DESPRE O EDUCAŢIE ÎN ABSENŢA PEDEPSEIPRINCIPII ADLERIENE PENTRU PĂRINŢI, PROFESORI, EDUCATORI

-disciplină fără lacrimi, fără pedepse şi fără recompense, doar cu respect, încredere, încurajări şi consecinţe-

În această lucrare vor fi prezentate aspecte din biografia şi opera a doi medici vienezi care s-au specializat în psihologia copilului: Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs, unul dintre cei mai importanţi colaboratori ai săi. De asemenea, lucrarea prezintă principiile psihologiei adleriene şi importante elemente ale viziunii celor doi autori despre educarea copiilor, în familie şi în clasă, la şcoală.

“OMUL ŞTIE MAI MULTE DECÂT ÎNŢELEGE.”-ALFRED ADLER

Precizare“Adlerian” este un termen umbrelă care cuprinde o diversitate de abordări psihologice

şi psihoterapeutice care derivă din ideile lui Alfred Adler.În întreaga lume există numeroase organizaţii care promovează orientarea adleriană privind sănătatea mintală şi socială. Acestea includ: Comitetul Internaţional al Institutelor şi Şcolilor de Vară Adleriene, Societatea Nord-Americană de Psihologie Adleriană (NASAP), şi Asociaţia Internaţională de Psihologie Individuală. Institute şi programe de formare adleriene există în Austria, Canada, Anglia, Grecia, Israel, Italia, Letonia, Elveţia, S.U.A., Jamaica, Peru, Ţara Galilor. În România există Asociaţia de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană, care oferă programe de pregatire profesională.

Alfred Adler a fost un avocat timpuriu al psihologiei prevenirii şi al formării părinţilor, profesorilor, asistenţilor sociali ş.a.m.d. în abordarea democratică, care să permită copilului să-şi exercite puterea prin luarea unor decizii (raţionale), în timp ce cooperează cu alţii.

Adler a fost un om foarte pragmatic şi a crezut că oamenii neinstruiţi pot face uz de insight-urile psihologiei. El a căutat să construiască o mişcare socială unită sub principiile sentimentului de comuniune socială şi interesului social (conform acestora acţiunile practice care sunt exercitate în folosul binelui social). Adler a fost influenţat de ideile filosofului Hans Vaihinger (despre filosofia lui „ca şi cum”), de romancierul rus Dostoievski, de filosofii I.Kant, F. Nietzsche, Rudolf Virchow, precum şi de omul politic Jan Smuts (cel care a lansat termenul de „holism”). Şcoala lui Adler, cunoscută ca „psihologie individuală” face referinţă la termenul latin „individuus”- însemnând indivizibilitate, un termen propus pentru a sublinia holismul fiinţei. La rândul său, Adler a influenţat figuri notabile ale viitoarelor şcoli de psihoterapie: Viktor Frankl, Abraham Maslow (care i-a fost şi ucenic) şi Albert Ellis. Adler a fost un suporter timpuriu al feminismului în psihologie şi în lumea socială, considerând că sentimentele de superioritate şi de inferioritate sunt deseori asociate genului (biologic) şi exprimate simptomatic în stiluri masculine şi feminine caracteristice. Aceste stiluri ar putea forma baza compensării şi conduc spre tulburări ale sănătăţii mintale. Adler a subliniat întodeauna în felul său direct dar plin de umor, responsabilitatea pe care o avem faţă de designul inadvertent dar orientat spre scop al simptomelor şi conflictelor noastre. În ultimele sale lucrări Adler a scris mai puţin despre patologie şi mai mult despre sănătate şi despre lupta (nietzscheiană) pentru superioritate şi compensare, transformată într-o tendinţă unidirecţională către auto-stăpânire şi auto-depăşire în serviciul interesului social, opus egoismului. În concepţia sa persoana sănătoasă nu se pierde pe sine în ficţiunile Eu-lui Ideal şi nici nu trăieşte prin alţii, cele două feţe ale egoismului nevrotic; persoana sănătoasă îşi

conştientizează cele mai profunde scopuri, integrându-le în activităţi care duc spre binele familiei şi al comunităţii. Adler a anticipat dictonul lui Erich Fromm conform căruia iubirea de sine şi iubirea de celălalt apar împreună şi se susţin una pe cealaltă.

Deşi a vindeca oamenii bolnavi era foarte important pentru el, principala preocupare a lui Adler a reprezentat-o educaţia şi reeducarea indivizilor. Ştia că astfel va fi capabil să influenţeze societatea în valorile sale. Adler a privit educaţia ca pe un mod de a-i ajuta pe oameni să trăiască împreună ca egali, fiecare cu grijă pentru bunăstarea celuilalt. El a subliniat importanţa încurajării, a motivaţiei şi a stimei de sine.

Adler a călătorit foarte mult şi a ţinut conferinţe (lecturi) timp de 25 de ani, promovându-şi abordarea orientată social. Popularitatea lui Adler a fost pusă pe seama optimismului său şi a comprehensibilităţii ideilor sale. El a scris foarte mult pentru publicul larg, în comparaţie cu Freud sau Jung, ale căror scrieri tindeau să fie exclusiv academice.

Se spune că oricine l-a cunoscut pe Alfred Adler i-a admirat empatia, sociabilitatea, simţul umorului, dragostea de distracţie şi insistenţa delicată dar fermă în a susţine că noi creăm ceea ce suntem.

ALFRED ADLER (7 februarie 1870 - 28 mai 1937) s-a născut în localitatea Rudolfsheim, Viena, Austria. A crescut în oraşul Viena. A fost cel de-al 3-lea copil (şi al doilea băiat) din cei 7 ai unui comerciant de cereale evreu şi al soţiei acestuia. Din cauza rahitismului de care a suferit în copilărie, nu a reuşit să meargă decât de la vârsta de 4 ani. Când avea 5 ani aproape că era să moară din cauza unei pneumonii şi se pare că la această vârstă s-ar fi şi hotărât să devină medic. Adler a fost un copil activ, popular şi un elev de nivel mediu, cunoscut pentru atitudinea sa competitivă faţă de fratele său mai mare, Sigmund Adler (cu doi ani mai mare ca Alfred). Deşi a avut o relaţie bună cu tatăl său, se pare că Alfred Adler s-a simţit mereu în umbra fratelui mai mare.

A urmat cursurile Şcolii Medicale din cadrul Universităţii din Viena, pe care a absolvit-o în anul 1895. În timpul anilor de colegiu a devenit ataşat de un grup de studenţi socialişti, printre care se afla şi viitoarea sa soţie, Raissa Timofeievna Epstein, o intelectuală activistă social din Rusia, care studia la Viena. În anul 1897 s-au căsătorit. Au avut 4 copii, 3 fete şi 1 băiat. Doi dintre copiii lui Adler, respectiv Alexandra Adler şi Kurt Alfred Adler, au devenit psihiatri.

Adler şi-a început cariera medicală ca oftalmolog dar curând a trecut la practica medicinei generale şi şi-a stabilit cabinetul într-o parte a Vienei populată de clasa mai puţin înzestrată socioeconomic, de-a lungul zonei Prater, o combinaţie între parc de distracţii şi circ. Clientela sa includea oameni care lucrau la circ şi s-a sugerat că neobişnuitele abilităţi şi slăbiciunile performerilor au dus la insight-urile sale privind “inferiorităţile organelor” şi “compensarea”.

Începând cu anul 1898 Adler începe să publice articole pe teme medicale. Devine tot mai interesat de psihologie, în legătură cu afecţiunile fizice. În anul 1899 în întâlneşte pe Sigmund Freud. În anul 1902 Adler primeşte o scrisoare de la acesta, prin care era invitat să se alăture unui grup de discuţii informal, din care mai făceau parte Rudolf Reitler şi Wilhelm Stekel. Ei se întâlneau regulat miercurea seara în casa lui Freud, în timp ce numărul membrilor creştea treptat. Acest grup a fost începutul mişcării psihanalitice(“Societatea de Miercuri”, ulterior numită Societatea Psihanalitică din Viena). Adler se alătură grupului. În anul 1904 Adler publică cel mai important articol al său de până atunci, “Medicul ca educator”. În acelaşi an se converteşte de la iudaism la creştinism (protestantism). În anul 1905 publică “Un studiu asupra inferiorităţii organelor”.

Ca membru care a slujit multă vreme grupul psihanaliştilor, Adler a devenit Preşedinte al Societăţii Psihanalitice Vieneze după 8 ani, în 1910. În timpul asocierii cu Freud, Adler şi-a susţinut frecvent propriile idei, care deseori erau divergente de cele ale lui Freud. Diferenţa

primară între cei 2 consta în opinia lui Adler că tărâmul real (exterioritatea socială) este la fel de important pentru psihologie ca şi tărâmul interior (interioritatea); dinamica puterii şi a compensării se extinde dincolo de sexualitate . Adler a scris despre complexul lui Oedip că apare la un fiu narcisist, crescut de o mamă care îl răsfaţă şi de un tată rece. De asemenea, antipatia lui Adler pentru politică şi nonconformismul său, chiar şi adunările sale informale din cafenelele vieneze au fost văzute ca reproşuri implicite la formalismul cultivat al Societăţii de miercuri noaptea.

În anul 1911 Adler este expulzat din Societatea Psihanalitică Vieneză la imboldul lui Freud. Împreună cu un grup de suporteri Adler s-a îndepărtat oficial de psihanaliza freudiană (precedând sciziunea notorie a lui Jung din anul 1914). Această plecare a convenit atît lui Freud cât şi lui Adler întrucât ei ajunseseră să se antipatizeze din ce în ce mai mult.

În acelaşi an 1911 Adler îşi formează propriul grup, iniţial numit “Societatea pentru Explorarea Psihanalitică liberă”. În 1912 Adler o redenumeşte Societatea Individuală de Psihologie. Iniţial acest grup a inclus aderenţi ortodocşi nietzscheieni, care considerau că ideile lui Adler despre putere şi inferioritate se apropie mai mult de cele ale lui Nietzsche decât de cele ale lui Freud.

Lăsând la o parte adversitatea, Adler a păstrat o admiraţie de o viaţă pentru ideile lui Freud despre vise şi l-a creditat pe acesta pentru a fi creat o abordare ştiinţifică a utilizării lor clinice (apud Fiebert, 1997). Dar chiar şi în domeniul interpretării viselor, Adler a avut propria sa abordare clinică şi teoretică. După despărţirea de Freud, Adler s-a bucurat de un succes considerabil şi de celebritate în construirea unei şcoli independente de psihoterapie şi a unei teorii unice a personalităţii.

