2 • APOSTROF

Premiile Uniunii

Scriitorilor din

România pe 2015

Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru cărţi apărute în 2015

Joi, 26 mai, cu ocazia Reuniunii de primăvară‑vară a Filialei clu‑jene a usr, au fost decernate premiile pentru cele mai bune cărţi

ale anului 2015. Juriul Filialei (Ştefan Melancu – preşedinte, Ioan‑Pavel Azap, Constantina Raveca Buleu, Ion Cristofor, Titu Popescu, Balázs Imre József şi Karácsonyi Zsolt, membri) a stabilit următoarele premii:

Premii finanţate de Primărie şi de Consiliul Local al Municipiu‑lui Cluj‑Napoca:

Premiul Lucian Blaga (Cartea anului Poezie) – Ion Pop, Casa scărilor, Cartea Românească

Premiul Dsida Jenø (Cartea anului Poezie – minorităţi) – Horváth Elød Benjámin, Beatcore, Erdélyi Híradó

Premiul Liviu Rebreanu (Cartea anului Proză) – Radu Ţuculescu, Mierla neagră, Cartea Românească

Premiul Adrian Marino (Cartea anului Critică şi istorie literară) – Constantin Cubleşan, Dumitru Radu Popescu: În labirintul mito‑logiei contemporane, Şcoala Ardeleană

Premiul Ioana Em. Petrescu (Cartea anului Publicistică) – Ioana Bot, Autoportret cu principii, Casa Cărţii de Ştiinţă

Premiul Kacsó Sándor (Cartea anului Istorie literară – minori‑tăţi) – Cseke Péter, Borongós ég alatt [Sub cer înnorat], Nap Kiadó; Valori ale presei maghiare din România (1919‑2014), Tritonic

Premiul I. Negoiţescu (Cartea anului Eseu) – Mircea Tomuş, Un text ascuns în romanul Ion, de Liviu Rebreanu şi O mitologie a unor atrizi moderni în romanele Hortensiei Papadat‑Bengescu, Limes

Premiul Teodor Boşca (Cartea anului Traduceri) – Rodica Frenţiu (Mori Ōgai, Tânărul, Eikon/Şcoala Ardeleană)

Premiul Radu Stanca (Cartea anului Teatru) – Mariana Vartic, Babel apocrif, Limes

Premiul Marian Papahagi (Cartea anului Debut) – Laurenţiu Malomfălean, Nocturnalul postmodern, Tracus Arte.

*Ca în fiecare an, au fost acordate premii sponsorizate de omul

de afaceri Remus „Mongolu“ Pop:Premiul Aurel Gurghianu (poezie) – Medeea Iancu, Cântarea

care a biruit toate cântările, Paralela 45Premiul Al. Căprariu (poezie) – Vasile George Dâncu, Univer‑

sul Mama, Casa de Editură Max BlecherPremiul Negoiţă Irimie (proză) – Nicolae Goja, Doi pe o cruce,

EurotipPremiul Liviu Petrescu (eseu) – Vasile Gogea, Anamteme, EikonPremiul Eta Boeriu (traduceri) – Rodica Lascu Pop, coord.

(Thomas Owen, Ceremonial nocturn: Antologie de proză fantastică, şi Escale literare la Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă)

Premiul Mongolu pentru debut – Laura‑Corina Roşca, Vârstele uceniciei, Şcoala Ardeleană.

S‑a mai acordat Premiul special al juriului– Alexandru Vlad (in memoriam), pentru cele două cărţi apărute în 2015: Omul de la fe‑reastră, Charmides, şi Poemele/Poems, Şcoala Ardeleană.

O diplomă (Premiul N. Drăganu, Premiul Primarului) – pen‑tru volumul Lumina din cuvinte, antologie alcătuită de Irina Petraş, Şcoala Ardeleană.

n

Juriul pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe 2015, alcătuit din Iulian Boldea, Tudor Cristea, Gabriela Gheorghişor,

Ioan Holban, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu (preşedinte) şi Răzvan Voncu, a stabilit, prin vot secret, în şedinţa din 31 mai 2016, luând în considerare cărţile nominalizate pentru anul 2015, următoarele:

Premiul pentru poezie: Vasile Dan, pentru volumul Lentila de contact, Ed. Mirador;

Premiul pentru proză: Dan stanca, pentru volumul Ghetsi‑mani ’51, Ed. Cartea Românească;

Premiul pentru critică, eseu şi istorie literară: mircea anghelescu, pentru volumul Lâna de aur: Călătorii şi călătoriile în literatura română, Ed. Cartea Românească;

Premiul pentru cartea pentru copii şi tineret: petre CrăCiun, pentru volumul Cu Andersen în regatul poveştilor, Ed. Zorio;

Premiu pentru debut: simona antonescu, pentru volumul Fotograful curţii regale (roman), Ed. Cartea Românească, şi robert G. elekes, pentru volumul Aici îmi iau dinţii‑n spinare şi adio (ver‑suri), Ed. Tracus Arte;

Premiul pentru traduceri: leo butnaru, pentru volumul Panorama poeziei avangardei ruse, Ed. Tipo Moldova;

Premiul special: horia‑roman patapieVici, pentru volumul Partea nevăzută decide totul, Ed. Humanitas;

Premiul Fundaţiei „Andrei Bantaş“ (pentru traduceri din engleză): ariaDna ponta, pentru volumul Du‑te şi pune un străjer (de Harper Lee), Ed. Polirom;

Premiul „Mircea Ciobanu“: meDeea iancu, pentru volumul Cântarea care a biruit toate cântările, Ed. Paralela 45; maria pilchin, pentru volumul Poeme pentru Ivan Gogh, Ed. Paralela 45;

Premiul naţional pentru literatură: MirCea CărtăresCu.

Premiile Ariel

Cu prilejul decernării Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015, s‑au acordat şi Premiile ariel pentru cea mai bună

carte din anul 2015: irina Petraş, Vitraliul şi fereastra: Poeţi români contemporani, Cluj‑Napoca: Ed. Şcoala Ardeleană, respectiv pentru cea mai bună revistă din anul 2015: Familia, Oradea.

n

y Marta Petreu, Diavolul şi uce‑nicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Iaşi: Polirom, 2016.

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 3

Premiul I. NegoIţescu al revistei Apostrof pe 2016

În 15 iunie a.c., revista Apostrof a decernat, în cadrul unei simpatice festivităţi desfăşurate la Filiala Cluj a usr, Pre-

miul I. Negoiţescu al revistei Apostrof pe anul în curs. Juriul de premiere a fost format din Marta Petreu (preşe‑

dinte), Irina Petraş şi Adrian Popescu. Nu este o întîmplare că premiul poartă numele unuia din‑

tre cei mai mari critici români din secolul al xx‑lea, şi anume cerchistul I. Negoiţescu, care s‑a născut la Cluj. Cînd, în urmă cu aproape 20 de ani, redactorii revistei Apostrof au numit astfel premiul atunci înfiinţat, intenţia lor a fost atît să‑şi decla‑re afinitatea ideologică şi culturală cu cerchismul, cît şi să omagieze memoria marelui critic. Şi, de asemenea, să onoreze prin acest premiu autori cu opere ample şi complexe, beletris‑tice şi totodată ştiinţifice, ce creează noi valori literare şi toto‑dată explorează în mod constant valorile culturii româneşti în compatibilitatea lor cu cultura europeană. De‑a lungul timpu‑

lui, au mai primit acest premiu Liviu MaLiţa, ruxandra Cesereanu, ion Mureşan, sanda Cordoş, ion siMuţ, ştefan BorBéLy, ion vartiC.

În acest an, au fost acordate, ex aequo, două premii, şi anume:

dnei ruxanDra cesereanu şi dlui oViDiu pecican.Şampanie din Pivniţele Filialei Cluj.Pişcoturi din Patiseria Apostrofilor.

nApostrof

• Ovidiu Pecican, Marta Petreu şi Ruxandra Cesereanu după festivitatea de premiere. Foto: Amalia Lumei

4 • APOSTROF

In memoriam

MihAi DrAgoleAFiliala cluj a Uniunii Scriitorilor anun‑ţă cu durere încetarea din viaţă a scriito‑

rului mihai Dragolea.Odihnească‑se în pace!

Mihai Dragolea (13 februarie 1955, Petroşani/Hunedoara – 6 iunie 2016,

Petroşani). Critic literar, prozator. Faculta‑tea de Filologie a ubb Cluj (1980). Debut absolut în Echinox, 1976. Doctorat cu teza Literatura fragmentară, 1998. Volume: În exerciţiul ficţiunii: Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte, eseu, 1992, 2006; Arhiva de go‑luri şi plinuri: Literatura fragmentară, eseu, 1998; Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999; De departe spre aproape, ro‑man, 2001; Colecţia de mirări, secvenţe, 2005; Funcţionar la singurătăţi sau Conta‑bilul de imagini, 2007; Epiderma de bazalt, Colecţia de mirări 2, 2011; Proces de crepo‑nare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, 2013. Prezent în volumul În lumea taţilor, 2004. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Colaborează la Echinox, Vatra, Steaua, Tri‑buna, Apostrof, Euphorion, Observator cultu‑ral, Contrapunct; de asemenea, la Radio Cluj.

CritiCuL îşi începe cariera în gruparea „Echinox“, aparţinînd promoţiei care,

în jurul anilor ’80, se afiliază mişcării litera‑re a optzecismului, de orientare postmo‑dernistă. Noua mişcare impune un alt mod de a înţelege şi de a practica literatura faţă de generaţia anilor ’60‑’70, găsindu‑şi gă‑sindu‑şi corespondenţe, şi afinităţi, printre altele, cu reprezentanţii „Şcolii de la Tîrgo‑vişte“. „Şcoala“ însăşi îşi relevă constantele definitorii în orizontul poeticii configurate de scriitori optzecişti. E unul dintre precur‑sorii optzecismului şi, totodată, un con‑temporan al lui în viaţă. Într‑o asemenea ambianţă, pentru Mihai Dragolea scriitorii „tîrgovişteni“ reprezintă arhetipuri ale noii literaturi şi constituie tradiţia modelatoare şi legitimatoare a propriei existenţe literare. Cartea are întrucîtva aspectul unui caleido‑scop scînteietor […] El însuşi prozator, proprietar subtil‑umoristic al unei mitolo‑gii derizorii a universului cotidian şi a fap‑tului divers ca enormitate caricaturală, Mi‑hai Dragolea a configurat în eseul său imaginea tulburătoare a unei societăţi se‑crete care locuieşte esenţial un spaţiu scrip‑tural. (Petru Poantă)

Oricite completări, reproşuri, sugestii sau observaţii ar fi făcute, meritul acestei cărţi de debut [În exerciţiul ficţiunii] de a fi primul eseu monografic despre Şcoala de la Târgovişte nu poate fi umbrit. Speculaţia exegetului, în regimul unei critici de identi‑ficare, are nu de puţine ori graţie şi rafina‑ment în interpretare. Coordonatele majore ale unui fenomen estetic singular sînt de‑scrise cu discernămînt şi bogăţie de argu‑mente. Cartea lui Mihai Dragolea relevă cu inteligenţă critică un mecanism particular de ficţionalizare şi estetizare a autoportre‑tului epic. (Ion Simuţ)

Remarcabil critic literar în juneţe, sem‑natar a sute de cronici şi eseuri risipite prin revistele culturale ale anilor ’80‑’90, cu unele intervenţii, mai rare, şi astăzi, autor al

primei cărţi consacrate vreodată Şcolii de la Târgovişte, apoi al unei teze de doctorat despre literatura fragmentară (apărute în 1992 şi 1998), Mihai Dragolea s‑a meta‑morfozat către finele anilor ’90 în prozator – unul dintre cei mai valoroşi pe care‑i avem. Cehovian şi caragialian în reţeta pro‑prie, observator atent al realităţii din jur, cu ochi în acelaşi timp tandru şi necruţător, atras mai ales de varietatea uimitoare a ti‑pologiei umane, a mentalităţilor şi moravu‑rilor, el a publicat din 1999 încoace patru

culegeri de proze scurte (în 1999, 2005, 2007 şi 2011) şi un microroman (2001), la care‑l adaugă acum pe al doilea. Nimic spectaculos, la prima vedere: povestea unei scurte întoarceri acasă în Dominin, sat ro‑mano‑săsesc, prilej de regăsire a unui loc scăpătat şi de reamintire a trecutului, cu o întreagă pleiadă de figuri, care de care mai derizorii. Tot într‑o autoironie diminuantă o ţine şi personajul narator, afişând, în pra‑gul senectuţii, o blândă resemnare. Ascun‑de – de fapt – un caracterolog de observaţii subtile şi un filozof de reflecţii profunde, deghizat în raisonneur umil, autor al unei lungi epistole provinciale adresate unui amic profesor, plecat în lumea largă, la Paris. La scară încă mai mare, va transcrie şi jurnalul de călătorie al unei june de peste Ocean pe Vechiul nostru Continent. America, Euro‑pa, Parisul, Domininul – aceeaşi poveste, de fapt. Totul – într‑o scriitură de mare fi‑neţe, pe firul căreia istoria vesel‑amară a satului cu pricina se transformă pe nesimţi‑te într‑o imagine a lumii şi într‑o meditaţie asupra sensurilor generale ale vieţii... (Ion Bogdan Lefter)

Doctor în literatură fragmentară, Mihai Dragolea a publicat până acum două cărţi de eseuri (În exerciţiul ficţiunii, 1992, des‑pre Şcoala de la Târgovişte, şi Arhiva de goluri şi plinuri, 1998) şi două de proză (Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999, şi De departe spre aproape, roman, 2001). Co‑mentând prima sa carte, îi descopeream plăcerea de a compune şi interpreta un rol,

cu dezinvoltură şi, uneori, cu o emfază simpatică, de a experimenta schimbări de registre, jocuri stilistice, puneri în pagină, contagieri imagistice în umbra cărţilor de‑semnate drept coloane de lumină. Vag sen‑timental şi gălăgios cu măsură, „ameţit“ de beţia lecturii, îşi îngăduie răsfăţuri de colec‑ţionar capricios fie că e vorba despre cărţi comentate, despre ficţiuni ori despre viaţă pur şi simplu. M. D. alege ipostaza de spec‑tator atent până la indiscreţie şi îngăduitor până la nesocotirea detaliilor „reale“. Cărţi‑le şi întâmplările prejmei, deopotrivă, sunt frecventate ca ţinuturi virgine, cu uimire, cu naivitate jucată. Referinţele altora des‑pre aceeaşi realitate scripturală ori existenţi‑ală sunt oarecum facultative. Atitudinea sa e, până la un punct, camilpetresciană (face pasul de la „mă duc oriunde se deschide o stradă nouă“, maniera personajului curios şi iscoditor, la „deschid o stradă nouă ori‑unde mă duc“, gesticulaţia orgolioasă şi îndrăgostită de începuturi şi întemeieri a scriitorului însuşi). Până la un punct, zi‑ceam, căci M. D. pătrunde în atmosfera rarefiată şi aristocrată a târgoviştenilor, de pildă, cu un apetit comunard, avid şi icono‑clast, nu cu voinţa obstinată de altitudine. Oficiază când „din balcon“, când dintr‑un colţ de pagină, într‑o superbă neorânduială, interesat să intrige, să atragă atenţia. (Irina Petraş)

Structural, Dragolea este undeva la mij‑loc între „simţul enorm“ şi „văzul monstru‑os“ ale lui I. L. Caragiale, cu o perspectivă ironic‑corozivă împinsă mai degrabă înspre „drăgălăşeniile“ fostului client de la Gam‑brinus decât înspre râsul cavernos al colegi‑lor săi de breaslă. Ceva din tandreţea epică a lui Creangă intră şi ea în această mixtură, medalioanele lui Dragolea (două‑trei pa‑gini, arareori patru) fiind eseuri concentra‑te de micropatologie cotidiană, surprinsă de regulă „într‑o lume zăpăcită rău de tot de atâta tranziţie“, în rândul căreia zăpăcea‑la de sistem generează zăpăceli de compor‑tament şi de reacţie concatenate, autorul sesizând distrat şi cu simţurile acutizate la maximum paranoia blândă a vieţii noastre de fiecare zi, exhibată în gări şi în garnituri de tren insalubre, în pieţe unde se vând vi‑guroase „salate bărbăteşti“ sau – la limita extremă – în alcovuri conjugale aparent cuminţi, împărţite cel mai adesea între bo‑varism şi duplicitate, cu accese de senzuali‑tate bine drămuite, divizate între respecta‑bilitatea socială şi dorul de ducă, noul „drog“ al românului de rând fiind acela de a‑şi îndrăgi iubita lăsând‑o pentru o alta, de a‑şi iubi ţara părăsind‑o şi de a‑şi „exporta“ cât mai repejor copiii, ca marcă a standar‑dului social şi a succesului. (Ştefan Borbély)

n

• Mihai Dragolea. Foto: Irina Petraş

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 5

Nicolae Mareş

Începuturile diplomatice

ale tânărului BlAgA

La 4 noiembrie 1926, poetul, dramatur‑gul şi publicistul român, unul dintre cei

mai promiţători intelectuali ai acelor vre‑muri, pe care Nicolae Iorga l‑a considerat, imediat după debutul literar, drept un dar oferit de Transilvania Regatului, a intrat în diplomaţie, ca ataşat de presă la Varşovia. Aici a început autorul Meşterului Manole o carieră de succes. Şi piesa cu titlul de mai sus a finalizat‑o tot aici, în oraşul de pe Vis‑tula, încărcat de istorie şi de evenimente, căruia i‑a dedicat un poem. Câţi teatrologi mai ştiu acum că în timpul sărbătorilor de naşterea Domnului din acel an, Blaga ter‑minase dactilografierea ei şi a început de‑mersurile pentru a fi montată? Deci la Var‑şovia a început Blaga interesantul său periplu diplomatic, continuat cu Praga, Berna, Viena şi Lisabona. Din 1926 până în 1939, cu o şedere scurtă ca secretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, în tim‑pul guvernării Goga.

Dorinţa de a fi „în contact cu Occidentul“

Demn De consemnat este şi faptul că pri‑ma încercare de a intra în rândul tână‑

rului corp diplomatic al României Mari datează din 1921.1 Aceasta la îndemnul so‑ţiei sale, Doamna Cornelia Brediceanu.2 Ea a fost cea care a cunoscut, datorită fratelui său, atmosfera diplomatică, de negocieri în apărarea intereselor vitale ale ţării, imediat după Marea Unire, lucrând înaintea căsăto‑riei (oficiată la 16 decembrie 1920) ca funcţionară în echipa de la Paris, cea che‑mată să negocieze şi apoi să semneze Trata‑tul de Pace de la Trianon şi alte documente de mare importanţă pentru propăşirea ţării. Din acest grup, condus de Brătianu, Take Ionescu, Vaida‑Voevod şi apoi de Titulescu, a făcut parte, ca înalt funcţionar diplomatic (ministru), şi fratele ei, Caius Brediceanu, ambasador în perioada interbelică la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena, unde drumurile sale se vor intersecta pentru scurt timp cu ale lui Blaga. În documentul olograf, sem‑nat de petentul ardelean, se arăta:

Domnule Ministru, Subsemnatul vă rog să binevoiţi a mă primi în corpul consular, nu‑mindu‑mă cancelar la Legaţiunea din Paris. Sunt doctor în litere şi filosofie la Universi‑tatea din Viena – şi am publicat o serie de

1. Arhiva mae, doc. 00863/5 ian. 1922.2. Cornelia Blaga‑Brediceanu, Jurnale, Cluj, 2008, p.

24‑33 sq.

lucrări literare bine primite de critica noas‑tră, între altele „Poemele luminii“ şi „Pietre pentru templul meu“, ambele premiate de Academia Română. Primind acest post, cred că mă pot şi mai bine desvolta, ajungând în contact cu Occidentul.3

Se vede că cererea, înainte de a fi înregistra‑tă oficial, a fost discutată, la 28 decembrie 1921, în prag de nou an. Pe marginea ei găsim două rezoluţii: „Recomand călduros numirea dlui Blaga, mai ales că la Paris nu avem niciun ardelean“. Prima rezoluţie poartă semnătura lui Caius Brediceanu („ministru de stat pentru Ardeal, Banat şi părţile ungare“). A doua rezoluţie: „Se va numi cancelar în postul vacant“ (semnătură indescifrabilă, probabil a lui Take Ionescu). Şi iată cât de grabnic, la 5 ianuarie 1922, Lucian Blaga primeşte de la Direcţia Per‑ sonal‑Protocol din Ministerul Afacerilor Străine copia Decretului nr. 76, prin care îi este anunţată numirea în funcţia solicitată, începând cu data de 1 ianuarie 1922. Între timp, petentul s‑a răzgândit, aceasta din dorinţa de a se consacra scrisului, şi nu ac‑tivităţii funcţionăreşti, în ciuda situaţiei materiale destul de modeste. Se ştie că şi atunci – ca şi acum – se putea trăi greu din scris. După o „dispută“ cu soţia, care îl ve‑dea (ce ochi bun avea aceasta!) diplomat şi numai diplomat, cei doi ajung la „compro‑misul“ „amânării angajării pe caz de boală“. În situaţia dată, poetul trimite o nouă cere‑re conducerii Ministerului Afacerilor Străi‑ne prin care solicită, de data aceasta: „pu‑ nerea în disponibilitate“ din funcţia de can‑celar. Motivul: urgenţa încheierii „mai multor lucrări literare“.4 La 17 aprilie 1922, Lucian Blaga a primit Decretul nr. 1739, prin care era anunţat că petiţia i‑a fost ac‑ceptată. Nu ne vom apleca asupra activităţii literare şi publicistice desfăşurate de autorul Poemelor luminii până în 1926. Fapt este că după câţiva ani a ajuns din nou la vorba şi dorinţa soţiei de a intra în diplomaţie. Poe‑tul începe în toamna anului respectiv să în‑treprindă noi demersuri de angajare la Pala‑tul Sturdza, apelând de data aceasta la ajutorul Veturiei Goga. Aceasta îl duce personal la ministrul afacerilor străine, Ion Mitilineu, căruia i se solicită intrarea în di‑plomaţie, nu într‑un post consular, cum o făcuse prima dată, ci ca „ataşat de presă“. Îşi dorea poetul să fie angajat într‑o ţară de limbă germană, la misiunea din München, dar acolo nu exista un post vacant. Cum însă Legaţia Regatului României de la Var‑şovia tocmai înaintase un raport Ministeru‑3. Arhiva mae, doc. 00863/5 ian. 1922.4. Arhiva mae.

lui Afacerilor Străine, semnat de consilierul Vasile Grigorcea (viitor şef de misiune la Budapesta), prin care se plângea asupra modului nesatisfăcător în care România era oglindită în presa poloneză, locul de pe Vistula îl aştepta. Nu i‑a fost deloc greu decidentului principal să îi propună poetu‑lui postul respectiv sau unul peste Ocean, în America. Din dorinţa de a fi aproape de ţară, pentru a‑şi putea promova – după cum vom remarca din corespondenţa sa – proiectele literare5, tânărul scriitor va ac‑cepta Varşovia, conştient că aceasta nu‑i va „astâmpăra foamea de Apus“, cum i‑a şi scris în ianuarie 1927 prietenului său Ion Breazu.

Aici în luna mai tocmai se petrecuse lo‑vitura de stat dată de mareşalul Piłsudski, despre care familia Blaga ştia foarte puţin sau deloc. Şocul loviturii respective îl vor resimţi cei doi soţi abia la faţa locului, când aud de la diplomaţii în misiune că în grădi‑na din curtea Legaţiei de pe strada Wiejska 10, situată în imediata apropiere a Seimu‑lui, au murit peste zece militari polonezi în confruntări fratricide.

Potrivit informărilor pe care începe să le trimită conducerii Ministerului Afaceri‑lor Străine, Lucian Blaga şi‑a luat postul în primire la 4 noiembrie 1926. Pe data de 22 noiembrie 1926, diplomatul Lucian Blaga înainta deja primul său raport către ministrul Ion Mitilineu. El se află – scris de mână, cum se vede în anexă – după ca‑racterele literelor aşternute pe hârtie de doamna Cornelia – cu siguranţă după dic‑tarea sau ciorna scrisă de Blaga –, purtând semnătura‑i inconfundabilă şi numărul de înregistrare.6

Prima „dare de seamă“

Iată, Mai jos, textul original şi în transcrie‑re transmis la Bucureşti şi răspunsurile

primite, care merită parcurse, inclusiv de tinerii diplomaţi de azi, care au la dispoziţie internetul şi care nu se mai învrednicesc la un asemenea „travaliu“. Preocupările ample ale lui Blaga, ca diplomat, în contracararea propaganderi antiromâneşti din presa evre‑iască poloneză, eforturile făcute de acesta pentru a promova valorile culturale şi lite‑rare româneşti în paginile presei poloneze, inclusiv în domeniul diplomaţiei economi‑ce, azi pe prim‑plan, la toate ţările care se

5. Nicolae Mareş, Lucian Blaga, Epistolarul de la Academia Română, Alba Iulia, 2012.

6. Arhiva mae, doc. 69025/2 decembrie 1926.

6 • APOSTROF

respectă, pot fi urmărite în anexele inedite ale monografiei mele apărute în 2011.7

Serbările în amintirea lui chopIN

Varşovia 22 noemvrie 1926Legaţiunea României, Biroul preseiNo 10/1926

Domnule Ministru,

la câteva zile, după ce mi‑am luat în primire postul de ataşat de presă pe lângă Legaţiu‑nea română din Varşovia, am început să trimit zilnic un „buletin al presei polone“ la Ministerul Afacerilor Străine de la Bucu‑reşti. În cele ce urmează voi face un scurt raport asupra evenimentelor politice şi cul‑turale mai însemnate petrecute în cele zece zile din urmă în Polonia, precum şi o dare de seamă asupra activităţii mele de iniţiere în noul post.

