PRINCIPIUL COOPERĂRII INTERNAŢIONALE ÎNTRE STATE

Cuprins

1. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public – evoluţie istorică2. Principalele instrumente juridice internaţionale cu privire la coperarea

internaţională

1

1. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public – evoluţie istorică

Sintagma „principiile generale de drept” se referă la ansamblul regulilor generale care stau la baza funcţionării oricărui sistem de drept, naţional şi internaţional1. Aceste principii conţin regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relaţiilor prieteneşti şi cooperării între state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, atât din punct de vedere al substanţei, acoperind toate domeniile raporturilor pe care le reglementează dreptul internaţional, cât şi prin aplicarea lor în raporturile dintre toate statele lumii2.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt norme de maximă generalitate, cu aplicabilitate universală a căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi celelalte subiecte de drept internaţional, în scopul menţinerii păcii şi securităţii şi al promovării cooperării internaţionale3.

În prezent, în cadrul comunităţii internaţionale statele întreţin între ele o gamă variată de relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc., raporturi în cadrul cărora ele participă în calitate de entităţi independente, subiecte principale ale dreptului internaţional. Desfăşurarea acestor relaţii în condiţii de stabilitate şi corectitudine este condiţionată de respectarea ordinii juridice internaţionale, ordine ce se fundamentează pe existenţa anumitor principii dirijoare.

La definirea dreptului internaţional public, am realizat că acesta este alcătuit din norme juridice stabilite în baza acordului de voinţă al statelor şi organizaţiilor interguvernamentale cu personalitate juridică internaţională, având ca obiect de reglementare raporturile dintre acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional. În dreptul internaţional există o categorie de norme principii care sunt nişte reguli juridice internaţionale şi care au ca obiect cele mai importante raporturi dintre subiectele dreptului internaţional, unele având un caracter fundamental, pentru că guvernează dreptul internaţional în ansamblul său, iar altele sunt principii specifice fiecărei ramuri a dreptului internaţional public, aplicându-se doar raporturilor din domenii mai restrânse.

Este necesar, însă, de menţionat că principiile fundamentale se detaşează din totalitatea normelor – principii, reprezentând nucleul de bază al dreptului internaţional public, întrucât toate celelalte principii şi norme adoptate, fie pe cale convenţională, fie pe cale cutumiară, trebuie să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţa respectării sub aspect universal a principiilor fundamentale de drept internaţional a fost menţionată în numeroase lucrări de specialitate, fiind în acelaşi timp evidenţiate într-o serie de declaraţii şi documente 1 Raluca Miga Beşteliu, “Drept internaţional public”, Volumul I, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 67.2 Aurel Preda Mătăsaru, “Tratat de drept internaţional public”, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 69.3 Dumitru Virgil Diaconu, “Drept internaţional public”, Editura Universul Juridic (UJ), Bucureşti, 2005, p. 46.

2

bilaterale şi multilaterale. În această ordine de idei, se prezintă ca remarcabilă Declaraţie cu privire la principiile fundamentale şi necesitatea aplicării lor universale în relaţiile internaţionale, decalaraţie care a fost formulată de o personalitate distinsă, Secretarul de Stat al SUA, Cordell Hull, la 16 iulie 1937, în care au fost proclamate o mare parte a principiilor de drept internaţional, astăzi în vigoare. În continuare vom cita unele din raţiunile şi motivaţiile guvernului american la acea vreme: „ … omenirea va putea progresa doar atunci când libertatea umană este asigurată; atunci când toate guvernele acceptă dreptul fiecăruia din ele de a-şi stabili şi guverna în mod liber şi fără nici o ingerinţă exterioară problemele lor interne; când în relaţiile dintre naţiuni se respectă cu bună credinţă cuvântul dat; atunci când există convingerea de abţinere de la utilizarea forţei armate în promovarea politicii externe şi atunci când există dorinţa de a soluţiona toate divergenţele exclusiv prin modalităţi paşnice; atunci când relaţiile economice se fundamentează pe beneficiul mutual, egalitate de tratament şi corectitudine”.

