prescriptia in ncc

7/21/2019 Prescriptia in NCC

http://slidepdf.com/reader/full/prescriptia-in-ncc-56db5e7b05fe6 1/58

Prescripţ ia extinctiv ă în Noul Cod civil 1143

T ITLUL I I I

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI EFECTUL PRESCRIPŢIEI

EXTINCTIVE

§ 1. Originea prescripţiei extinctive

591. Datele problemei. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/20091), în pofidaunor afirmaţii contrare, f ăcute în special de oponenţii schimbării ori cei de ocazie, vaaduce schimbări majore în dreptul român, abandonând aşa-zisa concepţie dualistă a

dreptului privat, bazată pe distincţia tradiţională profesionişti versus neprofesionişti,restructurează, în mod profund, raporturile juridice civile, fiind prima mare reformă legislativă după mai bine de un secol şi jumătate, de când au fost adoptate Codul civilşi Codul de procedur ă civilă. De la regimul bunurilor la statutul persoanelor, trecând

prin regimul acţiunilor (care formal fac obiectul de reglementare al Noului Cod de procedur ă civilă, în curs de adoptare), instituţiile fundamentale ale dreptului privat suntamplu şi profund revizuite, reconsiderate şi, în multe privinţe, remodelate, ţinândseama nu numai de nevoile actuale ale societăţii româneşti, dar şi de tendinţele şiaspiraţiile ei viitoare, precum şi de cerinţele de armonizare a legislaţiilor naţionale alestatelor membre ale Uniunii Europene. Într-adevăr, statutul juridic al persoanelor fizice

şi juridice, familia, filiaţia şi drepturile personalităţii nu numai că au fost revăzute, darau fost, în multe privinţe, reformate în mod radical. Tot astfel, proprietatea şi drepturilereale limitate, moştenirea, obligaţiile, inclusiv raporturile de drept internaţional privatau fost serios amendate ori, după caz, restructurate, fiind aşezate pe noi baze, în care

principiile preeminenţei dreptului şi securităţii juridice, garantarea şi ocrotirea, în mod

1) Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. În leg ătur ă cu intrarea în vigoare a Noului Codcivil, v. art. 2.664: „(1) Prezentul Cod civil intr ă în vigoare la data care va fi stabilită în legea de punere în aplicare a acestuia.

(2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supuneParlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.”

În doctrină, procedura de intrare în vigoare a viitorului Cod civil a fost deja criticată, ca fiindnefirească şi discutabilă faţă de procedeul adoptării sale, pe calea asumării r ăspunderii guvernamentale.V., în acest sens, I. Tr. Ştef ănescu, Ş. Beligr ădeanu, Privire analitică asupra corela ţ iei dintre Noul Codcivil şi Codul muncii, în RRDP nr. 6/2009, p. 14, nota 4.



1144 TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

egal, a libertăţilor (sau drepturilor) fundamentale, apărarea proprietăţii private,garantarea libertăţii contractuale şi exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiectiveau constituit ideile călăuzitoare ale întregii reglementări.

În materia apăr ării drepturilor subiective civile un loc esenţial revine instituţiei

prescripţiei extinctive, care în Noul Cod civil este reglementată, pentru prima dată,distinct de uzucapiune şi în cadrul unei căr ţi separate de sine stătătoare, deoarecedomeniul său de acţiune vizează nu doar drepturile de creanţă, ci şi alte drepturi

patrimoniale (drepturile reale, drepturile potestative etc.), dar chiar şi drepturilenepatrimoniale (ex., acţiune de filiaţie), iar pe de altă parte, obiectul prescripţiei nu estedreptul subiectiv primar, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acţiune însens material, adică, în alţi termeni, raportul de constrângere, generat de încălcareadreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz.

Dar odată cu readucerea în Codul civil a dispoziţiilor generale privitoare la prescripţia extinctivă, s-a pus însă problema dacă reglementarea actuală cuprinsă în

Decretul nr. 167/1958 este suficientă ori este depăşită sau, după caz, necorespunzătoarefaţă de exigenţele şi necesităţile societăţii contemporane, astfel încât instituţia prescripţiei trebuie şi ea reformată, iar nu doar reamplasată din punct de vedere tehnicîntr-un alt act normativ.

Într-adevăr, după cum am văzut ( supra, nr. 72 şi urm. ), Decretul nr. 167/1958 afost construit pe o concepţie, astăzi depăşită, în care normele privitoare la prescripţiaextinctivă sunt norme imperative, deoarece instituţia prescripţiei este considerată oinstituţie de ordine publică, iar raporturile civile trebuie supuse unor reglementăridiferite, după, este vorba de raporturi stabilite „între organizaţiile socialiste” [art. 3, 4,10, 16 lit. a), art. 20] ori de raporturi stabilite între celelalte persoane fizice sau

juridice1).În afar ă de aceasta, întrucât prescripţia este o instituţie complexă, de drept pozitiv,

însă contrar ă dreptului natural2, reglementarea acesteia a suscitat şi suscită o serie deinterogaţii care nu pot fi ignorate ori de câte ori legiuitorul îşi propune să instituie orisă reformeze o astfel de instituţie. În esenţă, este vorba de următoarele probleme de

principiu3):

1) V. şi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , ed. aVII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 235.

2) Deoarece ajunge uneori să priveze pe titular de dreptul său, ducând, practic, la îmbogăţirea altuia în

detrimentul său. Într-adevăr, dacă debitorul nu plăteşte şi este liberat de obligaţie, creditorul va fi despuiatde bunul ori dreptul său.3) V., de ex., pentru dreptul englez, N.H. Andrews, Reform of Limitation of Actions: the quest for

sound poliy, Cambridge Law Journal 589 (1998). Conform autorului reforma prescripţiei extinctive(limitation of actions) comportă 4 probleme principale: durata prescripţiei, generalitatea sau nu atermenului de prescripţie fixat, criteriul determinării începutului prescripţiei şi înlăturarea efectului prescripţiei în cazul în care aplicarea acesteia s-ar dovedi ca inechitabilă.

„The English Law Commission’s Consultation Paper „Limitation of Actions” is a longstudy of a complex subject. The subject has produced a large and detailed literature. Reform isnecessary. The occasion of a Consultation Paper should stimulate both substantive and procedural lawyers to think deeply about how this subject, which is truly the gateway to justice,might be re-built.

The paper on which might draw up new plans is, however, not blank. It seems clear thatthere must be a law of limitation. Secondly, it seems obvious that a limitation regime must prescribe a fixed period of time, probably measured in years, during which litigation must becommenced. There are four main areas for debate within that essential framework.




(i) Prescripţia trebuie sau nu să fie o instituţie de aplicaţiune generală? Unmod general de stingere a drepturilor subiective civile sau doar un mod special şilimitat?

(ii) Prescripţia trebuie să fie de ordine publică sau de ordine privată? Ea

trebuie să fie guvernată de norme imperative ori dispozitive (supletive)? Prin normelegale sau şi prin norme convenţionale?(iii) Prescripţia stinge dreptul subiectiv material primar ori numai dreptul la

acţiune (sau acţiunea civilă), i.e. dreptul subiectiv secundar? Obligaţia prescrisă este oobligaţie naturală ori pur morală, de conştiinţă? Plata f ăcută după împlinirea

prescripţiei este o plată valabilă ori nedatorată şi, deci, supusă restituirii?(iv) Este vorba de o instituţie de drept material ori procesual? Ea trebuie supusă

legii fondului dreptului subiectiv sau, dimpotrivă, legii forului, i.e. legii instanţeiînvestite cu soluţionarea litigiului civil?

(v) Termenul general de prescripţie trebuie să fie lung, mediu ori scurt?Trebuie să se aplice tuturor drepturilor şi oricăror titulari ai acestora ori, dimpotrivă,numai anumitor drepturi sau anumitor titulari? În alţi termeni, trebuie să existe sau nutermene speciale aplicabile anumitor drepturi subiective ori anumitor subiecte dedrept?

(vi) Prescripţia trebuie să cuprindă un singur termen, i.e. să fie unică, sau,dimpotrivă, prescripţia ordinar ă să fie dublată de o prescripţie specială? În alţitermeni, trebuie instituit un termen minim şi altul maxim de prescripţie, după cum else calculează de la un moment subiectiv sau obiectiv, ori este suficient doar un termende prescripţie, importantă fiind stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă?

(vii) Prescripţia trebuie să înceapă să curgă de la data naşterii dreptuluisubiectiv, a încălcării lui sau de la o altă dată, ulterioar ă?

(viii) Ea operează ipso iure, ope iudicii ori numai la cererea păr ţ ii interesate?Prin efectul legii sau – în baza hotărârii organului de jurisdicţie, instanţa

judecătorească ori arbitrală, după caz –, ori, în sfâr şit, doar la cererea celui îndreptăţit(ope exceptionis)?

(ix) Prescripţia trebuie aplicată din oficiu ori invocată de partea interesată?(x) Renunţarea la prescripţie este ori nu posibilă? Implică consolidarea

raportului juridic iniţial ori naşterea unui alt raport juridic, distinct de raportul juridicoriginar?

First, there is the question, „In general, how long should the limitation period be?”Secondly, there is the question, „Should the same period apply to all types of claim; it not,

which types should receive special treatment?”The third question is, „What should be the starting-date for the effluxion of the relevant

limitation period?” Here the choice is between the date when the cause of action first arises andthe date when the prospective plaintiff either realises that there are material facts giving rise toa claim, or at least the has sufficient „constructive” knowledge of those facts so that he can bereasonably expected to consult and inquire. The Law Commission calls this compound ofactual and constructive knowledge the „discoverability” starting-date.

Finally, there is the question: „Should the hand of `equity` continue to bend the limitationrules in deserving circumstances?” (N.H. Andrews, op. cit., pp. 589-590).

Cu privire la modul de rezolvare, de lege ferenda, a acestor probleme în dreptul englez, v. LimitationBill 2001, elaborat de Law Commission, prezidată de Robert Carnwath (disponibil la adresa:www.law.com.gov.uk).




O teorie a prescripţiei extinctive, ca şi o reglementare corespunzătoare a acesteiatrebuie să furnizeze r ăspunsuri la toate aceste întrebări (şi la altele similare saucomplementare). Care sunt însă r ăspunsurile Noului Cod civil? Vom încerca să leînf ăţişăm în continuare şi să le însoţim, când este cazul, de explicaţiile corespun-

zătoare. În acest scop vom analiza în acest prim capitol aspectele generale legate denoţiunea, natura juridică, delimitarea, caracterul normelor privitoare la prescripţiaextinctivă şi efectul acesteia, în lumina Noului Cod civil, pentru ca apoi, în capitoleleurmătoare, să ne ocupăm de chestiunile particulare, funcţionale ale acesteia, respectiv:domeniul prescripţiei extinctive (cap. II), termenele legale de prescripţie extinctivă (cap. III), cursul prescripţiei extinctive (cap. IV) şi, în fine, repunerea în termenul de

prescripţie (cap. V).Dar înainte de a aborda aceste chestiuni este util să amintim principalele surse

legislative, interne şi externe, care au stat la baza noii reglementări a prescripţieiextinctive (nr. 592) şi a căror consultare este esenţială pentru a înţelege filosofia noii

reglementări, precum şi r ăspunsurile legiuitorului român ori, dacă vrem, a redactorilorCodului civil la problemele de mai sus.

592. Sursele Noului Cod civil. În ce priveşte prescripţia extinctivă, la elaborarea principiilor şi regulilor cuprinse în Cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decădereaşi calculul termenelor” au fost consultate cele mai importante şi moderne surselegislative ori nonlegislative, atât interne cât şi externe1).

Dintre sursele interne principale amintim (în ordine cronologică): – Codul civil (1864): art. 1837-1911;

– Codul comercial (1887): art. 945-956; – Codul civil Carol al II-lea (1940)2): art. 1418-1450; – Codul familiei (1954): art. 21, 55, 60; – Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; – Proiectul Codului civil al Republicii Socialiste România (1971): art. 135-165; – Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei privind prescripţia extinctivă (1995); – Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei de modificare şi completare a Codului

civil, a Codului de procedur ă civilă, a Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, precum şi a altor acte normative conexe (2000)3): art. I pct. 22;

– Proiectul Noului Cod civil (2004)4): art. 1928-1979.

Cât priveşte sursele externe principale5), amintim aici:

1) Cf. Expunerii de motive a Proiectului de Lege privind Codul civil (2009), la adresa www.just.ro, repro-dusă şi în Codul civil (Legea nr. 287/2009), cu prefaţă de Fl.-Antonius Baias, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.

2) Cu privire la soarta Codului civil Carol al II-lea (ca şi a Codului de procedur ă civilă şi Codului comercialdin 1940), adoptate, însă amânate sine die, v. I. Tr. Ştef ănescu, Ş. Beligr ădeanu, op. cit., p. 14, nota 17.

3) V. Supliment Juridica nr. 11-12/2000.4) Adoptat de Senatul României la 13 septembrie 2004 (şi publicat în volum de Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006).5) Cu privire la utilitatea, chiar necesitatea consultării surselor de drept comparat, v. G. Rouhette,

Regard sur l’avant-projet de réforme du droit obligations; in Revue des contrat 2007/4, pp. 1378-1379.

«Sans céder à l’autodénigrement, nous avons tiré profit de récents développement du droitdes obligations en dehors de nos frontières, la Convention de Vienne sur la vente internationale




– Codul federal elveţian al obligaţiilor (1911): art. 127-142; – Codul civil german (BGB), astfel cum a fost modificat în anul 2000: par. 194-218; – Codul civil francez (1804): art. 2219-2282 (în vechea redactare, anterioar ă

reformei prescripţiei din anul 2008)1);

– Codul civil italian (1942): art. 2934-2969; – Codul civil olandez (1992): art. 3.11.10-3.11.21; – Codul civil al provinciei Québec (1991): art. 2875-2933; – Codul civil spaniol (1889): art. 1930-1975; – Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la New-York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a Convenţiei,încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992;

– Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor comerciale internaţionale: art.10.1-10.11;

– Principiile dreptului european al contractelor (1999), elaborate de Comisia privind dreptul european al contractelor (Lando): art. 14:101-14:601;

– Anteproiectul Catala de reformă a Codului civil francez (2004) asupra dreptuluiobligaţiilor şi a materiei prescripţiei extinctive.

În afar ă de aceste surse, un aport important l-a avut doctrina, în principalcontribuţiile de excepţie ale prof. Mihail Eliescu, redactorul (şi autorul) Decretului nr.167/1958, şi ale prof. Gheorghe Beleiu, precum şi practica judiciar ă şi arbitrală relevantă, în special aceea creată în baza Decretului nr. 167/1958, aspecte care au fostsemnalate de altfel, în diverse locuri, în cadrul tratatului de faţă, motiv pentru caresocotim că este inutil a fi din nou aici amintite.

§ 2. Noţiunea prescripţiei extinctive

593. Definiţie şi terminologie. a) Defini ţ ie. Deşi Noul Cod civil nu defineşte interminis prescripţia extinctivă, reglementează, în mod expres, obiectul (şi, implicit,efectul) acesteia, ca şi Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1). Într-adevăr, potrivit art.2.500 – intitulat „Obiectul prescripţiei extinctive” –:

de marchandises occupant à cet égard une place à part, puisqu’elle constitue le droit français dela vente internationale. On n’a pas ignoré la Common Law d’Angleterre ni celle des États-Unis.Des codifications récentes, de l’aire romaniste, nous avons retenu en particulier le Code civil portugais, le Nouveau Code civil Néerlandais, le Code civil du Québec et la réforme du droitallemand et la réforme du droit allemand des obligations. Mais surtout, nous avons fait notremiel des solutions des codifications privées du droit des contrats qui couvrent également delarges pans du droit des obligations: Principes relatifs aux contrats du commerce internationald’Unidroit , Principes du droit européen du contrat, Code européen des contrats, ainsi que decelle des Principes de droit européen de la responsabilité civile, non pour les confronter à desconcepts ou principes, réels ou supposés, du droit français, avec lesquels il leur faudrait cadrer,mais pour bénéficier de la sagesse qu’ils ont pu amasser au terme de longues années deréflexions et discussions comparatives. Le fait que, sur une question, ils présentent des vuesconcordantes serait un indice sûr que la solution proposée vaut acutoritate rationis.» (G.Rouhette, loc. cit. supra).

1) Cu privire la regimul actual al prescripţiei extinctive şi uzucapiunii în Codul civil francez, v. Legea nr.2008-561 sin 17 iunie 2008 (în vigoare de la 1 iunie 2009).




„(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la ac ţ iune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la ac ţ iune se înţelege dreptul de aconstrânge o persoană, cu ajutorul for ţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”.

Pentru definirea corectă a prescripţiei, art. 2.500 alin. 1 NCC trebuie însă coroborat, în primul rând, cu prevederile art. 2.506 care reglementează, in terminis,efectele împlinirii termenului de prescripţie:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndrept ăţ it să refuzeexecutarea presta ţ iei.

(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să cear ă restituirea presta ţ iei, chiar dacă la data executării nu

ştia că termenul prescripţiei era împlinit.(3) Recunoaşterea unui drept prescris, f ăcută printr-un act scris, precum şi

constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a f ăcut nu ştia că termenul de prescripţie eraîmplinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie” (s.n.).

Totodată, mai trebuie reţinut că, în sistemul noului cod, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, păr ţile pot să încheie convenţii privitoare la prescripţie, în special să modifice durata termenelor legale de prescripţie ori regulile de funcţionare a

prescripţiei extinctive (începutul prescripţiei, suspendarea, întreruperea, calculul

acesteia etc.), după cum le dictează interesele (art. 2.515 alin. 3 şi 4).Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă însă că prescripţia, ca şi în sistemulDecretului nr. 167/1958 ( supra, nr. 10, 26, 236 şi urm. ), nu stinge dreptul subiectivmaterial, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel că putem în continuare defini

prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înl ăturare a r ă spunderii civile constând în stingerea dreptului material la ac ţ iune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de păr ţ i, după caz.

b) Terminologie. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţiaextinctivă” ori, după caz, termenul de „prescripţie” sunt întrebuinţate de Noul Cod civil

în două accepţiuni diferite, dar complementare, şi anume:

1) institu ţ ia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor dedrept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material îndomeniul raporturilor civile lato sensu;

2) esen ţ a însăşi a instituţiei prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material laac ţ iune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care l-am avut învedere când am definit mai sus prescripţia extinctivă.

Cât priveşte „dreptul material la acţiune”, acesta este definit, într-o manier ă largă,cuprinzătoare, pentru prima oar ă în legislaţia română, ca fiind „dreptul de a constrânge o

persoană, cu ajutorul for ţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 alin. 2) şiînglobează, în conţinutul său, atât dreptul la ac ţ iunea condamnatorie, adică dreptul de a




obţine condamnarea pârâtului, cât şi dreptul la ac ţ iunea executorie, adică dreptul de aobţine executarea silită, deoarece ambele sale forme vizează realizarea, pe cale silită, adreptului subiectiv material încălcat, nesocotit ori ignorat, după caz.

Precizăm că, din considerente de ordin tehnic, Noul Cod civil reglementează

„dreptul comun” al prescripţiei dreptului la acţiune, „prescripţia dreptului de a obţineexecutarea silită” fiind reglementată în Codul de procedur ă civilă, reglementare care secompletează cu prevederile Codului civil (art. 2.513). Desigur, această opţiune alegiuitorului nu afectează unitatea prescripţiei extinctive şi nici „unitatea” dreptuluimaterial la acţiune, care, aşa cum am ar ătat cu altă ocazie ( supra, nr. 440-443)comportă, în existenţa sa concretă, ambele forme: dreptul la acţiunea condamnatorie şidreptul la acţiunea executorie şi îmbracă, în întregul său, tr ăsăturile unui dreptsubiectiv civil de natur ă substanţială, iar nu procedurală.