Serbările în amintirea lui ChopinLa 12 a lunii curente s‑au început serbă‑

rile în amintirea lui Chopin, cari au culmi‑nat în desvălirea monumentului său, opera sculptorului Szimanowski. Au venit la aceste serbări reprezentanţi ai lumii muzica‑le din toată lumea. Amintesc celebrităţi ca Weissmann, Vidal, Kempf şi alţii. În lipsa unui muzician anume trimis – România a fost reprezentată prin subsemnatul ca dele‑gat al Ministerului Cultelor şi Artelor. Pro‑gramul celor trei zile cât au durat serbările a fost încărcat. Observatorul străin a avut din belşug ocazia să se convingă de iubirea de fast exterior a poporului polonez, asupra căruia abundenţa şi excesul de forme ale barocului au lăsat urme neşterse. Delegaţii ţărilor străine au ţinut discursurile de prea‑mărire a lui Chopin – şi subsemnatul însuşi a adus într‑o cuvântare omagiul României marelui compozitor. Coroanele depuse de delegaţii diferitelor ţări (şi din partea Ro‑mâniei) au încheiat lanţul festivităţilor. Cu ocazia serbărilor a apărut şi frumoasa revistă „Muzica“ de subt conducerea lui M. Glins‑ky, într‑un număr special dedicat muzicei europene. Un capitol aparte despre muzica românească e scris de d. Filip Lazăr.

Pentru subsemnatul serbările lui Chopin au fost şi un bun prilej de a cunoaşte o mare parte din lumea artistică şi literară a Varşoviei.

Politica internăPrincipalul eveniment în politica inter‑

nă a Poloniei în ultimele zile pare a fi trece‑rea în opoziţie faţă de guvern a Partidului Socialist Polonez. Mareşalul Piłsudski, care la venirea sa la putere a fost sprijinit îndeo‑sebi de partide de stânga, îşi caută o orien‑tare mai potrivită temperamentului său şi intereselor statului: o apropiere de partidele de dreapta. Unul din scopurile sale e neapă‑rat distrugerea Partidului Democrat Naţio‑nal. A încercat‑o cu socialiştii, o încearcă acum punând la cale prin prinţul Radziwill înfiinţarea partidului dreptei naţionale. De altfel planurile lui Pisudski sunt planurile unui sfinx. Sigur e în orice caz că tinde spre o simplificare a vieţii politice din Polonia reducând cât mai mult numărul partidelor. 7. Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia,

Iaşi: TipoMoldova, Colecţia Opera Omnia, 2011.

(A se vedea în privinţa aceasta articolul din „Kattowitzer Zeitung“ la anexe).

Politica externă Se discută îndeosebi nota reprezentan‑

tului sovietic la Varşovia Woikow către Ministrul de externe d. Zaleski în chestia tratatului sovieto‑lituanian. Ratificarea din partea senatului a tratatului de garanţie în‑tre România şi Polonia a fost amânată fără ca această amânare să stârnească vreo discu‑ţie în presa polonă.

PresaA fost grav atinsă în libertatea ei prin

decretul numit în ironie „lex Zaratustra“ pentru tendinţele ei dictatoriale. Se pare însă că zilele viitoare vor aduce schimbarea

decretului, care de altfel până acum nu a fost aplicat decât în cazul unor excese de zel ale ziarelor din provincie. – În ce priveşte atitudinea presei polone faţă de România, nu s‑ar putea vorbi de o lipsă generală de bunăvoinţă, ci mai curând de‑o lipsă de in‑formaţie. Ceea ce se dă asupra României sunt ştiri scurte, unele mai senzaţionale, altele mai puţin, transmise de diverse agen‑ţii telegrafice. Între aceste agenţii este înde‑osebi una (Agenţia de est, cu iniţialele A.W.) care dă adeseori informaţii tendenţi‑oase, cari vin probabil de la Budapesta sau

Viena. După cât am putut afla până acum Agenţia aceasta nu e departe de faliment. – Un alt lucru care interesează mai de aproa‑pe e că vreo câţiva jurnalişti, dintre cei cari au luat parte la Conferinţa de la Galaţi, au ţinut împreună cu subsemnatul o şedinţă în care s‑a constituit conform statutelor „Pre‑sei polono‑române“ comitetul local al aces‑tei asociaţii. Membrii comitetului din care şi eu fac parte m‑au asigurat de tot sprijinul în acţiunea de apropiere ce voi întreprinde.

Activitatea ataşatului de presă În afară de „buletinul presei“ pe care îl

trimit zilnic la Bucureşti, am căutat până acum să‑mi creez legături în presa polonă.

Preşedintele sindicatului jurnaliştilor de‑aici, d. Denbicki, mi‑a pus la dispoziţie

o rubrică lunară „românească“ în „Tygod‑nik Ilustracia“ – una din revistele cele mai răspândite în Polonia. Scriitorul K. Ban‑drowsky m‑a rugat să‑i dau în fiecare lună un articol despre literatura sau arta noastră, pentru ziarul „Glos Prawdy“. Astăzi i‑am dat întâiul articol.

Şef‑redactorul de la „Baltische Presse“, d. E. Ruecker, mi‑a făgăduit să‑mi dea tot sprijinul său prin ziarul ce‑l conduce.

Primiţi vă rog Domnule Ministru asigu‑rarea înaltei mele consideraţiuni,

Lucian Blaga

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 7

Românii şi Chopin

Cum De o maşină de scris pentru noul venit Legaţia Română nu dispunea,

Blaga şi‑a cumpărat una din salariul său, la sfârşitul lunii decembrie. Primul raport îl va scrie de mână, cum menţionam mai sus, Doamna Cornelia. Aceasta rezultă clar din analiza aspectului grafologic al documentu‑lui. Important este însă caracterul sobru, la obiect al relatării, în care proaspătul diplo‑mat surprinde aspecte de profunzime din manifestarea polonezilor, cum ar fi, de pil‑dă, cele legate de „iubirea de fast exterior a poporului polonez, asupra căruia abunden‑ţa şi excesul de forme ale barocului au lăsat urme neşterse“. Evenimentul la care a par‑ticipat tânărul diplomat, printre care şi dez‑velirea monumentului realizat de Wacław Szymanowki, sculptură care îl înfăţişa pe marele compozitor polonez Frédéric Chopin, devenită simbol al oraşului Varşo‑via (mai ales după dinamitarea ei de ocu‑panţii hitlerişti în timpul ultimului război), şi depunerea unei coroane de flori în nume‑le autorităţilor române, constituie un lucru demn de remarcat în raporturile bilaterale dintre cele două ţări. Faptul că Blaga a par‑ticipat la eveniment, ca om de cultură, do‑vedeşte încrederea pe care i‑a acordat‑o ministrul plenipotenţiar Alexandru T. Iacovaky. (Nu ştiu dacă înfumuraţii ambasa‑dori de azi ar fi acceptat să‑i fie încredinţată unui subaltern începător o asemenea misiu‑ne. Aceştia se îmbulzesc să participe azi la asemenea acţiuni pentru a putea ocupa sticla ecranelor, să‑şi pună în evidenţă imaginea proprie, şi nu evenimentul în sine, prea puţin păsându‑le că nu au nimic de spus.) Regret că, în ciuda unor căutări asidue pentru a găsi însemnările despre care Blaga pomeneşte în raport cu privire la desfăşurarea manifestări‑lor, acestea nu se află în Arhivele Ministeru‑lui de Externe şi nici în arhiva Ministerului Propagandei din anii 1926 şi 1927.

Însemnările ar fi fost de un real interes din punct de vedere documentar, dacă avem în vedere faptul că în urmă cu aproa‑pe un secol, pe la 1848, doi mari pianişti români au fost pregătiţi, la Paris, de Chopin personal, după despărţirea sa de George Sand. Marele compozitor şi pianist a accep‑tat să dea lecţii numai tinerilor foarte talen‑taţi. Aşa au avut privilegiul să studieze pia‑nul cu Chopin bucovineanul Karol Miculi şi transilvăneanul Carl Filtsch. Despre cel din urmă nu doar Chopin, ci şi Schubert a spus: „Odată ce acest băiat îşi va începe turneele, eu pot să închid prăvălia“.8

N‑a fost nevoie s‑o mai facă, tânărul Filtsch a murit de tuberculoză, la vârsta de 15 ani, îngropat azi la Veneţia, şi nu în ora‑şul natal, Sebeş. Întreaga viaţă, Karol Mi‑culi, ulterior profesor de pian la Lwów, îi va fi recunoscător mestrului său. A fost primul discipol care pe cont propriu i‑a publicat opera, la Leipzig, în 1879, în 17 volume.

În legătură cu pregătirea sa diplomatică ar fi de spus că Blaga n‑a mai avut timp să facă în centrala ministerului un stagiu solid – cum se obişnuia şi se obişnuieşte – înainte de a pleca la post, nici pentru o documenta‑re la zi cu privire la istoria şi cultura Poloni‑ei.9 Poate şi de aceea în primul raport tână‑8. Nicolae Mareş, Eseuri, vol. 1, Iaşi: TipoMoldova,

2014.9. Nicolae Mareş, Lucian Blaga, diplomat la Varşovia,

Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2011.

rul diplomat îi va poci prenumele mi‑ nistrului Mitilineu (în loc de Ion a scris Ioan). De unde şi observaţia primită din centrală, aşa cum se remarcă în schimbul de depeşe între centrală şi oficiu. Începutul greu al adaptării în noua profesie este măr‑turisit personal în corespondenţa cu prie‑teni literaţi, cărora le spunea că se află „la marginea diplomaţiei“. Din mers îşi va în‑suşi însă limbajul şi canoanele cerute de noua meserie, şi chiar dă rapoartelor expe‑diate la Bucureşti un „iz publicistic“, perso‑nal, ceea ce i‑a determinat pe funcţionarii din centrală să îi ceară ca acestea să fie expe‑diate, inclusiv personal, şefului Externelor. Nu exclud că la Varşovia, în şi la misiune, Blaga îşi aprofundează pregătirea, probabil sub îndrumarea competentă primită din partea şefului oficiului diplomatic, minis‑trul extraordinar şi plenipotenţiar Alexan‑dru T. Iacovaky, un cunoscător foarte bun al realităţilor poloneze, cu acces larg la li‑ derii polonezi, inclusiv la mareşalul Piłsudski.10 Rapoartele trimise de acesta Ministerului ajungeau şi pe biroul suvera‑nului, Ferdinand, şi al şefului guvernului, Brătianu. Nici nu era de mirare, Iacovaky funcţiona aici, cu unele mici intermitenţe, din 1920, ca prim colaborator al primului sol al poporului român în Polonia renăscu‑tă, îl am în vedere pe dramaturgul Alexan‑dru G. Florescu; cei doi au pus baze solide raporturilor bilaterale, mai ales după sem‑narea, la 3 martie 1921, a Convenţiei de alianţă şi asistenţă mutuală în caz de atac bolşevic, tratat pe care şi‑a pus semnătura Take Ionescu, împreună cu omologul polo‑nez, contele Sapieha. Păcat că nici în în‑semnările sale şi nici în ale Doamnei Cor‑nelia Blaga nu avem relatări cu privire la raporturile dintre tânărul ataşat şi şeful Le‑gaţiei, aşa cum a făcut‑o cu mult talent Cornelia Blaga în cazul altor oficii diplo‑matice.10. Nicolae Mareş, Jozef Piłsudski, monografie,

Bucureşti: Editura eLiteratura, 2015.

Două aspecte ale şederii din Varşovia sunt cele mai relevante. Înainte de moartea sa din iulie 1927, regele Ferdinand a sem‑nat decretul prin care tânărului diplomat i se acordă înalta distincţie regală Ordinul Steaua Românei în grad de cavaler.11 După montarea cu succes a piesei Meşterul Mano‑le la Teatrul Naţional din Lwów, Blaga va primi ordinul de Ofiţer al „Poloniei Restitu‑ta“. El era de‑acum diplomat la Praga, însă era primul din generaţia sa, în care au figu‑rat diplomaţi ca Raoul Bossy, Grigorcea (Gheorghe şi Vasile), Vasile Stoica Laptew etc., care s‑a bucurat de o asemenea preţui‑re. Al doilea aspect: Blaga lasă posterităţii două poeme consacrate Varşoviei12 – Oraş vechi (tradus în polonă de Wlodzimierz Lewik cu titlul Warszawa – Stare Miasto) şi În jocul întoarcerii, unde pomeneşte de „cronicarul român fugit spre miazănoapte – pe marginea Vistulei“.

n

11. Nicolae Mareş, România literară, nr. 12/2013; idem, Lucian Blaga – 9 documente inedite, ms.

12. Nicolae Mareş, Lucian Blaga în limba polonă: Studiu şi antologie, Bucureşti: eLiteratura, 2014, p. 28‑30.

8 • APOSTROF

Prezentul trecutului

Irina Petraş

Sigur, am reţinut din biografia autorului mai

ales amănuntul că a urmat Filologia la Cluj cam deo‑dată cu mine. Aşa încât „anii de ucenicie ai unui fiu de oltean“ (Nicolae Manolescu) sunt rememo‑raţi într‑o „carte uimitoare prin poezie şi adevăr“, că‑reia sunt tentată să‑i probez cu proprii‑ le amintiri calităţile cu pricina. Romanele Când Dumnezeu îmi spunea pe nume şi Cei morţi înainte de moarte au depus deja mărtu‑rie despre arta de povestitor a olteanului, iar plachetele de versuri pot fi vinovate pentru tuşele plastice ale noii sale cărţi: Nu te opri, nu te întoarce (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2016, 444 de pagini). Eugen Negrici, amator de povestiri vânătoreşti şi el, (de)gustă încântat „un iureş al faptelor [ca‑re] preschimbă totul în cavalcadă narativă de neoprit“. Aş spune însă că „necruţarea“ celui care îşi aminteşte e relativă, căci dezvăluirile ce‑l privesc pe Traian Dobrinescu sunt, până la urmă, şirag de eroisme, îndrăzneli, non‑conformism şi performanţe de tot felul (in‑clusiv erotice, de „vânătoare“), veritabil por‑tret al adolescentului în expansiune şi în impetuoasă căutare de sine, tuşele cu tentă caricatural‑necruţătoare, rare totuşi, căzând, firesc, asupra celorlalţi. Tot astfel, „stupefi‑anta memorie a concretului“ se datorează, cred, chiar actului amintirii programatice. Traian Dobrinescu spune singur:

O asemenea autoscopie nu este lipsită de curaj. Şi nici de riscuri, pentru că nu ştim ce găsim acolo, în starea de submersibilitate, şi cum mai putem face faţă, cu sinceritate şi cu ochii deschişi, acelei confruntări. Nu gă‑sim, în acele locuri şi timpuri, numai lucruri onorabile. Acum, când cartea este încheiată, pot spune că întoarcerea în timp şi, mai cu seamă, desacralizarea trecutului prin poves‑tire sunt acte de curaj, de re‑cunoaştere şi de re‑înţelegere.

„Nu ştim ce găsim acolo“, da. „Privirea“ în trecut e una ritualică (vezi Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice: Antropologie şi co‑municare). În contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spaţiu şi un timp care se delimi‑tează de real (de ambele realuri – cel al prezentului şi cel al momentului rememo‑rat) pentru a permite accederea la illo tem‑pore. Amintirea e un ritual în singurătate care evocă un trecut în speranţa că descope‑ririle sale vor avea măcar câteva puncte co‑mune, câteva „atingeri“ – căci nu‑i de negli‑jat componenta corporală de indefinibilă senzualitate, a rememorării – cu experienţa celorlalţi. Scufundarea în apele trecutului este una creatoare, poate lucra după plac cu

un detaliu, cu un semn memorativ. Aţintită pe un obiect sau pe o secvenţă dintr‑o în‑tâmplare (încă de la prima pagină, cartea „pătrunde“ în trecut, îl locuieşte, readucând la viaţă, cu enciclopedia prezentului vag aţipită, atmosfera de odinioară:

Trăiam într‑o casă cu trei camere şi prispă închisă cu geamlâc. Camera de la mijloc era şi bucătărie, acolo dormeau ăi bătrâni, în ca‑mera din dreapta, în două paturi, eu, mama şi tata, care sforăia noaptea. Cea din stânga era camera bună, pentru musafiri, când şi când. În vremea aia, saltelele şi pernele erau umplute cu paie, care uneori îţi intrau în urechi prin pânza aspră şi rară. Între paturi era o masă pe care stăteau noaptea o lingură de lemn şi o strachină cu magiun din stru‑guri, cuburi de dovleac şi sâmburi de nucă. Mă sculam noaptea şi mâncam),

privirea interioară generează în jur, rând pe rând, detalii, sentimente, stări, culori, mi‑rosuri, transportându‑te acolo. Poate da, aproape fizic, la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Memoria, ca şi vi‑sul, are funcţie interpretativă. Pe câteva de‑talii „reale“, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi („Amintirea se desprinde cu paşi şovăielnici din noianul de întâmplări ale vieţii“). Poate ţine, la o adică, locul Istoriei.

Este ceea ce se întâmplă în cartea lui Traian Dobrinescu. Locuri (satul, drumuri‑le, Clujul, căminul studenţesc, biblioteca, străzile, marea etc., etc.), oameni (rude, colegi, dascăli, iubite), întâmplări (mărunte şi picante sau grave şi cu efecte asupra co‑munităţii întregi:

Viaţa n‑a fost niciodată cuminte, băgându‑i pe oameni în tot felul de belele, de care uită imediat ce ies din ele. Am mai spus într‑un rând, citându‑l pe Ernesto Sábato, că trecutul n‑a fost mai bun, doar uităm partea lui de gro‑zăvii. Cum omul nu‑şi face viaţa cu gândul la trecut, lăsându‑se ispitit de prezent şi ademe‑nit de viitor, va săvârşi greşeală după greşeală. De ce aş ieşi tocmai eu din acest tipar?)

sunt aduse la suprafaţă cu vervă, dar şi cu o ştiinţă a decupării detaliului semnificativ care le asigură receptarea largă. Foarte per‑sonalizate, detaliile mediază şi plăcuta sen‑zaţie a privirii prin gaura cheii în intimitatea unei biografii; aceleaşi detalii însă ajung în pagină gardate de reflecţii, generalizări, scurte vederi panoramice, interpretări, aşa încât tabloul de epocă poate fi relocuit con‑fortabil de toţi cei care au traversat eveni‑mente asemănătoare, el fiind, la fel de bine, şi document pentru mai tinerii cititori inte‑resaţi de epoca acoperită de rememorări. Sigur, cartea are o savoare în plus pentru filologii clujeni ai perioadei cu pricina.

Trecutul (perfectul ori imperfectul ver‑belor povestirii) alunecă pe nesimţite în prezent, pe măsură ce detaliile reînvie şi ocupă scena. Uneori, întâmplarea îşi află târziu sensul („am fost martorul unei scene care m‑a urmărit ani buni. Tata a gonit‑o pe

mama de acasă. N‑am înţeles sensurile în‑tâmplării decât după ce s‑a consumat […] Aveam să aflu mai târziu, dar nu rezist ispi‑tei de a povesti acum, că părinţii mei s‑au luat din mare dragoste şi cu mare zarvă în lumea de atunci“). Alteori, amintirea face o buclă şi rezumă sfătos‑melancolic:

Se coceau strugurii şi aveam sentimentul că odată cu ei şi eu. Am învăţat de la greieri că eternitatea ţine doar o toamnă, de la greuta‑tea maşinii de stropit, de la coada sapei şi a coasei că toate trec, să ai numai răbdare, de la colindatul dealurilor şi al luncii Oltului, alături de prieteni, că viaţa este o călătorie cu peripeţii.

Şi: „Am făcut multe lucruri, învăţând me‑seria de a trăi, poate altfel decât vorbeşte Pavese. Acum pot depune mărturie că a trăi este singura meserie adevărată, restul sunt evadări, cum ar spune Sábato“; „De la ma‑ma am învăţat să nu port mânia cu mine şi să iubesc lumea, că alta nu am, de la tata, să nu întind mâna oricui, dar când o întind cuiva să i‑o strâng cu nădejde“.

Familia lui „a înţelege“ e prezentă, de alt‑ minteri, aproape în fiecare pagină a cărţii:

Ispita acestei cărţi este să reconstitui întâm‑plările din viaţă ca să‑i înţeleg sensurile ce mi‑au scăpat. Puteam fi altceva şi altcineva? Este întrebarea care ne bântuie pe toţi. În‑cep să cred că nu, plecând de la simplul ar‑gument, încă necontrazis, că prezentul este opera trecutului.

Povestea este drumul şi nu momentul când îi atingi capătul. Singurul capăt adevărat este cel al vieţii, când aduni toate poveştile într‑una singură.

Uneori, am sentimentul că altcineva îmi vorbeşte despre viaţa mea, pe care n‑o mai înţeleg. Dar am trăit‑o în fiecare zi, când bucuros, când revoltat, când resemnat, când riscant, niciodată urând‑o. Şi pentru că am iubit‑o, am fost răsplătit.

Pagini pline de savoare vor descoperi citito‑rii „paradei dascălilor“ din Cluj, „Heidel‑bergul românesc“. Sunt atât de pregnante, cu atât de multe detalii, încât se deduce uşor cât de important a fost oraşul univer‑sitar din inima Transilvaniei pentru tânărul învăţăcel oltean. Nu‑i de mirare că „Două zile am umblat nostalgic şi pierdut pe stră‑zile Clujului universitar. Trebuia să mă îm‑pac cu gândul că voi pleca“. Am stat eu în‑sămi, nu demult, la o tacla cu prozatorul, la Cluj, încântată de cât de multe cunoştinţe comune avem. A fost o dovadă în plus că Clujul lasă urme de neşters, fiecare dintre foştii lui studenţi putând povesti despre un Cluj „al lui“ (cum a făcut‑o Petru Poantă în seria Clujul meu), niciodată uitat, gata să ţeasă istoria unui loc fondator: „Vedeam un oraş cum nu îmi închipuisem. Arhitectură necunoscută celui venit din Oltenia, cu aer trufaş, oameni liniştiţi, vorbind domol, ne‑grăbiţi, purtând nostalgii de seară în graiul lor cântat“; „Clujul îmi ia minţile din prima săptămână“.

E de aşteptat cu interes continuarea po‑veştii. O coincidenţă: cartea se opreşte la 40 de ani, promiţând continuarea. Tocmai l‑am citit pe David Lodge. Tot la 40 de ani se opreşte şi promite o a doua carte. Un fel de confirmare a vârstei de mijloc şi de cumpă‑nă, înţeleasă astfel şi de oamenii de ştiinţă.

n

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 9

Specia criticului poet

Ovidiu Pecican

Destinul actual al criticii literare pare,

dintr‑un anumit unghi de vedere, pecetluit în Ro‑mânia. S‑ar spune că pes‑te trei decenii de practică într‑ale receptării beletris‑ticii şi de comentariu de carte nu mai ajung pentru a acredita definitiv o voce avizată. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci o carenţă majoră a culturii noastre pare să se facă sesizată: incapacitatea de a produce şi de a urma examinarea lucidă a producţiei literare, inapetenţa faţă de observaţia şi faţă de judecată de valoare. Lucrul acesta este grav, pentru că se produce după ce, destulă vreme, sacerdoţiul critic a stârnit emulaţie şi admiraţie, a grupat forţele creatoare din câmpul literaturii sub câte o flamură (ea se putea chema Dacia literară, Junimea, Revis‑ta nouă, Viaţa românească sau Semănătorul ori Sburătorul, după caz) care nu a dus pro‑za, romanul, nuvela ori dramaturgia pe drumuri înfundate, ci a depistat şi a creat vaduri numai bune pentru evidenţierea strălucirii şi performanţei.

Cine poate spune azi, cu mâna pe ini‑mă, că, să zicem, Al. Cistelecan de la Târ‑gu‑Mureş, Nicolae Oprea de la Piteşti ori Constantin Cubleşan de la Cluj au izbutit să stârnească furtunile şi emulaţia de mare impact pe care să o putem compara cu cele legate de numele lui Kogălniceanu, Maio‑rescu, Hasdeu, Ibrăileanu, Iorga ori Lovi‑nescu? S‑a petrecut un accident iremedia‑bil între timp, iar secolul al xx‑lea, care, în multe privinţe, a fost unul al reculurilor, al aglutinărilor, al resorbirilor şi surpărilor, a adus, în a doua lui parte, şi un anume fali‑ment al vocii critice în cultura română. În parte el va fi venind dinspre centralismul statal şi cultural pe care l‑a cultivat. N‑ai vedea, pasămite, bine decât de pe Dâmbo‑viţa performanţa literaţilor autohtoni... (Nimeni nu o spune expres, dar destui o înţeleg tacit.) Pe de altă parte, faţă de cri‑ticii de Bucureşti, mai aproape – fizic şi geografic – de putere şi deci susceptibili a fi mai uşor subordonaţi şi controlaţi (chiar şi de n‑a fost mereu aşa), cei din provincie prezentau dezavantajul distanţei, al risipi‑rii în teritoriu şi al accesului la voci mai puţin înzestrate cu percutanţă naţională.