Pană în prezent, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost codificate parţial. Activitatea de enumerare, precizare şi sistematizare a lor a fost realizată prin: Carta ONU, Carta Organizaţiei Statelor Americane, semnată la Bogota la 30 aprilie 1948, Declaraţia Adunării Generale asupra principiilor de drept internaţional, ale relaţiilor prieteneşti şi de colaborare dintre state, în conformitate cu Carta ONU, din 1970, Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor adoptată în anul 1974, Actul Final al Conferinţei pentru Cooperare şi Securitate în Europa, de la Helsinki, din 1975, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 etc. Trebuie să menţionăm faptul, că principiile fundamentale ale dreptului internaţional au început să fie creionate încă din antichitate. Chiar dacă unele principii considerate astăzi fundamentale pentru dreptul internaţional au apărut de foarte mult timp, o veritabilă operă de sistematizare a acestora începe abia după cel de-al doilea război mondial, operă care este astăzi în plină desfăşurare. Astfel, principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate, sau principiul pacta sunt servanda, constituie una dintre pietrele de temelie ale apariţiei şi dezvoltării dreptului internaţional contemporan.

Prin urmare, principiile fundamentale de drept internaţional reprezintă rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice, impunându-se în condiţiile intensificării luptei pentru independenţă, împotriva tendinţelor autoritare, a politicii de forţă în toate formele de manifistare ale acesteia, afirmarea principiilor fiind avântată de apariţia şi afirmarea unor semnificativi factori în sfera relaţiilor interstatale.

Printre marile victorii ale reflecţiilor revoluţionare şi democratice în domeniul dreptului internaţional se prezintă a fi reliefată mai cu seamă afirmarea conţinutului şi particularităţilor importantelor principii de drept internaţional, precum egalitatea suverană a statelor, neintervenţia în afacerile interne ale statelor, care formează substanţa acestui drept. În pofida faptului că evoluţia şi afirmarea acestor principii a parcurs un drum anevoios şi complex, si, mai cu seamă, în ultimii ani, tendinţe şi dezvoltări noi, enunţarea lor, a marcat un moment de referinţă pe calea impunerii principiilor de drept internaţional în calitate de reguli de comportament internaţional. Întrucât, statele mari priveau principiile de drept internaţional ca un instrument şi o protecţie a intereselor statelor mici, diplomaţia statelor mari au încercat să minimalizeze valoarea acestor principii, să le slăbească conţinutul şi natura lor juridică şi aria de aplicare. Astfel, pe parcursul

3

afirmării şi dezvoltării acestor principii, apar tot felul de doctrine şi idei care au căutat să justifice limitarea suveranităţii statale, să creeze anumite excepţii de la principiul neamestecării în afacerile interne ale unui stat etc.

Odată cu crearea Societăţii Naţiunilor se produce o schimbare substanţială în dreptul internaţional, acesta se transformă gradual şi de o manieră lentă dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii. Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellog) din 27 august 1928, prin incriminarea şi scoaterea în afara legii a războiul de agresiune, dar şi prin obligaţia sancţionării prin mijloace paşnice a disputelor dintre state, se prezintă ca o mare izbândă pentru fortificarea ordinii juridice internaţionale.

Un moment crucial în vederea dezvoltării mai ample a dreptului internaţional, l-au avut Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale a ONU privind principiile de drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU din 1970. Carta ONU enunţă şapte principii fundamentale ale dreptului internaţional:1. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale;2. principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;3. principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat;4. obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta ONU;5. principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele;6. principiul egalităţii suverane a statelor;7. principiul îndeplinirii cu bună credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în conformitatecu Carta ONU.

Dorinţa statelor de a plasa ca fundament al relaţiilor lor principiile de drept internaţional şi voinţa lor sinceră de a le respecta fără vreo abatere şi cu bună credinţă a fost proclamată într-o serie de documente internaţionale din perioada postbelică. Diversificarea comunităţii internaţionale, apariţia unui număr considerabil de state, ca urmare a lichidării colonialismului, extrem de eterogene din punct de vedere politic, economic, geografic, au impus, în acelaşi timp şi necesitatea diversificării principiilor fundamentale şi dezvoltarea conţinutului acestora şi afirmarea lor în calitate de norme de conduită internaţionale. Prin urmare, cu prilejul afirmării suveranităţii politice a statelor, se dezvoltă şi conceptul de suveranitate a statelor asupra tuturor bogăţiilor sale naturale . Fără a pretinde în enumerarea tuturor documentelor internaţionale cu relevanţă în domeniul de referinţă, considerăm oportună prezentarea unora dintre ele care au fost adevărate jaloane în abordarea contemporană a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.

