE menține 14 cooperări bazate pe rețea5, ceea ce

reprezintă o metodă de lucru acceptată în toate cele 28 de state membre, fără

nicio îndoială. Acest tip de model de cooperare întărește încrederea reciprocă

dintre statele europene, dar și cooperarea dintre profesioniști, față de modelele

5 Rețeaua Judiciară Europeană în materie penală; Rețeaua Judiciară Europeană în

materie civilă și comercială; Platforma Birourilor de Recuperare a Activelor – platforma

ARO; Rețeaua europeană privind punctele de contact pentru persoanele responsabile de

genocid și crime împotriva umanității; Rețeaua europeană pentru protecția personalităților

publice; Rețeaua de sensibilizare în domeniul radicalizării (RAN); Rețeaua pentru informații

de avertizare cu privire la infrastructura critică (CIWIN); Rețeaua europeană de prevenire a

criminalității; Rețeaua informală UE împotriva traficului de ființe umane; Rețeaua de experți

naționali privind echipele comune de anchetă (rețeaua JITs); Rețeaua privind punctele de

contact împotriva corupției; Rețeaua europeană de criminalitate judiciară (EJCN); Rețeaua

europeană pentru drepturile victimelor (ENVR); Rețeaua europeană de formare judiciară

(EJTN).

358 Péter Polt

internaționale ierarhice. Acesta este motivul pentru care am propus anterior

modelul de rețea EPPO6.

Pentru a asigura utilizarea instrumentelor care servesc în mod flexibil

cooperării, profesioniștii implicați trebuie să consolideze abordarea proactivă

și încrederea reciprocă. În cazurile conexe la nivel internațional, utilizarea

mecanismelor de asistență ale UE ar trebui să devină o parte integrantă a

măsurilor luate, deoarece executarea cererii în timp util este esențială pentru a

asigura succesul și actualitatea investigațiilor interne și a procedurilor penale.

Cred că, prin acești pași mici, și noi putem contribui la succesul sistemului,

absolut esențial și de dorit pentru combaterea infracțiunilor transnaționale și

pentru realizarea unui spațiu judiciar european comun.

6 Polt Péter (2016): Prokuratura Evropské unie: Uřad evropského veřejného žalobce.

STATNI ZASTUPITELSTVI 5: pp. 9-15. Polt Péter (2016): Die Europaische

Staatsanwaltschaft-EPPO. OSTERREICHISCHE RICHTERZEITUNG 12: pp. 262-268. Polt

Péter (2015): EPPO: Tendencies and Possibilities. In: Vókó György (szerk.): Tiszteletkötet

Dr. Kovács Tamás 75. születésnapjára. 437 p. Budapest: Országos Kriminológiai Intézet,

2015. pp. 109-120.

VARIA

FEMEIA-MAGISTRAT

Ramona Daniela BULCU




ABSTRACT

The essay is a reflection on the condition of the female magistrate

in Romania, but also a message addressed to women-magistrates.

Key words: woman-magistrate, prosecutor, judge.

Trec zi de zi, de mai bine de 15 ani, pe lângă statuia postată pe holul

de la intrarea principală a clădirii în care lucrez, statuie ce întruchipează

justiția. Şi de câte ori o privesc, mă văd ca şi cum m-aş reflecta într-o oglindă,

pentru că şi eu, femeia-magistrat, sunt o reprezentare a ei şi dintr-o dată îmi

străfulgeră prin minte o sumedenie de întrebări, precum: „Cine?”, „Când?” şi

„De ce?” şi-ar fi imaginat justiţia ca fiind o femeie, şi nu un bărbat, de vreme

ce persoana ce împarte dreptatea este definită printr-un substantiv de genul

masculin, și anume cel de magistrat.

Gândul mă poartă în negura timpurilor şi încerc o explicaţie pornind

de la personificarea justiţiei antice, închipuită în Zeiţa Themis. Dar această

primă justificare nu mă mulţumeşte, deoarece realizez că, în acele timpuri,

femeile nu numai că nu puteau îndeplini funcţia de magistrat, dar nici nu

cutezau măcar să viseze la astfel de demnităţi.

Să se fi prefigurat încă de atunci această realitate a zilelor noastre, în

care femeile nu doar că sunt magistraţi, dar chiar deţin ponderea principală în

rândul judecătorilor și procurorilor români? Sau, mai degrabă, cunoscut fiind

faptul că femeile sunt mai răbdătoare, mai consecvente, mai analitice și

totodată mai critice, să se fi concluzionat că acestea trebuie să fie

caracteristicile celei ce imaginează justiţia şi a fost reprezentată prin femeia

legată la ochi şi ţinând în mână o balanţă ale cărei talere se străduieşte să le

menţină într-un echilibru perfect?


