- 1 -

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

STUDIU PRIVIND INFLUENŢA GUMEI DE MESTECAT ASUPRA

MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ

Autori: Manea Alexandra-Dana Grigore Nicoleta-Ilinca

- 2 -

REZUMAT

Prezentul studiu investighează influenţa gumei de mestecat asupra memoriei de scurtă durată.

Studiul a fost realizat pe un eşantion de 30 de elevi de clasa a 9-a, grupul de control fiind totodată şi cel de experient. Grupului de control i s-a citit în primă fază o listă de 15 cuvinte, alese total aleator. După circa 5 minute, le-a fost cerut să reproducă în scris toate cuvintele pe care şi le amintesc din lista citită anterior. După administrarea a 1,4 g de gumă de mestecat, timp de 5 minute, subiecţilor le-a fost citită o a doua listă de cuvinte,diferită de prima; aceştia fiind din nou rugaţi să scrie ce cuvinte îşi amintesc.Folosind guma ca variabilă independentă, s-a demonstrat că în timpul procesului de masticaţie performanţele metale s-au îmbunătăţit semnificativ. Datele colectate au fost introduse în calculator şi calculate cu ajutorul programului de statistică SPSS. Aceste date au fost prelucrate cu ajutorul testului t pentru eşantioane independente folosind modelul testului t . Rezultatul obţinut în urma prelucrării datelor cu ajutorul testului t, relevă faptul că există o diferenţă semnificativă statistică, deoarece p<0.05 şi deci ipoteza cercetării este sprijinită de datele obţinute şi se acceptă. Ca urmare obiectivul cercetarii este îndeplinit si guma de mestacat a dus la obţinerea unei diferenţe semnificative din punct de vedere statistic asupra performanţelor memoriei de scurtă durată.

- 3 -

1. STUDIU PRIVINDINFLUENŢA GUMEI DE MESTECAT

ASUPRA MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ

În vogă astăzi în societatea contemporană se află dorinţa arzătoare de a face tot posibilul pentru îmbunătăţirea memoriei şi garanţia ca aceasta să rămână eficentă în pofida trecerii timpului. Astăzi există pe piaţă, multe medicamente eliberate fară prescripţia medicului, diferite remedii naturiste, cât şi alte proceduri,despre care se consideră că pot realiza aceste lucruri. Acum mai mult ca oricând, medicina a dezvoltat metode avansate de îmbunătăţire a funcţiilor organismului, acestea incluzând şi memoria (Davison & Conner, 2000). Totuşi, pentru îmbunătăţirea unor anumite aspecte ale memoriei, nu sunt necesare neapărat proceduri şi practici medicale atât de avansate. Demosntrând că mâncarea poate îmbunătăţii aspectele funcţiilor cognitive după consumul unei mese; unele studii consideră posibil şi efectul asupra funcţiilor cortexului în timpul masticaţiei. Folosind guma de mestecat ca variabilă independentă, (Wilkinson 2002) în timpul testelor cognitive, actul masticaţiei va îmbunătăţii performantele mentale. Rezultatele în urma consumului de gumă de către grupul de subiecţi, a relevat faptul că aceştia au înregistrat o semnificativă creştere a acurateţii amintirii unei liste de cuvinte, cât şi a rezultatelor testelor de memorie spaţială şi numerică. Testele efectuate de către Wilkinson furnizează primele dovezi cu privire la faptul că, guma de mestecat poate, cel puţin temporar, să îmbunătăţească funcţiile intelectuale. Totuşi concluziile lor sunt limitate de către câţiva factori ce ridică o interesantă întrebare. Şi anume, poate îmbunătăţirea anumitor funcţii cognitive să se datoreze actului masticaţiei şi nu anumitor valori nutriţionale sau calorice?Unde şi cum a fost inventată guma de mestecat şi cui îi revine acest merit este încă o întrebare învaluită în mister. Istoricii sustin însa că, înca de acum câteva mii de ani, au existat unele civilizaţii care aveau obiceiul de a mesteca o substanţă considerată a fi stramoşul gumei de astăzi.Se pare chiar că la unele civilizaţii mestecatul acelui produs era o adevarată placere şi devenise o tradiţie. În anul 50 e.n. vechii greci, se delectau mestecând răşina provenită de la arborele de fistic. În timp, s-a descoperit de asemenea că maiaşii mestecau un produs gumos, realizat din latexul arborelui denumit Sapodilla, acesta devenind apoi ingredientul de bază al gumei de mestecat. Amero-indienii au descoperit o răşină asemănătoare gumei, provenită din coaja molidului, pe care au răspindit-o pe întreg teritoriul american. Cei care au colonizat apoi partea nord-americană au preluat acest obicei şi au fost primii care au început să facă o afacere din comerţul cu "guma de molid". În 1848 John B. Curtis a creat şi vândut pentru prima oară gumă de mestecat marca ”Pure Spruce Gum” a Statului Maine. Ea a fost răspindită şi în Europa, mai întâi în Mexic şi Spania. Comerţul cu

