preotul si psihologul

8/2/2019 Preotul si psihologul

http://slidepdf.com/reader/full/preotul-si-psihologul 1/11



Introducere

După cum se poate vedea din titlu, subiectul, pe lângă faptul că este unul actual, el este iș

necesar i important.ș

Este actual deoarece într-o lume tot mai străina i înstrăinată de Dumnezeu, omulș

contemporan se lasă sedus de vârtejul ame itor al mondializării care aduce cu sine secularizarea,ț

el, omul, pierzându-se într-un consumism devorator închizând aproape ermetic comunicarea cu

semenii i cu Dumnezeu.ș

Este necesar deoarece acest tăvălug al globalizării nivelează culturi i oameni, aducând cuș sine drame care greu î i pot găsi rezolvarea.ș

Este important deoarece preotul, ca slujitor al lui Hristos i lucrător în “ogorul” Domnului,ș

are ca ajutor harul divin care poate să tămăduiască, să mângâie i sâ mântuiască pe cel pierdut, iar ș

psihologul ca unul care, cunoscând mecanismul ce declan ează căderile psihice ale omului, îi poateș

oferi solu ii prin care să fie scoase la lumină tenebrele conducătoare de anxietate si debusolare.ț

Dacă un preot ar fi i psiholog, în mod fericit ar îmbina tămăduirea sufletească, psihică iș ș

trupească, întrucât slujirea lui sacerdotală ar fi dublată de cea psihilogică. În acest fel

complementaritatea i distinc ia ar dispărea, fiind vorba de una i aceea i persoană. Dar cum acestș ș șț

lucru este foarte rar întâlnit, este nevoie de o colaborare eficientă între preot i psiholog pentru aș

ajuta cât mai mul i oameni. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm atât preotul în lucrareaț

lui, cât i psihologul în ceea ce au ei în comun dar i distinct.ș ș

Între psihiatri i psihotepeu i, cre tinii constituie o minoritate. Psihoterapia , care încearcăș șț

prin diferite mijloace să ajute sufletul tulburat, numără în ziua de astăzi aproximativ o mie de

tehnici psihocorective, însă cantitatea nu poate ine loc de calitate. Adevărata vindecare deț

problemele suflete ti poate avea loc numai prin pocăin ă, care necesită eforturi duhovnice ti iș ș șț

este neobi nuită pentru o mare parte a contemporanilor no tri, inclusiv pentru medici. În aceastăș ș

ordine de idei devine clar de ce diferitele metode de ac iune terapeutică prin influen area ra iuniiț ț ț

i a emo iilor nu sunt nici pe departe atotputernice i de ce efectul lor este doar vremelnic.ș șț



Sunt convins că psihoterapia efectuată după principiul ”răbda i, o să treaca totul” este înț

majoritatea cazurilor pur i simplu inadmisibilă.ș

Rolul preotului

Preotul, duhovnicul, păstorul de suflete omene ti are de-a face cu cele mai profunde i maiș ș

ascunse trăiri ale omului, atât normale cât i patologice. Adeseori, el este primul care observă la celș

ce îi solicită ajutorul duhovnicesc semnele de debut al bolii psihice. El are de-a face permanent cu

sufletul omenesc viu, cu dificultă ile i cu bolile lui. Competen a sa ine de domeniul bolilor ț ș ț ț

duhului omenesc, de înrâurirea păcatului i de ajutorarea oamenilor în scopul învingeriiș

consecin elor păcatului, a domina iei acestuia i a sim ământului gre it perceput al vinovă iei.ț ț ș ț ș ț

În activitatea pastorală, preotul se întâlne te uneori cu manifestări ale tulburărilor psihice,ș

trebuie să îndrume duhovnice te bolnavi nervos i psihic. Se pune problema: cum să-i ajuteș ș

suflete te bolnavului, cum să aprecieze corect starea i trăirile lui?ș ș Desigur, medicul nu îl

înlocuieşte pe preot, ci doar îi premerge, reprezentând uneori o „barieră" ce îl împiedică pe pacient

să cadă în ispite şi păcate şi mai mari - beţie, curvie, sinucidere. Scopul pastoraţiei ortodoxe e

mântuirea sufletului, iar cel al psihoterapiei ortodoxe - vindecarea sufletului.