Freud a fost şi el influenţat de Adler; astfel, el şi-a amendat ulterior teoria cu idei care iniţial fuseseră sugerate de Adler, cea mai notorie fiind ipoteza agresivităţii înnăscute, pe care Adler a dezvoltat-o ulterior. “I-o fac cu plăcere cadou.” a glumit el despre concepţia presupusă originală a lui Freud despre instinctul morţii.

Adler era preocupat de învingerea dinamicii superioritate/inferioritate şi a fost unul dintre primii psihoterapeuţi care au lăsat la o parte divanul analitic în favoarea a 2 scaune. Aceasta permite clinicianului şi pacientului să stea împreună – mai mult sau mai puţin – ca egali.

Eforturile lui Adler au fost oprite de Primul Război Mondial, în timpul căruia a servit ca medic în armata austro-ungară. În anul 1918 este eliberat din serviciul militar. În scrierile sale începe să sublinieze importanţa sentimentului social. După război influenţa lui Adler a crescut extraordinar. Începând cu anul 1921 a ţinut frecvent conferinţe în Europa şi S.U.A., devenind profesor invitat la Universitatea Columbia (1927).

Metodele sale de tratament urmăreau descoperirea scopurilor ascunse ale simptomelor prin utilizarea funcţiilor terapeutice ale insight-ului şi semnificaţiei (clarificarea, explicarea scopului simptomului către pacient duce deseori la dispariţia simptomului).

Clinic, metodele lui Adler nu se limitează la un tratament post-factum , ci se extind la prevenirea şi preîntâmpinarea viitoarelor probleme ale copilului.

Din anul 1922 începe să organizeze echipe de consultanţă educativă pentru ghidarea copiilor din şcolile publice vieneze.

Strategiile de prevenire a problemelor comportamentale includ încurajarea şi promovarea interesului social , a apartenenţei şi o schimbare culturală în familii care să conducă la eradicarea răsfăţului şi a neglijării (în special a pedepsei corporale). Adler a menţinut întotdeauna o abordare pragmatică, care era orientată spre sarcină. “Sarcinile vieţii” sunt după Adler următoarele: ocupaţia/munca, societatea/prietenia şi iubirea/sexualitatea. Aceste sarcini ale vieţii nu trebuie luate izolat, având în vedere că, aşa cum comenta Adler, toate aruncă lumini încrucişate una spre alta.

În anul 1924 Adler devine profesor la Institutul Pedagogic din Viena.În anul 1929 devine profesor adjunct la Universitatea Columbia din S.U.A. dar în 1930

demisionează.În anul 1930 Adler a înfiinţat mai multe clinici de ghidare pentru copii. În anul

1932, după ce cele mai multe dintre clinicile adleriene din Austria se închiseseră din cauza originii sale evreieşti, Adler a părăsit Austria pentru a fi profesor la Colegiul de Medicină din Long Island, S.U.A.

În anul 1934 Austria este cucerită de fascişti iar mişcarea psiho-educaţională a lui Adler este suprimată.

Se spune că Adler era dependent de muncă. El a murit în urma unui atac de cord, în Aberdeen-Scoţia, în timpul unui turneu de conferinţe (1937).

Adler nu a sondat profunzimile şi nici înălţimile psihismului inconştient iar teoreticienii de mai târziu, uitând de ce şi-a numit el abordarea “Psihologie Individuală”, au folosit accentul pus de el pe comunitate şi adaptare pentru a echivala normalitatea cu utilitarismul social.

Dintre psihologii adlerieni mai amintim : Kurt Alfred Adler (fiu), Sophia de Vries, Anthony Bruck, Lydia Sicher, Henry Stein.

Adler a publicat numeroase lucrări :"Un studiu al inferioritãtii organelor"-1905, "Constituţia nevrotică"-1912, "Vindecare şi educaţie"-1914, "Teoria şi practica psihologiei individuale"-1922, "Înţelegerea naturii umane"-1927, "Cazul domnişoarei R: interpretarea poveştii unei vieţi"-1928, "Psihologia individualã în şcoli", "Probleme ale nevrozei: o carte cu istorii de cazuri", "Ştiinţa trãirii", "Ghidând copilul: despre principiile psihologiei individuale"- 1929, "Educaţia copiilor", "Modelul vieţii","Copilul problemã: stilul de viatã al copilului dificil, analizat în cazuri specifice"-1930, „Ce ar trebui sã însemne viaţa pentru tine"-1931, "Religie şi psihologie individualã"-1933, "Sentimentul de comuniune socialã: o provocare pentru omenire".

Adler a ajuns la concluzia că multe din problemele familiei sunt rezultatul direct al slabelor relaţii din cadrul acesteia. Pe măsură ce societatea a început să treacă de la modelul autocratic la cel democratic, relaţiile dintre părinţi şi copii au fost afectate. În timp ce lucra cu pacienţii Adler şi-a dat seama că multe din problemele acestora erau rezultatul a ceea ce li se întâmplase în copilărie, deseori din cauză că părinţii lor nu fuseseră pregătiţi pentru sarcina de a susţine o familie. Noua structură a societăţii, mult mai democratică, necesită metode mai potrivite şi mai eficiente de creştere a copiilor. De asemenea, Adler a observat că nu doar părinţii au probleme cu copiii dar şi profesorii sunt în dificultate în faţa comportamentului tot mai dificil al copiilor. Adler a realizat că aceste probleme din familie şi de la şcoală sunt interrelaţionate. În loc să se concentreze pe cazuri individuale, Adler a conceput ideea de a înfiinţa Clinici de Ghidare a Copilului, care să faciliteze accesul psihologilor la mai mulţi părinţi, profesori şi viitori părinţi. El a invitat părinţii să participe la întruniri şi să-şi împărtăşească propriile experienţe, succese şi dezamăgiri. Clinicile de ghidare a copilului au fost extrem de populare în Austria dar au fost închise de fascişti în 1934.

Citate din cartea „PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ”- de Alfred Adler

۞ Mult mai importantă decât înclinaţia înnăscută, decât experienţa obiectivă şi decât mediul, este evaluarea subiectivă a acestora. În plus, această evaluare stă într-o anumită, deseori stranie, relaţie cu realitatea.

۞ O mână dreaptă neîndemânatică nu poate fi antrenată să devină îndemînatică doar câzând pe gânduri, dorindu-ne să fie mai puţin stângace sau evitând stângăcia. Ea poate deveni îndemânatică doar prin exersarea unor achiziţii practice iar stimulentul spre succes trebuie să fie resimţit mult mai profund decât descurajarea provocată de stângăcia de până acum.

۞ Semnificaţiile nu sunt determinate de situaţii, dar noi ne determinăm pe noi înşine prin semnificaţiile pe care le dăm situaţiilor.

۞ Noi nu putem spune că dacă un copil este prost hrănit el va deveni criminal. Noi trebuie să vedem ce concluzie a tras copilul.

۞ Putem înţelege fiecare fenomen al vieţii ca şi cum trecutul, prezentul şi viitorul împreună cu o idee supraordonată, directoare, sunt prezenţi în el, în urme.

۞ Atunci când ştim scopul unei persoane, ştim aproximativ ce va urma.۞ Un copil care a fost răsfăţat preia toate formele de expresie corespunzătoare, cu

toate dezavantajele lor. Pe măsură ce copilul creşte, el devine conştient de nenorocirea (adversitatea) spre care se îndreaptă. Dacă un astfel de copil ar întreba care este cauza acestui fapt, oricine ar răspunde că mama. Şi noi am fi tentaţi să fim de acord şi să o blamăm pe mamă. Dar acest argument cade atunci când copilul îşi schimbă comportamentul din proprie iniţiativă sau cu ajutor din afară, şi nu mai face aceleaşi greşeli.

۞ Orice cură terapeutică, şi mai mult chiar, orice încercare incomodă de a-i arăta pacientului adevărul, îl smulge pe acesta din leagănul de a fi liber de responsabilitate şi de aceea trebuie să se ţină seama de cea mai vehementă rezistenţă din partea acestuia.

۞ Fiecare individ acţionează şi suferă în acord cu teleologia sa particulară, care are întreaga inevitabilitate a destinului, atâta vreme cât el nu o înţelege.

۞ Idealul fictiv, abstract este punctul de origine pentru formarea şi diferenţierea resurselor psihologice în atitudini pregătitoare, în pregătirea şi în trăsăturile de caracter ale individului. Individul poartă apoi trăsăturile cerute de ţinta sa fictivă, aşa cum în cazul actorului antic masca personajului (persona) trebuia să se potrivească finalului tragediei.

۞ Mintea umană arată un imbold spre a surprinde/captura în forme fixe – prin presupuneri ireale- adică ficţiuni, tot ce este haotic, mereu în flux şi de neînţeles. Servind acestei nevoi, copilul-aproape în general, foloseşte o schemă pentru a acţiona şi a-şi găsi calea. Procedăm la fel atunci când împărţim pământul în meridiane şi în paralele, pentru că doar aşa obţinem puncte fixe pe care le putem pune în relaţie unul cu altul.

۞ Nevroza este dezvoltarea logică, firească, a unui individ care este comparativ inactiv, plin de străduinţa personală egocentrică spre superioritate şi care din această cauză este retardat în dezvoltarea interesului său social, aşa cum găsim în mod constant printre stilurile de viaţă pasive şi răsfăţate.

۞ Nevroticul este fixat pe crucea ficţiunii sale.۞ La urma urmelor nu există nici un principiu după care să trăieşti care să fie

valid până la sfârşit; chiar şi cele mai corecte soluţii la probleme interferează cu cursul vieţii atunci când sunt împinse prea tare în prim-plan, cum ar fi de exemplu, atunci când cineva face din curăţenie şi adevăr principalul scop pentru care luptă.

۞ Nu trebuie să fim uimiţi dacă în cazurile în care găsim complexul de inferioritate, vom descoperi şi complexul de superioritate, mai mult sau mai puţin ascuns.

۞ În spatele fiecărei persoane care se comportă ca şi cum ar fi superioară altora, putem suspecta un sentiment de inferioritate care solicită eforturi speciale de tăinuire. Este ca şi cum un om s-ar teme că este prea mic şi ar merge pe vîrfuri pentru a face să pară mai înalt.

۞ Toate simptomele nevrotice au ca obiect sarcina de a-i garanta pacientului stima de sine şi prin urmare de a-i apăra viaţa în care el a crescut.

۞ Noi nu trebuie să neglijăm niciodată modul cum îşi utilizează pacientul simptomele.

۞ Cea mai eficientă atitudine a nevroticului de a demoraliza este aceea de a-i vorbi unei alte persoane reale despre un ideal, în aşa fel încât să o poată deprecia pe aceasta cât doreşte.