- 4 -

această gumă a devenit un adevărat mijloc de îmbogăţire, pâna în jurul anilor 1850, când principalul ingredient al acestui produs a devenit ceara de parafină. De abia în 1869 s-a avansat o tehnică performantă care a dus la fabricarea gumei de mestecat din zilele noastre. Generalul mexican Antonio Lopez de Santa Anna, a angajat un inventator din New York, Thomas Adams pentru a fabrica o nouă gumă de mestecat, folosind ca ingredient latexul din arborele Sappodilla, mestecat de mexicani de secole. Produsul a fost denumit “Adam New York Chewing Gum”. Până în anii 1870, guma de mestecat era lipsită de aromă. John Colgan îi adaugă zahăr şi astfel acest nou tip de gumă devine rapid foarte popular, astfe încât, în jurul anilor 1900, în mai multe ţări din Europa şi de pe continentul american se produceaă în diferite forme, dimensiuni şi culori, adăugându-i-se fel de fel de arome – de fructe sau de mentă. Din sumedenia de culori în care este colorată guma de mestcat, culoare roz este cea mai populară. Doar în Statele Unite, oameni cumpără gumă în valoare de o jumătate de bilioan de dolari. Astăzi substanţele sintetice înlocuiesc ingredientele naturale ale gumei. În prezent, există peste 1000 de varietăţi de gumă, produse şi vândute în întreaga lume.O sumedenie de mituri au apărut pe seama gumei de mestecat. Unul dintre ele afrma că, odată înghiţită, guma de mestecat se va lipi de intestine şi va rămâne acolo. Cercetătorii americani au realizat teste şi au ajuns la conculzia că povestea cu guma de mestecat care se lipeşte şi se digeră în şapte ani a fost inventată de mame pentru a-i speria pe copii şi astfel aceşti sa nu mai înghită gumă. Totuşi stomatologii afirmă că guma de mestecat poate avea efecte biologice atât pozitive cât şi negative asupra organismului.Prin mestecare, se stimulează creşterea fluxului salivar, care curăţă dinţii de resturile alimentare. Tot saliva abundentă determină şi menţinerea pH-ului în limite normale. Însă, prin stimularea secreţiei salivare, este stimulată totodată şi secreţia de suc gastric, care conţine o mare cantitate de acid clorhidric. Acesta are rolul de a ajuta la digerarea alimentelor. Or, mestecatul gumei în exces, adică mai mult de 20-30 de minute, poate duce la apariţia gastritelor.Acelaşi mestecat prelungit duce la obosirea articulaţiei temporo-mandibulare, care leagă mandibula de maxilar. În acest caz, este posibilă apariţia artritelor, a durerilor de dinţi, a zgomotelor ciudate la deschiderea gurii. De asemenea, eventualele lucrări dentare se pot desprinde sau se pot strica.Cât despre efectele negative, majoritatea gumelor de mestecat conţin sorbitol, cunoscut şi ca E420, ce poate provoca pierderi severe în greutate, dureri abdominale şi diaree.Potrivit unui studiu, publicat de British Medical Journal, au existat cazuri de pacienţi care au pierdut pâna la o cincime din greutatea lor corporală. Cauza a fost excesul de sorbitol, dat fiind că unul dintre pacienţi consumase între 14 şi 20 de lamele de gumă pe zi.

Literatura experimentală sugerează faptul că anumiţi factori posedă abilitatea de a spori învăţarea şi memoria. De exemplu crearea unor medii eficienta de învăţare, se pot realiza folosind anumite tipuri de iluminat, culori ale pereţilor cameriei , cât şi folosind anumite parfumuri. Culorile reci şi pale, ca albastrul şi verdele induc stări de linişte şi relaxare şi sunt folosite în instituţiile educationale pentru a creea atmosfere calme ce duc la creşterea capacităţii de învăţare (Niedzwetzki, 1991; “Using Colors,” 1993). În plus, concentrându-se pe scopul de a creea medii propice învăţării, unii cercetători au propus ideea potrivit căreia abilităţile intelectuale pot fi îmbunătăţite cu ajutorul parfumurilor (e.g., McVeigh, 2004; Moss et al., 2003) sau al muzicii (i.e., the Mozart Effect).De exemplu, Shaw (Grandin, Shaw, & Peterson, 1998; Holden,6 1999)

- 5 -

şi colaboratorii săi au demonstrat că expunerea la muzică, în special Mozart, îmbunătăţeşte abilităţile spaţiale. Dar există şi o multitudine de studii care investighează efectele stimulilor exteriori asupra funcţiilor corteului, ca de exemplu catalizatori ce îmbunătăţesc performanţele cognitive. Luând în considerare relaţia dintre alimentaţie şi cogniţie, Kanarek and Swinney (1990) propun consumul unei gustari bogate în calorii versus uneia cu mai puţine, pentru sporirea performanţelor cognitive ce implică atentia de durată. Toate aceste se pot datora faptului că anumite componente nutritive, chiar sunt eficiente în îmbunătăţirea intelectului.Wilkinson speculează faptul că guma înbunătăţeşte memoria deoarece actul masticaţiei sporeşte circulaţia sângelui în anumite regiuni ale cortexului, ce sunt cunoscute ca mediatoare între funcţiile creierului (Sesay, Tanaka, Ueno, Lecaroz, & De Beaufort, 2000).