În cazul dat, preotul şi medicul sunt colaboratori ai lui Dumnezeu în lucrarea îngrijirii

sufletului.

În psihoterapia ortodoxă - sau, aşa cum o numim deseori, patristică - consultul este în pri-

mul rând o întâlnire în Hristos. Chiar dacă pacientul nu este creştin, medicul ortodox nu priveşte

această întâlnire ca pe un lucru întâmplător - însă el trebuie, de asemenea, să se raporteze cu cea

mai mare evlavie la sufletul omului respectiv şi să facă pentru el tot ce-i stă în puteri.În pofida diversităţii evenimentelor vieţii, multe dintre acestea au loc în mod repetat, ca un

fel de clişee. Se ştie din experienţă că în circumstanţe similare ne putem „poticni", ne putem pierde

pacea sufletească sau putem cădea în păcat în mod regulat. Ca atare, trebuie să ne pregătim din

vreme pentru dificultăţi, pentru convorbiri şi întâlniri importante, pentru paşi de mare răspundere.

Bineînţeles, este greu să iei totul în calcul, însă multe lucruri pot fi anticipate - şi trebuie să ne

pregătim nu numai chibzuind, ci şi rugându-ne, discutând cu duhovnicul, primind sfatul şi



binecuvântarea lui. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuieşte: „Dimineaţa, la rugăciune, şezi şi

socoteşte ce trebuie să faci de-a lungul zilei, unde trebuie să mergi, cu ce şi cu cine ai a te întâlni,

şi hotărăşte dinainte ce vei gândi, ce vei spune, în ce stare îţi vei ţine sufletul şi trupul, şi aşa mai

departe. Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să se controleze, să-şi stăpânească toate

mişcările sufletului, să nu le îngăduie să se desfăşoare de la sine, ca fără ştirea lui. El trebuie să fie

stăpân peste tot ce se petrece înlăuntrul său, stăpân peste puterile sale.1

Protoiereul Vladimir Vorobiov scrie: „Preotul trebuie să-i explice omului că boala psihică

nu este o ruşine. Este o cruce. Sunt lucruri pe care un astfel de om nu poate să le facă la fel de bine

ca persoanele sănătoase. El poate însă să se smerească, şi trebuie să se smerească. El nu înţelege

multe lucruri, însă trebuie să asculte. Şi dacă vom reuşi să-i explicăm unui asemenea bolnav că

trebuie să se smerească, atunci totul este în regulă. El va fi fără îndoială recuperat şi va putea lua

parte cu succes la viaţa Bisericii, în faţa lui nu sunt închise nici împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa

harică... Adeseori, oamenii spun: «De ce binecuvântaţi să iau tablete? Oare de boala sufletească te

poţi vindeca cu tablete? Eu am venit în Biserică şi cer harul Iui Dumnezeu, vreau ca Dumnezeu să

vindece sufletul meu bolnav. De ce mă trimiteţi la doctori? Ce, harul lui Dumnezeu nu lucrează?»

Harul lui Dumnezeu lucrează, şi poate să-1 vindece într-o clipă pe om de orice boală. Poate

să-l facă pe şchiop întreg, orbului poate să-i dea înapoi vederea, iar pe bolnavul psihic poate să-l

facă sănătos. Asta fără discuţie. Dar de ce Domnul nu face asta? Eşti şchiop, şi uite că şchiopătezi

toată viaţa. De ce? Pentru că în felul acesta Domnul te smereşte, pentru că Dumnezeu a pus o

asemenea cruce asupra ta. Şi poate că tu însuţi ţi-ai ales cândva crucea asta.2

Trebuie să ne smerim. Ţie, de pildă, nu ţi-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu

unul. Tu o să fii surd... La fel şi cu oricare altă boală, inclusiv cu cea psihică. Domnul te poate

vindeca - însă El vrea ca astăzi, sau poate toată viaţa ta, să ceri ajutorul medicului. Asta nu

înseamnă deloc că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că asistenţa medicală ţine loc de împărtăşanie...