594. Natura juridică a prescripţiei extinctive. În ce priveşte natura juridică a prescripţiei

extinctive, această chestiune a fost controversată atât sub imperiul vechiului Cod civil(1864), cât şi a Decretului nr. 167/1958 ( supra, nr. 23-26 ), dar credem că ea a fost tranşată de Noul Cod civil în sensul faptului că, sub acest aspect, prescripţia extinctivă nu stingedreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, adică dreptul laacţiune (art. 2.500 şi 2.506, precitate), astfel încât putem spune, din nou, că prescripţiaextinctivă este doar un mod sau o cauz ă legal ă de înl ăturare (stingere) a r ăspunderii

civile (lato sensu), iar nu un mod de stingere a dreptului subiectiv civil.Aşadar, prescripţia este şi r ămâne o institu ţ ie de drept material, substanţial, iar nu

de drept procesual.Într-adevăr, din dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă, indubitabil, că prescripţia

extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul material la acţiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine, pe cale judiciar ă, protecţia unuidrept al său încălcat sau contestat (ori a unui interes legitim, în cazurile anume

prevăzute de lege), iar nu (şi) dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, caresupravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei, nefiind în sine afectat.

Totuşi, prin împlinirea (şi invocarea) prescripţiei extinctive o „transformare” ori„schimbare” juridică a dreptului subiectiv (şi a obligaţiei corelative) se produce, căci,din acest moment dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă aacţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiunii, atunci când subiectul

pasiv şi-a executat de bunăvoie obligaţia solicitând restituirea prestaţiei f ăcute ori

pretinzând titularului dreptului subiectiv să execute o prestaţie corelativă (de ex., să predea bunul, deşi dreptul la acţiunea în anularea vânzării nu mai poate fi exercitat,fiind stins prin prescripţie); în mod corespunzător, nici obligaţia civilă corelativă numai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este permisă şi deschisă executarea sa voluntar ă (art. 2.506 alin. 2).

În consecinţă, prin obiectul şi efectul său, prescripţia extinctivă este un veritabilmod sau mijloc de înl ăturare (încetare) a r ăspunderii civile, în sensul că după împlinirea termenului de prescripţie subiectul pasiv al raportului de constrângere numai poate fi constrâns, prin acţiune condamnatorie ori executorie, să execute prestaţiadatorată sau să suporte orice altă sancţiune civilă, însă acesta nu este liberat de

obligaţia ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar nefiind stins, el continuă să fieţinut de obligaţia ce-i incumbă şi pe care o poate executa oricând de bunăvoie. După cum s-a spus, în mod sugestiv, prin efectul său, « prescrip ţ ia extinctivă metamor-




fozează , transformă dreptul subiectiv civil şi obliga ţ ia civil ă corelativă, „retrogra-dându-le”, din perfecte (asigurate prin „acţiune”), în imperfecte (naturale, asiguratedoar prin „excepţiune”)»1).

595. Delimitarea prescripţiei extinctive. După cum am ar ătat pe larg ( supra, nr. 33 şiurm. ), prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu alte instituţii de dreptcivil, precum: prescrip ţ ia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.

Noul Cod civil conservă şi chiar întăreşte autonomia prescripţiei extinctive faţă deaceste instituţii, reglementând în mod separat uzucapiunea, ca mod de dobândire adrepturilor reale prin posesia exercitată asupra unui bun în tot timpul cerut de lege (art.930 şi urm.), decăderea, ca mod de stingere a unui drept subiectiv civil neexercitat întermenul stabilit de lege (art. 2.545)2), inclusiv termenul extinctiv, ca modalitate ceafectează existenţa unei obligaţii civile (art. 1.412 alin. 2).

De reţinut, că regulile de la prescripţie constituie reguli de drept comun, astfel încâtdispoziţiile în materie de uzucapiune, de ex., se completează cu cele de la prescripţiadreptului la acţiune3), după cum în materie de decădere, „dacă din lege (sau din convenţia

păr ţilor – n.n.) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, suntaplicabile regulile de prescripţie” (art. 2.547)4), care, fiind mai puţin riguroase, permite

judecătorului să trateze cu mai multă flexibilitate regimul unui asemenea termen5).

§ 3. Reglementarea prescripţiei extinctive

596. Sedes materiae. a) Reglementarea general ă. Noul Cod civil reglementează

prescripţia extinctivă în cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculultermenelor”, la art. 2.500-2.543. Aceste texte cuprind reglementarea general ă, de dreptcomun, a instituţiei, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase altetexte ale codului, pe care aici le vom aminti doar (b), f ăr ă a intra în analiza acestora,care va fi f ăcută cu altă ocazie.

În afar ă de aceasta, mai trebuie amintit că norme privitoare la prescripţia dreptului

1) Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 238. Reamintim că, sub aspectul naturii juridice, prescripţia dreptuluila acţiune este, pentru prof. Beleiu, „un mod de transformare a con ţ inutului raportului juridic civil” (ibidem, iar pentru dezvoltări, v. Gh. Beleiu, Natura juridică a prescrip ţ iei extinctive, III, în SCJ nr.4/1985, pp. 335-341).

2) Decăderea, ca şi prescripţia de altfel, poate avea atât natur ă legală, cât şi convenţională, fiind însă osancţiune mixtă, aplicabilă nu numai pentru neexercitarea unui drept subiectiv într-un termen prefixat (deforcluziune), dar şi pentru neefectuarea unui act juridic unilateral într-un termen imperativ (ex., denunţareaunilaterală a unui contract ori rezoluţiunea unilaterală a acestuia) atr ăgând inadmisibilitatea (ori nulitatea)acelui act, dacă a fost săvâr şit cu nesocotirea acelui termen. Într-adevăr, conform art. 2.545 NCC:

„(1) Prin lege sau prin voinţa păr ţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitareaunui drept sau săvâr şirea unor acte unilaterale.

(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iarîn cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvâr şirii lor.”

3) V., în acest sens, art. 934: „Dispoziţiile prezentei secţiuni (privitoare la uzucapiunea imobiliar ă –n.n.) se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.”

4) Pentru discuţii şi dificultăţile privind criteriile de calificare a unui termen ca fiind de decădere(forcluziune), v. supra, nr. 37 lit. c), text şi notele de subsol.

5) Cu privire la posibilitatea completării regimului termenului de decădere cu regulile de la prescripţie, v.art. 934, pentru ipoteza termenului de opţiune succesorală.




la acţiune există şi în alte acte normative, care, în măsura în care vor fi păstrate delegea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ele vor întregi reglementarea din cod,fie ca norme speciale, fie ca norme complementare (în această din urmă categorieurmând să intre dispoziţiile privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea

silită din viitorul Cod de procedur ă civilă).Este inutil să amintim că în ce priveşte raportul dintre cele două categorii denorme – generale şi speciale –, el va fi guvernat de bine cunoscutele reguli: generalia

specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant .

b) Reglement ări speciale cuprinse în Codul civil. După cum am menţionat, în afaranormelor cuprinse în Cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se regăsesc îndiverse materii şi se refer ă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei precum:

– imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune [art. 216 alin. 6, art. 423 alin. 4, art.427 alin. 1, art. 432 alin. 2, teza I, art. 433 alin. 2, art. 563 alin. 2, art. 564 alin. 2, art.669, 696 alin. 2, art. 909 alin. 1, art. 911 alin. 2, teza a doua, art. 1130, art. 2.237];

– imprescriptibilitatea unor excepţii (art. 1.095 alin. 3, art. 1.249 alin. 2, teza a doua); – prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art. 253

alin. 4, art. 270, art. 638 alin. 2, in fine, şi alin. 3, art. 896 alin. 1, teza a doua) saunepatrimonial (art. 419, 423 alin. 5, 427 alin. 5, art. 432 alin. 2, teza a doua, art. 433alin. 3, art. 1.415 alin. 3, art. 2.010 alin. 3, art. 2.071, art. 2.499 alin. 2), după caz;

– termenele de prescripţie (art. 270, 301, 316 alin. 2, art. 428 alin. 3, art. 695alin. 3, teza I, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza I, art. 951 alin. 1,art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, 1.124, 1.223, art. 1.329 alin. 4, art. 1.564, art.1.669 alin. 2, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1, art. 2.190 alin. 1);

– prorogarea prescripţiei (art. 1.394); – începutul prescripţiei (art. 990 alin. 4, art. 1.076 alin. 2, art. 1.880, art. 2.163); – suspendarea prescripţiei (art. 695 alin. 3, teza a doua, art. 915 alin. 2, teza a

doua, art. 1.395, art. 1.433 alin. 1., art. 1.441 alin. 1, art. 1.449 alin. 1) – întreruperea prescripţiei (art. 20 alin. 4, art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1.449); – legea aplicabilă prescripţiei (art. 2.663).

597. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. a) Sistemul Decretului nr. 167/1958. O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţieiextinctive” este aceea a caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ceformează această instituţie.

După cum am ar ătat ( supra, nr. 74-77), atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciar ă s-a admis, în mod constant, că, în sistemul Decretului nr. 167/1858,normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceastaeste o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc:înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

În doctrină, se mai precizează şi faptul că natura obştească ar fi dedusă tocmai dinrosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive1): 1) funcţia educativă şi mobilizatoare;2) funcţia sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate); 3) funcţia de consolidare araporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.

1) V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 235. Pentru amănunte cu privire la funcţiile prescripţieiextinctive, v. supra, nr. 19-22.




Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două consecin ţ e juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor carereglementează prescripţia extinctivă1):

1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţieiextinctive (art. 1 alin. final: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”);

2) obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca,din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”).

Este însă de observat că această din urmă soluţie este opusă aceleia consacrată de art.1841 C. civ.: „În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nuva fi invocat acest mijloc”.

Această concepţie asupra prescripţiei extinctive a fost considerată ca depăşită,fiind necorespunzătoare cu caracterul privat al raporturilor civile, astfel încât, de lege

ferenda, scrie prof. Beleiu, „soluţia potrivită – impusă de principiul disponibilităţii,aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul Codului civil:

prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă, pârâtul) o invocă. Propunândaceastă soluţie, nu scă păm din vedere că, prin dispoziţie expresă, se poate consacra, încontinuare, inadmisibilitatea derogării, prin act juridic civil, de la normele cereglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile în prezenţă: aplicarea efectului

prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea derogării de lanormele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte nu suntireconciliabile dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interesediferite: cel general şi cel individual; aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de celălalt, de plano. Cu alte cuvinte, păstrând caracterul imperativ alnormelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter dedus din naturaobştească, generală a interesului asigur ării certitudinii în raporturile juridice civile, prinînlăturarea unor litigii care să aibă originea în situaţii juridice prea învechite, ar trebuitrasă o singur ă consecinţă: inadmisibilitatea derogării, iar nu şi cea de a doua:obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei extinctive de către organul de

jurisdicţie.”2)

Aceste propuneri au fost avute în vedere de redactorii Noului Cod civil, care auabandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor carereglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv (recte, supletiv) al acestora (b).

b) Sistemul Noului Cod civil . Într-adevăr, în sistemul Noului Cod civil, prescripţiaextinctivă, deşi r ămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiile pe carele deserveşte, totuşi, este şi r ămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul

prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui direct interesat, iar păr ţile,

1) În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 236.2) Ibidem. Pentru criticile aduse acestei soluţii, v. Ş. Beligr ădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art.18 din Decretul nr. 167/1958, în situa ţ ia litigiilor patrimoniale prin arbitraj, în Dreptul nr. 8/1995, pp. 18-20; V. D: Zlătescu, Considera ţ ii în leg ătur ă cu institu ţ ia prescrip ţ iei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 20, nota 13.




în vederea soluţionării mai rapide ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventualdiferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţiadreptului la acţiune, născut din raporturile lor civile. Aceste interese preponderent

private conduc spre o reglementare mult mai flexibilă, liberală, a instituţiei prescripţiei,

bazată pe două principii fundamentale:1) necesitatea asigur ării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile;2) respectarea principiului libertăţii contractuale în materia prescripţiei extinctive,

cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere ordinii publice (e.g . principiului garantăriidreptului de liber acces la justiţie), normelor imperative şi bunelor moravuri.

În consecinţă, deşi se admite, cu valoare de principiu, că „prescripţia extinctivă estereglementată prin lege” (art. 2.515 alin. 1), păr ţile care au capacitatea deplină de exerciţiu,

pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie (art. 2.514 alin. 3 şi 4).De asemenea, dacă în ce priveşte renunţarea la prescripţia care n-a început încă să

curgă, este nulă, în schimb, o astfel de renunţare este valabilă dacă are ca obiect fie

beneficiul termenului scurs, în cazul prescripţiei începute şi neîmplinite, fie beneficiul prescripţiei împlinite (art. 2.507).

Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 1841 dinvechiul cod, citat mai sus, „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruiacurge” (art. 2.512 alin. 1), astfel încât „organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţiadin oficiu” (art. 2.512 alin. 1), indiferent dacă pârâtul este un simplu particular ori,după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială.

598. Convenţiile privitoare la prescripţia extinctivă. a) Reglementare. În acord cucaracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, Noul Cod civil

admite, aşa cum am ar ătat, posibilitatea încheierii de convenţii (pacte) privitoare la prescripţie, cu respectarea anumitor condiţii sau limite. Astfel, potrivit art. 2.515, precitat:

„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi

declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, oacţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, păr ţile care aucapacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor

de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate (recte, mărite – n.n.),

prin acordul expres al păr ţilor, f ăr ă însă ca noua durată a acestora să fie mai mică deun an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani saumai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care păr ţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, deasigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrar ă dispoziţiilor prezentului articol estelovită de nulitate absolută.”

O scurtă analiză a acestui articol este utilă, cel puţin dacă avem în vedere faptul că este vorba de o reglementare absolut nouă pentru dreptul românesc.




b) Condi ţ ii de validitate. Din articolul citat, rezultă că, pentru a fi valabile,convenţiile trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu şi să aibă un obiect licit, respectiv să privească:

– drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile (cesibile);

– durata termenelor de prescripţie; – începutul prescripţiei; – modificarea (nu suprimarea) cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a

prescripţiei.

A contrario, nu sunt admisibile convenţiile care au ca obiect: – drepturile la acţiune imprescriptibile şi/sau indisponibile (incesibile), precum

acţiunile reale imprescriptibile (e.g. art. 563 alin. 3, art. 564 alin. 2, art. 696 alin. 2, art.861 alin. 1 etc.), acţiunea în constatarea nulităţii absolute (art. 2.502 alin. 2, pct. 3),acţiunile derivând din starea şi capacitatea persoanelor (cf. art. 29 privitor la limitele

capacităţii civile; art. 437 referitor la inalienabilitatea acţiunilor de filiaţie etc.);interdicţia este expresă (art. 2.515 alin. 2 şi 5, teza I);

– drepturile la acţiune derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi celesupuse legislaţiei consumatorului, indiferent dacă pactul este încheiat înainte sau după încheierea unor asemenea contracte; această interdicţie este de asemenea expresă (art.2.515 alin. 5, teza a doua);

– fixarea unor termene de prescripţie cu nerespectarea duratei minime sau maximelegale (de ex., termenele de prescripţie de cel mult un an nu pot fi micşorate, dar pot fimărite până la 10 ani, după cum termenele de 10 ani sau mai lungi pot fi prelungite

până la 20 de ani; v., în acest sens, art. 2.515 alin. 4); aceste limite se explică prinnecesitatea existenţei unui termen minim suficient pentru asigurarea unei acţiuni utileşi efective, pe de o parte, dar şi a unui termen care să nu fie excesiv de lung astfel încâtsă facă acţiunea practic imprescriptibilă ori să creeze dificultăţi de judecată sau deadministrare a probelor pe care legiuitorul a voit să le preîntâmpine, chiar şi împotrivavoinţei păr ţilor, pe de altă parte;

– stabilirea momentului începutului prescripţiei (şi implicit al împlinirii ei) la odată în raport de care prescripţia ar fi socotită împlinită, ceea ce echivalează, implicit,cu suprimarea dreptului la acţiune;

– suprimarea cauzelor legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei; legea

admite doar modificarea acestora, iar nu şi înlăturarea lor, ceea ce ar conduce, indirect,fie la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, fie la suprimarea acestuia şi exonerareade r ăspundere a debitorului (cf. art. 2.512 alin. 2);

– înlăturarea posibilităţii repunerii în termen, atunci când depăşirea termenului de prescripţie a fost cauzată de existenţa unor motive temeinic justificate (art. 2.521), oastfel de clauză este de asemenea prohibită, deoarece este abuzivă sau contrar ă echităţiişi bunelor moravuri (v. art. 15. privitor la abuzul de drept, art. 1.169 referitor la limitelelibertăţii de a contracta).

Exempli gratia, dintre convenţiile privitoare la prescripţie care ar fi principial

valabile, pot fi citate următoarele: – cele care stabilesc un termen mai scurt ori mai lung de prescripţie decât cel general

de 3 ani (de ex., 1 an, pentru r ăspunderea pentru viciile aparente ale lucrului ori lucr ării, ori




5 ani, pentru viciile ascunse) sau, după caz, decât cel special (de ex., 1 an, în cazul acţiuniiîn anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune, fixat la 2 ani de art. 1.223);

– cele care fixează începutul prescripţiei, altul decât cel prevăzut de lege, în regulă generală, ori printr-o dispoziţie particular ă (de ex., stabilirea că prescripţia dreptului la

acţiune pentru viciile lucrului sau lucr ării nu începe să curgă decât după consultareaunui expert, ori că începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţi curge nude la exigibilitatea creanţei, ci de la împlinirea termenului de 30 de zile, în care aceasta

putea fi achitată, f ăr ă a antrena plata penalităţilor aferente etc.); – cele prin care se modifică (nu suprimă) cauzele legale de suspendare ori

întrerupere a prescripţiei (de ex., stabilirea faptului că între soţi prescripţia estesuspendată chiar dacă sunt separaţi în fapt, ori că for ţa major ă suspendă cursul

prescripţiei, indiferent de data survenirii ei; stipularea că punerea în întârziere nuîntrerupe prescripţia decât dacă este f ăcută prin executorul judecătoresc ori într-oanumită formă, ori că plata par ţială nu constituie în sine recunoaştere tacită a

prescripţiei, sau, în fine, că întreruperea, survenită prin cererea de chemare în judecată,va fi urmată de prescripţia cea mai lungă, de 10 ani, a dreptului de a obţine executareasilită etc.) şi, a fortiori, se suplimentează1) aceste cauze de suspendare ori deîntrerupere (de ex., prevederea în sensul căreia consultarea unui expert care să stabilească cauza deficienţelor calitative ale unui lucru suspendă prescripţia dreptului laacţiune ori stipularea faptului că încercarea de conciliere prealabilă a oricărui litigiuivit între păr ţi, atrage suspendarea cursului prescripţiei).

c) Sanc ţ iune. Orice convenţie sau clauză contrar ă dispoziţiilor art. 1.215 este lovită de nulitate absolut ă (art. 2.115 alin. 6), fiind, aşadar, nulă de drept.

599. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive. În dreptul nostru, prescripţia extinctivă este o chestiune de fond, iar nu de procedur ă, astfel încât legea aplicabilă prescripţieieste legea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Această soluţie prevăzută,de altfel, la art. 147 din Legea nr. 105/1992 privitoare la raporturile de dreptinternaţional privat („Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii carese aplică dreptului subiectiv însuşi”) este menţinută de art. 2.663 NCC:

„Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.”2)

Prin urmare, în funcţie de natura dreptului subiectiv civil primar, legea aplicabilă prescripţiei poate fi, după caz, lex personalis, lex contractus, lex loci delicti commissi,lex loci laesionis, lex rei sitae etc.3)

În final, precizăm că, în această materie, legea aplicabilă trebuie să fie unică, însensul că trebuie să se aplice atât prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, cât şi

prescripţiei dreptului la acţiunea executorie (v. pentru amănunte, supra, nr. 430, lit. c).

