practică În statiuni baleneare Şi climaterice ii

Practică în staţiuni balneoc-limaterice

3

MODULUL I. PRACTICĂ ÎN STAŢIUNI BALNEO-CLIMATERICE

p.5

Unitatea de studiu I.1. FACTORII NATURALI DE CURĂ ŞI FOLOSIREA LOR

p.7

I.1.1. HIDROTERAPIA p.13 I.1.2. BALNEOTERAPIA I.1.3. CLIMATOTERAPIA p.17 I.1.4. ELECTROTERAPIA p.20 MODULUL II. CARATERISTICILE FACTORILOR CLIMATO-TERAPEUTICI MARINI

p.26

Unitatea de studiu II.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CLIMA: DEFINIŢII, CARACTERISTICI

p.26

Unitatea de studiu II.2. MODALITĂŢI DE FOLOSIRE A FACTORILOR CLIMATO-TERAPEUTICI

p.40

II.2.1. CURA EXTERNĂ p.41 II.2.2..BĂILE RECI p.41 II.2.3. HIDROTERMOTERAPIA P.41 II.2.4. PLIMBAREA PE MALUL MĂRII p.41 II.2.5.AFUZIUNEA p.42 II.2.6. BAIA ALTRENATIVĂ DE MEMEBRE INFERIOARE p.43 II.2.7. TALASOTERAPIA p.44 MODULUL III. CARACTERISTICILE SPECIFICE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE INTRAMONTANĂ

p.47

Unitatea de studiu III.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CARACTERISTICILE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE INTRAMONTANĂ GENERALE ŞI SPECIFICE STAŢIUNII VATRA – DORNEI

p.49

Unitatea de studiu III.2. CURA DE TEREN – ROL IMPORTANT ÎN MENŢINEREA STĂRII DE SĂNĂTATE

p.54

Unitatea de studiu III.3. ACŢIUNEA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA ORGANISMULUI

p.62

MODULUL IV. CARACTERISTICILE SPECIFICE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE MONTANĂ

p.65

Unitatea de studiu IV.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CARACTERISTICILE CLIMATULUI

p.66

Unitatea de studiu IV.2. EFECTELE BIOLOGICE ALE CLIMATULUI DE ALTITUDINE ASUPRA OMULUI SĂNĂTOS

p.67

Unitatea de studiu IV.2.EFECTELE BIOLOGICE ALE p.69

Lector univ. dr. Balint Nela Tatiana, Prep. univ. drd. Anghel Mihaela

4

CLIMATULUI DE ALTITUDINE MEDIE MODULUL V. BAZELE FIZIOLOGICE GENERALE ALE ELECTROTERAPIEI

p.71

Unitatea de studiu V.1. PRINCIPALELOR TIPURI DE CURENŢI FOLOSIŢI ÎN ELECTROTERAPIE ŞI EFECTELE ACESTORA.

p.72

V.1.1. CURENTUL GALVANIC p.72 V.1.2. BĂILE GALVANICE p.75 V.1.3. IONOGALVANIZARE p.76 Unitatea de studiu V.2. TERAPIA PRIN CURENŢI DE JOASĂ FRECVENŢĂ

p.77

V.2.1.CURENŢII DIADINAMICI P.77 V.2.2. CURENŢII TRABERT p.78 Unitatea de studiu V.3. TERAPIA PRIN CURENŢI DE MEDIE FRECVENŢĂ

P.78

V.3.1. CURENŢII INTERFERENŢIALI p.78 Unitatea de studiu V.4. TERAPIA CU ÎNALTĂ FRECVENŢĂ p.80 V.4.1. UNDELE SCURTE p.80 V.4.2. TERAPIA CU ULTRASUNETE P.83 V.4.3. RADIAŢIA ULTRAVIOLETĂ P.87 Unitatea de studiu VI. TERAPIA PRIN CÂMPURI MAGNETICE DE JOASĂ FRECVENŢĂ

P.88

VI.1. CÂMPUL MAGNETIC P.89 MODULUL VII. ANTRENAMENTUL LA EFORT ÎN CONDIŢIILE CLIMATULUI MONTAN ŞI MARITIM

P.95

BIBLIOGRAFIA P.112 REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A PRACTICII ÎN STAŢIUNI BALNEARE ŞI CLIMATERICE ORGANIZATE LA CENTRUL DE PRACTICĂ - VATRA-DORNEI

P.114


5

MODULUL I. PRACTICĂ ÎN STAŢIUNI BALNEO-CLIMATERICE Scopul modulului:

1. Cunoaşterea factorilor naturali şi de climă specifici staţiunii în care se desfăşoară această activitate.

2. Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de tratament care se aplică în staţiunea respectivă.

3. Formarea abilităţilor de a lucra în orice sector de recuperare a bolnavilor (ambulator sau în săli speciale de kinetoterapie), în orice tip de staţiune.

4. Cunoaşterea traseelor pentru curele de teren şi introducerea acestora în programele de recuperare adaptate fiecărui pacient.

5. Învăţarea unui sport specific staţiunii care poate deveni o alternativă în cadrul programelor de recuperare sau de profilaxie, reconfortare şi odihnă.

Obiective operaţionale: După ce vor studia modulul, studenţii vor putea să:

Să definească ştiinţa ce se ocupă cu studierea factorilor naturali de cură.

Să enumere grupele de factori naturali cuprinse în balneofiziologie. Să explice specificul, structura şi componentele fiecărei grupe de

factori naturali.


6

Unitatea de studiu I.1. FACTORII NATURALI DE CURĂ ŞI FOLOSIREA LOR

Din timpuri străvechi, oamenii au utilizat în scop terapeutic factorii naturali ai mediului înconjurător, în mijlocul cărora trăiesc şi pe care au învăţat să-i cunoască. Această cunoaştere s-a făcut însă încetul cu încetul şi a trecut iniţial printr-o perioadă primitiv-mistică, apoi printr-una de resemnare în faţa forţelor naturii. Mult mai târziu, când datele ştiinţifice au fost suficiente, acţiunea acestor factori a fost scoasă din empirism, ei fiind puşi, în mod conştient, în folosul omului.

Folosirea sistematică şi organizată a factorilor naturali ai mediului extern, în scopul prevenirii şi tratării stărilor de boală ale omului se numeşte cură balneoclimaterică.

Cura balneoclimaterică foloseşte aceşti factori naturali, pentru că ei transmit organismului anumite forme de energie, care acţionează asupra acestuia.

Factorii naturali de cură, care constituie de altfel mediul normal de viaţă a omului sunt:

aerul;

apa simplă şi minerală;

soarele cu elementele lui benefice – luminoase, calorice şi ultraviolete;

exerciţiul fizic adaptat pentru fiecare regiune în parte;

alimentaţia specifică zonelor;

Excitaţiile prin care acţionează aceşti factori pot să fie slabe, medii sau puternice, în raport cu sursa lor şi cu reactivitatea individuală.

Recepţionarea excitaţiilor, analizarea, coordonarea lor şi răspunsurile constituie factori esenţiali în buna funcţionare a sistemului nervos central, periferic şi vegetativ şi sunt organizate în sistemul reflexelor necondiţionate şi condiţionate.

Folosirea excitanţilor pe care îi furnizează aceşti factori naturali, în mod progresiv, de intensitate, durată şi ritm potrivite, creează în organism condiţiile de antrenare – adaptare, de călire şi favorizare ale proceselor de vindecare. În aceste condiţii, creşte puterea de muncă şi efort a organismului.

Balneofizioterapia, care studiază şi aplică ştiinţific factorii naturali, a înglobat la acest capitol de terapeutică naturistă, şi curentul electric sub diversele lui forme; în modul de producere a curentului nu există un caracter natural, dar acţiunea se


7

încadrează în concepţia de bază a acestei terapeutici. Balneofizioterapia cuprinde următoarele 4 grupe de factori:

1. Apa simplă, administrată în cura externă, de care se ocupă hidroterapia.

2. Apele minerale, în cură externă şi internă, precum şi nămolurile a căror acţiune o studiază balneoterapia.

3. Factorii climei şi efectele lor asupra organismului, care constituie capitolul climatoterapia.

4. Curentul electric, sub diversele lui forme şi radiaţiile, de care se ocupă electroterapia.

I.1.1. Hidroterapia Hidroterapia regrupează toate formele de terapie ce folosesc apa pentru a vindeca. Această apa poate fi utilizată sub diverse forme: vapori, jet de apă, gheaţă, băi, masaj, împachetări, comprese, duş, gargară, inhalări. Apa este mineralizată, dulce sau marină.

Poate să fie pură sau amestecată cu alte substanţe şi asociată cu aromoterapia, cu fitoterapia, cu săruri de Epsom sau cu oţet de cidru pentru a-i creşte beneficiile. Funcţiile principale ale apei sunt: întărirea organismului şi curăţare de impurităţi.

Tehnicile hidroterapiei sunt, după cum vedeţi, nenumărate şi permit tratarea a numeroase boli. Dar folosirea lor poate să se limiteze şi la menţinerea stării de bine. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere ca aceasta terapie nu poate să înlocuiască un tratament tradiţional şi că rolul sau este doar complementar.

În anul 23 i.e.n., împăratul Augustus suferea de o afecţiune a ficatului şi a fost vindecat datorită beneficiilor băilor reci prescrise de către un grec. Acest personaj, ce se numea Antonius Musa, a fost recompensat prin scutirea pe viaţă de impozite şi a primit un inel de aur şi argint. Se poate spune că Antonius Musa este tatăl hidroterapiei.

La romani, baia cotidiană era răspândită datorită instalării de terme alimentate de surse naturale de apă. Grecii erau convinşi că apa are indicaţii terapeutice şi o foloseau cu scopuri preventive sau chiar curative.

Prima staţiune termală fost creată la jumătatea secolului XVIII într-un sătuc englez unde locuia doctorul Rochard Russel. Acesta a avut ideea de a testa binefacerile apei de mare şi, în faţa rezultatelor încurajatoare, a publicat o carte care vorbea despre virtuţile apei marine asupra glandelor.


8

Satul a atras fără întârziere oamenii şi s-a decis de către mai marii societăţii ca Brighthelmstone rebotezata Brighton va devenit oficial prima staţiune balneară. În acea epocă, era la moda ca oamenii de familie bună să vină la băi. Din acel moment, staţiunile termale au apărut în toată Europa.

La începutul secolului XIX, o nouă formă de hidroterapie are succes: vorbim despre şedinţe de duş rece sau de aplicări de gheaţă pe burtă. Duşurile erau cu apă îngheţată proiectată de la o înălţime de 6 metri. Tatăl acestei noi hidroterapii este Vincenz Priessnitz.

Ce se întâmpla din punct de vedere ştiinţific? Dilatând vasele de sânge, apa caldă activează aportul de sânge către muşchi şi piele, dar îl diminuează pe cel către organe. Apa rece, dimpotrivă, accelerează aportul de sânge înspre organe, în timp ce îl reduce în direcţia pielii.

Dacă apa rece stimulează, apa caldă acţionează pentru a decontracta, dar punctul lor comun este reducerea tensiunilor şi durerilor musculare. Apa caldă sau rece are o acţiune interesantă asupra circulaţiei sanguine şi permite întărirea sistemului imunitar şi astfel facem faţă cu brio bolilor.

Hidroterapia foloseşte în scop profilactic sau terapeutic apa la diverse temperaturi şi în diverse stări de agregare (lichidă, solidă sau gazoasă ) la care se pot adaugă plante medicinale, substanţe chimice, aplicaţii cu parafină, nămol; acestea pot să fie prin aplicaţii locale: comprese, cataplasme cu nămol, muştar, împachetări cu parafină, sau aplicaţii generale: băi generale, împachetări generale, saună etc.

Un loc aparte în cadrul acestei terapii îl ocupă lacurile terapeutice helioterme, lacuri naturale sau artificiale cu ape sărate de concentraţie din ce în ce


9

mai mare spre profunzime, având un strat superficial de apă dulce provenită din apele meteorice sau râuri; în sezonul cald datorită radiaţiilor solare temperatura acestor lacuri creşte de la 18-200Celsius la suprafaţă, la 50-60 Grade în profunzime; asemenea lacuri naturale la noi în ţară sunt la Sovata (lacul Ursu ) şi la Ocna Sibiului.

Crioterapia

Crioterapia permite desensibilizarea părţilor superficiale ale zonelor corpului atinse de leziuni, cum ar fi luxaţiile. Băi, jeturi de apa rece, comprese reci şi masaje cu gheaţă sunt tehnici folosite de aceasta disciplină. Există pe piaţă şi vaporizatori cu gel pe care putem să-l folosim singuri.

Ce putem să aşteptam de la crioterapie? Principalele efecte ale acesteia sunt: diminuarea spasmelor musculare, reducerea umflăturilor post-traumatice, creşterea mobilităţii în caz de durere şi reducerea durerilor datorită încetinirii impulsurilor nervoase.

Băile fierbinţi

Jeturile de bule, cu care anumite căzi sunt echipate, acţionează de o manieră mai mult sau mai puţin energică pentru a aduce utilizatorilor beneficiile unei şedinţe de kinetoterapie la domiciliu.

În funcţie de presiunea şi mărimea bulelor, se obţin rezultate diferite. Pentru a se linişti, a combate insomniile, a activa circulaţia sanguină, pentru a calma muşchii sau a tonifia pielea, se foloseşte presiune redusă. Se va creşte presiunea, dacă dorim să eliminăm toxinele stimulând circulaţia sanguină, a calma durerile spatelui, reducem tensiunile musculare şi să combatem efectele negative ale artritei.

Băi de şezut

Există căzi special adaptate acestui tip de baie. În practica băilor de şezut avem nevoie de 2 căzi. Una umplută cu apa rece, alta cu apa caldă. Pacientul trebuie să se aşeze în cadă cu apă caldă, ţinându-şi genunchii în afara apei şi să-şi pună picioarele în apă rece.

La capătul a 2-3 minute, pacientul inversează poziţia. Trebuie să repete operaţia de mai multe ori. Această metodă a hidroterapiei este folosită în uşurarea congestiilor abdominale, pentru hemoroizi, cistite şi pentru a stimula ficatul şi rinichii.

Băi calde


10

Ce înţelegem prin băi calde? Este o baie în care apa are 38 de grade. Putem să adăugăm în apa plante, uleiuri esenţiale, săruri. Este ceea ce fac cel mai des naturopatii. Cu toate acestea, nu trebuie să abuzaţi pentru că pot provoca o oboseală intensă a organismului.

În plus, persoanele ce suferă de anumite boli, cum ar fi diabetul, problemele cardiace, hipertensiunea etc., trebuie să renunţe la acest tip de tratament. Trebuie ca întotdeauna să ne consultăm medicul curent înainte de a începe o terapie, pentru a verifică dacă nu există vreo contraindicaţie.

Stropirea cu presiune mare

Tehnica constă în: agăţaţi de o bară, pacienţii sunt supuşi unei stropiri care consistă în a primi jeturi puternice pe tot corpul. Rezultatele pe care le aşteptăm de la această practică sunt apreciate de astmatici, dar şi de persoanele ce suferă de migrene.

Băi cu nămol

Nămolului de la Marea Moartă i se acorda virtuţi terapeutice încă din cele mai vechi timpuri. Alte minerale şi săruri provin din alte regiuni ale planetei şi conferă acestor băi calde proprietăţi extrem de utile pentru cei care sunt adepţii băilor cu nămol.