Când, de pildă, bolnavul se hotărăşte să îşi îndure boala fără cârtire, şi face asta, vrăjmaşul,ştiind că astfel s-a întărit în virtutea răbdării, se apucă pe furiş să-i strice această aşezare su-

fletească bună. Ca atare, începe să-i aducă în gând multele fapte bune pe care ar fi putut să le

săvârşească dacă s-ar fi aflat într-o altă stare şi se străduie să-1 încredinţeze că dacă ar fi fost

sănătos ar fi lucrat foarte bine lui Dumnezeu şi ar fi adus foarte mult folos sieşi şi aproapelui: ar fi

mers la biserică, ar fi purtat împreună-vorbiri duhovniceşti, ar fi citit şi ar fi scris spre folosul

1 Dmitri Adveev, Psihiatria ortodoxă, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucure ti, 2011, pp.231-232;ș

2 Ibidem, pp.256-257;



aproapelui şi aşa mai departe. Băgând de seamă că sunt primite gândurile de acest fel, vrăjmaşul le

aduce mai des în minte, le înmulţeşte şi le înfloreşte, le vâră în suflet, stârneşte pofte şi porniri spre

acele fapte, zugrăvind cât de bine i-ar fi mers bolnavului cutare sau cutare lucru şi aţâţând părerea

de rău că boala îl leagă de mâini şi de picioare.3

Rolul psihologului

În lucrările sale concepute pentru a-i ajuta pe preoţi, profesorul D.E. Melehov arată că pot

constitui motiv pentru a apela la competenţa medicului următoarele stări psihopatologice:

1. Crizele isterice, epileptice şi mixte.

2. Diminuarea crescândă a capacităţii de muncă, astenia, deteriorarea progresivă a

memoriei şi a capacităţilor intelectuale.

3. Modificarea considerabilă şi progresivă a trăsăturilor fundamentale de caracter,

dezvoltarea nemotivată şi independentă de condiţiile exterioare a iritabilităţii, răcelii, răutăţii,

cruzimii, anxietăţii, instabilităţii emoţionale.

4. Iluziile optice, auditive, olfactive, tactile repetate, senzaţiile patologice la nivelul

pielii, senzaţii de curentare etc.

5. Stări de depresie profunde şi persistente sau care recidivează frecvent, întristareînsoţită de deznădejde şi mai ales de gânduri la sinucidere sau stări de veselie nemotivată însoţite

de activitate crescută în mod haotic, de aflux necontrolat de idei şi de supraaprecierea propriilor

posibilităţi.

6. Gânduri incontrolabile, obsesive, aflux de idei dezordonate, opriri şi întreruperi

involuntare în cursul procesului logic, senzaţia de idei artificiale, insuflate, apărute sub influenţa

curentului electric, hipnozei, undelor radio sau posesiunii demonice.

7.

Stări intense şi repetate de „iluminare", „inspiraţie", „vedenii", „voci" care nudecurg din experienţe anterioare şi sunt străine de structura generală a personalităţii.

8. Dominaţia irezistibilă a impulsurilor biologice grosiere, a „gândurilor de hulă",

străine de nucleul fundamental al personalităţii, sentimentul persistent al părăsirii de către

Dumnezeu, însoţit de întristare, de deznădejde şi de gânduri la sinucidere.

