Predică la Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul Duminica a XIV-a dupa Rusalii

”Ioan a zis:<<Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul!>>”(Ioan 1,23)

Prea Cucernici Părinţi, Fraţi creştini, Onorată asistenţă,    La data de 29 august, Biserica noastră strămoşească prăznuieşte Tăierea cinstitului Cap al Sfântului , slăvitului Prooroc Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domului. Este o sărbătoare a tristeţii, pentru că  în această zi a avut loc sfârşitul martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, având în vedere că acesta a fost şi cel mai mare postitor al omenirii , în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla să cadă.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre proroci, înainte-mergător şi botezător al Domnului nostru Iisus Hristos.

Viaţa Sf. Ioan “Botezătorul”

Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Prooroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl

1

purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere sălbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.

În anul al 15-lea al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul, el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocăinţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele proorocului   Isaia , el le spunea :

Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit".( Isaia   40, 3-5) .

Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".

Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic, nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest moment facem pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

2

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiască, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însă împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe nobilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a unchiului şi tatălui său vitreg care îi jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru să îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a

nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezintă mamei sale trofeul, spunând : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură

3

regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină.

Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa în Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.

Prin viaţa precum şi prin moartea sa, Înaintemergătorul rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet şi un stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul său ireproşabil, el îi învaţă să lupte până la moarte împotriva păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii şi ascultarea Legii lui Dumnezeu dar şi pentru a înainta în virtute şi curăţia inimii. Orice conştiinţă cizelată prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamănă, deci, cu Înaintemergătorul şi croieşte "căile Domnului" în sufletul care se căieşte, pentru a-i da cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are şase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul; 7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc, înaintemergătorului

şi botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie); 24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului

Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; 25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul; 24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul; 29 august - Tăierea capului Înaintemergătorului.

Moaşte

4

Părţi din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu(Grecia); Biserica Sfântul Macarie din Alexandria (Egipt); Catedrala Notre-Dame din Amiens (Franţa) ; Muzeul Benaki, Atena(Grecia); Muzeul Topkapi-Saray, Istanbul(Turcia). Moscheea Omeyyazilor, din Damasc(Siria) Mănăstirea Cetinje( Muntenegru).

Închei prelegerea despre biografia Sf. Ioan Botezătorul cu următoarea rugăciune:

“Să ne rugăm şi noi Milostivului Dumnezeu , să ne ajute în toate zilele vieţii noastre şi în toate necazurile noastre şi să-L rugăm pe Sfântul Ioan Botezătorul care a murit ca un mare mucenic, să fie fierbinte rugător pentru sufletele noastre, ca şi noi să ajungem la limanul mântuirii şi al fericirii veşnice! Amin!”

Iubiţi credincioşi, În altă ordine de idei, astăzi ne aflăm în Duminica a XIV-a după Rusalii, în cadrul căreia, la Sfânta Liturghie, Părintele ne-a citit pericopa evanghelică de la Matei , cap.22, v.1-14, referitoare la Pilda nunţii fiului de împărat. Împăratul din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului său, unindu-l, prin întrupare, cu firea omenească, invită pe toţi oamenii să împărăţească în unire cu Hristos.

Cei dintâi invitaţi la acest ospăţ sunt evreii, poporul ales. Pentru aceasta, din timp, Dumnezeu, prin proorocii şi profeţii săi, i-a chemat la acest ospăţ, dar, nesocotind invitaţia făcută şi-au văzut fiecare de treburile lor. Mai mult, chiar, pe uni i-au gonit, pe alţii i-au batut şi schingiuit, iar pe alţii i-au omorât. De aceea, în locul acestora, Dumnezeu, a chemat, prin misionarii săi la ospăţul mântuirii şi pe celelalte neamuri.

5

Ceea ce trebuie să reţinem din refuzul celor chemaţi este că aceştia au invocat drept scuză, ocupaţiile pe care le aveau cu treburile vremelnice, ceea ce denotă că, preocuparea excesivă pentru cumularea averilor şi înrobirea sufletului lucrurilor materiale, constituie una din piedicile care opresc sufletele să urmeze chemarea lui Dumnezeu.

Faptul că, cei chemaţi, s-au ocupat de ţarină şi de negustorie nu a fost nici un rău. Răul s-a produs prin faptul că ei s-au alipit de aceste lucruri nepermis de mult şi le-au umbrit ochii şi sufletul până acolo încât, de dragul lor, au uitat de Biserică, au uitat de Dumnezeu care ia chemat la el.