Pe acest fundal al unei estompări a tre‑cerii la public a cântăririi valorice a literatu‑rii se înscrie şi activitatea laborioasă şi con‑secventă a lui Gheorghe Mocuţa, condeier cu palmares bogat, ilustrat ritmic datorită condiţiei de redactor al Arcăi arădene de peste un sfert de secol. Format în ambianţa universităţii timişorene (ca Al. Ruja şi alţi

comentatori ai fenomenului literar actual), talentul lui Mocuţa s‑a dezvăluit în poezie şi în exerciţiul cumpănirii axiologice asupra specimenelor literare (după un tipar pe care l‑au ilustrat şi Iorga ori Călinescu, fiecare în felul lui, dar şi A. E. Baconsky, cu mai mică discrepanţă între performanţele dintr‑un domeniu faţă de celălalt). De altfel, Arca a ştiut să adune mai multe asemenea figuri cu afinităţi similare, Vasile Dan şi Romulus Bucur fiind, şi ei, atât talentaţi producători de poezie, cât şi instanţe critice. La Oradea, „la o azvârlitură de băţ“, aceeaşi configura‑ţie o etalează şi Ioan Moldovan şi Traian Ştef. Şi enumerarea ar putea continua, fă‑când înconjurul ţării pe toate laturile... Frecvenţa mai recentă a cazurilor de acest fel, care atestă o fertilă întâlnire între harfa poetică şi scalpelul critic, merită cuvenita atenţie, fiind un fenomen care evidenţiază sursa comună a creativităţii artistice şi a re‑flexivităţii asupra ei, două momente ale aceleiaşi dinamici şi, totodată, înzestrare dublă care, dacă nu izbuteşte mereu să con‑fere un plus practicii lirice, cu siguranţă oferă un supliment de înţelegere criticului.

Revenind la Gh. Mocuţa, el a publicat pe firul timpului un număr de volume care între timp a devenit considerabil, vădind o constanţă a prestaţiei în domeniu: La răs‑pântia scriiturii (1996), Pe aceeaşi arcă (2001), Sistemul modei optzeciste (2004), Întoarcerea lui Ulise: Receptarea teatrului lui E. Ionescu în critica românească (2007), Pa‑siuni la capătul nopţii (2008). Ele au jalonat un traseu elegant şi copios, totodată, con‑stituind precedentele faţă de cel mai recent volum al autorului, Lecturi libere într‑o ţară ocupată (Deva: Emia, 2015, 232 p.). Şapte volume, printre care unul abordând mono‑grafic impactul contribuţiei teatrale iones‑ciene asupra comentatorilor din „ţara ta‑ tălui“ acestui dramaturg – sintagma îi apar‑ţine Martei Petreu –, iar celelalte sunt co‑mentarii de actualitate, ar trebui să consacre numele celui care le‑a scris. Nu se poate spune că numele lui Gh. Mocuţa nu se bu‑cură de o anumită circulaţie printre literaţii noştri. Şi totuşi, ceva anume încă mai lipseş‑te dintre ingredientele consacrării.

Acest lucru nu înseamnă că scrisul criti‑cului arădean ar duce lipsă de ceva. El este pe deplin articulat, elegant şi sintetic, anali‑tic şi elocvent, neputându‑i‑se reproşa nici lipsa de expresivitate, nici vreun alt neajuns. Ceea ce îi întârzie consacrarea naţională ţine de receptare şi, mai ales, de unele prejude‑căţi, aş crede. Ca membru al unei redacţii literare din vestul ţării, Gh. Mocuţa deţine un oficiu specific, trebuind să înregistreze, pe cât se poate, nu doar vârfurile unei pro‑ducţii de carte actuale din întreaga ţară, ci şi noile titluri apărute prin grija condeierilor din regiunea lui. Faptul este de natură să îl onoreze, căci semnalările semnate de el pun în valoare autori şi cărţi pe care nu mulţi alţi colegi de breaslă se vor strădui să le comen‑teze. Într‑o viziune literară regională, de fe‑lul celei pe care o promovează programatic criticul timişorean Cornel Ungureanu – unul dintre foştii dascăli universitari ai cro‑nicarului de la Arca –, Gh. Mocuţa jalonează o hartă a actualităţii literare, stabilindu‑i formele de relief. Din păcate însă, cum cir‑culaţia actuală a cărţii rămâne, ea însăşi, re‑gională, cititorul din celelalte provincii isto‑rice ale României poate citi ce scrie Mocuţa, nu de puţine ori, fără a cunoaşte volumele despre care se pronunţă. Aşa se întâmplă şi

în volumul recent apărut, căci dacă Herta Müller, Norman Manea, Gheorghe Schwartz, Daniel Vighi ori Viorel Marineasa publică la edituri vizibile în rafturile librării‑lor de pe tot teritoriul (urban) românesc, mulţi alţi scribi ai Vestului contemporan dau la iveală producţiile beletristice proprii în edituri mai puţin accesibile prin interme‑diul librăriilor. Aşa se întâmplă – dau alea‑toriu câteva exemple de autori din cuprins – cu Ion Corlan, Minerva Chira, Ioan Dehelean sau Pavel Gătăianţu, de negăsit „la liber“, din pricina relei distribuiri. În astfel de condiţii, o prejudecată împămân‑tenită va evidenţia că scrisul lui Gh. Mocu‑ţa, oricât de seducător ar fi, s‑ar exersa uneori în registre minore ori privilegiind o anume ex‑centricitate, când, de fapt, ar trebui să se aplice numai şi numai titlurilor de merit. Sigur că un astfel de raţionament rămâne discutabil, întâi pentru că nu poţi judeca astfel de verdicte fără a şti conţinutul volumelor despre care scrie, iar apoi pentru că opţiunea alternativă la procedura mocu‑ţiană ar fi să se scrie la infinit despre aceleaşi câteva cărţi şi despre aceiaşi autori pe care i‑au validat, deopotrivă, punerea mai izbu‑tită în circuitul receptării şi oficierile câtor‑va sacerdoţi din capitală sau din capitalele regionale româneşti (Timişoara, Cluj, Iaşi).

Pornind fără asemenea parti‑pris‑uri la drum, lectura criticelor lui Gh. Mocuţa prilejuieşte întâlnirea cu un autor matur şi cumpănit – două atribute care nu ţin nici de vârstă, nici de temperament, ci de o anume alcătuire interioară – şi care garantează în‑trucâtva validitatea perspectivei critice şi a concluziilor evaluative. Faptul se vede mai cu seamă acolo unde obiectul măsurătorilor îl face un nume şi o carte care au avut deja vreme să achiziţioneze o reputaţie sau să o confirme. Un exemplu, legat de numele Hertei Müller: „Literatura română îşi are în proaspăta laureată a Premiului Nobel un ambasador reticent, dar obiectiv faţă de mentalitatea lumii posttotalitare şi care crede că românii şi‑au irosit şansele politi‑ce; dacă ar mai trăi în România, spune ea, ar înnebuni a doua oară“. Un altul, aducân‑du‑l în scenă pe Norman Manea: „un spirit tonic care veghează cu luciditate şi modera‑ţie nu doar asupra istoriei şi destinului nostru, ci şi asupra deciziilor de acum pen‑tru mai târziu...“ Cum se vede, Gh. Mocuţa nu evaluează doar calitatea literară a autori‑lor şi a cărţilor semnate de ei, ci şi raporta‑rea lor la realitate, „ambientarea“; şi nu se teme de verdictele aspre, uneori radical cri‑tice ale acestora, ceea ce mă face să îl soco‑tesc un judecător informat, nuanţat, drept şi demn de a fi citit cu întreaga deschidere a unui cititor binevoitor.

n

10 • APOSTROF

Dă-dămult... Mai dă-dămult

George Neagoe

O Proză Condensată este Învoiala de

George Bălăiţă (Polirom, 2016), curgând încetişor, ca distilatul de fructe. Gustat cu ţârâita, dă fri‑soane pe limbă. Adulme‑cat, doar amăgeşte. Băut prea iute, cade în călcâie şi nu‑şi lasă ghicită aro‑ma. Turnat în pahare de vin, dăunează. Ca să fie bine primit, Învoiala are nevoie de aş‑ternut. Trebuie luat pe ulei. Or, grăsimea de desesubt sunt scrierile lui Creangă. La pri‑mă vedere, Bălăiţă întinde undiţa spre Po‑vestea lui Stan Păţitul. Personajele principa‑le şi firul întâmplărilor se găsesc acolo: Ipate, Chirică şi Baba (talpa iadului) sunt prinşi în cărările nunţii. Totuşi, păienjenişul se întinde şi în alte zone. Structura aminteş‑te, în parte, de iscusitele colaje propuse de Ion Iovan în Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... (2008). Amestecând referinţele, rezultă şi biografie romanţată, şi ficţiune documentară, şi eroi atavici. Proza‑torul întrezăreşte electronii liberi din crea‑ţia precursorului, combinându‑i pe unii, înlăturându‑i pe alţii. Pasaje întregi, frân‑turi, aluzii şi cuvinte‑cheie din opera lui Creangă se regăsesc prelucrate în secvenţele inventate. Vorbim, fără îndoială, de măies‑trie estetică.

Totul sună autentic, ţinând seamă de raportul între literă şi spirit. „Setea încon‑joară, dar foamea dă de‑a dreptul“ (p. 152), îi mărturiseşte Chirică lui Stan, vorbind despre nevoinţele umane. Fraza originală – „Golătatea înconjură, iară foamea dă de‑a dreptul“ (Amintiri din copilărie, ii) – e con‑cluzia lui Nică după ce mersese la scăldat împotriva cuvântului mamei. Alte prover‑be, precum „Sluga însurată‑i ca o căţea fă‑tată“ (p. 180), spus de Stan cu gând că rândaşul din ogradă vrea să părăsească burlăcia, sunt integrate în aliajul durabil între aulic şi folcloric. Desigur, ne ajută şi Caragiale: „Sunt vechi, domnule!“. Aşa sunt valorile sigure. George Bălăiţă adună citate, lăsându‑l pe Scrib, povestitorul tăi‑nuit al Învoielii, să consemneze câte‑i vin în cale. Intertextul seamănă cu intarsiile şi cu imbricările. Se poate cita integral secvenţa când bărbatul neînsurat îl primeşte argat pe drac (p. 78‑84). Aceasta pare târguiala cu

marele clasic. Când Chirică începe să istori‑sească paguba ursului păcălit de vulpe, stă‑pânul îl domoleşte: „Ha, ha, asta‑i o min‑ciună pe care a spus‑o altul“ (p. 153). Epicul reconfigurat în 2016 stă între rame‑le unui paralelogram.

În Stan se adună firimituri de prostie omenească. Moşteneşte ceva din neşansa lui Dănilă Prepeleac de a se înavuţi. În tine‑reţe, după cum îi relatează argatului, trăise şi pentru un alt vitregit: „Dar eu eram aşa bicisnic, încât nimeni nu‑mi mai spunea pe numele meu: Ipate sau Stan. De unde şi până unde, eu eram Ionică cel prost...“ (p. 159). Totodată, îi calcă pe urmă şi lui Nică al Amintirilor din copilărie, fiind poreclit „torcălău“ (p. 24). Efeminat (fătălău) şi nepriceput, Stan s‑a născut într‑un moment nefast. Problema fundamentală a holteiului trentagenar e că locuieşte între două etaje ale universului. S‑a obişnuit cu logodna compromiţătoare între timpul civil şi zalele anotimpurilor: „Priveşte cu mirare îngân‑durată, cu mâhnire, ceasul mut. Brusc, strident, prelung, cântatul cocoşului în în‑tunericul cu lună. Pauză scurtă. Răspund alţi cocoşi, trâmbiţe înalte“ (p. 10). De aici ezitările succesive ale Păţitului, care dă din colţ în colţ, ca o jucărie răsucită cu cheia. La muncă el nu porneşte înaintea consăte‑nilor, ci în clipele când Domnul lăsase dar de somn. Nu e de mirare că, trăind anapo‑da, prima favoare făcută de drăcuşor este să‑i întoarcă/repare ceasul.

Satul rodeşte în regula consimţirii. Înţe‑legerea reciprocă se încuscreşte cu îngrijirea de sarcinile cărate de cei prea împovăraţi. Buna vecinătate, chestiune pe deplin nouă faţă de Povestea lui Stan Păţitul, cuprinde secţiuni molcome de sarcasm şi de isprăvi erotice demne de Moş Nichifor Coţcariul. Vizita pentru a trata sau a întreba de sănă‑tate este indiciul adulterului. Chirică e mare vraci de răceală şi de oase betuşigite: „Of, Chirică, că bine şi din gură le mai zici. Dar de însurat, Stan ăsta, n‑a fost chip, Chirică, odorule, că tare îndemânatică mână ai, aşa, aşa, şi mai jos şi mai pe şira spinării, acolo‑i rădăcina, văleu, că bine‑i...“ (p. 106). E lucrătură necurată în limbajul Învoielii, suli‑meneală şi alergătură. Stau încordate şi an‑tenele din Duduca Mamuca (B. P. Hasdeu). Sunt ispite, vătămături şi complicităţi între săteni şi diavoli. Deşi, după cum sesizează ochiul Scribului, oamenii şi încornoraţii se deosebesc prin statut. În relaţie cu pămân‑tul (privit chiar şi din perspectiva Vechiului Testament), bărbaţii şi femeile sunt singurii beneficiari şi arendaşi ai creaţiei lui Dum‑nezeu. Devin la rândul lor creatori dacă in‑tră în ordinea divină, căsătorindu‑se şi năs‑când copii.

Bălăiţă intuieşte delimitarea netă de împieliţaţi, care, neavând chipul Ziditoru‑lui, nu pot zămisli. Demonii nu sunt stăpâ‑nii lumii materiale, aşa cum nu patronează avuţiile. În cel mai neplăcut caz, ei intră zi‑lieri la cei mai înalţi slujitori. Stilul dubita‑tiv, îngăduit naratorului, atenţionează asu‑pra fluidităţii convenţiilor aplicate. În fapt, strategia de bază nu e neapărat completarea sau reinterpretarea sursei, ci recursul la con‑trapunct. Lumea construită de Bălăiţă stă în cumpănă, alunecă dintr‑o zi într‑alta. La fiecare pas şi mai ales la răscruci pândeşte păcatul, ieşirea din fire. Frăţia cu dracul îi afectează, în egală măsură, pe clientul faus‑tic şi pe trickster. Când Stan e aproape să‑i ia viaţa unui tâlhar care‑i atacase, Chirică îi

cere să‑l cruţe: „Nu‑l omorî, stăpâne. Chi‑rică e înspăimântat, nedumerit. Mila lui e omenească“ (p. 148). Conştiinţa intervenţi‑ei nefaste peste dorinţa individuală devine o notă puternică a Învoielii. Pactul nu se confundă cu vânzarea deplină, cu abando‑narea în braţele celui rău, ci e o negociere prelungă. Coada vârâtă tulbură apele şi‑l scoate pe pacient din apatia în care se bălă‑cea porceşte.

Aşa‑zisul bine personal, manifestat prin acalmie prelungită, nu poate decât să dege‑nereze la contactul cu un stimul străin: „Chirică, lăsat pe vine (mirat, înfricoşat, încântat, stăpânit de stări contradictorii, încercând să le ascundă, nereuşind etc.), îşi şopteşte la rândul lui sieşi: ce am făcut?“ (p. 148). Jocul nu e niciodată nevinovat, aştep‑tându‑şi pedeapsa, care va veni când, încăl‑când tabuul de a deschide o anume ladă, sluga neascultătoare primeşte lovituri de bici. Unde s‑a pitit Stan cel apatic şi ruşi‑nos? Chirică devine un personaj mai reuşit decât angajatorul său, pentru că e nu are ţăcălie, urechi şi copite livreşti. E mare pişi‑cher, nu încape îndoială. Însă înţelepciunea lui nu e străbună ori „poporală“, ci are pe‑cetea smereniei. Atitudinea lui este de la început inconsecventă. Îl mână pofta de a încurca iţele, îl copleşeşte natura umană, anunţând, la despărţirea de Stan, că: „M‑ai îmbolnăvit, stăpâne, de o boală a sufletului pe care numai oamenii o au, fireşte. Fiindcă suferinţa asta mare şi neînduplecată care este sufletul e semnul dintâi al omului“ (p. 201). Să‑l aibe Bunuţul în pază!

Faptele şugubeţe sau de Doamne‑ajută, săvârşite de Chirică, au în spate un sâmbure de gratuitate. Ucenicul potlogar lasă de la el, alegând grâul de neghină, ca în parabo‑lele Noului Testament. Tolerenţa lui nu iartă, ci acceptă nefăcutele:

Fiecăruia, după cum i se cuvine. Va avea şi baba partea ei de răsplată! Crede‑mă, stăpâ‑ne. Căci altfel n‑am putea trăi pe pământ. Toate sunt amestecate, şi ce poate face omul? Doar să le aleagă, ţi‑am mai spus, pe cele mai puţin rele dintre relele mari... Hm!... Da, să ştii să alegi, să dai cât trebuie, să iei ce ţi se cuvine... Da, nu te poţi opune sorţii (ce prostie!), dar te poţi învoi cu ea... (p. 195)

Dialogul are în vedere rostul soţiei lui Stan, Catrina, pe care o aşteaptă acul pentru co‑joc. Odată operată nevasta, Chirică pleacă, lăsându‑i fostului stăpân un şase de romb, pe care, dacă‑l va privi, îl va putea readuce în bătătură. Dar Stan încalcă rugămintea, cedând insistenţelor consoartei de a‑l che‑ma pentru tălmăcirea viselor ei. Catrina îşi asumă un drept, care nu‑i fusese acordat. Chirică arde cartea şi legătura se rupe astfel definitiv.

Învoiala se încheie cu un contrapunct fabulos. Adam şi Eva nu mai au cale să dea ochii cu Dumnezeu. Stan însă îşi acceptă greşeala şi nu o acuză pe femeie. Cei doi nu se simt nici goi, nici împliniţi. Şi‑au pierdut inocenţa, nu şi viaţa veşnică.

n

Debut

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 11

Marta Petreu

Lecturi

Despre lenin, cu cărţile pe faţă

DaCă Lenin şi Troţki nu ar fi existat şi dacă ei nu s‑ar fi aflat la Petro‑

grad în noiembrie 1917, revoluţia bol‑şevică nu ar mai fi avut loc, iar secolul al xx‑lea, cu totalitarismele lui şi milioane‑le lor de victime nevinovate, ar fi arătat altfel... citim în cea mai recentă carte a lui Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. E vorba despre Dosar Lenin: Vraja nihilismului, Bucureşti: Curtea Veche, 2016, o cercetare de istorie şi filosofie politică, a doua dintr‑o proiectată serie de trei: un deja‑apărut Dosar Stalin: Ge‑nialissimul generalissim (2014, reeditare 2016) şi un viitor volum despre rădăci‑nile totalitarismului roşu, şi anume des‑pre Marx. Avînd avantajul, dovedit în alte cărţi, al cunoaşterii profunde a ide‑ologiilor politice de secol al xix‑lea şi de secol xx, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan au ales, aşadar, să studieze fenomenul totalitarismului dinspre pre‑zent spre trecut, cum ai studia un copac de la frunze spre trunchi şi rădăcini.

Cartea nu este o biografie detaliată, nici o cercetare monografică asupra lui Lenin şi nici o reconstituire a luptelor intestine de partid prin care Lenin a ajuns la puterea pe care şi‑a exercitat‑o în mod absolutist. Nu este nici o expu‑nere riguros cronologică şi strîns deter‑ministă a doctrinei şi practicii leniniste. Ci, avînd ingrediente istorice, biografi‑ce, conceptuale, doctrinale etc., este compusă ca un mozaic, din multe para‑grafe, de lungimi variabile, cu caracter oarecum insular, dar legate între ele printr‑o reţea factual‑istorică şi temati‑că. În acest mozaic deopotrivă tempo‑ral şi geografic, sînt prinse, succint, şi marxismul ca teorie a violenţei în isto‑rie, şi secvenţe din biografia lui Lenin ce constituie tot atîtea momente din istoria instalării totalitarismului sovie‑tic, şi tiranii socialismului real care au puit peste tot în partea de Europă ceda‑tă, după al Doilea Război Mondial, dominaţiei sovietice. Aşa că autorii ne prezintă, de pe poziţiile gîndirii libera‑le, în mod documentat şi clar, dezinvolt şi nu o dată colocvial, şi „episodul Lenin“ al istoriei mondiale, şi conse‑cinţa pe termen lung a leninismului: galeria parcă fără sfîrşit a dictatorilor ieşiţi din mantaua lui ideologică. Iar istoriile personale ale nomenclaturişti‑lor din lagărul socialist, ce merg uneori

pînă la detalii anecdotice, îi dau acestei lumi de demoni ai puterii o carnaţie aproape prozastică. Ca urmare a acestei tehnici de expunere, avem leninismul cu roadele lui cu tot, adică statele soci‑aliste/comuniste totalitare, prinse în cleştii aşa‑numitei dictaturi a proletari‑atului. Şi avem, fireşte şi mai ales, pre‑zentarea succintă şi tăioasă a tezei ideo‑logice pe care se baza cutare sau cutare acţiune.

Tismăneanu, am mai spus‑o şi‑n alte dăţi, este un liberal democrat, foarte bun cunoscător al istoriei politice a ulti‑melor două secole şi al literaturii de specialitate, asimilate şi la zi, şi critic; împreună cu Marius Stan, mai tînărul şi foarte competentul său coautor, for‑mează o echipă acută şi curajoasă. Nu o dată, cei doi aduc analiza unor trăsături ideologice la zi, contribuind esenţial la înţelegerea lumii extrem‑contemporane – în speranţa că, astfel, o vom apăra de distrugere. De pildă, după ce stabilesc rolul major al leninismului în geneza şi trăsăturile fenomenului totalitar, diag‑ nostichează radicalismul islamic ex‑trem‑contemporan ca îndatorat faţă de leninism şi aparţinînd sferei totalitare.

Foarte valoroasă în această cercetare îmi pare claritatea conceptuală. De pil‑dă, cei doi eminenţi cercetători sublini‑ază caracterul de religie monoteistă atee al marxismului, stabilesc sfera şi conţinutul totalitarismului şi clasează, implacabil, socialismul/bolşevismul/co‑ munismul, cu alte cuvinte rezultatele experimentului totalitar de extremă stîngă, la totalitarism. Diagnosticul lor, la care subscriu, este că, în numele mar‑xismului ca religie atee, Lenin şi urma‑şii lui au pus în practică un experiment social fără scrupule, de fapt o crimă de proporţii nemaiîntîlnite. Iar la un mo‑ment dat, rezultă clar şi avantajele stilu‑lui aparte de construcţie şi expunere al cărţii: situaţi în miezul fenomenului leninist, cei doi autori urmăresc atît pro‑blema originilor acestuia în marxism şi în structura lui de religie secular‑scien‑tistă, cît şi problema consecinţelor lui istorice. Cu alte cuvinte, studiind atît fenomenul originar, cît şi dictatorii care au ieşit din mantaua lui Lenin, autorii trasează conturul uriaşului experiment social, de natură criminală, căruia şi noi, cei din România, i‑am fost victime.

Prin cartea lor, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan au analizat unul dintre cele mai importante fenomene ale seco‑lului care abia a trecut: într‑adevăr, care este cheia secolului al xx‑lea, dacă există vreuna: Primul Război Mondial, totali‑tarismul de dreapta, totalitarismul de stînga? Secolul al xx‑lea, răspund cei doi cercetători, a fost al lui Lenin, căruia totalitarismul în întregul lui, deci de la Stalin şi Hitler la Mussolini şi Mao, ba chiar la radicalismul islamist extrem‑contemporan, îi datorează mult.

Scrisă clar şi direct, foarte curajoasă şi foarte documentată (unul dintre me‑ritele ei este valorificarea la zi a biblio‑grafiei pe tema totalitarismului de ex‑tremă stîngă), cartea lui Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan este, impli‑cit, o pledoarie pentru valorile libe‑ral‑democratice.

n

12 • APOSTROF

În sintaxa postmodernistă

Constantin Cubleşan

CânD istoria contem‑porană şi‑a schimbat

cursul în întreaga Europă, noi românii, de dincoace ca şi de dincolo de Prut, ne‑am simţit dintr‑odată eliberaţi de sub teroarea totalitarismului socialist, dar am înţeles numaidecât că libertatea aceasta ne costă: „am închiriat istoria şi nu avem cu ce plăti chiria“, scrie unul dintre cei mai inte‑resanţi şi originali poeţi de la Chişinău: Emilian Galaicu‑Păun. Spiritul boem, spe‑cific nouă, adică scriitorilor, ne‑a făcut să decantăm totuşi în conştiinţe noile intem‑perii sociale, dând frâu liber, fără constrân‑geri de vreun fel anume, de‑acum frumoa‑sei, năbădăioasei exprimări, cuvântului necenzurat, încercându‑ne puterile creatoa‑re „pentru ca‑n schema astfel obţinută să torni limba veche şi‑nţeleaptă“ (Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făcé). Schema rezultată vine din revelaţia posibili‑tăţilor oferite de canonul postmodernist, cultivat mai înainte doar… după ureche. Iar Emilian Galaicu‑Păun se dovedeşte a fi, prin totul, un (aproape) desăvârşit construc‑tor liric în această manieră. Volumul anto‑logic intitulat Arme grăitoare (Chişinău: Cartier, Moldova, 2015, colecţia „Cartier popular“) probează cu prisosinţă virtuţile (ca şi servituţile) unui atare discurs liric. Ia‑tă‑l pe Emilian Galaicu‑Păun definind, me‑taforic, se‑nţelege, poezia rezultată astfel: „un poem este aidoma unui imperiu. cum este/ un imperiu? aidoma unui stomac de bovină – cântaţi/ împreună cu noi: vaca paş‑te/ iarbă verde… – cu două cămări: cea mai mare‑i ca o magazie/ unde iarba se culcă‑n cămaşa cea verde şi noaptea/ se trezeşte în zeghe vărgată‑n cămara/ cea mai mică, dar care de fapt întreţine digestia“ (Ch‑ău, 4). Se află aici, denunţate programatic dacă vreţi, toate elementele specifice poeziei au‑torului Armelor grăitoare.