Acest eseu a fost publicat pe site-ul https://www.universuljuridic.ro/femeia-

magistrat/ (accesat la 17 mai 2018).

mailto:[email protected]

https://www.universuljuridic.ro/femeia-magistrat/

https://www.universuljuridic.ro/femeia-magistrat/

360 Ramona Daniela Bulcu

Şi îmi încolţeşte în minte o altă întrebare: „De ce este legată la ochi?”

Poate că, femeie fiind, se ştie că nu este doar aşa cum am descris-o

mai înainte ci, totodată, este și sensibilă, fragilă, emotivă, trăsături ce ar putea

împieta în momentul în care ea ar trebui să încline balanţa în favoarea celui

care are dreptate, şi nu a celui ce ar impresiona-o, sensibiliza-o, dintr-un

motiv sau altul.

Explicaţia rezidă, aşadar, în această reprezentare metaforică a

imparţialităţii pe care trebuie să o manifeste cel desemnat să îndeplinească

actul de justiţie, aşa cum şi-l imagina Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor”, şi

care, neputând accepta că justiţia este altfel decât imuabilă, pentru a nu altera

prin faptele sale această valoare, a preferat să plătească cu viaţa.

Mergând mai departe pe firul roşu al raţionamentului, aşa cum îi stă

bine oricărui bun absolvent de drept, aş spune că de cele mai multe ori justiţia

este legată de mâini, şi nu la ochi, atunci când nu are la îndemână instrumente

legislative puternice pe care să le transforme în veritabile arme de luptă

împotriva nedreptăţilor, infracţionalității, şi spun aceasta amintindu-mi cât de

puternică este, de altfel, femeia. Şi-mi trec prin faţa ochilor mulţime de

personaje întruchipând femei şi mame, totodată, puternice, precum: Agripina

din nuvela „La Vulturi” a lui Galaction şi dârza mumă a lui Ştefan cel Mare

sau mama şugubăţului Nică, ce a reuşit să-i farmece atât lui, cât şi nouă,

copilăria, şi exemplele pot continua. Şi atunci realizez că, într-adevăr,

femeia-magistrat, cu toate că este şi ea femeie, este un caracter tare, o femeie

puternică. Da, chiar foarte puternică, pentru că numai o astfel de femeie nu se

lasă intimidată de ameninţări sau şicanări, numai o astfel de femeie nu pregetă

în faţa unui efort atât de mare de a studia tomuri de acte normative ce se

modifică în intervale extrem de scurte de timp. Numai o astfel de femeie îşi

pune pe plan secundar viaţa personală și familială pentru a-şi exercita cu

profesionalism meseria.

Doar că aceste câteva ipostaze ilustrează prea puţin dificultatea

menţinerii în balanţă a propriului echilibru, pe care femeia-magistrat trebuie

să-l păstreze între carieră și viaţa ei privată, pentru a nu înclina talerul

nejustificat, într-o parte sau în cealaltă.

În momentul în care multe tinere absolvă studiile de drept, îşi doresc

cu nerăbdare să îmbrace roba, neavând însă foarte clar în minte dimensiunea

sacrificiului pe care îl implică această profesie care, deşi nobilă, impune o

serie de interdicţii şi incompatibilităţi cu care nu oricine se poate acomoda.

Și care este consecinţa? Apariţia unor derapaje de la calea dreaptă ce

trebuie urmată permanent, derapaje care fac deliciul presei şi obiect de

dezbatere a unor moderatori și formatori de opinie, situaţii care aruncă asupra

imaginii justiţiei cu noroi. Şi cel mai dramatic este faptul că tot efortul

Femeia-magistrat 361

colectiv pe termen lung al acestui corp profesional este irosit într-o secundă,

urmat de o scădere și mai drastică a încrederii justiţiabilului în cei ce trebuie

să împartă dreptatea.

Şi cum să nu te doară, când îţi exerciţi profesia cu pasiune şi vezi atâta

sete de sacrificiu şi, practic, trece neobservat faptul că şi magistraţii sunt

oameni, şi ei pot comite greşeli şi că oricine are dreptul la o a doua şansă, cu

atât mai mult cu cât o vorbă din bătrâni sună cam aşa: „numai cine nu

munceşte, nu greşeşte!”. De reţinut că m-am referit aici numai la culpă, şi nu

la intenţie, lipsă de profesionalism sau rea-credinţă.