Memoria este funcţia psihică de bază care face posibile fixarea, conservarea, recunoaşterea şi reproducerea informatiilor şi trăirilor noastre. Memoria este implicată în toate procesele psihice. Memoria imaginativă permite conservarea şi reproducerea reprezentărilor ; iar memoria verbal-logică a propoziţiilor, ideilor. Există şi o memorie afectivă deşi controversată. În fine, se poate vorbi şi de memorie motorie, ea făcând posibilă formarea priceperilor şi deprinderilor, explicând învăţarea dansului, a înotului, a scrisului, etc. În această privinţă, întâlnim o divergenţă de păreri accentuată. Unii filosofi, ca de exemplu Henri Bergson, consideră că există două forme de memorie net deosebite : „memoria spiritului”, care ar conserva imaginile, ideile, raţionamentele şi “memoria materiei” (a creierului) reţinând îmbinarea şi succesiunea mişcărilor. Astăzi se subliniază artificialitatea disocierii planului cognitiv de cel motor : am semnalat prezenţa mişcărilor atât în atenţie, cât şi în percepţie ; ele au un rol hotărâtor şi în formarea gândirii. Separarea cogniţiei de motricitate se poate face doar în vederea studiului ; în realitate, mişcarea, cunoaşterea şi aprecierea (tonul afectiv) sunt prezente în orice fenomen psihic. Se poate efectua totuşi o diviziune, în sensul existenţei unei memorii inferioare, prezente şi la animale, o memorie mecanică bazată pe coincidenţa între stimuli şi pe „legea efectului”, şi o memorie superioară, specific umană, însoţită de conştiinţa de sine întemeiată îndeosebi pe relaţii logice, de înteles. Memoria superioară, memorie logică, e însoţită de posibilitatea localizirii în timp şi spatiu a evenimentelor înregistrate. Substratul material al memoriei nu este încă elucidat. Există ipoteza existenţei a două mecanisme distincte. În cazul memoriei de scurtă durată, ea s-ar explica prin existenţa unor circuite “ reverberante” : lanţuri de neuroni formând câte un circuit închis. Când o excitaţie provine din exterior, ea oscilează mai multe secunde în acest cerc - fapt care ar explica persistenţa impresiei. Într-adevăr, în formaţiunea nervoasă din creier, numită hipocamp există numeroase asemenea circuite. Totodată, leziunile produse în această regiune provoacă evidente tulburări ale memoriei.Al doilea mecanism trebuie să explice înregistrarea informaţiilor pe timp înde-lungat. Demult, s-a presupus că datele senzoriale lasă o urmă în structurile cerebrale, urmă denumită engramă. Dar unde ? Şi în ce formă? Nu există o demonstraţie pe deplin convingătoare.J. Eccles, renumit specialist în fiziologia sistemului nervos, susţine o altă ipoteză. Un neuron transmite o excitaţie prin axonul său. Acesta, prin sinapse, intra în legătură fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule nervoase. După Eccles, o excitare repetată a neronului ar duce la apariţia unor noi puncte de contact (prin prelungiri ale axonului) cu celula următoare, ceea ce ar facilita circulaţia influxului nervos şi ar

- 6 -

explica posibilităţile de reamintire. Formarea noilor puncte de contact ar presupune însă o durată de 6 ore - fapt confirmat de unele observaţii.Sunt şi alte ipoteze : unii scot în relief relaţiile dintre neuroni şi nevroglie (numeroase celule care au un rol de suport neuronal). După cum am spus de la început, chestiunea nu este soluţionată. Ceea ce pare cert este că nu există zone speciale destinate memoriei, iar posibilităţile de engramare sunt practic nelimitate, date fiind miliardele de neuroni între care există un uriaş număr de conexiuni.

Procesele memoriei

• Memorarea informaţiilor este primul proces al memoriei cunoscut şi sub denumirea de întipărire, fixare, engramare. Presupune introducerea informaţiillor în memorie. După prezenţa sau absenţa atenţiei, intenţiei, efortului voluntar poate fi automată (spontană) sau voluntară, iar după prezenţa, sau absenţa înţelegerii, mecanică şi logică. Craik şi Lockhart (1972) au, elaborat teoria nivelului tratării informaţiilor care descrie memorarea, ca o activitate, şi nu ca o structură (aşa cum apare în alte modele teoretice). Ei consideră memoria ca un subprodus al percepţiei şi atenţiei, sugerând :că o informaţie poate fi tratată la diferite niveluri, şi că tocmai nivelul tratării ei determină facilitarea cu care ea va fi ulterior reactualizată. Există, astfel, un nivel superficial de tratare care implică doar o asemănare fizică între 2 stimuli (2 cuvinte) şi altul profund ce se referă la aspecte fonologice şi semantice. Cei doi autori consideră că memoria ar trebui studiată porind de la paradigmele memoriei incidentale pentru că în ea experimentatorul poate controla modul în care, subiectul tratează informatia. În memoria voluntară, subieciul adoptă strategii pe care experimentatorul nu le poste controla. Subiecţii sunt puşi în diferite situaţii orientative (ortografică, fonologică, semantică). S-a constatat că cea mai bună engramare a avut loc în ultima sitaţie deoarece a intrat în funcţiune nivelul profund de tratare a informaţiilor.

