DUMINICA DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI-FUGA ÎN EGIPT-

Naşterea după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este considerată ca o a doua creaţie a lumii. Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a luat trup omenesc, prin Sfânta Fecioară Maria, cu conlucrarea Duhului Sfânt, pentru a noastră mântuire. Evenimentul a fost dumnezeiesc, fiindcă prin el s-au pus temeliile morale ale vieţii creştine.

Dumnezeu Însuşi S-a întrupat în om, pentru ca omul să se poată ridica la Dumnezeu. Naşterea trupească a lui „Adam cel nou” sau „Adam spiritual”, cum îl numeşte Sf. Apostol Pavel pe Mântuitorul (1 Cor. 15, 45), creştinii o sărbătoresc an de an. În zilele acestui mărit praznic, ei trăiesc atmosfera înălţătoare, care actualizează „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, adică hotărârea din veşnicie a lui Dumnezeu de a şterge greşeala omului pe această cale (1 Cor. 2, 7). Cântările bisericeşti ne fac să trăim această contemporanizare astfel: „Hristos se naşte, măriţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă…”. Ideea o exprimă şi colindele noastre: „Astăzi s-a născut Hristos, Mesia, chip luminos…”.

O dată cu naşterea Domnului Hristos, se schimbă toate în lume, pentru că El a venit să ne arate calea fericirii, să ne înveţe adevărul, să ne lumineze mintea ca să câştigăm fericirea veşnică în viaţa de veci. Pentru aceasta s-a coborât Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc şi a zis despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Eu sunt Păstorul cel bun, care-Mi pun viaţa pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt Uşa; prin Mine, de va intra cineva, se va mântui; Eu sunt Învăţătorul vostru, să nu aveţi alţi învăţători!”.

Grea încercare pentru mintea omenească de a înţelege minunea Naşterii Mântuitorului, ea fiind mai presus de puterile limitate ale firii noastre. Celor trufaşi li s-a părut o absurditate, iar „poporului ales”, purtător al făgăduinţelor mesianice, o dezamăgire, fiindcă nu şi-a luat asupra Sa rol politic, de eliberator al lor de sub stăpânirea romană, de aceea a fost întâmpinat cu împotrivire şi ostilitate, „întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Îngerii îndemnau pe oameni să ia parte la bucuria lor, că însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit cu trup pe pământ. Ei îi scoală în noaptea aceea pe păstori şi-i trimit să vadă pe Domnul cel născut în ieslea din peşteră. De atâtea ori îngerii fuseseră trimişi de Dumnezeu pe pământ şi văzuseră în lume multă jale. Acum ei îşi ziceau că oamenii toţi se vor bucura de venirea Domnului şi se aşteptau ca toată lumea să-L primească şi să-I urmeze învăţătura.

Mare de tot le-a fost mirarea când au văzut purtarea lumii faţă de Fiul lui Dumnezeu. Pământul nu vrea să-L primească. Pentru Iisus nu s-a găsit în Betleem nici o casă caldă în care să Se nască. Parcă ar fi vrut ca Domnul să Se nască afară în frig şi să moară.

Curând după naşterea Lui, Irod împăratul caută să-L omoare. Aşa că Iosif şi Maria au fost nevoiţi să fugă cu El în Egipt. Când Domnul Hristos a ieşit în lume predicând Evanghelia şi făcând numai bine, în atâtea rânduri oamenii L-au izgonit şi au vrut să-L omoare. Şi nu s-au lăsat până când nu L-au omorât, răstignindu-L pe Cruce. După ce a fost dat jos de pe Cruce, au avut grijă să pună o piatră mare la uşa mormântului, să pună ostaşi de pază şi să pecetluiască piatra zicând: „Poate acum am scăpat de El!”.

Revenind la „vremea aceea”, din Sfânta Scriptură aflăm că Irod era împărat atunci când s-a născut Mântuitorul în Betleemul Iudeii, şi aflând de la magi despre naşterea Pruncului Iisus, şi-a pus în gând să-L ucidă. Îngerul Domnului, însă, s-a arătat în vis lui Iosif, după plecarea magilor şi i-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul, şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune…”. Iosif aşa a făcut, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au plecat în Egipt. Ei au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Mat. 2, 15).

În timp ce Sfânta Familie se refugia în Egipt, Irod, a cărui mânie atinsese culmea în clipa când şi-a dat seama ca a fost înşelat de magi, deoarece aceştia nu mai trecuseră prin Ierusalim spre a-i vesti despre ce aflaseră, a poruncit sa fie ucişi toti pruncii din Betleem şi din jurul oraşului, mai mici de doi ani, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: „Glas în Roma s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Profetul Ieremia cu câteva sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, în

viziunea ce o avea despre tragedia copiilor de pe vremea lui Irod, deplângea cu aceste cuvinte durerea fără mângâiere a mamelor reprezentate prin Rahela.