Imaginea boţită a justiţiei de astăzi este un fapt ce trebuie să ne

preocupe atât pe noi, reprezentantele sexului frumos al acestei profesii, dar, în

egală măsură, şi pe colegii de sex opus. Poate că un semnal în rezolvarea

acestei crize de imagine va veni tot de la femeia-magistrat, pentru că justiţia,

aşa cum spuneam la început, este reprezentată de către o femeie.

Conjugarea eforturilor tuturor femeilor de profesie magistrat ar putea

reaşeza din temelii adevăratele valori ale neamului românesc, precum: cinstea,

hărnicia, ospitalitatea, altruismul şi nu în ultimul rând patriotismul, fundament

pe care să se clădească o nouă imagine a justiţiei.

Pornind să aştern pe hârtie aceste câteva gânduri care mă frământă

permanent, mi-am înmuiat condeiul în cerneala sufletului pentru a avea

inspiraţia necesară în dificila și timida mea încercare de a creiona portretul

femeii-magistrat şi sper ca acest eseu să constituie doar o provocare la dialog

și implicare. Vă îndemn, dragele mele colege, să nu depuneţi armele şi,

asemenea unei sensibile, dar aprige Ioana d’Arc a zilelor noastre, să purtaţi

roba preschimbată într-o veritabilă armură și să retezăm capul hidrei numită

injustiţie, pentru a recâştiga prestigiul profesional pe care îl merită majoritatea

covârşitoare a magistraţilor români.

Şi, pentru că aceste rânduri s-au dorit nu doar o reflecţie asupra

condiţiei femeii-magistrat din România, dar şi un mesaj adresat

femeilor-magistrat, închei prin a vă ura ca razele soarelui să vă menţină

inimile calde, adierea vântului să vă revigoreze forţele greu încercate, iar o

stea călăuzitoare să vegheze asupra voastră pentru a putea păstra tot timpul

calea anevoioasă şi sinuoasă a dreptăţii, în clipele în care stihiile vremurilor

s-ar năpusti să vă abată de la acest drum!

CRONICĂ

CEA DE-A X-A REUNIUNE ANIVERSARĂ A REȚELEI NADAL

În perioada 16-18 mai 2018, la Paris, la sediul Curții de Casație a

Republicii Franceze, sub președinția franceză a Rețelei procurorilor generali

de pe lângă Curțile Supreme și șefilor instituțiilor echivalente de pe lângă

Curțile Supreme ale statelor membre ale Uniunii Europene (denumită în

continuare Rețeaua NADAL), a avut loc cea de-a X-a Reuniune aniversară a

acestei rețele.

Manifestarea a fost prezidată de către Jean-Claude Marin, procuror

general al Parchetului General al Curții de Casație al Republicii Franceze.

La acest eveniment aniversar, din delegația Ministerului Public din

România, condusă de către prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România, au mai

făcut parte prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al procurorului general al

parchetului menționat anterior, precum și Nadina Spînu, procuror-șef al

Serviciului de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și

programe din cadrul aceluiași parchet.

În cadrul reuniunii au fost prezentate sistemele de drept din Uniunea

Europeană – sistemul continental, sistemul jurisprudențial (common law) și

sistemul federal –, fiind subliniate atât diversitatea organizării Ministerelor

Publice din cadrul Uniunii Europene, cât și prioritățile comune ale acestora în

prezervarea spațiului european de securitate și justiție.

Procurorul general Augustin Lazăr a fost invitat de către omologul său

francez să prezideze, în cadrul conferinței, sesiunea intitulată ,,Instrumente

europene de cooperare”.

În deschiderea sesiunii, procurorul general Augustin Lazăr a mulțumit

Parchetului General al Curții de Casație al Republicii Franceze pentru

excelenta organizare a acestui important eveniment și, în mod personal,

procurorului general Jean-Claude Marin.

La finalul prezentărilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție din România a realizat o sinteză a

expunerilor și a redat viziunea proprie asupra modului de armonizare a

politicii europene de cooperare judiciară prin instrumentele de cooperare

judiciară: Eurojust, Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură.

Rubrică realizată de Nadina-Magdalena Spînu, procuror-șef serviciu – Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională,

relații internaționale și programe, e-mail: [email protected].

Cea de-a X-a reuniune aniversară a rețelei NADAL 363

De asemenea, prof. univ. dr. Augustin Lazăr a susținut o comunicare

intitulată ,,Instrumente de cooperare europeană – 2018”, dedicată Anului

european al patrimoniului cultural, în cadrul căreia a relevat experiența

românească în ceea ce privește cooperarea judiciară și soluționarea unor

cazuri având ca obiect recuperarea bunurilor aparținând patrimoniului

cultural.