1) Cf. art. 2254 alin. 2 C. civ. fr. (L. no 2008-561 du 17 juin 2008): «Les parties peuvent également,d’un commun accord, ajouter aux causes de suspension ou d’interruption de la prescription prévues par laloi. » (s.n.).

2) V., deja în acelaşi sens, art. 147 din Legea nr. 105/1992: „Prescripţia extinctivă a dreptului laacţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.”

3) Pentru amănunte, inclusiv unele soluţii nuanţate cuprinse în regulamentele comunitare, v. supra,nr. 99.




§ 4. Efectul prescripţiei extinctive

600. Ce se stinge prin prescripţie în lumina Noului Cod civil? a) Sistemul

Decretului nr. 167/1958. După cum am văzut ( supra, nr. 263 şi urm.), în doctrină –mai ales – a existat o controversă cu privire la ce se stinge prin prescripţiaextinctivă, în lumina Decretului nr. 167/1958, controversă care îşi are originea îndispoziţiile – contradictorii – ale Codului civil din 1864 privitoare la acelaşi aspect(art. 1091 şi 1837, care evocă stingerea prin prescripţie a obligaţiei civile, versus art.1890, 1900, 1903, 1904 etc., care se refer ă la prescripţia acţiunilor în justiţie) şi care,finalmente, a fost tranşată, cu argumente de text, de legislaţie şi jurisprudenţă (ibidem),în sensul stingerii prin prescripţie doar a dreptului la ac ţ iune în sens material , iar nu aînsuşi dreptului subiectiv.

b) Sistemul Noului Cod civil. În ce priveşte Noul Cod civil, soluţia stingerii doar adreptului material la acţiune este neîndoielnică, deoarece art. 2.500 se refer ă, expressisverbis, la dreptul material la acţiune ca obiect al prescripţiei, în timp ce art. 2.506,reglementând efectele prescripţiei împlinite, dispune următoarele:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndrept ăţ it să refuzeexecutarea presta ţ iei.

(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la ac ţ iune s-a prescris nu are dreptul să cear ă restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nuştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(3) Recunoaşterea unui drept (la acţiune – n.n.) prescris, f ăcută prin act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiunea este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a f ăcut-o nu ştia că termenul de prescripţieera împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.”(s.n.).

Prin urmare, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu şidreptul subiectiv substanţial primar, ceea ce antrenează anumite consecinţe juridicespecifice (c).

c) Consecin ţ ele juridice ale stingerii, prin prescrip ţ ie, numai a dreptului materialla ac ţ iune. Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sensmaterial), adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine, la nevoie,

protecţia statală a dreptului său, decurge o importantă consecinţă juridică: supravie ţ uirea dreptului subiectiv civil şi a obliga ţ iei corelative; după cum am precizatla „natura juridică” a prescripţiei extinctive ( supra, nr. 26), practic însă dreptulsubiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, deoarece pot fi considerate acumdoar imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii, iar nu şi aacţiunii civile.

În afar ă de aceasta, întrucât prescripţia afectează doar dreptul material la acţiune,

iar nu şi „dreptul procesual la acţiune” – drept autonom şi distinct de dreptul la acţiune(în sens material) –, adică dreptul de a sesiza instanţa şi de a solicita soluţionareacauzei, printr-o hotărâre r ămasă definitivă, acesta este şi r ămâne neatins, fiind practic




imprescriptibil extinctiv; într-adevăr, chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţieextinctivă, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea acestui termen)

poate sesiza oricând organul de jurisdicţie şi exercita, în continuare, celelalte drepturi procesuale, pentru a-şi apăra dreptul său, solicitând condamnarea pârâtului; dacă n-ar

exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica – jurisdicţional – nici faptul dacă prescripţia este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi oridemonstra că prescripţia nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendareori de întrerupere a cursului său.

601. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Ca şi în actuala reglementarecuprinsă în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 2 şi art. 12), efectul prescripţieiextinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de două principii , şianume (art. 2.503):

– odat ă cu stingerea dreptului la ac ţ iune privind un drept principal se stinge şidreptul la ac ţ iune privind un drept accesoriu (art. 2.503 alin. 1); – în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la ac ţ iune

cu privire la fiecare dintre aceste presta ţ ii se stinge printr-o prescrip ţ ie deosebit ă,chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate (art. 2.503alin. 2).

De la ambele principii, există însă excep ţ ii , necunoscute în dreptul actual: – în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau altă garanţie reală (gaj1)),

prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea

dreptului la ac ţ iunea ipotecar ă (sau pignorativă ); în această din urmă situaţie,creditorul ipotecar (sau gajist) va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobilesau imobile garantate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vedereaacoperirii debitului principal (iar nu şi a accesoriilor acestuia) – art. 2.504; această excepţie este justificată de caracterul real, opozabil erga omnes, al ipotecii sau gajului,

precum şi de faptul că aceste garanţii au un caracter relativ autonom faţă de creanţagarantată, astfel încât pot fi supuse unor reguli distincte de existenţă şi stingere (încazul ipotecii imobiliare, dreptul de ipotecă se stinge numai prin radiere din carteafunciar ă, creditorul ipotecar putând opune oricând, pe cale de excepţie, neplata creanţeiipotecare, refuzând astfel, în chip legitim, să consimtă la radiere; în cazul ipoteciimobiliare, de asemenea, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia dinarhivă, câtă vreme creanţa garantată, nestinsă prin prescripţie, nu a fost achitată; înfine, creditorul gajist, aflat în posesia bunului gajat, este pe deplin îndreptăţit să refuzerestituirea bunului cât timp creanţa nu a fost achitată, de vreme ce, pe de o parte,

prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, iar lăsarea bunului în mâinile saleechivalează, pe de altă parte, cu recunoaşterea – continuă – a acestui drept, cel puţin încazul în care constituitor este însuşi debitorul gajist, iar nu un ter ţ garant)2);

1) Cf. art. 2.494 (Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă): „Dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător” (s.n.). Aşadar,

dacă acţiunea ipotecar ă nu se stinge prin prescripţia acţiunii principale, mutatis mutandis, nici acţiuneacreditorului gajist nu se stinge prin prescripţia creanţei principale garantate.

2) Prescripţia separată a creanţei garantate faţă de prescripţia (stingerea) garanţiilor reale este întâlnită şi în alte legislaţii, în special cele de inspiraţie germanică. V., în afara Codului civil german (art. 216),




– în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată dinlege sau din convenţia păr ţilor, un tot unitar, dreptul la acţiune se va stinge printr-osingur ă prescripţie, iar nu prin prescripţii deosebite (art. 2.503 alin. 2); această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al

obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei păr ţilor,deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iarnu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare(de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţide achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiunedistincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Tot în aplicaţia efectului extinctiv al prescripţiei – stingerea doar a dreptuluimaterial la acţiune –, art. 2.505 mai prevede, în mod firesc, că „prescripţia nuîmpiedică stingerea prin compensa ţ ie (legală, dar mai ales judiciar ă – n.n.) a creanţelorreciproce şi nici exercitarea dreptului de reten ţ ie1), dacă dreptul la ac ţ iune nu era

prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de reten ţ ie,după caz“ (s.n.). Soluţia este pe deplin justificată, deoarece la data când putea fi opusă,

pentru prima dată, compensaţia ori dreptul de retenţie, dreptul la acţiune nu era prescris, astfel încât titularul său a socotit că nu mai e cazul să acţioneze din momentce creanţele reciproce sunt (ori trebuie considerate) stinse până la concurenţa celei maimici ori, după caz, se bucur ă de o garanţie, chiar imperfectă, care-i permite să-şiasigure, pe cale de excepţie, plata creanţei. În plus, în cazul retentorului, cât timpdebitorul nu solicită predarea (restituirea) bunului o astfel de pasivitate poate fi

asimilată recunoaşterii tacite a dreptului, antrenând fie amânarea, fie întrerupereacursului prescripţiei (cf. art. 2.538, alin. 2 şi 3).

602. Modul de aplicare a prescripţiei extinctive. a) Sedes materiae. Prescripţia nuoperează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptionis, adică doar la cererea păr ţiiinteresate. Aceasta rezultă atât din art. 2.506 NCC, precitat (în special alin. 1: „După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei”; deci,

prin împlinirea termenului de prescripţie, cel interesat dobândeşte doar dreptul de a seopune la condamnarea sa, iar nu şi liberarea de obligaţia ce-i incumbă, adică exonerarea de r ăspunderea sa civilă, contractuală sau extracontractuală), cât şi din

prevederile art. 2.507 şi urm., din acelaşi cod, privitoare la renunţarea la prescripţie.Într-adevăr, în termeni similari – nu identici – art. 1838-1839 şi 1841 din vechiul

Cod civil, art. 2.507 şi urm. NCC privitoare la renunţarea (infra, nr. 603) şi lainvocarea prescripţiei prevăd, inter alia, că „nu se poate renunţa la prescripţie câttimp a început să curgă” (art. 2.507, teza I) şi că aceasta „poate fi opusă numai de cel

soluţii similare în dreptul elveţian (Codul civil elveţian, art. 790, 807; Codul federal elveţian alobligaţiilor, art. 140) sau olandez (Codul civil din 1992, art. 3.11.20b), mai nou.

Pe de altă parte, trebuie semnalat că excepţia este însă limitată, în sensul că dreptul de ipotecă şiacţiunea corespunzătoare supravieţuiesc efectului prescripţiei numai în limita valorii bunului afectat

garanţiei ipotecare (art. 2.504 alin. 1 in fine) şi f ăr ă a cuprinde accesoriile creanţei a cărei acţiune estestinsă prin prescripţie (art. 2.504 alin. 2), măsur ă care este de natur ă să stimuleze pe creditor în a-şivalorifica creanţa în termenul de prescripţie aplicabil acţiunii principale.

1) Cu privire la dreptul de retenţie, v. art. 2.495-2.499 NCC.




în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel că, în caz contrar, organul de jurisdicţie va continua judecata şi se va pronunţa în fond asupra pretenţiei deduse judecăţii (art. 2.512 alin. 2).

b) Aplicarea prescrip ţ iei numai la cererea persoanei interesate. După cum rezultă

din dispoziţiile mai sus citate, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia nu operează dedrept şi nici din oficiu, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti sau arbitrale, ci numai lacererea persoanei interesate (art. 2.512)1). Într-adevăr:

În primul rând , este de remarcat că prescripţia nu operează ipso iure, deoarece prinsimpla împlinire a termenului cel în folosul căruia curge prescripţia nu este exonerat der ăspundere, ci doar îndreptăţit să refuze îndeplinirea obligaţiei de care este ţinut. Deci,

prin expirarea termenului de prescripţie se naşte ope legis dreptul sau facultatea de aopune beneficiul prescripţiei împlinite, iar nu şi constatarea stingerii înseşi a dreptuluila acţiune. Dreptul de a invoca beneficiul prescripţiei extinctive, este un drept de natur ă

potestativă, distinct de dreptul subiectiv primar afectat de împlinirea termenului de

prescripţie, şi poate fi exercitat sau, după caz, abandonat prin efectul renunţării la prescripţie2).

În al doilea rând , prescripţia nu poate fi aplicată ex officio de către organul de jurisdicţie, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilorsale administrativ-teritoriale (art. 2.512 alin. 2 şi 3). Mai mult, ea nici măcar nu poate fi

pusă în discuţia păr ţilor, în virtutea rolului activ, din moment ce, pe de o parte, e vorbade o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, şi pe de altă parte, oasemenea chestiune în plan procesual interesează principiul disponibilităţii, fiind unaspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei păr ţi de a dispune, în cursul procesului,de drepturile sale materiale şi procedurale, iar acest aspect trebuie lăsat la aprecierea

acesteia, iar nu a instanţei de judecată. În sfâr şit , întrucât „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art.

2.512 alin. 1), nu interesează buna sau reaua sa credinţă şi nici faptul dacă a dobândit vreuntitlu contrar (prin transmiterea cesiunii aceluiaşi drept de către o ter ţă persoană), deoarece

prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa titularului dreptului la acţiune, iarcondiţiile de aplicare a acestuia nu presupun buna-credinţă a „prescripţionarului” saudobândirea aceluiaşi drept, de către acesta, în vreun alt mod, după caz.

1)

În sensul că, în materia raporturilor de muncă, art. 2512 alin. 2 (organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu) ar fi inaplicabil „în situa ţ ia prescrip ţ iei împlinite în favoarea salaria ţ ilor ,avându-se în vedere că, şi în acest caz, devine incidentă dispoziţia de principiu înscrisă în art. 38 din Codulmuncii”, v. I. Tr. Ştef ănescu, Ş. Beligr ădeanu, op. cit., p. 36. Această opinie este criticabilă, deoarece beneficiul prescripţiei câştigate nu e un drept derivat din contractul individual de muncă ori acordat de lege înconsiderarea raportului de muncă, ci o facultate ex lege, care îndreptăţeşte salariatul să refuze executarea uneiobligaţii prescrise. În plus, plăţile încasate f ăr ă drept ori despăgubirile cauzate angajatorului prin săvâr şirea defapte ilicite (art. 998 şi urm. C. civ.) generează raporturi pur civile, iar nu de dreptul muncii, fiind str ăine,aşadar, dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii (care dispun că: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le suntrecunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de legesalariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”).

2) Renunţarea la prescripţia împlinită sau câştigată este un act abdicativ unilateral având ca obiectînsuşi dreptul de a invoca prescripţia împlinită. Obiectul renunţării nu poate fi dreptul la acţiune şi, a

fortiori, nici dreptul subiectiv civil primar, deoarece acestea apar ţin altuia, iar nu renunţătorului şi, prinurmare, acesta din urmă nu poate dispune de acestea f ăr ă acordul titularului, o asemenea renunţare fiindnulă absolut (cf. art. 17 alin. 1: „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are elînsuşi”).




c) Momentul până la care poate fi invocat ă prescrip ţ ia. Fiind o excepţie de fond,relativă, prescripţia nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numaiîn instanţa de fond, ea putând totuşi fi opusă pentru prima oar ă chiar şi în apel (art. 2.513alin. 1). În materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării

litigiului (art. 2.514 alin. 2). Desigur, în ambele cazuri trebuie ca pârâtul să nu firenunţat, în prealabil, expres ori tacit, la prescripţie, căci, în acest caz, invocarea prescripţiei este lipsită de obiect, dreptul de opţiune fiind stins.

d) Invocarea prescrip ţ iei de către alte persoane. Dreptul de a invoca prescripţia nueste, în principiu, un drept intuitu personae, astfel încât dacă are caracter patrimonial,el poate fi exercitat, în numele prescripţionarului, şi de către alte persoane interesate.Astfel, potrivit art. 2.514 NCC, codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şifideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat s-o facă ori arenunţat la ea. Tot astfel, pot invoca prescripţia şi creditorii celui interesat, precum şi

orice altă persoană interesată1).

603. Renunţarea la prescripţie. Noul Cod civil reglementează, în termeni similari cu prevederile art. 1838-1840 ale vechiului cod, şi posibilitatea renunţării la prescripţie,respectiv la aşa-numita „prescripţie câştigată”, adică la însuşi dreptul de a invoca

prescripţia extinctivă2). Se precizează, în plus, că renunţarea poate privi fie prescripţiaîmplinită, fie numai beneficiul termenului scurs, însă acestea nu trebuie confundatechiar dacă produc aceleaşi efecte – începerea unei prescripţii de acelaşi fel –, deoareceîn primul caz este vorba de însuşi dreptul de a invoca prescripţia, care poate fi opus şi

de alte persoane interesate (art. 2.514), pe când în cel de-al doilea caz sunt aplicabileregulile de întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. Într-adevăr:Potrivit art. 2.507 NCC, nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să

curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenuluiscurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

Renunţarea la prescripţie poate fi expresă, f ăcută prin act de renunţare, sau tacit ă,dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art. 2.508).

Nu se poate renunţa decât de cel care are capacitatea de a înstr ăina (de a face actede dispoziţie) ori de a se obliga, după caz (art. 2.509).

În toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar

dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, suntaplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art.2.510).

Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral, eaneputând fi, aşadar, opusă codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile, niciîmpotriva fideiusorilor (art. 2.511). De asemenea, ea nu poate fi opusă creditorilorrenunţători şi nici altei persoane interesate (art. 2.514, teza a doua).

1) V., pentru invocarea prescripţiei de către ter ţul detentor (dobânditor) al imobilului ipotecat, C. Ap.

Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 4214/2000, în Culegere de practică judiciar ă în materie civil ă 2000, nr. 57, pp.142-144 (cu not ă de Adina Nicolae).

2) Pentru amănunte cu privire la natura şi caracterele juridice ale renunţării la prescripţia câştigată, v. supra, nr. 290 lit. b).




CAPITOLUL IIDOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiunea şi criteriile de determinare

604. Noţiunea şi criterii de determinare. a) Defini ţ ie şi terminologie. Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective ale căror ac ţ iuni cad subinciden ţ a acesteia, mai exact totalitatea drepturilor la acţiune susceptibile de a se stinge

prin neexercitarea lor în termenul stabilit de lege. In concreto, a determina domeniul prescripţiei extinctive însemnează a stabili, prin

raportarea tuturor drepturilor subiective civile la instituţia prescripţiei extinctive,drepturile la ac ţ iune prescriptibile extinctiv, pe de o parte, şi, deopotrivă, drepturile laac ţ iune imprescriptibile extinctiv, pe de altă parte.

Prin urmare, sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi la acţiune care se sting prinneexercitarea lor în termenul de prescripţie respectiv.

De reţinut că, în doctrină – brevitatis causa –, se folosesc, uzual, şi expresiile„drepturi prescriptibile”, respectiv „drepturi imprescriptibile” în loc de „drepturi la

acţiune supuse prescripţiei extinctive” (acţiuni prescriptibile extinctiv) şi „drepturi laacţiune nesupuse prescripţiei extinctive” (acţiuni imprescriptibile extinctiv)1).

b) Criterii de determinare. În genere, în doctrină, după cum am văzut ( supra, nr. 103)domeniul prescripţiei extinctive, adică al drepturilor subiective civile supuse prescripţieiextinctive, se determină prin utilizarea combinată a următoarelor două criterii2): naturadrepturilor subiective civile şi actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă.

Raportate la determinarea domeniului prescripţiei extinctive reglementate în NoulCod civil, vom avea următoarele clasificări:

1o După natura drepturilor subiective civile, se poate distinge între:a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;

b)

domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

2o După natura actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, se poatedistinge:

a)

domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Noul Cod civil ;b)

domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de alte acte normative – izvoare dedrept civil (L. nr. 31/1990, L. nr. 11/1991, L. nr. 85/2006 etc.).

1) Pentru alte precizări, v. supra, nr. 101.2) V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), pp. 246-247.




Ambele criterii sunt sugerate de art. 2.501 şi 2.502 NCC care statuează principiul prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, precum şi alaltor drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute delege. Într-adevăr:

Conform art. 2.501:

„(1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţieiextinctive, afar ă de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţieiextinctive şi alte drepturi la ac ţ iune, indiferent de obiectul lor ”. (s.n.).