Se folosesc şi alge sub formă de cataplasme, căci proprietăţile lor nu sunt lipsite de interes. Găsim în practică bai cu alt tip de nămol, dar are cam aceleaşi proprietăţi ca cele citate mai sus, cum ar fi calmarea muşchilor, diminuarea inflamaţilor, stimularea circulaţiei sanguine etc.

Comprese calde şi reci

O altă terapie ce oferă beneficii interesante în cazul problemelor sinusurilor şi întăreşte apărarea imunitară. Vorbim despre comprese umede şi calde pe care le ţinem 20 de minute. Pentru a nu pierde prea repede beneficiile căldurii, pacientul trebuie să fie împachetat cu grijă în cuverturi.

Când s-au terminat cele 20 de minute, schimbăm compresele calde cu unele reci. Beneficiile acestui tratament se datorează faptului că organismul reacţionează la schimbările de temperatură.

Băi de vapori şi alte tehnici

Pentru a netezi în profunzime pielea şi a o tonifia, a o curăţi de impurităţi sau pur şi simplu pentru a o calma de stresul zilnic, putem să facem băi de vapori în acele casete în care intra doar capul. Aceste băi sunt urmate de un duş sau o baie rece.


11

Persoanele care pot să suporte aleg căldura uscată a saunelor. Dar pentru a face acest tip de hidroterapie este bine să nu suferiţi de vreo boală de inimă.

Hidroterapia specifică colonului

Pentru a uşura intestinul gros de deşeurile mai vechi, anumiţi terapeuţi practică o irigare a colonului cu apă purificată. Ei cred că astfel rezolva majoritatea problemelor ce privesc constipaţia, durerile de cap. Dacă această practică este apreciată de pacienţi, ea este rareori recomandată de către medici care se tem că aceste irigaţii elimină bacterii utile sănătăţii intestinului.

Ei nu sunt în favoarea prezenţei unei prea mari cantităţi de apă în intestinal gros, căci aceasta poate bulversa echilibrul electrolitic şi astfel poate deveni mai mult dăunătoare decât profitabilă. Hidroterapia colonului este o practică extrem de veche care se pierde în antichitate, unde era deja cunoscută de către egipteni şi chinezi.

Apa este un lucru atât de preţios, încât ar trebui să învăţăm să-l respectăm şi să avem grijă de el. Numeroasele beneficii ale apei ne arată că mai avem multe de învăţat. Apa este unul dintre acele miracole ale vieţii. Respectaţi-o!

Apa simplă, în cura externă, acţionează asupra organismului prin 3 factori:

a) Factorul termic: apă răcoroasă, rece, foarte rece (32° – 5°), apă călduţă, fierbinte (36° – 42°) şi apă la temperatura de indiferenţă (33° – 35°).

b) Factorul mecanic: apăsarea asupra ţesuturilor moi, introduse în apă (tendinţa de a împinge corpul îmbăiat înspre suprafaţă deoarece, conform legii lui Arhimede, acesta pierde din greutatea lui o parte egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit).

c) Factorul chimic: care este important în condiţiile în care în apa utilizată se dizolvă unele substanţe chimice sau medicamentoase ca: sarea, extractele din plante, etc.; sau gaze ca: oxigenul, bioxidul de carbon etc.

Procedurile hidroterapice sunt numeroase şi varietatea lor face posibilă individualizarea. Cele mai utilizate sunt: băile simple parţiale şi complete, băile medicinale, duşurile, afuziunile, compresele, cataplasmele, împachetările, etc.

Tot în cadrul hidroterapiei sunt folosite şi unele proceduri care utilizează aerul cald, aburii, căldura provocată de băile de lumină, împachetările de nisip, nămol, etc. care acţionează asupra organismului la fel ca şi procedurile cu apă simplă.


12


13

Unitatea de studiu I.2. BALNEOTERAPIE

Constituie o sursă de mari posibilităţi de tratament datorită bogăţiei de ape minerale şi nămoluri din ţara noastră.

Apele minerale se împart pe categorii, purtând numele substanţei chimice, care constituie caracteristica lor cea mai importantă:

Ape oligominerale (foarte slab concentrate);

Carbogazoase (conţinând bioxid de carbon);

Alcaline;

Teroase (pământoase);

Feruginoase;

Arsenicale;

Sărate;

Iodurate;

Sulfuroase;

Sulfatate;

Radioactive.

Acţiunea lor este desigur, corespunzătoare conţinutului lor în substanţe chimice şi calităţilor lor fizice, dar ele nu sunt de obicei ape pure, ci mixte.

Apele minerale pot să fie prescrise şi în inhalaţii sau aerosoli, metodă de care se ocupă pneumatoterapia.

Cât despre nămoluri, ele sunt de asemenea foarte variate.

La noi în ţară cele mai utilizate nămoluri sunt următoarele:

a) Nămolul de turbă sunt roci sau depozite organogene care au luat nastere prin descompunerea resturilor vegetale acumulate de-a lungul timpului pe fundul unor mlastini; se gasesc la Mangalia, langa Vatra Dornei, Covasna.


14

b) Nămoluri saprofite, bogate în hidrosulfura de fier; se găsesc pe fundul lacurilor continentale: Amara, Fundata, Lacul Sărat şi lacurile de pe litoral: Agigea, Techirghiol sau lacurile sărate: Sovata, Ocna Sibiului; se ,mai găsesc la Băile Felix, Ocnele Mari, Marea Neagră - au luat naştere din flora şi fauna bazinului acvatic în urma transformărilor fizice, chimice, biologice în decursul epocilor geologice.

c) Nămoluri minerale iau naştere la emergenţa unor izvoare prin sedimentarea sărurilor pe care le conţin (izvoarele pot fi carbo-gazoase, calcice, sodice, feruginoase, sulfuroase, etc ); astfel la Govora mai găsim nămol argilos, silicos şi iodat, la Gioagiu Băi, nămol feruginos.

Nămolurile pot fi aplicate sub formă de împachetări complete sau parţiale, cataplasme, băi de nămol, tampoane vaginale sau ungere cu nămol şi expunere la soare (metoda naturistă egipteană ) sau chiar soluţii injectabile ( soluţia Pell-Amar, conţinând extractul nămolului de la Balta Albă, descoperită de Ionescu Călineşti ).

În funcţie de proprietăţile fizico-chimice, proprietăţile terapeutice ale peloidelor (nămolurilor) sunt dintre cele mai diverse: efecte antigenice şi antialergice (influenţează geneza anticorpilor şi induc fenomene de desensibilizare) având acţiune antialergică, acţiune bacteriostatică, antiinflamatorie şi antialgică, vasodilatatorii, decontracturante, sedative, stimulează regenerarea tisulară, îmbunătăţesc circulaţia, ceea ce le face utile într-o serie de boli: reumatismale, ginecologice, neurologice, traumatisme, afecţiuni ortopedice, dermatologice, etc.

O metodă mult folosită la noi în ţară este cea egipteană, care constă în ungeri cu nămol, în strat subţire, în aer liber şi expunere la soare, până ce nămolul se usucă, după care este spălat în apa lacului sub duş de apă dulce. Această metodă foarte răspândită la noi, a luat numele nepotrivit de ”băi reci de nămol”, deoarece aici nu este vorba numai de acţiunea factorului termic rece (baia în lac, sau duşul de apă răcoroasă) ci şi, mai ales de expunere în aer liber, la curenţii de aer, care solicită echilibrul termic al organismului, de acţiunea helioterapiei practicată concomitent, de acţiunea băii sărate de lac, etc.

Rolul curei balneoclimaterice în păstrarea şi îmbunătăţirea sănătăţii

Organismul omenesc este format din numeroase aparate, sisteme şi organe, fiecare cu funcţiile lor, dar toate în interrelaţie strânsă. Dacă la un moment dat excitaţiile din mediul extern sunt prea puternice sau sunt chiar slabe, dar găsesc organismul într-o stare în care el nu poate să răspundă prin funcţiile lui de adaptare, coordonat şi echilibrat, apare o stare nouă, starea de boală.

Balneofizioterapia, prin utilizarea factorilor naturali şi în special prin aspectele legate de condiţiile fizice şi chimice ale acestora ne pune la dispoziţie


15

numeroase mijloace care pot să fie folosite în scop profilactic, în special proceduri hidroterapice şi balneoterapice. Dar şi deplasarea într-un nou climat, diferit de acela în care se locuieşte tot anul, apele minerale, nămolurile pot să fie şi ele tot atât de bine utilizate în scop profilactic şi terapeutic.

Scop profilactic - include perioada de odihnă. Este bine ca aceasta odihna să fie folosită şi în scop profilactic prin alegerea unor staţiuni balneare care ar putea influenţa factorii de risc pentru anumite afecţiuni.

Dozarea tratamentului – deşi este vorba de oameni sănătoşi este bine să nu se uite fondul de reactivitate nervoasă a individului, modificări datorate oboselii fizio şi intelectuală, trebuind să se ţină cont de antrenamentul faţă de solicitările pe care factorii naturali le exercită asupra organismului. La mare expunerea la soare se face progresiv, plaja se face după odihna de noapte, nu se consumă alcool, se evită încărcările digestive, tutunul şi băile prelungite în mare. La munte ascensiunile se fac progresiv şi în ritm, în caz de surmenaj fizic şi intelectual nu se va depăşi o altitudine de 1000 m deoarece mecanismele care intervin în procesele de aclimatizare suprasolicită organismul. Femeile însărcinate, mai ales dacă sunt din regiuni cu altitudine mică trebuie să evite odihna în zonele de munte.

Scop curativ şi recuperare – oameni cu diferite afecţiuni. Eficienţa tratamentului este direct proporţională cu respectarea indicaţiilor medicale. Respectarea regimului sanatorial are printre alte obiective şi restabilirea ritmurilor biologice ale bolnavului. În acest sens respectarea duratei de somn, a dietei, trebuie făcută cu stricteţe, nu este bine să se completeze diete de bolnav, deoarece prezintă un aport caloric suplimentar care poate avea efecte nocive asupra metabolismului, trebuie respectat tratamentul medicamentos prescris de medic, i se vor respecta şi indicaţiile privind tratamentele balneare. Cura balneo se poate repeta la 6 luni.

Important este ca după sosirea în staţiune bolnavul să aibă o perioadă de acomodare 1-2 zile şi apoi să intre în programul de recuperare.

Trebuie menţionat însă că, pentru cura balneoclimaterică nu sunt indicate cazurile acute, în care toate sau aproape toate forţele organismului sunt antrenate în luptă, aşa fel încât noi excitanţi ar putea să facă mai mult rău decât bine. De asemenea, atunci când organismul are rezistenţă scăzută este inutil să fie utilizaţi excitanţi balneofizicali, pentru că cei slabi vor fi fără efect asupra reactivităţii acestuia, iar cei puternici ar putea să depăşească forţele de rezervă slabe ale organismului.

În mod asemănător, trebuie să procedăm şi cu celelalte mijloace terapeutice, fie ele medicamentoase, dietetice, igienice.


16

Unitatea de studiu I.3. CLIMATOTERAPIA Se ocupă cu metodele care aplică conştient, în scop profilactic sau curativ,

elementele climei, la fiziologia şi patologia omului.

Clima este mediul extern activ în care se desfăşoară viaţa şi este o rezultantă a unor factori grupaţi în 3 categorii:

meteorologici sau atmosferici;

cosmici;

telurici sau geologici şi geografici.

Cei mai mobili factori sunt cei atmosferici care cuprind: compoziţia şi structura atmosferei, presiunea, temperatura şi umiditatea atmosferică şi curenţii de aer (vânturile).

Aceşti factori atmosferici influenţează puternic organismul omenesc care este obligat ca să supravieţuiască, să se adapteze la variaţiile acestora, viaţa nefiind posibilă atunci când aceştia sunt excesivi.

O influenţă importantă, primordială, asupra existenţei vieţii pe pământ o are factorul cosmic, în special radiaţia solară, prin elementele ei radiante: lumina, radiaţiile ultraviolete şi căldura, adică radiaţiile infraroşii.

Cât despre factorii geologici şi geografici, importanţa influenţei unora dintre aceştia, cum sunt: vegetaţia, relieful solului, altitudinea, natura rocilor, asupra vieţii este bine cunoscută.

Omul se adaptează de mic la condiţiile de climă ale locului unde trăieşte şi se adaptează, în continuare, la toate condiţiile care survin zilnic, sezonier, anual sau în perioade mai lungi, precum şi la situaţiile noi pe care i le impune eventuala schimbarea a localităţii. Această adaptare constituie de fapt o călire a organismului la variaţiile cele mai importante ale condiţiilor de climă şi duce la creşterea rezistenţei individuale.

Teritoriul României este situat la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polul Nord. Din punct de vedere fizico-geografic clima ţării se încadrează în climat temperat.

Climatoterapia stabileşte influenţa pe care fiecare tip de climă o are asupra fiziologiei şi patologiei omului.


17

Din acest punct de vedere climatele pot fi împărţite în 3 categorii ca şi acţiune asupra proceselor biologice:

a) bioclima excitantă - solicitantă - climatele excitante, care cuprind climatele de deşert, de stepă şi alpine de altitudine peste 1000 m, Câmpia Română, Podişul Moldovei, Dobrogea, litoralul Mării Negre care solicită intens sistemul nervos şi endocrin, stimulează procesele imunologice şi metabolismul fosfo-calcic; este contraindicată bolnavilor cu afecţiuni cardio-vasculare, boli neurologice, psihiatrice, hipertiroidism, boli pulmonare în stadii avansate.

b) bioclima sedativ - indiferentă - climatele de cruţare care nu pun probleme dificile adaptării organismului şi care cuprind climatele de câmpie, dealuri, pădure, viticole şi cele subalpine între 500 – 1000 m. Cuprinde regiunile de şes şi deal cu climă continental moderată şi temperată, bine suportată în nevroză astenică, surmenaj, convalescenţă; aclimatizarea se face cu uşurinţă, pe nesimţite.

c) bioclima tonică - climatele stimulante sau intermediare, care pot să aibă elemente importante excitante, dar au şi caracter de cruţare. În această categorie se găseşte climatul maritim şi cele de trecere de la subalpin la alpin (în jur de 1000 m). Stimulenţa cuprinde regiunile de munte, care echilibrează sistemul nervos central, stimulează procesele imunologice, hematopoeza (refacerea globulelor roşii), îmbunătăţeşte circulaţia cerebrală şi periferică.

Climatoterapia studiază influenţa factorilor fizici şi mediului: aero, helio şi talasoterapia, ionizarea aerului - aeroionii pot acţiona asupra organismului în două moduri: pătrunzând în plămâni o dată cu aerul inspirat sau acţionând direct la nivelul pielii (reglează tensiunea arterială, efect calmant în durerile de cap, insomnie, tulburări endocrine).

La noi în ţară, din punct de vedere fizic şi geografic, deosebim 4 sectoare climatice:

clima continental moderată (Câmpia Tisei, Podişul Transilvaniei )

clima continental - temperată (regiunile de şes şi deal din jurul Carpaţilor, Apusenilor, Câmpia Română, Podişul Moldovei şi Dobrogea).

clima litoralului Mării Negre, maritimă.

clima montană - la noi este o clima blândă, favorabilă.