După moartea lui Irod, acelaşi înger al Domnului s-a arătat lui Iosif în vis, spunându-i să vină cu pruncul în pământul lui Israel „căci au murit cei ce căutau viaţa pruncului. Iosif, sculându-se a luat pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul Nazaret, ca să se împlinească ce s-a spus prin prooroci, că nazarinean se va chema” (Mat. 2, 13-23).

Imaginea lui Irod este una despotică. Irod a ajuns la tron „ca o vulpe”, a domnit „ca un tigru” şi şi-a sfârşit viaţa „ca un câine”, spune un istoric. Uciderea pruncilor de doi ani şi mai mici i-a adus blestemul din partea lui Dumnezeu şi al lumii. A fost blestemat şi de însuşi poporul său şi chiar de romani. În cruzimea lui, nu s-a dat în lături de la atrocităţi şi crime, nu numai împotriva supuşilor săi, ci şi împotriva familiei sale, a soţiei şi fiilor săi. El a pus la cale uciderea primei sale soţii şi a trei din proprii lui fii.

De atunci şi până astăzi au trecut 2012 de ani. Învăţătura Mântuitorului s-a răspândit cu o repeziciune fără seamăn, între toate neamurile şi acolo unde a pătruns, ca prin minune a transformat toate obiceiurile păgâne de atunci. O viaţă nouă a început în lume, de la bordeiele săracilor până la palatele bogaţilor şi tot ce lumea de azi are mai valoros sub raport etic, cultural şi spiritual, se datorează în cea mai mare măsură creştinismului.

Mântuitorul n-a fost înţeles în scurtul popas făcut pe pământ, ci s-au găsit oameni care L-au urât şi cu orice preţ să-L răpună, dar s-au greşit socotelile. Prima prigoană pornită contra Mântuitorului, cu scopul de a-L ucide, a fost în vremea lui Irod. S-au găsit mereu în decursul veacurilor, oameni şi sisteme de cugetare şi care au căutat nu numai să-L combată, ci chiar să-L ucidă din nou, dispreţuind şi distrugând tot ce este concretizare a învăţăturii Sale. Ei credeau că ucigând pe Mântuitorul, va dispare viaţa creştină, lucrarea creştină, omul creştin. Jertfa de pe Golgota, în loc să intimideze, să potolească, a provocat şi provoacă un interes deosebit pentru religia creştină, şi o ataşare de ea până la sacrificiu. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, vine în chip de prunc ca o întrupare deplină a nevinovăţiei şi face din starea de pruncie spirituală condiţia cea mai de preţ a renaşterii oamenilor şi a primirii lor în Împărăţia Cerurilor.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, coboară printre noi oamenii în chip de prunc, în fiecare sfârşit de an, pentru a ne face mai pilduitoare viaţa Sa întreagă trăită în duhul nevinovăţiei, al iubirii curate şi al facerii de bine, al iertării şi al dăruirii totale pentru fericirea semenilor.

Prin urmare, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la sfârşitul unui an calendaristic. Cel dintâi şi cel mai puternic sentiment care ne stăpâneşte în aceste zile este acela de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ne împlinim, atât cat ne stă în putinţă ca oameni, rostul pe care îl avem în lume. Anul pe care îl încheiem a fost şi pentru noi, românii, şi pentru lumea întreagă, un an de mari încercări. Un an în care am putut, însă, vedea atât de limpede cât de strâns ne este legată existenţa de milostivirea lui Dumnezeu. Şi din bucurii, dar şi din necazuri şi suferinţe se cuvine, aşadar, să învăţăm a desluşi şi împlini voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Căci încercările ce vin asupra omului nu au alt scop decât de a-l rechema şi reîntoarce pe acesta, prin căinţă, la bucuria părtăşiei de pace şi iubire cu Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne învaţă că Hristos-Domnul Cel născut în peştera Betleemului rămâne pururea cu noi şi El ni se arată prin orice semen, pe care noi, de cele mai multe ori, îl vedem doar ca pe un simplu străin. Privind pe semenii din jurul nostru, precum şi pe cei de mâine, se cuvine să ne gândim că nouă şi tuturor creştinilor ne revine sfânta îndatorire de a răspândi în această perioadă de criză spirituală şi materială – precum sfinţii noştri înaintaşi din primele veacuri – aluatul iubirii, al generozităţii şi al nobleţei evanghelice, pentru ca lumea aceasta să nu ajungă o colectivitate în care oamenii să se vadă şi să se privească nepăsători, ca nişte străini şi concurenţi în abuzuri, lăcomie şi nedreptăţi aducătoare de dureri tuturor, ci lumea acesta să devină o comunitate în comuniune de iubire având în centrul ei pe Hristos-Domnul, născut în ieslea umilă din Betleem pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi salvare în vecii vecilor. Amin!