۞ Unul dintre cele mai interesante complexe este complexul salvatorului. El caracterizează oamenii care în mod evident dar fără să o ştie, adoptă atitudinea că ei trebuie să salveze sau să să răscumpere pe cineva. Există mii şi grade şi variaţii dar întodeauna este clară atitudinea unei persoane care îşi găseşte superioritatea în rezolvarea complicaţiilor altora.

۞ În investigarea stilului de viaţă nevrotic aproape întotdeauna noi trebuie să suspectăm un adversar, şi să observăm cine suferă cel mai mult din cauza condiţiei pacientului. De obicei este vorba despre un membru al familiei. Există întotdeauna un element de acuzare ascuns în nevroză, respectiv sentimentul pacientului că a fost deprivat de dreptul său – adică de a sta în centrul atenţiei, şi vrea să atribuie responsabilitatea pentru acest fapt şi să blameze pe cineva.

۞ Individul sfidător îi va persecuta întotdeauna pe alţii deşi mereu se va considera el însuşi persecutat.

۞ O actriţă nevrotică vorbind despre amorurile sale clandestine spunea:” Nu mă tem de astfel de relaţii. De fapt eu sunt complet amorală. Doar un lucru: am descoperit că toţi bărbaţii miros urât şi asta îmi violează simţul estetic.” Vom înţelege că cineva cu o astfel de atitudine îşi poate permite să fie amoral fără să înfrunte nici un pericol.

۞ Să răneşti o altă persoană prin remuşcare este una dintre cele mai subtile şmecherii ale nevroticului, ca de ex. atunci când el încurajează autoacuzările.

۞ Există un singur motiv pentru individ de a trece de parte inutilităţii (de a nu fi de folos) : frica de a fi înfrânt fiind de partea utilităţii (de a fi de folos).

۞ Lacrimile şi reclamaţiile (plângerile) – pe care le-am numit „puterea apei” – pot fi o armă extrem de utilă pentru a tulbura colaborarea şi a-i reduce pe alţii la condiţia sclaviei.

۞ Să vezi prin ochii celuilalt, să auzi prin urechile celuilalt, să simţi cu inima celuilalt.- Pentru moment aceasta mi se pare o definiţie acceptabilă a ceea ce numim sentiment social.

۞ Dacă cineva mă întreabă de ce ar trebui să-şi iubească aproapele, nu aş şti ce să-i răspund şi aş putea doar să-l întreb, la rândul meu, de ce a pus o astfel de întrebare...Individul care nu este interesat de seamănul său este cel care are cele mai mari dificultăţi în viaţă şi care aduce cele mai mari necazuri celorlalţi. Din rândurile unor astfel de indivizi răsar rateurile umane.

۞ Cred că nu sunt legat de nici o regulă strictă sau prejudecată dar prefer să subscriu la principiul : „Totul poate fi şi altfel.”

۞ Opinia unei persoane despre sine şi despre mediu poate fi dedusă cel mai bine din sensul pe care îl dă vieţii şi din sensul pe care îl dă propriei vieţi.

۞ Nici o experienţă nu este cauză de succes sau de eşec. Noi nu suferim din şocul experienţelor noastre – aşa numite „traume”- dar facem din ele exact ceea ce se potriveşte scopurilor noastre.

۞ Aceleaşi tonuri spun o altă poveste în Richard Wagner decât în Liszt. ۞ Toate posibilităţile moştenite şi toate influenţele corpului, toate influenţele

mediului, inclusiv programa educaţională, sunt percepute, asimilate, digerate şi li se răspunde printr-o fiinţă care trăieşte şi luptă, luptă pentru a atinge succesul conform propriei viziuni. Subiectivitatea individului, stilul său special de viaţă şi concepţia despre viaţă modelează toate influenţele. Viaţa individului colectează toate aceste influenţe şi le utilizează ca pe nişte cărămizi provocatoare în a construi o totalitate care ţinteşte spre un scop de succes în relaţia dintre sine şi problemele din exterior.

۞ Oamenii cred deseori că stânga şi dreapta sunt contradicţii, că bărbat şi femeie, cald şi rece, uşor şi greu, puternic şi slab sunt contradicţii. Din punct de vedere ştiinţific ele nu sunt contradicţii, ci varietăţi. Ele sunt grade pe o scală, aranjate în acord cu apropierea lor de o ficţiune ideală. În acelaşi mod, bun şi rău, normal şi anormal nu sunt contradicţii, ci varietăţi.

۞ Dumnezeu, care este complet veşnic, care ghidează stelele, care este stăpânul destinelor, care îl înalţă pe om din umilinţa lui către Sine, care vorbeşte din Cosmos fiecărui suflet uman este cea mai strălucitoare manifestare a perfecţiunii spre care poţi ţinti . În natura divină omenirea religioasă percepe drumul spre înalt. În chemarea Sa se aude vocea înnăscută a vieţii care trebuie să-şi aibă direcţia spre ţinta perfecţiunii, spre depăşirea sentimentului de umilinţă şi de vremelnicie a existenţei de aici, de jos. Sufletul uman, ca parte a mişcării vieţii, este înzestrat cu abilitatea de a participa la înălţare, elevare, perfecţiune, completitudine.

„ESTE MAI UŞOR SĂ LUPŢI PENTRU PRINCIPIILE CUIVA DECÂT SĂ TRĂIEŞTI DUPĂ ELE”-Alfred Adler (citat din Phyllis Bottome, „Alfred Adler: Apostolul Libertăţii”, cap.5, 1939)

Consilierea şi psihoterapia adleriană favorizează o relaţie terapeutică cooperativă, suportivă şi empatică. Consilierii utilizează şi încurajează o abordare creativă a rezolvării problemelor, bazată pe simţul comun şi care implică identificarea şi analizarea percepţiilor din copilărie asupra vieţii, care încă sunt folosite în viaţa adultă, aceasta în scopul susţinerii clientului de a se mişca de la un minus (-) trăit/simţit, spre un plus (+). Activitatea terapeutică cu clienţii implică o muncă intensă pe termen scurt spre mediu pentru a creşte interesul social – un simţ mai puternic al responsabilităţii personale, al sentimentului de comuniune, al cooperării şi respectului reciproc. Insight-ul este utilizat terapeutic ca un instrument analitic care facilitează o auto-înţelegere mai profundă şi dezvoltarea personală.

Pentru a încuraja insight-ul psihologii de orientare adleriană lucrează cu:

-STILUL VIEŢII – este amprenta unică a atitudinilor noastre, a percepţiilor despre sine, despre alţii şi despre lume, şi comportamentul consecutiv şi strategiile utilizate pentru a compensa sentimentele de inferioritate trăite ca şi copil, la care aderăm pentru a fi capabili să ne mişcăm prin viaţă.

-AMINTIRILE TIMPURII – sau amintirile copilăriei – care ne descoperă percepţia copilului despre viaţă.

-LOGICA PRIVATĂ şi NOŢIUNILE GREŞITE – ca opuse faptelor reale care sunt percepute de copil.

-CONSTELAŢIA FAMILIALĂ- percepţia copilului despre locul său în familie

-VISELE- atât visele recurente din copilărie precum şi visele curente.

Insight-ul şi afirmaţiile sunt utilizate ca un instrument terapeutic pentru a facilita o mai profundă înţelegere şi dezvoltarea personală. Schimbarea vine atunci când începem să realizăm că nu trebuie să mai percepem lumea şi să mai reacţionăm la lumea înconjurătoare aşa cum făceam când eram copii, ci, ca adulţi, avem posibilitatea unor alegeri alternative de a simţi şi a ne comporta.

PRINCIPALE IPOTEZE de lucru ale PSIHOLOGIEI INDIVIDUALE

Precizări :-psihologia adleriană este o psihologie socială în care individul este privit şi înţeles în

context social-sănătatea mintală este măsurată prin gradul în care noi împărtăşim altora /împărţim

cu alţii şi suntem preocupaţi de bunăstarea lor -psihologia individuală este un sistem teoretic şi practic construit pe principii

umaniste, existenţialiste, psihodinamice şi cognitiv-comportamentale.

1.Orice comportament are o semnificaţie socială. Conform lui Adler comportamentul uman este motivat de trebuinţe sociale, oamenii

fiind în mod inerent fiinţe sociale. El oferă o viziune optimistă şi umanistă asupra vieţii, considerând fiinţele umane profund capabile de cooperare pentru a trăi împreună, de a lupta pentru îmbunătăţire, autoîmplinire şi de a contribui la binele (bunăstarea) comună. Conceptul central al psihologiei sale este „sentimentul de comuniune socială” (numit şi interes social, sentiment social, sentiment comunitar, simţ social).

2.Personalitatea umană are unitate şi teme directoare.Persoana este o unitate indivizibilă şi are nevoie să fie înţeleasă ca „persoană totală”,

în care gândurile, sentimentele, acţiunile, visele, amintirile şi chiar fiziologia merg în aceeaşi direcţie. Persoana este un sistem în care întregul este mai mare (decât) şi diferit de părţile sale. În acest întreg Adler a văzut unitatea persoanei, în al cărei comportament există o temă consistentă, directoare (în cazul fiecărei persoane).

3.Comportamentul este o funcţie a percepţiilor noastre (subiective).Cum ajungem să dezvoltăm această temă? Este un proces activ şi creativ în care

indivizii atribuie semnificaţii experienţelor de viaţă cu care se confruntă. Din acest material brut ei construiesc realitatea subiectivă la care răspund. Nu experienţele din copilărie sunt cruciale ci actualele interpretări ale acestor evenimente.

4.Orice comportament urmăreşte un scop.Adler susţine că orice comportament urmăreşte un scop şi este direcţionat spre o ţintă,

deşi indivizii nu sunt întotdeauna conştienţi că au astfel de motive. Dacă indivizii au anumite capacităţi pe care nu şi le dezvoltă sau nu le utilizează, această lipsă de acţiune serveşte unui scop. Utilizarea este mai importantă decât posesia.

Indivizii nu sunt victime pasive ale eredităţii sau mediului ci sunt construiesc şi interpretează în mod activ situaţiile (subiecţi).

5.Străduinţa spre semnificaţie explică motivele.Adler a descoperit că, drept urmare a neajutorării sale iniţiale, un copil mic se simte

inferior şi se luptă să depăşească sentimentul de incompletitudine prin progresarea către un alt nivel al dezvoltării. Trăirea inferiorităţii şi compensarea acesteia devin principiul dinamic al motivaţiei, mişcând individul de la un nivel de dezvoltare spre altul. Această străduinţă/ambiţie durează întreaga viaţă. Acest proces începe în copilăria mică, atunci când copilul devine conştient de inadecvarea sa, în special când se compară cu copiii mai mari sau

cu adulţii. Ca rezultat ei trăiesc ceea ce Adler numea „situaţie –„(minus). Sentimentele de inferioritate devin motivaţia străduinţei spre ceea ce el numea „situaţie+”(plus).