Carta OSA, semnată la Bogota, la 30 aprilie 1948, dispune la art.5: „Statele americane reafirmă următoare principii:

- dreptul internaţional reprezintă standardul de conduită al statelor în relaţiile lor mutuale;- buna credinţă va guverna relaţiile dintre state;- înaltele scopuri pe care le promovează statele americane reclamă organizarea politică a

acestor state pe baza exercitării efective a democraţiei reprezentative;- condamnă războiul de agresiune;

4

- un act de agresiune contra unui stat american reprezintă un act de agresiune contra tuturor celorlalte state americane;

- disputele cu caracter internaţional care se ivesc între două sau mai multe state americane vor fi soluţionate prin mijloace paşnice;

- cooperarea economică este fundamentală pentru prosperitatea continentului american;- statele americane proclamă drepturile fundamentale ale individului fără distincţie de rasă,

sex, religie, credinţă etc.Pe parcursul anilor, aceste principii au cunoscut o dezvoltare şi îmbogăţire continuă.

Unele documente au enunţat un număr mai mic de principii, mai cu seamă Declaraţia de la Bandung din 1955, dedicată sprijinirii păcii generale şi colaborării, sau mai mare de principii, cu prilejul semnării unor declaraţii bilaterale de diverse state. Astfel, momente mai semnificative ale procesului de cristalizare a principiilor fundamentale au fost: Conferinţa de la Cairo din 1957 de solidaritate a ţărilor din Asia şi Africa; Conferinţa de la Accra din 1958 a ţărilor africane; Conferinţa de la Addis-Abeba din 1963 a ţărilor africane; Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a adoptat în 1975 Actul Final, document de cea mai deosebită importanţă pentru stabilirea unor relaţii de respect mutual între statele continentului european; negocierea şi adoptarea unor importante documente de către Adunarea Generală a ONU. Este un fapt îndeosebi recunoscut ca un moment de mare importanţă în acest proces de codificare a principiilor de drept internaţional l-a constituit negocierea mai mult timp, şi adoptarea la 24 octombrie 1970, a Declaraţiei privind principiile de drept internaţional ale relaţiilor de prietenie şi cooperare dintre state, document ce a constituit un prilej important pentru afirmarea şi precizarea conţinutului unor principii care au fost doar enunţate şi enumerate în Carta ONU, fără însă a preciza conţinutul lor juridic. Textul acestei declaraţii a fost elaborat pe parcursul mai multor ani, începind din 1964, în cadrul lucrărilor unui comitet special format din 31 de state. Carta drepturilor şi îndatorilor economice ale statelor din 1974, este următorul document, care desăvârşeşte opera din 1970, afirmând cu mai mare intensitate necesitatea respectării ferme a principiilor de drept internaţional, mai cu seamă cele care guvernează relaţiile economice dintre state. Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre statele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 enunţă şi dezvoltă zece principii fundamentale. La cele expuse în Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale din 1970 au mai fost reţinute încă trei:1. principiul inviolabilităţii frontierelor;2. principiul integrităţii teritoriale a statelor;3. principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pe aceeaşi undă de preocupări şi tendinţe, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 21 noiembrie 1990 avea să reitereze importanţa celor zece principii reţinute în Actul final de la Helsinki menţionând că ”înfăptuirea deplină a tuturor angajamentelor CSCE trebuie să reprezinte temelia iniţiativelor statelor europene, pentru ca naţiunile şi popoarele de pe continentul European să trăiască potrivit aspiraţiilor lor”.