18

Trebuie să menţionăm că, climatul maritim al litoralului nostru este mai mult excitant decât de cruţare, din cauza imediatei apropieri a litoralului de stepa dobrogeană, el devine de fapt un climat stepo - maritim.

În climatul maritim mai trebuie să ţinem seama şi de cei 3 factori importanţi ai acestuia: helioterapia, curenţii de aer, în special briza şi aerosolii marini. Aceştia vor fi discutaţi în alt capitol.


19

Unitatea de studiu I.4. ELECTROTERAPIA

Este folosită în staţiunile balneare ca adjuvant al curei. Ea utilizează curenţi

electrici sub forma joasei frecvenţe (galvanic, faradic, diadinamic, exponenţial), a frecvenţei înalte (diatermie, ultrascurte) sau a radiaţiilor artificiale (ultraviolete şi infraroşii).

Efectele electroterapie:

Efect analgezic

Durerea este un fenomen multifactorial şi practica demonstrează că diferitele tipuri de durere reacţionează mai mult sau mai puţin bine la diferite terapii fizicice, din care fac parte şi procedeele electroterapeutice. Există câteva mecanisme ale efectului analgezic al electroterapiei: alături de bine-cunoscuta „teorie a blocării durerii”, sunt în curs de verificare şi „teoria producţiei de endorfine” şi efectul analgezic al miorelaxării care rezultă din eliminarea contracturii, ca şi efectul analgezic care rezultă ca urmare a efectelor trofice favorabile.

Din momentul în care efectul analgezic al electroterapie a fost mai mult utilizat, s-au descris mai multe detalii ale producerii sale :

Durerea este de obicei simplu definită ca o senzatie neplăcută sau experienţa emoţională legată de afectarea tisulară de către curent. De regulă se clasifică în durere acută şi cronică. Durerea acută este de scurtă durată (maximum cateva zile sau săptămâni). Ea este produsă de afectarea mecanică a ţesutului sau de o boală, apare imediat după aplicarea unui stimul dureros şi dispare după încetarea acestuia; intensitatea durerii depinde de intensitatea stimulului. Pe de altă parte, durerea cronică este de lungă durată (mai mult de 3 luni) sau este recurentă; intensitatea sa depinde de intensitatea stimulului, iar emoţiile, în mod particular, au rol important.

Teoria general acceptată a percepţiei durerii se bazează pe presupunerea existenţei unui sistem senzorial specific care transferă informaţiile de la receptorii durerii din periferie spre centrul durerii din SNC, prin căi nervoase specializate.

Pentru a înţelege efectele electroterapiei este important să înţelegem în special modularea factorilor care pot influenţa percepţia şi transferul stimulului dureros.

Primul factor important de modulare este descris de aşa-numita „teoria blocării durerii”, care se bazează pe presupunerea ca mecanismul nervos, în


20

coarnele posterioare ale măduvei, acţionează ca o mică barieră care lasă să treacă numai un număr limitat de impulsuri nervoase transportate prin fiebrele aferente ale SNC, în funcţie de cât de mult este deschisă aceasta barieră. Stimularea unor fibre particulare poate modula deschiderea sau închiderea barierei pentru durere şi astfel creşte sau descreşte transferul informaţiei nociceptive.

Al doilea factor important de modulare este descris de teoria neuromodulării, care se bazează pe efectul analgeic al unor substanţe aparţinând grupei aşa-numitei a neuromodulatorilor, în special endorfinei şi enchefalinele. Aceste substanţe sunt produse în SNC şi, în conformitate cu teoria sus menţionată, au importanţă crucială, în special pentru percepţia subiectivă a durerii.

În orice caz, efectul analgetic al electroterapie este utilizat tot mai mult. Pentru a obţine un beneficiu real pentru pacient, este necesar să se aibe în vedere să nu fie inhibate funcţiile de semnalizare şi protecţie ale durerii (care sunt importante mai ales în durerea acută); de aceea mai întai se preia informaţia semnalată de durere, se determină diagnosticul sau cel puţin o ipoteză preliminară şi numai după aceea se intervine împotriva durerii; durerea modificată de fizioterapie sau analgezice poate să-şi piardă specificitatea într-o măsură atât de mare încă după aceea să nu mai poată fi descrisă.

Prin aplicarea simultană a fizioterapiei în scop analgezic se poate reduce considerabil administrarea de substanţe analgezice.

a. Efect miorelaxant şi spasmolitic

În special după examinarea urografică, s-a demonstrat că aproape toate aşa-numintele miorelaxante administrate au o influenţă negativă pe termen lung asupra posturii corpului. Posibilitatea efectuării ţintite a fizioterapiei asupra musculaturii hipertonice sau spastice a fost privită ca un avantaj deosebit de valoros al procedurilor de miorelaxare. La administrarea pe cale generală a miorelaxantelor, la început sunt afectaţi muşchii cu contracţie fazică, care erau deja slăbiţi datorită clinostatismului ; mai târziu, sau când se administrează o doză mai puternică, sunt afectaţi şi muşchii cu contracţie tonică şi doar la sfârşit, la o doza şi mai mare, este afectată în mod pozitiv musculatura spastică. Acest efect durează cateva săptămani şi afectează în mod negativ statica coloanei vertebrale, chiar şi după ce acuzele subiective au fost ameliorate.

Procedurile cu efect miorelaxant includ ultrasunetele, curenţii cu frecvenţă medie şi amplitudine variabile (cu frecvenţe cuprinse între 100 – 200 Hz , şi parafină (pentru muşchii mici superficiali, mai ales de la nivelul mâinilor).

Un aspect favorabil al efectului miorelaxant este şi efectul analgezic.


21

b. Efect trofic

Efectul trofic ste produs de hiperemia care apare la aproape toate tipurile de terapii fizicale (cu excepţia crioterapiei).

Deoarece mecanismul de producere a hiperemiei la diferite tipuri de fizioterapie este diferit, este necesar sa luăm în considerare aceste mecanisme pentru a putea selecta tipul de fizioterapie.

În general, pot fi recomandate galvanizările, curenţi de frecvenţă joasă cu frecvenţe de 30-60 Hz, şi intensitatea în jurul pragului de stimulare motorie (micropompă musculară) sau ultrasunete, laser, lumina acromatică polarizată specific, terapie cu vacuum de suprapresiune, etc.

Efectul trofic se poate datora şi faptului că unele forme de fizioterapie, mai ales laserul şi magnetoterapia, aduc energie şi un organism, care poate fi utilizată de către celule ( sau de către alte structuri) pentru ativitatea lor.

Efectul trofic hiperemic este de obicei legat şi de efectul analgezic.

c. Efect antiedematos

Este practic legat de hiperemie, tonifierea vasculară şi creşterea permeabilităţii capilare. De aceea, terapiile cu efect trofic au şi efect antiedematos.

d. Efect placebo

Adversarii terapiei fizicale au tendinţa de a considera efectele sale drept placebo.

Dacă fizioterapia este aplicată ocazional, fără să se cunoască mecanismul sau, ţinta precisă şi doză, efectele sale pot fi numite placebo. Datorită faptului că aplicarea fizoterapiei necesită să luăm în considerare individualitatea pacientului şi statusul funcţional de moment al acestuia (incluzand starea sistemului locomotor, dispoziţia psihică, tonusul muscular, anotimpul anului, vremea, motivaţia, capacitatea de efort, etc.), este aproape imposibil să se creeze un grup de studiu statistic ; crearea unui grup etalon este practic ieşită din discuţie.

Efectul placebo al fizioterapiei apare aproape în exclusivitate în afectarea sistemului aferent. Sistemul aferent procesează toate datele, incluzand informaţii vizuale, auditive, tactile sau provenite de la alţi analizatori.

Deoarece frecvent un stimul slab este suficient pentru a devia organismul de la balanţa sa funcţională şi, utilizand enormele sale resurse de autoreglare, organismul se ajută el insuşi, nu poate fi realizat un experiment orb, fără să existe


22

cel puţin o excitaţie minimă a sistemului aferent sau/ şi a componentelor mai înalte ale SNC.

Defectele funcţionale ale organelor locomotorii, care s-ar remedia cu ajutorul efectelor pozitive principale ale fizioterapiei, au tendinţa la propria reparaţie daca nu se intervine (cu proceduri de fizioterapie sau farmacoterapie).

Dacă este indicată corect, fizioterapia poate să iniţieze şi să accelereze propria reparaţie a organismului.

e. Efect de apărare

Un pacient mai dificil este adesea supus unui control amănunţit numai după parcurgerea celor zece proceduri obişnuite, în speranţa că «va fi mai bine după aceea«. Acest mod de a gândi este imoral, lipsit de etică şi discreditat pentru un specialist, dar cu toate acestea, multe din indicaţiile fizioterapiei aparţin acestei categorii. În unele situaţii li se spune pacienţilor că efectul fizioterapiei aplicate va aparea doar dupa cateva luni, ceea ce înseamnă ca medicul apelează în totalitate la resursele de autoreparaţie ale organismului.

Indicaţiile fizioterapiei apoi nu s-ar mai putea baza doar pe diagnostic, mai ales dacă diagnosticul este incert, cum ar fi de exemplu diagnosticul de periartrită scapulo-humerala.

Medicul curant ar trebui să ştie răspunsul la următoarele întrebări:

care este cauza suferinţelor pacientului ?

defectul este funcţional sau organic? Şi unde?

Care dintre efectele menţionate ale fizioterapiei este cel mai important pentru pacient în momentul respectiv?

Există sau nu un risc de agravare sau organicizare a defectului funcţional în urma fizioterapiei alese ?

Prin răspunsurile la aceste întrebări medicul ar putea alege tipul, localizarea, intensitatea, frecvenţa şi numărul total al procedurilor şi, în funcţie de acestea, data următoarei examinări (de control) a pacientului.

Poziţionarea electrozilor

Facem câteva precizări şi asupra acestui aspect, pentru că sunt situaţii cu care studenţii în practica lor se pot întâlni. Ţinem cont şi de faptul că pe


23

parcursul ciclului I de studii nu primesc informaţii cu privire la elemente de electroterapie.

Poziţionarea tip A atipică, se va face în funcţie de diagnostic.

Poziţionarea tip EL

aşezare clasică vertebrală după Trabert, de exemplu EL3.

Poziţionarea tip K încrucişare în jurul zonei afectate.

Poziţionarea tip P paravertebral

Poziţionare tip S segmentar

Poziţionare tip T transregional transversal

Poziţionare tip V unul lângă altul

Temă studiu individual:

Elaboraţi o fişă de termeni în care să definiţi următoarele noţiuni: hidroterapia, crioterapia, baia de şezut, baia fierbinte, baia caldă, baia cu nămol, comprese calde şi reci, băi de vapori, hidroterapia specifică colonului.

Elaboraţi o fişă de termeni în care să definiţi următoarele noţiuni: balneoterpia, scopurile balneofizioterapiei.

Elaboraţi o fişă de termeni în care să definiţi următoarele noţiuni: climatoterapia, acţiunile climei, tipurile de climă.

Elaboraţi o fişă de termeni în care să definiţi următoarele noţiuni: durerea, efectele electroterapiei, tipuri de poziţionarea a electrozilor.

Rezumat

În cadrul acestei unităţi de curs au fost prezentaţi factorii naturali de cură şi au fost dezvoltate prin cele 4 subpuncte grupele de factori ai balneofizioterapiei (hidroterapia, balneoterapia, climatoterapia şi electroterapia). În cadrul fiecărui factor au fost dezvoltate efectele şi condiţiile în care aceştia pot fi eficienţi.


24


25

MODULUL II. CARACTERISTICILE FACTORILOR CLIMATO-TERAPEUTICI MARINI

Scopul:

Însuşirea principalelor repere teoretice şi distincţii conceptuale necesare în

analiza influenţelor diferenţiate ale climei asupra organismului.

Abilitarea studenţilor ţn metodologia aplicării factorilor naturali.

Obiective operaţionale:

După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:

Să definească tipul de climă din ţara noastră.

Să clasifice tipul de climat în funcţie de relief, vegetaţie.

Să analizeze influenţele climei asupra organismului.

Să aplice metode folosite în cadrul climatoterapiei urmând indicaţiile

medicului curant.


26

II.1.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CLIMA: DEFINIŢII, CARACTERISTICI

Clima – regim mediu multianual al vremii, caracteristic unei anumite regiuni, determinat de influenţa radiaţiei solare, condiţiilor fizice, geografice şi circulaţiei atmosferice. Variaţiile climei sunt dependente de varietatea factorilor meteorologici, cosmici şi telurici.

Teritoriul României este situat la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord. Din punct de vedere fizico-geografic, clima ţării se încadrează în climă temperată.

Climat – termen ce defineşte regimul mediu multianual al proceselor şi fenomenelor meteorologice caracteristice unei regiuni influenţat de radiaţia solară, circulaţia generală a maselor de aer, factorii fizici, condiţiile geografice şi geologice.

In funcţie de caracteristicile reliefului, a vegetaţiei, prezenţei Mării Negre, se diferenţiază următoarele climate:

a) climat de munte – incluzând regiunile situate între limitele inferioare de altitudine 700-800m şi superior 2500m;

b) climat de podiş şi dealuri între limitele inferioare de altitudine de 200-300m şi superioare de 700-800m;

c) climat de câmpie cuprins între limitele inferioare de altitudine de 30-35m şi superioare de 200m;

d) climat de litoral maritim între limitele 0-30-35m.

În afară de criteriul „altitudine“, în aprecierea influenţei acestor climate asupra organismului uman, intervin şi condiţii dependente şi de vegetaţie, de influenţe zonale, care explică particularităţile unor climate locale, în sens favorabil sau defavorabil.

Climatul este fondul pe care se desfăşoară activitatea organismului uman, poate apărea ca un factor pozitiv sau negativ în cadrul tratamentelor balneare. Studiul acestor influenţe diferenţiate a stat la baza clasificării medicale:

a) bioclimat tonic stimulent, corespunzător climatului montan;

b) bioclimat sedativ – indiferent corespunzător climatului de podiş şi dealuri;


27

c) bioclimat excitant – solicitant, corespunzător climatului de câmpie şi de litoral maritim.

Climatoterapia – folosirea acţiunii diverselor tipuri de climat în scop profilactic şi curativ.

Climatoterapia se poate folosi ca metodă unică sau în asociere cu alte metode de tratament de exemplu: balneoterapia.

Metodele folosite în cadrul climatoterapiei sunt: aeroterapia, helioterapia, talasoterapia (în mare, râuri, lacuri ), cură naturistă (metodă complexă de helioterapie şi talasoterapie), amenajări necesare: aerosolare, verane; plaje; bazine; piscine.

Pentru indicaţii este necesar avizul medicului.

Climatul maritim care are limitele inferioare 0 m şi cele superioare de 30-35 m şi care corespunde bioclimatului excitant-solicitant.

Bioclimat – caracterizarea unei zone climatice în funcţie de influenţele elementelor ei componente asupra organismului uman sănătos şi bolnav.

Bioclimat excitant – solicitant

Caracterizare:

a) climatul de câmpie (altitudine sub 200m) şi include Câmpia Română şi Câmpia Tisei, având vegetaţie de stepă, silvostepă, culturi, păduri de zăvoaie;

b) climatul de litoral maritim (altitudine 0-30-35m)

Caracteristici:

valori medii diurne ale temperaturii aerului crescute;

umiditate relativă a aerului redusă – valorile medii anuale ale umezelii relative sunt mai mari de 80% pe litoralul Mării Negre;

calm atmosferic;

radiaţie solară globală abundentă.