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că fiecare dintre noi, ne regăsim într-un fel sau altul, într-una dintre aceste motivaţii pe care cei chemaţi la ospăţul Domnului le-au invocat. Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii sunt cele trei imbolduri nedisciplinate ale trupului cu care avem a ne lupta până la ultima suflare.

Nu odată ne-am lăsat şi noi amăgiţi de plăcerea mâncării, ori a băuturii, ori de gesturi sau acţiuni lipsite de caritate şi de milostenie, împiedicând, astfel unirea noastră cu Dumnezeu şi de împărtăşirea din darurile iubirii Sale.

Parabola continuă spunând că după ce sala s-a umplut, regele a venit să-şi vadă invitaţii şi acolo a văzut un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă, pe care dupa ce l-a certat, l-a scos afară.

Pentru a înţelege parabola trebuie să explicăm aici ce era cu haina de nuntă cu care acel om trebuia să fie îmbrăcat. În acele vremuri, când cineva făcea nuntă sau un ospăţ cu mai mulţi invitaţi, gazda, la intrarea în sala unde se ţinea ospăţul dădea fiecarui invitat o haină în care să şi petreacă. Astfel că despre acea haină este vorba aici. Aceasta de care nu putem fugi! Parabola trebuie înţeleasă în sensul ei metaforic, adică, ospăţul la care sunt invitaţi oamenii este acela de a gusta din sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului de la sfanta Liturghie, iar acel om nu a făcut efortul de a veni, să se împărtăşească, pregatit.

Este probabil şi cazul unor dintre noi care ne-am apropiat sau ne apropiem de sfânta Împărtăşanie fără a fi pocait cu adevărat.

6

Sigur că, preotul, este şi el un om, nu are de unde să ştie care cât este de pregătit. Dar, trebuie să ştim, că există Cineva, undeva, când va fi deosebit de penibil momentul în care ne va spune şi nouă: “Prietene, cum ai intrat aici, fară a fi îmbrăcat în haina de nuntă?!” Când preotul, cu potirul în mână, ne invită să luăm parte la jertfa lui Iisus Hristos de pe sfântul Altar nu ne spune: “Veniţi aşa cum sunteţi” ci ne spune: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi.” Aşadar, venim, dar înainte de a veni să fim spovediţi şi să fi eliminat omul vechi din noi, să dăm jos masca ipocriziei de pe faţa noastră şi să omorâm desfrânarea, necurăţia, patima, lăcomia, ura, duşmănia şi înjurăturile de pe limba noastră. Trebuie să venim îmbrăcaţi în haina de nuntă a regelui Hristos, în pocăinţă, iertare, iubire şi smerenie. Jertfa de pe Altar este pentru toţi credincioşii participanţi la sfânta Liturghie deoarece Domnul nostru, Iisus Hristos, s-a jertfit pentru întreg neamul omenesc şi din ea trebuie să mănânce toţi cei prezenţi. Aşa spune Hristos prin preot, la fiecare Liturghie: “mâncaţi dintru acesta toţi…” şi “beţi dintru acesta toţi…”pe nici unul din cei de faţă nu-l lasă neinvitat pentru că, pentru toţi şi-a dat viaţa şi toţi trebuie să mănânce Trupul său şi să bea Sângele său pentru că altfel nu avem viaţa în noi. A ne impărtăşi înseamnă a primi şi noi un acoperământ pentru goliciunea sufletului nostru, a fi şi noi îmbrăcaţi în haina de nuntă şi a avea astfel garanţia că Dumnezeu nu ne va arunca şi pe noi afară, deoarece Iisus, în Evanghelia după Ioan 6,56 spune: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu, rămâne în Mine şi eu în el!” Să ştiţi că în primele veacuri, când creştinii erau vânaţi ca niste animale, prigoniţi şi ucişi, pentru credinţa în Hristos, toţi participanţii la sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi îşi dădeau sărutul păcii, semnul iertării. Astazi, în Biserica noastră, doar preoţii sunt singurii care-şi mai dau şi după 2000 de ani sărutul păcii, gestul iertării.

Din păcate ,Noi, astăzi, aducem la Biserică doar trupul şi acela gol, fară nicio haină de nuntă şi ne întoarcem acasă la fel

7

de goi, fară să fi primit în trupul nostru merindea veşniciei. Amin!