Adler susţinea că noi nu ne ghidăm întotdeauna în acţiunile noastre după realitate, ci şi după ficţiune. Adler a lansat conceptul de „scop final”, care este o creaţie fictivă, o situaţie ideală imaginară care ghidează persoana în prezent. Scopul final este rezultatul unui proces care este unic pentru fiecare individ, un proces numit de Adler „logica privată”.

Fără suport potrivit şi încurajare în anii formativi ai vieţii, indivizii pot ajunge să dezvolte sentimente exagerate de inferioritate şi să se străduiască spre atingerea unui scop de superioritate imaginară, evitând testele reale pentru sine. Scopul lor final va fi egocentric, pe partea nefolositoare (celorlalţi) a vieţii, în loc de scopul cooperării şi al sentimentului de comuniune. Astfel de indivizi îşi vor dezvălui auto-interesul, preocuparea pentru putere, evitarea şi retragerea.

6.Stilul vieţiiAdler a numit abordarea individuală caracteristică a vieţii „stilul vieţii”, modul unic în

care individul încearcă să-şi realizeze scopul final fictiv şi întâlneşte sau evită ceea ce el numea „sarcinile vieţii”: munca, societatea/comunitatea şi iubirea. Stilul vieţii se formează în copilărie şi este unic. Nu există doi oameni care să aibă acelaşi stil al vieţii. În cazul indivizilor sănătoşi, confruntarea cu sarcinile vieţii este relativ flexibilă. Ei pot găsi modalităţi de rezolvare a problemelor iar atunci când o cale este blocată, ei pot alege o alta, dar acest lucru nu este caracteristic şi indivizilor tulburaţi, care de obicei insistă într-o singură direcţie, pe o singură cale.

Adler a subliniat importanţa egalităţii sociale în prevenirea variatelor forme de psihopatologie şi a susţinut că dezvoltarea interesului social şi structurile familiei democratice reprezintă etosul ideal pentru creşterea copiilor.

Abordarea adleriană a personalităţiiÎn cartea sa „Caracterul nevrotic” Adler argumenta că personalitatea umană poate fi

explicată teleologic, aspecte separate sunt dominate de un scop director al eului ideal inconştient al individului, care converteşte sentimentele de inferioritate în superioritate (sau în completitudine). Dorinţele eului ideal sunt contracarate de cerinţele etice şi sociale. Dacă factorii corectivi sunt ignoraţi şi individul supra-compensează, atunci ar putea apare un complex de inferioritate, şi există şanse ca individul să devină egocentric, flămând de putere şi agresiv sau chiar mai rău. În terapie se utilizează umorul, referirile la circumstanţele biografice, recomandările paradoxale.

Psihodinamica şi teleologiaAdler credea că psihologia umană are o natură dinamică; spre deosebire de Freud care

sublinia importanţa cerinţelor instinctuale, Adler susţinea că psihologia umană este ghidată de scopuri şi alimentată de o forţă creatoare necunoscută. Ca şi instinctele, scopurile fictive sunt în mare măsură înconştiente. Aceste scopuri au o funcţie teleologică. De obicei există un scop fictiv final care poate exista alături de un număr incomensurabil de sub-scopuri. De ex. în anorexia nervoasă scopul fictiv final este „ a fi perfect subţire” (supracompensare pe baza unui sentiment de inferioritate). De aceea, scopul final fictiv poate

servi unei funcţii persecutorii care este mereu prezentă în subiectivitate (deşi originea sa este de obicei inconştientă). Scopul final de a fi „subţire” este fictiv, având în vedere că nu a fost niciodată achiziţionat subiectiv.

Teleologia serveşte şi o altă funcţie vitală. „Hora telos”- „ vezi sfârşitul, ţine cont de consecinţe” atât pentru sănătoşi cât şi pentru maladaptaţi. Adler pune accentul pe responsabilitatea personală în cazul subiecţilor sănătoşi psihic care caută atât binele lor cât şi pe cel al celorlalţi.

Constructivism şi metafizicăPsihologii adlerieni caută să mărească insight-ul asupra forţelor ficţiunilor

inconştiente- care îndepărtează de la „inevitabilitatea sorţii” (aceasta are impact atâta timp cât nimeni nu o înţelege). Adlerienii „escavează” trecutul clientului/pacientului cu scopul de a-i influenţa/modifica viitorul şi de a-i îmbunătăţi integrarea în comunitate aici-şi-acum.

Tipologie adlerianăÎn anul 1933 Adler a dezvoltat o schemă a tipurilor de personalitate. Aceste tipuri sunt

provizorii şi euristice în esenţă deoarece Adler nu credea în tipuri. Pericolul tipologizării este acela că se pierde din vedere unicitatea individului şi se priveşte reducţionist, credea Adler.

- Acaparatorul (Achizitorul) sau tipul Aplecat -sunt acei oameni care iau în mod egoist fără a dărui înapoi. Aceşti oameni tind să fie antisociali şi au un scăzut nivel de activitate.

- Evitantul – sunt cei care urăsc să fie învinşi. Ei pot avea succes dar nu şi-au asumat nici un risc pentru această condiţie. Sunt înclinaţi să aibă un slab contact social din teama de a nu fi respinşi sau învinşi, în oricare mod.

- Cel care conduce sau Dominatorul -se luptă să preia puterea şi vrea să manipuleze situaţiile şi oamenii, orice, pentru a obţine ce vor. Astfel de oameni sunt predispuşi la comportamente antisociale.

- Tipul util social sunt acei oameni foarte deschişi şi foarte activi. Au bogate contacte sociale şi luptă pentru a face schimbări spre bine.

Aceste tipuri se formează în copilărie şi sunt expresii ale stilului vieţii.

Despre ordinea naşteriiAdler a subliniat deseori că ordinea naşterii are influenţă asupra stilului vieţii. Ordinea

naşterii se referă la ordinea apariţiei fraţilor în familie. Adler credea că primul copil ar urma să fie iubit şi bine îngrijit pînă la apariţia celui de-al doilea copil. Acest al doilea copil îi provoacă primului născut sentimentul detronării, nemaifiind în centrul atenţiei. Adler (1956) credea că într-o familie cu 3 copii, cel mai mare dintre copii este cel mai predispus la nevroză şi dependenţă de substanţe, care ar rezona cu o compensaţie pentru sentimentele de responsabilitate excesivă („greutatea întregii lumi pe umerii săi”) – dat fiind faptul că trebuie să poarte de grija fraţilor săi –şi de pierdere melancolică a poziţiei de răsfăţ suprem în care se afla odată. Ca rezultat, el a prezis că acest copil este cel mai înclinat să sfârşească la închisoare sau la azilul de boli mintale. Copiii care ocupă poziţia de mezin al familiei tind să aibă o empatie socială mai scăzută deoarece au parte de prea multă indulgenţă şi li se face prea des pe plac. Copilul mijlociu, care nu trăieşte nici detronarea şi nici supraindulgenţa, are cele mai mari şanse să devină un individ de succes dar în egală măsură poate deveni un rebel, care simte din plin presiunea familiei.

Adler nu a oferit niciodată un suport ştiinţific pentru interpretarea sa privind rolul ordinii naşterii. De fapt, valoarea ipotezei sale a fost aceea de a fi crescut importanţa rolului pe care îl au fraţii în marcarea psihologiei individului, dincolo de accentul limitativ pe care Freud îl pusese pe relaţia dintre copil şi părinţi.

Despre homosexualitateAdler a clasificat homosexualitatea alături de prostituţie şi criminalitate, ca fiind

printre „eşecurile vieţii”. Ideile sale privind sexualitatea non-heteronormativă şi variatele forme de devianţă au fost subiect de controverse mult timp. În anul 1917 el şi-a început scrierile despre homosexualitate cu o broşură de 52 de pagini iar sporadic şi-a publicat o mare parte dintre idei tot restul vieţii. Cei care îi analizează ideile astăzi cred că Adler a ajuns la concluziile sale prin stabilirea unei conexiuni între homosexualitate şi complexul de inferioritate legat de propriul gen (engl. -gender). Acest punct de vedere diferă de cel al lui Freud – care credea că homosexualitatea îşi are rădăcinile în narcisism, precum şi de cel al lui Jung- care atribuia homosexualitatea unei exprimări inadecvate a contrasexualităţii vis-a-vis de arhetipurile Anima şi Animus.

Psihologii adlerieni contemporani nu-i mai situează pe gay, lesbiene şi bisexuali printre „eşecurile vieţii”. Există câteva dovezi că şi Adler şi-a abandonat ipoteza. Spre sfârşitul vieţii, la mijlocul anilor 1930, opiniile sale despre homosexualitate au început să se schimbe. Elizabeth H.McDowell, o asistentă socială de familie (care lucra în statul New York) îşi aminteşte că a cerut supervizarea lui Adler privind cazul unui tânăr care „trăia în păcat” cu un bărbat mai în vârstă din oraşul New York. Adler a întrebat-o „este fericit? ce spui?”, “oh, da” a replicat Elizabeth. “Ei, şi de ce nu-l laşi în pace?” a spus Adler. (Manaster, Painter, Deutsch şi Overholt, 1977, pag.81-82). Reflectând asupra acestui dialog Elizabeth a considerat acest comentariu ca având « o profundă înţelepciune ».

In anul 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a scos homosexualitatea de pe lista tulburărilor mintale din nomenclatorul de diagnostic.

Despre educaţie parentală şi prevenţieAdler a pus accentul atât pe tratament cât şi pe prevenire. În calitate de adepţi ai

orientării psihodinamice, adlerienii subliniază importanţa fundamentală a copilăriei în dezvoltarea personalităţii şi a oricărei tendinţe spre variatele forme de psihopatologie. Cel mai bun mod de a « vaccina » împotriva a ceea ce se numeşte azi « tulburări de personalitate » (echivalentul actual pentru ceea ce Adler numise« caracter nevrotic ») sau împotriva oricărei tendinţe spre variate condiţii nevrotice (depresie, anxietate) este să formezi copilul astfel încât să fie şi să se simtă un membru al familiei egal cu ceilalţi. Acest fapt stimulează dezvoltarea unui caracter democratic şi a abilităţii de a-şi exercita puterea în mod rezonabil, nu prin compensare. Adler a militat împotriva pedepsei corporale şi a prevenit părinţii să se abţină de la apelul la cei « 2 drăcuşori gemeni : răsfăţul şi neglijarea ». Responsabilitatea dezvoltării optime a copilului nu este limitată la mamă şi tată, ci revine şi profesorilor iar într-un sens larg chiar societăţii. Adler a susţinut că profesorii, asistentele medicale, asistenţii sociali şamd au nevoie de formare în educaţia parentală pentru a-şi îmbunătăţi lucrul cu familia în vederea democratizării relaţiilor cu copiii. Atunci când un copil nu se simte egal şi este abuzat prin răsfăţ sau neglijat, el e înclinat să dezvolte complexe de inferioritate sau de superioritate şi variate strategii de compensare. Aceste strategii determină creşterea ratei divorţurilor, dezorganizarea familiilor, tendinţele criminale şi suferinţele subiective în diverse forme psihopatologice.