Aceste caracteristici determină asupra organismului dificultăţi de adaptare la cald, mobilizând cu precădere mecanismele de termoliză; se creează condiţii de


28

pierdere a lichidelor din organism, de simulare a sistemului nervos central şi vegetativ şi de stimulare maximă a funcţiei glandelor endocrine; de creştere a capacităţii proceselor imunologice nespecifice de apărare ale organismului; de îmbunătăţire a metabolismului calciului, favorizându-se depunerea lui la nivelul sistemului osos; de îmbunătăţire a glico-reglării, în condiţiile litoralului maritim, datorită brizei, temperatura este confortabilă, iar mecanismele de termoreglare acţionează în sensul antrenării la contrastele termice. Mecanismele de adaptare sunt cu atât mai pregnante cu cât diferenţa de altitudine faţă de localitatea de reşedinţă a bolnavului este mai mare.

Indicaţii:

I. Profilaxie – persoane sănătoase cu factorii predispozanţi pentru îmbolnăvire

a) constituţionali – copii şi adolescenţi cu deficienţe structurale sau funcţionale la nivelui aparatului locomotor;

b) adaptare defectuoasă circulatorie faţă de contrastele termice;

c) tulburări funcţionale, cu diverse localizări pe fond nervos hiporeactiv;

d) potenţial alergic

e) de mediu extern – frig, umezeală, curenţi de aer, sedentarism, ortostatism prelungit, obezitate, carenţă de iod, noxe respiratorii;

f) de mediu intern: tulburări ale metabolismului lipidic, glucidic, calcic (fără manifestări clinice)

II. Tratament curativ:

afecţiuni repetate otorinolaringologice;

rahitism;

hipofuncţii glandulare (tiroidă, ovare);

boli reumatismale degenerative;

reumatism abarticular;

sechele posttraumatice ale aparatului locomotor;

sechele, după leziuni de neuron motor periferic;


29

afecţiuni ginecologice inflamatorii cronice;

t. b. c. genital stabilizat;

astm alergic;

bronşită;

bronşiectazia (în stadiul incipient), unele dermatoze;

varice în stadii incipiente;

t. b. c. extrapulmonar, stabilizat clinic şi biologic.

Contraindicaţii:

convalescenţă cu stare pronunţată de astenie fizică şi psihică sau hiperactivitate neurovegetativă;

t.b.c. pulmonar stabilizat recent;

focare de infecţii;

boală ulceroasă, hepatită cronică persistentă;

boli endocrine pe fond hiperfuncţional;

fibromatoză uterină (mai ales sângerândă);

boli cardiovasculare, în stadii avansate;

afecţiuni respiratorii cu deficit funcţional important;

procese canceroase, indiferent de formă, localizare şi tratament efectuat;

tumori benigne cu potenţial de cancerizare;

afecţiuni renale;

afecţiuni reumatismale inflamatorii cronice cu potenţial evolutiv important, exemplu: poliartrita reumatoidă.

Factorii naturali


30

Termen generic incluzând climatul, apele minerale, lacurile, salinele, nămolurile, gazele terapeutice (mofete, solfature, plaja şi apele litorale marine, folosite în cadrul balneoclimatoterapiei, în scop profilactic, curativ şi de recuperare.

Factorii climato – terapeutici marini cuprind: apa, aerul, nisipul, nămolul, soarele.

Apa mării negre

Marea Neagră – Pontus Euxinus – este o mare continentală, închisă, fără maree, cu insule rarisime şi golfuri foarte puţine. Situată între 46° 32´ şi 40° 55´ latitudine nordică şi 27° 27´ şi 42° 42´ longitudine estică; lungimea maximă 1149 km, lăţimea maximă 611km, suprafaţă totală 413488 km²; volumul de apă 529954 km³; adâncimea maximă 2243m şi medie 1197m, lungimea ţărmului românesc 245 km, are caracteristicile unei coaste de ingresiune, cu apa de adâncime mică în dreptul plajelor, favorizând penetraţia calorică a radiaţiei spectrului solar, temperatura apei la suprafaţă eate dependentă de gradul de insolaţie şi anotimp. Media anuală 12-14º; media în timpul verii 21-24ºC.

Salinitatea apei variază pe verticală deoarece lipsa curenţilor verticali, de convecţie, favorizează stratificarea apei marine, în funcţie de concentraţia în săruri minerale.

Compoziţia chimică: apă minerală clorurată, bromurată, sulfată, sodică, magneziană, hipertonă; mineralizare totală 13-18g‰ inferioară valorii medii a mărilor şi oceanelor, situată în jurul valorii de 35g‰. Apa mării conţine în cantităţi variabile, dozabile în gama ‰ microelemenţi: zinc, cupru, cobalt, titan, molibden, crom. Apele de la suprafaţă sunt bogate în O2, asigurând viaţa.

Începând de la profunzimea de 150m apare o zonă lipsită de O2, cu predominaţia H2S în cantităţi crescânde proporţional cu adâncimea. Aceasta provine din piritele ce se găsesc pe fundul mării şi apare ca rezultat al descompunerii biochimice datorită acţiunii sulfobacteriilor anaerobe. Adăugarea CO2 şi metamil rezultat din procesul de descompunere fac ca această zonă profundă să fie considerată, din cauza inexistenţei condiţiilor de viaţă, ca o zonă „neagră“; pH-ul apei marine se situează între limitele de 7,2-7,6 imprimând caracterul uşor alcalin.

pH – potenţialul redox, determinat până la adâncimea de 25m, este cuprins între valorile 27, 15-32,1 indicând predominanţa proceselor oxidative. Radioactivitatea, foarte scăzută, înregistrează valori de 0,022 unităţi Mache, după Berlescu, E., 1996.


31

Aerul

a) Temperatura – valorile medii diurne ale temperaturii aerului sunt crescute.

b) Umiditatea – relativă a aerului redusă – valorile medii anuale ale umezelii relative sunt mai mari de 80% pe litoralul Mării Negre.

c) Presiunea – medie anuală la nivelul mării este de 1016mb, iar gradientul mediu vertical 10,8mb/100m. Amplitudinea anuală medie este de 8mb, la câmpie, iar cea extremă de 80mb la nivelul mării.

d) Compoziţia

Modalităţi de folosire: aerosoli, aeroterapie, baie de aer cald

Aerosoli – dispersii cu o masă de 0,001-5m a unor substanţe solide sau lichide într-un mediu gazos.

Aerosoli marini – aerosoli naturali care se formează prin spargerea valurilor şi conţine elemente componente ale apei de mare: Cl, Na, Br etc.

Proprietăţi:

se sedimentează lent;

sunt dinamizaţi de sarcini electrice, până în momentul fixării în organism;

nu condensează pe suprafeţe reci;

pot străbate un strat de lichid de câţiva centimetri fără să se izoleze;

au dispersie foarte mare;

se resorb la nivelul epiteliului căilor aeriene superioare şi al celor inferioare (aparatul bronho-alveolar), cu mare rapiditate, cu acţiune favorabilă locală şi generală asupra organismului.

Precauţii: este necesar discernământ în indicarea aerosolilor cu antibiotice. Această formă de administrare poate crea o uşoară rezistenţă microbiană la antibioticul folosit.

Aeroterapie (baia de aer) – expunerea totală sau parţială sau totală a corpului, progresiv, la acţiunea aerului (eliminând influenţa radiaţiei solare directe).


32

Baia de aer se începe în cameră cu ferestrle deschise şi se continuă în aer liber, la temperatura de 20ºC şi vânt slab. Se poate asocia cu gimnastică medicală şi mers. Este un tratament ce se poate idica ca atare sau ca introducere şi alternativ cu baia de soare. Durata băii de aer este de la 5' la 2-3 ore. Aeroterapia solicită mecanismele de termoreglare. In cazul apariţiei senzaţiei de rece, se consideră reacţia neadecvată şi baia de aer se întrerupe.

Indicaţii stări de convalescenţă după boli ce au necesitat spitalizări sau repaus îndelungat la pat; stări de anemie, în cadrul diverselor boli; sindroame nevrotice etc.

Baia de aer cald – metodă de termoterapie cu aplicare generală sau parţială, având la bază acţiunea temperaturii ridicate, uscată generată de aerul încălzit.

Tehnica de aplicare ca pentru baia cu aburi, dar folosindu-se o conductă ce aduce aer cald, uscat - tº60º-100º, durata 5'-15'. Se termină cu hidroterapie rece. Baia de aer cald realizează o încărcare termică mare în condiţii de mediu uscat favorizabile termoreglării, în prima parte deoarece transpiraţia se poate evapora; spre sfârşitul tratamentului umiditatea creşte datorită transpiraţiei şi apar aceleaşi condiţii ca pentru baia de aburi.

Indicaţii – tratament de călire, cu rol profilactic. Se face cu avizul medicului.

Nisipul (Bioxid de siliciu)

Proprietăţile care diferenţiază nisipurile plajelor sunt:

a) Granulometria – dimensiunile granulelor de nisip. În funcţie de acest parametru nisipurile se împart în:

nisip fin, cu granulometria de 0,2-0,1mm în proporţie de 93,96% (Mamaia)

nisip mijlociu cu granulometria de 0,2-0,5mm în proporţie de 58,20% (Mangalia)

nisip mare cu granulometria de 0,5-1mm în proporţie de 16,79%.

b) Umiditatea este dependentă de granulometrie: cu cât nisipul este mai fin cu atât reţine mai mult apa, cu cât are granulaţia mai mare cu atât permeabilitatea pentru apă creşte.


33

c) Culoarea diferenţa de nuanţă a nisipurilor – se datorează proporţiei de alb-negru. Cu cât proporţia de alb este mai mare cu atât gradul de reflexie al energiei solare este mai important.

Modalităţi de folosire – psamoterapie, cataplasmă cu nisip.

Psamoterapie – tratament cu nisip, metodă de termoterapie excată, având la bază acţiunea excitantului termic cald, a excitantului mecanic şi chimic reprezentaţi de granulele de nisip în contact cu pielea, efectuat în condiţii de litoral marin.

Istoric: este considerată cea mai veche metodă de termoterapie; a fost introdusă în practica medicală de herodot; a fost folosită mult de romani; în zilele noastre se foloseşte pe plajele italiene.

Mod de acţiune – efect hipertermic cu acţiune declanşatoare a mecanismelor de termoreglare, respectiv termoliza.

Tehnica de aplicare – o groapă de nisip lungă de 2m, lată de 1m şi adâncă de 20-30cm. Nisipul de la fundul gropii trebuie să fie uscat, iar pe marginile acesteia să existe o cantitate suficientă pentru a acoperi pacientul dezbrăcat cu o grosime de 4-5cm.

Extremitatea cefalică este prevăzută cu o umbrelă mică menită să protejeze capul de razele solare. Un ceas semnalizator previne depăşirea duratei şedinţei, evitând accidentele datorită supradozării.

Intervalul de timp în care se efectuează psamoterapia de la 10-11 a.m. până la 15-16 p.m. Aplicaţiile pot fi generale şi parţiale. Durata 5’ îm prima zi, creşte zilnic cu 5’ nedepăşind 20’ pentru aplicaţia generală, de 30’ pentru cea parţială. Numărul de şedinţe 10-12 pentru aplicaţie generală şi 12-15 pentru cele parţiale. In funcţie de starea pacientului se pot efectua zilnic, cu pauză a 4-a zi sau peste o zi. Fiecare pacient are un loc propriu de tratament, acelaşi pentru toată perioada curei (pentru evitarea umezelii nisipului în cursul nopţii, locul de tratament se acoperă cu un material impermeabil. In timpul efectuări tratamentului temperatura nisipului la suprafaţă este de 60º, iar la nivelul pielii (sub stratul de 4-5 cm) de 55º. După şedinţă este necesară un repaus prelungit la pat, învelit în cearşaf şi pătură pentru continuarea sudoraţiei; se permite apoi un suc de fructe bogat în vitamine şi zahăr, 100-200ml, care se bea încet.

Efecte: din primele 5’ sunt declanşate mecanismele de termoreglare, apare sudoraţia abundentă, absorbită de nisip; frcvenţa cardiacă creşte; respiraţia devine superficială, tegumentele feţei se colorează şi sunt acoperite de o transpiraţie abundentă. Cantitatea de apă pierdută după o şedinţă este de 1-1,5 l. Este posibilă


34

diminuarea apetitului, stare de agitaţie, insomnie. Tratamentul nu trebuie făcut după o masă copioasă. Cei care îl fac în intervalul 10-13, iau micul dejun la ora 8 a.m. mai consistent, la care se adaugă lapte cald, unt, marmeladă, biscuiţi sau pâine. Medicaţia se ia la aceeaşi oră.

Având în vedere solicitarea importantă pe care o reprezintă pentru organism (interesând funcţiile cardio-respiratorii, metabolismul, sistemul endocrin, rinichiul, sistemul nervos), psamoterapia se prescrie şi efectuează numai sub supraveghere medicală.

Indicaţii: (după litaratura medicală italiană), reumatism degenerativ (spondiloze, artroze) în faza compensată; obezitate; hipotiroidie.

Contraindicaţii: vârstă inaintată, stări de denutriţie (indiferent de cauză); convalescenţă după afecţiuni ce au evoluat cu febră, tulburări neurovegetative; hipotiroidie.

Psamoterapia asociată cu talasoterapia ar putea fi folosită ca metodă de termoterapie contrastantă cu valoare profilactică la omul sănătos, după Berlescu, E., 1996.

Cataplasmă cu nisip – metodă de hidroterapie, cu aplicaţie locală a cărei acţiune se bazează pe efectele excitantului termic cald (mai rar şi rece).

Tehnici de aplicare: se încălzeşte nisipul uscat într-un vas, apoi se introduce într-un săculeţ de pânză, se leagă la gură şi se aplică pe regiunea indicată.

Nămolul

Peloidul – substanţă care se formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor geologice şi care în stare fin divizată şi în amestec cu apa se foloseşte în scop terapeutic.

În structura nămolului se disting 3 faze:

a) Faza solidă – scheletului solid al nămolului este constituit dintr-o structură cristalină compusă din săruri insolubile în apă, sulfaţi şi carbonaţi de calciu şi silicaţi şi o structură argiloasă formate din bioxid de siliciu şi cantităţi mici de oxizi.

b) Faza lichidă – este reprezentată de soluţia apoasă a substanţelor solubile organice şi anorganice din nămol care îmbibă spaţiile dintre particulele solide.În funcţie de natura ionilor predominanţi, faza lichidă


35

a nămolulilor poate avea un caracter clorurat, sulfatat, carbonatat sau mixt.

c) Faza gazoasă rezultată din procese fizico-chimice şi biochimice este reprezentată în principal prin H2S, CO2, O2, H2, CH4 şi alte hidrocarburi.

Nămolul de pe litoralul Mării Negre – Techirgiol – este un nămol sapropelic, sulfuros cu soluţie apoasă de inhibiţie, puternic mineralizată, având component preponderent clorura de sodiu.

Modalităţi de folosire – împachetare cu nămol, cataplasmă cu nămol, baie de nămol, oncţiune cu nămol rece.