3 Ibidem, p.12;



9. Extrema trufie, încredere în corectitudinea propriilor judecăţi chiar împotriva realităţii

evidente şi a părerii obiective a celor din jur (idei delirante de gelozie, invenţii, reforme în viaţa ci-

vilă şi bisericească) sau, dimpotrivă, complexul de inferioritate ca manifestare a trufiei şi egocen-

trismului ascuns.4

Psihologul rus Dmitri Adveev povesteste o întâmplare în cartea sa ”în faţa mea se află un

tânăr bolnav psihic. La consult 1-a adus nu faptul că se simte mai rău, ci dorinţa de a fi ascultat,

consolat. El suferă de o formă de psihoză în care personalitatea este relativ păstrată. Boala

evoluează, ca să zicem a aș , sub ochii lui. El spune cu voce obosită: ”Domnule doctor, mi se pare

câteodată că Domnul m-a părăsit, că viaţa mea este inutilă, lipsită de orice scop. Sunt o povară

pentru bătrâna mea mamă, nu am loc de muncă, pensia ei nu ne ajunge nici măcar ca s-o ducem de

azi pe mâine..."Discuţia este dificilă. Tânărului îi este foarte greu. El are nevoie de ajutor - şi,

desigur, Domnul nu 1-a uitat. În toate este voia lui Dumnezeu. Trebuie doar să credem că

Preabunul Domn ne trimite toate spre mântuire. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării. înaintea

lui Dumnezeu importante sunt nu poziţia socială şi succesele, ci credinţa, smerenia, purtarea fără

cârtire a propriei cruci.5

O alta întâmplare ce ne priveste, pe noi, to i tinerii din ziua de azi:ț . „Sunt complexată. Am

21 de ani. Multe dintre prietenele mele sunt deja căsătorite, au copii. Eu sunt virgină, dar mi se

spune că această noţiune este de modă veche şi că, dacă mă voi păstra aşa, nu mă voi mărita. Eu

înţeleg că desfrânarea este un păcat, dar ce este de făcut?"

Nu cedaţi în faţa nici unei presiuni. Foarte bine aţi zis că desfrânarea este un păcat - iar noi

vom preciza că este vorba de un păcat de moarte, care aruncă sufletul în adâncul iadului. Numai

pocăinţa profundă şi îndreptarea vieţii refac unirea unui astfel de suflet cu Dumnezeu, cu Sfânta

Lui Biserică.

Desfrânarea lipseşte sufletul omului de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul,

de regulă, rămâne lipsit şi de liniştea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au un sentiment

aproape permanent de anxietate. In parte, aceasta este cauza pentru care ei se află tot timpul în

căutarea unor noi aventuri şi plăceri.

Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea de a iubi cu adevărat. De regulă, cei ce păcătuiesc

prin curvie nu pot întemeia o familie trainică, nu pot educa oameni sănătoşi din punct de vedere

4 Ibidem, pp.245-246;5 Ibidem, p.234;



moral. Iar de SIDA, de bolile venerice, de avorturi, de infertilitate cred că nu este cazul să mai

vorbim.

Acum, despre „prietenele" cele deosebit de „progresiste". După cum întunericul nu se îm-

pacă cu lumina, şi pentru curvar sau curvă fecioria este o mustrare, le tulbură conştiinţa. Ca atare,

le place să nu audă nimic de ea, ci să măsoare toate cu măsura proprie.

Căsătoria este un aşezământ dumnezeiesc, familia a fost gândită de Domnul ca mică Biseri-

că. Fetele creştine se rugau Domnului, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să li se dăruiască mire,

se păstrau pentru viitorul soţ şi se împodobeau cu modestia, cu castitatea, cu smerenia -iată zestrea

pe care şi-o pregăteau. Pe vremuri se spunea: „Smerenia este giuvaierul fetei". Şi familiile erau,

spre deosebire de cele din prezent, trainice.6

Ordinea acordării asisten ei medicale i asisten ei duhovnice ti în bolile psihice: dacăț ș ț ș

vorbim de psihoze, în prima etapă trebuie acordată, bineînţeles, asistenţa medicală. Aceasta trebuie

să înlăture simptomele fundamentale ale bolii, să-i redea bolnavului conştienta, spiritul autocritic,

comportamentul adecvat. Pe măsura însănătoşirii trebuie să precumpănească deja asistenţa

psihologică şi duhovnicească, iar cea medicală trebuie să se restrângă. Aceasta trebuie să fie

dinamică.