Poezia sa apare ca o provocatoare ava‑lanşă verbală, într‑un discurs aluvionar de metafore şi asocieri imaginative, alcătuind un „poem‑fluviu“, cum însuşi îşi defineşte discursul, de neoprit. În acest imens „sto‑mac“ devorator intră, într‑o mulţime de abordări tematice, motive literare, mai

vechi sau mai noi, reluate acum cu un anga‑jament debordant, plasate în contexte ine‑dite ale trăirilor afective. Aşa, în această dramatică dedublare de sinea omului: „«eu sunt tu tu eşti eu: cine moare?»/ (eu vin/ peste tine tu treci ca ghiuleaua prin mine nici n‑am timp să/ mă feresc că mă umplu de tine/ cât timp sângelui meu îi cresc ghea‑re: cu ele‑ţi/ răscolesc măruntaiele doar să nu simt cum îmi/ scrijeleşti pe fiecare seg‑ment al coloanei/ vertebrale c‑un cui: eu sunt tu tu eşti eu fiecare/ prins în plasa de sânge a celuilalt tu/ eşti obsesia eului meu eşti durerea de cap/ eu sunt voma ta laba de sânge/ împlântându‑şi falangele‑n boaşele tale avându‑ţi/ viitorul la mână şi iar: eu sunt tu tu eşti eu)/ cine strigă şi cine răs‑punde:/ «eu sunt eu tu eşti tu: cine‑nvie?»“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, iii). Sunt convocate astfel procedee stilistice, expresii poetice de altădată („oglinda/ şifonierului retro“), baroce, ca şi avangardiste (mai ales), într‑un soi de textualism „cam super‑ficial“, spune Ion Pop („textualism de mar‑că locală“), făcând uz galant de o doctă în‑cărcătură livrescă („fost‑am şoarece de bibliotecă odată“), utilizând sintagme cele‑bre sau evocând nume de rezonanţă ale unor artişti nonconformişti („munch cu braţ de schelet. c‑o ureche tăiată, van gogh. self‑portrait c‑un ochi scos, victor brauner… moartea/ ca o pânză freatică‑n ramă de os, grunduită cu carne,‑n chenarul de doliu al şevaletului“ – autoportret cu ochelari de ceai), resuscitând mijloacele absurde ale avangar‑dei, cu model urmuzian („jaluzelele – faţa mea e‑o răzătoare prin care se dă chipul lui dumnezeu,/ de lumină – strecoară vecernia/ în caiet, liniindu‑l cu dungi de penumbră‑n mişcare, pe care le pipăi/ cu buricele dege‑telor ca un orb. scriu pe linia stingerii. oblic. cu graba/ celui care – asemenea lui pavlov pe patul de moarte dictându‑şi stu‑denţilor de la/ medicină sfârşitul, pe viu“ –/stihiră/), sau trimiţând sugestiv, într‑un soi de naraţiune baladescă, la factologia unor evenimente istorice din biografia contem‑porană: „şi‑au mers ei au mers/ şi tot merg până astăzi de nu s‑au oprit undeva: unu‑i vânăt de/ frig altu‑i galben ca ceara cel’lalt arde ca para/ vântu‑l bate şi‑l zdrenţuie ca pe un drapel/ mijlociul/ are‑un gol – cât să‑ţi bagi prin el capul – în piept/ şi să strigi cât te‑or ţine bojocii cu gura şi nările do‑uă:/ «nu vă fie frică/ comunismul pică!»// «nu plecăm acasă/ morţii nu ne lasă!»// «olé! olé!/ ceauşescu nu mai e!»/ trei‑ fraţi‑înfriguraţi‑unul‑în‑cârcă‑la‑altul se duc dracului de‑a curu‑n cap“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, xi).

Emilian Galaicu‑Păun scrie o poezie ce rezonează dramatic în actualitate. Trăirile sale emoţionale sunt profunde, mascate în‑să voit de un cinism al bravadei nonconfor‑miste, pentru a‑şi putea păstra, în acest mod, o anume detaşare faţă de trecutul obtuz care încă îi marchează biografia, fie ea şi sub semnul unor posibile aventuri sentimentale: „«dacă‑ar fi să le cos cap la cap pe iubitele mele, pe pârtia albă a cărnii/ lor aş fi putut evada din gulag»,/ îi şopteam la ureche‑ntr‑o noapte de iarnă, la moscova – să prind curaj!“ (poem kaligrafic). E un mod ostentativ de a denunţa banalul exis‑tenţialităţii diurne, prin cultivarea verbului agresiv, descriptiv, al actului sexualităţii maculate: „o poveste a sângelui, dragostea […] primul bărbat. «într‑o desăvârşită‑mpreună‑petrecere». moartea‑i/ lasă rece,

cât mi‑s în călduri. când, întinsă pe spate, sub el, ea visează cu ochii deschişi/ cum iubirea lor mişcă pe cer carul mare/împinge pe cer căruciorul mic, unul mai fără de ni‑meni altul./ când trăgând‑o deasupra lui, i se arată‑n al şaptelea cer, la o aruncătură de băţ (depărtare?/da’ de unde, apropiere!) – d’azur, à sept étoiles d’or – ursa mică. şi unul şi altul cu gândul la/ ursa mare, de‑acasă. atunci se întoarce, de unde‑o fi fost, ’s înge‑riţa – ea care‑i/ la originea ei: desfă tare!“ (une histoire d’amour: la dame aux ours).

Ca o permanenţă, de‑a lungul întregii sale creaţii poetice, aflăm vibraţia religioa‑să, cu trimiteri la sacrificiul cristic („Chris‑tos veni pe patul de nuntă al Crucii“ – mica răstignire) sau la travaliul scrisului, ca o penitenţă pentru care rosteşte adevărată rugăciune: „doamne al meu în măsură ter‑nară subiedct‑predilesc‑compliment/ iar‑tă‑mi greşelile de punctuaţie şi paşii mi‑i călăuzeşte în ritm de/ un‑doi‑trei un‑doi‑trei“ etc. (damenwahl), sau ca simple medi‑taţii în poezie de notaţie: „în zorii zilei/ Dumnezeu cădea/ ca roua: pretutindeni“ (gravitaţie). Nici perspectiva morţii nu‑i este străină, chiar dacă îşi asociază destinul, metaforic, fireşte, ilustrului hidalgo Don Quijote: „voi muri: simt cum spaţiul se descojeşte/ de pe mine peisajul acesta ros ca o cangrenă/ mi se rupe direct de pe văz fierbinţeala‑i de boală/ de pe piele nu‑mi mai simt respiraţia mâinile/ le întind înain‑te şi‑alerg să‑mi scot ochii ca‑n jocul de‑a/ baba‑oarba: nimic şi pe nimeni nu prind vreodată“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 10), sau într‑o rostire cu încărcătură testa‑mentară: „şi m‑oi ducer (m‑or duce) pe ultimul drum, pe cărarea pierdută. prin co‑drii/ de simboluri şi ghidul va spune deodată: «popas igienic – scheletul la/ dreapta, carnea la stânga. Un singur mi‑nut!/ cine‑ntârzie‑ajunge cortegiul pe jos»“ (nocturnă psihedelică).

Cinismul şi grotescul fac, în această po‑ezie, casă bună. Autorul construieşte ver‑suri ce par mereu delirante, închipuind re‑ alităţi absurde, în învăluiri macabre ale ges‑turilor proprii etc., totul făcând parte din‑tr‑o recuzită neoavangardistă, resuscitată în viziune proprie, constituindu‑se astfel într‑o sintaxă tipic postmodernistă („nu atât o gramatică‑n rut, cât o lecţie practică“ – /po/em G/eo/‑p/olitic/) a unui discurs liric ce se impune prin inventivitate, prin ingenio‑zitatea asociaţiilor, prin minarea oricăror trăiri lucide. E o poezie dificil de ingurgitat (ca să revin la metaforicul stomac de vită din arta sa poetică) pentru cititorul neiniţi‑at în prozodia liberă a expresiei postmoder‑niste, pe care Emilian Galaicu‑Păun o culti‑vă cu dezinvoltură, trecând printre confraţi ca un soi de prinţ boem, al unei alchimii textualiste, voit întârziate pe aliniamentele orizontului liric al inovaţiei în expresie mi‑metică.

n

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 13

Totul e bine

Radu Ciobanu

Iată o carte care ar tre‑bui cunoscută, citită,

comentată în toate şcolile sufocate de plictiseala uci‑gătoare a manualelor lem‑noase. Ea nu ţine de nicio disciplină anume, dar poate fi considerată ca un manual sui‑generis al unei discipline integratoare a cunoaşterii universului şi istoriei lumii. Mă îndoiesc însă că majoritatea „cadrelor di‑dactice“ şi a preacuviosului cler vor fi auzit sau ar fi interesaţi de ea. Mai ales că scrierea lui Jean d’Ormesson are un titlu „neserios“, nu‑i aşa? – Ciudată e lumea, până la urmă... (traducere din limba franceză de Tania Radu, Bucureşti: Baroque Books & Arts, 2015). Ciudată şi seducătoare e în primul rând această carte, care se refuză oricărei tentative taxonomice, dar şi‑a agonisit din toate câte ceva, inclusiv din poezie, ba poa‑te, privită în ansamblu şi retrospectiv, în primul rând din poezie. E scrisă – cu maxi‑mă implicare afectivă, cu patetică aspiraţie de a afla şi cu sănătoasa ambiţie de a nu se erija în posesorul vreunui adevăr definitiv – de Jean d’Ormesson (n. 1925), care nu e doar un scriitor clasicizat şi emblematic pentru o sensibilitate aflată sub asediul „dezvrăjirii“ lumii, ci şi un gânditor din ra‑ra specie a raţionaliştilor cu acces la trans‑cendent.

Apărută în 2010 la Editura Robert Laffont, cartea aceasta reprezintă bilanţul credinţei şi convingerilor unui om de pro‑fundă cultură, ajuns la capătul unei vieţi ferite de mari cutremure existenţiale, de‑a lungul căreia a avut vreme să gândească asupra a tot ce a văzut, auzit, trăit. În acest punct, simţindu‑şi sfârşitul aproape, ca îm‑păratul din poveste, se surprinde împăcat cu sine şi simte nevoia să împărtăşească şi altora ceea ce a aflat. E mulţumit de ceea ce a aflat, mai ales de cele patru „sentimente“ pe care „lumea şi oamenii“ le‑au produs de‑a lungul mileniilor şi cărora „li s‑a livrat de bunăvoie“: Admiraţia, Voioşia, Recu‑noştinţa şi, al patrulea, care „a apărut deo‑dată cu omul şi gândirea [şi] este la fel de misterios ca frumuseţea ori timpul“: Răul. Dar, „per total“, universul, cu precizia dina‑micii şi articulaţiilor sale, e extraordinar, lumea continuă să rămână fascinantă toc‑mai pentru că e învăluită în taine irezolva‑bile şi dileme insolubile, iar viaţa e frumoa‑să. Drept pentru care cuvintele cu care se încheie acest periplu prin spaţiul cosmic şi timpul istoriei sunt „Deci totul e bine“. Cuvinte care consacră o concluzie – „deci“ – şi, totodată, caracterizează un om funciar‑mente optimist, receptiv la cele mai subtile nuanţe şi animat până la capăt de un dis‑cret, dar stenic, simţ al umorului.

La cei 91 de ani, Jean d’Ormesson e în‑că „o figură“ în peisajul cultural francez, considerat cu veneraţie şi răsfăţat cu apela‑tivul tandru Jean d’O. Are o ascendenţă aristocratică, cu tot ce decurge de aici ca educaţie şi înlesniri materiale şi a făcut în viaţă cam tot ce şi‑a dorit. A fost un om fericit, cum însuşi mărturiseşte, a râs mult

şi s‑a bucurat să trăiască, dar cel mai mult i‑a plăcut să călătorească, să se plimbe „cu mâinile în buzunare şi nasul în vânt“ şi să înoate. A fost un globe‑trotter performant, care îşi alegea itinerarele după seducţia eu‑fonică a toponimelor şi a înotat în toate mările lumii, cea mai iubită rămânând to‑tuşi Mediterana. Iar amintindu‑şi acele ceasuri, se infiltrează în povestirea sa şi po‑ezia: „Ce era magnific în aceste băi în mare, sub măslinii şi pinii care se aplecau pe coastele muntoase, era că orice gând şi ori‑ce simţire, cu excepţia bucuriei, amuţeau“. Asta până‑ntr‑o zi. Când, aflat într‑un astfel de dolce far niente, aşa cum se simţea, el în‑suşi un fericit „fragment de peisaj“, lumea şi‑a pierdut dintr‑odată limpezimea: „Ră‑măsese pe loc doar întrebarea năucitoare şi excitantă, enormă, ameninţătoare «Ce fac eu aici?» Am închis ochii. Şi m‑a lovit ca un fulger: de ce există ceva în loc de nimic?“

De aici s‑a născut această carte. Pornind să răspundă unor astfel de întrebări, pe măsură ce înainta, se iveau mereu altele, la fel de „năucitoare şi excitante“: La ce bun există omul? Dar lumea? Unde am fost înainte de a ne naşte? Ce a fost înainte de Big Bang? De unde venim? Încotro mer‑gem? Ce facem aici? Există Dumnezeu? Ce urmează după moarte? Până la urmă, „Mie‑zul problemei constă în a şti [...] dacă viaţa este într‑adevăr absurdă sau dacă totuşi lu‑mea are un rost“. Asta fiindcă, de‑a lungul căutării unor repere printre atâtea semne de întrebare, n‑a putut eluda nici aspectele absurde ale existenţei, nici adevărul că prin jur „E plin de imbecili“, nici că progresul incredibil al ştiinţei şi tehnologiei „începe să fie înfricoşător“ şi că „oamenii au sperat cu totul altceva“. Aşadar, descurcă‑te, Jean d’O!

S‑a descurcat de minune, crescut în reli‑gia catolică şi în spiritul toleranţei laice, dar rămânând un agnostic – „Nu ştie, dar ar vrea să ştie...“ – şi recurgând la soluţia de atâtea ori salvatoare pentru spiritele intro‑vertite şi dubitative, aceea de a scrie o carte: „Autorul – mărturiseşte el – a scris aceste pagini din dorinţa de a vedea mai limpede“. Şi pentru a vedea mai limpede, el urmăreşte un „fir al labirintului“, intitulându‑şi astfel fiecare nouă etapă a itinerarului său explo‑ratoriu de‑a lungul istoriei omenirii prin operele ei capitale, ca şi prin abisalele di‑mensiuni cosmice. Realmente uluitoare es‑te capacitatea sa de a concentra, fără a‑şi pierde nicio clipă pregnanţa stilistică, o enormă cantitate de informaţie şi comenta‑riu într‑un număr relativ mic de pagini. Şi apoi de a identifica în tumultul acestei lumi de el resuscitate câteva entităţi esenţiale fără de care nimic nu ne‑ar fi devenit perceptibil aşa cum ne este acum: Lumina (care „pre‑cedă totul“), Dumnezeu, Timpul (eternul mister), Logosul, Gândirea, Sensul („Oame‑nii au nevoie de sens, aşa cum au nevoie de apă, de aer, de lumină“), Scrisul (care a înte‑meiat istoria), Frumuseţea, Dragostea („Lu‑crul cel mai puţin inutil pe lumea asta este să ne iubim unii pe alţii...“), Moartea („Despre timp şi moarte nu ştim cu nimic mai mult decât omul preistoric...“). Scriind despre toate astea şi meditând la limita abi‑sului cunoaşterii, trăieşte două stări aparent contradictorii, dar care, în acest caz, se do‑vedesc complementare. Prima este bucuria. De fapt, toată această carte stă sub semnul

bucuriei de a căuta, de a gândi, de afla, de a admira, de a spune, vădindu‑se încă o dată efectele terapeutice, defulatorii, ale scrisului. „Cartea de faţă – scrie Jean d’O – e un fel de Café du Commerce al cosmologi‑ei şi istoriei universale. Autorul şi‑a luat singur rolul naivului de serviciu sau al năro‑dului mirat din La Fontaine [...] Spectaco‑lul lumii îl surprinde, îl farmecă şi‑l umple de o exuberanţă înfricoşată.“ De aici şi cealaltă stare, cea de vertij, ca un rău de înălţime, care îl cuprinde când se vede, biet om, împresurat de imensităţi cosmice şi taine impenetrabile: „Nimeni nu poate evita ameţeala care te cuprinde în faţa lumii şi a destinului nostru colectiv. Ne vom izbi mereu neputincioşi de ceea ce rămâne in‑comprehensibil. Ce putem face, şi e deja foarte mult, este să ne întrebăm asupra morţii şi a lui Dumnezeu“. Ceea ce Autorul chiar face, căci, în ultimă analiză, „ambiţia“ cărţii sale, cum însuşi recunoaşte, „este [...] să‑i dea o şansă lui Dumnezeu, chiar dacă e la fel de imposibil să‑i dovedeşti existenţa ca şi inexistenţa“.

Am ajuns astfel la principalul palier problematic al cărţii, care constă în tentati‑va de a găsi un răspuns rezonabil întrebării dacă Dumnezeu există. Jean d’Ormesson se află în situaţia celui căruia, în expresia lui Blaise Pascal, i se adresează Isus: „Nu m‑ai căuta dacă nu m‑ai fi găsit deja“. Toată fas‑tuoasa sa aventură sapienţială din această carte trădează explicit sau subtextual o pre‑ocupare devenită obsesie, prin apariţia, oa‑recum en passant, a nenumărate reflecţii care‑l situează de partea Bătrânului, cum, după Einstein, şi Jean d’O îl numeşte: „Lu‑mea e nesfârşită, iar Dumnezeu nu aparţine acestei lumi. Dacă există, el e altundeva. Inclusiv în inimile oamenilor care mai au nevoie şi de altceva decât de ceea ce se gă‑seşte pe aici“. Sau: „Sper să existe undeva în afara timpului o putere pe care, prin aproximare şi ca să simplificăm, putem că‑dea de acord s‑o numim Dumnezeu. Nă‑dejdea asta nebunească e singura mea cre‑dinţă“. Mai mult. Deşi, spiritual cum e, Jean d’O n‑ar putea deveni niciodată fasti‑dios, el previne printr‑o soluţie ingenioasă riscul ca discursul să‑i eşueze într‑o cazuis‑tică aridă şi îl convoacă pe însuşi Bătrânul în capitole contrapunctice, care alternează cu cele ale retoricii auctoriale. Sub titlul Visul Bătrânului, uneori doar prin câteva rânduri, acesta apare ca un fel de raison‑ neur, care comentează, ironizează, se amuză sau mimează indignarea pe seama celor ce îi sunt date să le audă din partea Autorului:

Iar evoluţia de unde vine? [...] Eu sunt totul şi nimicul [...] Îmi fac ei mie teoria gravita‑ţiei. Descoperă pas cu pas căile mele fiind‑că eu le îngădui să le descopere, apoi mi le aruncă în faţă şi strigă: „Bătrânul nu mai e bun de nimic. Nu ne mai foloseşte!“ [...] Ah, ce şmecheri sunt! Cum mai ştiu să pună în scenă piesa scrisă de mine! Şi culmea e că uneori ajung să‑l fluiere pe autor. Unii chiar pretind că nici nu există autor, că piesa s‑a scris singură.

Printre multe altele, de o savoare inefabilă sunt reflecţiile Bătrânului asupra neamuri‑lor pe care însuşi le‑a izvodit:

Toate popoarele sunt alese. Lumea germani‑că îi are pe Bach, care mi‑a făcut atâta bine,

14 • APOSTROF

y Dan-Ionuţ Julean, Spaţiul iudaic, un spaţiu al comunităţii, Bucureşti: Paideia, 2016.

y Corina Stoean, Constantin Ţoiu: Studiu monografic, Bucureşti: Tracus Arte, 2013.

y Irina Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, Bucureşti: Casa de Pariuri Literare, 2016.

y Emil Hurezeanu, Opera poetică, Piteşti: Para-lela 45, 2016.

şi pe Feuerbach, Marx, Nietzsche şi Freud, care mi‑au făcut în schimb atâta rău. Îi iu‑besc şi îi admir cu un soi de pasiune şi pe unii, şi pe ceilalţi [...] Portughezii au navigat pe toate oceanele, din Brazilia până‑n Afri‑ca şi‑n Indii. Ce poate fi mai frumos decât să navighezi? [...] Spaniolii sunt mândri şi mistici şi, când nu se bat, li se întâmplă să picteze [...] Doar despre elveţieni mi‑ar fi un pic greu să spun ceva, cât de puţin. Sunt fericiţi între munţii lor, unde‑şi trec timpul cu creşterea vacilor şi a conturilor din ban‑că. Dar două popoare mă uimesc mai mult decât toate celelalte, pentru că au făcut mult mai mult ca această istorie, singura care ne‑a fost dată, să fie atât de pasionantă: evreii şi grecii. Evreii m‑au inventat, iar asta e o mare afacere. În schimb, grecii sunt cei dintâi care mi‑au descifrat secretele.

Poate am abuzat de citate. Dar stilul lui Jean d’O e irezistibil, transmiţându‑ni‑se ca atare şi graţie traducerii atente la nuanţe a doamnei Tania Radu, iar, pe de altă parte, am dorit ca, după lectura acestor sumare comentarii, cititorul să fie cât de cât edificat asupra modului în care o problematică gra‑vă, profundă şi, pentru orice homo sapiens, capitală, poate fi tratată cu şarm, cu spirit şi chiar cu o uşoară propensiune ludică, fără ca asta să dăuneze câtuşi de puţin seriozită‑ţii. Aş mai adăuga doar o ultimă observaţie, nu în contradicţie, ci ca o întregire a finalu‑lui optimist a lui Jean d’Ormesson – „Deci totul e bine“: adevărata concluzie a acestei seducătoare scrieri mi se pare a fi totuşi aceea notată singură pe o pagină: „Pe scurt, da. Mai e ceva pe lângă lumea aceasta“.

n

Cartea despre măr şi moarte

Alexander Baumgarten

Genul literar al pro‑trepticelor (de obi‑

cei, având ca obiect filo‑ sofia) este bine reprezentat de Antichitatea clasică (Platon, Aristotel, Cle‑ment, Cicero, Iamblichos) şi conturează treptat aso‑cierea dintre recomanda‑rea pentru practicarea fi‑

losofiei ca obiect de cunoaştere şi adoptarea unui stil de viaţă fundamentat pe exerciţii spirituale potrivite studiului. Acest gen lite‑rar cunoaşte o aparentă intrare într‑un con de umbră în Evul Mediu timpuriu, chiar dacă am putea decide în structura Consolă‑rii Filosofiei a lui Boethius şi existenţa unui gen literar al protrepticului. Până spre fina‑lul secolul al xiV‑lea, când mediile universi‑tare ale Europei Centrale produc un tip de scriitură – aşa‑numitele recommendationes – care elogiază viaţa filosofică universitară cu ocazia debuturilor de an universitar, a nu‑mirii profesorilor sau debuturilor unor cur‑suri magistrale, reprezentarea acestui gen de compoziţie nu cunoaşte instanţe specta‑culoase şi separate de alte opere literare, cu o singură excepţie majoră: în secolul al x‑lea, o poveste anonimă spune cum Aris‑totel, stând pe patul de moarte şi muşcând dintr‑un măr, face recomandări de viaţă fi‑losofică discipolilor săi.

Această scriere (Liber de pomo et morte) uneşte, prin parcursul ei, patru culturi: re‑dactată iniţial în arabă, tradusă apoi în persa‑nă şi în ebraică, iar din ebraică în latină, ea a fost treptat subsumată operelor lui Aristotel, iar astăzi face parte din corpusul clasic al operelor aristotelice apocrife de provenienţă medievală. Iniţial, într‑o primă versiune arabă, personajul principal este Socrate, ceea ce dovedeşte filiera de inspiraţie originată în „rugăciunea filosofului“ din Phaidros, însă apariţia lui Aristotel ca personaj al textului, împreună cu trecerea lui sub pretinsa pater‑nitate aristotelică (pe care Evul Mediu latin nu a pus‑o la îndoială niciodată), a dat o ca‑rieră faimoasă acestui text. Tema lui centrală are o convenţie literară pe care astăzi am plasa‑o cu uşurinţă în sfera metaforelor pro‑zei sud‑americane clasice: Aristotel muşcă din măr şi vorbeşte despre filosofie, iar par‑fumul şi gustul mărului îi dau lungimea în‑săşi a ultimelor clipe ale vieţii, în care nu se ştie, de fapt, cine pe cine consumă şi cine cui îi devine asemănător: obiectul asimilat sau cel ce asimilează. E o metaforă incipientă aici a raportului dintre subiect şi lumea ca fenomen constituit al cunoaşterii, o temă dragă în fond şi filosofiei moderne. Însă micul tratat nu are în vedere explicit o ase‑menea speculaţie: el îl face doar pe Aristotel să le explice discipolilor săi câte ceva despre fericirea intelectuală, despre cunoaşterea ca‑uzelor, despre conducerea sufletului spre creatorul lui, enumerând de fapt teme ale fi‑losofiei clasice greceşti alăturate problemelor monoteismului în care s‑a născut acest text.