Împachetare cu nămol – metodă de balneoterapie constând în aplicarea pe o regiune limitată sau pe întreg corpul a nămolului încălzit.

Tehnica de aplicare: necesită dotări speciale, existente în serviciile de specialitate şi staţiunile balneoclimaterice.

Foto 1. Împachetare cu nămol

Mod de acţiune: cumulează efectele termoterapiei locale cu cele ale excitantului chimic reprezentet de structura şi compoziţia nămolului.

Indicaţii: afecţiuni reumatismale inflamatorii, stări după reumatism articular acut, poliartrită reumatoidă, artroze decompensate inflamator, nevralgia sciatică în faza acută şi subacută, stări după flebite şi tromboflebite, artrită, rezerve funcţionale scăzute ale aparatului cardio-respirator, afecţiuni ginecologice în stadiu acut sau subacut, fibromatoză uterină.

Cataplasmă cu nămol – vezi împachetarea cu nămol. Suprafaţa pe care se aplică este mai mică.


36

Baie de nămol – metodă de balneoterapie cu aplicarea generală, bazată pe acţiunea cumulată a excitantului termic, mecanic (presiunea hidrostatică) şi chimică (compoziţia nămolului).

Mod de pregătire – amestec de nămol cu apă (de obicei minerală) în proporţii crescânde (în timpul curei, de la 10% la 25% nămol, temperatura băii între limitele de 36º-44º; nivelul de imersie progresiv, în timp: ½ corp, ¾ integral; durata băii 15’-30’ se termină cu un duş cald sau o baie de curăţenie. Menţionăm că baia de nămol este un tratament foarte solicitant pentru organism şi necesită avizul medicului.

Indicaţii: boli degenerative cu localizare articulară şi abarticulară; afecţiuni ginecologice inflamtorii cronice (cu avizul medicului specialist) etc.

Oncţiune cu nămol rece – cură naturistă, metodă egipteană – metodă de aplicare a nămolului rece folosită pe litoralul Mării Negre şi al lacurilor continentale. Se explică după următoarele tehnici:

a) expunerea tegumentelor la soare (helioterapie 10’-15’);

b) aplicarea nămolului pe piele în strat uniform subţire, pe zone limitate sau pe toată suprafaţa şi menţinerea acestuia până la uscare, prin expunerea în continuare la soare, în poziţie ortostatică;

c) coloraţia cenuşie a nămolului (faţă de cea neagră iniţială) şi apariţia picăturilor de transpiraţie marchează acestă fază a cărei durată este de 30’- 60’ (în funcţie de intensitatea radiaţiei solare, la rândul ei dependentă de ora la care se face cura);

d) baia în lac, pentru îndepărtarea stratului de nămol uscat şi puţină mişcare, înot, durata băii 10’-15’;

e) un duş de apă dulce 2’-3’ încheie tratamentul după care urmează

f) odihna obligatorie la pat, minimum 60’.

Oncţiunea cu nămol reprezintă o metodă complexă de mare solicitare pentru organism şi se încadrează în metodele de terapie nespecifică caracteristice balneoclimatoterapiei.

Efectele se datorează proprietăţilor fizice şi chimice ale nămolului, aplicate în contextul climatului zonei, unde se face tratamentul; mecanismele de acţiune principale: solicitarea altenativă a termoreglării, stimularea sistemului endocrin, stimularea şi antrenarea mecanismelor de apărare ale organismului.


37

Indicaţii: profilaxie primară, călirea organismului, asigurarea dezvoltării armonioase a copilului şi adolescentului, corijarea micilor disfuncţii constituţionale sau reactive ale organismului uman cu rol de prevenire a îmbolnăvirii.

Tratament curativ (profilaxie secundară) – afecţiuni, în stadiu incipient sau compensate prin tratamentul medicamentos etc. în vederea prevenirii evoluţiei spre stadii mai avansate sau recidivelor.

Soarele

Se foloseşte acţiunea directă a razelor solare asupra corpului prin expunere totală sau parţială.

Mod de acţiune – efectele cumulate ale razelor ultraviolete (chimice) – raze situate în spectrul solar dincolo de violet cuprinse între limita spectrului vizibil 039 microni şi 0144 microni. Cele folosite în scop terapeutic se situează până la limita inferioară de 020 microni:

raze infraroşii (calorice);

raze luminoase

Modalităţi de utilizare – baia de soare sau helioterapia.

Contraindicaţii: sarcină şi perioadele de alăptare, afecţiuni în stadiu acut, tumori maligne, purtători de germeni patogeni, boli venerice.

Baia de soare – helioterapia, plajă.

Expunerea totală sau parţială a corpului la acţiunea razelor solare directe şi a aerului. Plaja se poate face oriunde este soare. Iradiaţia solară cea mai intensă este la mare, datorită fenomenului de reflexie favorizat de apă şi nisipul plajei şi la munte datorită lipsei nebulozităţii şi prezenţei stratului de zăpadă.

Mod de acţiune: efectele cumulate ale razelor ultraviolete (chimice), infraroşii (calorice) şi luminoase, în contextul caracteristicilor unui anumit climat. De regulă, helioterapia este asociată cu aeroterapia (baia de aer) şi talasoterapie (baia în mare sau baia în lacuri, râuri, ştranduri, piscine). Sub acest aspect se adaugă şi efectele termoterapiei contrastante (cald-rece), cu solicitarea mecanismelor de termoreglare în ambele sensuri (termoleză-termogeneză).

Helioterapia este un tratament solicitant pentru organism şi trebuie făcută cu avizul medicului.


38

Helioterapia de mare – tehnica de aplicare: expunerile la soare se fac progresiv, ca suprafaţă de piele expusă şi durată. Perioada cea mai indicată este între orele 7-11 a.m., după acest interval de timp razele ultraviolete cresc în intensitate, dar concomitent cu infraroşiile (calorice) apar şi condiţii favorizante pentru accidente.

Expunerile la soare se vor intercala cu perioade de odihnă egale, la umbră. In cazul că nu există contraindicaţii, se vor intercala şi scurte imersii în apă. Orientativ se începe cu baia de aer de 10-15’ (odihnă sub cort) urmată de expunerea la soare 10’ – faţă, 10’ – spate, urmate de o scurtă baie în mare de 5’, ştergerea cu prosopul, schimbarea costumului cu unul uscat, odihnă sub cort 10’, după care totul se repetă. Pentru o persoană care vine pe plajă la orele 7-8 a.m., durata totală a primelor 2 zile poate fi o oră. In zilele următoare, expunerea la soare creşte cu 10’, apoi cu 15’-20’-30’. Pentru cei cu surmenaj fizic şi intelectual, expunerile la soare vor fi mai scurte, capul va fi protejat cu o pălărie de soare, indiferent de vârstă. Pomezile grase pentru piele nu sunt indicate.

Durata expunerii descreşte proporţional cu creşterea orei la care se merge la plajă, respectiv, cu cât e mai aproape de prânz, cu atât durata va fi mai scurtă. Persoanele care nu au făcut o pregătire înainte de a pleca la mare (expuneri la soare în localitatea reşedinţă) nu trebuie să depăşească durata totală de expunere de 60’ în primele 4-5 zile. După acest interval de timp, durata expunerii la soare poate fi crescută, dar cu un total de 2 ore – 2 ½ ore prin expuneri intercalate de odihnă la umbră şi băi în mare este suficient.

Menţiune: efectul ultravioletelor asupra pielii (eritemul) apare după o perioadă de latenţă de 4-6 ore de la ternimarea plajei. Datorită brizei mării, care răcoreşte în permanenţă pielea, supradozarea nu este sesizată. Astfel, în cazul nerespectării parametrilor indicaţi de medic, pot apărea incidente şi accidente ca: arsuri de diverse grade, insolaţii, crize de tetanie etc.

Pentru ca organismul să răspundă adecvat solicitării complexului de factori, pe care îl însumează helioterapia, sunt necesare unele precauţii: efectuarea unui consult medical general pentru depistarea contraindicaţiilor posibile, în condiţii de sănătate aparentă, respectarea orelor de somn şi evitarea consumului de băuturi alcoolice, mic dejun uşor dimineaţa, evitarea alimentaţiei, cât şi consulul exagerat de lichide pe plajă.

Indicaţii:

profilaxia la copii şi adulţi. Precizare: băile de soare sunt indicate, în general, copiilor din primele luni de viaţă, cu unele precauţii;


39

tratament curativ la copii: afecţiuni otorinolaringologice şi traheobronşice, rahitism, hipofuncţii endocrine, unele afecţiuni dermatologice.

Contraindicaţii:

cancer (indiferent de tratament prealabil efectuat şi de starea generală bună actuală);

t.b.c. pulmonar;

afecţiuni reumatismale inflamatorii, în fază activă;

hiperfuncţii glandulare (hipertirodie, hiperfoliculie);

insuficienţă cardio-respiratorie determinată de diverse cauze;

ateroscleroză sistemică, în fază avansată;

hipertensiune arterială, în stadii înaintate;

nevroză astenică;

boală ulceroasă;

epilepsie.


40

Unitatea de studiu II.2. MODALITĂŢI DE FOLOSIRE A FACTORILOR CLIMATO-TERAPEUTICI Principalele modalităţi de folosire ale acestor factori marini sunt : cură

externă, băi reci, în scop profilactic (talasoterapia şi curatioterapia); băi calde în căzi bazine, piscine în scop curativ şi de recuperare funcţională; inhalaţii; pulverizaţii; aerosoli, plimbatul pe malul mării, baia alternantă de membre inferioare, afuziunea.

II.2.1. Cura externă

este un complex de metode bazate pe folosirea apelor mării sub formă de băi după tehnici adecvate celor trei obiective ale terapiei. Profilaxie primară, tratament curativ (profilaxie secundară), recuperare funcţională (profilaxie terţiară).

II. 2.2. Băile reci

Sunt metode de hidrotermoterapie, având la bază acţiunea factorului termic rece. Se poate efectua în cadă, bazin, piscină. Se indică după un tratament hipertermic.

Foto 2. Hidrotermoterapie


41

II.2.3. Hidrotermoterapia rece

Are valori termice sub 35° - foloseşte excitantul termic rece (aplicat pe tegumente neîncălzite în prealabil) şi contrastant (cald – rece), la care se asociază excitanţii mecanici; se aplică pe suprafeţe limitate de tegumente, corespunde curelor Kneipp. Se indică în scop profilactic, realizând în final îmbunătăţirea proceselor adaptative ale organismului la variaţiile termice ale mediului extern şi a predispoziţiei spre tulburări de circulaţie venoasă. Se indică în scopul călirii organismului şi corijării dereglărilor funcţionale, circulatorii a tulburărilor de circulaţie venoasă. Ex.: afuziuni, fricţiuni, mersul prin apă.

II.2.4. Plimbarea pe malul mării

Metodă de balneoterapie cu aplicaţie locală, bazată pe acţiunea excitantului termic rece, a excitantului mecanic (presiunea hidrostatică, spargerea valurilor, mersul pe nisip) şi a excitantului chimic (conţinutul în substanţe minerale ale apei de mare); constă în plimbarea pe malul mării, cu picioarele goale, la o adâncime a apei de 20-30 cm, de preferat în primele ore ale dimineţii (până la orele 10 a.m.).

Foto 3. Plimbarea pe malul mării

Mod de acţiune: efect trofic muscular datorită favorizării circulaţiei arteriale normale, a circulaţiei de întoarcere (venoasă), a îmbunătăţirii mecanismelor adaptative la excitanţi termici.

Indicaţii:


42

persoane cu deficienţe constituţionale de adptare la factori termici

profesiuni care obligă la sedentarism sau stat prelungit picioare;

activităţi generatoare de vibraţii, trepidaţii, microtraumatisme prin unelte pneumatice: picior plat – stări după scoaterea aparatului gipsat (pentru fracturi la picior, gambă, vindecate şi bine consolidate;

varice în stadiu incipient.

Contraindicaţii – idem „Bioclimat excitant-solicitant“.

II.2.5. Afuziunea

Este o metodă de hidrotermoterapie care are la bază acţiunea excitantului termic rece şi contrastant, cu aplicare parţială sau generală.

Tehnica de aplicare: cu ajutorul unui furtun sau stropitoare fără rozetă, se toarnă apa (fără presiune, cu jetul foarte aproape de piele), în sens ascendent pe partea internă a membrului inferior (de exemplu) şi se continuă în sens descendent pe partea externă, întâi, faţa posterioară, apoi faţa anterioară. Temperatura apei poate fi de 18-20º sau alternantă 38-42º (pentru rece). Turnarea se repetă de 3-4 ori. In cazul afuziunilor alternante se începe întotdeauna cu turnarea apei calde şi se termină, după 3-4 alternări, cu turnarea apei reci.

Mod de acţiune – influenţarea reactivităţii vasculare, în sensul adaptării la contrastele termice, tonifierea peretelui venos şi favorizarea circulaţiei de întoarcere.

Afuziunile parţiale se pot aplica pe toate regiunile corpului uman, după tehnici diferenţiate aplicate în serviciile specializate.

La domiciliu se poate efectua cu uşurinţă afecţiunea alternantă la membrele inferioare.

Indicaţii – stări de oboseală, insomnii, activităţi care obligă la poziţia ortostatică prelungită, adaptări defectuoase la factori termici, varice în stadii incipiente, tulburări de tonicitate musculară după purtarea îndelungată de aparate gipsate.

Contraindicaţii – stări şi boli coexistente, sarcină, afecţiuni ginecologice, cistite, afecţiuni renale inflamatorii, calculoză renală şi biliară.


43

II.2.6. Baia altenantă de membre inferioare

Este o metodă de hidrotermoterapie, cu aplicare parţială, care are la bază acţiunea excitantului termic contrastant (cald-rece).

Tehnici de aplicare: 2 vase a căror adâncime asigură nivelul apei până sub genunchi; unul cu apă la temperatura de 38º-40º, al doilea de 18º-20º. Se introduc membrele inferioare, la început, în apă caldă. 2-3’, apoi în apă rece 20"-30". Se repetă alternarea de 2-3 ori, începându-se întotdeauna cu cald şi terminându-se cu rece.

Mod de acţiune: alternanţa vasodilataţiei cu vasodilataţia periferică, cu efect reglator asupra tulburărilor circulatorii funcţionale şi tonifiante asupra venelor şi tulburărilor de circulaţie venoasă.

Indicaţii: factori favorizanţi pentru tulburări circulatorii venoase, profesii ce impun statul prelungit în picioare (dentist, coafor, ospătar etc.), adaptare defectuoasă la factori termici (mâini şi picioare reci), varice în stadii incipiente (fără complicaţii, ca eczemă, ulcer varicos etc.).

II.2.7. Talasoterapia

Talasoterapia sau tratamentul cu băi de mare (thalasso = mare ; therapia = tratament) este o metodă complexă folosită în scop profilactiv, curativ şi de recuperare funcţională.