În ultimii ani, în cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importante ale dreptului internaţional. Datorită importanţei lor covârşitoare în menţinerea păcii şi

5

securităţii internaţionale, procesul de afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţional nu este unul desăvirşit. În prezent, are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internaţional ca cel al dezarmării, protecţiei mediului înconjurător, securităţii colective, coexistenţei paşnice. Perspectivele înfăptuirii cooperării în Europa, în contextul documentelor de la Helsinki, Paris, etc., impune luarea în considerare a intereselor tuturor statelor, interese ce solicită soluţii acceptabile pentru toţi şi adoptate cu consimţămintul tuturor.

Concluzia pe care o putem formula în raport cu evoluţia şi afirmarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional este aceea că, pe măsura creşterii complexităţii societăţii internaţionale şi a dezvoltării dreptului internaţional public, se conturează noi principii care, afirmate larg de comunitatea internaţională, pot deveni fundamentale.

2. Principalele instrumente juridice internaţionale cu privire la coperarea internaţională

Principiul cooperării internaţionale între state este un principiu formulat şi dezvoltat după adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, cât şi alte documente prevăd îndatorirea statelor de a coopera între ele, oricare ar fi deosebirile lor politice, economice şi sociale, în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, cooperarea nu mai este un act facultativ, ci o îndatorire a statelor. Acest principiu vizează toate statele lumii indifferent de mărime, situaţie politică, nivel de dezvoltare, de participare la o organizaţie internaţională. El are în vedere toate domeniile vieţii internaţionale: menţinerea păcii şi securităţii, cooperare economică, cooperare socială şi culturală, ştiinţă şi tehnologie, protecţia mediului înconjurător etc.4.

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european. Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind din acest motiv neinteresat de propunerea franceză. Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

4 Aurel Preda Mătăsaru, op. cit, p. 69.

6

La începutul anului 1928, Kellog a pus capăt tăcerii şi a acceptat proiectul de tratat. Însă, el a mers înaintea lui Briand, propunând transformarea pactului bilateral într-un tratat multilateral care să includă cât mai multe naţiuni cu putinţă. Guvernul SUA voia, de fapt, să profite de propunerea lui Briand spre a cointeresa toate marile puteri maritime - era plin conflict naval (Conferinţa navală de la Geneva din iunie-august neavând succes), iar Franţa, în constanta-i dorinţă de a-şi adăuga un spor de securitate, ţinea, în urma lărgirii cadrului, la propunerea americană, să cointereseze şi puterile locarniene. Oferta lui Kellog s-a dovedit pe cât de lipsită de conţinut, pe atât de irezistibilă.

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite. Tratatul a început să producă efecte juridice începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni, printre care şi România.

Fiecare act care stabilea adeziunea unei puteri se depunea la Washington, iar tratatul, imediat după această depunere, intra în vigoare între puterea care îşi da, astfel, adeziunea şi celelalte puteri contractante.

În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o majoritate zdrobitoare de 85 la 1. Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate de prevederile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile.

Pactul Kellogg-Briand din 1927 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției Statelor Unite, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă scopul nobil de împiedicare a războiului și nu a contribuit la menținerea păcii internaționale. Pactul s-a dovedit ineficient, în anii care au urmat declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, ca și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: " Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite ." Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile au fost forțate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă

7

atunci când au folosit acțiunile militare și au fost, de asemenea, împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Elaborat în afară de Societatea Naţiunilor, Pactul Briand-Kellog s-ar fi putut încheia desigur şi sub auspiciile ei, dat fiind că orice convenţie universală, relativă la înseşi fundamentele dreptului păcii şi ale războiului, o interesează direct şi în mod vital.

Pactul constituie un instrument diplomatic având caracter universal, care nu mai reprezintă o simplă tendinţă, ca rezoluţia Adunării din 24 septembrie 1927, ci o obligaţie juridică pentru statele semnatare; ele renunţă de a mai recurge la război, ca instrument de politică naţională, în relaţiile lor mutuale. Contractarea acestui angajament prezintă o îndoită consecinţă: o creştere a securităţii statelor şi o dezvoltare a arbitrajului şi o revoluţionare a unui întreg capitol al dreptului internaţional, în sensul că, suprimându-se recurgerea la război, orice tratat care ar fi fost încheiat drept consecinţă a unui conflict armat, este lovit de nulitate.