Din acest articol, rezultă, prima facie, că sunt prescriptibile nu numai drepturile laacţiune privind un drept de creanţă sau chiar un drept real, ci şi alte drepturi la acţiune,indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege (precum drepturile

nepatrimoniale, cele potestative, drepturile injonctive etc.).Totuşi, o asemenea concluzie trebuie raportată la art. 2.502 alin. 1 care enunţă

excepţiile de prescriptibilitate a drepturilor la acţiune, stabilind principalele cazuri deimprescriptibilitate:

„Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şiori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu

poate fi limitat în timp.” (s.n.).

605. Plan. În continuare, vom înf ăţişa, pe scurt, domeniul prescripţiei extinctive însistemul Noului Cod civil, determinat, în principal, de natura patrimonială orinepatrimonială a drepturilor subiective ale căror acţiuni sunt supuse prescripţiei extinctive.

§ 2. Prescripţia extinctivă şi drepturile patrimoniale

606. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. În principiu, ca şi în sistemulanterior, drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă (stricto sensu) sunt

prescriptibile extinctiv. Această regulă rezultă, în mod expres, din art. 2.501 alin. 1

NCC, sediul general al materiei, deja citat:

„Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţieiextinctive, afar ă de cazul în care prin lege se dispune altfel.” (s.n.).

Or, una dintre categoriile principale ale drepturilor patrimoniale este aceea adrepturilor de creanţă ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctiv, deoarece legeaconsider ă că, în principiu, nimeni nu poate fi ţinut ad perpetuum să r ăspundă pentruobligaţiile sale patrimoniale.

Desigur, aşa cum prevede chiar art. 2.501 prescriptibilitatea drepturilor de creanţă nu este absolută, de la această regulă de principiu putând exista şi excep ţ ii în careacţiunile personale să fie declarate imprescriptibile extinctiv (cf. art. 2.237: „Drepturile




asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie laasigur ările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse

prescripţiei.”).

607. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale. În materia drepturilor reale, regula esteimprescriptibilitatea, iar excepţia prescriptibilitatea. Într-adevăr, drepturile reale defolosinţă care nu se sting prin neuz pot fi exercitate oricând, iar în cazul în care ar fiîncălcate, pot fi apărate oricând în justiţie.

Într-adevăr, având în vedere dispoziţiile Noului Cod civil, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

1o acţiunea în revendicare – imobiliar ă sau mobiliar ă – întemeiată pe dreptul de proprietate privată (art. 563 alin. 2) ori publică (art. 861); deşi imprescriptibilă extinctiv – pe motiv că dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se stinge prin neuz1) şi

că, în caz contrar, prin împlinirea termenului de prescripţie, uzurpatorul ar continua să posede bunul în chip nestingherit în detrimentul adevăratului proprietar –, această acţiune poate fi paralizată prin invocarea, cu succes a uzucapiunii;

2o acţiunea negatorie (art. 564);3o acţiunea confesorie de superficie (art. 696);4o petiţia de ereditate (art. 1.130)5o acţiunea ipotecar ă (art. 2.504).

Prin excepţie, sunt prescriptibile extinctiv, inter alia:

1o

acţiunea posesorie (art. 951);2o acţiunea confesorie de uzufruct (art. 705), uz şi abitaţie (art. 754) şi servitute 9(art. 757);

3o acţiunea în protecţia drepturilor reale de tip nou, precum dreptul deadministrare (art. 870), concesiune (art. 873) şi folosinţă cu titlu gratuit (art. 875).

§ 3. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale

608. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale.Potrivit art. 2.504 alin. 2 pct. 1 NCC sunt imprescriptibile extinctiv drepturile privitoare la acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia celor pentru care prin lege se dispune altfel.

Aşadar, regula imprescriptibilităţii drepturilor la acţiune având un obiectnepatrimonial este expresă şi categorică.

Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale este în generaldefinit ca fiind acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi prinacţiunea în justiţie nu este ţărmurită în timp, putându-se obţine oricând.

Din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte în primul rând drepturile

personalităţii (art. 58 NCC), drepturile morale de autor sau drepturile derivate din1) V., de ex., C: Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, EDP,

Bucureşti, 1970, p. 725.




starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei, dreptul la nume sau la denumire, dreptulla domiciliu sau la un sediu etc.

Trebuie precizat că este vorba de protecţia directă a dreptului nepatrimonial, iar nuşi de dreptul la acţiune în repararea prejudiciului, moral sau material, cauzat din

violarea unui astfel de drept, care, de regulă, r ămâne supus prescripţiei (cf. art. 253alin. 4 NCC: „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat,dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptulla acţiune este supus prescripţiei extinctive.”).

În fine, cât priveşte justificarea acestei reguli, principiul imprescriptibilităţiidrepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul intuitu personae şi totodată

perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană sau morală.

609. Excepţii. Noul Cod civil prevede însă şi excepţii de la principiul

imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale, precum:

1o acţiunea în anulabilitatea căsătoriei (art. 301);2o acţiunea în tăgada de paternitate de către mama copilului sau soţul acesteia (art.

430 şi 431);3o acţiunea în anulabilitatea recunoaşterii filiaţiei (art. 419).




CAPITOLUL III

TERMENELE LEGALE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

610. Termenul general de prescripţie. a) Consacrare. Potrivit art. 2.517 NCC:

„Termenul prescripţiei este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen”(s.n.).

Aşadar, în lipsa unui termen anume prevăzut de lege (sau eventual fixat de păr ţ i, pe cale convenţională, în condiţiile art. 2.515 alin. 4), orice drept la acţiune

prescriptibil extinctiv se stinge în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517. De remarcat că tot un termen de 3 ani prevede şi art. 3 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958, termen care a fost calificat în doctrină şi jurisprudenţă ca termen „general”de prescripţie, aplicabil, în principal, acţiunilor personale prescriptibile extinctiv( supra, nr. 171-172).

b) Caracterizare. Aplicându-se ori de câte ori prin lege nu se stabileşte un alttermen de prescripţie, termenul de 3 ani este, neîndoielnic, termenul general de

prescrip ţ ie prevăzut de Noul Cod civil, singura chestiune r ămasă în discuţie fiinddeterminarea caracterului general al acestuia. Într-adevăr:

Mai întâi, în lipsă de orice altă precizare sau referire legală, acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanţă lato sensu), cu excepţiacazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorulconcret al raportului obligaţional (act juridic, unilateral ori bilateral, sau fapt juridic

stricto sensu, licit ori ilicit), inclusiv pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune principală, chiar dacă aceasta este sau nu prescriptibilă (precum acţiunea în constatareanulităţii absolute, acţiunea în simulaţie, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, acţiunea

pauliană etc.).Apoi, termenul general de prescripţie este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale

prescriptibile extinctiv (cum este acţiunea în anularea unei recunoaşteri a filiaţiei) pentru care nu există un termen special de prescripţie.

În sfâr şit, acest termen nu trebuie confundat şi nici aplicat atunci când, printr-odispoziţie legală expresă, s-ar institui un termen special, care este tot de 3 ani (de ex.termenul de 3 ani prevăzut la art. 428 alin. 3, art. 695 alin. 3, art. 892 alin. 3, art. 897alin. 3, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.095 alin. 1, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936alin. 1 NCC).

Observăm că Noul Cod civil merge pe soluţia clasică, a unui singur termen de prescripţie, iar nu pe aceea a prescrip ţ iei duble preconizată de unele proiecte sau chiarreglementări noi1).

1) Sistemul dublului termen de prescripţie, creat prin Convenţia de la New-York din 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (supra, nr. ), care prevede, alături de termenulminim şi ordinar de 4 ani (art. 8) şi un termen maxim de 10 ani (art. 23), a fost preluat şi de Principiile




611. Termene speciale de prescripţie. a) Precizări prealabile. Noul Cod civilefectuează şi o reaşezare generală a termenelor legale speciale de prescripţie, pe care legrupează în 3 clase principale, în funcţie de durata acestora: un an, 2 ani şi 10 ani. Înafar ă de acestea, există în cuprinsul codului şi alte termene speciale de prescripţie, care

variază, cu mici excepţii, între 6 luni şi 5 ani, f ăcând, din păcate, dificilă cunoaşterea decătre cei interesaţi a termenului de prescripţie efectiv aplicabil.În afar ă de termenele speciale consacrate de Noul Cod civil există, desigur, o

sumedenie de termene speciale stabilite prin alte acte normative, însă, o parte dinacestea vor fi probabil abrogate prin legea de punere în aplicare a noului cod (avem învedere, de ex., unele termene speciale prevăzute de Codul comercial, Codul familiei şi,

bineînţeles, vechiul Cod civil, la care ne-am referit, pe larg, în primele două titluri aletratatului de faţă).

De aceea, în continuare ne vom limita în continuare doar la enumerarea termenelorspeciale de prescripţie, instituite de noul cod în art. 2.518-2.521, termene aplicabile

unor acţiuni reale sau personale, după caz. Celelalte termene speciale de prescripţie dincod vor fi analizate cu ocazia tratării materiilor sau instituţiilor respective, deoarece fac parte din regimul lor juridic.

b) Termenul de prescrip ţ ie de 10 ani. Potrivit art. 2.518:

„Se prescrie în termen de zece ani dreptul la acţiune privitor la:1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt

supuse altui termen de prescripţie;2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortur ă

sau acte de barbarie ori, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale

comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a seapăra ori de a-şi exprima voinţa;

3. repararea prejudiciului adus mediului înconjur ător.”

c) Termenul de prescrip ţ ie de 2 ani. Conform art. 2.519:

„Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrieîn termen de doi ani.”

d) Termenul de prescrip ţ ie de un an. Art. 2.520 şi 2.521 NCC fixează la un antermenul de prescrip

ţie aplicabil unei serii de ac

ţiuni derivate din raporturile de prest

ări

de servicii f ăcute cu caracter profesional ori f ăr ă caracter profesional, după caz.Astfel, potrivit art. 2.520:

„(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:1. ospătarilor (întreprinzătorilor de alimentaţie publică – n.n.) sau hotelierilor,

pentru serviciile pe care le prestează;2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu

ziua sau cu luna;

Unidroit 2004 (art. 10.2), Principiile dreptului european al contractelor (art. 14:201, 14:307), AnteproiectulCatala (art. 2274 şi 2278) din 2004 sau proiectul englez privitor la prescripţie din 2001 (sect. 1). Asupratehnicii dublului termen de prescripţie, v. R. Wintgen, La mise en œuvre de la technique du double délaide prescription extinctive, in Revue des contrats 2007, pp. 907-915.




3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii saumedicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilorlivrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;6. avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

Termenul de prescripţie se va calcula din ziua r ămânerii definitive a hotărârii sau dinaceea a împăcării păr ţilor, ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu sevor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de trei ani;

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelorce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti dinziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-aterminat lucrarea.

(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucr ărilor nuîntrerupe prescripţia pentru sumele scadente”.

În plus, conform art. 2.521:

„(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitorla restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a maiavut loc.

(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinireaunui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de

bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de trei ani, atuncicând contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz,combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.”

612. Prorogarea legală a termenului de prescripţie. În principiu, durata termenuluide prescripţie nu poate fi modificată decât prin voinţa păr ţilor, în cazurile şi condiţiileanume prevăzute de lege (art. 2.515 alin. 4 şi 5). Prin excepţie, Noul Cod prevede şi oipoteză în care durata termenului de prescripţie este modificată ex vi legis. Astfel, înmateria r ăspunderii civile delictuale, conform art. 1.394, „în toate cazurile în caredespăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât

cea civilă, termenul de prescrip ţ ie a r ă spunderii penale se aplică şi dreptului laac ţ iunea în r ă spundere civil ă.” (s.n.). Această soluţie, inspirată din dreptul elveţian1),este destinată să asigure o protecţie superioar ă victimei, atunci când prejudiciul suferiteste urmarea unei fapte ilicite grave, care este sancţionată şi de legea penală. Desigur,dacă termenul de prescripţie prevăzut de legea penală ar fi mai scurt, fiecare acţiuner ămâne supusă termenului de prescripţie normal aplicabil.

1) Cf. art. 60 alin. 2 C. fed. elv. al obligaţiilor („dacă daunele-interese derivă dintr-un act pedepsibilsupus de legile penale unei prescripţii mai lungi, această prescripţie se aplică acţiunii civile”).




CAPITOLUL IV

CURSUL PRESCRIPŢIEI

Sec ţ iunea 1Începutul prescripţ iei extinctive

A. REGULA GENERAL Ă PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIP Ţ IEI EXTINCTIVE

613. Sedes materiae. Noul Cod civil consacr ă o nouă regulă generală privindînceputul prescripţiei extinctive, renunţând la regula tradiţională exprimată în celebruladagiu: actionae non natae, non praescribitur .

Într-adevăr, conform art. 2.523 NCC:

„Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune acunoscut sau, după împrejur ări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

Or, în sistemul vechiului Cod civil, ca şi în acela al Decretului nr. 167/1958,

începutul prescripţiei are, în regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectivori, după caz, mixt, din moment ce art. 1886 C. civ. (1864) statuează că „Nicio

prescrip ţ ie nu poate începe a curge înainte de a se na şte ac ţ iunea supusă acestui modde stingere” (s.n.), în timp ce art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 declar ă, la rândulsău, că „Prescrip ţ ia începe să curg ă de la data când se na şte dreptul la ac ţ iune …” (s.n.).

Aşa cum am văzut ( supra, nr. 186 lit. c), şi în vechiul Cod civil, dar şi în Decretulnr. 167/1958 fie se confundă naşterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţieiextinctive, fie se pun pe acelaşi plan cele două momente, deşi ele ar trebui să fie clardisociate, cel puţin la nivel teoretic şi de principiu. Într-adevăr, naşterea dreptului la

acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuiaexercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului laacţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a face acte de întrerupere a

prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. Or, despre ce posibilitate materială ori juridică poate fi vorba când titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă efectivă şinici nu trebuia să cunoască faptul că, potrivit legii ori contractului, are deschisă oacţiune contra altuia!?1)

1) Cu privire la necesitatea revederii regulii tradiţionale privind începutul prescripţiei extinctive, v., înafara sect. 1 (The standard limitation defences), sect. 2 (privitor la data cunoaşterii – date of knowledge –

elementelor necesare exercitării dreptului la acţiune), sect. 3 (privitor la data naşterii acţiunii – the date onwhich the cause of action acrued ) şi sect. 4 (privitor la data când trebuiau cunoscute aceste elemente –constructive of knowledge) din Proiectul Legii engleze privind prescripţia extinctivă din 2001 (LimitationBill 2001), disponibil la adresa: www.law.com.gov.uk. [proiectul englez este construit pe sistemul




De aceea, în Noul Cod civil s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă trebuie să înceapă să curgă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data cândcel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă deexistenţa acestui drept. Desigur, în afara acestei reguli generale, există şi ipoteze sau

situaţii care impun determinarea, în mod expres, a începutului prescripţiei, fie pentru a particulariza regula generală, fie pentru a deroga de la aceasta, în anumite limite, dacă există motive serioase în acest sens. Este vorba de aşa-numitele reguli speciale privindînceputul prescripţiei care nu numai că au fost păstrate şi în noua reglementare, darchiar au fost multiplicate ori, după caz, modificate, cum vom vedea imediat.

614. Caracterizare. Aşa după cum rezultă, expres, din textul citat, noua regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristicastabilirii – alternativ – a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume:

– un moment subiectiv, principal, constând în data cunoa şterii na şterii dreptuluila ac ţ iune; şi

– un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejur ări, trebuiacunoscut ă na şterea acestui drept.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptuluila acţiune nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului laacţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naştereadreptului la acţiune şi nici, după împrejur ări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularuldreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundează dreptul său,

respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să r ăspundă, atuncinu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar finejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, cum am ar ătat, la dataîncălcării dreptului subiectiv.

În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarecetitularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea

posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţeidreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să r ăspundă, după caz.

Important este de reţinut că, în sistemul Noului Cod civil, momentul începutului pres-

cripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de organul de juris-dicţienumai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşteriidreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Tocmai că, în practică, acest probatoriu se poate dovedi foarte anevoios, legiuitorulinstituie o serie de reguli speciale privind începutul prescripţiei, care se vor aplica cu

prioritate faţă de regula generală prevăzută de art. 2.523, întrucât specialia generalibusderogant .

„prescripţiei duble”: termenul minim, de 3 ani, care începe să curgă de la data cunoaşterii naşterii dreptuluila acţiune şi termenul maxim, de 10 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune; cf.:

sect. 1 – (1) It is a defence to a civil claim that the claim was not made before the end of the period ofthree years from the date of knowledge of the claimant. (2) It is also a defence to a civil claim that theclaim was not made before the end of the period of ten years from the starting date in relation to the causeof action on which the claim is founded].




B. REGULI SPECIALE PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIP Ţ IEI EXTINCTIVE

1) Reglementare şi enumerarea ipotezelor speciale

615. Sedes materiae. Principalele reguli speciale privind începutul prescripţiei suntcuprinse în art. 2.524-2.531 NCC, care se aplică indiferent de calitatea păr ţilor.

Există însă, în noul cod, şi alte reguli speciale privind începutul prescripţiei, precum: art. 301 alin. 2-4, art. 316 alin. 2, teza a doua, art. 419 alin. 3, art. 428 alin. 3,art. 432 alin. 2, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza a doua, art. 951alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, art. 1076 alin. 2, art. 1.095 alin. 1 şi2, art. 1.124, art. 1.223, art. 1.415, art. 1.880, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936, art. 2.071,art. 2.163, art. 2.182, art. 2.190 alin. 1.

În cele ce urmează vom avea în vedere, din considerente de ordin didactic, dar şi

tehnic, doar regulile speciale, de „generală” aplicaţiune, reglementate în cap. III din titlulI al Căr ţii VI.

616. Enumerare. În cap. III al titlului I privitor la regimul general al prescripţieiextinctive, din Cartea VI, Noul Cod civil instituie, fie în aplicarea (concretizarea)regulii generale, fie prin derogare de la aceasta, reguli speciale privitoare la începutul

prescripţiei extinctive pentru următoarele situaţii sau ipoteze:

i) ipoteza obligaţiilor contractuale de a da sau de a face ceva;

ii) ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor;iii) ipoteza obligaţiilor cu executare succesivă;iv) ipoteza asigur ărilor contractuale;v) ipoteza r ăspunderii pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate;vi) ipoteza acţiunii în anularea actului juridic civil;vii) ipoteza r ăspunderii pentru viciile aparente ale bunului, lucr ării sau construcţiei

şi cazuri asimilate;viii) ipoteza r ăspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucr ării sau construcţiei

şi cazuri asimilate.

2) Con ţ inutul regulilor speciale privind începutul prescrip ţ iei extinctive

617. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. a) Reglementare. Potrivit art. 2.524 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a dasau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şidebitorul trebuia astfel s-o execute.

(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începesă curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul

termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.(2) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă

de la data când s-a îndeplinit condiţia.”




b) Caracterizare. Textul citat cuprinzând o regulă par ţial nouă se aplică obligaţiilor contractuale de a da (de a str ămuta proprietatea ori de a constitui un altdrept real) sau a face (a preda un lucru, a executa o lucrare sau presta un alt serviciu).

În aceste cazuri, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine

exigibil ă, adică de la data când debitorul trebuie s-o execute. Este vorba, în principiu,de obligaţiile pure şi simple, de cele afectate de un termen extinctiv, ori cele afectate deo condiţie rezolutorie, ştiut fiind că pura est sub condicione resolvitur .

Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului sau de la data când s-aîndeplinit condiţia.

618. Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor . a) Reglementare. Potrivit art. 2.525 NCC:

„Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor f ăcute în temeiul unuiact anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data r ămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cuexcepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-adispus desfiinţarea actului.”

b) Caracterizare. Regula cuprinsă în art. 2.525 este o regulă specială nouă şi esteaplicabilă în toate cazurile în care un act juridic valabil este ulterior anulat, rezolvit oridesfiinţat pentru alte cauze de ineficacitate – contemporane ori subsecvente încheieriiactului – , de regulă, cu efect retroactiv, astfel încât prestaţiile executate în temeiulacestuia devin lipsite de cauză, fiind supuse restituirii, în natur ă sau prin echivalent.

În aceste cazuri, legea prevede că, deşi dreptul la restituirea prestaţiilor subzistă dela data efectuării prestaţiilor, prescripţia nu începe să curgă de la aceeaşi dată, deoarecedreptul respectiv este un drept condiţional (sau eventual), ci numai de la data r ămâneriidefinitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat ori constatat ineficacitateaactului, când dreptul la restituire devine cert.

Atragem atenţia că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor nutrebuie confundată cu prescripţia dreptului la acţiunea în desfiinţarea (ori încetarea)

actului, pe temeiul nulităţii relative, rezoluţiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când pentru aceasta din urmă există reguli diferite privind începerea prescripţiei (cf. art.2.529 în privinţa dreptului la acţiunea în anularea actului juridic).

619. Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. a) Reglementare.Consacrată, implicit, de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului laacţiune în executarea prestaţiilor succesive datorate în temeiul unor obligaţii cuexecutare succesivă este, în mod expres, reglementată la art. 2.526 NCC, astfel:

„Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc untot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate (recte, ce trebuie executate – n.n.).”




b) Caracterizare. Legea distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele carealcătuiesc un tot unitar:

– dacă prestaţiile succesive au caracter individual (ex. dobânzi, penalităţi de

întârziere), prescripţia începe să curgă separat, de la data la care fiecare prestaţiedevine exigibilă; – dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar

(ex., plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentruîntreaga creanţă de la data scadenţei ultimei presta ţ ii neexecutate (i.e. datorate), iar nude la data fiecărei prestaţii neexecutate.

620. Dreptul la acţiune în materia asigur ărilor . a) Reglementare. Conform art. 2.527 NCC, în materie de asigurare contractuală – contra daunelor ori de persoane –, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de

păr ţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigur ător.

b) Caracterizare. Această regulă nu este prevăzută de Decretul nr. 167/1958, fiindmenită să simplifice regimul acţiunilor derivate din raporturile dintre asigur ători şiasiguraţi. Astfel, indiferent de data naşterii drepturilor la plata primei de asigurare orila plata indemnizaţiei sau despăgubirii şi, a fortiori, indiferent de data produceriicazului asigurat, prescripţia începe să curgă:

– de la data scaden ţ ei primei (sau ratelor) de asigurare datorate de debitorul

acesteia (asigurat, contractant etc.); – de la data expir ării termenelor de plat ă a indemnizaţiei sau, după caz, a

despăgubirii datorate de asigur ător.

De re ţ inut că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurarecontractuală (iar nu prin efectul legii) şi priveşte exclusiv raporturile dintre asigur ătorşi asigurat (contractant), iar nicidecum raporturile dintre asigurat şi ter ţi ori dintreasigur ător, subrogat în drepturile asiguratului, şi ter ţii r ăspunzători de prejudiciulasigurat.

621. Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

a) Reglementare. Potrivit art. 2.528 NCC:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuiasă cunoască atât paguba, cât şi pe cel care r ăspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul, acţiunii înrestituire întemeiate pe îmbogăţirea f ăr ă justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea deafaceri.”

b) Caracterizare. Această regulă este identică cu cea prevăzută de art. 8 dinDecretul nr. 167-1958 ( supra, nr. 195), caracterizându-se prin stabilirea alternativă adouă momente de la care începe să curgă prescripţia:

**de regula,partile stabilesc in contract momentul de

exigibilitate.

e.




– un moment subiectiv, constând în data când cel pă gubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care r ă spunde de ea (deci nu doar pe cel care acauzat-o);

– un moment obiectiv, constând în data – judecătoreşte stabilită – când pă gubitul

trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care r ă spunde de ea.

De re ţ inut că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-ofaptă ilicită contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge între feluriler ăspunderii civile, şi numai în măsura în care pentru astfel de prejudiciu nu există vreoaltă regulă anume prevăzută de lege (cf. art. 12 din L. nr. 11/1991 pentru combatereaconcurenţei neloiale; art. 19 din L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

În plus, conform alin. 2 al art. 2.528, regula se aplică, prin asemănare, şi înurmătoarele cazuri asimilate:

i) îmbogăţirea f ăr ă justă cauză (art. 1.345-1348);ii) plata nedatorată (art. 1.341-1.344);iii) gestiunea de afaceri (art. 1.330-1.340).

622. Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. a) Reglementare. Similar (nu identic) cu regula prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 ( supra, nr. 197), art.2.529 NCC prevede că:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizezeactele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziuaîncheierii actului juridic.

(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o ter ţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când ter ţul acunoscut existenţa cauzei de nulitate”.

b) Caracterizare. Din textul citat, rezultă că începutul prescripţiei acţiunii înanulabilitatea unui act juridic depinde nu numai de cauza de anulabilitate, ci şi după

cum este vorba de raporturile dintre păr ţi ori dintre acestea şi ter ţi. Astfel:

– În raporturile dintre păr ţ i (şi succesorii lor universali sau cu titlu universal),momentul de la care începe să curgă prescripţia este diferit în funcţie de cauza deanulabilitate (ca şi în sistemul art. 9 din D. nr. 167/1958):

i) pentru violen ţă, există un singur moment, obiectiv, de la care prescripţia începesă curgă: din ziua în care violen ţ a a încetat (indiferent de caracterul instantaneu oricontinuu al temerii insuflate victimei actelor de violenţă fizică sau morală);

ii) pentru dol, care este un fapt ilicit grav astfel încât autorul său nu trebuie să fieexonerat de r ăspundere cât timp manoperele dolosive n-au fost descoperite de către

victima lor, există un unic moment subiectiv, concret, iar nu obiectiv, abstract, de lacare prescripţia începe să curgă, şi anume: din ziua când dolul a fost descoperit ;

!!structura vio entei!cunoasterea efectiva de catre victima a dolului

!1mom ob:18 luni,termen legal, NU de garantie,1 mom sb:




iii) pentru celelalte cauze de anulare (eroare, lipsa discernământului, lipsa cauzei oricauza falsă1), incapacitate etc.) sunt fixate şi aici – alternativ – tot două momente, şi anume:

– fie momentul subiectiv (principal) al cunoaşterii cauzei de anulare; – fie momentul obiectiv (subsidiar) al expir ării celor 18 luni de la încheierea

contractului (cu menţiunea că termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie, ci untermen legal care are funcţia de a marca momentul obiectiv de la care începe să curgă totuşi prescripţia în situaţia în care cauza de anulabilitate n-a fost cunoscută în acestinterval de timp, f ăcând aplicaţia primei reguli de determinare a începutului prescripţiei).

– În raporturile dintre păr ţ i şi ter ţ i , adică în situaţia în care nulitatea relativă poatefi invocată de o ter ţă persoană (de ex., titularul dreptului de preempţiune), prescripţiaîncepe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când ter ţ ul a cunoscutexisten ţ a cauzei de nulitate.

De re ţ inut că această regulă nu se aplică în situaţiile în care prin lege se prevedeun alt moment de la care prescripţia începe să curgă (cf. art. 301 pentru termenul de 6luni de anulare a căsătoriei).

623. Dreptul la acţiunea în r ăspundere pentru vicii aparente. a) Reglementare.Conform art. 2.530 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorâtdin transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucr ări, cu vicii aparente, în carelegea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la

data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucr ării sau, după caz, de la dataîmplinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare aviciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori alipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite,f ăr ă cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.”

b) Caracterizare. Regula mai sus citată vizează prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile aparente ale lucrului transmis ori lucr ării executate, inclusiv pentru lipsacalităţilor sau cantităţilor convenite, dacă prin lege sau potrivit contractului debitorul

este ţinut să r ăspundă.Pe fond, această regulă prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momente, ambele obiective, de la care începe să curgă prescripţia:

– un moment obiectiv principal, constând în data pred ării sau recep ţ iei finale (iarnu preliminare sau „provizorii”) a bunului ori a lucr ării; şi

– un alt moment obiectiv, dar subsidiar, constând în data împlinirii termenului prevă zut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor , pentruînlăturarea de către debitor a viciilor constatate, în situaţia în care cu ocazia predării ori

1) V. art. 1.238 alin. 1 NCC: „Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă (i.e. anulabilitatea – n.n.) acontractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice” (proprii altui contract numit ori nenumit, după caz).

tert(in acest caz)= persoana a




recepţiei finale se constată existenţa acestor vicii (sau lipsa calităţilor ori cantităţilorconvenite), iar legea ori procesul-verbal constatator, întocmit în condiţiile legii ori încele convenite de păr ţi, fixează un termen pentru remedierea lor de către debitor.

Important este de reţinut că, dacă prin lege sau contract, viciile aparente trebuiedenunţate într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii (cf. art. 2.545), neobservareaacestui termen atrage pierderea dreptului de garanţie, astfel încât prescripţia devinelipsită de obiect.

624. Dreptul la acţiunea în r ăspundere pentru vicii ascunse. a) Reglementare.Potrivit art. 2.531 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentruviciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucr ări executate, alta decât o

construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunuluisau a lucr ării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când

prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii; b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau

recepţiei finale a construcţiei, afar ă numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte,când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

(2) Pentru executarea unor lucr ări curente, termenele prevăzute la alin. 1 sunt deo lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori alipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite,f ăr ă cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrulcărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.

(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nicio atingeretermenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilorsau lucr ărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”.

b) Caracterizare. Această regulă este similar ă celei prevăzute de art. 11 dinDecretul nr. 167/1958, astfel încât consideraţiile acolo f ăcute ( supra, nr. 199-202)r ămân, în principiu, valabile şi în cazul aplicării dispoziţiilor art. 2.531 NCC. Totuşi,

pentru mai buna înţelegere a acestei reguli unele precizări sunt necesare.Mai întâi, după cum se observă, regula se aplică în cazul r ăspunderii pentru viciile

ascunse ale bunului, lucr ării sau construcţiei, adică acele lipsuri sau defecte de calitatede natur ă să afecteze întrebuinţarea lor conform destinaţiei acestora şi care nu puteau fidescoperite la predare ori la recepţia finală a lucr ării, cu mijloace obişnuite, respectiv

printr-o verificare normală.Apoi, este de reţinut că art. 2.531 distinge între prescripţia pentru viciile ascunse

ale unui bun transmis ori ale unei lucr ări executate şi prescripţia pentru viciile ascunseale construc ţ iei predate ori recepţionate, pe de o parte, şi între lucr ările noi sau celecurente, de întreţinere, pe de altă parte. În consecinţă, ţinând cont de această dublă distincţie, regula privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse ale bunului,lucr ării sau construcţiei prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momentede la care începe să curgă prescripţia:




– un moment subiectiv, principal, constând în data descoperirii viciilor ; şi – un moment obiectiv, subsidiar, constând în data expir ării termenului de garan ţ ie:i) de un an, pentru lucru sau lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie; sauii) de o lună, pentru lucr ări curente la bunuri mobile, şi de 3 luni, pentru lucr ări

curente la o construcţie.

În al treilea rând, regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse seaplică, mutatis mutandis, şi în cazul lipsei calit ăţ ilor convenite ori a lipsurilorcantitative, ascunse cu viclenie, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fidescoperite, f ăr ă cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

În sfâr şit, aceste reguli se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentrucare s-a prevăzut un termen de valabilitate (ex. produsele alimentare), ca şi în cazul

bunurilor sau lucr ărilor pentru care există un termen de garan ţ ie pentru buna func ţ ionare. Important este de reţinut că termenele prevăzute în art. 2.531 nu sunt termene de

prescrip ţ ie, ci termene de garanţie legale, cu caracter general şi subsidiar , în înţelesulcă expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai atuncicând, în speţă, nu-şi găseşte aplicarea un alt termen de garanţie, special , fie el legal, fieconvenţional, soluţie care se desprinde, neîndoielnic, din prevederile alin. 5 ale art.2.531 mai sus citate.

Totodat ă , termenele de garanţie prevăzute de art. 2.531, ca orice termene degaranţie, sunt termene legale extinctive, în înţelesul că expirarea lor marchează stingerea obligaţiei de garanţie pentru vicii în cazul în care acestea nu se ivesc, adică nu se manifestă, înăuntrul acestor termene, caz în care problema începutului

prescripţiei dreptului la acţiune nu se mai pune, fiind lipsită de obiect. Această soluţie

se desprinde, neîndoielnic, din prevederea cuprinsă în alin. 4 al art. 2.531: „Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garan ţ ie înăuntrul cărora viciile trebuie,în toate cazurile, să se ivească”. (s.n.).

În final, mai trebuie f ăcută o precizare în legătur ă cu domeniul de aplicaţiegenerală a regulilor instituite în art. 2.531, în sensul că acestea sunt aplicabile numai„dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 2.531), respectiv ori de câte prin lege specială nu se prevede altfel (cf. art. 11 din L. nr. 240/2004 privind r ăspunderea producătorilor

pentru pagubele generate de produsele cu defecte, aplicabilă în dreptul consumului1)).

Sec ţ iunea a 2-aSuspendarea prescripţ iei extinctive

§ 1. Cauzele de suspendare

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERAL Ă

625. Sedes materiae. a) Precizări prealabile. Noul Cod civil reglementează, la art.2.532, cauzele generale de suspendare a prescripţiei, stabilind condiţiile de aplicare aacestora, precum şi suspendarea prescripţiei în materie succesorală, la art. 2.533. Alte

cazuri speciale sunt prevăzute la art. 695 alin. 3, teza a doua, şi art. 1.395.

1) Pentru amănunte cu privire la aplicabilitatea art. 11 din Legea nr. 240/2004, v. supra, nr. 412 lit. b) şi 414.




b) Cauzele generale. În ce priveşte cauzele generale de suspendare a prescripţiei, potrivit art. 2.532 NCC:

„(1) Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timpdurează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unuiact juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, câttimp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiurestrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afar ă de cazurile în careexistă o dispoziţie legală contrar ă;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sauexigibilitatea acesteia;6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a

neînţelegerilor dintre păr ţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luniînainte de expirarea termenului de prescripţie.

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedur ă prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuiasă cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de laînregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din for ţele

armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau r ăzboi. Suntavute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în for ţele armate pentru raţiuni deserviciu impuse de necesităţile r ăzboiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia esteîmpiedicat de un caz de for ţă major ă să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetataceastă împiedicare; for ţa major ă, când este temporar ă, nu constituie o cauză desuspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele şase luni înainte de expirareatermenului de prescripţie;

10. în alte cazuri prevăzute de lege”.

De asemenea, în materie succesorală, conform art. 2.533 NCC:„(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe

care le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibiliori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu auacceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pecare aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la datalichidării ei.”

626. Caractere juridice. În general, în afara cazurilor prevăzute de art. 2.532 pct. 5 şi 6,

cauzele generale de suspendare se regăsesc, chiar dacă unele într-o formă par ţial diferită, şiîn art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 [ supra, nr. 217 lit. a)], motiv pentru careconsideraţiile acolo f ăcute r ămân valabile şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.




Din simpla enumerare a cauzelor care atrag suspendarea cursului prescripţieidreptului la acţiune rezultă că şi pe viitor aceste cauze prezintă următoarele caracteresau tr ăsături juridice principale, şi anume:

i) sunt cauze de suspendare legale, iar nu convenţionale (cf. art. 2.515 privind

posibilitatea „modificării”, deci nu suprimării, a cauzelor legale de suspendare, princonvenţii ori clauze exprese);ii) sunt limitative, adică de strictă interpretare şi aplicare, nesusceptibile, aşadar, de

aplicare prin analogie;iii) produc efecte de drept (i.e. ope legis, iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis).

De re ţ inut că toate aceste cauze produc efectul suspensiv numai dacă intervin după ce prescripţia a început să curgă (dacă ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă,efectul produs va fi de amânare, de întârziere a începutului prescripţiei; cf. art. 2.532:„Prescripţia nu începe să curg ă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă …” – s.n.).

B. ANALIZA CAUZELOR GENERALE DE SUSPENDARE

627. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Această primă cauză desuspendare (art. 2.532 pct. 1) se întinde pe toată durata căsătoriei, cât timp soţii nu suntseparaţi în fapt, fiind justificată de considerente morale, respectiv de menajarea relaţiilorconjugale normale, care nu trebuie tulburate de existenţa unor reclamaţii reciproce.

628. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia este suspendată cât timp durează ocrotirea şisocotelile nu au fost date şi aprobate. Această cauză de suspendare, prevăzută de art. 2.532

pct. 2, se aplică raporturilor dintre părinte, tutore sau curator, pe de o parte, şi minor, cel pus sub interdicţie judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană şi ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz. Aşa cum dispunetextul citat, suspendarea operează cât timp durează ocrotirea şi până la darea şi aprobareasocotelilor, operaţiune juridică pe care o realizează instanţa de tutelă (art. 162).

629. Între administrator şi administrat prescripţia este suspendată cât timpadministrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Asemănătoare cucauza precedentă, această cauză de suspendare (art. 2.532 pct. 3) se aplică oricărorraporturi de administrare a bunurilor altuia, altele decât cele prevăzute de art. 2.532

pct. 2 şi indiferent de izvorul acestora (legea, hotărârea judecătorească, contractul), şidurează până când administratorul – persoană fizică sau persoană juridică – estedescărcat de gestiune, adică până când socotelile sunt date şi aprobate.

630. Prescripţia este suspendată cât timp incapabilul sau cel cu capacitate deexerciţiu restrânsă nu are reprezentant sau ocrotitor legal, după caz. Din formularea pct.4 al art. 2.532 rezultă că această cauză de suspendare priveşte, în principal, pe: minorulsub 14 ani, interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani1). Suspendarea prescripţieioperează pe durata lipsei reprezentantului legal ori ocrotitorului legal, după caz.

1) Tot lipsit de capacitatea de exerciţiu trebuie considerat şi debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, atunci când este lipsit de „dreptul de administrare”, i.e. de „dreptul de a-şi conduce




631. Ascunderea existenţei creanţei sau a exigibilităţii acesteia. Această cauză desuspendare este nouă, nefiind prevăzută de Decretul nr. 167/1958. Din textul art. 2.532rezultă că prescripţia este suspendată şi atunci când debitorul, în mod deliberat,ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia1). Textul citat face

aplicaţia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescripţie. Suspendarea prescripţiei operează cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat,înscrisul constatator al creanţei sau, după caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptulexistenţei sau modificării termenului legal de plată ori renunţarea la beneficiultermenului de către autorul creditorului actual).