Factorii care acţionează asupra organismului sunt:

a) factorii chimici: mineralizarea, concentraţia în săruri minerale cu predominanţă clorurile de sodiu;

b) factorul termic- temperaturile apei mării dependente de temperatura medie a aerului, cu câteva grade mai puţin decât aceasta în timpul verii.

c) Există variaţii termice determinate de intensitatea şi direcţia vântului şi de acţiunea razelor solare. Plajele cu înclinare mică (cum sunt cele ale Mării Negre) sunt favorabile încălzirii foarte importante a apelor litorale. Se consideră că temperatura minimă admisă pentru adult pentru talasoterapie este de +15º, iar pentru copii de +18º. Datorită densităţii apei, senzaţia de rece este mai mică la imersiune în mare în comparaţie cu cea într-un râu sau lac.

d) factorul mecanic este reprezentat de două elemente:


44

apa mării, ca presiune hidrostatică ce acţionează asupra corpului uman influenţând în mod special vasele cu pereţii cei mai extensibili – venele în sensul favorizării circulaţiei de întoarcere. Mişcarea apei mării, datorită curenţilor proprii. Undele care pot fi modificate de acţiunea vântului, valurile mării care acţionează ca un masaj puternic.

al doilea element este reprezentat de mişcările celui ce face baia de mare; acestea sunt de două feluri:

involuntare, coordonate, ce servesc să menţină starea de echilibru tulburată de starea de mişcare ondulantă a apei, în situaţia în care picioarele ating fundul mării,

voluntare, coordonate, determinate de practica înnotului, cea mai complexă gimnastică a tuturor muşchilor corpului.

Foto 4. Talasoterapia

Efecte: în timpul băii de mare apar reacţii în doi timpi, detrminate de fenomene generate de diferenţa de temperatură dintre corpul uman şi apa mării: primul tremur, senzaţia de frig cu vasoconstricţia generală, frison, senzaţie de presiune, piele de gâscă, accelerarea şi uneori neregularitatea pulsului, modificări ale ritmului respirator, reacţii de termoreglare menite să împiedice pierderile de căldură, pierderea de căldură este favorizată de prezenţa vântului, cu rezultat al factorilor mecanici şi termici, vasoconstricţia cedează, pielea este din nou irigată, se înroşeşte şi apare senzaţia de bine şi de bună dispoziţie, pulsul devine mai amplu, respiraţia se regularizează.


45

Dacă baia se continuă excesiv de mult apare al II-lea tremur, dovadă a pierderii excesive de căldură, este momentul întreruperii obligatorie a băii. Durata la care poate apărea această reacţie, depinde de obişnuinţă şi practicarea sau nu a înnotului. Se consideră că durata băii pentru copiii de peate 3 ani ar trebui să se încadreze între limitele de 5'-10' pentru cei mari să nu depăşească 20'.

În scop terapeutic se consideră indicată o singură baie pe zi, 10-20 în total; orele potrivite între 10-14; în timpul ciclului menstrual nu se indică.

Incidente posibile – nervozitate, cefalee, oboseală, somn agitat, reacţii anormale; tremurări intense, cianoză, stare de rău, apariţia crmpelor musculare, sincopă.

Explicaţiile apariţiei sincopei sunt diverse: oprirea funcţiilor digestive cu şoc anafilactic succesiv; acţiunea bruscă a apei reci asupra ramurii nazale a trigementului care vor declanşa un reflex triplu: respirator, cardiac, vascular sau pe ramura auriculară a trigementului, prin stimularea timpanului; anafilaxie faţă de stimuli tonici şi în mod special o crioalergie, în sensul aă stimulul rece generalizat cu paralizia rapidă a fibrelor vasomotorii, scăderi ale presiunii arteriale, leucopenie, insuficienţă miocardică şi musculară generalizată.

Efecte după baia de mare la omul sănătos

temperatura corpului scade şi se menţine astfel câteva ore – tensiunea arterială, după o scurtă creştere la început revine la normal, coboară apoi sub valoarea iniţială, revine la normal ;

pulsul se răreşte la început, se accelerează în timpul băii, revine la normal după 30 de minute ;

sângele periferic arată modificări evidente, dar cu revenire în primele 2-3 ore; cresc densitatea, vâscozitatea, concentraţia în substanţe proteice, numărul de globule roşii, scad la început globulele albe, apoi cresc temporar, scade rezistenţa globulară prin mobilizarea hematiilor din depozitele interne, splină; glicemia are oscilaţii; scade la ieşirea din mare, urcă după o jumătate de oră şi apoi revine la normal;

anabolismul este stimulat, creşte apetitul; uneori se semnalizează constipaţie;

sensibilitatea, mobilitatea, forţa musculară cresc, somnul se îmbunătăţeşte.

Reacţiile menţionate sunt bine suportate de omul sănătos.


46

Pentru bolnavi indicaţiile trebuie stabilite cu discernământ.

Indicaţii:

sechele de rahitism;

deficienţe funcţionale endocrine (hipotiroidie, insuficienţă ovariană);

boli de metabolism – obezitate, unele afecţiuni dermatologice (ex.: psoriatis);

stări după entorse;

fracturi tratate şi vindecate, fără sechele funcţionale.

Contraindicaţii:

persoane cu rezerve funcţionale scăzute ale aparatului cardio-vascular şi respirator;

stări de convalescenţă după afecţiuni inflamatorii ale aparatului respirator;

stări de convalescenţă după afecţiuni ginecologice.

Talasoterapia necesită indicaţii medicale; un consult general al omului sănătos şi în mod special al celui bolnav este obligatoriu.


Elaboraţi o fişă de termeni în care să definiţi noţiunile noi învăţate n cadrul acestei unităţ de curs

Rezumat

În cadrul acestei unităţi de curs au fost prezentaţi factorii naturali climatoterapeutici marini, astfel: apa, aerul, nisipul, nămolul, soarele. Pentru fiecare au fost prezentate efectele, indicaţiile şi contraindicaţiile şi condiţiile în care aceştia pot fi eficienţi ca şi mijloace adjuvante în tratarea diferitelor afecţiuni. În cadrul acestei unităţi de curs veţi găsi şi modalităţile de folosire a factorilor climato – terapeutici marini, cum ar fi: cura externă, ăile reci, hidrotermoterapia rece, plimbarea pe malul mării, afuziunea şi baia alternantă de membre inferioare.


47

MODULUL III. CARACTERISTICILE SPECIFICE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE INTRAMONTANĂ

Scopul:

Însuşirea principalelor caracteristici ale staţiunii Vatra-Dornei, şi pricipalii

factori naturali de cură specifici staţiunii.

Formarea viziunii globale cu privire la metodologia aplicării unei cure de

teren.



Să aplice un traseu după gradul de îngreuiere la efort.

Să elaboreze un program de recuperare în funcţie de indicaţiile medicului

curant.


48

Unitatea de studiu III.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CARACTERISTICILE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE INTRAMONTANĂ GENERALE ŞI SPECIFICE STAŢIUNII VATRA – DORNEI

În cadrul acestui capitol, vom discuta despre caracteristicile climatului de depresiune intramontană generale şi specifice staţiunii Vatra – Dornei, deoarece este o locaţie unde s-a desfăşurat în fiecare an activităţile de practică cu studenţii încă de la înfiinţarea specializării de kinetoterapie.

Vatra-Dornei, staţiune balneoclimaterică permanentă, situată în nordul ţării la o altitudine de 802 m., prezentând un climat de depresiune intramontană, tonic stimulent, a fost supranumită încă de la începutul secolului al XIX – lea: „O Mecca a însănătoşirii , o oază a liniştii şi sănătăţii ”.

Foto 5. Staţiunea Vatra Dornei

Valoarea terapeutică a apelor feruginoase şi carbogazoase de Dorna asociate cu alţi factori naturali de cură reprezintă remedii incontestabile în tratamentul diferitelor boli.

Factorii naturali de cură specifici staţiunii Vatra-Dornei sunt următorii:


49

1. Izvoare cu ape minerale – sub raport hidrochimic, apele de Vatra-Dornei se încadrează în categoria celor bicarbonate, calcice, magnezice sau bicarbonate-calcice, magneziene-sodice, toate acestea fiind recunoscute în toată ţara prin efectele sale terapeutice.

Foto 6. Izvor cu ape minerale

2. Apă carbogazoasă – o substanţă terapeutică de prim rang, imprimă specificul tratamentelor din staţiunea balneoclimaterică Vatra-Dornei.

3. Nămolul de turbă – din regiunea Dornelor se caracterizează printr-o cantitate remarcabilă de substanţe balsamice, eterice şi răşinoase.

4. Climatoterapia – staţiunea balneoclimaterică, aşezată geografic în partea de sud-vest a Bucovinei este excelent mediu de revitalizare şi de recreere a organismului uman. Altitudinea staţiunii, de 802 m, şi a munţilor înconjurători, puritatea aerului, gradul de umiditate, variaţiunile moderate ale temperaturii şi presiunii atmosferice, generează un climat de adăpost, de sedare şi puternică curăţare cu influenţe tonifiante asupra sistemului nervos, a organismului uman în general.

Aceşti factori naturali de cură se asociază cu tratamentul balneoclimateric asigurat de instalaţiile pentru:

băi calde cu ape minerale;

împachetări cu nămol;

fizioterapie;


50

pneumoterapie;

fitoterapie;

mofetele naturale reprezintă emanaţiile de gaz (cel mai frecvent bioxid de carbon şi mai rar hidrogen sulfurat) în regiuni vulcanice sau mine de cărbuni. Pot să fie uscate sau umede (dacă antrenează vapori de apă, un exemplu îl constituie grotele naturale în care care admosfera este saturatî cu vapori de apă proveniţi de la izvoarele minerale termale, unde aerul poate ajunge la 700 Celsius la izvor. Efecte: vasodilatatoare şi hipotensoare.

captarea CO2 de emanaţie şi folosirea lui ca gaz uscat în scop terapeutic, în cadru unor încăperi special amenajate are ca efecte principale vasodilataţie pe circulaţia arterială (predominant cutanată), efect hipotensor, efect trofic pe plăgile atone. Indicaţii: boli ale inimiii si vaselor, ulcer varicos etc.

împachetări cu parafină;

saună;

aerosolii naturali sunt - marini - se formează prin spargerea valurilor în larg sau lovirea lor de ţărm; sunt încărcaţi electric negativ şi se răspândesc pănă la 80-100 m de ţarm; aerosolii - de padure, rezultaţi prin condensarea particulelor de apă pe o substanţă volatilă sau polen; prezenţa acestora justifică efectele biologice ale climatului marin, montan sau de pădure şi aerosolii artificiali se pot produce prin dispersia unor minerale sau produse medicamentoase, cu aparate speciale, ce folosesc proprietatea aerului comprimat sau ultrasunete;

kinetoterapie, etc.

Prezentăm în continuare câteva imagini folosind factori naturali specifici staţiunii Vatra – Dornei.


51

Foto 7. Cadă pentru hidroterapie Foto 8. Aplicaţii solux

Foto 9. Aplicaţii cu laser Foto 10. Aplicaţii cu aerosoli


52

Foto 11. Cadă pentru bai cu plante Foto 12. Mofetă naturală

Foto 13. Aplicaţii cu parafină

Conform autoarei Berlescu, E., 1996 factorii de cură se recomandă recomandă în următoarele tipuri de afecţiuni :

Profilactice: persoane sănătoase şi aparent sănătoase, cu factori predispozanţi spre îmbolnăvire, persoane cu surmenaj fizic şi intelectual, cu fond nervos hiperactiv, cu sedentarism, noxe etc.


53

Curative: afecţiuni în stadiul incipient sau compensate prin tratamnet medicamentos pentru prevenirea evoluţiei spre stadii mai avansate sau recidivelor.

Obiectivele urmărite sunt antrenarea mecanismelor de termoreglare, prevenirea sindromului hipokinetic, echilibrarea sistemului nervos, obişnuirea cu alimentaţie echilibrată fără suprasolicitare digestivă, educare comportamentală pentru corelarea capacităţii funcţionale disponibile cu solicitările socio-profesionale.

Principalele metode: climatoterapia cu toate metodele ei, regimul sanatorial respectiv cu program hotărât de cură, relaxare, masa şi odihna, program de kinetoprofilaxie (gimnastică, exercitţi de ralaxare, antrenament la efort care se poate asocia cu excursii, cura de teren, sporturi etc), procedee de hidroterapie, psihoterapie, dietoterapie.

Afecţiuni ale aparatului cardiovascular: boala cardiacă ischemică şi infarctul miocardic sechelar necomplicat, boli vasculare simple, hipertensiune arterială, ateroscleroza, boli ale arterelor periferice şi ale venelor.

Afecţiuni ale aparatelor locomotor: artroze şi spondiloze, reumatism inflamator stabilizat, reumatism ab-articular, afecţiuni post traumatice, post protezare, afecţiuni neurologice (pareze, paralizii, nevrite, nevralgii etc), hernie de disc şi lombosciatică secundară.

Afecţiuni asociate: boli ale aparatului respirator (bronşite cronice, astm bronşic, boli profesionale), ale aparatului digestiv, boli ginecologice (sterilitate şi afecţiuni inflamatorii), nevroze, anemii, diabet şi obozitate.

Aceste afecţiuni beneficiază de cura externă şi în pricipal sub forma de băi carbogazoase, băi de plante medicinale, duşuri la care se adugă termoterapia (împachetări cu nămol şi parafină), electroterapia şi fototerapia, pulmoterapia (aerosoli cu apa sulfuroasă şi medicamnete). Un rol important îl reprezintă kinetoterapia la sala sau bazinul kineto, masajul, cura de teren, mofete.


54

Unitatea de studiu III.2. CURA DE TEREN – ROL

IMPORTANT ÎN MENŢINEREA STĂRII DE

SĂNĂTATE

După Berlescu, E., 1996, cura de teren reprezintă o metodă de mers dozat,

pe trasee speciale cu pante gradate. Se foloseşte în scopul antrenării la efort a

aparatului cardio-vascular, reglării ritmului respirator, a ventilaţiei pulmonare,

creşterii tonusului neuro-muscular, antrenării musculaturii membrelor inferioare,

îmbunătăţirii circulaţiei de retur (circulaţiei venoase) şi a circulaţiei arteriale,

creşterii arderii grăsimilor, etc.

În menţinerea stării de sănătate, curele de teren, ocupă un loc însemnat,

deoarece ca urmare a adaptării organismului la climat se realizează rezerve

energetice şi se îmbunătăţesc: mecanismele ce intervin în asigurarea oxigenării, în

activitatea cardio-vasculară şi respiratorie, în metabolismul celular şi tisular, creşte

capacitatea de apărare a organismului.

Indicaţiile curei de teren:

Profilactic: pentru menţinerea stării de sănătate şi prevenirea

îmbolnăvirii, indicată pentru persoanele ce practică activităţi în mediu

cu noxe respiratorii, la persoanele cu adatare defectuasă circulatorie

periferică la contrastele termice;

Curativ: de recuperare funcţională în afecţiuni ale aparatului locomotor,

cardio – vascular, respirator.

Se pot evidenţia 3 tipuri de trasee pe care se practică aceste cure de teren,

după gradul de îngreuiere la efort, şi anume:


55

traseu uşor – până la 500 m.

traseu mediu – până la 1500 m.

traseu greu – până la 3000 m.

Foto 14. Cura de teren

În aprecierea aplicării tipului de traseu trebuie avut în vedere gradul de

încărcare al pantei şi ritmul de mers.

Combinarea curelor de teren cu diferite altitudini este metoda optimă prin

care se îmbină efectele benefice ale curei cu caracteristicile bioclimatului ales în

scopul menţinerii unei stări de sănătate permanente.