Adlerienii au promovat de mult timp grupurile de educaţie parentală, în special cei care urmează renumitului adlerian austriaco-american Rudolf Dreikurs.

Spiritualitate, ecologie şi comunitateÎntr-o lucrare târzie « Interesul social : o provocare pentru umanitate »,1938, Alfred

Adler se întoarce spre ideea de metafizică. El îşi argumenta viziunea sa asupra societăţii : Sentimentul social înseamnă mai presus de toate o luptă pentru o formă de comuniune care trebuie gândită ca etern aplicabilă…cînd umanitatea îşi va atinge scopul perfecţiunii …o societate ideală a întregii umanităţi, împlinirea finală a evoluţiei. » (pag.275)

Şi continuă cu apărarea metafizicii :“ Nu văd nici un motiv pentru a ne teme de metafizică; a avut o influenţă majoră

asupra vieţii şi dezvoltării umane. Noi nu suntem binecuvântaţi cu deţinerea adevărului absolut ; şi pe această bază noi suntem obligaţi să ne formăm propriile teorii despre viitorul nostru, despre rezultatele acţiunilor noastre. Ideea noastră despre sentimentul social ca formă finală a umanităţii -a unei stări de imaginat în care toate problemele vieţii sunt rezolvate şi toate relaţiile noastre cu lunea exterioară sunt corect ajustate- este un ideal reglator, un scop care ne dă direcţie. Acest scop al perfecţiunii trebuie să poate în el scopul unui ideal comunitar, deoarece tot ce valorizăm în viaţă, tot ce durează şi continuă să dureze, este veşnic produsul acestui sentiment social. »

PRINCIPII ADLERIENE DE CREŞTERE ŞI EDUCARE A COPILULUI(din ideile lui Adler, Dreikurs şi ale altor adlerieni)

Respectul reciproc, bazat pe prezumţia de egalitate, este dreptul de netăgăduit al tuturor fiinţelor umane. Părinţii care arată respect copilului- în timp ce îi câştigă acestuia respectul- îl învaţă pe copil să se respecte pe sine şi să-i respecte pe alţii.

Încurajarea implică încredere în copil şi respect pentru copil aşa cum este el. Un copil se comportă urât (indisciplinat) de obicei când este descurajat şi crede că nu poate avea succes prin mijloace folositoare.

Sentimentele de securitate sunt foarte subiective şi nu sunt legate neapărat de situaţia prezentă. Adevărata siguranţă nu poate fi găsită în exterior, ea poate fi dobândită doar prin experienţă, odată cu sentimentul că dificultăţile au fost depăşite.

Recompensa şi pedeapsa sunt ineficiente. Dacă e recompensat frecvent, copilul ajunge să creadă că acesta este propriul său drept şi va cere recompensă în schimbul a orice va face. El va considera că pedeapsa îi va da dreptul să fie pedepsit. Deseori copiii se răzbună după ce au primit pedeapsa prin a refuza să mai mănânce, prin a se certa, a-şi neglija temele sau alte moduri care îi vor afecta puternic pe părinţi.

Consecinţele logice şi naturale sunt tehnici care permit copilului, întodeauna în condiţii de siguranţă, să simtă rezultatele propriului comportament. Consecinţele naturale sunt rezultatul direct al comportamentului, de ex. Tommy refuză să îşi îmbrace haina când afară plouă: el se va uda. Consecinţele logice sunt stabilite de părinţi şi sunt consecinţe directe şi logice – iar nu impuse arbitrar- ale comportamentului.; de ex., Helen nu vrea să-şi mănânce prânzul: îi va fi foame până la următoarea masă de la ora 17.

Părinţii trebuie “să îşi vadă de treburile lor” şi să-i lase pe copii să înveţe din consecinţele logice ale comportamentului propriu.

Este mai eficient să acţionezi decât să vorbeşti. Cearta cu copilul îi oferă acestuia oportunitatea argumentării iar copilul îşi poate învinge părintele. Dacă

părintele păstrează o atitudine calmă, răbdătoare, el poate, prin acţiune tăcută, să obţină rezultate pozitive. Retragerea (lăsarea copilului în cameră şi plecarea părintelui într-o alta) este cea mai eficientă metodă atunci când copilul cere o atenţie necuvenită sau încearcă să vă implice într-o competiţie pentru putere. DESEORI A FACE NIMIC ARE REZULTATE MINUNATE.

Cu cât un copil obţine mai puţină atenţie când este obraznic, cu atât mai multă atenţie trebuie să i se ofere când se comportă cooperant. Poate simţiţi că furia vă ajută să scăpaţi de tensiunile personale dar acest fapt nu îi va învăţa pe copii ce credeţi dvs. că ar trebui ei să înveţe.

Nu interveniţi în certurile dintre copii; permiţându-le copiilor să îşi rezolve propriile conflicte, ei vor învăţa cum să se înţeleagă mai bine între ei. Multe certuri sunt provocate pentru a-i implica pe părinţi iar separându-i pe copii sau acţionând ca un judecător cădeţi în faţa provocării lor, stimulându-i să se certe mai mult.

Faceţi-vă timp pentru a-l învăţa pe copil principalele deprinderi şi obiceiuri (bune maniere). NU încercaţi însă asta într-un moment de conflict sau când sunteţi în compania altcuiva. Părintele care “nu are timp pentru aşa ceva” va petrece şi mai mult timp corectând un copil needucat.

Niciodată nu faceţi pentru un copil ceea ce poate el să facă singur. Un copil dependent este un copil poruncitor. Copiii devin iresponsabili doar când nu reuşim să le oferim oportunităţi pentru a-şi asuma responsabilităţi.

Supraprotecţia împinge un copil în jos. Părinţilor poate să li se pară că oferă, atunci când acţionează în locul copilului; de fapt ei îi iau copilului dreptul de a învăţa şi se dezvolta.

Când părinţii încep să aibă încredere că proprii copii se vor comporta într-o manieră responsabilă şi le şi oferă această oportunitate, copiii îşi vor asuma propriile responsabilităţi.

Părinţii supraresponsabili deseori produc copii iresponsabili. Părinţii care preiau responsabilitatea copilului prin a face ce trebuie în locul acestora sau reamintindu-le copiilor , încurajează copilul să fie iresponsabil.

Distingeţi între atenţia pozitivă şi cea negativă, dacă vreţi să influenţaţi comportamentul copiilor. Simţindu-se incapabil să obţină atenţia pozitivă şi privind faptul de a fi ignorat ca intolerabil, copiii recurg la activităţi care le aduc atenţia negativă a părinţilor. Atenţia negativă e mai bună decât deloc!!!

Înţelegeţi scopul copilului. Orice acţiune a copilului are un scop. Ţelul său de bază este să fie conectat, să fie valorizat şi să aibă un loc în grupul său, fie că este vorba despre familie, despre clasa de la şcoală, despre organizaţia de tineri etc.copiii au nevoie să simtă că aparţin grupului.

Cele 4 scopuri ale comportamentului indisciplinat. De obicei copilul nu este conştient de scopurile sale. Comportamentul său, deşi ilogic pentru alţii, este consistent cu propria sa interpretare privind locul pe care îl are în grupul familial.

A.Obţinerea atenţiei: copiii vor atenţie şi servicii. Ne simţim deranjaţi deoarece ei par să nu reţină sau să nu îşi amintească ce le-am spus.Simţim că trebuie să le reamintim.

B.Puterea: copiii vor să fie şefi. Părinţii răspund simţindu-se provocaţi şi intră în competiţie cu ei . În general un copil care vrea puterea are un părinte care de asemenea caută puterea. O persoană nu se poate certa singură; când un părinte nu face nimic (se retrage, de ex. dintr-o competiţie pentru putere), disipează

puterea copilului, şi poate începe să restabilească o relaţie mai sănătoasă cu copilul.

C.Răzbunarea: copiii vor să-şi rănească părinţii deoarece i-au rănit. De regulă părinţii răspund simţindu-se profund răniţi şi se răzbună la rândul lor.

D.Afişarea unei inadecvări : copiii vor să fie lăsaţi în pace, să nu li se mai ceară nimic, abandonează. Părinţii răspund prin disperare, de regulă, “nu ştiu ce să mai fac”.

Minimalizaţi greşelile copilului. A greşi e omeneşte. DREIKURS sugera SĂ AVEM CURAJUL DE A FI IMPERFECŢI. Copilul, la rândul său, este imperfect. Nu faceţi prea mult tam-tam şi nu vă îngrijoraţi pentru acele greşeli. Construiţi pe ceva pozitiv, nu pe ceva negativ.

O întrunire de familie o dată pe săptămână sau cît de des doriţi, poate oferi fiecărui membru al familiei, inclusiv copilului/copiilor, şansa de a vorbi despre unele probleme şi de a discuta ce se poate face. Accentul trebuie pus pe “Ce se poate face în această situaţie.”

Distraţi-vă împreună şi ajutaţi la dezvoltarea unei relaţii bazate pe bucurie împărtăşită, pe respect reciproc, iubire/afecţiune, încredere reciprocă, şi pe sentimentul de apartenenţă. În loc să cicăliţi, să predicaţi, să admonestaţi, să corectaţi, utilizaţi conversaţia pentru a menţine o relaţie prietenească. Vorbiţi copilului cu acelaşi respect şi consideraţie ca şi faţă de un bun prieten.

Nici un copil nu este fără speranţă, credea Adler.