Recent, el a apărut în limba română, în frumoasa şi erudita traducere, bilingvă şi comentată a Ioanei Curuţ (Oradea: Ratio et Revelatio, 2016). Acurateţea traducerii, atenţia comentariului, modul în care autoa‑rea se dedică metodic fiecărui detaliu pun această operă în genul unei realizări acade‑mice excepţionale, făcând simţită prezenţa unui medievist cu instrumente formate, cu lucruri precise de spus, în care o atentă educaţie intelectuală o face să echilibreze, în studiu, analiza detaliului istoric cu o speculaţie istorico‑filosofică legată de desti‑nul medieval ebraic şi latin al acestui text. Ediţia astfel obţinută poate avea funcţia unei surse şi va putea contribui onest şi efi‑cient la acel tezaur de texte de referinţă a căror absenţă din cultura română face ade‑sea ca discuţiile să fie fără obiect sau să fie purtate unilateral de unicul posesor al refe‑rinţelor. Numai când ele sunt comune unui public suficient de numeros, tematizarea poate deveni critică şi sursa poate fi asimi‑lată ca atare.

În puţinele comentarii medievale redac‑tate la De pomo, apare o constantă asociere a mesajului pseudoaristotelic cu ideile despre practicarea filosofiei transmise în Consolare de Boethius. Din 2011, o frumoasă ediţie comentată şi bilingvă, realizată de Otniel Vereş, cu comentariul lui Adrian Papahagi, stă la dispoziţia cititorului. Poate fi, astfel, momentul reconsiderării celor două opere şi al reasocierii lor, aşa cum a făcut la vre‑mea ei tradiţia latină medievală, pentru a putea evalua acum modul în care Antichita‑tea târzie şi Evul Mediu timpuriu au ştiut să transmită idealul educaţiei filosofice pe mai multe căi neaşteptat de diverse, dar frapant de asemănătoare în esenţa lor.

n

Cãrþi primite la redacþie

D O S A R Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 15

MIhAI A. BArBu, IoN BArBu

Argument

De la Petrila, capitala manierismului plastic românesc, ne‑a sosit un obiect

estetic aparte, să‑l mînuim cu grijă: Sticle pentru minte, inimă şi literatură, în care au‑torii, Mihai A. Barbu şi Ion Barbu, ne eter‑nizează şi se eternizează alături de noi. Noi însemnînd 100 de autori, de preferinţă po‑eţi. Fiecare autor are o fotografie, un ma‑nuscris, transcrierea manuscrisului şi sticla dichisită pe dinafară şi plină pe dinăuntru, căci a fost îndopată cu manuscrisul, pecet‑luită, şi‑acuma‑i gata de aruncat în valuri.

Autorii Sticlelor..., care altfel au declarat totul, şi numărul kilometrilor parcurşi, 26.150, şi numărul de fotografii făcute, 10.714, nu ne spun nimic despre scopul proiectului. Noi ştim că arta se justifică prin ea însăşi şi nu‑i strîngem cu uşa să ne spună ce şi cum. Dar bănuim nu numai că mintea lor combinatorie nu le dă pace nici ziua, nici noaptea, nu numai că au vrut să facă un obiect estetic nemaivăzut, în fond cel mai afectuos omagiu adus poeziei româ‑ne de azi, ci şi că au avut un scop secret şi atît de înalt, încît, din pudoare, au tăcut asupra lui... ceva cum ar fi mîntuirea omu‑

lui de el însuşi şi salvarea universului din chiar legile sale.

În ciuda avertismentului că Sticlele de inimă albastră nu sînt o antologie de poezie românească bună de citit, ci un obiect artis‑tic demn de‑a fi privit, poemele trebuie citi‑te: sînt faţa nefardată, ridată şi sublimă, a României.

Dragi Mihai A. Barbu şi Ion Barbu, vă mulţumim!

Un duh ascuns în sticlă

D O S A R16 • APOSTROF

D O S A R Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 17

D O S A R18 • APOSTROF

D O S A R Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 19

D O S A R20 • APOSTROF

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 21

Sub lupa memoriei

Vladimir Tismăneanu

Asumarea trecutului şi credibilitatea democraţiei

În memoria marelui istoric Fritz Stern (1926‑2016)

Niciun stat legitim, nicio democraţie

funcţională şi credibilă nu pot exista dacă fărădele‑gea trecutului rămâne ignorată sau sistematic banalizată. Prevalându‑se de diferite raţionalizări, ruşii au evitat administra‑rea teribilului trecut. Re‑zultatul acestei situaţii deprimante este că moralitatea Rusiei pare marcată de cinism şi dispreţ masiv faţă de valorile preţuite de disidenţi: civilitate, demnitate, memorie. Statul rus nu vede motive pentru a cultiva etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu a sa istorie proprie a martirajului, dar şi a complicităţii, încearcă să anexeze memoria victimelor imaginii recondiţionate despre sine de rezistenţă totală la comunism.

Asumarea trecutului a rămas o chestiu‑ne spinoasă nu doar acolo, ci în întreaga lume postleninistă. Anumite ţări au făcut progrese enorme, altele sunt codaşe. Este un fapt istoric că abordarea postcomunistă poloneză cel mai des utilizată a eşuat în a onora momentele eroice din trecut, inclusiv insurecţia din Varşovia din 1944. Un mu‑zeu dedicat acestei revolte eroice a fost deschis în capitala polonă abia în 2004, cu ocazia celei de‑a şaizecea aniversări a acelui eveniment.

Lustraţia a fost mărul discordiei în toate aceste ţări. În martie 1990, un document esenţial a văzut lumina zilei la Timişoara, oraşul revoluţiei române din decembrie 1989. Redactată de tineri activişti ai socie‑tăţii civile, scriitori, artişti, filosofi, a fost o proclamaţie în favoarea democraţiei liberale şi un strigăt în direcţia decomunizării. Ce‑rea foştilor demnitari comunişti să nu ocu‑

pe funcţii publice pentru o perioadă de cinci ani. I‑a luat însă ţării mai mult de 15 ani pentru a relua această discuţie despre trecutul comunist. România a condamnat simbolic dictatura comunistă ca ilegitimă şi criminală în decembrie 2006, dar Legea lustraţiei trecută prin Parlament a fost în‑toarsă de Curtea Constituţională doi ani mai târziu. În fapt, abia în 2013 doi foşti torţionari de Securitate au intrat în atenţia organelor penale de cercetare (vezi şi arti‑colul lui Andrew Higgins, „In Trial, Roma‑nia Warily Revisits a Brutal Past“, New York Times, 30 septembrie 2013, p. A1 şi A6). De înţeles atunci de ce, pentru mulţi oa‑meni, acest fapt însemna prea puţin şi prea târziu.

Recurentele atracţii comuniste reprezin‑tă un subiect dificil. În pofida faptului că foarte mulţi au simţit pe propria piele mi‑zeria utopiei, în anumite ţări (în special în fostul spaţiu sovietic) există un sentiment de disperare şi o stare frustrantă de lucruri care toate laolaltă oferă muniţie bigoţilor neocomunişti. Dezamăgirea legată de noua ordine socială şi politică se traduce în nos‑talgie pentru vremurile în care exista apa‑renţa stabilităţii (vezi şi cartea Ancăi Mihaela Puşca, Revolution, Democratic Transition, and Disillusionment: The Case of Romania, Manchester‑New York: Manchester Uni‑versity Press, 2009). Democraţia este criti‑cată ca fiind haos, clasa politică este adesea percepută ca lacomă, depersonalizată, în‑străinată de propriii cetăţeni. Evident, ase‑menea lamentări pot fi auzite şi în Occi‑dent, dar în lumea postcomunistă ele tind să ia prim‑planul. În Ungaria, de pildă, as‑censiunea Jobbik exprimă în mod concret această convingere că democraţia este o construcţie fragilă privată de rădăcini naţi‑

onale autentice. Asistăm astfel la urcuşul politic al unor mişcări şi partide antidemo‑cratice a căror ostilitate la adresa valorilor liberale este din ce în ce mai asurzitoare. Eu unul am anticipat acest curent în epilogul cărţii mele Reinventarea politicului. Înţeleg prin etnocraţie un proiect politic menit să accentueze omogenitatea etnică, rădăcinile şi comunitatea (Gemeinschaft), în dezacord profund cu o înţelegere civică a naţiunii.

Nu sunt deloc sigur că spre sfârşitul anilor 1970 bolşevismul mai era un proiect mesianic magnetizant. În fapt, era mai de‑grabă o dogmă ridiculizată şi găunoasă. Visul originar al revoluţiei mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperial tradiţional. Şi totuşi, pentru mai multe decenii, comunismul a jucat rolul unei religii seculare, propunând principale‑le puncte de referinţă, busola morală, pen‑tru mai multe generaţii. Amoralismul său a fost înveşmântat în declaraţii retorice de egalitate şi fraternitate. A fost un fals, dar un fals captivant. Acest ciment cvasietic este acum regretat de mulţi care preferă să‑şi amintească victoria împotriva Germaniei naziste mai degrabă decât ororile Gulagu‑lui. Comparat cu experienţele justiţiei poli‑tice din Europa Est‑Centrală, Rusia şi‑a ocolit practic recuperarea morală. Motivele pentru acest eşec sunt cu siguranţă legate de anemica voinţă politică. Putin şi‑a măr‑turisit admiraţia pentru Aleksandr Soljeni‑ţân, dar manualele de istorie publicate cu binecuvântarea sa au fost tentative grosola‑ne de a scuza teroarea de masă din anii 1930.

n

y George State, Crux, Bucureşti: Cartea Româ-nească, 2016.

y Ion Urcan, O seară la restaurant, Bistriţa: Char-mides, 2016.

y Ciprian Măceşaru, Vladimir Tismăneanu, Trei sute de Ceauşeşti liliputani, Bucureşti: Humanitas, 2016.

y Ion Horea, Vitraliu, Târ-gu-Mureş: Ardealul, 2016.

Cãrþi primite la redacþie

22 • APOSTROF Ancheta

Ancheta Despre traducerea literară

(I)

La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor a avut loc, în aprilie, o conferinţă urmată de o masă rotundă pe tema Traduce-rea literară, artă a re‑scrierii. Problemele ridicate au fost extrem de interesante şi deloc epuizate după aproape trei ore de discuţii. De aceea, revista Apostrof încearcă o reluare a lor şi o sintetizare lansând chestionarul de mai jos:

0. Din ce limbă (limbi) traduceţi şi care e cartea care v‑a adus cele mai mari bucurii ca traducător?

1. Ce calităţi trebuie să aibă o traducere literară pen‑tru a o putea considera o (foarte) bună traducere?

2. Ce relaţie se încheagă între traducător şi scriitorul tradus?

3. Cum înţelegeţi fidelitatea faţă de textul tradus? Puteţi da un exemplu de impas?

4. În România, traducătorul este/poate fi membru al Uniunii Scriitorilor cu drepturi depline. Cum vă apare statutul/condiţia traducătorului în lumea de azi?

5. Traduceţi doar răspunzând unei comenzi venite dinspre edituri sau îndepliniţi şi dificilul rol de „agent literar“ pentru autorii pe care alegeţi să‑i traduceţi?

6. Cum este receptată munca dumneavoastră? Ce vă nemulţumeşte? Ce îmbunătăţiri visaţi?

rodIcA BAcoNsky

0. traDuc Din limba franceză şi din lim‑ba română spre franceză (chiar dacă

acest lucru poate părea prezumţios). Cele mai mari bucurii mi le aduce, fără îndoială, ultima carte tradusă. Se nimereşte a fi o tăl‑măcire spre franceză, dar nu‑i voi spune ti‑tlul decât după ce va fi publicată.

1. o traDucere trebuie să‑i ofere citito‑rului aceeaşi satisfacţie estetică pe care

i‑ar putea‑o oferi opera în varianta ei origi‑nală. Îmi amintesc cu plăcere aserţiunea lui Carlos Batista, traducătorul în franceză al lui Lobo Antunes, care o definea ca răspun‑zând simultan unor exigenţe aparent con‑tradictorii: fidelitate şi eleganţă, literă şi spi‑rit. În mod paradoxal, litera e aici sensul conceptual al cuvântului, iar spiritul, di‑mensiunea sa senzorială, ritmul, sonorităţi‑le, culorile, elementul festiv al limbajului. O traducere reuşită este deci cea care‑ţi pri‑lejuieşte bucuria acestei duble întâlniri, cea care‑ţi permite accesul la sens într‑o reală sărbătoare a armonicelor limbii.

2. feriCit CeL ce traduce un autor în via‑ţă... Cred că colaborarea cu scriitorul

este esenţială pentru a‑l înţelege mai bine, pentru a putea desluşi sensurile ce pot pă‑rea obscure, ambiguităţile, aluziile textului. Se poate întâmpla însă ca autorul (şi mi s‑a întâmplat) să nu mai poate explica el însuşi de ce a folosit o expresie sau alta, ce gând ascuns a motivat vreun pasaj sau altul, iar atunci intuiţia şi creativitatea traducătoru‑lui trebuie să‑şi spună cuvântul. Esenţială este şi încrederea pe care ţi‑o acordă autorul şi care‑şi găseşte justificarea primă în chiar natura întrebărilor pe care i le adresezi.

Dar oricât de apropiată ar fi relaţia cu autorul, ea nu scuteşte de o lectură atentă, meditativă, o imersiune în profunzimea operei, o absorbţie a tonalităţilor dominan‑te, o retrăire a imaginilor. Pe de altă parte, depăşind cadrul strict al întrebării, nu pot să nu amintesc valoarea definitorie a cu‑noaşterii contextului lingvistic, istoric, so‑cial, literar în care se înscrie opera, precum şi a aceluia în care se traduce. E singura ca‑re‑ţi permite să răspunzi la întrebările ce nu

mai pot fi puse, singura care asigură conso‑nanţa traducerii cu originalul, dar şi cu contemporaneitatea.

3. paraDoxal (Din nou), fidelitatea stric‑tă în traducere este, de fapt, marea tră‑

dare. Dacă doreşti să eşuezi cu orice preţ, tradu fidel, cuvânt cu cuvânt. N‑aş adopta, pe de altă parte, nici teoria romantică asu‑pra traducerii care ar constitui o „depăşire“ a originalului, o „desăvârşire“ a lui, într‑o dinamică ascensională. Fidelitatea reală presupune cunoaşterea aprofundată a lim‑bilor din/spre care traduci şi se cuvine acompaniată de ingeniozitate lingvistică, de capacitatea de a recrea intensitatea unei trăiri într‑un alt univers de cuvinte, de pu‑terea de a crea un spaţiu de rezonanţă cu textul prim. Traducerea este acceptarea ace‑lei différance a lui Derrida sau, în termenii lui J. Ancet, a „divergenţei (ei) acceptate“.

Cât despre impasuri, ele sunt pâinea cea de toate zilele a traducătorului. Ultimul pe care mi‑e dat să‑l depăşesc e traducerea fa‑miliei de cuvinte chiffonnier, chiffe, chiffon‑nage (Baudelaire, Compagnon) în absenţa, în peisajul românesc, a vechii meserii pari‑ziene cu toată lumea ei de expresii adiacen‑te. Şi asta până mâine, când mă va aştepta, cu siguranţă, un altul. Iar când e vorba de poezie, impasul e... la tot pasul. Între ritm şi rimă, metaforă „filată“ (impas!) ori am‑biguităţi nenumărate, e o permanentă şi febrilă căutare de echilibru şi bun‑simţ, la care revii neîncetat, clădind şi reclădind pe nisipuri mişcătoare.

4. e foarte onorabilă şi onorantă calita‑tea de membru al Uniunii Scriitorilor.

Dar ea nu rezolvă decât parţial statutul şi condiţia traducătorului. Editurile nu‑şi per‑mit (în majoritatea lor) onorarii pe măsura muncii, iar, dacă tot e momentul adevăru‑lui, să recunoaştem că, deseori, în absenţa unui sponsor – fie el un for cultural străin, interesat de promovarea literaturii proprii, sau o instituţie autohtonă cu sensibilităţi artistice –, traducătorul e un biet pasionat voluntar (că tot se poartă!). Pe care nici măcar nu‑l mai citează cronicile.

5,6. traDuc poezie pentru propria mea plăcere şi pentru extraordi‑

narul exerciţiu intelectual pe care mi‑l ofe‑ră. Proza ţine mai curând de sugestia editu‑

rilor, ceea ce nu înseamnă că nu pot veni la rându‑mi cu sugestii. Cu sau fără succes.

Cred însă că nu se traduce suficientă li‑teratură română, cea contemporană mai cu seamă, şi că cei competenţi în materie ar trebui să facă un efort substanţial pentru a încuraja colaborări între traducători străini şi români. Noul program european ar fi un excelent început în acest sens.

Îmi doresc de asemenea ateliere de tra‑ducere destinate tinerilor traducători lite‑rari. Organizate de reviste, filiale, universi‑tăţi, centre culturale. Traducerea e o artă dublată şi de o ştiinţă care se cere asimilată.

AlexANder BAuMgArteN

0. din greaCă şi din latină. Aş fi gata să indic drept bucurie maximă Aristotel,

Despre suflet, pentru că nu am tradus‑o ca să descopăr doar un gând originar al lui Aristotel, ci ca să fac inteligibilă istoria dez‑voltărilor ulterioare. Dar am descoperit o plăcere şi mai mare: a traduce şi a edita tex‑tul‑sursă direct de pe manuscrise. Editez şi traduc în română un sentenţiar parizian, teolog, filosof şi literat, Godescalc de Nepomuk, care crede la 1367 că trebuie să dăm prioritate autorităţii Scripturii faţă de orice altă autoritate, numai pentru că trăim într‑o lume în care interpretarea e ultimul ei fundament.

1. să fie clară, fidelă, neechivocă. Când e un text vechi, să poţi înţelege, citind‑o,

povestea pe care a întemeiat‑o în mintea ce‑lor care au citit‑o, pentru că mintea lor o constituie firesc pe a ta. Să nu inventezi ori‑gini, ci să te explici pe tine însuţi traducân‑du‑i pe cei vechi. Şi să ţii distanţa cuviin‑cioasă, de ambele părţi, între Erasmus şi Scrisoarea lui Neacşu.

3. impasul, pentru genul meu de texte, nu e lexical, ci de istoria ideilor. Când

propria istorie intelectuală nu s‑a confrun‑tat cu o experienţă intelectuală care a dat un anumit cuvânt sau un raport gramatical, atunci trebuie să refaci, măcar simulând, acea experienţă, ca să o poţi rosti. Cum să gândeşti tradiţia platonică a participaţiei

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 23Despre traducerea literară

când noi formăm rar participii prezente, iar verbul „a participa“ la noi nu este tranzitiv? Sau când numim cu participii la diateze opuse acelaşi lucru, de pildă premiantul, identic pentru noi cu premiatul? Şi altele. Dar cel mai greu este să dai textului elegan‑ţa literară fără să îndrepţi literaturizarea spre confuzie conceptuală, istorică, logică.

6. În trecut, foarte prost, aveam şefi ca‑re urlau la mine spunându‑mi că sunt

un „nenorocit de traducător“. Acum sunt un prinţ iubit.

horIA Bădescu

0. cu rare excepţii, doar din limba fran‑ceză şi aproape numai poezie. Au fost

multe satisfacţii, dar cartea pe care am tra‑dus‑o cu mare bucurie şi cu sentimentul re‑uşitei depline, nu doar din perspectiva sub‑stanţei poetice, ci şi a tropilor şi versificaţiei, a fost volumul belgianului Henri Cornéllus, Îmblânzitorul de himere. Şi dacă nu ne refe‑rim doar la cărţi, traducerea unora dintre cele mai cunoscute balade ale lui Villon.

1‑3. „traDuttore – traDitore“ a devenit deja un truism. Numai

că a traduce nu înseamnă a trăda, ci tocmai contrarul. Înseamnă a împărtăşi poezie şi umanitate, a face să treacă dintr‑o limbă în alta emoţia, strigătul şi suspinul, tăcerea, gândul, imaginarul. Înseamnă la urma ur‑mei a face să treacă dintr‑o limbă în alta omul generic, omul atemporal care locuieş‑te mereu şi în ciuda a toate omul temporal, efortul de a arunca o punte peste prăpastia pe care modernitatea a deschis‑o între cei doi şi despre care vorbea Saint‑John Perse.

Arta traducătorului constă în a regăsi în limba cea nouă imaginea asociată, conota‑ţia psihologică obligată a metaforei, cum o numea Michel le Guern, aceea care face să renască în cuvinte emoţia originală, tensiu‑nea şi sunetul neaşteptat pe care tăcerea poetică îl primeşte din cealaltă limbă. A re‑constitui pe această bază, precum un arheo‑log, metaforele şi prin ele poemul în toată splendoarea sa şi întregul său sens.

Recreare la nivelul tropilor, actul tradu‑cerii trebuie să păstreze sensul, trăirea, uma‑nitatea unică a originalului pentru a nu trăda poemul. Şi deopotrivă ritmul, coloana dor‑sală a acestuia, cel care face specificitatea vocii poetice. Iată de ce acela care se angajea‑ză în această muncă atât de dificilă ar trebui să satisfacă trei exigenţe. Să fie nativ în limba în care se face traducerea, să cunoască bine sau foarte bine limba originalului şi mai ales să fie el însuşi un bun poet. Or, se întâmplă nu de puţine ori ca nu toate cele trei condiţii să fie reunite. Iată de ce suntem adesea obli‑gaţi să vorbim mai degrabă de trădări decât de traduceri. Însă ce satisfacţie atunci când ne aflăm în faţa unei performanţe adevărate. Când putem împărtăşi umanitatea noastră profundă. Merită să înduri povara traducerii pentru aşa ceva!

Cât despre impasuri, ele survin deseori, mai ales la nivelul prozodiei, când e vorba de poezie clasică, sau al echivalării acelor construcţii expresive care aparţin doar une‑ia sau alteia dintre cele două limbi. Dar ce bucurie, după ce le‑ai depăşit!

2/5. traDucerea, mai ales în dome‑niul poeziei, nu poate fi altceva

decât o chestiune de afinitate, de vecinătăţi care‑şi răspund şi care răspund asemănător, din perspective poetice şi umane, provocă‑

rilor lumii şi existenţei. Aşa încât, socotesc drept cel mai potrivit termen pentru aceas‑tă relaţie fraternitatea, care poate ajunge până la geminitate, iată un barbarism pe care‑l chem din aura cuvântului geamăn. Tocmai de aceea am preferat să fiu totdeau‑na, gracieusement!, „agent literar“.

4. e foarte bine că e aşa în România! Prin alte părţi, acolo unde, destul de

rar, mai există uniuni de creaţie, situaţia e diferită. Nu am ştiinţă despre traducători, care să fie doar traducători, membri ai So‑ciété de gens de lettres. Însă materialiceşte traducătorii sunt mai bine plătiţi decât au‑torii înşişi!

6. Cred Că destul de bine. Cât despre nemulţumiri, netraducând la coman‑

dă şi deci neputând să emit pretenţii, singu‑rul motiv de nemulţumire e lipsa de timp.

florIcA cIodAru‑courrIol

(Franţa)

0. traDuc Din română în franceză, dar şi invers pentru că mă simt (consider)

bilingvă; este vorba de un bilingvism achi‑ziţionat, cum spun lingviştii. Cartea care mi‑a adus până acum cele mai mari satisfac‑tii în traducere este fără nicio îndoială Notre maison dans la plaine de l’Armageddon de Marta Petreu, publicată la Editura L’Âge d’Homme. Precizez că mărturisirea mea nu are absolut nicio legătură cu faptul că aceste rânduri vor apărea în revista Apostrof şi vor cădea sub ochii autoarei, nu, absolut nu, ci pentru că laboratorul traductiv al acestui roman cutremurător a fost atât de intens şi de complex (alternarea pasajelor descripti‑ve cu cele dramatice, a celor poetice cu cele filosofico‑istorice, prezenţa nivelurilor de limbă atât de diverse şi nu în ultimul rând a numeroaselor regionalisme), încât primirea pozitivă, entuziastă chiar, de către critica franceză m‑a făcut să cred că ceea ce mi s‑a părut (şi a fost realmente dificil) a găsit o rezolvare corectă.

În sensul celălalt aş evoca romanul lui Flaubert, Madame Bovary, la Editura Art (căruia i‑am păstrat titlul în franceză din considerente pe care le‑am explicat în „Cu‑vântul traducătorului“ ce însoţeşte cartea), a cărui traducere este o serioasă piatră de încercare pentru oricare traducător. Tradu‑cerea apărută în 2010 a fost reluată într‑o versiune „poche“ în 2015, ceea ce îmi per‑mite să cred că a avut un oarecare impact la public.

1. să „Curgă“ în limba în care este tra‑dusă, în care urmează să fie citită, ca şi

cum ar fi scrisă de un vorbitor nativ al lim‑bii respective. Dar să şi respecte stilul auto‑rului: două principii care, într‑un anume punct, se cam bat cap în cap! Nu poţi face ca un autor să pară anodin în limba‑ţintă doar pentru a‑i fi pe plac publicului larg; dar nu poţi nici forţa excesiv limba de dra‑gul de a demonstra originalitatea autorului. Echilibrul dintre aceste două poziţii este reţeta unei traduceri reuşite.

2. oh! CoMPLexă! În cazul meu excelen‑tă, pentru că nu traduc decât scriitori

(sau texte) care îmi plac. Îmi permit luxul acesta… În general mă leg tare mult de au‑torii textelor pe care le traduc făcând acea translaţie de sentiment pe care o face spec‑

tatorul comun între actorul său preferat şi rolurile (de preferinţă ideale) pe care acesta le interpretează. Şi nu prea mă păcălesc: textelor de calitate le corespund (autorii) – oameni de calitate!

