Primul pas:

Primul pas:

sa ramanem constienti: sa ma observ si sa fiu constient de crisparile mele, reflexele mele, de tendinta de a ma justifica, de a ma compara, de a ma acuza. In general sa fim constienti de ceea ce se intampla in noi. Prima tendinta este de a ne spune Nu.... nu esti asa, nu simti asa, pentru ca ne este frica sa ne vedem, fara a ne judeca. Dar am nevoie sa ma vad, si in aceasta vedere sa ma arat Domnului

Al doilea pas:

s spunem DA: s ne antrenm s spunem pur i simplu da, in mintea noastr. Sa recunoastem ca lucrurile nu se petrec asa cum vrem noi si sa acceptam acest fapt. Sa ne spunem: "Da, asa stau lucrurile, chiar daca ma enerveaza. Primul si cel mai bun lucru de facut este mai intai sa accept, cu ajutorul Domnului, ca asta este situatia". Sa nu incercam sa negam, minimalizam si justificam situatia.Al treilea pas:

s rmnem n situaia prezent: s nu ncepem s mcinm gnduri despre nedreptate i prejudiciu. S nu dramatizm, s nu exagerm, s revenim n contextul situaiei i s ne desprindem de temeri. n general, n spatele refuzului limitelor i eecurilor proprii exist, bineneles, teama: teama de mediocritate n ochii notri i n ochii celorlali. Scopul acceptrii de sine este s ne permit s ne ntoarcem ctre realitatea situaiei, s continum s acionm i s interacionm. Pentru a ne ajuta , putem utiliza mici fraze: "Nu spori necazul!", "Doamne, ajuta-ma sa accept!", "Doamne, iar intru in scheme, ajuta-m!", "Inteleg ca mi-e frica, ajut-m Doamne, transform Tu frica mea!" sau ce ajut pe fiecare. Frica pe care o descopar este de fapt o credin fals despre mine. Curaj, cu Domnul!Al patrulea pas:

s facem efortul de-a accepta ideea rului celui mai mare, ceea ce nu nseamn nici s-l dorim, nici s ne resemnm. Chiar dac e necesar s derulm scenariul complet al temerilor noastre: eesc total, respingere complet. Ca n tulburrile anxioase severe, importana exerciiilor de contemplare a "celui mai ru lucru care ni se poate ntmpla" este mare: de ce anume m tem? Care este riscul? n cel mai ru caz ce se poate ntmpla? i, dup asta? i s accept acest ru, ndrznind s-l vd, artndu-m Domnului n asta. Vom vedea atunci ct de mici devin temerile noastre.

Al cincilea pas:

S acceptm deopotriv trecutul. Dac trecutul ni se impune prin intermediul evenimentelor din prezent, dac emoiile de odinioar revin ca nite fantome insistente, e pentru c nu l-am acceptat. Cnd spunem c ne-am mpcat cu trecutul nostru, asta nu nseamn c am reuit s-l uitm: astzi se tie c creierul nostru nu uit nimic. Iertarea este cea mai important cheie pentru a te elibera de trecut. Ea se bazeaz pe acceptarea a ceea ce a fost, trirea cu Dumnezeu a ncrcturii emoionale din trecut pentru a transforma El durerea, renunarea la a judeca sau a detesta, acceptarea i renceperea unei viei noi.Acceptarea de sine este deopotriva utilizata si in tratamentul durerilor fizice cronice, in care se stie ca revolta impotriva suferintei o agraveaza pe aceasta din urma. In realitate, toate durerile pot beneficia de pe urma acestui exercitiu, deoarece acceptarea este un instrument special adaptat nu pentru a suprima suferinta, ci pentru a-i limita extensia la intreaga persoana.

Nici o privire asupra noastra insine nu este neutra. Stima de sine este astfel, prin esenta, o judecata: te observi si te judeci. Este chiar o dubla judecata sau o judecata sub presiune, din moment ce aceasta judecata pe care o facem asupra noastra insine este in realitate dublata de judecata celorlalti: ne judecam dupa ce credem, pe buna dreptate sau nu, despre judecata celorlalti. Fantoma privirii celorlalti ne determina sa ne judecam si ne pune sub presiune.

Prima problema este asadar, ca ne judecam in loc sa ne analizam si s ane intelegem.

A doua problema: judecata este adesea prea severa. ce inseamna ca judeci? Inseamna sa raportezi un fapt la o valoare. Si valorile persoanelor cu probleme de stima de sine sunt toxice, deoarece sunt prea inalte si rea rigide: dorinat lor de perfectiune serveste la calmarea dorintei lor de protectie.

Solutia este sa ma observ pentru a ma arata Domnului, indiferent de ce vad in mine, taind orice atitudine de judecata, acuza, indreptatire la adresa mea.

Criticul interior este un veritabil dusman intim in noi insine, pe care il hranim, il auyim, il ascultam, il gazduim si tot noi suntem cei care il credem.Sfarsim prin a nu mai avea nici un recul si prin a crede ca aceste ganduri stereotipe sunt intemeiate si juste.

El provine dintr-un discurs parintesc, scolesc, interiorizat: ni s-a tinut un dicurs de interdicite si limitare, detrminandu/ne astfel sa renuntam sa actionam sau sa ne bucuram d eceva ceilalti si-l tineau lor insisi in fata noastra, verbalizandu-si propriile lor critici interioare cu glas tare(de ce m-am bagat in mizeria asta, e o catastrofa, sunt proasta lumii) fie l-am primit ca fiind o valoare esentiala a raportului cu sine (nu trebuie sa fii niciodata multumit de tine, trebuie sa te critici intotdeauna daca vrei sa prograsezi)Criticul interior se supune unei logici de perfectionism patologic si ineficient.Acum noi stim ca acest critic este un dusan si putem sa nu il mai ascultam si sa nu-l mai hranim, acceptandu-ne pe noi si aratandu-ne Domnului. Parintii si invatatorii nostri nu au stiut asta, acum noi putem opri cu ajutorul Domnului, acest blestem al autoinvinovatirii patologice.

Va continua....__._,_.___