Recomandări simplificate pentru părinţi 1. Incurajaţi copilul 2. Evitaţi pedeapsa şi recompensa (Eşecul folosirii pedeapsei şi al recompensei ca

metodă de educare) 3. Uilizaţi consecinţa logică şi naturală 4. Fiţi fermi fără a domina 5. Respectaţi copilul 6. Induceţi respectul pentru ordine 7. Induceţi respectul pentru drepturile celorlalţi 8. Eliminaţi critica şi minimalizaţi greşelile 9. Menţineţi rutina 10. Oferiţi-vă timp pentru antrenament (educare) 11. Câştigaţi cooperarea 12. Evitaţi să daţi atenţie exagerată evenimentelor 13. Faceţti un pas lateral (îinapoi) îin lupta pentru putere (evitaţi confruntările de

putere cu copilul) 14. Retrageţi-vă din conflict 15. Actionaţi ! Ţineţi-vă gura inchisă. 16.Nu alungaţi muşte (exasperaţi de comportamentele deranjante înclinăm adeseori să

încheiem conflictul cu comenzi de genul ,,nu fă asta,, opreşte-te,, nu, nu,, grăbeşte-te,, fii cuminte,, fii liniştit,,)

17. Aveţi curajul de a refuza, de a spune ,, nu,, 18. Evitaţi primul impuls – faceţi ceea ce este mai puţin aşteptat să faceţi. 19. Stăpâniţi-vă supra- protecţia 20. Stimulaţi independenţa. ,,Să nu faci niciodata ceva pentru copilul tău din ceea ce

poate face singur,,.

21. Staţi deoparte în timpul certurilor dintre copii 22. Nu vă lasaţi conduşi de frică 23.Vedeţi-vă de treburile dvs (sunt multe situaţii în care nu trebuie să interveniţi 24. Evitaţi capcanele milei 25. Cereţi de la copii actiuni rezonabile ce presupun rezolvare pe o perioadă mai mare

de timp şi nu,, acum si aici”. 26. Ţineţi-vă de cuvânt- fiţi consistenţi 27. Puneţi-i pe toţi copiii “în aceeaşi barcă”, consideraţii egali între ei şi priviţi-i ca

egali! 28. Ascultaţi! 29.Ţineţi cont de tonul vocii dvs 30.Luaţi-o mai îincet, sau încetul cu încetul! 31. Nu încurajaţi ,, obiceiuri proaste,, 32. Distraţi-vă împreună 33.Vorbiţi cu ei, nu lor ! 34.Înfiinţaţi un consiliu de familie .

“PERFECŢIUNEA NU EXISTĂ ÎN REALITATE, CI DOAR ÎN VISELE NOASTRE.!” –RUDOLF DREIKURS.

RUDOLF DREIKURS (8 februarie 1897, Vienna – 25 mai 1972, Chicago) a fost unul dintre principalii asistenţi şi colaboratori ai lui Alfred Adler. Enciclopedia Britanică îl descrie ca pe un psihiatru specialist în educaţie care a dezvoltat sistemul psihologiei individuale într-o metodă pragmatică de înţelegere a scopurilor comportamentului reprobabil al copiilor şi pentru stimularea comportamentului cooperant fără pedeapsă sau recompensă.

Ca şi Adler, Rudolf Dreikurs a absolvit Şcoala de Medicină de la Universitatea din Viena, înainte de a lucra 5 ani ca intern la psihiatrie. Cercetările sale din domeniul psihiatriei sociale l-au determinat să organizeze primul Comitet de Igienă Mintală din Austria şi să devină interesat de scrierile lui Adler. Ca director al unuia dintre centrele de ghidare a copiilor din Viena, el a aplicat metodele adleriene în familii şi în clasele de copii (şcoli).

În calitate de ucenic al psihologului austriac Alfred Adler, pentru Dreikurs a fost firesc să dezvolte în continuare principiile psihologiei individuale în domeniile pe care şi le alesese: educaţia şi parentalitatea. El a adoptat valorile care stau la baza psihologiei individuale adleriene, cu accent pe egalitate, respect, cooperare şi autodisciplină.

Adler susţinea că motivaţia centrală a tuturor oamenilor este aceea de a aparţine şi de a fi acceptaţi de alţii. Dreikurs a preluat această idee şi a dezvoltat-o , considerând că toate comportamentele rele (indisciplinate) cu care se întâlnesc profesorii la clasă există deoarece copiii presupun în mod eronat că acele tipuri de comportamente îi vor ajuta să îşi găsească un loc în clasă deşi, de obicei, ele au exact efectul opus printre colegi şi covârstnici.

Rudolf Dreikurs i-a fost ucenic şi apoi coleg lui Alfred Adler. L-a urmat pe acesta în S.U.A. în anul 1937. Pentru a evita persecuţia nazistă Dreikurs a părăsit Austria în anul 1937 şi a ajuns în S.U.A. Ulterior s-a stabilit la Chicago (1939). Dreikurs a fost Profesor Emerit de Psihiatrie la Şcoala Medială Chicago. A fost şi editor al jurnalului de Psihologie Individuală.

În anul 1952 Rudolf Dreikurs a fondat Institutul “Alfred Adler” din Chicago- al cărui dierector a şi devenit, instituţie care promovează abordarea optimistă conform căreia oamenii

sunt capabili de schimbare; problemele umane sunt văzute ca fiind cauzate interpersonal şi social. Deja un psihiatru adlerian binecunoscut, el a dezvoltat activitatea pe care o începuse Adler şi a simplificat multe din ideile acestuia, astfel încât ele să poată fi utilizate de părinţi şi de profesori. El şi-a dat seama că pentru a putea să-i înveţe pe alţii cum să aplice principiile adleriene în consiliere, psihoterapie şi educaţie parentală, are nevoie de o organizare sistematică şi de tehnici de aplicare a acestora. El a construit probabil cel mai eficient instrument de înţelegere a comportamentului copiilor, “Cele 4 scopuri ale comportamentului necuviincios/obraznic”, precum şi o serie de tehnici de a repera efectiv acestea în cazul unui copil obraznic. De asemenea , a dezvoltat sistemul consecinţelor naturale şi logice ale comportamentului. Dreikurs a înfiinţat şi un al doilea institut adlerian din lume , la Tel Aviv, în Israel. Rudolf Dreikurs a avut un singur copil, o fiică, Eva Dreikurs (Ferguson), care este profesor universitar de psihologie (cu orientare adleriană).

Educaţia parentală de tip adlerian urmăreşte să ofere copiilor deprinderile necesare şi curajul pentru a primi provocările vieţii într-un mod pozitiv şi pentru a evita multele capcane şi pericole cu care se confruntă copiii în societatea de astăzi. Acest tip de educaţie susţine părinţii, oferindu-le instrumentele pentru a atenua şi a face faţă la stresul de a fi părinte.

Adler şi Dreikurs au crezut cu putere că încurajarea este esenţială pentru îmbunătăţirea comportamentului şi relaţiilor umane. Această abordare conţine principiile unei discipline congruente cu societatea democratică.

Teoria lui Dreikurs s-a ocupat mai ales de problemele comportamentale ale preadolescenţilor.

După Dreikurs comportamentul indisciplinat este rezultatul sentimentului lipsei de apartenenţă la propriul grup social. Când se întâmplă aceasta copiii acţionează în funcţie de 1 până la 4 scopuri greşite: atenţia, puterea, răzbunarea şi evitarea (inadecvarea). Primul motiv pentru comportamentul lor este acela că doresc atenţie. Dacă nu primesc atenţia după care tânjesc prin acţiunile lor (bune sau rele, de ex. făcîndu-şi bine tema sau manifestându-se turbulent) atunci vor trece la căutarea puterii (de ex. ar putea refuza să îşi facă tema). Dacă lupta pentru putere este pierdută, atunci vor încerca să se răzbune. Dacă răzbunarea nu le aduce răspunsul dorit, atunci încep să se simtă inadecvat. Cărţile lui Dreikurs prezintă mai multe metode de a combate aceste comportamente. Scopul său major a fost acela ca elevii să înveţe să colaboreze rezonabil, fără a fi penalizaţi sau recompensaţi deoarece vor simţi că aduc o contribuţie valoroasă în clasă. Când R.Dreikurs explica cele 4 scopuri greşite deseori oamenii îl întrebau “cum reuşiţi să puneţi copiii în aceste cutiuţe?” iar el replica “Nu îi pun acolo, eu doar îi găsesc acolo” (citat din Jeane Nielsen, „Positive Discipline”).

Dreikurs a dezvoltat o abordare practică, de bun simţ, pentru a ajuta familiile să dezvolte curajul, asertivitatea, responsabilitatea şi independenţa copiilor lor. Dreikurs a înfiinţat primul centru de ghidare a copiilor din S.U.A. şi a format consilieri din mai multe ţări. Astăzi există Centre Familiale de tip Adlerian-Dreikursian în mai multe părţi ale lumii.

AR PUTEA FI FAPTUL CĂ…Ca o alternativă la pedeapsă sau cicălire, un profesor sau un părinte poate avea

următorul dialog cu un copil/elev indisciplinat:

Profesorul: Ştii de ce te comporţi urât (încalci regulile clasei, te plimbi în jurul clasei etc.)?

Elevul: Nu.

Profesorul: Aş vrea să-ţi spun ce cred eu.Elevul: OK

Profesorul: (începe să ghicească pentru a determina care din cele 4 scopuri greşite este căutat de copil). Primele 4 grupuri de întrebări sunt pentru scopurile greşite ale : atenţiei, puterii, răzbunării şi inadecvării. Pe măsură ce experienţa creşte, profesorul va fi capabil să pună întrebarea corectă iar atunci când ghiceşte , copilul se va simţi instantaneu înţeles şi va începe să fie cooperant.

Începeţi ghicitul cu o frază nonjudicativă: Ar putea fi faptul că.. Ar putea fi faptul că- ţi doreşti mai multă atenţie din partea mea? Ar putea fi faptul că vrei să mă ţii ocupat cu tine? Ar putea fi faptul că vrei să fac mai mult pentru tine? Ar putea fi faptul că vrei să te urmăresc mai mult? Ar putea fi faptul că vrei să te ajut mai mult? Ar putea fi faptul că vrei să vin să te ajut mai mult? Ar putea fi faptul că vrei ca eu să fac ceva special pentru tine? Ar putea fi faptul că vrei să ţii clasa ocupată cu tine? Ar putea fi faptul că vrei să fii special în clasă?

Ar putea fi faptul că vrei să fii şeful, responsabilul? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că poţi face ceea ce vrei? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu te pot opri? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu te pot determina să faci

ceva? Ar putea fi faptul că vrei să faci ceea ce vrei? Ar putea fi faptul că vrei să faci ce doreşti atunci când doreşti ? Ar putea fi faptul că vrei să faci ce doreşti atunci cînd doreşti şi nimeni

nu te poate opri?

Ar putea fi faptul că vrei să mă pedepseşti? Ar putea fi faptul că vrei să obţii ceva? Ar putea fi faptul că vrei să te întorci la…? Ar putea fi faptul că vrei să mă răneşti (să o/îl/îi răneşti)? Ar putea fi faptul că vrei să mă faci să mă simt prost? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi cum te simţi? Ar putea fi faptul că vrei să mă faci să sufăr? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi cât de mult urăşti ceea ce am

făcut? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu pot scăpa cu asta? Ar putea fi faptul că vrei să mă răneşti pe mine şi pe alţi colegi din

clasă?

Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi face nimic?

Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece ţi-e frică să nu greşeşti?

Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi în top? Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi primul? Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi în top?

Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi cîştigătorul?

Ar putea fi faptul că nu vrei să răspunzi vrei să mă opresc şi să nu te mai întreb nimic?

Ar putea fi faptul că simţi că nu ştii răspunsul şi nu ai vrea ca ceilaţi să afle?

Ar putea fi faptul că nu vrei să faci ceea ce îţi cer, indiferent ce se va întâmpla?

Ar putea fi faptul că te simţi neimportant dacă nu eşti cel mai bun în tot ce faci?

Ar putea fi faptul că te simţi respins dacă nu te plac toţi? Ar putea fi faptul că tu simţi că nu trebuie să greşeşti niciodată ? Ar putea fi faptul că tu simţi că faci tot ce poţi iar oamenii nu te

apreciază? Ar putea fi faptul că tu vrei să fii mai bun decât …? Ar putea fi faptul că tu vrei să mă faci să mă simt vinovat şi să îmi

pară rău pentru ceea ce ţi-am făcut? Ar putea fi faptul că nu îţi pasă de preţul pe care va trebui să-l plăteşti

pentru a mă face să mă simt/ să se simtă (el, ea, ei) astfel? Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că eşti mai deştept decât mine? Ar putea fi faptul că te simţi superior faţă de mine atunci când mă pui

într-o postură în care nu ştiu ce pot face pentru tine şi mă simt neajutorat?

Ar putea fi faptul că nu vorbeşti pentru a mă frustra (a-i frustra) şi a mă face să mă simt fără ajutor şi învins?

Ar putea fi faptul că tu nu vrei să faci nimic pentru ca să te simţi ca un personaj important?

Ar putea fi faptul că tu vrei ca oamenilor să le pară rău pentru tine ? Ar putea fi faptul că tu foloseşti starea de boală ca să ai o scuză pentru

faptul că nu-ţi asumi responsabilităţile? Ar putea fi faptul că tu crezi că fiind minor nu poţi fi pedepsit pentru

că furi sau distrugi proprietatea altora? Ar putea fi faptul că tu eşti foarte mulţumit când îi faci pe alţii să

sufere şi să se simtă prost?

REFLEXUL RECUNOAŞTERII: Cînd seriile de întrebări de mai sus sunt adresate copilului, acesta (mai mic de 10 ani)

se va da de gol printr-un zâmbet, printr-un rânjet , printr-un râs jenat sau prin a da dintr-un ochi atunci când aţi ghicit. Va divulga fără să vrea că aşa este. Dacă nu aţi ghicit copilul va ridica din umeri.

Copiii mai mari vor spune „nu” şi vor menţine o expresie rece dar se vor da de gol prin limbajul corporal cum ar fi : strâng din buze, clipesc, se frământă pe scaun , dau din picior , bat din degete sau chiar îşi mişcă degetele de la picioare atunci când aţi ghicit.

În cazul lor , atunci cînd aţi ghicit motivul pentru care se comportă urât , copilul se simte înţeles şi trece de la a fi ostil şi rezistent la a fi cooperant.

Este o experienţă plină de bucurie pentru un copil care a fost îndepărtat şi simte că nu are loc în societate, să se simtă înţeles. Acesta este începutul încrederii .

Lista „Ar putea fi …” este adaptată de Duen Hsi Yen în 2000, după cartea lui Rudolf Dreikurs „Cum să menţinem bunul simţ în clasă”, 1982.

Acelaşi Duen Hsi Yen povesteşte cum în luna mai a anului 2000 a trebuit să fie suplinitor la o clasă de matematică într-un liceu. Profesorul titular îl avertizase că acea clasă poate fi îngrozitoare. Şi într-adevăr, cînd în oră a le-a dat o temă de făcut pentru a putea trece la lecţia următoare, doar un singur elev din întreaga clasă şi-a făcut tema. De vreme ce singurul elev din clasă care îşi făcuse tema a spus că vrea să meargă mai departe, profesorul şi-a făcut datoria. Profesorului i-a luat cam o jumătate de oră să treacă peste toate problemele iar cea mai mare parte a clasei adormise. După ce a terminat, a pornit o discuţie cu clasa şi a început cu un joc de matematică improvizat, 20 de întrebări care păreau să le placă. Una dintre cele mai gălăgioase fete a venit în faţa clasei fără permisiune şi a început să scrie cuvinte fără rost pe proiector. Profesorul a citit câteva dintre ele şi a comentat că sună ca o asociaţie liberă . Apoi s-a întors spre ea şi a întrebat-o:d-l Yen: Ai auzit de Sigmund Freud care a încercat să ajungă la inconştient prin asociaţia liberă de idei? Asociaţia liberă este o tehnică în care spui tot ce îţi trece prin minte. El a inventat o metodă de descoperire a motivelor inconştiente. Tu ştii de ce eşti aici? Kesha (nu e numele ei real): Scriu poezie.d-l Yen (către Kesha): Eu nu cred că acesta este motivul real. Propun să jucăm „20 de întrebări” pentru a ghici motivul iar voi, clasa, ajutaţi-mă privindu-i reacţiile.Kesha (vădit încântată de noul joc): Grozav!d-l Yen: Ar putea fi faptul că vrei mai multă atenţie?Kesha (zâmbind): Nu.Clasa: (strigând şi huiduind): Noi credem că ea vrea mai multă atenţie!d-l Yen: Nu cred că am reuşit încă să ghicesc judecând după reacţia ei. (Kesha continuă să rămână în faţa clasei, cu pixul în mână). Ar putea fi faptul că doreşti mai multă putere?Kesha( expresia i se schimbă , probabil în încercarea de a ascunde ceva; pune pixul jos): Nu.D-l Yen : Ar putea fi faptul că vrei să arăţi clasei că eşti mai puternică decât profesorul?Kesha( strigând, stând dreaptă şi ridicând mâinile deasupra capului): Uite! Eu sunt mai puternică decât profesorul.„În acest moment ea s-a retras spre locul ei în bancă. Am identificat corect scopul său greşit, motivaţia ei inconştientă. A rămas la locul ei pentru tot restul orelor şi a participat la discuţiile pe care le-am avut la clasă cu mai mult respect pentru mine şi pentru colegi.”

FUNDAMENTELE MODELULUI DISCIPLINEI SOCIALE A LUI DREIKURS

Modelul disciplinei sociale propus de Dreikurs respectă premisele de bază ale teoriei lui Adler:1.Oamenii sunt fiinţe sociale şi motivaţia lor de bază este cea de apartenenţă.2.Orice comportament are un scop.3.Oamenii sunt organisme care iau decizii.4.Oamenii doar percep realitatea iar această percepţie poate fi greşită sau eronată.

Filosofia educaţională a lui Dreikurs se bazează pe filosofia democraţiei, cu principiul ei implicit, egalitatea umană, şi pe abordarea socio-teleologică a psihologiei lui Adler. În acest cadru de referinţă omul este recunoscut ca fiinţă socială, acţiunile sale au un scop şi sunt îndreptate către o ţintă, personalitatea lui este o entitate unică şi indivizibilă. O abordare socio-teleologică implică existenţa lui Dumnezeu, un scop mai înalt şi o ordine naturală a lucrurilor. Dreikurs credea că putem înţelege problemele comportamentale

(indisciplina) ale unui copil identificând cele 4 scopuri sau ţinte principale ale acestuia: obţinerea atenţiei, lupta pentru putere, căutarea răzbunării şi exprimarea inadecvării.

În esenţă, înţelegerea fiecărei acţiuni a copilului este bazată pe ideea că el îşi caută locul său în grup. Un copil bine adaptat se va conforma cerinţelor grupului aducând contribuţii valoroase. Un copil care se comportă urât, pe de altă parte, va sfida nevoile grupului pentru a-şi menţine statutul social. Oricare ar fi scopul -dintre cele 4 menţionate anterior- spre care copilul a ales să se angajeze, copilul crede că acela este singurul mod în care poate face faţă cu succes dinamicii grupului. Dreikurs susţinea că scopul copilului poate să se modifice ocazional, în funcţie de circumstanţe : el ar putea acţiona pentru a atrage atenţia la un moment dat , în timp ce altă dată îşi afirmă puterea sau caută răzbunarea. (1968). Indiferent dacă un copil este bine adaptat sau maladaptat , scopul său principal va fi acceptarea socială.

Copiii (ca şi adulţii, de altfel) nu reacţionează pur şi simplu la forţele lumii exterioare. Comportamentul este rezultatul propriilor noastre interpretări eronate ale lumii. Nu reacţionăm conform realităţii care ne înconjoară, ci conform evaluării noastre subiective a acesteia. Din păcate, atunci când situaţia e deschisă interpretărilor personale, indivizii fac greşeli inevitabile în percepţie. Când alegem cum să ne comportăm, noi nu avem aproape niciodată (la „îndemână”) toate faptele de care avem nevoie pentru a face alegeri adecvate. Mai mult decât atât, alegerile sunt subiective. Doar o mică parte dintre oameni investighează condiţiile prezente în situaţii particulare. Noi facem presupuneri şi credem că aceste presupuneri sunt adevărate. Când un elev eşuează în a obţine acceptarea, va începe să se manifeste un tipar de indisciplină. Toate comportamentele indisciplinate (necuviincioase) sunt rezultatul presupunerii greşite a copilului despre cum poţi să-ţi găseşti un loc şi să obţii un statut.

Dreikurs considera că disciplina se bazează pe respect reciproc , aceasta motivând copilul/elevul să se comporte constructiv datorită înaltului simţ al interesului social.

Pentru a combate comportamentele indisciplinate Drekurs recomandă următoarele:-primul pas pentru profesor/educator este acela de a identifica scopul greşit ale comportamentului copilului, observându-şi propriul răspuns la acestea.-în al doilea rând profesorul/educatorul trebuie să se confrunte cu scopul greşit oferindu-i copilului o explicaţie a acestuia, împreună cu o discuţie despre logica greşită pe care o implică. În acest mod elevului/copilului i se oferă oportunitatea de a-şi examina şi schimba comportamentul.-în al treilea rând Dreikurs subliniază importanţa evitării luptei de putere cu copilul ; un mod simplu este acela de a te retrage, ca o figură a autorităţii ; de asemenea, profesorii /educatorii pot redirecţiona ambiţiile de putere ale elevului/copilului invitându-l să participe la luarea deciziilor şi la indicarea direcţiilor de acţiune. Această modalitate a fost numită „predare democratică” (învăţare democratică). De asemenea Dreikurs recomandă adoptarea unor paşi pozitivi împotriva comportamentului care caută răzbunarea. Profesorii / educatorii sunt instruiţi cum să creeze situaţii în care elevii/copiii îşi pot expune/afirma talentele şi punctele forte pentru ca în final să obţină acceptarea. În ceea ce îi priveşte pe copiii care manifestă inadecvarea, profesorii/educatorii trebuie să îi încurajeze, oferindu-le suport şi încurajare fie şi pentru cel mai mic efort pe care îl fac. Scopul final al tehnicilor Dreikursiene a fost acela ca elevii/copiii să coopereze rezonabil, fără a fi penalizaţi sau recompensaţi, ci doar pentru că simt că au o contribuţie valoroasă în clasă/grup.Cum va înţelege profesorul/educatorul scopul indisciplinei copilului?