O altă sesiune a reuniunii a fost dedicată problematicii noii instituții a

Parchetului European (EPPO), garanțiilor operaționale și perspectivelor

acestuia în spațiul judiciar european, precum și luptei contra fraudei

transfrontaliere.

În cadrul reuniunii, cu sprijinul procurorului general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România și prin vot unanim al

Adunării generale a membrilor rețelei NADAL, a fost acceptată participarea

Procuraturii Generale a Moldovei, în calitate de membru-observator la

lucrările rețelei.

Adunarea generală a mai decis, ca urmare a votului membrilor,

demararea procedurilor în vederea creării unui grup de lucru care să

documenteze soluțiile financiare și tehnice necesare construcției unui site

internet al Rețelei NADAL, dedicat eficientizării comunicării între membrii

rețelei, precum și asigurării vizibilității acțiunilor acesteia.

Membrii Rețelei NADAL au concluzionat că:

– principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului trebuie să ghideze permanent statele membre;

– instrumentele moderne de cooperare sunt din ce în ce mai eficient

utilizate;

– combaterea terorismului și cybercriminalității presupune utilizarea

de noi instrumente practice, apte să servească acestui scop, de exemplu, prin

accelerarea accesului la ,,digital evidence”;

– este necesară o abordare realistă a problematicii retenției și

conservării datelor, pentru contracararea amenințărilor reprezentate de către

acțiunile organizațiilor teroriste;

– este salutară crearea EPPO, un important progres în constituirea unei

Europe judiciare, și ar trebui să contribuie la creșterea eficienței luptei

împotriva infracțiunilor date în competența sa;

– 20 de state europene au sprijinit inițiativa înființării EPPO, care

trebuie să devină operațional în 2020, după adaptarea legislațiilor naționale și

introducerea acestei instituții în peisajele judiciare naționale (ceea ce va

constitui o adevărată provocare pentru statele semnatare), selecția staff-ului,

numirea conducătorului, a colegiului director, definitivarea sistemului

364 Nadina-Magdalena Spînu

informațional de management al cazurilor, interconectarea cu bazele de date

naționale;

– deși în prezent competența EPPO se limitează la infracțiuni contra

intereselor financiare ale Uniunii Europene, nu este exclusă pe viitor o

extindere a competenței la infracțiunile de terorism;

– EPPO va fi un organism independent, funcționând la nivel central,

dar și descentralizat, prin procurori delegați din statele membre (care vor

continua și activitatea în plan național). De la nivel central vor fi supervizate

investigațiile realizate la nivel național;

– cooperarea interinstituțională va juca un rol decisiv în activitatea

EPPO, fiind anticipată o colaborare fluidă și productivă cu OLAF, Eurojust,

Europol, precum și cu statele membre care nu participă la constituirea EPPO

(prin semnarea de acorduri de cooperare).

La finalul dezbaterilor Rețelei NADAL, pe temele stabilite (conform

agendei de lucru), s-au făcut câteva precizări legate de importanţa menţinerii

standardelor de cooperare între autorităţile judiciare din statele membre,

realizarea în continuare a unor contacte directe şi permanente între membrii

reţelei, precum şi cu Eurojust. Acest demers se justifică prin prisma

pericolului constant reprezentat de criminalitatea transfrontalieră, care

afectează din ce în ce mai pregnant Uniunea Europeană.

S-a convenit că se impune menținerea unei strânse cooperări între

autorităţile reprezentate în reţea pentru stabilirea agendei finale a următoarei

reuniuni a Rețelei NADAL, care va avea loc la Tallin, Estonia, în perioada

15-17 mai 2019.

De asemenea, s-a procedat la alegerea preşedintelui reţelei, această

calitate revenindu-i doamnei Lavly Perling, procuror general al Estoniei.

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI

JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA ȘI PARCHETUL GENERAL AL CURȚII

DE CASAȚIE AL REPUBLICII FRANCEZE. DECLARAȚIE

COMUNĂ DE INTENȚIE

La data de 15 mai 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție din România, prof. univ. dr. Augustin Lazăr,

și procurorul general al Parchetului General al Curții de Casație al Republicii

Franceze, Jean-Claude Marin, au semnat la Paris o Declarație comună de

intenție (denumită în continuare Declarația) între cele două instituții, cu o

durată de cinci ani, având ca scop facilitarea cooperării juridice și judiciare

între Franța și România, prevăzută de mai multe convenții bilaterale în diverse

domenii. Documentul reprezintă prima declarație comună de intenţie între

Ministerul Public din România și cel din Franța și marchează un moment

important în dezvoltarea cooperării judiciare româno-franceze, întemeiată pe

tradiția culturii juridice comune.