În condiţiile vieţii moderne caracterizată printr-un impresionant progres

tehnic, automatizare, tendinţă la sedentarism, alimentaţie hipercalorică, omul

zilelor noastre este expus unor stresuri interne şi externe cărora nu le poate face faţă

cu succes fără respectarea unui regim igienic de viaţă.

În acest scop, includerea curelor de teren îmbinate cu factori naturali de

mediu în regimul de viaţă este foarte importantă, deoarece ajută atât la refacerea


56

organismului după muncă, la reconfortarea organismului şi creşterea capacităţii de

efort, cât şi la prevenirea apariţiei unor abateri de la normal şi la întărirea sănătăţii.

Avantajul curelor de teren este acela că poate fi aplicat la orice vârstă, fiind

considerat un factor de sănătate psiho-fizică.

Cura de teren trebuie inclusă, însă, în mod obligatoriu în complexele

terapeutice şi de recuperare efectuate în staţiunile balneoclimaterice.

În prezent, în staţiunile intramontane şi montane nu există specialişti care să

coordoneze activitatea de kinetoterapie de teren în scop profilactic, terapeutic sau

recuperator. Existenţa traseelor de deplasare, nu rezolvă problemele în sine. Pe

parcursul efectuării acestor trasee rolul kinetoterapeutului în monitorizarea

pacientului este esenţial.

Astfel, el va cunoaşte capacitatea de efort necesară pacientului abordării

unui traseu sau altul, nivelul funcţional al membrelor inferioare necesar deplasării,

nivelul coordonării şi stabilităţii, capacitatea respiratorie.

Foto 15. Cură de teren în pantă cu grad de înclinare

Foto 16. Cură de teren pt. toate


57

vârstele

Caracteristicile curelor de teren la altitudine medie

Curele de teren la altitudine medie, prin caracteristicile pe care le

prezintă, au influenţe deosebite asupra organismului. Aceste caracteristici sunt

concretizate in:

a. Presiunea atmosferică scăzută şi scăderea parţială a oxigenului.

b. Scăderea temperaturii şi a umidităţii absolute a aerului proporţional

cu creşterea altitudinii.

c. Creşterea radiaţiei globale şi în mod special a radiaţiilor ultraviolete

şi menţinerea acestora pe tot parcursul anului.

Aceste caracteristici bioclimatologice ale altitudinii medii fac din

aceasta o ” climă de cruţare ” ce are o acţiune de stres asupra organismului,

deoarece determină mobilizarea mecanismelor de apărare.

În primul rând, menţionez tendinţa de creştere a globulelor roşii

(eritrocitele) şi deci, şi a pigmentului activ, hemoglobina. Acest efect se

datorează excitării măduvei osoase, organ hematoformator, ca urmare a

scăderii presiunii parţiale a oxigenului din aerul atmosferic. La acest răspuns

hematoformator contribuie şi radiaţiile ultraviolete crescute. Datorită acestui

efect, ca şi celui de creştere a masei sanguine circulante, se poate explica

tendinţa uşoară de creştere a tensiunii arteriale.

În al doilea rând se remarcă o intensificare a metabolismului proteic

(accentuarea catabolismului proteic), modificări ale traseelor

electrocardiografice şi electroencefalografice, o creştere a tonusului neuro-


58

psihic, tradus printr-o senzaţie de confort, odihnă fizică şi psihică, poftă de

mâncare şi de efort de orice natură, senzaţie de calm şi optimism, etc.

Toate aceste efecte se instalează după o scurtă perioadă – faza de

aclimatizare – ce variază de la un individ la altul.

Principalele modificări fiziologice, apărute în faza de aclimatizare la

altitudine medie asupra aparatelor organismului sunt:

Modificări asupra sistemului nervos. La altitudine medie,

sistemul nervos central, analizatorii şi în oarecare măsură sistemul

nervos vegetativ simpatic, sunt în hiperexcitabilitate, ceea ce

favorizează mobilizarea mecanismelor fiziologice de compensare

ale organismului faţă de acţiunea altitudinii, favorizând activitatea

intelectuală şi îngreuiază odihna nocturnă. Aceste modificări se

produc, însă fazic şi depind de timpul expunerii organismului la

hipoxie, dispărând progresiv odată cu instalarea stării de

aclimatizare a organismului (a sistemului nervos) faţă de altitudine.

Modificările aparatului respirator. Creşterea ventilaţie pulmonare

la altitudine este expresia unui efort de compensare a organismului

faţă de hipoxie, deoarece prin aceasta se realizează sporirea

aportului de oxigen în plămâni creându-se astfel condiţii necesare

pentru menţinerea la un nivel cât mai ridicat a presiunii parţiale a

oxigenului din aerul alveolar şi implicit a tuturor funcţiilor

organismului.

Modificările la nivelul sângelui – se datorează:

- mobilizării sângelui de rezervă concentrat din depozite şi aruncării

sale în torentul circulator


59

- deshidratării organismului, începutului accelerării hematopoesiei

şi accelerării hemolizei

- creşterii tonusului simpatic prin stresul de altitudine şi eventual de

efort

- hiperventilaţiei produse de hipoxie

- Astfel, se produce o hemoconcentraţie cu accentuarea numărului

de elemente figurate pe mm³, creşterea hematocritului, a

concentraţiei proteinelor în plasmă, hiperglicemie.

Modificările aparatului cardio-vascular. Aparatul cardio-vascular

este foarte sensibil faţă de hipoxia de altitudine. Electrocardiograma

începe să arate semne de suferinţă miocardică cu denivelarea

complexului S-T şi scăderea undei T, apariţia de extrasistole

ventriculare.

Modificările sistemului endocrin. La altitudine se intensifică în

primul rând producţia tuturor hormonilor care participă la

mobilizarea mecanismelor compensatorii ale organismului faţă de

stresul de altitudine. Creşterea glicemiei, o altă consecinţă a

altitudinii este întărită de accentuarea secreţiei medulo-suprarenalei,

de adrenalină şi noradrenalină. În schimb, activitatea tiroidei,

gonadelor şi probabil a unei părţi de hipofiză anterioară este

diminuată.

În concluzie, acţiunea de stres pe care o are climatul de cruţare,

caracteristic acestei altitudini, mobilizează mecanismele de adaptare a

organismului, astfel:

menţinerea concentraţiei de oxigen în sânge;


60

aerul rece mobilizează mecanismele de termoreglare în sensul

creşterii termogenezei;

radiaţiile ultraviolete formează vitamina D₂ la nivelul pielii şi

deci intervine în metabolismul calciului;

echilibrează sistemul nervos central şi activitatea tiroidei

hiperfuncţionale.

Caracteristicile stării de aclimatizare:

aclimatizarea este o stare fiziologică specială a organismului,

care se dobândeşte cu atât mai greu şi cu o perioadă cu atât mai

lungă cu cât altitudinea este mai mare;

prin aclimatizare se obţine echilibrul funcţional al organismului

(homeostazie) la un nivel nou, adecvat condiţiilor de mediu de

la altitudine;

timpul necesar pentru a se dobândi aclimatizarea este un

parametru arbitrar, care depinde de profunzimea urmărită a

nivelului de aclimatizare. Fiecare organ sau funcţie necesită un

timp de aclimatizare propriu, foarte diferit de la un caz la altul;

abilitatea organismului în a obţine aclimatizarea este din ce în

ce mai redusă o dată cu înaintarea în vârstă.


61

Unitatea de studiu III.3. ACŢIUNEA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA ORGANISMULUI

Fiecare agent stresant (de mediu) declanşează în organism răspunsuri de două feluri:

a) nespecifice, comune (în diverse intensităţi) tuturor factorilor stresanţi, cum ar fi: glicemia crescută (hiperglicemie), creşterea funcţiei corticosuprarenalelor, ca şi retenţii sau eliminări consecutive de apă, etc.

b) specifice fiecărui agent stresant. Hipoxia – măreşte eritropoeza, ventilaţia pulmonară; frigul – măreşte termogeneza, contractă vasele superficiale, efortul fizic accentuează în mod foarte intens sistemele circulator şi respirator.

1. Presiunea parţială scăzută a oxigenului din aerul inspirat determină o oxigenare insuficientă a sângelui ( hipoxie ) şi respectiv a ţesuturilor. Presiunea barometrică însăşi, în totalitate nu are influenţă importantă asupra organismului. Deficitul de oxigen determină mici accentuări ale funcţiilor cardiace, dar care nu exprimă semne de suferinţă a organismului în repaus, ci doar compensări ale deficitului de oxigen din atmosferă.

2. Temperatura scăzută constituie atât pe cale nervoasă ( prin senzaţii de frig transmise de la termoreceptori ), cât şi direct prin încetinirea reacţiilor enzimatice la nivel celular ( atunci când scade temperatura ţesuturilor ) un puternic agent stresant ce declanşează un răspuns general. În plus, ca răspuns special, accentuează o serie de funcţii importante ca termogeneza prin activarea metabolismului, activarea unor enzime din ţesuturi, reducerea pierderii de căldură prin vasoconstricţie superficială şi alte mecanisme, etc.

3. Umiditatea scăzută a atmosferei de la altitudine medie este factorul ce determină o senzaţie neplăcută de uşoară uscare a mucoaselor, a pielii, dar aceste fenomene dispar după perioada de aclimatizare a individului.

Trasee specifice folosite în cura de teren la Vatra Dornei


62

Traseele specifice folosite în cura de teren la Vatra Dornei pot fi structurate astfel:

Traseul 1: uşor deplasare prin parcul staţiunii.

Traseul 2: uşor spre mediu deplasare 500 m (traseul porneşte din parc pe alei uşor ascendente aflate în pădurile din împrejurimi).

Traseul 3: mediu se repetă traseul 2 dar deplasarea se face până la 800 m.

Traseul 4: mediu spre greu deplasarea spre cabana Runc, unde dificultatea o reprezintă urcarea unui număr mare de scări.

Traseul 5: de dificultate mai mare

reprezintă acelaşi drum spre cabana Runc, însă după urcarea acestor scări deplasarea pe trasee special amenajate în această zonă, aplicate persoanelor cu o capacitate de efort corespunzătoare.

Imagini surprinse din timpul deplasărilor cu studenţii pe diferite trasee:

Foto 17. Cură teren – traseu mediu

Foto 18. Cură teren – traseu cu dificultate mare


63

Aplicarea acestor trasee se va face pe baza testărilor capacităţii de efort a fiecărui individ în parte, deoarece traseele de dificultate mai mare nu se pot aplica persoanelor cu capacitate de efort scăzută.

Afecţiunile asociate nu reprezintă o contraindicaţie a curelor de teren pe trasee special amenajate, dar se va acorda o atenţie deosebită subiecţilor cu afecţiuni cronice sau afecţiuni ale aparatului cardio-vascular.

Curele de teren pot fi asociate cu gimnastică respiratorie şi stretching.


Descrieţi efectele pe care le-aţi resimţit în urma deplasării prin cură de teren.

Rezumat

În cadrul acestei unităţi de curs s-au făcut referiri factorii naturali de cură specifici staţiunii Vatra – Dornei, la rolul şi importanţa curelor de teren, caracteristicile curelor de teren la altitudine medie, acţiunea factorilor de mediu asupra organismului.


64

MODULUL IV. CARACTERISTICILE SPECIFICE CLIMATULUI DE DEPRESIUNE MONTANĂ

Scopul:

Însuşirea principalelor caracteristici ale staţiunii Slănic Moldova, şi

principalii factori naturali de cură specifici staţiunii.

Formarea viziunii globale cu privire la climatul de altitudine - clima de

cruţare.



Să evidenţieze perioada de refacere după reaclimatizare.

Să analizeze efectele adaptative ale oragnismului de la un climat la altul.

Să evidenţieze efectele biologice ale climatului de altitudine asupra omului

sănătos.


65

Unitatea de studiu IV.1. NOTĂ DE PREZENTARE PRIVIND CARACTERISTICILE CLIMATULUI

În cadrul acestui capitol, vom discuta despre caracteristicile climatului de depresiune montană generale şi specifice staţiunii Slănic-Moldova, deoarece este o staţiune unde s-au desfăşurat activităţi de practică cu studenţii de la de kinetoterapie.

Slănic-Moldova este o staţiune balneoclimaterică, de interes general, permanentă, situată la 18 km de Tîrgu-Ocna, la o altitudine de 450-530 m. Factorii naturali specifici de care beneficiază această zonă sunt:

1. Climat de depresiune montană, tonic stimulent; 2. Izvoare cu ape minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate,

bicarbonatate, sodice, hipertone, hipotone, unele oligominerale. Posibilităţi de tratament:

aeroterapie; băi calde cu ape minerale, în căzi; instalaţii de hidrotermoterapie; electroterapie; kinetoterapie; bazine pentru hidrokinetoterapie; pneumatoterapie (camere barice); cură de teren.

Indicaţii:

1. Profilaxie: persoanele sănătoase şi aparent sănătoase, cu factori predispozanţi pentru îmbolnăvire, constituţionali, din mediul intern sau extern. Beneficiază de factori naturali: persoanele surmenate fizic şi intelectual, cei cu activităţi stresante, alimentaţie cu orar neregulat şi abuz de iritante gastrice; persoanele care desfăşoară activităţi în mediu cu noxe furnizate de metale grele (Pb, Hg, As, Mn.); activitate în mediu cu noxe respiratorii (praf, scame, scrum, etc.), activităţi în mediu cu iradiaţii ionizante, unde electromagnetice cu înaltă frecvenţă; activităţi cu unelte generatoare de vibraţii, trepidaţii mecanice, microtraumatisme prin unelte pneumatice; potenţial crescut pentru tulburări ale metabolismului glucidic; diabet chimic (asimptomatic), latent, potenţial.

2. Tratament curativ: afecţiuni în stadiu incipient sau compensate prin tratament medicamentos, pentru prevenirea evoluţiei spre stadii mai avansate sau a recidivelor.

A. Boli din profilul principal al staţiunii:


66

a) Afecţiuni ale tubului digestiv: gastrite cronice cu aciditate crescută, în faza de acalmie, ulcer gastric sau duodenal cronic, în fază incipientă, fără complicaţii (crize dureroase, hemoragii), după tratamentul episodului acut, la minimum 3 luni după stabilizare; sechele după stomac rezecat, pentru ulcer, tulburări funcţionale ale intestinului, colon iritabil; constipaţie cronică;

b) Afecţiuni hepato-biliare: dischinezie biliară, colecistită cronică, stări după colecistectomie;

c) Boli de nutriţie şi metabolism, diabet zaharat confirmat, echilibrat după tratament de specialitate, sindrom hiperuricemic, guta cu manifestări articulare (în afara acceselor);

d) Afecţiuni ale aparatului respirator, astmul alergic pur şi traheobronşitele spastice (nu în sezoanele reci şi umede);

e) Afecţiuni O.R.L., rinosinuzitele cronice catarale şi supurate, rinofaringitele cronice atrofice, laringitele cronice atrofice.

N.B. Bolnavii beneficiază de tratament organizat în Salina de la Târgu – Ocna, în toată perioada sanatorizării în staţiunea Slănic-Moldova.

3. Recuperare funcţională: beneficiază de acest serviciu, forme şi stadiu de boală care generează incapacitate de muncă, deficit funcţional şi au potenţial invalidant; bronhopneumopatia cronică obstructivă (bronşita cronica, emfizemul pulmonar, astm bronşic cronic); disfuncţiile respiratorii restrictive (determinate de fibroze pulmonare, pahipleurite, obezitate, spondilite, etc.).