Dacă profesorul/educatorul se simte contrariat/deranjat atunci scopul copilului este obţinerea atenţiei.Dacă profesorul/educatorul se simte învins sau intimidat, atunci scopul copilului este puterea.Dacă profesorul/educatorul se simte rănit, atunci scopul copilului este răzbunarea.Dacă profesorul/educatorul se simte incapabil, atunci scopul copilului este neajutorarea.

Despre dezavantajele pedepsei şi recompenseiNici Adler şi nici Dreikurs nu au crezut nici în utilizarea pedepsei, nici a întăririi comportamentale şi nici a laudei. De fapt cuvintele „pedeapsă” şi „recompensă” sunt incompatibile cu principiile adleriene. Ele sunt văzute ca depăşite şi periculoase: -Un copil va considera curând recompensa ca fiind un drept şi va cere răsplată pentru orice va face. De asemenea îl va învăţa pe copil cu valorile extrinseci, făcându-l să depindă de aprobarea cuiva pentru a simţi că are valoare.- Pedeapsa este menită să sancţioneze şi să rănească pe copil şi îi dă acestuia dreptul să rănească înapoi deoarece vede pedeapsa ca pe o răzbunare din partea părintelui. Iar unii părinţi/profesori/educatori ştiu că uneori revanşa copilului este mult mai eficace decât pedeapsa adulţilor.-Lauda este o răsplată verbală pentru realizarea unei sarcini. Lauda îi spune copilului/elevului că a satisfăcut cerinţele altora. Lauda este „dominatoare” deoarece persoana care laudă are o poziţie superioară. Lauda stimulează competiţia. Lauda stimulează egoismul.În schimb Dreikurs consideră că cele mai utile tehnici pentru prevenirea problemelor de disciplină sunt reprezentate de consecinţele naturale şi logice ale comportamentului. De asemenea încurajarea este mult mai potrivită decât lauda. În conformitate cu modelul disciplinei sociale propus de Dreikurs încurajarea este mai importantă decât orice alt aspect în creşterea copiilor deoarece, afirmă el, un copil indisciplinat este un copil descurajat. Nici un copil nu este fără speranţă, credea Adler. Etichetarea, foarte frecventă în societatea de astăzi, din păcate, conduce la descurajare care ulterior poate devenie o autoprofeţie care se îndeplineşte. Atunci când un copil este arătat cu degetul ca un eşec, el este deprivat de demnitatea sa şi îşi pierde respectul de sine, rezultatele fiind o scăzută stimă de sine şi lipsa încrederii în sine.-Copiii caută aprobarea iar încurajarea este modul legitim de a le-o oferi. Încurajarea este focalizată pe efort mai mult decât pe realizare. Ea oferă un feedback pozitive copiilor care se străduiesc din greu dar care nu reuşesc. Încurajarea îi motivează să continue. În schimb lauda se focalizează pe nivelul achiziţiei.Exemple:1.Dacă elevul scrie pe pereţii şcolii…Profesorul îl poate reţine la şcoală după ore (pedeapsă).Profesorul poate cere elevului să cureţe pereţii (consecinţă logică).2. Dacă elevul distruge materiale didactice din clasă….Profesorul poate trimite părinţilor acestuia o notă scrisă (pedeapsă).Profesorul poate preveni ca pe viitor elevul să nu mai aibă acces la materialele didactice până când acesta va alege să se comporte adecvat.(cosecinţă logică).3.Dacă un elev întârzie la oră….Profesorul poate să îl reţină la şcoală după ore (pedeapsă).Profesorul îi poate cere elevului să aştepte la uşă până cînd va primi un semnal că intrarea târzie în clasă nu va tulbura ora de curs (consecinţă logică).

DESPRE CONSECINŢELE COMPORTAMENTULUI- cu aplicabilitate la clasăDreikurs a descris 2 tipuri de consecinţe: logice şi naturale.

-Consecinţele logice se referă la rezultate rezonabile care urmează comportamentului, fie plăcute, fie neplăcute. De regulă ele solicită copilului/elevului să facă bine ceea ce a greşit anterior. De exemplu: dacă elevul nu şi-a făcut exerciţiile primite de la profesor pentru lucru individual în timpul orei decurs, i se cere să le continue ca temă pentru acasă . Într-o clasă democratică elevii ştiu în avans consecinţele indisciplinei lor deoarece în calitate de membru al clasei a ajutat la formularea lor.-Consecinţele naturale sunt diferite de cele logice prin faptul că ele rezultă în mod natural din comportament. De exemplu: dacă un copil se leagănă cu scaunul şi cade, faptul că va fi rănit sau se va jena de ceilalţi copii din clasă va fi/vor fi o consecinţă naturală deoarece jena şi lovirea sunt consecinţe care nu au fost stabilite prin acord, ci apar spontan.Dreikurs a considerat că pedeapsa şi umilirea sunt jignitoare, ofensive. El recomandă ca elevii să fie implicaţi în deciziile care le influenţează/afectează viaţa şcolară. Dreikurs considera că elevii/copiii trebuie să ia parte la stabilirea consecinţelor logice care vor fi suportate atunci cînd înţelegerile nu sunt respectate. Pe această cale ei vor ajunge să înţeleagă motivele care se află dincolo de reguli şi de consecinţe. El a crezut în prevenire şi s-a centrat în principal pe comportamentul constructiv, nu pe disciplina coercitivă. El a recomandat profesorilor să aibă atmosferă democratică la clasă şi să adopte un stil de predare democratic, pentru a ajuta elevii să capete simţul apartenenţei (scopul autentic al fiecărei fiinţe umane). În această manieră elevii vor căpăta interes social: o condiţie în care elevul va realiza singur că este în avantajul său să contribuie la binele/bunăstarea grupului. Mai mult decât atât, pentru a înţelege copiii, ei trebuie observaţi în locuri/conjuncturi sociale, în relaţie cu ceilalţi, pentru a descoperi motivele comportamentului său.

TIPOLOGIA PROFESORILORDreikurs a definit 3 tipuri de profesori:

- autocratici- o fac pe şeful, exercită presiune, impun cooperare, utilizează un ton ascuţit al vocii, comandă, domină, critică, găsesc greşeli, pedepsesc şi stabilesc unilateral toate procedurile, regulile şi consecinţele.

- permisivi- stabilesc puţine limite pentru comportamentul elevului, nu invocă consecinţele logice atunci când indisciplina izbucneşte în clasă ci mai degrabă caută scuze pentru elevii indisciplinaţi

- democratici-se caracterizează prin leadership, atitudine prietenoasă, primitori, stimulează elevii să gândească, cooperează, ghidează, încurajează, conştientizează elevii, sunt de ajutor, împart responsabilităţile.

Profesorii democratici pot evita indisciplina la clasă folosind cuvinte de încurajare care transmit respect pentru abilităţile elevului. De ex.” O încercare bună, se vede că te străduieşti.” –este o încurajare, în timp ce „ Ce treabă bună ai făcut la tema pentru acasă.” – este o laudă.

În continuare vor fi prezentate o serie de tehnici recomandate de Dreikurs pentru a contracara cele 4 scopuri ale comportamentului indisciplinat, tehnici utile mai ales la clasă.

A. Pentru cazul în care copilul urmăreşte obţinerea atenţiei Minimalizaţi atenţia: ignoraţi-i comportamentul, staţi aproape şi scrieţi o notă

(faceţi însemnări). Legitimaţi comportamentul: creaţi o lecţie din comportamentul lui şi atrageţi

clasa în această lecţie Faceţi ceva neaşteptat: stingeţi lumina, cântaţi la un instrument muzical, vorbiţi

la pereţi

Distrageţi atenţia elevului: puneţi-i o întrebare sau cereţi-i o favoare, schimbaţi activitatea.

Recunoaşteţi comportamentul adecvat: mulţumiţi-i elevului, oferiţi-i felicitări în formă scrisă

Mutaţi elevul: cereţi-i elevului să treacă pe un alt scaun, trimiteţi elevul pe „scaunul de gândire”

B. Pentru cazul în care copilul urmăreşte caută puterea şi controlul: Faceţi-vă o ieşire graţioasă din decor: confirmaţi-i elevului puterea, eliminaţi

audienţa, amânaţi discutarea problemei. Utilizaţi time-out-ul. Aplicaţi consecinţele.

C. Pentru cazul în care copilul urmăreşte răzbunarea: Aceleaşi tehnici ca şi în cazul „lupta pentru putere”.

D. Pentru cazul în care copilul urmăreşte afişarea inadecvării: Modificaţi metodele de instruire Utilizaţi materiale concrete pentru învăţare şi instruirea mediată de computer Fracţionaţi predarea în paşi mărunţi Oferiţi îndrumare Învăţaţi copii convorbirea pozitivă cu sine (autodialogul pozitiv) şi cu ceilalţi Învăţaţi-l că greşelile sunt ok Întăriţi încrederea elevului Focalizaţi-vă pe succesele sale din trecut Arătaţi-i că poate învăţa Recunoaşteţi-i realizările

Dreikurs a fost fondatorul şi directorul medical al Centrului Comunitar de Ghidare a Copilului din Chicago. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în şcolile publice explicând cum poate fi tradusă teoria sa în idei practice pentru managementul clasei şi pentru obţinerea ei în clasă.

Şi alţi autori adlerieni au observat că unii dintre copiii consideraţi „fără speranţă” (din cauza obrăzniciei) au avut schimbări formidabile de comportament când au fost abordaţi altfel Ceea ce părinţii numeau deseori „miracol” nu era altceva decât rezultatul respectului arătat copilului, încrederea în potenţialul copilului şi creşterea încrederii în sine. Mulţi părinţi, în special cei care urmează programe bazate pe psihologia adleriană, precum şi profesori şi copii care au ajuns să cunoască aceste idei, le-au interiorizat şi ele au devenit o filosofie de viaţă.

Aceasta nu înseamnă că poţi opri apariţia problemelor, ci înseamnă să fii mai bine pregătit pentru a găsi soluţii.