• Stocarea informaţiilor este procesul de păstrare în memorie a informatiilor până când vom avea nevoie din nou de ele şi le vom reactualiza. Principalele probleme pe care le ridică stocarea sunt durata si forma ei, prima vizând un aspect de ordin cantitativ (timpul păstrării), cealaltă unul calitativ. În legătură cu durata stocării au fost desprinse două forme esenţiale: stocarca de scurtă durată (SSD) şi stocarea de lungă durată (SLD). Brown (1958), în Marea Britanie, şi Peterson (1959), în SUA, au remarcat în experimentele lor că diverse litere erau mai rapid uitate de subiecţi dacă acestora li se cerea să facă o serie de calcule mintale, fapt care le-a permis să considere că informaţia poposeşte pentru un timp oarecare în minte, apoi se şterge. Unul dintre cele mai cunoscute modele asupra SSD a fost elaborat de Atkinson şi Shiffrin (1968) care postulau existenţa a trei tipuri de stocări mnezice: senzoriale, de scurtă durata, de lungă durată, primul fiind de ordin senzorio-perceptiv şi furnizând informaţii celui de-al doilea, iar acesta având trasee spre ultimul.Fiind mai mult structural decal functional, la începutul anilor '70, modelul a fost criticat. Craik şi Lockhart (1972) arătau că durata traseelor mnezice este o consecinţă directă a operaţiilor de engramare, cu cât acestea sunt mai profunde, cu atât durata, reţinerii va fi mai lungă. De asemenea, Baddeley (1986), sesizând unele limite ale modelului propus de Atkinson şi Shiffrin, propune înlocuirea termenului de “stocare de scurtă durată" cu cel de memorie de lucru". După opinia lui, memoria de lucru este constituită dintr-un “administrator

- 7 -

central" şi din sisteme „sclave", acestea fiind, ceea ce el numeşte “bucla articulatorie" şi “calea vizualo-spaţială”. “Administratorul central” este un sistem atenţional de capacitate limitată care poate utiliza unul sau altul dintre celelalte două subsisteme, pentru a-i elibera o parte din capacităţile sale în vederea rezolvăirii sarcinilor cognitive complexe. Modelul lui Baddeley nu postulează existenţa, unor trasee obligatorii care să ducă spre SLD, dimpotrivă, sugerează o funcţionare paralelă a acestora. Totodată, se conturează şi ideea exisţentei unor resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive. La fel de mult studiată a fost şi stocarea de lungă durată. S-au propus diferite tipuri de stocare (vizuală sau verbală) cu grade de eficienţă (mai eficientă dovedindu-se stocarea vizuală). Tulving (1972) face o distincţie interesantă între memoria episodică (care întipăreşte şi păstrează informaţiile provenite din experienţa concretă, particulară, circumscrisă spaţiului si timpului personal) şi memoria semantică (ce include cunoştinţele abstracte, independente de spatiul şi timpul personal). În primă formă se încadrează retinerea automată şi intenţionată a unor informaţii curente sau a unora din trecutul individual. Reţinerea experienţelor personale din trecut a fost numită de Rubin (1986) memorie autobiografică. Reţinerii unor acte care urmează a fi efectuate intr-un viitor oarecare i s-a dat numele de memorie prospectivă (Meacham şi Leiman, 1975). În cea de a doua formă, cognitiviştii au propus modele propoziţionale ale memoriei care se bazează mai ales pe cunoştinţele declarative. TuIving (1985) este de părere însă că individul trebuie să reţină şi cunoştinţe prescriptive, el trebuie să ştie nu doar ce este un obiect, ci şi cum se operează cu el, cum se face un lucru. Aceasta corespunde memoriei procedurale, care furnizează informiaţii pentru acţiunile viitoare. Nu numai durata reţinerii unei informaţii este însă importantă ci şi transformările la care ea este supusă, continutul memorat putând să se diminueze (până la trecerea sa sub pragul conştiinţei), să se destrame, să dispară sau, dimpotrivă, să fie:amplificat, întărit, structurat. Cercetătorii încercând să explice diminuare conţinutului memorat, s-au întrebat dacă aceasta este o pierdere de informaţii sau, o dificultate de recuperare a lor. Au fost elaborate două teorii opuse: teoria declinului traseelor mnezice şi teoria interferenţei.

• Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a celor memorate şi păstrate în vederea utilizării, valorificăriii lor. Tulving a distins două tipuri de eşecuri mnezice: unul provenit în absenţa informaţiei în memorie; altul legat de faptul că deşi informaţia este stocată, nu poate fi recuperată. Este distincţia dintre „disponibilitate” si “accesibilitate”. Reactualizarea se realizează- prin recunoaşteri şi reproduceri. Diferenţa dintre ele constă în faptul că recunoaşterea se realizează în prezenţa obiectului, iar reproducerea în absenţa lui; prima este relativ mai simplă presupunând, îndeosebi, procese de percepţie, cealaltă este mai complxă implicând, în principal, intervenţia unor procese de gândire; recunoaşterea presupune suprapunerea modelului actual peste cel aflat în mintea subiectului, pe când reproducerea, confruntarea şi compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim. Ele se aseamănă prin aceea că dispun de forme involuntare şi voluntare. Atât recunoasterea şi reproducerea dispun de grade diferite de precizie, putând fi foarte precise, riguroase, dar şi vagi, imprecise sau chiar eronate, dependent de condiţiile momorării şi păstrării. În timpul funcţionării lor apar fenomene distincte ca : reducerea nefamiliarului la familiar; a ceea ce este ambiguu, nestructurat la ceea ce este structurat; acordarea de semnificaţii proprii psihologiei celui ce reactualizează - raţionalizarea materialului de către un individ cu preocupări intelectuale; asimilarea lui la schemele vechi, stereotipe de un altul cu o gândire puţin formată; reorganizarea personală a materialului (adăugiri, sistematizări sau, dimpotrivă, simplificări). Toate

- 8 -

acestea arată că reactualizarea este la fel de activă ca şi celelalte două procese, că ea face apel la reconstrucţii, la trieri succesive spre a ajunge la redarea cât mai adecvată a celor memorate. Recuperarea din memorie a informaţiilor este numită de Baddeley “reamintire” dat fiind faptul că subiectul stabileşte indicii de recuperare, îi evaluează şi progresează spre reprezentarea unui eveniment trecut care i se pare acceptabil.

Formele memoriei

Din punct de verdere al duratei păstrării imaginii sau ideii percepute, se descriu 3 forme : memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.

• Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât excitaţia provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de “staţii” intermediare, întâmpinâd rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă. Această persistenţă, e foarte importantă ; datorită ei, când mergem, nu vedem toate obiectele din jur clătinându-se ; ea face posibilă distingerea unor excitanţi care apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv ; tot ea explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mişcării.

• Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii, dar, în afara unor condiţii speciale, impresia dispare după 18 secunde.Experimental iniţial a fost realizat de L. Peterson (1959). Subiecţii erau solicitaţi să numere îcepând cu 506, în sens descrescând, din 3 în 3 (506, 503, 500, 497 ş.a.m.d.). Simultan, din când în când, li se prezenta un cartonaş cu 3 consoane (să zicem C, H, L), ei continâdnd să numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea consoanelor. Apoi se aprindea un bec, cerându-li-se încetarea numărării şi reproducerea literelor văzute. Becul se aprindea la diferite intervale, după perceperea consoanelor. În felul acesta s-a putut constata că pând la 13-14 secunde se păstra amintirea semnelor, dar după 15-18 secunde ea dispărea complet. Deci impresia se conservă numai maximum 18 secunde. Alte experieţe au confirmat această concluzie. Memoria de scurtă durată nu este limitată numai în ce priveşte durata conservirii, ci şi în ce priveşte volumul ei. G. Miller, în articolul sau despre, “numărul magic", a arătat existenta unei limite a memorării de la 7±2 elemente (fie litere, numere fie figuri simple). Totuşi, dacă elementele sunt grupate, putem reţine 7 asemenea grupări. De exemplu, dacă am memora trigrame (silabe fară sens, formate dintr-o vocală între două consoane : nec, fos, bim, zuc etc.), am putea reţine 7, deci am memorat 21 de litere. G. Miller a constatat cum o persoană, grupând cifre după o anume regulă, a putut reţine 40. G. Mandler, studiind problema, a stabilit că se pot memora 7 grupări, dar fiecare nu poate avea mai mult de 5 ± 1 elemente (după J. Bredenkamp, p. 147). Cum se manifestă limitarea capacităţii memoriei de scurtă durată? Dacă, pe când ni s-au prezentat 7-9 unităţi de informaţie, mai intervin 2-3 elemente, ori acestea nu se reţin, ori uităm 2-3 elemente din cele prezentate iniţal. Cu tot acest volum redus, existenţa memoriei de scurtă durată e foarte importantă. Ea face posibiă înregistrarea ca un tot a unor serii de excitanţi - de pildă, a unei melodii şi tot datorită ei putem întelege din contex sensul unor cuvinte. De exemplu, când cineva zice : “În