Războiul de agresiune formează, în special, obiectul unui tratat. Cu toată închiderea cercului păcii, pe care o urmăreşte, rămân totuşi posibile, sub regimul noului pact, unele războaie, care pot fi grupate în trei categorii: a) războiul dintre un semnatar şi un nesemnatar; b) războiul de apărare, dar numai contra unei agresiuni reale, pentru că dreptul unui stat de a se apăra contra unui atac exterior pe care el nu l-a provocat este inerent suveranităţii tuturor statelor; c) de asemenea, este legal şi războiul în care un stat ar fi antrenat prin aplicarea unui tratat ca Pactul Societăţii Naţiunilor, acordurile de la Locarno sau orice tratat înregistrat de Societatea Naţiunilor; în această categorie intră şi războiul colectiv de sancţiuni (art. 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor) şi acelea în virtutea rezervei tratatelor anterioare.

Briand afirma: „Războiul considerat odinioară ca o instituţie de drept divin şi rămas în etica internaţională ca o prerogativă a suveranităţii este destituit juridiceşte în ceea ce constituia cel mai grav pericol al său: legitimarea“.

Într-adevăr, pactul reprezintă un necontestat spor de securitate, pentru că remediază o slăbiciune a Societăţii Naţiunilor - lipsa Statelor Unite şi a URSS de la Geneva.

Abia se semnase Pactul Briand-Kellog şi politicienii din lume au început să cadă pe gânduri. Franţa a adus modificări la propunerea iniţială, introducând clauza de legalizare a războaielor de autoapărare şi a celor duse pentru onorarea obligaţiilor impuse de Statutul Societăţii, de Tratatul de la Locarno şi de toate alianţele încheiate cu Franţa. Această iniţiativă a readus lucrurile aproape de punctul zero, deoarece aceste excepţii acopereau practic toate cazurile ce puteau fi concepute. Marea Britanie a insistat şi ea pentru libertatea de acţiune, dorind să-şi poată apăra propriul imperiu. Animată de viziunea realistă, SUA şi-au exprimat cele mai mari rezerve asupra pactului, invocând „doctrina Monroe“, dreptul de autoapărare sau legitimă apărare, precum şi prevedea că fiecare naţiune trebuia să fie singurul judecător al cerinţelor pe care le reclama legitima apărare. Menţionând aceste puncte slabe ale tratatului, SUA au respins, pe de altă parte, participarea la orice activitate de constrângere.

Câteva luni mai târziu, F. B. Kellog a prezentat în faţa Comisiei pentru Relaţii Externe a Senatului teoria că SUA nu erau obligate de prevederile pactului să ajute victimele agresiunilor, întrucât o asemenea agresiune ar fi demonstrat că pactul fusese deja abrogat.

8

Astfel, Tratatul de la Paris a fost redus la o simplă tautologie: el ajută la menţinerea păcii atât timp cât pacea era menţinută. Războiul era interzis în toate împrejurările, cu excepţia celor care nu puteau fi prevăzute.

O gravă lacună a Pactului Briand-Kellog a fost, din păcate, faptul că nu se prevedea nici un mecanism de sancţionare reală, efectivă a celui care recurgea la metoda războiului; sancţiunile morale, deşi îşi au importanţa lor, sunt totuşi lipsite de eficacitate. S-a semnalat faptul că autorii au înţeles să rămână în picioare stipulaţiiile în materie, ale Pactului Societăţii Naţiunilor - art. 16.

Importanţa practică a Pactului Briand-Kellog a fost minimă, el a fost un act pur moral şi nu a avut o influenţă majoră în derularea relaţiilor diplomatice din anii următori. Ce a urmat se ştie: peste câţiva ani, omenirea intra în zodia nefastă a celui de-al II-lea Război Mondial.

Pacea internaţională şi securitatea statelor nu poate fi asigurată numai prin mijloacele diplomaţiei, prin tratate şi prin organizarea jurisdicţiilor arbitrale, este nevoie de dezvoltarea conştiinţei de solidaritate a statelor.