632. Purtarea de negocieri în scopul soluţionării amiabile a litigiului. Şi această cauză de suspendare este nouă, fiind impusă de necesităţile practicii, în specialcomerciale2). Într-adevăr, iniţierea şi purtarea de negocieri în scopul rezolvării, pe caleamiabilă, a litigiul îndreptăţeşte partea interesată să nu facă acte de întrerupere a

prescripţiei crezând în posibilitatea rezolvării amiabile a litigiului. În acest caz,suspendarea prescripţiei operează, zice art. 2.532 pct. 6, pe întreaga durată anegocierilor purtate, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni înaintede expirarea termenului de prescripţie. Prin urmare, dacă negocierile au fost purtatemai înainte ori au fost întrerupte cu cel puţin 6 luni înainte de împlinirea prescripţiei,aceasta nu este socotită suspendată3). Legiuitorul a vrut ca păr ţile să poarte negocieri cu

bună-credinţă şi, în caz de eşec, partea interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în justiţie, astfel încât suspendarea repetată a prescripţiei în cazul unornegocieri succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenuluinu justifică suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc

neserioase, iar exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

633. Concilierea sau reclamaţia prealabilă. Din redactarea art. 2.532 pct. 7 rezultă că prescripţia este, de asemenea, suspendată ori de câte ori legea prevede obligativitateasau posibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în scopul rezolvării amiabile alitigiului4). Această cauză de suspendare – similar ă cu cea prevăzută de art. 13 lit. c)din Decretul nr. 167/1958 – operează cât timp cel care a recurs la această procedur ă nua cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai multde trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen.

Important de reţinut este că nu interesează dacă procedura prealabilă este

obligatorie sau facultativă, ci numai faptul că partea interesată a recurs la ea.

activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea” (art. 47 alin. 1 din L. nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publ. în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările ulterioare).

1) V., în acelaşi sens, art. 2941 pct. 8 din C. civ. it.; art. 3.11.20, par. 1 lit. f), C. civ. olandez.2) Din acest motiv, această cauză de suspendare a fost consacrată expres de par. 203 BGB, cu ocazia

reformei dreptului obligaţiilor în 2000. Adde art. 2238 (nouveau) C. civ. fr.; art. 14:304 Principiiledreptului european al contractelor.

3) Dacă negocierile au fost iniţiate înaintea celor 6 luni r ămase până la împlinirea prescripţiei şi aufost continuate înăuntrul celor 6 luni, prescripţia este, desigur, suspendată, deoarece importantă nu estedata când acestea au început ci numai ca ele să fie purtate în ultimele 6 luni dinainte de împlinirea

termenului de prescripţie. În acest caz, suspendarea va opera însă numai de la data prevăzută de lege („cuşase luni înainte de împlinirea prescripţiei”), iar nu de la data când negocierile au început efectiv (cu 8 luniînainte de împlinirea prescripţiei, de ex.).

4) V., în acelaşi sens, art. 10.7 (Soluţionarea alternativă a disputelor) din Principiile Unidroit 2004.




În sfâr şit, trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabilereglementate de lege, iar nu şi cele instituite de păr ţi, pe cale convenţională. În acestdin urmă caz, suspendarea prescripţiei poate opera numai dacă s-a prevăzut aceasta înmod expres (cf. art. 2.515 privind „modificarea”, în speţă, completarea cauzelor legale

de modificare a cursului prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul voinţei păr ţilor).

634. Participarea la for ţele armate ale României, care sunt pe picior de r ăzboi.Această cauză, prevăzută şi de art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, priveşte situaţia

păr ţilor, creditori sau debitori, care au fost mobilizate ori participante la r ăzboi. Dinredactarea art. 2.532 pct. 8 rezultă că, într-o asemenea situaţie, titularul dreptului laacţiune şi/sau titularul obligaţiei corelative trebuie să facă parte din for ţele armate, iaracestea să fie în stare de mobilizare sau de r ăzboi (deci, nicidecum în stare de pace).

Nu interesează însă dacă aceştia sunt personal militar ori civil, însă în acest ultim cazse cere ca persoanele civile să se găsească în for ţele armate pentru raţiuni de serviciu

impuse de necesităţile r ăzboiului. În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp for ţele armate ale ţării se află în stare de mobilizare sau de r ăzboi. De re ţ inut că textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul

sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, după caz1).

635. For ţa major ă. Prescripţia este suspendată şi în cazul în care cel împotrivacăruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de for ţă major ă să facă acte deîntrerupere, cât timp nu a încetat aceast ă împiedicare. Art. 2.532 pct. 9 NCC, ca şi art.13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu defineşte for ţa major ă, însă, spre deosebire devechiul Cod civil, for ţa major ă este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „oriceeveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”2).

De re ţ inut că, pentru suspendarea prescripţiei, for ţa major ă trebuie să privească doar pe „cel împotriva căruia prescripţia curge” (adică pe titularul dreptului la acţiune), iarnicidecum (şi) pe cel în favoarea căruia ea curge, iar în cazul în care nu are caracter

permanent (definitiv), ci doar temporar, ea trebuie să survină în ultimele şase luni înaintede expirarea termenului de prescripţie. În consecinţă, dacă for ţa major ă a survenitînaintea celor şase luni dinainte de expirarea termenului de prescripţie3) şi nu are caracterdefinitiv nu suspendă cursul prescripţiei dreptului la acţiune (spre deosebire de sistemulD. nr. 167/1958 care nu distinge între efectul permanent ori temporar al for ţei majore).

§ 2. Efectele suspendării prescripţiei

636. Efectul general. Ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (art. 15 alin. 1), art.2.534 alin. 1 NCC prevede că:

„De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul,socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”.

1) V. şi supra, nr. 221.2) Definiţia for ţei majore în Noul Cod civil nu este la adă post de critică, deoarece imprevizibilitatea

nu este de esenţa for ţei majore ( supra, nr. 220), şi nici inevitabilitatea, care este mai degrabă specifică cazului fortuit decât for ţei majore, deoarece ţine de sau, mai exact, este un aspect al imprevizibilităţii.

3) V., în acelaşi sens, par. 206 BGB (astfel cum a fost modificat cu ocazia reformei dreptuluiobligaţiilor din 2000).




Cât priveşte beneficiul suspendării prescripţiei (i.e. întinderea suspendării), aceasta poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicat ă să facă acte deîntrerupere, afar ă de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2.535).

Totuşi, suspendarea poate fi invocată în favoarea ori în contra altuia în cazul

creditorilor sau codebitorilor solidari sau ai unei obligaţii indivizibile (art. 1.433 alin. 1,art. 1441 alin. 1 şi art. 1.449 alin. 1), precum şi faţă de debitorul principal ori faţă defiedeiusor (art. 2.535).

637. Efectul special. Potrivit art. 2.534 alin. 2 NCC (text similar cu art. 15 alin. 2din D. nr. 167/1958):

„Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de şase luni de ladata când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de şase luni sau mai scurte, carenu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”.

Aşadar, şi în sistemul Noului Cod civil, efectul prevăzut de art. 2.534 alin. 2constă, în esenţă, tot în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţieextinctivă, în aşa fel încât, în toate cazurile, între momentul încetării cauzei desuspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să fie 6 luni, dacă termenulde prescripţie aplicabil în speţă este de cel puţin 6 luni, ori de 1 lună, dacă termenul de

prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni, după caz.Din acest motiv prevederile art. 2.534 alin. 2 sunt de aplicaţie limitată, iar prorogarea

termenului de prescripţie este variabilă, în funcţie timpul necesar pentru întregirea celorşase luni ori a unei luni, calculate de la data încetării cauzei de suspendare.

Sec ţ iunea a 3-aÎntreruperea prescripţ iei extinctive

§ 1. Cauzele de întrerupere

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERAL Ă 638. Sedes materiae. Aceste cauze sunt reglementate la art. 2.537 NCC care

enumer ă cazurile generale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiunestabilind şi condiţiile de aplicare a acestora, astfel:

„Prescripţia se întrerupe:1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a

dreptului a cărui acţiune se prescrie, f ăcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin

înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunereacererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prininvocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.




3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţainstanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirilese acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul

prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus înîntârziere;5. în alte cazuri prevăzute de lege”.

639. Caractere juridice. În primul rând, este de remarcat că, spre deosebire deDecretul nr. 167/1958, reglementarea mai sus citată este mai complexă, Noul Cod civilconsacrând şi cazuri noi de întrerupere a prescripţiei, precum invocarea, pe cale deexcepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi punerea în întârziere a debitorului.

Cât priveşte caracterele sau tr ăsăturile juridice ale tuturor acestor cazuri, ca şi însistemul Decretului nr. 167/1958, aceste cauze se caracterizează prin următoarele

tr ăsături principale:i) sunt legale (cf. art. 2.515 alin. 3 privind „modificarea”, deci nu suprimarea, prinvoinţa păr ţilor, a cauzelor legale de întrerupere a cursului prescripţiei);

ii) sunt limitative;iii) produc efecte de drept (ope legis), iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis.

B. ANALIZA CAUZELOR DE ÎNTRERUPERE A PRESCRIP Ţ IEI

640. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. În afar ă de pct. 1 al art.2.537, care consacr ă recunoaşterea ca prima cauză întreruptivă care provine de la cel în

folosul căruia curge prescripţia, trebuie avut în vedere şi art. 2.538 care se ocupă deformele şi condiţiile recunoaşterii. Într-adevăr, având în vedere că recunoaştereasemnifică păr ăsirea de către subiectul pasiv a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptulsubiectiv corelativ, pentru ca recunoaşterea să aibă efect întreruptiv trebuie să fievoluntar ă, neîndoielnică, pur ă şi simpl ă şi, bineînţeles, f ăcut ă în termenul de prescrip ţ ie(v., pentru detalii, supra, nr. 238), indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită.

Recunoaşterea se poate face, de regulă, unilateral , dar poate fi f ăcută şi pe caleconven ţ ional ă (de ex., prin convenţia de eşalonare a datoriei ori de acordare de cătrecreditor a unui termen de graţie).

Cât priveşte recunoaşterea tacit ă ori implicită, aceasta rezultă, în primul rând, dintr-

un „act voluntar de executare” (evident par ţială) a prestaţiei datorate (art. 2.537 pct. 1 şiart. 2.538 alin. 2, teza a doua), dar şi din alte acte sau manifestări neechivoce ce atestă confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, precum achitarea, în totsau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată, constituireaunei garanţii şi altele asemenea. De asemenea, zice art. 2.538 alin. 3, poate invocarecunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit (de ex., ex-cumpăr ătorul) la restituirea unei prestaţiif ăcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sauorice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de lacealaltă parte (de ex., ex-vânzătorul) cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este

pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

641. Cererea de chemare în judecată sau arbitrală. a) Forme şi cazuri asimilate.Conform art. 2.538 pct. 2 şi 3, coroborate cu art. 2.539, prescripţia este întreruptă prin




orice cerere de chemare în judecată ori arbitrală1), indiferent dacă este formulată subforma unei cereri introductive de instanţă, incidentală (cerere reconvenţională, deintervenţie etc.) sau accesorie, f ăcută în instanţa civilă ori penală (constituirea de partecivilă), în cadrul etapei judecăţii sau a executării silite (colective ori individuale), prin

care titularul dreptului la acţiune solicită condamnarea pârâtului, şi chiar atunci cândinvocarea dreptului a cărui acţiune se prescrie este f ăcută pe cale de excepţie.Mai mult, în materie penală, atunci când despăgubirile se acordă, potrivit legii, din

oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe prescripţia, chiar dacă nu a avut locconstituirea ca parte civilă de către partea vătămată (art. 2.537 pct. 3, teza a doua).

b) Condi ţ ii. Pentru a produce efectul întreruptiv cererea în justiţie ori arbitrală, caşi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (v., pentru amănunte, supra, nr. 240), trebuie să îndeplinească anumite condi ţ ii:

i) să fie introdusă la o instan ţă judecătorească sau alt organ cu atribu ţ ii jurisdic ţ ionale, chiar dacă acestea n-ar fi competente ori cererea ar fi nulă pentru lipsă de formă (art. 2.539 alin. 1);

ii) să privească fondul dreptului sau cel puţin să tindă la recunoaşterea oriconservarea lui (prin luarea unor măsuri urgente pe cale preşedinţială, înfiinţarea unuisechestru asigur ător etc.);

iii) să fie serioasă (adică f ăcută cu scopul de a fi admisă); renun ţ area ori perimarea cererii, precum şi neexecutarea hotărârii de condamnare în termenul de prescripţie adreptului de a obţine executarea silită demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii,respectiv lipsa de stăruinţă ori de convingere în sensul realizării dreptului dedus

judecăţii (art. 2.539 alin. 2 şi 3);iv) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat;

respingerea sau anularea cererii dovedeşte, în schimb, neîndeplinirea condiţiei,respectiv fie lipsa de temeinicie a pretenţiei, fie formularea unei cereri nule, anulabilesau inadmisibile.

De re ţ inut că, în cazul respingerii sau anulării cererii – în ambele cazuri pentrumotive formale – iar de fond dacă reclamantul, în termen de şase luni de la data cândhotărârea de respingere sau de anulare a r ămas definitivă, introduce o nouă cerere,

prescrip ţ ia este considerat ă întrerupt ă prin cererea de chemare în judecat ă sau de

arbitrare precedent ă , cu condi ţ ia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2.539 alin. 2,teza a doua). Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o

protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-l scuti deriscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale,

1) Urmând modelul Convenţiei de la New-York din 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzareinternaţională de mărfuri ( supra, nr. 390), care califică acţiunea judiciar ă sau arbitrală drept o cauză de„încetare” (i.e. suspendare) a prescripţiei, inclusiv Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelorcomerciale internaţionale ( supra, nr. 404), unde orice procedur ă judiciar ă „suspendă” curgerea termenuluide prescripţie (art. 10.5-10.6), unele legislaţii naţionale au recalificat cererea de chemare în judecată sau dearbitrare drept cauză de suspendare, iar nu de întrerupere a prescripţiei. V., în acest sens, par. 204 BGB.

Adde art. 14:302 din Principiile dreptului european al contractelor; art. III-7:302 din Draftul comun dereferinţă (DCFR) 2008. Precizăm că alte legislaţii naţionale au menţinut cererea de chemare în judecată printre cauzele de întrerupere a prescripţiei [cf. art. 2892 şi urm. C. civ. Quebec (1991); art. 3.11.16 C. civ.olandez (1992); art. 2241 (nouveau) C. civ. fr. etc.].




procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilordeduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă,insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală

pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de

suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulatintrodusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărârede respingere sau de anulare a r ămas definitivă1).

642. Punerea în întârziere. Această cauză de întrerupere este nouă, nefiind cunoscută până în prezent în dreptul nostru2). Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea înîntârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată întermen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere3), pentru a nu da posibilitatecreditorului să abuzeze de acest caz ori doar să şicaneze pe debitor, f ăr ă a avea intenţia dea-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.

§ 2. Efectele întreruperii prescripţiei

643. Sedes materiae. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite deart. 2.541 NCC, în termeni similari art. 17 din Decretul nr. 167/1958, dar mult maiamănunţiţi, şi anume:

„(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

(3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de cătrecel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.(3) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în

judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nuva începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a r ămas definitivă.

(4) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia f ăcută în procedura insolvenţei sau aurmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou

posibilitatea legală de valorificare a creanţei r ămase neacoperite.(5) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3,

întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi

penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărâriidefinitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, dinoficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă

prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2.542 NCC referitoare la beneficiulîntreruperii prescripţiei (i.e. întinderea efectului întreruptiv):

1) V., în acelaşi sens, art. 263 alin. 2 C. civ. grec; art. 3.11.16 C. civ. olandez; adde art. 2895 alin. 1C. civ. Q., unde se prevede un termen suplimentar de 6 luni; art. 139 din C. fed. elv. al obliga ţiilor, care

prevede însă un termen suplimentar de 60 de zile, aplicabil numai dacă termenul iniţial de prescripţie esteexpirat la data respingerii cererii iniţiale.

2) Această cauză de întrerupere este însă prevăzută de art. 1433 pct. 3 C. civ. Carol al II-lea (1940).3) V., în acest sens, art. 3.11.17 C. civ. olandez.




„(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actulîntreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemeneaact, afar ă de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel înfolosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu

pot fi opuse decât autorului recunoaşterii”.

În schimb, similar cu art. 2.536 din materia suspendării, „întreruperea prescripţieiîmpotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţaamândurora” (art. 2.543).

644. Caracterizare. a) Con ţ inutul efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art.2.541, întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în înl ăturarea, ştergerea

prescrip ţ iei scurse anterior datei când a avut loc întreruperea, urmat ă de începereaunei noi prescrip ţ ii.

De reţinut că, în ceea ce priveşte felul (natura) noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat întreruperea, aceasta depinde, conform alin. 3 şi 4 ale art. 2.541, deînsăşi cauza de întrerupere :

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul recunoa şterii, va începe să curgă onouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la ac ţ iunea

condamnatorie (aşa-zisa „prescripţie a dreptului la acţiune în sens material”, înterminologia elaborată în lumina D. nr. 167/1958);

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii în justiţie, inclusiv al punerii în

întârziere, deoarece aceasta trebuie urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată pentru a opera efectul întreruptiv, va începe să curgă o nouă prescripţie având însă un alt obiect, şi anume prescrip ţ ia dreptului de a ob ţ ine executarea silit ă (aşa-numita„prescripţie a dreptului de a cere executarea silită”, conform terminologiei elaborate în

baza D. nr. 167/1958); – dacă întreruperea s-a produs prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori

prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2.537 pct. 3, iarinculpatul nu a fot condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a

prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată,adică prescripţia dreptului la ac ţ iunea condamnatorie (iar nu prescripţia dreptului de a

obţine executarea silită, deoarece partea civilă nu a obţinut încă vreun titlu executoriu).

Totodată, mai este de observat că, în funcţie de cauza de întrerupere, şi durata noii prescripţii poate fi alta, deoarece, spre deosebire de întreruperea prescripţiei prinrecunoaştere, când va curge, invariabil, o nouă perioadă de prescripţie de aceeaşiîntindere (3 ani, 1 an, 6 luni etc.), în cazul întreruperii prin cererea de chemare în

judecată, este posibilă şi o intervertire a termenului de prescripţie iniţial, ori de câte oritermenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este altul decât termenulde prescripţie a dreptului la acţiunea condamnatorie (de regulă, termenul de prescripţie adreptului de a obţine executarea silită este de 3 ani, cu excepţia titlurilor emise în materia

acţiunilor reale imobiliare, când termenul de prescripţie este mai lung, de 10 ani; v., înacest sens, art. 405 alin. 1 C. pr. civ.; cf. art. 682 alin. 1 Proiectul NCP 2009).




Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile estevorba de o prescrip ţ ie de drept civil : prescripţia dreptului material la acţiune.

Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiuneaexecutorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept

procesual la acţiune (cu privire la natura juridică şi corelaţia dintre „dreptul la acţiuneîn sens material” şi „dreptul de a cere executarea silită”, v. supra, nr. 346 şi urm.).

b) Data începutului noii prescrip ţ ii. Această chestiune depinde tot de felul cauzeide întrerupere. Astfel, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 2.541 alin. 3-6 mai suscitate, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc, de regulă,instantaneu, respectiv chiar pe data când recunoa şterea a fost f ăcut ă (cu excepţiacazului când recunoaşterea ar îmbr ăca o formă continuă sau continuată, ca în ipoteza

prevăzută de alin 3 alin. art. 2.538), în cazul întreruperii prescrip ţiei printr-o cerere în

justi ţ ie (şi în cazurile asimilate), noua prescripţie începe să curgă nu de la data

formulării cererii de chemare în judecată, ci de la o dată ulterioar ă, şi anume:

– din ziua când hot ărârea de admitere a ac ţ iunii nu a r ămas definitivă, în cazul încare prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare(art. 2.541 alin. 3);

– din ziua în care exist ă posibilitatea legal ă de valorificare a crean ţ ei r ămaseneacoperite, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin intervenţia f ăcută în

procedura insolvenţei sau a celei de urmărire silită pornită de alţi creditori; – din ziua comunicării ordonan ţ ei procurorului ori a hot ărârii instan ţ ei penale, în

cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin constituirea de parte civilă în procesul

penal, potrivit art. 2.537 pct. 3, teza I, iar urmărirea ori acţiunea penală a încetat f ăr ă cainculpatul să fi fost condamnat (art. 2.541 alin. 6, teza I);

– din ziua când a fost ori trebuia cunoscut ă hot ărârea definitivă a instan ţ ei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea ex officio (art. 2.540 alin. 6, teza adoua).