Pentru mulţi dintre scriitorii pe care aş vrea să‑i impun (români sau francezi), ră‑mân uneori cu frustrarea că nu am reuşit să‑i introduc la un mare editor. Vina nu este nici a traducătorului, nici a autorului. Editurile mari consideră că odată ce au publicat un autor român şi‑au cam făcut datoria… Şi sunt mai puţin sensibile/permeabile la pro‑punerile ulterioare. Pe urmă, după cum ştim cu toţii, şi publicarea textelor este legată de nemiloasele legi economice şi este destul de crud să primeşti un refuz pe motivul că „au‑torul x nu are vânzări mari, deşi calitatea scriiturii sale este incontestabilă“ etc.

3. Fidelitatea este necesară mai ales în ca‑zul autorilor de excepţie. Nu vorbim

aici de conceptul traductologic de fidelitate, în sensul aderării mai mult sau mai puţin la limba‑sursă în detrimentul limbii‑ţintă, ci, dincolo de situarea traducătorului de manie‑ră generală, ne referim la „bagajul“ pe care‑l păstrează textul final din limba‑sursă. Tot Armaghedonul Martei Petreu îmi vine acum la îndemână spre exemplificare: când am ci‑tit textul românesc, ca nativă din sudul ţării (şi chiar ca fostă bună studentă la dialectolo‑gie) nu am descifrat de la prima lectură toate regionalismele provenind din zona transilvă‑neană (din jurul Clujului) pe care Marta Petreu le vântura cu o plăcere vădită! Dicţio‑narele de specialitate, dar mai ales colabora‑rea cu autoarea m‑au ajutat însă foarte mult. Dar asta însemna oare ca odată ce am aflat semnificaţia cuvântului „ticlăzău“ eu trebuia să‑l traduc prin fer à repasser? Sau „silvoizul“ prin „marmelade“? Desigur, dacă eşti în im‑pas, dai nDt, nota traducătorului, şi explici. Dar Marta Petreu nu a dat note de autor la textul ei, deşi, publicat la Polirom, se adresa unei întregi comunităţi lingvistice care nu pricepe neapărat acei termeni, dar care nu este total impermeabilă culorii locale, senti‑mentului de stranietate lingvistică. De aceea am încercat la rândul meu să păstrez impre‑sia mea de cititor care m‑am poticnit la lec‑tura acelor regionalisme, deşi intuiam vag domeniul la care făceau referinţă.

În sensul celălalt, un exemplu care‑mi trece acum prin minte este o formulare destul de simplă în limba franceză, dar care creează un joc de cuvinte ce mi‑a dat de furcă la traducerea romanului Ataşamentul de Florence Noiville (publicat la Şcoala Ardeleană în octombrie 2015); făcând bi‑lanţul unei iubiri ieşite din comun, naratoa‑rea spune despre bărbatul (mult mai în vârstă decât ea) pe care‑l iubeşte că i‑a fost professeur de l’être, jucând pe asemănarea dintre cei doi termeni, l’être (fiinţa) şi lettres (litere). Un fel de profesor întru fiinţă, deci! Desigur, aici suntem mai aproape de problema traducerii jocului de cuvinte.

Dacă vorbim de fidelitate, ar merita să spun că un text care mi‑a dat multă bătaie de cap, dar şi satisfacţii… pe măsură, este Asediul Vienei de Horia Ursu (versiunea franceză apare în august la Editura Le Sou‑pirail). Este un exemplu de text mustind de aluzii şi ironii, în care sensul subteran cere să fie descifrat, dar numai atât cât să suge‑reze, şi nu să trădeze prin explicitare excesi‑vă. Aici ar fi pagini întregi de exemple.

4. şi în Franţa traducătorul este asimilat cu un autor în măsura în care versiunea

24 • APOSTROF Ancheta

în limba străină fiind semnată de mâna lui, îi dă, volens‑nolens, statut de autor. Doar că aici nu există o Uniune a Scriitorilor, ci aso‑ciaţii şi societăţi… Tot în Franţa există, după părerea mea, cel mai mare respect faţă de munca „lucrătorului din umbră“, a celui fără de care, oricât de mare ar fi un scriitor, acce‑sul la textele lui nu este posibil dacă ele nu sunt traduse. De aceea numele traducătoru‑lui apare obligatoriu pe copertă (dacă nu pe prima, atunci pe ultima), dar vizibil chiar şi când volumul este sub celofan. Din peregri‑nările mele prin librăriile italiene, am obser‑vat şi ştiu că traducătorii italieni nu au reuşit să‑şi câştige acest drept. După cum nici cei români. Ba chiar unele edituri de carte străi‑nă fac anunţul publicitar pe internet, dar uită (nu neapărat voit!) să specifice numele tra‑ducătorului. Despre acest aspect s‑a discutat între altele, şi la masa rotundă pe care icr a dedicat‑o traducerii la ultimul Salon de Car‑te de la Paris (moderată de Bogdan Ghiu şi la care am avut plăcerea să particicip alături de alţi colegi traducători, unii din germană, rusă, portugheză, şi alături de directorul Colegiului de Traducători din Arles, Yorn Cambreleng).

5. traDuc mai ales ce aleg eu. Rar am avut „comenzi“, una dintre ele a fost

Robi pe Uranus de Ioan Popa, a cărei tradu‑cere mi‑a permis să văd din interiorul mon‑struosului şantier cum s‑a construit Casa Poporului…

Prin condiţia ei de literatură scrisă într‑o limbă ce nu este de mare circulaţie, literatu‑ra română este sortită aleatoriului. Desigur există cataloage realizate de editurile româ‑neşti destinate să atragă atenţia editorilor străini asupra unor opere meritorii, dar, în genere, editorii francezi (domeniul pe care eu îl cunosc îndeaproape) se lasă deseori influenţaţi mai degrabă de traducători sau prieteni de încredere. Şi, bineînţeles, de ca‑litatea operei. Dar cum ajung ei să‑şi dea seama de calitate? Prin munca noastră de benevolat, de „agent literar“ benevol, mun‑că ce presupune timp şi dăruire. Timp şi pasiune. Timp şi răbdare. Mai întâi timp pentru a citi şi a selecta din multitudinea titlurilor pe cele ce ar corespunde gustului francez. Apoi pentru a face o prezentare cât mai atrăgătoare, dar şi realistă, fiindcă rişti să‑ţi pierzi credibilitatea faţă de editorii so‑licitaţi. Apoi pentru a traduce vreo treizeci de pagini, dacă nu chiar patruzeci sau cinci‑zeci. (Mi s‑a cerut odata jumătate din ro‑man!) Apoi pentru a căuta editorul potrivit pentru textul potrivit, pentru a‑i scrie, re‑scrie şi iar scrie… fără să insişti totuşi, ca nu cumva să‑l enervezi. Se mai întâmplă ca după ce ai găsit un editor căruia să‑i placă autorul pe care i l‑ai propus şi de care habar nu avea până în momentul acela, să‑ţi spu‑nă politicos că el lucrează cu alt traducă‑tor… Aşadar, în afară de răbdare şi bună creştere trebuie să mai ai şi nervi de fier!

6. prima parte a răspunsului la această întrebare se află cuprinsă în cel anteri‑

or. Dar mai putem adăuga la capitolul ame‑liorări următoarele sugestii:

– Poate că ar fi bine ca agenţii literari să colaboreze cu traducătorii de literatură ro‑mână în diverse limbi. Fiindcă traducătorii sunt, nu în puţine cazuri, şi critici literari în măsura în care au gust literar, fac o analiză corectă a operei, o înscriu într‑o istorie lite‑rară şi, eventual, o evaluează din perspecti‑vă comparatistă, găsindu‑i valori şi potenţe europene (universale), apreciind posibilită‑

ţile de receptare a ei. Asemeni unui agent literar, traducătorul (ideal) trebuie să cu‑noască ce se scrie în aria românească, dar şi în cea străină, în ţara căreia îi este destinată cartea ce va fi tradusă. Să aibă o bună per‑cepţie a peisajului editorial în care va căuta editura cea mai adaptată textului pe care vrea să‑l impună.

Dacă suntem mulţumiţi au ba? – Eu sunt o optimistă incurabilă: cred

că de câtva timp încoace se vorbeşte totuşi şi se acordă ceva mai multă atenţie traducă‑torilor, dovada: invitaţiile lor la diverse festivaluri literare din România, prefeţele, postfeţele sau chiar opere întregi tipărite sub semnătura lor.

– Şi dacă tot ni se dă aici cuvântul (merci, Apostrof!), ne‑am permite sugestia următoa‑re: de ce nu s‑ar înfiinţa şi în România o Fundaţie specială, o Casă a Traducătorilor, după modelul celor din Occident? Deocam‑dată ştiu că icr continuă tradiţia cursurilor pentru viitori traducători, a burselor pentru începători, dar şi pentru profesionişti etc. O încercare reuşită mi se pare şi cea realizată de fiLit cu „tabăra de traducere“ de la Memori‑alul Ipoteşti, cu ateliere interactive ale tradu‑cătorilor de literatura română din toată Eu‑ropa, iniţiată anul trecut şi reeditată în această vară. Sunt semne bune…

ANA coIug

0. traDuc Din franceză în română, nu‑mai proză. Fiecare carte tradusă este o

împlinire pentru mine ca traducătoare.

1. o traDucere bună implică un echili‑bru între a nu forţa limba‑ţintă şi a nu

trăda stilul autorului.

2. scriitorul traDus devine o voce fa‑miliară traducătorului.

3. uneLe exPriMări de autor pot fi per‑cepute ca nişte greşeli de limbă de că‑

tre vorbitorii nativi ai limbii‑sursă. Exem‑plu concret, anecdotic: având în faţă o frază din André Baillon, autor belgian francofon, un traducător francez căruia i‑am cerut pă‑rerea, după ce a citit de mai multe ori fraza, a spus: „Asta nu este franceză!“ Cum să re‑dai aceste abateri de la normă fără să pară greşeli de traducere?

4. traduCătoruL de literatură poate fi membru al Uniunii Scriitorilor, cu

atât mai mult cu cât munca sa este dublată adesea şi de scrierea unor prefeţe sau de al‑cătuirea unui aparat critic. Nu cred că se poate face o generalizare despre statutul/condiţia traducătorului, însă în cazurile pe care le cunosc printre colegii mei de gene‑raţie, traducerea literară este o activitate secundară, în măsura timpului disponibil.

5. traduCătoruL Poate să propună un titlu sau un autor spre traducere unei

edituri, însă nu cred că trebuie implicat în negocierile legate de drepturile de traducere.

6. traduCerea Literară mi‑a oferit în‑totdeauna o deschidere către cerceta‑

re, aşa că încerc să valorific prin articole această pasiune deloc valorizată academic. Traducerea în sine este o formă de cercetare care ar trebui recunoscută în grilele de eva‑luare ale facultăţilor/disciplinelor de profil, chiar dacă finalitatea sa nu este un articol isi cu acces restrâns, ci un volum pentru mare‑le public cititor. Sau cu atât mai mult...

lIvIu cotrău

0. Din limba engleză; poeziile lui Edgar Allan Poe (Institutul European, 2001;

ediţie revizuită, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014).

1. CaLitatea definitorie a unei tradu‑ceri reuşite e transparenţa, senzaţia in‑

dusă cititorului că textul tradus n‑a fost transpus dintr‑o altă limbă. Traducătorul ideal e un mediator invizibil.

2. o reLaţie între sclav şi stăpân, cum a fost cea între Baudelaire şi Poe. Tradu‑

cătorul Baudelaire, cel mai fidel din câţi cu‑nosc, n‑a ieşit (literalmente) din cuvântul maestrului său. N‑a investit nimic din pro‑pria‑i creativitate în tălmăcirile sale.

3. textul De tradus e alcătuit din cuvin‑te, nu din idei. Vei traduce deci cuvin‑

tele, pe cât posibil literal, căci fiecare cu‑vânt, bine sau prost ales, e, în ochii traducătorului profesionist, un obiect sa‑cru. E însă anevoie de aplicat această filoso‑fie în cazul poeziei rimate. Din raţiuni de metrică, rimă, ritm etc., eşti nevoit adesea să sacrifici din cuvintele originalului. O so‑luţie la îndemână e să schimbi metrica. De pildă, în loc de pentametrul iambic – cheia de boltă a poeziei engleze – vei alege versul alexandrin: două silabe de vers în plus pot aduce paritatea lexicală.

4. La feL ca scriitorul, traducătorul e un lup, adesea singuratic. De ce să nu ţină

şi ei de o breaslă, ca toate celelalte meserii? Poate fi însă o îndeletnicire ingrată, căci din traduceri literare n‑ai cum să‑ţi câştigi pâi‑nea cea de toate zilele. Faci treaba asta mai degrabă din pasiune, în timpul liber.

5. mi s‑au propus cărţi de tradus, cu ex‑cepţia ediţiei Poe pe care i‑am suge‑

rat‑o regretatului critic şi editor Romul Munteanu în anul 1985.

6. recenziile – atâtea câte au fost – sunt, în opinia mea, generoase în aprecieri. A

fost şi o nominalizare la premiul Uniunii Scri‑itorilor (2008). La drept vorbind, nu poţi fi dezamăgit când îţi calibrezi aşteptările.

ANdreI fIschof (Israel)

TraDuc Din română în maghiară şi ebrai‑că. Am crescut şi am fost educat într‑o

ambianţă bilingvă, ca mai toţi transilvăne‑nii, astfel că, încă de la vârsta şcolilor (toate şcolile le‑am făcut în limba română, fireş‑te), am citit, am vorbit, am scris în cele do‑uă limbi paralele: română şi maghiară. Am ajuns chiar – îmi dau seama în retrospectivă – să traduc muţeşte, în mine, textele din‑tr‑una dintre aceste limbi în cealaltă, ca un joc al minţii, un fel de rebus în care cauţi cuvintele potrivite definiţiei. Astfel că, de fapt, am debutat ca traducător într‑o revistă târgumureşeană, cu două poezii ale poetu‑lui maghiar Ady Endre, şi anume Pianul negru şi Undeva în sudul îndepărtat.

Traducerile din ebraică în româneşte şi retroversiunile le‑am început dus de aceeaşi ardentă curiozitate, vrând să descopăr ade‑vărata faţă a limbilor respective. Cred că, dacă a fi poet este o boală, traducerea este o profesiune, dar care poate fi şlefuită, ca orice profesiune, cu tenacitate şi dăruire, dar numai cuprins fiind de îmbrăţişarea

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 25Despre traducerea literară

aureolei şi a norilor limbii. Am tradus din şi în ebraică, traduceri apărând în diverse re‑viste literare, fie ele Izvoare (română), fie Apirion (ebraică). Una dintre traducerile care mi‑au făcut o mare cinste şi mi‑au pro‑vocat frisoane de emoţii a fost traducerea în ebraică, din româneşte, solicitată de Teatrul Hacameri, a piesei Cartea lui Yov, prezenta‑tă la teatrul de mai sus de actorii Teatrului sibian. A fost o revelaţie lingvistică şi filo‑sofică uimitoare, un text de mare densitate, regăsind, la re‑citire, concentrarea imagini‑lor din parcursul biblic, concentrare care avea ca efect tocmai lărgirea imprevizibilă, plurală, a semnificaţiilor până în epoca mo‑dernă şi contemporană. Traducerea a fost destinată spectatorilor israelieni care nu vorbesc limba română, dar nu pentru a as‑culta textul la cască, ci pentru a urmări, cu traducerea în mână, desfăşurarea dramei în toată complexitatea sa.

Probleme specifice există în orice tradu‑cere din oricare limbă, în oricare alta. Meta‑fore dintr‑una par caraghioase în alta. Însuşi faptul, de pildă, că în limba ebraică nu există majuscule reprezintă o îngrădire, care necesită mici trucuri pentru ca un cititor ebraic să înţeleagă acest lucru. Ori faptul că în ebraică nu există pronumele de politeţe, ci doar pronumele la persoana a doua sin‑gular, reprezintă o piedică. Nu ştiu dacă orice se poate traduce, oricând. De pildă, Caragiale este, după mine, intraductibil. Există o traducere a Luceafărului în ebraică, nereuşită până într‑atât încât numele Lucea‑fărul este tradus în poem ca Lucifer! De aceea, ziceam, traducătorul profesionist trebuie să stăpânească limba în care tradu‑ce. Nu cred în traduceri din traduceri, cum se întâmplă uneori când e vorba de tradu‑ceri din engleză ale unor haikuuri japoneze ori ale altor poeme din limbile exotice, de circulaţie restrânsă. Problema legată de fe‑nomenul traduttore‑traditore este o sabie a lui Damocles deasupra mâinii oricărui tra‑ducător.

Nu există în Israel, după câte ştiu, ni‑ciun program de traduceri din literatura română în cea ebraică, nici măcar la nivel de edituri. Am uneori impresia că nu am ştiut, noi, să popularizăm scrisul românesc prin traduceri în ebraică, am impresia une‑ori că nivelul de cunoştinţe la zi, chiar şi al celor din domeniul literaturii, legat de lite‑ratura română modernă şi contemporană tinde către zero.

În Israel, prima lucrare de amploare în domeniul traducerilor a fost editarea, de către Uniunea Asociaţiilor Scriitorilor din Israel, a antologiei Iarna verde, care cuprin‑de traduceri, pentru marea majoritate pri‑mele, în ebraică, a circa 80 de poezii aparţi‑nând celor 18 poeţi israelieni de limbă română. Acest act, pe care‑l considerăm important pentru ambele părţi, poeţii tra‑duşi şi cititorii încă neştiutori în ale scrisu‑lui de limbă română din Israel, nu a primit niciun sprijin pentru difuzare, pentru po‑pularizare, pentru comentare – nici din partea presei de limbă română din Israel, nici a instituţiilor ca Sochnutul etc. Am convingerea că la o apariţie editorială simi‑lară, făcută de un poet imigrat din Rusia, treburile s‑ar fi prezentat altfel.

Cred că traducerile mele m‑au influen‑ţat în scrisul original, dar în mod inconşti‑ent. Nu cu bună ştiinţă. Dimpotrivă, trebu‑ie să am mereu grijă să nu utilizez vreo imagine, vreo metaforă rămasă în mine de la o traducere din alt autor.

rodIcA freNţIu

0. traDuc Din limba japoneză şi poate cea mai mare bucurie a fost prima iz‑

bândă în acest domeniu: traducerea roma‑nului Gâsca sălbatică, semnat de Mori Ogai (1862‑1922) (Editura Humanitas, 2008).

1. deoPotrivă ştiinţă şi artă, traducerea presupune disciplină şi rigoare, pe fun‑

dalul unei inspiraţii de ordin artistic, într‑o căutare, alegere şi descoperire, de adevărată trudă, a cuvântului potrivit pentru limba în care se traduce. Având în vedere însă că tra‑ducerea este, în egală măsură, o operaţie lingvistică şi culturală, cred că o traducere reuşită este aceea care poate să ofere şi o pri‑vire din interior a dimensiunii culturale ofe‑rite de textul original, fiecare limbă mode‑lând, în felul ei particular, viziunea şi concepţia despre lume a unui popor.

3.cânD este vorba de traduceri din limbi mult îndepărtate geografic şi

când se manifestă, inevitabil, un aparent „hiat“ între cele două culturi, conotaţiile constituie, în mod particular, o problemă majoră pentru traducător, iar fidelitatea presupune, în acest caz, nu numai o adecva‑re „asimptotică“ a textului‑ţintă la tex‑tul‑sursă, prin „inventivitate“ şi „creativita‑te“, ci şi o hermeneutică corespunzătoare, în litera şi spiritul textului. Şi poate tehnica „decojirii cepei“, folosită de oamenii de şti‑inţă pentru explicarea diverselor fenomene legate de fizica cuantică, ar putea explicita şi procesul traducerii, ce oferă, înainte de toate, informaţii generale despre relevanţa textului ce urmează a fi tradus, apoi expli‑caţii detaliate, pentru cei interesaţi de textul în cauză, şi, în final, date tehnice care să confirme informaţiile iniţiale.

Iar una dintre marile dificultăţi ale tradu‑cerii constă, de fapt, în a şti în ce măsură trebuie sacrificată corectitudinea în faţa faci‑lităţii şi justeţea riguroasă unei mecanici a stilului, traducătorul încercând să realizeze ritmuri armonioase, ce respectă echilibrul şi armonia ansamblului. Găsesc, astfel, tocmai în această dorinţă de fidelitate faţă de textul tradus, explicaţia căutării mele (îndelungate) în limba română a frazei de început a roma‑nului Gan (Gâsca sălbatică), de Mori Ogai, fără de care nu puteam „purcede“ la drum... Romanul japonez debutează prin Furui ha‑nashi de aru, enunţ a cărui traducere literală ar fi: „E o poveste veche“, dar, nemulţumită de ritmul pe care aveam impresia că‑l impu‑nea textului, după o căutare de câteva luni, m‑am oprit la „Iată o poveste de odinioară“, ce mi s‑a părut atunci mult mai potrivit pen‑tru a reda ritmul original al textului, enunţul de debut anticipând, de fapt, metafora stere‑oscopului ca modalitate narativă, tehnică devenită particularitatea de construcţie a acestui roman...

horiA gârBeA

1. am traDus piese de teatru. Poezie şi proză în cantităţi infime. Am tradus

din engleză, franceză, italiană. Am adaptat pentru scenă şi texte poloneze şi ruseşti, prin franceză însă şi prin excepţie. Indiscu‑tabil, traducerile din Shakespeare mi‑au oferit satisfacţiile cele mai mari. Unele s‑au jucat, altele încă nu. La noi inerţia e mare, montările se fac greu.

2. foarte MuLte calităţi. Nu am spaţiu să intru în detalii. Principalele calităţi

care se cer unui traducător sunt o cunoaşte‑re excelentă a limbii sale (limba‑ţintă) şi harul de scriitor în genul textului tradus. Un excelent lingvist nu poate fi un excelent traducător de literatură decît dacă are o „la‑tură“ de scriitor.

3. Din nou, spaţiul nu permite o aborda‑re serioasă a problemei. Pe scurt, este

vorba de o identificare cu autorul. Traducă‑torul trebuie să se „pună în situaţia“ lui aşa cum un şahist trebuie să caute să se identi‑fice cât mai bine cu adversarul.

4. traDucerea este totdeauna criticabi‑lă pentru un anumit grad de infidelita‑

te în spirit, literă, metrică etc. Nu poţi tra‑duce dacă nu accepţi asta. De aceea, orice traducere nouă a unui text valoros e utilă. Tipurile de impas sînt diferite. În cazul ver‑surilor, ritmul şi rima impun constrângeri şi reducţii. Toate traducerile unui sonet de Shakespeare sacrifică o parte a esenţei lui, dar şi a formei lui uimitoare. Totul e să „re‑tezi“ cât mai puţin. Sonetul 66, de pildă, pune o presiune pe cititor pentru că versu‑rile, de la 3 până la 12, încep cu acelaşi cuvînt: „şi“ (and). Majoritatea traducerilor în română n‑au putut să respecte acest lu‑cru, eu am reuşit doar la 9 versuri din cele 10. Dar şi tot nu are rezonanţa de clopot al lui anD. Mă gîndeam să încep fiecare vers prin cÎnD (fonetic aproape de anD). Dar n‑am reuşit şi am rămas cu bietul „şi“. Lite‑ral e exact, fonetic şopteşte în loc să dea cu ciocanul.

5. În lume nu ştiu cum e. În România traducerea este mai ales o pasiune, un

viciu. Nu e vorba de a trăi din asta. Tradu‑cerea e un act necesar, ca şi curăţenia corpo‑rală. Există însă ţări care au un consum prea mic de traduceri şi de săpun, România fiind printre ele. De aici vine şi „moda“ scriitoru‑lui incult (promovată şi în comunism, şi în postcomunism). A insului care n‑a citit (mai) nimic în traduceri şi original, dar se crede centrul universului.

6. daCă Mi se cere o traducere pot s‑o fac. Dar în proiectul „Un Shakespeare

pentru secolul xxi“ am intrat de bunăvoie la invitaţia iniţiatorului, domnul profesor George Volceanov, şi el îmi absoarbe ener‑gia acum. Pe bani sau gratis, cu inspiraţie sau în eclipsa ei, voi merge pînă la capăt. De alte traduceri n‑am prea mai avut timp. Pe deasupra eu nu sînt doar traducător. Uneori mai am poftă să scriu şi ceva „origi‑nal“. Recunosc că am scris mai puţin „pen‑tru mine“ din 2010, de cînd am început proiectul cu Shakespeare. Dar nu am aban‑donat programatic literatura mea în favoa‑rea traducerilor. Lectura şi traducerea din Shakespeare sînt incitante, îmi vin noi idei, diferite interpretări, am scris mai multe ese‑uri despre piesele pe care le‑am tradus şi mai am încă multe de scris. Subiectul e de fapt inepuizabil.

7. satisfaCţiiLe sînt mai ales morale: premii, nominalizări, texte pe scenă.