Documentul vizează stabilirea unei cooperări regulate în domeniile

juridic și judiciar, atât în materia contenciosului, a problemelor de organizare

și de procedură, cât și a unor schimburi regulate între magistrați. De

asemenea, Declarația stabilește realizarea schimbului de informații între

instituțiile semnatare cu privire la legislația și la jurisprudența fiecăreia dintre

Curțile Supreme. Organizarea de colocvii, seminare și alte reuniuni tehnice și

academice reprezintă un alt obiectiv stabilit prin documentul menționat.

Conform prevederilor declarației, părțile vor elabora un program anual de

cooperare, având posibilitatea de a crea grupuri de lucru și/sau de experți

comuni, stabilindu-se, totodată, sporirea rolului magistraților de legătură din

cele două state în realizarea cooperării instituționale.

În cadrul discuțiilor purtate cu ocazia semnării Declarației, părțile au

reafirmat dorința lor de a consolida instituțiile statului de drept, în mod special

instituțiile judiciare. Printre subiectele abordate a fost și cel al întăririi

independenței justiției și rolului acesteia ca garant al ocrotirii demnității

umane și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale,

subliniindu-se nevoia actuală de a consolida statutul procurorului ca magistrat

independent.

Deopotrivă, s-a exprimat voința fermă a Ministerului Public din România

de a avea o contribuție importantă, potrivit atribuțiilor constituționale și

legale, la construcția instituțiilor Europei viitorului.

Reamintim că procurorul general al Parchetului General al Curții de

Casație al Republicii Franceze, Jean-Claude Marin, la invitația procurorului

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din

România, prof. univ. dr. Augustin Lazăr, a efectuat o vizită de lucru în

366 Nadina-Magdalena Spînu

România, în noiembrie 2017, ocazie cu care a susținut la Facultatea de Drept

din cadrul Universităţii din Bucureşti conferinţa cu tema „Parchetul

European”.

IN MEMORIAM

VICTOR SCHERER - PROCUROR ȘI SCRIITOR

S-a născut la 25 aprilie 1927 în municipiul Slatina, județul Olt, într-o

familie de funcționari.

În perioada 1946-1950 a urmat cursurile Facultății de Drept din

București.

În perioada 1951-1952 Victor Scherer și-a desfășurat activitatea ca

avocat în cadrul Colegiului de avocați Slatina.

În anul 1952 a fost numit procuror, activând în cadrul Procuraturii

raionului Râmnicu Vâlcea și apoi în cadrul Procuraturii raionului Slatina.

A fost promovat la Procuratura Generală (în prezent, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) în anul 1954, unde a ocupat succesiv

funcțiile de procuror, procuror-șef birou, procuror-șef adjunct direcție, iar din

anul 1972, procuror-șef al Direcției judiciare pentru cauzele civile până în

anul 1991, când a fost numit consilier al procurorului general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, funcție ocupată până la data

pensionării, în anul 1997.

Victor Scherer a fost membru al Consiliului de conducere și al

Biroului executiv din cadrul Procuraturii Generale.

De-a lungul unei cariere de 45 de ani, mai întâi în organele de

procuratură și apoi în organele de parchet, Victor Scherer a demonstrat

măsura valorii sale mai întâi în domeniul dreptului penal, iar apoi în domeniul

dreptului civil, unde a obținut rezultate excepționale.

Vasta sa cultură juridică a fost completată de o cultură generală de

excepție, probată și de faptul este autorul unor romane inspirate din activitatea

sa de procuror.

A muncit cu pasiune și, prin studiile și materialele documentare

elaborate, a adus o contribuție însemnată la clarificarea unor probleme

juridice controversate.

A publicat articole de specialitate în revistele Procuraturii Generale și

în Revista română de drept.

A reprezentat cu cinste Procuratura Generală în raporturile cu alte

instituții publice.

A avut reale aptitudini de manager, pe care le-a exercitat cu maximă

eficiență la conducerea uneia dintre direcțiile importante din Procuratura

Generală.

A fost apreciat deopotrivă de colegii pe care i-a coordonat și de șefii

ierarhici, activitatea sa fiind calificată anual cu „foarte bine”.

368 Ilie Picioruș

Pentru rezultate excepționale obținute în munca de procuror, a fost

decorat cu Ordinul „Steaua României” și alte 5 medalii ale statului român.

Victor Scherer va rămâne o amintire vie pentru cei care l-au cunoscut

și, deopotrivă, în conștiința instituțională, ca un reper profesional și moral

pentru generațiile viitoare de procurori.

Procuror-şef adjunct secţie Ilie PICIORUŞ