În sfâr şit, mai trebuie reţinut că, dacă întreruperea prescripţiei prin recunoaştere estedefinitivă şi necondi ţ ional ă, întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în

judecat ă ori arbitral ă (stricto sensu) este provizorie şi condi ţ ional ă, deoarece eadepinde, pe de o parte, cum am văzut ( supra, nr. 244), de admiterea în fond a acţiunii, iar

pe de altă parte, şi de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ori arbitrale decondamnare, în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executare silită. Aceasta,întrucât prescripţia „nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a

pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de aobţine executarea silită” (art. 2.539 alin. 3, teza I), ceea ce însemnează că, în acest caz,

poate fi formulată o nouă cerere în justiţie numai dacă termenul de prescripţie iniţial nus-a împlinit încă (de ex., era mai lung decât cel prevăzut pentru dreptul de a obţineexecutarea silită). În cazul în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, în noul proceshotărârea judecătorească sau arbitrală va putea servi doar ca mijloc de probă, iar nu şi caact înzestrat cu autoritate de lucru judecat, deoarece aceasta se pierde odată cu putereaexecutorie; (cf. art. 2.539 alin. 3, teza a doua; art. 682 alin. 3 Proiectul NCP 2009).




c) Întinderea efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 2542 NCC, precitat,întreruperea produce efecte relative, în sensul că efectele întreruperii prescripţiei

profită doar celui de la care emană actul întreruptiv (cererea de chemare în judecată,actul de punere în întârziere etc.) şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost

îndreptat un asemenea act, afar ă de cazul în care prin lege se dispune altfel.De asemenea, în cazul recunoaşterii dreptului, efectele întreruperii profită celuiîmpotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

Totuşi, în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele întreruperii prescripţiei se extind, în principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori (art. 1.433alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1449), iar în cazul garanţiilor personale, spre deosebire desoluţia actuală – par ţial diferită – prevăzută de art. 1873 C. civ. (1864), întreruperea

prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora (art. 2.543).

Sec ţ iunea a 4-aÎmplinirea (calculul) prescripţ iei

645. Sedes materiae. Potrivit art. 2.544 NCC, cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III („Calculul termenelor”) din Cartea VI, luându-seîn considerare, când este cazul, şi cauzele de suspendare sau întrerupere prevăzute delege.

Noul Cod civil prevede reguli de calcul în funcţie de durata termenelor: pe

să ptămâni, luni sau ani (art. 2.552); pe zile (art. 2.553) şi chiar pe ore (art. 2.555).În materie de prescripţie, interesează de regulă calculul termenelor stabilite pe ani

sau luni, iar nu pe să ptămâni ori zile decât în mod excepţional.

646. Reguli de calcul. a) Termenul stabilit pe să pt ămâni, luni sau ani. În acestecazuri, art. 2.552 NCC prevede:

„(1) Când termenul este stabilit pe să ptămâni, luni sau ani, el se împlineşte înziua corespunzătoare din ultima să ptămână ori lună sau din ultimul an.

(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a începutsă curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi

jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfâr şitul termenului.”

b) Termenul stabilit pe zile. Potrivit art. 2.553 NCC:

„(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi atermenului.

(2) Termenul se va împlini la 24 a ultimei zile.(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un locde muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de




lucru. Dispoziţiile art. 2.556 (privitoare la prezumţia efectuării în termen aactelor – n.n.).”

c) Prorogarea termenului. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucr ătoare, termenul

se consider ă împlinit la sfâr şitul primei zile lucr ătoare care îi urmează (art. 2.554).d) Prezum ţ ia efectuării în termen a actelor întreruptive de prescrip ţ ie. Conformart. 2.556, actele de orice fel (deci, şi cele privitoare la regimul prescripţiei, respectivcele care atrag efecte întreruptive) se socotesc f ăcute în termen, dacă înscrisurile care leconstată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi atermenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.




CAPITOLUL V

REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

647. Sedes materiae . a) Reglementare. Necunoscută în Codul civil, darreglementată de Decretul nr. 167/1958 (art. 19), repunerea în termen a fost păstrată de

Noul Cod civil, sub aceeaşi denumire şi cu acelaşi regim juridic. Într-adevăr, potrivitart. 2.522:

„(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiunesupus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi

judecarea cauzei.(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitatdreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua încare a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificatdepăşirea termenului de prescripţie”.

b) Justificare. Din cele ce precedă rezultă că repunerea în termen este un beneficiulegal, în temeiul căruia titularul dreptului la acţiune poate să-şi valorifice dreptul în

justiţie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, dacă depăşirea acestuia a fostcauzată de motive temeinic justificate.

În acest fel se evită producerea efectelor prescripţiei extinctive în mod nejustificat,adică în situaţia în care titularul dreptului material la acţiune din motive temeinice nu a putut formula cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie. Înultimă instanţă, aşa cum am văzut cu altă ocazie ( supra, nr. 254 in fine), fundamentulrepunerii în termen nu este altceva decât vechea maximă Contra non valentem agere,non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a

prescripţiei (for ţa major ă îndeplineşte o astfel de funcţie; cf. art. 2.532 pct. 9 NCC), câtmai ales o cauză de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea păr ţiiinteresate în termenul de prescripţie.

648. Caracterizare generală. a) Domeniul de aplicare. Ca şi în sistemul Decretuluinr. 167/1958, repunerea în termen este în Noul Cod civil o instituţie de aplicaţiegenerală, atât în materia drepturilor patrimoniale, cât şi a drepturilor nepatrimoniale acăror acţiune este supusă prescripţiei extinctive. Totodată, şi spre deosebire desuspendarea sau întreruperea prescripţiei, nici art. 2.522 NCC nu face o enumerare, inabstracto, a „cauzelor de repunere în termen”, ci se mulţumeşte să precizeze, în modgeneric, că este vorba de „motive temeinice”, lăsându-le la suverana apreciere ainstanţei de judecată.

În consecinţă, sub aspectul domeniului repunerii în termen, consideraţiile teoretice şi

jurisprudenţa creată în aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (v., supra, nr. 255-257)sunt şi r ămân pe deplin valabile şi în ce priveşte stabilirea, in concreto, a domeniuluirepunerii în termen reglementată de Noul Cod civil.




b) Condi ţ iile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat,repunerea în termen nu poate fi dispusă ex officio (precum se prevede în art. 19 din D.nr. 167/1958), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.

Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie f ăcută în

termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, similar cu

termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 ( supra, nr. 259),trebuie calificat tot ca termen de prescrip ţ ie extinctivă, fiind supus, prin urmare,regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alttermen de prescripţie.

c) Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522, repunerea întermen este judiciar ă, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescrip ţ ia este socotit ă

ca neîmplinit ă, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceastadă posibilitate organului de jurisdicţie să treacă la judecarea pe fond a cauzei.



Concluzii finale 1191

CONCLUZII FINALE

649. Sistemul Decretului nr. 167/1958. a) No ţ iuni generale. Prescripţia extinctivă,spre deosebire de uzucapiune, care este un mod sau mijloc de achiziţiune a unui dreptreal, este, dimpotrivă, un mod de înlăturare a răspunderii civile, ca urmare a

stingerii dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege. Dintre toate instituţiile dreptului civil, prescripţia extinctivă, zisă şi liberatorie, este

„cea mai necesar ă ordinii sociale” (Bigot-Préameneu), deoarece este destinată să

asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul civil, să permită „adecvarea dreptului lafapte” (G. Marty, P. Raynaud): neexercitarea dreptului material la ac ţ iune în termenul stabilit de lege – termen socotit de legiuitor suficient de lung pentru restabilireadrepturilor subiective civile încălcate, contestate sau nesocotite – atrage stingerea lui şi,

prin aceasta, adică pe cale de consecinţă, înl ăturarea r ă spunderii civile a subiectului pasiv. Prin urmare, titularul obligaţiei civile corespunzătoare nu mai poate fi tras lar ăspundere şi obligat să suporte consecinţele juridice prevăzute de lege sau stipulate de

păr ţi, ca urmare a săvâr şirii unei fapte ilicite. Din faptul că, prin prescripţie, se stingenumai „dreptul la acţiune” (în sens material), înlăturându-se r ăspunderea civilă asubiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, decurge următoarea consecinţă

juridică: supravie ţ uirea, în principiu, a dreptului subiectiv, ca şi a obliga ţ iei corelative,însă, desigur, numai sub formă juridică incompletă, imperfectă, deoarece r ămânocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii. O confirmare a acestui fapt găsim în

prevederile art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispun că debitorul care aexecutat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptulsă cear ă înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul

prescripţiei era împlinit.Deoarece obiectul prescripţiei extinctive constă numai în stingerea dreptului la

acţiune (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958), r ămâne neatins nu numai dreptul subiectiv

material, substanţial, ci şi, bineînţeles, dreptul procesual la acţiune, adică dreptul de aintenta acţiunea, de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a pretinde judecarea cauzei,întrucât accesul la justiţie este liber şi nu poate fi îngr ădit din acest punct de vedere(art. 21 din Constituţie; art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale).

b) Natura juridică. Problema care s-a pus (şi se mai pune încă) în literatura despecialitate este aceea a determinării naturii juridice a dreptului la acţiune în sens

material: drept subiectiv material, substanţial sau simplu drept subiectiv procesual?

În ce ne prive şte, după ce am ar ătat că dreptul la acţiune în sens material estedreptul de a obţine condamnarea pârâtului sau, în alţi termeni, dreptul de a obţine, princonstrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept ameninţat ori contestat




sau, după caz, aplicarea unei alte sancţiuni civile, am ajuns la concluzia că acest drepteste distinct atât de dreptul subiectiv material căruia îi asigur ă protecţia juridică, cât şide dreptul procesual la acţiune.

Într-adevăr, prin izvorul, conţinutul şi structura lor specifice, dreptul subiectiv

material („dreptul preexistent” sau „determinator”) este distinct de „dreptulsancţionator”, adică de dreptul material la acţiune: dacă dreptul subiectiv material (ex.,dreptul de creanţă sau dreptul de proprietate) constă în posibilitatea titularului de aobţine un anumit avantaj sau folos material ori moral dintr-o situaţie juridică determinată, dreptul material la acţiune se refer ă la posibilitatea titularului de a-şirealiza, pe cale silită, un drept subiectiv încălcat, negat sau ignorat şi presupune,necesarmente, o situaţie conflictuală născută sau, cel puţin, iminentă, pe cale de a senaşte; altfel spus, una este dreptul de a se bucura şi dispune de un bun (dreptul de

proprietate) şi alta este dreptul de a pretinde altuia restituirea bunului deţinut în modnelegitim sau, în fapt, f ăr ă drept (dreptul la acţiunea în revendicare); tot astfel, una este

posibilitatea de a pretinde debitorului să furnizeze un anumit serviciu (să restituie sumaîmprumutată, spre ex.) şi altceva este puterea de a obţine, prin constrângere, serviciulrespectiv sau un alt echivalent (daune-interese). Or, aceste din urmă prerogative (aşa-numitele drepturi la acţiune în sens material) nu pot fi considerate ca având natur ă

procesuală, ci substanţială, de vreme ce asigur ă traducerea şi realizarea, pe cale silită, aunor sancţiuni de drept civil, material: reacţia dreptului, în speţă a dreptului civil, laîncălcarea unor norme de drept civil (încălcarea dreptului creditorului sau violareadreptului proprietarului, neobservarea condiţiilor de validitate pentru încheierea unuianume act juridic, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilorcontractuale etc.).

O discuţie aparte o implică aşa-numitul drept de a cere executarea silit ă, respectiv posibilitatea titularului de a obţine realizarea silită a obligaţiei cuprinse într-un titluexecutoriu. Deşi în prezent este dominantă opinia în sensul că dreptul de a obţineexecutarea silită are caracter procesual, fiind o componentă a dreptului la acţiune însens procesual, f ăcând obiectul unei prescripţii deosebite, de drept procesual civil –dovadă şi reglementarea distinctă a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită înCodul de procedur ă civilă (art. 405-4053) –, o astfel de concepţie nu este la adă post decritică. De vreme ce dreptul la acţiune în sens material este, după expresia întrebuinţată de Mihail Eliescu, „dreptul unei persoane de a obţine satisfacerea pretenţiilor sale princonstrângere” – idee cu care sunt de acord toţi cei care admit autonomia acestui drept –însemnează că, logic şi juridic, posibilitatea de executare silită a obligaţiei cuprinse în

titlul executoriu ca prerogativă juridică trebuie să facă parte tot din acelaşi drept, fiindgaranţia realizării lui silite, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţiacuprinsă în titlul executoriu. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a obţine un titluexecutoriu nu este un scop în sine, ci este mijlocul şi prima etapă necesar ă atingeriiscopului final al titularului dreptului la acţiune: satisfacerea, cu ajutorul for ţeicoercitive a statului, a dreptului său material, substanţial, încălcat sau contestat de cătresubiectul pasiv, iar executarea silită a bunurilor şi veniturilor acestuia este caleaefectivă pentru atingerea acestui rezultat.

Din acest motiv, în ce ne priveşte, am optat, în esenţă, pentru teza monistă asupranaturii juridice a dreptului la acţiune, susţinută în dreptul nostru de către Mihail

Eliescu, conform căreia dreptul material la ac ţ iune este dreptul de a obţine, princonstrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept sau aplicarea alteisancţiuni civile şi, prin urmare, poate comporta atât facultatea de a obţine obligarea sau




condamnarea pârâtului (dreptul la acţiunea în realizare sau în condamnare), inclusiv posibilitatea de a pretinde recunoaşterea existenţei sau inexistenţei unui drept (dreptulla acţiune în constatare), cât şi facultatea de a obţine executarea silită a obligaţieicuprinse în titlul executoriu (dreptul la acţiunea în executare sau dreptul de a cere

executarea silită).Când titlul executoriu nu-l constituie o hotărâre judecătorească (ex., înscrisurile

notariale autentificate) dreptul material la acţiune se reduce practic la dreptul de aobţine executarea silită; în toate cazurile, dacă reclamantul nu-şi valorifică dreptul de aobţine executarea silită în termenul de prescripţie prevăzut de lege, titlul îşi pierde

puterea executorie, iar în cazul hotărârilor judecătoreşti, chiar şi puterea lucrului judecat, ceea ce însemnează că, în acest din urmă caz, efectul întreruptiv al prescripţieidreptului la acţiune, produs la data sesizării instanţei de judecată şi consolidat pe datar ămânerii definitive a hotărârii, este retroactiv desfiin ţ at, nimicit, ca şi când niciodată

nu ar fi avut loc; în consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune este socotită anu se fi întrerupt niciodată, situaţie în care, dacă dreptul la acţiunea în realizare nu esteîncă prescris sau este imprescriptibil, cel interesat poate introduce o nouă acţiune

pentru a obţine un alt titlu executoriu, vechea hotărâre putând servi doar ca mijloc de probă.

Astfel înţeles, dreptul material la acţiune nu se confund ă nici cu dreptul subiectivsubstanţial, recunoscut sau dobândit prin hotărâre, care preexistă sau, după caz, rezultă din hotărâre (în cazul unei acţiuni în constituire de drepturi), şi nici cu dreptul

procesual la ac ţ iune – dreptul de a sesiza instanţa sau organul arbitral ori dreptul de a pune în executare silită titlul executor obţinut sau recunoscut prin lege.

c) Domeniul prescrip ţ iei. Cât priveşte domeniul sau câmpul de acţiune al prescripţiei extinctive, acesta este rezervat, în principiu, drepturilor la acţiune având unobiect patrimonial (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958). A contrario, drepturile la acţiuneavând un obiect nepatrimonial sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia cazurilor încare prin lege s-ar dispune altfel (de ex., în cazul acţiunii în anulabilitatea căsătoriei,unele acţiuni de stat, în speţă, acţiunea în tăgada paternităţii sau acţiunea în stabilirea

paternităţii copilului din afara căsătoriei). Este, de asemenea, imprescriptibilă extinctivacţiunea în revendicare – mobiliar ă sau imobiliar ă – întemeiată pe dreptul de

proprietate publică sau privată, după caz, ca urmare a caracterului perpetuu al acestuidrept, dar şi al faptului că, atât timp cât bunul nu este uzucapat de un ter ţ, dreptul de

proprietate privată nu se poate pierde. A nu uza de un drept absolut, însemnează tot aexercita încă un astfel de drept, dar într-o altă manier ă, şi anume într-o modalitate pur

pasivă, negativă, respectiv prin refuzul sau omisiunea de a săvâr şi acte ce implică exerciţiul pozitiv al dreptului respectiv. În sfâr şit, tot imprescriptibile sunt şi aceledrepturi care nu sunt susceptibile de violare, de încălcare prin acte săvâr şite de către unter ţ, cum este cazul drepturilor potestative al căror exerciţiu constă în săvâr şirea de acte

juridice unilaterale, care nu pot fi astfel împiedicate sau paralizate de către nicio altă

persoană (adică, în speţă, de către cei care urmează să suporte consecinţele juridice alesăvâr şirii acelor acte). Este cazul, spre exemplu, al drepturilor potestative de opţiune,care sunt, în principiu, imprescriptibile extinctiv (dreptul de opţiune succesorală este




socotit însă prescriptibil extinctiv, deşi el este, cum am văzut, incompatibil cu regimulnormal al prescripţiei extinctive).

d) Termenul prescrip ţ iei. De esenţa prescripţiei extinctive este existenţa unor

termene de prescripţie, a unor intervale de timp înăuntrul cărora trebuie exercitatdreptul material la acţiune, sub sancţiunea stingerii lui.

De lege lata, în dreptul civil sunt două termene generale de prescripţie: 3 ani, pentru drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă (art. 3 din D. nr. 167/1958), şi30 de ani pentru drepturile la acţiune privind drepturile reale prescriptibile extinctiv(art. 1890 C. civ.). În afara acestor termene, există numeroase termene speciale, deregulă, mai scurte decât termenele generale de prescripţie extinctivă. De aceea, ori decâte ori nu se prevede un termen special de prescripţie, vor fi aplicabile prevederile art.3 din Decretul nr. 167/1958 sau, după caz, ale art. 1890 C. civ., cu condiţia însă cadreptul la acţiune să fie prescriptibil extinctiv.