În această perioadă, renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră, prin natura lor, în seria proceselor de integrare vest-europeană. A avut loc o înflorire a asociaţiilor şi a comitetelor, cum ar fi mişcarea paneuropeană a contelui Coudenhove-Kalergi, Comitetul Federal de Cooperare Europeană al lui Emile Borel, Uniunea Vamală, prezidată de Yves de Troquer etc. Aceste organizaţii care, deşi au avut un număr mic de membri, nu au fost lipsite de influenţă. Realizarea Statelor Unite ale Europei a devenit o necesitate vitală în momentul în care, după perturbările unui război care era să arunce Europa în haos şi barbarie, se profilează un dublu pericol - bolşevismul şi americanismul, care ameninţau identitatea acesteia.

Aristide Briand, aflat atunci la apogeul gloriei sale internaţionale, urmăreşte cu simpatie acţiunea militantă acestor propagatori ai ideii europene. Din 1926, el încurajează cu căldură iniţiativele lui Coudenhove-Kalergi şi, în 1927, devine chiar preşedintele de onoare al Uniunii Paneuropene. Briand vede în această mişcare o prelungire a eforturilor sale în vederea instaurării în Europa a unui sistem durabil de securitate colectivă şi, în acelaşi timp, de a lega Germania de partenerii săi europeni şi de a lega această putere cu ambiţii economice excesive într-un ansamblu transnaţional, este drept, nu prea bine conturat în spiritul său.

Pelerinul păcii, care ţinuse un discurs despre proiectul său de uniune europeană încă din 1919, pe 5 septembrie, în Adunarea Societăţii Naţiunilor, a inserat acest proiect în memorandumul adresat la 17 mai 1930 celor 27 de state membre ale organizaţiei internaţionale. Ideea acestuia era următoarea: în momentul în care criza devine ameninţătoare şi pentru a face faţă „unor împrejurări grave dacă acestea îşi fac apariţia“, este necesar ca Europa să se unească într-un „fel de legătură federală“. Dar nu spune nimic mai mult şi nu precizează de ce natură să fie această legătură. Cel mult, el subliniază că ar trebui „să se înceapă cu legăturile economice şi apoi să creeze legăturile politice“ - care, în nici într-un caz, nu trebuie să prejudicieze suveranitatea naţională.

Răspunsurile guvernelor la acest document au fost prudente, iar în unele cazuri, chiar negative. Cu toate mesajele sale generoase, idealismul a eşuat în acel prim deceniu interbelic. După reformulări teoretice şi doctrinare, această paradigmă a revenit în forţă după 1989,

9

resuscitată fiind mai ales de tema integrării şi cea a globalizării. Se arată un viitor degajat, în care se va putea construi cu înţelepciune ceea ce s-a visat cu entuziasm şi suferinţă.

Carta O.N.U (Carta Organizației Națiunilor Unite) este un tratat care înfințează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite. A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50 din cele 51 de țări membre originale (Polonia,inițial, alte state, care nu a fost reprezentate la conferință, au semnat-o mai târziu). Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare.

Principalele reglementări cu privire la principiul cooperării le găsim în Art. 1, având numele marginal Scopurile Natiunilor Unite:

1. să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: sa ia masuri colective eficace pentru prevenirea si înlaturarea amenintarilor împotriva pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor încalcari ale pacii si sa înfaptuiasca, prin mijloace pasnice si în conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o încalcare a pacii;

2. sa dezvolte relatii prietenesti între natiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalitatii în drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele însele si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;

3. sa realizeze cooperarea internationala în revolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea si încurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;

4. sa fie un centru în care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.

Art. 2 impune, în urmarirea scopurilor enuntate în Articolul 1, să acţioneze în conformitate cu urmatoarele Principii:

1. Organizatia este întemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor Membrilor ei;2. Toti Membrii Organizatiei, spre a asigura tuturor drepturile si avantajele ce decurg din

calitatea lor de Membru, trebuie sa-ti îndeplineasca cu buna-credinta oglibatiile asumate potrivit prezentei Carte;

3. Toti Membrii Organizatiei vor rezolva diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, în asa fel încât pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse în primejdie;

4. Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, în relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie împotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompativil cu scopurile Natiunilor Unite;

10

5. Toti Membrii Natiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice actiune întreprinsa de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte si se vor abtine de a da ajutor vreunui stat împotriva caruia Organizatia întreprinde o actiune preventiva sau de constrângere;