Tratamentul psihiatric i ajutorul duhovnicesc în bolile psihice: Sarcina preotului este de a-lș

deprinde pe cel aflat sub îndrumarea sa cu răbdarea şi cu smerenia, de a se ruga pentru el. Sarcina

medicului este de a trata tulburările sufleteşti, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, cu metodele

medicinei contemporane. Acţionând asupra voinţei omului, asupra raţiunii şi emoţiilor lui,

psihiatrul-psihoterapeut îl ajută să învingă boala sau consecinţele ei. El se străduie să înlăture

simptomele şi sindroamele patologice privitoare la sistemul nervos central, cum ar fi depresia,

anxietatea, astenia etc, care au apărut nu în urma ispitei vrăjmaşului, ci din cauze biologice şi

ereditare. După însănătoşire (când aceasta este posibilă), omul se întoarce la starea obişnuită. El

poate privi cu luciditate viaţa şi pe sine, poate merge la biserică, se poate ruga, poate munci spre

binele familiei şi al societăţii. Pe măsura însănătoşirii bolnavului, ponderea Asisten eiț psihiatrice

va scădea în favoarea celei duhovniceşti.

Câteva cuvinte ale Sfintilor Părin i cu referire la răbdarea necazurilor i la pacea sufletului:ț ș

„Trebuie să ne străduim luând toate măsurile pentru a ne păzi pacea sufletească şi a nu ne

lăsa tulburaţi de necazuri, ci a le îndura cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge. Exerciţiul acesta

6 Ibidem, pp.251-252.



poate să aducă inimii noastre linişte şi să o facă sălaş al Duhului Celui Sfânt." (Sfântul Serafim din

Sarov)

„Dumnezeu nu ne îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. În vasul de cristal

sau de sticlă, meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar în cel de argint şi de aramă dă tare: închip asemănător, asupra celor neputincioşi Dumnezeu îngăduie să vină ispită uşoară, iar asupra

celor tari - ispită foarte grea." (Sfântul Tihon din Zadonsk)

„Întristarea fără măsură în necazuri, care ajunge la deznădejde, este lepădată, ne învaţă

Sfinţii Părinţi. Întristarea trebuie alinată prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne

întristăm şi totodată să tragem nădejde - să ne întristăm pentru că î-L mâniem pe Dumnezeu cu

păcatele noastre, pentru că ne depărtăm de El, şi să nădăjduim pentru că avem Doctor Atotputernic

pentru păcatele noastre: pe Domnul Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sângele pentru noi." (Cuviosul

Ambrozie de la Optina)

„Domnul acoperă lipsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri." (Sfântul

Dimitrie al Rostovului)

„Fie că ne face cineva bine, fie că îndurăm rău de la cineva, trebuie să privim Sus şi să dăm

mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă cu noi, întotdeauna mustrându-ne pe noi înşine

şi zicând, cum ziceau Părinţii, că dacă se va întâmpla cu noi ceva bun, este lucrarea purtării de

grijă dumnezeieşti, iar dacă ni se va întâmpla ceva rău, de vină sunt păcatele noastre, căci, cuadevărat, tot ce îndurăm, pentru păcatele noastre îndurăm. Sfinţii, chiar dacă pătimesc, pentru

numele lui Dumnezeu pătimesc, ori ca să se arate virtuţile lor spre folosul multora, ori ca să se

înmulţească cununile şi răsplăţile lor de la Dumnezeu." (Cuviosul Avă Dorotei)

„Cât poate să încapă sufletul în purtarea necazurilor, atâta poate să încapă şi din harul lui

Dumnezeu." (Stareţul Alexandru din Schitul Ghetsimani)