Ca orice termen şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care aînceput să curgă, o durată, respectiv un interval de timp mai lung sau mai scurt, după caz, şi, bineînţeles, un sfâr şit, marcat de data la care este socotit a fi împlinit (e). Cursul

prescripţiei poate fi însă suspendat ori întrerupt, suprimat, după cum există şi posibilitatea, pentru motive temeinic justificate, ca titularul dreptului la acţiune să fierepus în termen, adică să se considere că prescripţia nu este totuşi împlinită (f).

e) Începutul prescrip ţ iei extinctive. În ce priveşte chestiunea începutului prescripţiei, acesta este guvernat de regula actioni non natae non praescribitur,

consacrată atât de Codul civil (art. 1886), cât şi de Decretul nr. 167/1958, în termeniiurmători: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune” (art.7 alin. 1). Prin urmare, data naşterii dreptului la acţiune, adică data când dreptulsubiectiv (sau interesul legitim) este încălcat, negat sau contestat, marchează şiînceputul curgerii prescripţiei extinctive. Sunt însă cazuri când aplicarea acestei reguliar avea consecinţe inechitabile, inadmisibile, deoarece titularul dreptului la acţiune fienu a cunoscut violarea dreptului său, fie este împiedicat material, moral sau juridic să acţioneze (ex., nu cunoaşte identitatea autorului faptului ilicit, nu a constatat viciileascunse ale unui lucru ori ale unei lucr ări executate, deoarece lucrul nu a fost încă

predat sau lucrarea n-a fost încă recepţionată, titularul dreptului la acţiune este victimaunor acte de violenţă morală continuă, neavând curajul de a face acte de întrerupere,este soţ cu cel împotriva căruia trebuie să acţioneze). De aceea, legea prevede regulispeciale privind începutul prescripţiei extinctive (cf. art. 7 alin. 2 şi 3, art. 8, 9 şi 11 dinD. nr. 167/1967) sau cazuri în care prescripţia extinctivă este fie suspendată sauîntreruptă, fie chiar considerată a nu fi început deloc să curgă.

f) Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen. Suspendarea şi întreruperea

cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate în mod unitar în Decretul nr.167/1958 (art. 13-15; 16-17), ca împrejur ări care atrag modificarea cursului prescripţiei

fie în sensul de a opri temporar cursul acestuia (în cazul suspendării), fie în sensul de asuprima complet prescripţia începută şi a o înlocui cu un nou termen de prescripţie oride câte ori titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, săvâr şind acte sau fapte prin




care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat, precum şi ori de câte orisubiectul pasiv păr ăseşte poziţia de împotrivire, prin recunoaşterea dreptului până atunci încălcat, contestat sau negat (în caz de întrerupere).

În afar ă de acestea sunt şi alte situaţii când, deşi nu poate opera suspendarea sau

întreruperea prescripţiei extinctive, totuşi, din motive justificate, neimputabiletitularului dreptului material la acţiune, efectul prescripţiei extinctive nu se justifică,neputând fi lipsit de acest drept titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Înasemenea cazuri se poate solicita repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile

prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Fundamentul acestui beneficiu acordatde lege titularului dreptului la acţiune îl constituie, credem, vechea maximă Contra nonvalentem agere non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză desuspendare a prescripţiei (for ţa major ă îndeplineşte această funcţie), cât mai mult osimplă cauză generală de amânare a începutului prescripţiei (pentru imposibilitatea

morală sau juridică de a acţiona) şi, mai cu seamă, de înl ăturare a efectului prescrip ţ ieiîmplinite prin repunerea păr ţii interesate în termenul de prescripţie, ori, mai exact, prinsocotirea faptului că stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune n-a avutlegalmente loc.

g) Efectul prescrip ţ iei. În sfâr şit, cât priveşte efectul prescripţiei extinctive şimodul cum aceasta operează, pe baza unei analize aprofundate a dispoziţiilor legaleincidente, îndeosebi a art. 1, 18 şi 20 din Decretul nr. 167/1958, coroborată cu

prevederile art. 1838-1843 C. civ., am putut conchide că prescripţia stinge dreptulmaterial la acţiune în sens material f ăr ă a afecta şi dreptul subiectiv în substanţa sa,care continuă să supravieţuiască, deşi într-o formă imperfectă, de vreme ce poate fiocrotit numai pe calea defensivă a excepţiunii. Prescripţia nu operează de drept, cinumai la cererea persoanei interesate (art. 1841 C. civ.). În măsura în care prescripţianu operează de drept (ipso iure) stingerea obligaţiei sau, după caz, a dreptului laacţiune, nu se poate vorbi nici de existenţa vreunei obligaţii naturale, deoarece, câtă vreme obligaţia iniţială este şi r ămâne intactă, fiind asigurată prin acţiune, prescripţiacâştigată confer ă debitorului numai un drept de opţiune, şi anume dreptul de a se

prevala sau nu de beneficiul prescripţiei împlinite. În schimb, în cazul în care beneficiarul prescripţiei împlinite opune, pe cale de acţiune sau de excepţiune,

prescripţia câştigată, după stingerea dreptului la acţiune, subzistă în sarcina debitoruluio obligaţie civilă imperfectă (obligaţie naturală), lipsită de sancţiunea specifică (acţiunea în justiţie), dar care poate fi executată de bunăvoie (art. 20 alin. 1 din D. nr.167/1958). Cât priveşte renunţarea la prescripţie, aceasta poate să aibă loc atât înaintede a fi invocată, caz în care este vorba de renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite(dreptul de a invoca prescripţia), cât şi după invocarea prescripţiei câştigate, caz în care

poate îmbr ăca fie forma unei plăţi voluntare a obligaţiei prescrise, fie a unei promisiunide a o executa (în niciuna din aceste două ipoteze nu este însă vorba de o liberalitate, cifie de plat ă, act sau fapt juridic neutru, fie de un contract de servicii gratuite, care are

drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea dreptului laacţiune de către beneficiarul promisiunii), de vreme ce prin invocarea prescripţiei sestinge numai dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv însuşi.




650. Sistemul Noului Cod civil. a) Precizări prealabile. Analiza regimului prescripţiei extinctive a scos în evidenţă faptul că reglementarea actuală a prescripţiei,deşi este superioar ă celei cuprinse în Codul civil, este susceptibilă de îmbunătăţire şi

perfecţionare.

Principalele carenţe ale reglementării actuale sunt, în opinia noastr ă, următoarele: – în primul rând, cum s-a văzut, dispoziţii importante privind regimul general al

prescripţiei se regăsesc unele în Decretul nr. 167/1958 (art. 1, 12, 18, 19), iar altele înCodul civil (1838-1843), ceea ce ridică serioase şi vizibile dificultăţi de interpretare şicorelarea a acestora şi, mai ales, de corectă aplicare a lor;

– în al doilea rând , în materie civilă, prescripţia extinctivă trebuie să reprezinteatât expresia unor interese generale, constând în necesitatea clarificării unor situaţii

juridice incerte într-un timp rezonabil, cât şi expresia intereselor particulare, constândîn faptul că prescripţia trebuie lăsată la îndemâna păr ţilor interesate, singurele înmăsur ă să decidă dacă vor sau nu să se prevaleze de efectele ei; în niciun caz

prescripţia extinctivă nu este o sursă de îmbogăţire pe nedrept, astfel încât invocarea şiaplicarea ei din oficiu contravine însuşi fundamentului şi funcţiilor acesteia; înconsecinţă, dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu-şi au, în prezent, niciunrost, fiind lipsite de un fundament juridic serios;

– în al treilea rând , în lipsa unei definiţii a dreptului la acţiune în sens material şiîn prezenţa reglementării separate a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită,devine dificilă determinarea naturii juridice a acestor drepturi, precum şi a stabiliriicorelaţiei dreptului material la acţiune cu dreptul subiectiv civil şi, bineînţeles, cudreptul de a cere executarea silită;

– în sfâr şit , în privinţa termenelor de prescripţie extinctivă, precum şi a cursului prescripţiei extinctive, reglementările actuale nu mai corespund integral realităţiloreconomice şi sociale, în special raporturilor comerciale, care reclamă celeritate şi ofoarte mare stabilitate.

De lege ferenda, ar trebui eliminate aceste carenţe, în paralel cu perfecţionareareglementărilor existente în materie, în acord cu realităţile social-economice şi ţinândseama de perspectiva integr ării ţării noastre în Uniunea Europeană. După cum amvăzut ( supra, titlul III), Noul Cod civil vine în întâmpinarea acestor nevoi şi imperativede politică legislativă prin fixarea unui nou cadru modern al desf ăşur ării raporturilor de

drept privat, în cadrul căruia un loc important îl ocupă şi noua reglementare a instituţiei prescripţiei extinctive. Deoarece în titlul III al tratatului am înf ăţişat in extenso principiile şi elementele noii reglementări, ne mărginim în continuare să jalonăm principalele coordonate ale viitoarei instituţii, atr ăgând atenţia asupra câtorva aspectemai semnificative.

b) No ţ iunea, reglementarea şi efectul prescrip ţ iei extinctive. Noul Cod civilreglementează distinct de uzucapiune (sau prescripţia achizitivă) într-o carte separată –Cartea VI, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”(art. 2.500-2.556) –, regimul general, de drept comun, al prescripţiei extinctive (art.

2.500-2.544). Reglementarea separată a prescripţiei extinctive şi a uzucapiunii, fiind unlucru deja câştigat, a fost menţinută de noul cod, ceea este un prim aspect ce trebuiesemnalat.




În al doilea rând, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere numai a dreptului material la acţiune, iar nu şi a dreptuluisubiectiv civil (art. 2.500), ceea ce însemnează că şi în lumina Noului Cod civil

prescripţia poate fi calificată ca mod de stingere a dreptului material la acţiune şi de

înlăturare a r ăspunderii civile lato sensu. În al treilea rând, din punct de vedere normativ, noua reglementare preia, cuîmbunătăţiri substanţiale, prevederile Decretului nr. 167/1958 şi le sistematizează pe

probleme specifice (dispoziţii generale, termenele de prescripţie, cursul prescripţiei,împlinirea prescripţiei), însă regimul prescripţiei este inovat, cum am ar ătat, în maimulte privinţe.

Astfel, fiind vorba de o instituţie de drept privat, prescripţia nu operează de drept(art. 2.504), ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2.512), sunt admisibileconvenţii privitoare la regimul prescripţiei extinctive, cu excepţia cazului în caredreptul la acţiune este indisponibil ori derivă din contractele de adeziune, de asigurare

sau încheiate cu consumatorii (art. 2.515), iar renunţarea la prescripţie sau, după caz, la beneficiul termenului scurs sunt de asemenea posibile (art. 2.507). În consecinţă, celcare a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu aredreptul să cear ă restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul

prescripţiei era împlinit.În sfâr şit, deşi dreptul material la acţiune este unic, fiind definit în sens larg, astfel

încât să poată îngloba nu numai posibilitatea de a obţine condamnarea, ci şi de a obţineexecutarea acesteia (cf. art. 2.500 alin. 2: „În sensul prezentului titlu, prin drept laac ţ iune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul for ţei publice, să

execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte oricealtă sancţiune civilă, după caz”), totuşi, din considerente practice în primul rând, înnoul Cod este reglementată în principal prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie(i.e. a dreptului material la acţiune în sens restrâns), regulile particulare privitoare la

prescripţia dreptului de a obţine executarea silită r ămânând incluse în Codul de procedur ă civilă, care se completează însă cu dispoziţiile de drept comun (art. 2.516).

c) Domeniul prescrip ţ iei. Ca şi în cazul Decretului nr. 167/1958, Noul Cod civilconservă regula prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial şi acelei privind imprescriptibilitatea dreptului la acţiune având un obiect nepatrimonial

(art. 2.501-2.502). Există însă şi excepţii de la aceste reguli.Astfel, sunt în principiu imprescriptibile extinctiv dreptul la acţiunea în

revendicare, mobiliar ă sau imobiliar ă (art. 563 alin. 2), sau dreptul la acţiunea de partaj(art. 669) ori dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act patrimonialsau nepatrimonial (art. 2.504 alin. 2 pct. 3), după cum sunt prescriptibile extinctivunele acţiuni nepatrimoniale tipice, precum acţiunea în anularea căsătoriei (art. 301) oriacţiunea în tăgada de paternitate de către mamă sau soţul acesteia (art. 430 şi 431), nuconţine decât o singur ă prevedere despre imprescriptibilitatea unor acţiuni în sensmaterial, socotim utilă o astfel de definiţie, care să permită diferenţierea acestui dreptfaţă de dreptul subiectiv material, substanţial şi care nu este afectat direct de stingerea,

prin prescripţie, doar a dreptului la acţiune.O menţiune particular ă trebuie f ăcută în legătur ă cu prescripţia garanţiilor reale.

Prin derogare de la regula accesorium sequitur principale, în materia garanţiilor reale,




mobiliare şi imobiliare, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nuatrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecar ă. În acest din urmă caz, creditorulipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,însă numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2.504). Această soluţie, inspirată din

dreptul german şi elveţian, se armonizează şi cu regulile de carte funciar ă, unde ipotecaînscrisă este considerată că există cât timp nu este radiată şi atestă faptul că, deşiaccesorie, ipoteca este în acelaşi timp un drept relativ autonom, bucurându-se de oexistenţă juridică proprie.

Desigur, şi în concepţia Noului Cod civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial, vor r ămâne în continuare, cum este şi firesc, principalul domeniu deaplicare a prescripţiei extinctive.

d) Termenul prescrip ţ iei. Sub acest aspect, termenul general de prescripţier ămâne la 3 ani, ca şi în sistemul actual. Sunt însă prevăzute şi termene speciale, pentruanumite cazuri particulare, de 1, 2 şi 10 ani. Astfel, este de remarcat termenul de 10 ani(art. 2.518) pentru cazul acţiunilor reale prescriptibile extinctiv (i), pentru repararea

prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortur ă ori acte de barbariesau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unuiminor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprimavoinţa (ii), sau pentru repararea prejudiciului adus mediului înconjur ător (iii).

În plus, în cazul acţiunii în r ăspundere civilă delictuală, pentru repararea preju-diciului cauzat printr-o faptă care este supusă şi legii penale, s-a prevăzut, pentrucorelarea celor două prescripţii, că, dacă termenul de prescripţie a r ăspunderii penale

este mai lung decât cel aplicabil acţiunii civile, termenul de prescripţie a r ăspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în r ăspundere civilă (art. 1.394).

e) Începutul prescrip ţ iei. Spre deosebire de vechiul Cod civil şi de Decretul nr.167/1958, s-a instituit o nouă regulă generală privind începutul prescripţiei, care estedeterminată nu de data naşterii dreptului la acţiune, ci de data la care titularul său poateefectiv să acţioneze. Or, nu se poate acţiona decât de la data când cel interesat acunoscut sau, după împrejuri, ar fi trebuit să cunoască, cu diligenţele cerute unui bonus

pater familias, naşterea dreptului la acţiune (art. 2.523).

În afar ă de această regulă, în cod sunt prevăzute mai multe reguli particulare,ţinând seama de natura raporturilor contractuale ori extracontractuale ori de calitatea păr ţilor (cf. art. 2.524 şi urm.): obligaţiile de a da sau a face, acţiunea în restituirea prestaţiilor, obligaţiile cu executare succesivă, acţiunea în r ăspundere civilă, acţiuneaîn anulabilitate, r ăspunderea pentru vicii etc. Majoritatea acestor reguli speciale există şi în Decretul nr. 167/1958.

f) Suspendarea prescrip ţ iei. Alături de cazurile de suspendare deja cunoscute şidevenite astfel tradiţionale, Noul Cod civil consacr ă şi alte cazuri, a căror utilitate

practică este incontestabilă. Este vorba mai ales de ipoteza negocierilor purtate în

scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre păr ţi (art. 2.532 pct. 6) oriaceea a unei proceduri prealabile legale ori administrative în vederea soluţionării pecale extrajudiciar ă a litigiului (art. 2.532 pct. 7).




g) Întreruperea prescrip ţ iei. Sub aspectul întreruperii, au fost prevăzute noi cazuride întrerupere (punerea în întârziere a debitorului), iar plângerea penală adresată organelor de urmărire penală, asimilată în prezent cererii de chemare în judecată, a fostreglementată drept cauză distinctă de întrerupere a prescripţiei. Totodată, s-a

reglementat situaţia în care, din motive formale, cererea de chemare în judecată, f ăr ă afi judecată, pe fond, este însă respinsă ori anulată. În acest din urmă caz, dacă reclamantul din cererea iniţială, în termen de şase luni de la data când hotărârea derespingere sau de anulare a r ămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia esteconsiderată întreruptă prin cerere iniţială, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă în fond (art. 2.539 alin. 2 in fine). Se evită astfel ca pentru motive pur formale titularuldreptului la acţiune să fie expus riscului împlinirii prescripţiei, f ăr ă a i se putea reproşatotuşi inacţiunea sau neglijenţa.

Cât priveşte efectul întreruperii, dacă în cazul recunoaşterii începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, în cazul cererii de chemare în judecată, efectul întreruptiv

este dublu condiţionat (art. 2.543 alin. 3), în sensul că acţiunea trebuie să fie admisă şihotărârea să fie pusă în executare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţineexecutarea silită (în caz contrar, stingerea, prin prescripţie, a dreptului de a obţineexecutarea silită, stinge şi puterea de lucru judecat înlăturând, în acelaşi timp, şi efectulîntreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, o nouă cerere putând fif ăcută numai dacă dreptul material la acţiune nu s-a prescris încă).

h) Repunerea în termen. Această instituţie, introdusă prin Decretul nr. 167/1958, s-adovedit utilă, fiind întrebuinţată de către instanţele noastre cu multă înţelepciune, astfelîncât a fost menţinută de Noul Cod civil (art. 2.523), suprimându-se doar dreptul

organului de jurisdicţie de a dispune repunerea în termen din oficiu.

i) Situa ţ ia termenelor de decădere. În sfâr şit, după cum se ştie, în afara prescripţieiextinctive, există şi sancţiunea decăderii (forcluziunii) pentru neexercitarea unui dreptîntr-un anumit termen. Pentru prima dată Noul Cod civil cuprinde şi o reglementaregenerală, la nivel de principiu, a acestei instituţii (art. 2.545-2.550), stabilind totodată corelaţia dintre aceasta şi prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă din lege (sau convenţia

păr ţilor) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt şir ămân aplicabile regulile, mai puţin riguroase, de la prescripţie (art. 2.547)1). Prinreglementarea regimului termenelor de decădere, sensibil diferite de cele de prescripţie,

se acoper ă o gravă lacună a legislaţiei civile în vigoare.

*

* *

În loc de încheiere. Orice început are şi un sfâr şit. Aceasta este valabil în oriceştiinţă, mai ales în „ştiinţa” dreptului.

Făr ă pretenţia de a fi epuizat subiectul cercetat – vast, complex şi, deopotrivă,extrem de lunecos – şi nici certitudinea că soluţiile şi concluziile la care am ajuns –unele din ele în parte diferite faţă de opinia curentă sau, după caz, dominantă,

1) Cu privire la delicata chestiune a delimitării prescripţiei extinctive faţă de decădere, v. supra, nr. 37-38.




majoritar ă – sunt infailibile, credem, totuşi, că prezentul tratat ofer ă o imagine maiînchegată şi, de ce nu, mai corectă ori mai apropiată de ceea ce este cu adevărat

prescripţia extinctivă în dreptul român.Într-o materie în care s-au scris zeci de tratate, teze de doctorat sau monografii şi

sute, mii de studii, note ori articole de specialitate, demersul nostru pare să fie minor,şi, oricum, neîndestulător. Deşi este vorba de o instituţie juridică milenar ă, unanimacceptată în orice legislaţie serioasă, prescripţia, ne-am convins şi cu această ocazie,este departe de a-şi fi epuizat toate secretele sau de a-şi fi devoalat toate virtuţile. Facmărturie nesfâr şitele discuţii privind fundamentul, natura juridică sau mecanismul săude funcţionare. Departe de a se fi încheiat, aceste discuţii par astăzi mai insolubile caoricând. Am fost nevoiţi să ne implicăm în aceste dispute şi să optăm pentru un punctde vedere, cu sau f ăr ă rezerve, însă am considerat că este de datoria noastr ă să neexprimăm poziţia, chiar dacă, uneori, ea a fost, poate, singular ă ori contrar ă opinieimajoritare.

Totuşi, ajunşi la capăt de drum, cu sentimentul datoriei împlinite şi, mai ales, cusatisfacţia unui travaliu intelectual extraordinar, putem spune că am dobândit şi ocertitudine:

„La science du droit consiste autant dans la réfutation de faux principes, que dansla connaissance des véritables” ( Répertoire de Merlin, v° Novation).

prescriptia in ncc

Documents