- 9 -

faţa teatrului se adunase o masă de oameni care aştepta" cuvântul masă îi poate preciza sensul, deoarece noi reţinem întreaga frază. La fel, memoria de scurtă durată creează posibilitatea lecturii expresive (când trebuie să sesizim sensul frazei înainte de a rosti toate cuvintele). Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă se repetă de către subiect, ori când au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte consolidate. De asemenea, impresia se păstrează dacă are o mare încarcătură emotională (cine zăreşte un urs în pădure şi nu e înarmat ţine minte momentul toată viaţa, deşi apariţia lui poate fi de câteva clipe). Memoria de scurtă durată e strâns legată de memoria de lungă durată tocmai prin relaţiile ce se pot stabile între percepţia prezentă şi noţiunile anterioare. Întelegerea cuvintelor nici nu e posibilă fară memoria de lungă durată.Existentă unei memorii de scurtă durată ca o instanţă net deosebită este contestată de unei psihologi. Iată, de exemplu, experienţa facută de Erwin Wbllersdorfer (1975, pp. 347-364). A prezentat subiecţilor (un timp scurt) 15 silabe scrise pe un panou. Reproducerea lor imediată depăşeşte cunoscutul volum al memoriei de scurtă durată. Dar cercetătorul german nu le cerea să şi le reamintească, ci doar să le recunoască dintr-o listă cu multe alte silabe. Imediat după prezentarea lor, subiecţii au recunoscut 11 silabe, după 45 de minute au recunoscut în medie 9,45 iar după 24 de ore - 8 adică 53,66% din total (evident, cele trei recunoaşteri au fost probate pe baza unor liste diferite pentru a nu interveni repetarea). Dacă silabele au fost recunoscute, înseamnă că ele au lăsat urme în memorie, n-au dispărut complet după 18 secunde, conform experienţelor lui Peterson, deci memoria de scurtă durată n-ar avea ”un depozit” separat.Asemenea date au condus pe Creek şi Lockhart să susţină un punct de vedere după care ar exista o continuitate în procesul de stocare şi prelucrare a informaţiei. Avem mai intâi prelucrarea senzorială (memoria de foarte scurtă durată), apoi intervin proprietăţile orientării mai durabile a atenţiei care are însă o capacitate limitată. Limitarea memoriei de scurtă durată, în ce priveşte cantitatea de informaţie reţinută, s-ar explica tocmai prin limitarea proceselor de percepţie şi atenţie. Continuând prelucrarea, mai ales printr-o elaborare semantic-cognitivă (intervenţia limbajului, a gândirii), se ajunge la fixarea în memoria de lungă durată. Profunzimea prelucării e dependentă de orientarea atenţiei şi de compatibilitatea informaţiilor cu structură cognitivă cristalizată în memoria de lungă durată (e vorba de relaţiile logice şi de sens între cunoştinţele anterior dobândite). Ca dovadă că impresiile familiare, ca şi stimulii cu înteles, sunt repede asimilaţi, comparativ cu ceilalţi. Aşadar, fixarea şi conservarea impresiilor în memoria de lungă durată este în funcţie de profunzimea prelucrării datelor iniţiale. Cunoştinţele prelucrate superficial se uită repede, cele structurate profund duc la o reţinere pentru un timp îndelungat.Deşi există fapte în sprijinul acestei teorii, totuşi nu putem vorbi de o demonstraţie temeinică. Nu este suficient clarificat fenomenul de “prelucrare”. Apoi surprinde totala absenţă a referirii la afectivitate, la emoţii. Dar, dacă cineva este lovit noaptea de un automobil care dispare apoi imediat, momentul impactului nu va fi uitat niciodată de victimă. Aici nu “prelucrarea”, ci şocul afectiv a avut rolul dominant în fixarea evenimentutui.

•Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă. MLD, se presupune că are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau aproape tot ce ni se înâmplă : evenimentele zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste, din spectacole ; de asemenea reţine emoţiile, sentimentele, visele, gândurile... tot ceea ce trăim ; conservă atât evenimentele

- 10 -

personate, cât şi pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale din care facem parte; fixează toate schemele formate : deprinderile, priceperile.

Optimizarea funcţionalităţii memoriei

În vederea sporirii gradului de eficienţă a memoriei se apelează la la o serie de modalităţi şi procese acţionale, dintre care mai frecvente sunt cele de mai jos.

• O mare importanţă în sporirea producivitătii memoriei o are intensificarea dintre subiect şi materialul de memorat, apel la diversele mijloace de prelucrare a lui.Simpla citire a unui text,chiar şi repetată, nu este suficintă pentru memorarea lui. Apelând, însă la diferite mijloace, cum ar fi alcătuirea planului textului, fracţionarea lui in părţi, desprinderea punctelor inteligibile, stabilirea asemănărilor şi deosebirilor etc., vom grăbi procesul de reţinere. Frazele şi expresiile dintr-o limbă straină se însuşesc mai repede prin practica retroversiunilor decât prin cea a traducerilor. O demonstraţie matematică se reţine mai temeinic dacă este reconstituită de subiect, decât dacă este parcură prin citire.Copilul învaţă mai bine gramatica atunci când, singur construieşte diferite structuri gramaticale decât atunci când acestea îi sunt funizate de-a gata.

• Stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin, a unor mnemoscheme sau mediatori, ridică potenţele memoriei. Scrisul pictografic, asociaţiile, sublinierea textelor, rezumatele, schemele grafice, stenograma, fotograma, imaginea .interioară a unei scheme grafice, uşurează funcţionalitatea memoriei. Mediatorii îndeplinesc funcţia de aducere aminte, fiind instrumente prin care omul pune stapânire pe propria sa conduită mnezică. Uti l izarea lor premeditată ş i îndelungată se soldează cu optimizarea capaci tăţ i lor mnezice.