Mă bucur cînd actorii sau cititorii îmi spun că le place textul meu. Mă nemulţumesc ta‑rifele. Munca unui traducător e departe de a fi plătită. Lipsesc instituţiile. Un agent li‑terar de pildă care să umble din teatru‑n teatru, secretari literari care să fie interesaţi de noile traduceri şi să le (re)comande. Lip‑sesc subvenţiile sau sînt cu totul derizorii. Ar trebui să existe fonduri speciale pentru ca zeci de traducători să stea „închişi“ în scriptoriumuri, ca în abaţia din Numele

26 • APOSTROF Ancheta

trandafirului, şi să trudească la ediţii noi, integrale, ale marilor autori. Noi nu avem nici măcar din autorii jucaţi cît de cît tradu‑ceri decente. Şi‑a pus cineva întrebarea cum sună Racine acum în vechile traduceri? Cîte tone de praf stau pe unele traduceri din Molière, care nu s‑au mai reluat de la pa‑şoptişti? E posibil să nu avem o traducere integrală a Divinei Comedii în ultimii 50 de ani? A traduce nu înseamnă că iei textul şi traduci cuvintele. Trebuie să te identifici cu autorul, să cunoşti cît mai bine lumea lui, să înţelegi cît mai multe conotaţii (că toate e imposibil). Cum să faci asta cînd trebuie să‑ţi cîştigi existenţa mergînd zilnic la un „serviciu“, hărţuit de studenţi mediocri şi şefi catastrofali, iar traducerea s‑o faci în „timpul liber“? Ediţia Goethe, începută de profesorul G. Guţu, unde mai e, cine mai ştie de ea? De Chaucer cine se apucă şi pe ce bani, că nu avem nimic? Stăm pe tradu‑cerea lui Dan Duţescu, meritorie desigur, singura de la bătălia de la Călugăreni încoa‑ce. Nu putem avea o mare literatură dacă nu avem traduceri bune ale marilor opere. Scriitorul nu poate şti toate limbile la nive‑lul de‑a citi în original şi Shakespeare, şi Goethe, şi Dante, şi Cervantes, şi Tolstoi. E rău că nu avem traduceri, dar mai rău că nimănui nu‑i pasă că nu le avem.

irinA horeA

0. Literatură, traduC numai din en‑ gleză.

Mă bucură fiecare carte tradusă de mi‑ne, pe care o redescopăr la o nouă lectură. Mă bucură acele traduceri ale mele care mă îmbie să le recitesc, de care mi se face dor. Neputând să aleg cartea (dintre cele aproa‑pe şaizeci traduse), menţionez autorii, în ordine alfabetică – J. M. Coetzee, John Irving, Norman Mailer, J. R. R. Tolkien, Gene Wolfe.

1. o traDucere literară (foarte) bună trebuie să respecte „spiritul“ şi stilul

operei, să desluşească iţele textului, să nu omită, să nu sară peste, să nu elimine, să nu rezume, să nu se oprească la cel mai facil sens al cuvântului. Dar – la fel de important – trebuie să respecte „spiritul“ limbii‑„gazdă“, adică să fie scrisă într‑o limbă lite‑rară corectă şi bogată. Este de datoria tra‑ducătorului de literatură nu numai să cultive limba literară, ci şi să o cunoască bine în cât mai multe straturi ale ei. O tra‑ducere (foarte) bună nu sună a traducere, ci pare scrisă direct în limba‑gazdă.

2. cânD traDuci mai multe ale aceluiaşi scriitor, începi să‑i cunoşti obsesiile,

temerile, preocupările. Îi descoperi viaţa. Unii scriitori te surprind cu fiecare titlu nou. Despre alţii nu afli (mai) nimic – se ascund sau dispar în spatele textului. Am avut şansa să‑i cunosc personal pe câţiva dintre scriitorii ale căror opere le‑am tra‑dus. Cu ei, relaţia a fost de colaborare strânsă, prin corespondenţă sau întâlniri de lucru. Este relaţia ideală – scriitorul îşi „des‑coperă“ opera, o vede din alt unghi, se obiectivează; traducătorul pătrunde într‑un „laborator mental“ care altfel este greu ac‑cesibil sau chiar interzis.

3. o oPeră literară nu se poate traduce literal, nici măcar când e vorba de pro‑

ză, cu atât mai puţin când e vorba de poe‑

zie. Prin urmare, ceea ce trebuie să‑l preo‑cupe pe traducător este fidelitatea faţă de spiritul şi stilul operei. Ceea ce nu exclude precizia. Implică „aproprierea“ textului pentru ca produsul final să fie forma cea mai apropiată (dacă nu identică) de ceea ce a realizat scriitorul.

4. a DeVeni membru al Uniunii Scriito‑rilor din România – o opţiune perso‑

nală, nicidecum impusă ori necesară – în‑seamnă recunoaşterea din partea breslei a creaţiei tale (care implică muncă, talent, efort). Nu devii creator pentru că faci parte dintr‑o breaslă de creatori. În schimb, acest lucru te responsabilizează faţă de propria opţiune creatoare. A fi scriitor este o pro‑fesie.

Traducătorul este şi el scriitor, în măsura în care re‑creează în propria limbă o operă literară. A fi membru al usr înseamnă, prin urmare, recunoaşterea statutului de scriitor al traducătorului. Statutul traducătorului, din acest punct de vedere, este identic cu al scriitorului. Beneficiază de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii.

„Condiţia“ însă – bunăoară, condiţiile de muncă, remuneraţia – nu depinde de calitatea de membru al usr.

5. aLături de agentul literar en titre şi de editura care publică traducerea,

sunt „agent literar“ în măsura în care tradu‑cerea pe care o realizez reprezintă o carte de vizită a scriitorului în faţa cititorului ro‑mân. În câteva instanţe am propus titluri şi autori, dar fiecare editură are propria poli‑tică de traduceri, care include şi legislaţia privitoare la copyright şi la drepturile de autor, încât deciziile finale nu pot fi luate decât de editori. Sugestiile însă pot fi bine‑venite. Şi uneori bine primite.

6. Hexalogul sau Codul bunelor practici, elaborat de ceatl – Consiliul Euro‑

pean al Traducătorilor Literari – în 2011 şi la care Secţia de traducători a usr (ca mem‑bră ceatl la vremea respectivă) şi‑a adus contribuţia, sintetizează doleanţele genera‑le ale traducătorilor literari:

1. Acordarea de licenţe pentru drepturi – Acordarea de licenţe pentru drepturi în ve‑derea folosirii traducerii va fi limitată ca timp la un maxim de cinci ani. Va fi subiec‑tul restricţiilor şi duratei acordării de licenţe pentru lucrarea originală. Fiecare drept de licenţă acordat trebuie să fie menţionat în contract.

2. Onorariul – Onorariul pentru lucra‑rea comandată trebuie să fie echitabil, dân‑du‑i posibilitatea traducătorului de a avea un trai decent şi de a produce o traducere literară de bună calitate.

3. Condiţiile de plată – La semnarea con‑tractului, traducătorul va primi o plată în avans de cel puţin o treime din onorariu. Restul va fi plătit, cel mai târziu, la preda‑rea traducerii.

4. Obligaţia de a publica – Editorul tre‑buie să publice traducerea în perioada pre‑văzută în contract şi nu mai târziu de doi ani după predarea manuscrisului.

5. Împărţirea profitului – Traducătorul trebuie să primească o parte rezonabilă a profitului rezultat din exploatarea lucrării sale, indiferent ce formă îmbracă, începând cu primul exemplar.

6. Numele traducătorului – Ca autor al traducerii, traducătorul literar trebuie men‑ţionat, ori de câte ori autorul iniţial este menţionat.

Aş adăuga la cele de mai sus necesitatea dezvoltării profesionale, a schimbului de experienţă (cu traducători din şi în alte

limbi, cu scriitori aparţinând spaţiului lite‑rar din care se traduce). Un centru al tradu‑cătorilor unde traducătorii să se poată re‑trage pentru a lucra, să aibă facilităţi pentru condiţii bune de lucru şi unde să se poată desfăşura programe de dezvoltare profesio‑nală, ar veni în sprijinul acestei necesităţi. Există multe exemple în Europa de aseme‑nea centre care să fie luate drept model, şi o reţea care ar aduce beneficii tuturor tradu‑cătorilor de literatură.

rodIcA lAscu‑pop

0. traDuc În mod obişnuit din franceză în română şi mai rar din română în

franceză. Apariţia volumului de proză fan‑tastică Povestiri neobişnuite (Editura Uni‑vers, 1987) de Jean Muno am trăit‑o ca pe o miraculoasă împlinire: vreme de şase ani traducerea mea a zăcut prin redacţiile unor edituri, începând cu Dacia, a suferit amâ‑nări, tergiversări, pentru ca în final să apa‑ră, e drept cu serioase amputări (100 de pagini au fost cenzurate), şi să cunoască o foarte bună receptare critică; este primul scriitor belgian francofon pe care am avut bucuria de a‑l introduce în spaţiul cultural românesc.

1. Consider Că fidelitatea faţă de textul original este una dintre calităţile fun‑

damentale ce defineşte actul traducerii şi marchează totodată diferenţa faţă de exerci‑ţiul autotraducerii pe care îl practică unii scriitori bi sau plurilingvi sau de alte forme de rescrieri, adaptări, transpuneri; fidelita‑tea nu exclude creativitatea, o traducere de calitate restituie, fără a leza spiritul lim‑bii‑ţintă, tonalitatea textului literar.

2. Dincolo De relaţia contractuală, între autor şi traducător se creează o legătură

de comuniune empatică, de încredere. Din experienţă, pot spune că am avut o colabora‑re armonioasă, susţinută de o bogată cores‑pondenţă literară, cu autorii belgieni pe care i‑am tradus. Unele chestiuni punctuale, le‑gate de cultureme, de obiceiuri şi practici locale, au putut fi clarificate prin contactul direct cu autorul. Există şi situaţii în care lip‑sa încrederii autorului în competenţa profe‑sională a traducătorului provoacă tensiuni şi ostilităţi – este cazul scriitorului ceh Milan Kundera; nemulţumit de felul cum a fost tradus în franceză, el a ales să‑şi revizuiască personal toate operele traduse.

Un aspect important ce merită subliniat este implicarea traducătorului, în calitatea sa de mediator cultural, în promovarea tra‑ducerii, prin organizarea de evenimente culturale şi academice (lansări de carte, lecturi publice, conferinţe, colocvii temati‑ce, dezbateri) cu participarea autorului. Traducătorul este interlocutorul cel mai avizat pentru a stabili, printr‑o colaborare instituţională eficientă (universitate, revis‑te, biblioteci, librării, Uniunea Scriitorilor), o punte de comunicare între autor şi cititor.

nAnchetă realizată de IrINA petrAş

(Continuare în numărul viitor)

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 27

Natura ca paliativ

Emanuel Modoc

În contextul în care douămiismul a devenit

manieră pentru valul epi‑gonic din al doilea dece‑niu, atât prin reciclările neoexpresioniste (vizibi‑le, cel mai mult, în rândul poeziei feminine), cât şi prin reutilizarea, dar nu şi ranversarea, discursului bi‑ ografist, căruia îi lipsesc intensitatea şi legi‑timarea de altădată (sigur, cu excepţiile no‑tabile), una dintre consecinţele sedimentă‑rii douămiismului drept centru canonic (dar şi efect al obosirii previzibile a alonjei generaţioniste, încheiată firesc în momen‑tul în care autorii grupării au luat calea pro‑iectelor individuale) e apariţia unei anume „priviri îndărăt“ către rural şi bucolic. Si‑gur, aceasta nu e singura faţetă productivă a „alternativei la douămiism“, dacă avem în vedere şi alte tehnici discursiv‑tematice al‑ternative (mă gândesc la Vlad Moldovan, Gabi Eftimie sau val chimic). Andrei Doboş încearcă şi el o resemantizare a re‑gistrului ruralist, şi îi iese mult mai bine decât altor autori, mai tineri totuşi, precum Ion Buzu, Anatol Grosu, Matei Hutopila sau, caz recent, Victor Ţvetov (prin poezia sa „de tranziţie“ în care se îmbină registrul basa cu cel urban generator de anxietăţi). Ba, mai mult, în mod bizar, Andrei Doboş probează un soi de prerafaelitism autohton, prin care discursul „despre natură“ e doar un registru probat în fază incipientă pentru instaurarea unei noi estetici, fie dintr‑o pre‑supusă „nostalgie a esteticului“ (opţiune valabilă însă doar în cazul paseiştilor), fie dintr‑o oarecare oboseală specifică postteri‑bilismului douămiist (resimţită, cel mai mult, în poezia tinerilor debutanţi ai dece‑niului actual), dar şi a unei noi ideologii eco. Astfel, poezia din Valea rea (Bucureşti: Cartea Românească, 2015, 72 p.), cel mai recent volum al poetului clujean, se face simţită ca o lirică împotriva dezvrăjirii ge‑nerale a unei lumi tot mai relativiza(n)te. Împotriva unei polifonii care, pentru An‑drei Doboş, generează doar zgomot alb, nicidecum individualităţi distincte şi pen‑tru care acesta, în chip de timid vraci îm‑brăcat în haine obişnuite, propune natura ca paliativ poetic pe cale de dispariţie.

E, aici, în fond, o maieutică asumată încă din volumul de debut. Ştefan Baghiu

vedea, în mănăştur story, un volum „des‑prins din cotidianul căminelor studenţeşti, suprautilizat în fracturism“, însă se poate vedea la nivelul motivelor că mediul stu‑denţesc surprins de Doboş nu e acelaşi cu ambientul precarităţii din poezia lui Dan Sociu sau, în cazul extrem, cu spaţiul imund‑agonal al căminului din romanul de debut al lui Alexandru Vakulovski. E de‑ajuns să comparăm anxietatea lui Sociu în versurile din volumul de debut („tu ştii că/ iarna trecută când/ ai dormit cu mine‑n tezece/ cea mai chinuitoare/ dintre obsesii‑le mele/ era aceea că/ într‑una din zilele/ cu apă caldă vei fi prinsă şi/ violată la duşuri?“) cu versuri precum „Este ora 17.32 şi încă nu ne‑am trezit bine din/ beţia de aseară, care a fost de‑a dreptul/ tragică./ aşa zic unii/ însă lobonţiu crede că beţia a fost doar/ conceptuală“ (mănăştur story), pen‑tru a vedea că e o altă sociabilitate în poezia lui Andrei Doboş, o convivialitate solară fundamental disjunctă în raport cu maras‑mul şi imondiţia prezente în lirica douămi‑istă. Valea rea revizitează în unele texte acest registru (Lui Vlad, Lui Alex, Petunia revisited), precum şi gama de motive din Inevitabil, astfel încât putem spune că Valea rea este o sinteză a celor două volume, însă cu nucleul tematic mult mai bine concreti‑zat. Volumul debutează, în mod deconcer‑tant, oracular‑emfatic, aproape blagian: „Mi‑e sete de focul care va să vină./ O, ţară a o mie de văi/ cu vuiet rece./ Pământ de glet şi sârmă/ în care cucul/ îşi înmoaie aripile./ Iarba ta înalţă/ barba ţapului,/ vântul scutură antene/ în muzică de piuliţe nestrânse./ Peste blocurile tale/ planează vinderelul/ şi soarele scufundă/ încă un an de fier“, însă reuşeşte să fractureze mo‑mentele de manierism vădit prin mostre de cinism în care calmul e regăsit prin inter‑mediul unor procese de anamneză bucoli‑că: „Mergeţi acasă/ în grădinile cu foişoare/ din duplexuri/ relaxaţi‑vă/ în scaunele pli‑ante de plastic,/ puţină fantezie ziua trece/ miroase a coamă de cal/ a câmp întins/ a copaci foşnitori ce‑şi întind coroanele până la stele“.

Andrei Doboş scrie aproape homeopa‑tic, defulează vitriolic pentru a‑şi adminis‑tra, apoi, leacul provizoriu, alimentat din idilism. Momentele de revoltă împotriva postumanului sunt foarte bine surprinse în poeme precum În lumina stelei apropiate, unde abordarea neutră a discursului dă, de fapt, măsura sensibilităţii caracteristice a lui Doboş: „În lumina stelei apropiate/ orga‑nismele pozează;/ bipedul/ apasă pe buton/ declanşează afectul/ femelei. Drona a înre‑gistrat/ un şir de şapte cifre/ de astfel de recurenţe/ într‑o singură zi./ După ce stea‑ua apune/ se face încet întuneric/ şi rece, culoarele se golesc,/ se pregăteşte/ o rupere de nori,/ plouă temeinic/ furtuni electro‑magnetice/ bruiază frecvenţele“. Alteori, revolta împotriva artificializării e livrată acumulativ în poeme precum Aprilie, singu‑laritate: „Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas/ câţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrâni/ la umbra florilor de pier‑sic./ Privesc puiul de vişin/ înverzit, crengu‑ţele lui crescute dezordonat/ seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare“. Tat twam asi, o piesă de rezistenţă a volumului, înce‑pe cel puţin neinspirat (cu versuri precum „Ce este un cal?/ Ce este o vacă?/ Oaia sâr‑moasă se ascunde de căldură/ sub stejar şi respiră“ etc.), însă declanşează o întreagă

tiradă de microrevolte foarte bine dozate. De remarcat cum alternarea construcţiilor coordonatoare cu cele adversative, dublată de sincope ale frazării (conjuncţiile sunt eliminate, dar implicite) se configurează într‑un discurs antrenant: „Acesta eşti tu într‑o garsonieră/ din anii ’80. Fata Otilia/ Îţi ţine de urât. Ea este o vietate/ la sfârşitul adolescenţei./ [...] Eşti tu/ când voiai să scapi afară din casă/ la Revoluţie// [...] Eşti tu trecând prin şcoală ca un animal de po‑vară/ însingurat şi violent.// [...] Tu la pri‑ma ta iluminare/ când Dumnezeu a pornit un jet de iod/ în creierul tău ca o rană.// [...] Aceasta e mama ta/ sub soarele rece de octombrie// [...] Aceştia sunt ei/ unchi şi mătuşi şi vecini/ şi copii care tocmai au ve‑nit pe lume./ Priveşte‑i cum accelerează“.

Însă adevărata forţă a poeziei lui Andrei Doboş e în acelaşi timp şi aspectul care îl individualizează cel mai bine. Adevăratul Doboş, „urmărind/ ce‑a lăsat ploaia pe as‑falt/ prin iarbă/ o tulpină/ deformată/ de brad// adică lucruri/ pe care n‑ai vrea// să le observi“, este exact aici, în forma sa cea mai bună, cu o propensiune aproape stupefian‑tă spre inventarierea faptului mărunt ce as‑cunde totuşi stări complexe. Prin ezoteris‑mul lui cuminte şi prin recursul „la natură“ într‑o eră a tehnologizării şi a artificializării radicale, Andrei Doboş e o voce distinctă în poezia actuală. Dincolo de talentul şi sensi‑bilitatea crescute din poetici aparţinând tu‑turor colţurilor lumii (de la Whitman şi Emerson la B. Fundoianu şi Ryōkan, iată deci anvergura referinţelor), marele risc al poetului e însă manierizarea.

n

Arhivarul în labirintul său

Ştefan Bolea

Saşa Pană (1902‑1981) este un fals autor mi‑

nor, a cărei poezie este editată pentru prima dată în completitudinea sa de către poetul şi criticul li‑terar craiovean Petrişor Militaru (Saşa Pană, Ope‑ra poetică, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Petrişor Militaru, Craiova: Aius, 2015). Cunoscut ca „principalul arhivar al avan‑gardei“ (13) şi ca editor al revistei Unu (1928‑1932), la care au colaborat principa‑lii suprarealişti români şi străini, S. Pană este autorul celebrei poezii Manifest (1928), care proclama sarcastic în acord cu spiritul timpului: „arde maculatura biblio‑tecilor“ (56) (un extrasanti‑cultural care, poate, i‑ar fi plăcut tânărului – de 17 ani – Cioran). La fel ca B. Fundoianu, Saşa Pană debutează cu un volum pseudosimbolist, Răbojul unui muritor: Strofe banale (1926), în care se regăsesc influenţe de Minulescu, Bacovia şi Eminescu. Volumul este mai de‑grabă slab (şi a fost receptat rece de critica de întâmpinare), dar versurile au un anumit parfum ingenuu. Iată cum pastişează poe‑tul debutant Luceafărul, cu o persiflare a

28 • APOSTROF

banalităţii (hiperbanalizare), ce ar putea an‑ticipa postmodernismul: „A fost odat‑o Fa‑tă/ Cu suflet plin de dor./ Fugi – în toiul nopţii/ Cu‑un tânăr din popor“ (Poveste ba‑nală, 52).

De la Răboj (1926) la virulentul Mani‑fest (1928) poetul plonjează în propriul său soare, migrează spre propriul său univers poetic (în acord cu maxima Werde was du bist). Diagrame (1930), primul său volum de prozopoeme, practică un discurs liric „de tip autobiografic, în care tonul confesiv [...] se combină cu diferite forme de experi‑mentalism“ (19). Găsim, pe parcursul pla‑chetei, diferite bijuterii aforistice: „Aleea inimii. Aleea umbrelor care cresc ca un asasin într‑o uliţă pustie“ (Calendarul viu, 60); „ai pus nitroglicerină sub perna lui dumnezeu“ (Fotomaton, 66); „Fluturii, care dansează noaptea în jurul becurilor, se adu‑nă ziua împrejurul becului solar. Dar câte milioane nu‑şi lipesc de el fularul aripelor de polen. Aceste cadavre sunt adevărata cauză a petelor din soare“ (Post scriptum, 81). Urmează superbele capitole din roma‑nul Alfabet (1930), concepute împreună cu Moldov, subintitulate „exerciţii de vocabu‑lar dezlănţuit în libertate“. Dacă autorii ar fi finisat acest proiect, probabil că suprarea‑lismul românesc şi‑ar fi schimbat puţin cu‑loarea şi „autopsia zeilor avangardei“ (87) ar fi arătat diferit.

În 1931 S. Pană publică cele douăzeci de prozopoeme care alcătuiesc volumul Echinox arbitrar. Titlul are „ecouri suprare‑aliste“, fiind „o sintagmă din sfera [bretoni‑ană a] frumuseţii convulsive“, amintind de „hazardul obiectiv“ (21‑22). În bună tradi‑ţie avangardistă, pe banderola cărţii găsim un blurb al lui Geo Bogza: „Saşa Pană are talent? Nu cred...“ (91). Rândurile „miti‑ce“ despre Urmuz mi se par extraordinare, ies în evidenţă precum nişte „scrâşnete su‑blimate“ sau aidoma unei „cascade văzute într‑un tavan de oglinzi“ (ix, 105). În car‑tea Viaţa romanţată a lui Dumnezeu (1932), poetul se dovedeşte un redutabil „imagist“ (Perpessicius), prozopoemele fiind genera‑te „de ideea că imaginea este cea care dă forţă şi farmec unui poem“ (23). Să urmă‑rim intima definiţie dată psihologiei abisa‑le: „Psihanaliza, raze x ale sufletului. O sondă şurubată în subconştient – acest ge‑nerator al sufletului –, o sondă pentru ex‑tragerea abecedarului de simboluri, o sondă până la zăcămintele ancestrale ale fiecărui gest, ale fiecărui cuvânt“ (Oglinda dindără‑tul frunţii, 151).

Etapa prozopoemelor se termină în 1933, an în care avangardistul român revi‑ne la versul alb şi publică, probabil, cel mai reuşit volum al său, Cuvântul talisman. „Universul divinatoriu “ prezentat de Pană este deseori asociat cu „magia sexualis“ (25): „Domniţa e de jeratec: ia‑o în braţe/ Domniţa e de fum: sărut‑o/ Domniţa e sălbatecă: mângâie‑o/ Domniţa e din vis: păstrează‑i imaginea/ Domniţa e virgină: fecundeaz‑o“ (Cazma de silex, 188). Vo‑ lumul următor, Călătorie cu funicularul (1934), reiterează „momente biografice infuzate de nostalgie, nelinişte sau de sin‑gurătate“ (27). Mi s‑au părut izbutite Para‑grafele din adolescenţa poemei, în care putem citi: „Ecoul tăcerii e luna“ (228). Acest viraj spre biografic devine trademark‑ul urmă‑toarelor plachete: Iarba fiarelor (1937),

Vladimir (1938). În Munţii noaptea neliniş‑tea (1940), găsim un (alt) interesant extras psihanalitic: „Un ochiu/ Doi ochi/ Ochi în vârful degetelor/ Ochi în urechi/ În mono‑grama tălpilor/ Ochi// Slovele film cinema‑tografic// Un ochiu mare cât luna“ (Pescui‑torul de imagini, 291).

Urmează obligatoriul viraj „roşu“ din volumele Pentru libertate (1945), Plecări fără ancoră (1946) şi Poeme fără de imagi‑naţie (1947), cu versuri care sună sinistru astăzi (ne putem întreba ce s‑a întâmplat cu iq‑ul, altfel peste medie, al poetului): „Cu braţul voinic de oţel/ Şi cugetul dârz, să pornim/ Cea molimă ucigătoare/ Să stin‑gem făr’ de cruţare“ (Îndemn, 308); „Sînt ei,/ Sînt ei,/ Sînt ei/... Sînt ei, minunaţii,/ Strălucitorii,/ Ostaşi ai Armatei lui Stalin“ (Imn de slavă şi de bucurie, 375). Ultimul volum al lui S. Pană, Culoarea timpului (1977), are un caracter „recapitulativ“ şi „nostalgic“ (31), dovedindu‑se neconvin‑gător dacă îl comparăm cu poezia sa de ti‑nereţe. Iată o mostră de resentiment împo‑triva filosofiei, care m‑a intrigat (deşi filosofii pot fi la fel de obtuzi referitor la poezie): „Ascultaţi şi reţineţi:/ Articolul i «Filozofii sunt totdeauna în urma/ Poeţilor/ Cu o imagine/ Cu o idee/ Cu un secol/ Cu o veşnicie/ Dar îi iubesc mult/ Pentru că risipesc mult spirit/ Ca să nu priceapă ni‑mic»“ (Lege, 419).