Fraţii noştri întru Hristos,

Cu această Sfântă Duminică încheiem vechiul an bisericesc. Astfel că, începând de miercurea viitoare, la 1 septembrie, intrăm în noul an bisericesc, prăznuind Indictonul.

S-a luat acest obicei de la cei de demult:

La evrei , în Vechiul Testament s-a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste. Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele Legii, care aveau în ele scris Decalogul(Cele 10 porunci). În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţit Marele Templu al Domnului zidit de regele Solomon în Ierusalim şi s-a pus în el chivotul Legii.

La romani, indictionul (de la latinescul „indictio”) era un fel al lor de a număra anii şi anume era o periodă de 15 ani, pentru adunarea dărilor către stat. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: Octavian Augustus, primul împărat al Romei, după ce a biruit pe generalul rival Antoniu şi regina Cleopatra care stăpîneau Egiptul, în urma bătăliei navale de la Actium ,la 2 septembrie 31 î. Hr., a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate

8

părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea “Lustrum”, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur pentru împodobirea zeilor idolatri. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme Augustus, împăratul Romei, biruind pe Antoniu şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel

9

scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, când împăratul Constantin cel Mare, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfântă".

Pentru toate acestea, dând mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină,

10

încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui" .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe Satana. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pricinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le câştige, cu atât mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neândoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgând seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzându-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată îndeamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea

11

împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile".

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi cu fapte arătîndu-i dragostea. Adică să ne punem pentru Dânsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea vieţii să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: "De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."*

Ceea ce nu ştim este că iniţiatorul calendarului creştin este un mare învăţat , originar de pe meleagurile noastre româneşti,

12

un sfânt prăznuit de Biserica Ortodoxă Română tot la 1 septembrie, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul.

Datorită Sf. Dionisie Exiguus ( Dionisie cel Mic), afirmăm astăzi că suntem în anul 2010 „dupa Hristos“(e.n.), deoarece el a propus numărarea anilor începând cu Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Aşadar, împărţirea timpului în sistemul clasic pentru noi, indifferent de religie, “ Era noastră”-(e.n.)d.Hr.) şi Înaintea erei noastre -(î.e.n) (î.Hr.), a fost realizată de către călugărul Dionisie Exiguus (cca 470-545), născut în provincia “Scythia Minor”(“Sciţia Mică”), actualmente Dobrogea. Astfel, el abandonează Era lui Diocleţian, şi acceptă anul 753 a.u.c. ca an al Întrupării Domnului şi punctul de la care începe era creştină. Chiar dacă în calculul propus de el întalnim şi o eroare, ideea în sine a fost cu adevarat revoluţionară. Calendarul stabilit de el a fost adoptat în Italia în anul 527, mai târziu în Franţa şi în Anglia (Sinodul de la Whitby, 664), extinzându-se cu vremea în întreaga lume creştină şi necreştină. Calificativul de "cel Mic" sau "Exiguus" şi l-a luat el însuşi ca gest de smerenie. S-a născut, după cum am spus, în jurul anului 470 în Sciţia Mica şi a intrat de tânăr în viaţa monahală. După finalizarea studiilor în una din şcolile mănăstireşti din Dobrogea, ajunge ca pelerin în Orient. Din cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol şi de aici la Roma. Va lucra sub ascultarea a zece papi, începand cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). Datorită traducerilor pe care le-a făcut din diverşi scriitori şi Părinţi ai Bisericii creştine din Orient, cum au fost Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nysa, etc, el a făcut cunoscută teologia răsăriteană în mediul latin. A fost şi profesor la o şcoală din Vivarium, întemeiată de Casiodor, unde a predat Dialectica.

Al doilea mare merit care îi revine lui Dionisie cel Mic, se leagă de activitatea de traducere în latină şi de colecţionare a

13

canoanelor bisericeşti, fixate la diferite sinoade sau concilii şi care fuseseră redactate în limba greacă.

Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veşnice în Italia, la Vivarium, în secolul al VI-lea.

În final, dragi creştini, închei cu următoarea rugăciune:

“ Dumnezeule veşnic şi Împărate a toată făptura, dă-ne minte înţeleaptă ca să ştim cum să ne împodobim mai bine haina cea de nuntă, ca atunci când vom veni la nunta Fiului Tău, să fim împodobiţi cât mai frumos ca să ne putem veseli şi noi cu Tine, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi cu toţi sfinţii, în vecii vecilor! Amin!

14