• Fixarea conştientă a scopului activităţii este extrem de importantă pentru conduita mnezică a individului. Nu este stificient, însă, să ne stabilim scopuri generale, globale, ci scopuri cât mai diferenţiate. Important este să ştim nu doar că trebuie să memorăm, ci şi pentru cât timp, cât de precisă trebuie să fie memorarea sau reactualizarea, care este ordinea (succesiunea) de memorare. Elevii ştiu din proprie experienţă că dacă învaţă pentru o anumită zi, pentru o anumită oră şi nu sunt ascultaţi în acea zi şi în acea oră, peste câteva zile uită totul şi trebuie să reia progresul învăţării de la început. În acest caz intră în acţiune una din legile memoriei care arată că, memorarea pentru o anumită data condiţionează uitarea după trecerea acelei date. Importanta fixării unor scopuri clare, precise, complete este atat de mare pentru memorare încât chiar şi atunci când subiecţii nu sunt preveniţi prin instructaj asupra faptului că vor trebui să reţină anumite materiale cu care operează, ei singuri, prin autosugestie, îşi fixează scopuri mnezice.

• Un alt factor care asigură reuşita memoriei este sistematizarea cunoştinţelor, a informaţiilor ce urmează a fi însuşite. Dacă acestea sunt legate unele de altele, după criterii de raţionalitate şi verificabilitate, dacă sunt ordonate şi clasificate, ierarhizate

- 11 -

şi integrate în sistemul noţional, dacă sunt segmentate pe unitaţi de sens (numite şi microteme), dacă sunt organizate pe baza unui plan unitar şi coerent, vor fi cu atât mai bine şi uşor reţinute. Dimpotrivă, lipsa de logică, de structură, de sintetizare şi organizare a unui material împiedică însuşirea lui.

• Sistemul motivaţional atitudinal al individului afectează, în egală măsură, capacităţiile mnezice, de aceea activitatea lui are o deosebită importanţă. Trebuinţele, motivele, interesele, aspiraţiile individului asigură atât caracterul selectiv al memoriei, cât şi trăinicia ei. Emoţiile mai intense se memorează mai bine; activităţile întrerupte sunt reţinute mai bine decât cele duse la capăt, în primele persistând o oarecarc tensiune, în celelalte producându-se descărcarea ei.

• În procesul memoriei, alături de unele acţiuni mnezice (întipărire, păstrare, reactualizare), au loc şi o serie de acţiuni cognitive (de cunoaştere). În timp ce memorează, omul citeşte, vede, aude, spune, face ceva, clasifică, ordonează, seriază, etc., ceea ce va influenţa în mod diferit capacitatea sa de memorare. Cercetările au aratat că reţinem 10%, din ceea ce citim, 20% din ceea ce auzim, 30% din ceea ce vedem, 50% din ce vedem şi auzim în acelaşi timp, 81% din ce spunem, 90% din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp. Observăm -că pe măsură ce acţiunile cognitive sunt mai complexe, creşte şi productivitatea memoriei. De aici şi necesitatea implicării acestor acţiuni în actul memoriei.

- 12 -

2. METODA

2.1 SUBIECŢI PARTICIPANŢI

Pentru realizarea testului am ales aleator un eşantion de 30 de subiecţi, cu vârsta cuprinsă între 13-14 ani, elevi de liceu. Subiecţii au fost de ambele sexe, nu au consumat substanţe psihoactive anterior experimentului şi nu au fost supuşi altor stimuli perturbatori. Înainte de începerea testării li s-a ţinut un instructaj în legatură cu efectuarea probei, cum decurge testul propriu-zis şi li s-a acordat o coala de hartie şi un creion. Li s-a citit o listă de 15 cuvinte aleatoare, pe care au trebuit sa le reproducă după 5 minute de la citire. Apoi li s-a administrat 1,4 grame de guma de mestecat fară zahăr, iar dupa 5 minute de masticat, li s-a citit din nou o listă diferită de prima tot de 15 de cuvinte aleatoare, subiecţii notându-le pe hartie pe cele pe care şi le-au amintit. În urma efectuarii testului nu s-au înregistrat efecte adverse ale gumei de mestecat.

- 13 -

2.2 MODELUL EXPERIENŢIAL

2.2.1 Variabile

Variabila independentă : administrarea gumei de mestecat.

Variabila dependentă : rezultatele reprezentând numărul de cuvinte amintite.

2.2.2 Ipoteze

Ipoteza de cercetare de la care s-a pornit este următoarea: “Administrarea de gumă de mestecat (14g) va duce la:

a) sporirea numărului de cuvinte amintiteb) reducerea numarului de cuvinte amintite

obţinut de grupul experimental la executarea probei de aminire a cât mai multe cuvinte auzite în prealabil”

2.2.3 Modelul experienţial ales a fost Testul t

- 14 -

3. REZULTATE

Datele obţinute în urma efectuării testului computerizat au fost selectate şi valorile variablei dependente au fost introduse în programul SPSS şi prelucrate cu testul t pentru eşantioane independente. Am folosit testul t pentru eşantioane independente deoarece în raportul de cercetare s-a urmărit punerea în evidenta a diferenţei ce exista între performanţele obţinute de grupul de control şi cele obţinute de grupul experimental sub influenţa administrării gumei de mestcat (14g). Mai îintai comparăm (folosind statistica descriptivă ) mediile variabilelor dependente : VD1 şi VD2 pe cele două eşantioane ce diferă sub aspectul unei alte variabile - variabila independentă cu doua nivele: fară administrare de gumă şi cu administrare de gumă (tab.1 şi tab.3).