„Nu cârti, copilaşule, nu trebuie să faci asta: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi fost

milostiv faţă de tine, nici nu mai erai până acum în viaţă. Tu nu vezi milele Lui, fiindcă vrei aletale şi te rogi pentru ale tale, iar Domnul ştie ce e mai bun şi folositor pentru tine. Roagă-te tot-

deauna, bineînţeles, ca să te izbăveşti de necazuri şi de păcatele tale, însă la sfârşitul rugăciunii

adaugă totdeauna: «Însă fie voia Ta, Doamne!»." (Cuviosul Alexie din Pustia Zosimova)

Tămăduindu-i pe cei bolnavi, Domnul spunea de obicei: «Iertate sunt păcatele tale!» De

aici se poate trage încheierea că în cea mai mare parte bolile ne sunt trimise ca pedeapsă pentru pă-

cate. Ca atare, atunci când ne lovesc bolile nu trebuie să ne mâhnim, ci să ne bucurăm, pentru că



ele răscumpără păcatele noastre. Dacă omul se pătrunde de conştiinţa faptului că în viaţa lui totul

se face după voia lui Dumnezeu şi nu uită niciodată lucrul acesta, el îndură cu uşurinţă toate

nereuşitele şi restriştile vieţii, înţelegând că toate acestea sunt trimise de către Domnul spre folosul

lui sau pentru răscumpărarea păcatelor.

Încheiere

După o scurtă prezentare a rolului i importan ei pe care o are preotul i psihologul înș șț

lucrarea lor comună spre binele crestinului în mod special se pot trage câteva concluzii.

În primul rând bolile suflete ti au drept cauză păcatele săvâr ite dar nespovedite sauș ș

păcatele dobândite pe cale genetică de la strămo i. i unele i altele îl pot duce pe om la adevarateș Ș ș

crize de identitate, crize care necesită multă rugaciune stăruitoare din partea celui bolnav, dar iș

ajutor din partea preotului asociat cu ajutor din partea psihologului.

În al doilea rând rolul preotului i al psihologului este bine precizat neputându-se substituiș

unul altuia. i unul i altul pot face trimitere către celălalt, având în vedere competen a fiecăruia,Ș ș ț

competent ce vine din pregătirea specifică.

În al treilea rând nu se poate absolutiza rolul unuia, i minimaliza rolul celuilalt. Omul caș

fiin ă trihotomică -trup, suflet i duh- trebuie privit din această perspectivă. Nici trup fără sufletț ș

dar nici suflet fără trup i amândouă pătrunse de duh.ș

În al patrulea rând se spune că dacă înlături cauza este înlăturat i efectul. i cumș Ș

întotdeauna cauza este înlăuntrul omului i nu înafara lui, penetrarea i cunoa terea obiectivă seș ș ș

pot face numai în colaborare cu omul, a a că libertatea umană, ca dat ontologic, trebuie respectată.ș

inând cont de toate acestea, recomandăm ca în viitorul apropiat, fiecare preot este bine săȚ

aibă i cunostin e ce in de sfera psihologiei, spre o în elegere cât mai clară i obiectivă aș șț ț ț

problemelor cu care se confruntă omul post modern.



Bibliografie

1. Adveev Dr. Dmitri, Psihiatria ortodoxă în întrebări i răspunsuriș , Ed. Cartea Ortodoxă,

Bucure ti, 2011;ș

2. Idem, Psihiatria pentru duhovnici, Ed. Car tea Ortodoxă, Bucure ti, 2011;ș

3. Idem, Besedina Ioana, Femeia i problemele ei; perspectiva psihiatrului ortodoxș , Ed. Cartea

Ortodoxă, Bucure ti, 2011;ș

4. Melehov Prof. Dmitri, Psihiatria i problemele vie ii duhovnice tiș șț , Ed. Cartea Ortodoxă,

Bucure ti, 2011;ș



5. Thermos Pr. Vasilios, Om la orizont;Psihologia i psihiatria ortodoxăș , Ed. Cartea

Ortodoxă, Bucure ti, 2011.ș

preotul si psihologul

Documents