În concluzie, Petrişor Militaru arată că momentul de faţă este extrem de favorabil pentru recuperarea lui Saşa Pană, pentru că trăim în „epoca contraistoriilor [...] şi a istori‑ilor alternative“ (34). S. Pană este un fals poet minor, autor al unor poeme remarcabi‑le: amintim, de pildă, excepţionalul ciclu Mărturisiri din volumul Cuvântul talisman. Mai mult, prozopoemele din Echinox arbi‑trar ar putea fi considerate, la rândul lor, o capodoperă a genului. În consecinţă, S. Pană nu este numai un „arhivar“ şi un editor de geniu, ci şi un „(m)ucenic“ avangardist, care vesteşte ora zero a radicalismului suprareal.

n

„Cineva face abuz cu noi“

Alexandru Jurcan

Replica Din titlu nu am spus‑o eu, ci Flavius

Lucăcel, pe el să‑l luaţi la rost. Dacă stau bine să re‑flectez, de câţiva ani buni nu ne mai lasă în pace. Se încăpăţânează să ne „edu‑ce“ spre un teatru absolut original şi bizar, pe care – la începuturi – eram ten‑taţi să‑l denigrăm, într‑o superficialitate strigătoare la cer. Apoi am început să înţe‑legem că vocile ce se întretaie în piesele sale suntem chiar noi. Am priceput ludicul spri‑jinit de burlesc, chiar dilatarea realului. Şi ce dacă Lucăcel premergătorul e un icono‑clast? Cotidianul pieselor sale e minat, per‑vers, absurd şi seamănă leit cu al nostru… cum de nu am remarcat? Cupletele comice încep să doară, ca o parodiere subtilă a ver‑sificaţiilor putrede. Intră în conştiinţele

noastre ca un buldozer, apoi ne atinge cu aripi de înger. Sintetizează, dărâmă, reclă‑deşte, răneşte şi vindecă.

Am citit tot Lucăcelul. Am pe birou mereu Trilogia spaţiului închis, Ceai de flu‑turi, Tutungeria, Trecătoarea pisicii. Acum am parcurs volumul recent Nu te pune cu îngerii, Limes, 2016. Sigur că am fost la teatru şi am văzut Fisura, Hell’s Cabaret, Nu te pune cu îngerii. Am plecat într‑o seară la Hida să văd Fisura în… şură. Am scris despre proiectul Cultura în şură, plus arti‑colul Scoicile teatrale, ba, mai mult, am regi‑zat Trecătoarea pisicii cu trupa Assentiment pentru festivalul Acting de la Baia Mare. Vezi, Flavius, că m‑ai convins cu teatrul tău? Ce minunat şi uman a scris Marta Petreu pe coperta a patra a volumului tău recent! Fără nimic sofisticat, a reuşit să‑şi deschidă spre tine sufletul empatic.

Ce cupluri ruginite prezinţi, amintind cumva de Ionesco, dar îmblânzind absur‑dul. Ca la Sartre, oamenii se macină reci‑proc „cu uşile închise“. Auzi acolo! Terapie de grup! Lupte grele în interior şi în faţa uşii! Mereu în răspăr, ca la Tarantino –„pu‑ţin sânge mi‑ar schimba starea de spirit“. Cum de ne‑ai ghicit aşa, pe noi, scumpii tăi contemporani? De unde ai flerul de „vorbi‑tor profesionist“? Da, vorbesc cu replicile tale, Flavius, sunt gata contaminat, nu te supăra! Orice e posibil în „zbor deasupra unui cuib de cuci“. Terapie de grup… şi toţi în cămaşă de forţă, plus vocea dictato‑rială de la difuzor! Pentru o clipă am retrăit grupul obedient din Croaziera lui Daneliuc. A instaurat rapid o instabilitate constructi‑vă. Zici că ne cuprinde pe toţi pacea? Că în sufletele noastre există pete uleioase de ură? Crezi tu asta? Poate că tu „ai rămas singur înconjurat de hiene“, nu ne băga şi pe noi acolo, că fluturii se zbat să iasă din „fălcile noastre încleiate“. Şi ce dacă ne‑am umplut de containere? Eşti crud cu noi, care te iu‑bim „ca o proastă din Est“. Mi‑ai spus că ai vrea ca peştii să alunece discret, că le‑ai ţine un discurs, că ai vrea să iei locul lui Lenin în piaţa aceea din Moscova. Chiar crezi că „suntem în grup dintotdeauna“? Ştii cât de puţin ne trebuie să fim fericiţi? Un ciob „de sticlă roz prin care să privim cerul“. Te‑am prins! Ştii să fii sensibil! Atunci de ce po‑zezi în cinic şi dur? Mă laşi să vorbesc ca în cupletele tale? „Mereu la cafea în centru să stau / Şi slăbănoaga mea să zică: Au! / Ne‑om strivi a moarte / Iar şi iar la noapte“.

n

Al doilea jurnal al lui MIhAI BeNIuc

Ion Buzaşi

A aPărut aL doilea jurnal al lui Mihai

Beniuc – Însemnările unui om de rând: Pagini de jur‑nal şi memorii, cu un ar‑gument de V. Fanache, ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Cluj‑Napoca: Editura Mega, 2016; un titlu co‑

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 29

mun şi banal, mai potrivit în orice caz decât titlul primului jurnal (Sub patru dictaturi), care era şi o imitaţie după jurnalul lui Lu‑creţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, şi un neadevăr în ce‑l priveşte pe „toboşarul tim‑purilor noi“, căci cea de a patra dictatură, a proletariatului, a fost slăvită de atâtea ori de el în versuri‑lozinci şi în omagii lirice. Aces‑te Însemnări… au fost dăruite de Beniuc profesorului şi istoricului literar V. Fana‑che, autorul primei (şi dacă nu mă înşel şi unicei?) teze de doctorat despre Poezia lui Mihai Beniuc, iar acesta le‑a oferit cu câţiva ani înainte de moartea sa lui Ilie Rad, un istoric literar cu pasiunea studierii exhausti‑ve a documentelor de istorie literară şi un editor experimentat, meticulos până la acri‑bie filologică.

Dincolo de obişnuitele însemnări jurna‑liere, două lucruri interesează în mod deo‑sebit în acest jurnal pentru biografia literară şi portretul moral al lui Beniuc şi, implicit, pentru istoria literară.

Primul se referă la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din februarie 1964, când Beniuc a fost înlăturat din funcţia de preşe‑dinte al Uniunii Scriitorilor; o conferinţă de pomină, pentru că înlocuirea a fost una scandaloasă, cu rostirea unor aspre critici la adresa preşedintelui, de către Geo Bogza, cel mai vehement acuzator, Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu. La conferinţă au asistat impasibili – Beniuc spune că de fapt au fost instigatorii – Leonte Răutu, şeful ideologic al culturii în acea epocă, şi însuşi Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Momentul rămâne de ne‑uitat şi devine o adevărată obsesie în aceste pagini jurnaliere, cei trei scriitori care l‑au criticat fiind consideraţi „falşi comunişti“ (spre deosebire de el, care a rămas „ostaş credincios al Partidului“), agenţi ai Sigu‑ranţei şi ai unor servicii străine de spionaj, iar Gheorghiu‑Dej, cel căruia îi închinase un întreg volum de versuri omagiale (Cân‑tec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu‑Dej, 1951), este numit acum în mod repetat şi invariabil „Sângerosul Impostor“ – care avea de gând să‑l lichideze, aşa cum îi şop‑tise unul dintre „prietenii“ săi, şi Beniuc a luat‑o de bună. Până la sfârşitul vieţii, în noiembrie 1988, trăieşte mâhnirea de a fi marginalizat, de a nu mai fi publicat ca odinioară, de a nu mai fi omagiat cum se aştepta la date aniversare şi mai ales de a fi criticat pentru adversitatea sa literară faţă de Lucian Blaga.

Este cea de‑a doua coordonată funda‑mentală a volumului. Ilie Rad reproduce întreg dosarul de istorie literară al acestui controversat litigiu literar: fragmentul din romanul Pe muche de cuţit, unde sub chipul, uşor de ghicit, al Marelui Anonim este pre‑zentat, nu numai ironic, ci chiar caricatural şi grotesc, filosoful Spaţiului mioritic; me‑moriul adresat de Blaga Comitetului Cen‑tral, în care, cu o logică impecabilă şi cu raportare la documente şi la presa vremii, combătea aluziile răutăcioase din paginile romanului, memoriu păstrat în arhiva lui Constantin Daicoviciu, publicat integral, pentru a doua oară, după ce fusese publicat de Mircea Zaciu în 1978 în revista Echinox. Se pare că Beniuc a reuşit să‑l vadă, în orice caz a luat cunoştinţă de el, pentru că în in‑terviurile care i‑au fost luate de Nicolae Florescu, Dorin Tudoran, Vasile Mihăiescu şi Nicolae Băciuţ face referire la acest me‑moriu şi la Zaciu, pe care‑l numeşte „un critic hienă“. Aceste interviuri şi declaraţii

ale lui Beniuc constituie cea de‑a a treia piesă importantă a acestui dosar. Fără să aibă vehemenţa, agresivitatea şi neadevărul acuzelor aduse în roman lui Blaga, într‑o formă uneori mai atenuată, urmată de reve‑niri, asemănătoare cu acuzele din paginile romanului incriminat, Beniuc nu şi‑a schimbat prea mult atitudinea faţă de Blaga, menţinându‑se într‑o evidentă adver‑sitate literară, reeditând într‑un alt context social‑istoric şi literar adversitatea literară cea mai cunoscută din istoria literaturii noastre: Macedonski‑Eminescu. Există o serie de asemănări între aceste personalităţi şi o serie de paralelisme între manifestările lor concrete. Ca şi Macedonski, Beniuc a fost un complexat, dornic de mărire, de onoruri, de recunoaşteri oficiale, chiar da‑că, într‑o poezie, pe care o bănuiesc nesin‑ceră, poetul spune: „Eu n‑am nevoie de onoruri,/ Tovarăşi daţi‑mi numai muncă“. Într‑o convorbire cu Ion Brad, Lucian Blaga îi spunea: „Beniuc e un complexat şi un mincinos, Bradule! Să te fereşti de el!“ (v. Ion Brad, Aicea printre ardeleni, Cluj‑Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 30). Revenind la paralelă, în ambele situ‑aţii, la început, raporturile dintre cei doi poeţi au fost amiabile: Macedonski frec‑venta cercul Junimii, a citit chiar în casa lui Maiorescu una dintre Nopţile sale, iar Beniuc a fost studentul lui Blaga şi ca absol‑vent de psihologie la o universitate germa‑nă, unde‑şi luase şi doctoratul, era un admirator al poetului‑filosof, cel puţin la început. Pentru că Arghezi şi Blaga erau modelele sale literare, pe care ar fi vrut să le ajungă şi chiar să le întreacă, măcar pos‑tum! Aşa visa orgoliosul Beniuc, într‑o po‑ezie în care sentimentul de invidie literară este de sorginte macedonskiană: „Dacă as‑tăzi Blaga sau Arghezi/ Sunt mai mult decât Mihai Beniuc/ S‑or topi răcelile zăpezii/ Când va fi de‑aicea să mă duc…“ Şi Mace‑donski publicase cruda şi nedreapta sa epi‑gramă (căreia unii scriitori din cercul Lite‑ratorului i‑au contestat mai târziu pater‑ nitatea) în iunie 1883, într‑un moment în‑tunecat din viaţa lui Eminescu, împresurat de apăsătoare înnegurări sufleteşti, „Unui x… pretins poet: Un X pretins poet acum/ S‑a dus pe cel mai jalnic drum/ L‑aş plânge dacă‑n balamuc/ Destinul său n‑ar fi mai bun/ Căci până ieri era năuc/ Şi nu e azi decât nebun“. De fapt, nici nu este o epi‑gramă, căci unde e poanta, ironia fină şi subtilă care să‑l amuze pe cititor? E mai degrabă un pamflet, învăluit într‑o adresă imprecisă, dar transparentă pentru contem‑porani, care făceau legătura cu nefericita boală ce se abătuse asupra lui Eminescu. El era x… pretinsul poet! Aşa cum este atacat de Beniuc Lucian Blaga, tot într‑un mo‑ment dificil din viaţa lui, când este scos de la catedra universitară clujeană de filosofia culturii, privit cu suspiciune de oficialităţile comuniste şi urmărit de Securitate. Mihai Beniuc publică în 1954 romanul Pe muche de cuţit, ironizând vulgar concepţia lui filo‑sofică a Marelui Anonim şi denunţând „ca‑racterul ei reacţionar“. Aceste pagini sunt tot un pamflet. Deosebirea constă în faptul că Eminescu, după câte consemnează isto‑ria literară, în perioada de remisie a bolii nu a încercat să îi răspundă lui Macedonski, însă Blaga a fost profund afectat de atacul imund al lui Beniuc, care echivala în epoca de tristă amintire cu un denunţ, şi a încercat să se apere printr‑un amplu şi documentat

Memoriu adresat Comitetului Central al pmr.

Ca şi Macedonski, Beniuc rămâne un poet important mai ales prin poeziile scrise în perioada interbelică şi prin două dintre temele creaţiei sale poetice: dragostea şi senectutea. Un critic literar de exigenţa şi priceperea lui Negoiţescu spunea că lirica erotică a lui Beniuc este prin câteva din creaţiile sale la fel de „percutantă“ ca elegii‑le erotice din creaţia eminesciană.

Cele mai multe poezii reuşite ale lui Mihai Beniuc se află în volumul Cântece de pierzanie (1938), în care este un continua‑tor al lui Goga şi Aron Cotruş printr‑un fel de îndurerată elegie naţională inspirată din dureroasa istorie a Transilvaniei. O poezie cum este Ursul românesc, o alegorie poetică străvezie, ar merita să figureze în orice cule‑gere de versuri despre Transilvania: „Oraşul râde şi petrece,/ Huieşte‑n chihot, urlă strada,/ Boierul dă un leu când trece/ Prin faţa lui jucând parada./ Dansează ursul ro‑mânesc“. (Interpretată excepţional de bala‑distul Tudor Gheorghe, care pune în evi‑denţă muzicalitatea versurilor, poezia îşi legitimează mai mult calităţile de poezie antologică.) Dar şi în volumele următoare (cele de până în 1950), Cântece noi (1940), Oraşul pierdut (1943), Poezii (1943), Un om aşteaptă răsăritul (1946), găsim remar‑cabile poezii lirice de protest social: E slobod să mai cânt?, Lui Octavian Goga, A fost odată unul, Horea, Despărţirea de o garoafă roşie etc. Inspirată din drama Ardealului de Nord, prin Dictatul de la Viena (august 1940), ultima poezie, Despărţirea de o ga‑roafă roşie, nu este cu nimic mai prejos decât elegiile aducând a doină de jale din poezia lui Goga: „Sărut cu buze arse huma/ Din care tu sorbit‑ai sânge/ În pribegie plec de‑acum/ – Garoafă roşie, nu plânge./ Mi‑oi aduna‑n desagi amarul,/ Toiag din gardul vechi mi‑oi frânge/ Şi‑n urmă voi lăsa hotarul/ – Garoafă roşie, nu plânge./ Străinul va veni‑n grădină/ Şi toate florile le‑o strânge/ Buchet pe masa‑i cu mâncări străine/ – Garoafă roşie, nu plânge“.

Beniuc este un mare poet al iubirii şi al trecerii timpului. Eminescian sau arghezian în reproşurile adresate iubitei care nu l‑a înţeles, poezia lui de dragoste aduce vibra‑ţia unui sentiment în care orgoliul bărbatu‑lui părăsit se îngemănează cu gingăşia re‑gretului şi amintirea duioasă a iubitei: Ultima scrisoare, Ana Kelemen, Pe o scândură cu actinii ş.a.

În acord cu opinii critice autorizate (I. Negoiţescu, Eugen Simion ş.a.), autorul ediţiei, Ilie Rad, arată că Beniuc a fost un poet industrios, care a scris adeseori la co‑mandă, lucru care i‑a parazitat şi creaţiile lirice valoroase. Dar oricând un editor de‑votat şi exigent ar putea alcătui un volum antologic şi reprezentativ pentru autorul Cântecelor de pierzanie.

n

30 • APOSTROF

Trei piese ale nihilismului poetic englez

William coWper (1731‑1800) este un poet preromantic care anticipează operele lui Coleridge şi Wordsworth. A fost internat într‑un spital de boli nervoase între 1763 şi 1765, după care s‑a convertit la creştinismul evanghelic. Multe dintre textele sale pot fi explicate prin pendularea între nebunia înţeleasă ca damnaţiune şi mântuirea creştină. arthur WiLLiaM syMons (1865‑1945) este autorul Mişcării simboliste în literatură (1899), carte care a introdus simbolismul (francez) în spaţiul literar anglo‑saxon, influ‑enţându‑i puternic pe W. B. Yeats şi T. S. Eliot. Baudelaire şi Verlaine sunt numai doi dintre antecesorii lui Symons. În 1909 suferă o criză nervoasă, după care se retrage din viaţa culturală. lionel pigot johnson (1867‑1902) este autorul capodoperei post‑baudelairiene The Dark Angel. A dus o luptă chinuitoare cu alcoolismul şi homosexualitatea reprimată. În 1891 s‑a convertit la catolicism.

WIllIAM coWper

Versuri scrise în vremea nebuniei (1774)

Ura şi răzbunarea – destinul meritatCe grabnic trebuie împlinit –Aşteaptă prompte şi abileSă mă cotropească.

Damnat sub Iuda; mai josnicdecât cel ce şi‑a vândut Stăpânul pe câţiva arginţi!De două ori l‑am înşelat pe Isus; sunt ultimul răufăcător,Cel mai infam pângăritor. Omul mă dezminte şi Zeul mă reneagă,Numai în iad şi‑ar găsi mizeria mea culcuş;Dar şi infernul se leapădă de mine şi‑şi ţine ferecatBotul bălos. Ce soartă crudă! Peste tot primejdie;Stors, pierit şi tremurând de spaimă,M‑aşteaptă dacă sunt înfrântPedeapsa lui Abiron. Pe el l‑a pedepsit sceptrul crunt al Dreptăţii furibundeCând s‑a deschis pământul şi l‑a înghiţit cu scrâşnet;Iar eu îmi ispăşesc sentinţa într‑un mormânt de carneFiind îngropat în mine.

Arthur syMoNs

Fumătorul de opiu (1889)

M‑am scufundat şi blând mă‑nec.Muzica dulce ca parfumul şi suava

luminăAurită de la minunăţia culorilor sonoreMă‑nfăşoară în linţoliul ei pe veci.Nu mai există timp. Mă‑nchid, şi totuşi zbor.Iar noaptea mă‑mprejmuiesc erele apuse.Am stors plăcerea dintr‑un milion de epoci.În amintire găsit‑am viitorul.

Şi‑am închiriat mansarda asta micăC‑un pat de paie şi c‑un scaun scobit.Mi‑e trupul rupt ca zdreanţa unui cortAm doar un dumicat de pâine din care‑a muşcat guzganulŞi pipa de opiu. Mai am furia, disperarea şi regretulSufletul vândut la cămătari şi spiritul frenetic.

lIoNel JohNsoN

Nihilism (1897)

Printre nemuritoare lucruri pe care nu le‑a atins vreo mână

Printre nepieritoare făpturi zidite de mâini moarteÎntre cer şi pământ e surghiunităViaţa omenească: de viaţă îmi este frică. Unde sunt lucruri tihnite şi tăcuteUnde sunt făpturi ruinate, decăzuteMă voi calma gustând răceala morţii.Acolo unde ceru‑i fără stele, înnegrit. Doar repaos! doar repaos! Şi‑ntunericLungul, blândul întuneric! Să ne‑abţinem de la gând!Nu mă bucur de viaţa‑mi: doar infinitul mormântÎmi aduce pacea pe care am căutat‑o atât. Căci toate lucrurile pe care le fac prost sau degeaba;Şi tot aerul nenorocit pe care‑l consum:Sunt ca sunetul unui clopot surd,Care cronometrează avansul lent al morţii fără greş.

nPrezentare şi traducere de ŞtefAN BoleA

• William Cowper

• Lionel Johnson

• Arthur Symons

Anul XXVII, nr. 6 (313), 2016 • 31

REDACÞIA:

Marta Petreu

(redactor‑ºef)IrIna Petraş

(redactor-şef adjunct)

Lukács József

VirgiL Leon

aMaLia LuMei

Tehnoredactare:czégeLy erika

ana PoP (contabilitate)

Vignetele revistei reprezintã variaþiuni grafice de Mihai Barbu dupã desene de Franz Kafka.

EDITORI:qUniunea Scriitorilor din Româniaq Fundaþia Culturalã Apostrof

PROIECT SPRIJINIT DE:

MinisteruL cuLturii

PrimărIa şI consiLiuL LocaL cLuJ‑naPoca

ADRESA REDACÞIEI:Cluj-NapocaStr. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079Tel., fax: 0264/432.444e‑mail: revista.apostrof@gmail.comrevista_apostrof@yahoo.comwww.revista‑apostrof.ro

Pentru corespondenţă:Revista Apostrof, cP 1095, oP 1, Cluj-Napoca, 400750

Manuscrisele primite la redacþie nu se înapoiazã.

ISSN 1220‑3122Revista este înregistratã la osiM cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista aPostrof este membrã a Asociaþiei Revistelor, Imprimeriilor ºi Editurilor Literare (arieL), asociaþie cu statut juridic, recunoscutã de Ministerul Culturii.

Tiparul:Centrul de Presã Reformat

Unica responsabilitate a revistei aPostrof

este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,

ale colaboratorilor noştri.Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text

îi aparţine, în exclusivitate, autorului.

aPostrof

Revista Apostrof se poate cumpãra în urmãtoarele puncte de difuzare:

Cuprins

Circulara Uniunii Scriitorilor din România

Conform prevederilor Statutu lui, Uniunea Scriito‑rilor din Româ nia nu este responsabilã pentru po‑litica editorialã a publicaþiei ºi nici pen tru conþinutul materialelor publicate.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor

5 iunie 2003

Vã puteþi abona la revista Apostrof direct la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã plãtiþi contravaloarea abonamentului, prin:

1. mandat poºtal, pe adresa:Toroczkay-Lukács IosifFundaþia Culturalã ApostrofCluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poºtal 400750;

2. virament bancar, pe adresa:Fundaþia Culturalã Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22Cod fiscal: 4868907

Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BrD-Groupe Société Générale, Sucursala Cluj.

Preþul abonamentului, pentru persoane fizice ºi biblioteci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an.Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere.Preþul abonamentului pentru cititorii din strãinãtate este de:

• 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 usd pentru un an.Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

Fundaþia Culturalã ApostrofSediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22Cod fiscal: 4868907Conturi bancare:RO68BRDE130SV07853701300 (lei)RO73BRDE130SV06534401300 (euro)RO58BRDE130SV06674381300 (usd),deschise la BrD-Groupe Société Générale, Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, sWIft: BrderoBu

Cãtre cititorii revistei Apostrof

Librãriile Humanitas

• BuCureşti, Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei, nr. 45.

• cluj‑napoca, Librãria Humanitas, str. Universitãþii, nr. 4.

• iaşi, Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6.• oraDea, Librãria Humanitas „Mircea Eliade“,

bd. Republicii, nr. 5.• sibiu, Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu,

nr. 16.

Reþeaua standard Press distribution din Cluj• str. Regele Ferdinand (lîngã magazinul Central).• Calea Moþilor (vizavi de Primãrie).• Piaþa Unirii, nr. 1 (lîngã Continental).

• Piaþa Unirii, nr. 17 (lîngã Diesel).• str. Napoca, nr. 19.• Piaþa Grigorescu (lîngã magazinul Profi).• Piaþa Mãrãºti (staþia de autobuz).• str. Fabricii, nr. 1.• str. Memorandumului, nr. 12.• str. Plopilor (lîngã Hotelul „Babeº‑Bolyai“).• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librãria de Artã Gaudeamus

Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.

Uniunea Scriitorilor din RomâniaBucureşti, Calea Victoriei, nr. 133.

• coMuNIcAte

Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe 2015 2

Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru cărţi apărute în 2015 2

Premiul I. Negoiţescu al revistei Apostrof pe 2016 3

• in MeMoriAM

Mihai Dragolea 4

• puNcte de reper

Începuturile diplomatice ale tânărului Blaga Nicolae Mareş 5

• croNIcA lIterAră

Prezentul trecutului Irina Petraş 8

• vertIcAl Specia criticului poet Ovidiu Pecican 9

• cu ochIul lIBer

Dă-dămult... Mai dă-dămult George Neagoe 10

În sintaxa postmodernistă Constantin Cubleşan 12

Totul e bine Radu Ciobanu 13

Cartea despre măr şi moarte Alexander Baumgarten 14

Natura ca paliativ Emanuel Modoc 27

Arhivarul în labirintul său Ştefan Bolea 27

„Cineva face abuz cu noi“ Alexandru Jurcan 28

Al doilea jurnal al lui Mihai Beniuc Ion Buzaşi 28

• lecturI

Despre Lenin, cu cărţile pe faţă Marta Petreu 11

• dosAr: MIhAI A. BArBu, IoN BArBu

„Sticle pentru minte, inimă şi literatură“ 15

• suB lupA MeMorIeI

Asumarea trecutului şi credibilitatea democraţiei Vladimir Tismăneanu 21

• ANchetA Apostrof: despre trAducereA lIterAră (I)

Rodica Baconsky, Alexander Baumgarten, Horia Bădescu, Florica Ciodaru-Courriol, Ana Coiug, Liviu Cotrău, Andrei Fischof, Rodica Frenţiu, Horia Gârbea, Irina Horea, Rodica Lascu-Pop 22

(anchetă realizată de Irina Petraş)

• BIBlIotecI îN Aer lIBer

Trei piese ale nihilismului poetic englez 30

(prezentare şi traducere de Ştefan Bolea)