Ipoteza statistică (H1): Administrarea de 14 g gumă de mestecat, unui grup de 30 de subiecţi determină cresterea numarului de cuvinte amintite corecte în urma citirii unei liste de cuvinte.Ipoteza de nul (H0): Administrarea de 14 g de gumă unui lot de 30 de subiecţi nu va avea avea nici o contribuţie la îmbunătăţirea memoriei, în amintirea unei liste de cuvinte.

Group Statisticsgrupe N Mean Std.

DeviationStd. Error

Mean cu guma 1 30 6.57 1.55 .28

2 30 8.23 1.30 .24 Tabelul 1- mediile, abaterile standard, şi erorile de la medie pentru cele 2 grupuri independenteSe observă media grupului de control = 6,57,<med.gr.exper = 8,23; se observă o creşere a numărului de răspunsuri corecte

- 15 -

Tabelul 2-Statistică inferenţială - rezultatele testului t aplicat pentru VD1= aprecieri corecte.Din acest table rezultă valoarea lui t= -4.521; df=58 şi a lui lui p=0.000<0.05 ce relevă diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic deci concluzia cercetării este că se admite ipoteza cercetării ( H1) pt VD1 şi se respinge ipoteza de nul.

4. DISCUŢII

Rezultatele obţinute în urma prelucrării statistice a datelor ne arată că există o diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic la aplicarea testului t pentru eşantioane independente. Acest lucru reiese din rezultatele obţinute la aplicarea testului t : pVD1=0.000<0.05 ceea ce înseamnă că ipoteza statistică a cercetării este acceptată şi este respinsă cea de nul. Astfel rezultă ipoteza emisa la începutul raportului de cercetare:

Administrarea gumei de mestecat timp de 5 minute va duce la cresterea numărului cuvintelor amintite.

5. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

- 16 -

Studiul a fost realizat din dorinţa de a verifica dacă performantele cognitive în materie de memorare, obţinute de un eşantion de 30 de subiecţi,sunt influenţate de către consumul a 14 g de gumă de mestecat înainte de efectuarea probei. S-a pornit de la studii efectuate anterior atât în domeniul memoriei, cât şi a cercetării reacţiilor pe care alimenţatia şi masticatul le poate avea asupra organismului şi a psihicului uman.Aceste cercetări şi studii au fost expuse cu scopul de a studia influenţa resimţită de administrarea gumei de mestecat în timpul procesului de memorare. Ce aduce nou acest proiect de cerceteare este studiul gumei de mestecat asupra memoriei, cât şi avantajul folosirii ei în îmbunătăţirea procesului de memorare de către oricare individ, în special elev şi student.

- 17 -

BIBLIOGRAFIE

Davidson, J. R., & Conner K. M. (2000). Herbs for the mind: what science tells us about nature’s remedies for depression, stress, memory loss, and insomnia. New York: NY: Guilford Press.

Wilkinson, L., Scholey, A., & Wesnes, K. (2002). Chewing gum selectively improves aspects of memory in healthy volunteers Appetite, 38(3), 235-236.

Niedzwetzki, J. (1991). Colour and lighting in public libraries APLIS, 4(2), 103-105.

Moss, M., Cook, J., Wesnes, K., & Duckett, P. (2003). Aromas of rosemary and lavender essential oils affect cognition and mood in healthy adults. International Journal of Neuroscience, 113(1), 15-38.

McVeigh, G. (2004). Instant smarts.Prevention, 56(10), 84.

Grandin, T., Shaw, G. L., & Peterson, M. (1998). Spatial-temporal versus language-analytic reasoning: the role of music training. Arts Education Policy Review, 99(6), 11-14.

Kanarek, R. B., & Swinney D. (1990). Effects of food snacks on cognitive performance in male college students Appetite, 14(1), 15-27.

Sesay, M., Tanaka, A., Ueno, Y., Lecaroz, P. & De Beaufort, D. G. (2000). Assessment of regional cerebral blood flow by xenon-enhanced computed tomography during mastication in humans. Kelo Journal of Medicine 49(1), A125-28.

Craik, F. I. M., Lochart, r.s., (1972) “Level of processing: a frame-work for memory research”, Journal of Verbal Learning and Verbal Behaviour; II.

Atkinson, R. C., Shiffrin, R.M., (1968) “Human memory: a proposed system and its control process”, în Spence, K.W.,Spence, J.T. (Eds) The psychology of learning and motivation, Academic press, vol. 2, New York.

Baddley, A. D., (1986) Working memory, Oxford University Press, Oxford.

Tulving, E., (1972) “Episodic and semantic memory”, in Tulving, E., Donaldson, W., (E.ds.), The organization of memory, Academic Press, New York.

Rubin, D. C., (Ed.), (1986) Autobiographical memory, Cambridge, Cambridge University Press.

Meacham, J. A., Leiman, B., (1967) Remembering to perform future actions, in: Cognitive Psychology, Appleton Century-Crofts, New York.

- 18 -

Cosmovici, A., (2005) Psihologie Generală, Bucureşti, Ed. Collegium.

Mileu, Z., (2006) Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Ed. Universitară.