6. Organizatia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Natiunilor Unite sa actioneze în conformitate cu aceste principii, în masura necesara mentinerii pacii si securitatii internationale;

7. Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina în chestiuni care apartin esential competentei interne a unui Stat si nici nu va obliga pe Membrii sai sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însa întru nimic atingere aplicarii masurilor de constrângere prevazute în Capitolul VII.De asemenea capitolul IX reglementează cooperarea economică şi socială:

Articolul 55În scopul de a crea conditiile de stabilitate si bunastare necesare unor relatii pasnice si prietenesti între natiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalitatii în drepturi a popoarelor si al dreptului lor de a dispune de ele însele, Natiunile Unite vor promova:

4.a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a fortei de munca si conditii de progres

si dezvoltare economica si sociala;b. rezolvarea problemelor internationale în domeniile economic, social, al sanatatii si

al altor probleme conexe; cooperarea internationala în domeniile culturii si învatamântului;

c. respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

Articolul 56Toti Membrii se obliga sa întreprinda actiuni în comun si separat, în cooperare cu Organizatia, pentru realizarea scopurilor enuntate în Articolul 55.Articolul 57

1. Diferitele institutii specializate, înfiintate prin acorduri interguvernamentale si având, potrivit statutelor lor, largi atributii internationale în domeniile economic, social, cultural, al învatamântului, sanatatii si alte domenii conexe, vor fi puse în legatura cu Natiunile Unite în conformitate cu dispozitiile Articolului 63.

2. Institutiile astfel puse în legatura cu Natiunile Unite sunt desemnate mai jos prin expresia "institutii specializate".

Articolul 58Organizatia va face recomandari pentru coordonarea programelor si activitatilor institutiilor specializate.Articolul 59Organizatia va initia, când este cazul, tratative între statele interesate în vederea înfiintarii oricaror noi institutii specializate necesare pentru îndeplinirea scopurilor enuntate în Articolul 55.Articolul 60

11

Raspunderea pentru îndeplinirea functiilor Organizatiei, enuntate în Capitolul de fata, va reveni Adunarii Generale si, sub autoritatea Adunarii Generale, Consiliului Economic si Social, care va avea în acest scop puterile stabilite în Capitolul X.

Alte astfel de instrumente juridice sunt şi Declaraţia din 1970, Rezoluţia nr. 3314 a Adunării Generale a O.N.U din 1974 privind definirea agresiuni armate, Declaratia cu privire la cooperarea internationala pentru dezarmare (adoptată la 11 decembrie 1979), Declaratia privind cooperarea internationala in domeniul explorarii si utilizarii spatiului extraterestru in beneficiul si in interesul tuturor statelor, avindu-se in vedere in special nevoile tarilor in curs de dezvoltare (13 decembrie 1996), Declaratia privind cooperarea economica internationala, in special pentru revigorarea cresterii economice si a dezvoltarii tarilor in curs de dezvoltare (1 mai 1990), Declaratia privind principiile legislatiei internationale in domeniul relatiilor de prietenie si cooperare intre state in conformitate cu Carta Natiunilor Unite (24 octombrie 1970), Declaratia privind intarirea cooperarii dintre Natiunile Unite si aranjamentele regionale sau agentiile pentru mentinerea pacii si securitatii internationale (9 decembrie 1994), Declaratia privind participarea femeilor in promovarea pacii si cooperarii internationale (3 decembrie 1982), Principiile privind cooperarea internationala in gasirea, arestarea, extradarea si pedepsirea persoanelor vinovate de comiterea de crime de razboi si crime impotriva umanitatii (3 decembrie 1973),

Bibliografie:

Aurel Preda Mătăsaru, “Tratat de drept internaţional public”, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010.

Dumitru Virgil Diaconu, “Drept internaţional public”, Editura Universul Juridic (UJ), Bucureşti, 2005.

Raluca Miga Beşteliu, “Drept internaţional public”, Volumul I, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu, Diana Sarcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria Arhiliciuc, Vitalie Gamurari, “Drept internaţional public”, Ediţia a III-a, Chişinău, 2009.

Mona Maria Pivniceru, “Drept internaţional public”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. Carta O.N.U.

12