B. Boli asociate: a) Nevroza astenică, vindecată după tratament de specialitate; nevroza

astenică formele asteno-iritabile; nevroza anxioasă; nevroza depresivă, în stadiu recent sau tardivă, compensată prin tratament medicamentos de specialitate;

b) Boli endocrine; stări prepubertare la copii hiperactivi; sindrom ovarian de menopauză;

c) Boli de sânge: anemii macromegaloblastice secundare unor afecţiuni hepatice sau digestive;

d) Boli ale căilor urinare, stări după infecţii urinare vindecate prin tratament medicamentos, fără leziuni sau tulburări funcţionale la nivelul rinichiului.


67

Unitatea de studiu IV.2. EFECTELE BIOLOGICE ALE CLIMATULUI DE ALTITUDINE ASUPRA OMULUI SĂNĂTOS Pentru a avea o fundamentare obiectivă a indicaţiilor curei de altitudine, vom trata acest subiect legat de nivelul altitudinii. Caracteristicile climatului altitudinii joase fac parte din cele ale unei clime de cruţare, care-şi găseşte indicaţia în multe situaţii. Efectele acestui bioclimat sunt:

tendinţa de creştere a globulelor roşii (eritrocite) şi deci a pigmentului activ hemoglobina; acest efect se datoreşte excitării măduvei osoase, organ hematoformator, ca urmare a scăderii presiunii parţiale a oxigenului din aerul atmosferic (hopoxie, hipobarism). La acest răspuns hematoformator contribuie şi radiaţiile ultraviolete care sunt mai numeroase cu cât ne deplasăm mai mult pe verticală;

tendinţa de creştere a tensiunii arteriale; intensificarea metabolismului bazal; intensificarea metabolismului proteic (accentuarea catabolismului proteic); modificări ale traseelor electroencefalografice şi electrocardiografice; creşterea tonusului neuro-psihic tradusă printr-o senzaţie de confort, odihnă

fizică şi psihică, echilibru psihic, senzaţie de calm şi optimism; creşterea poftei de mâncare şi de efort de orice natură;

În concluzie, putem semnala faptul că schimbarea de altitudine are ca urmări imediate modificări funcţionale şi biochimice, care reprezintă răspunsul organismului la o solicitare suplimentară (stresul de altitudine). Aceste reacţii de adaptare tind să se amelioreze, conform studiilor efectuate, după 8 – 10 zile după schimbarea climatului şi aceasta de o manieră mai evidentă când este vorba de trecerea de la altitudinea de 1200 m la cea de 0 m. Pornind de la aceste cercetări experimentale se desprind două concluzii cu caracter practic pentru cei ce optează pentru cura de altitudine:

la trecerea de la şes la altitudine se recomandă ca în prima săptămână să se reducă efortul psiho-fizic (volum, intensitate, complexitate) dându-se astfel posibilitatea organismului să-şi canalizeze toate eforturile în direcţia aclimatizării;

în al doilea rând trebuie să se ia în considerare că după câştigul biologic obţinut, atunci când se revine la şes după o cură de altitudine, urmează imediat o scurtă perioadă de înrăutăţire a stării funcţionale a organismului, perioadă în care capacitatea de efort fizic şi psihic este scăzută, motiv pentru care se prevede ca în acele zile de reaclimatizare să constituie tot perioadă de refacere.

În ceea ce priveşte efectele biologice exercitate de climatul de


68

altitudine mică, cuprinsă între 1200 – 1800 m trebuie să menţionăm că acestea nu sunt fundamental diferite de cele descrise anterior, ceea ce totuşi diferă este numai intensitatea modificărilor produse. Cum aceste modificări păstrează şi mai semnificativ o nuanţă strict individuală, rezultă că aşa – zişii ”hipereactivi” ai altitudinii pot prezenta modificări, cel puţin egale dacă nu chiar şi mai mari, la 1200m altitudine comparativ cu aşa – zişii ”hiporeactivi” ai altitudinii de 1800 m. Desigur că aceste reacţii sunt luate în considerare în forma prezentată, atunci când trecerea de la şes la altitudine se face brusc şi nu treptat.


69

Unitatea de studiu IV.2. EFECTELE BIOLOGICE ALE CLIMATULUI DE ALTITUDINE MEDIE (1800 – 2400 M):

scăderea pronunţată a presiunii atmosferice (hipobarismul) ca şi a presiunii parţiale a oxigenului produc aşa – zisă criză eritrocitară;

creşterea numărului de globule roşii şi hemoglobină; creşterea volumului circulant sanguin; intensificarea metabolismului bazal; creşterea metabolismului lipidic şi a colesterolului; creşterea catabolismului proteic; creşterea eliminării apei şi sărurilor minerale din organism (creşterea

diurezei); normalizarea funcţiei tiroidiene prin bogăţia de raze ultraviolete care

favorizează sinteza vitaminei D; proporţional cu altitudinea creşte calciul seric şi scade potasiul seric; modificarea sensibilităţii centrilor nervoşi din măduva spinării şi

diencefal; sub influenţa excitantă a climatului se modifică funcţia scoarţei cerebrale

şi în consecinţă reactivitatea organismului; creşterea activităţii enzimatice a organismului; creşterea frecvenţei respiratorii, a consumului de oxigen pentru un efort

dat; refacerea mai lentă a parametrilor funcţionali după un efort standard;

Aceste fenomene, odată instalate, au un mers asccendent, consolidându-se astfel printr-o perioadă de şedere de 21 de zile, individul marchează o nouă stare funcţională, calitativ superioară celei dinainte. După o cură de 21 de zile la altitudine, organismul înregistrează o perioadă de reaclimatizare la revenirea la şes, ce trebuie respectată prin odihnă; efectele obţinute la această altitudine se menţin în medie 3 – 4 săptămâni, iar după această perioadă dacă organismul nu întreţine aceste rezultate obţinute, ele se pierd. Urmărind modificările de comportament, funcţionale şi biochimice, în timpul curei de altitudine medie, se constată că acestea se încadrează în sindromul general de adaptare. Unii cercetători au făcut studii privind ordinea în care apar aceste efecte adaptative iar Laborit ajunge la concluzia că reacţiile post-agresive sunt oscilante şi se eşalonează în trei etape:

1. Faza de dezechilibru imediat, de alarmă care apare după 24-48 ore de la sosirea la altitudine şi se caracterizează prin unele devieri de la normal ale unor constante fiziologice – puls, tensiune arterială, metabolism, comportament, care tind să menţină homeostazia organismului (constanta mediului intern al organismului).


70

2. Faza de reacţie neuro-vegetativă, caracterizată prin descărcarea bruscă de catecolamine, care prin stimlarea metabolismului produce o serie de modificări bio-umorale şi funcţionale foarte importante. Acestea reprezintă faza de vârf a modificărilor adaptative în cursul curei de altitudine medie;

3. Faza de reacţie neuro-endocrină care cuprinde două sub-etape: Iniţial, catecolaminele în exces stimulează hipofiza anterioară, care

prin hormonii secretaţi accentuează procesele catabolice; În etapa a doua încep să predomine procesele anabolice, de asimilaţie

(zilele 7 – 10) în special la nivelul metabolismului proteic (predomină influenţa mediatorului chimic parasimpatic, acetilcholina).

Tot cu efecte anabolizante mai intervin: hormonul de creştere hipofizar, hormonii corticosuprarenali şi androgeni. Pe aceste căi se restabileşte echilibrul anabolic-catabolic şi se înlătură efectele nevaforabile ale hipoxiei (hipobarismul). În acest sens, 18 – 21 de zile de cură de altitudine medie pentru restabilirea echilibrului organic sunt suficiente pentru unii parametrii şi insuficiente pentru alţii, fapt ce fundamentează obiectiv tocmai indicaţiile şi contraindicaţiile curei de altitudine medie şi în anumite tulburări organo-funcţionale, îmbolnăviri chiar la omul sănătos antrenat şi neantrenat. O altă concluzie care se desprinde este acea că în timp ce cura de altitudine joasă şi mică poate dura 14 zile, cura de altitudine medie trebuie să dureze aproximativ 3 săptămâni pentru a se obţine efectele urmărite (după Demeter A.. şi Neştianu V. „Fiziologia aclimatizării sportivilor la altitudine”, Ed. CNEFS, Bucureşti, 1991). Temă studiu individual: Descrieţi efectele pe care le-aţi resimţit în urma deplasării prin cură de teren. Rezumat: Slănic-Moldova este o staţiune balneoclimaterică, de interes general, permanentă, situată la 18 km de Tîrgu-Ocna, la o altitudine de 450-530 m. Factorii naturali specifici de care beneficiază această zonă sunt: 1. Climat de depresiune montană, tonic stimulent; 2. Izvoare cu ape minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicarbonatate, sodice, hipertone, hipotone, unele oligominerale.

Trateză afecţiuni: ale tubului digestiv, hepatobiliare, boli de nutriţie şi metabolism, afecţinui ale aparatului respirator, O.R.L. Bolnavii beneficiază de tratament organizat în Salina de la Târgu – Ocna, în toată perioada sanatorizării în staţiunea Slănic-Moldova. După o cură de 21 de zile la altitudine, organismul înregistrează o perioadă de reaclimatizare la revenirea la şes, ce trebuie respectată prin odihnă; efectele obţinute la această altitudine se menţin în medie 3 – 4 săptămâni, iar după această perioadă dacă organismul nu întreţine aceste rezultate obţinute, ele se pierd.


71

MODULUL V. BAZELE FIZIOLOGICE GENERALE ALE ELECTROTERAPIEI

Scopul:

Însuşirea principalelor tipuri de curenţi folosiţi în electroterapie precum şi

efectele acestora.

Să evidenţieze efectele fiziologice ale diferitelor proceduri electrice asupra

ţesuturilor organismului.

Să evidenţieze indicaţiile terapeutice a curenţilor de joasă frecvenţă,

frecvenţă medie, de frecvenţă înaltă, terapia cu ultrasunete, radiaţia

ultravioletă a câmpurilor magnetice.



Să aplice diferite tipuri de curenţi conform indicaţiilor primite de la

medicul curant.


72

Unitatea de studiu V.1. PRINCIPALELOR TIPURI DE CURENŢI FOLOSIŢI ÎN ELECTROTERAPIE ŞI EFECTELE ACESTORA.

Modul de acţiune al agenţilor fizici asupra organismului uman trebuie interpretat şi evaluat pornind de la cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor fundamentale de electrofiziologie a ţesuturilor neuromusculare, luând în consideraţie faptul că orice agent electric aplicat asupra organismului viu constituie un stimul care provoacă o reacţie tisulară.

Există două mari categorii de stimuli fundamental deosebiţi: stimuli naturali şi stimuli adecvaţi. Din prima categorie fac parte schimbările ce au loc la nivelul terminaţiilor nervoase, la nivelul sinapselor sau prin intermediul receptorilor care pot declanşa impulsuri nervoase. Stimulii artificiali sunt de natură fizică sau chimică: presiunea, lovirea, lumina, sunetul, stimulii termici, diferitele soluţii chimice, stimuli electrici.

Proprietatea celulelor vii de a reacţiona la un stimul se numeşte iritabilitate; ca o reacţie primară la un stimul apare un răspuns local. Excitabilitatea este considerată ca o reacţie secundară a ţesuturilor şi se traduce prin transmiterea mai departe a stimulului de către celulele şi fibrele nervoase.

V.1.1. Curentul galvanic

Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice ale curentului galvanic asupra ţesuturilor organismului se manifestă mai ales la nivelul substraturilor uşor excitabile – fibre nervoase.

Aplicarea curentului galvanic cu pantă lină, cum se utilizează în terapie, produce efecte diferite faţă de cele obţinute la utilizarea acestuia în testările diagnostice: nu apar fenomene de excitaţie motorie sau senzitivă (contracturi musculare sau dureri); totuşi au loc modificări biofiziologice certe, care stau la baza efectelor terapeutice.

Acţiunea asupra fibrelor nervoase senzitive

Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului galvanic o senzaţie de furnicătură, care creşte proporţional cu intensitatea curentului, transformându-se în înţepături fine, apoi chiar în senzaţie de arsură, mergând până la senzaţia dureroasă.


73

După câteva şedinţe de aplicaţie, se constată creşterea pragului sensibilităţii tactile şi dureroase. Această acţiune analgetică se produce la nivelul electrodului pozitiv.

Acţiunea asupra fibrelor nervoase motorii

Polul negativ utilizat ca electrod activ produce o scădere a pragului de excitaţie a fibrelor motorii, cu creşterea excitabilităţii şi efect de stimulare. O creştere mai bruscă a intensităţii curentului, ca şi o scădere bruscă a ei, determină o contracţie musculară promptă. Această acţiune este utilizată de exemplu în aplicaţiile premergătoare – cu scop de pregătire a fibrelor musculare – în tratamentul cu curenţi excitatori al musculaturii denervate.

Acţiunea asupra sistemului nervos central

Se constată o scădere a tonusului sistemului nervos central la aplicaţiile descendente ale curenţilor galvanici. Organele de simţ reacţionează specific faţă de curentul electric. Reacţiile vizuale – numite fosfene – se produc ca senzaţii luminoase în formă de puncte, bastonaşe, cercuri de culoare galbenă sau alte culori; reacţiile auditive se manifestă prin acufene – zgomote în urechi; reacţia labirintică – prin vertije ”voltaice” – ameţeli, cu deviaţia capului spre dreapta (la normali0 sau spre partea bolnavă; reacţiile gustative se traduc printr-un gust metalic, astringent, la polul negativ şi printr-un gust acru la polul pozitiv.

Acţiunea asupra fibrelor vegetative vasomotorii

Curentul galvanic are o acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei.

După o scurtă perioadă de vasoconstricţie se instalează o hiperemie prin vasodilataţie reactivă, manifestată prin apariţia unui eritem cutanat la locul aplicării şi o creştere moderată a temperaturii locale, tradusă printr-o senzaţie de căldură plăcută. Această reacţie se menţine şi după întreruperea curentului, fiind mai pronunţată şi mai persistentă sub electrodul negativ, dispărând lent după câteva ore. Această vasodilataţie se produce atât la nivelul vaselor superficiale, cutanate, cât şi la nivelul celor profunde, din straturile musculare, efect deosebit de avantajos pentru aplicaţiile terapeutice prin curent galvanic.

Activarea circulaţiei loco-regionale prin curent galvanic are drept consecinţă o argumentare a irigaţiei sanguine cu efecte biotrofice prin îmbunătăţirea nutriţiei tisulare şi o resorbţie crescută a exudatelor şi edemelor locale. Din aceste efecte derivă principalele indicaţii terapeutice în acrocianoză, angioneuropatii, crio-paresteziilor funcţionale nocturne ale membrelor


74

inferioare, arteriopatiile periferice aterosclerotice din primele două stadii, algodistrofiile membrelor.

Acţiunea asupra sistemului neurovegetativ

Sistemul nervos vegetativ reacţionează inconstant şi individualizat la aplicarea curentului galvanic, în funcţie de predominanţa tonusului vagal sau simpatic al bolnavului, de locul de aplicare, de polaritate.

Zona ”gulerului Scerbac” (din regiunea cervicală şi dorsală superioară), ca sediu de aplicaţie al procedurii (ca şi domeniul hidrotermoterapiei), este regiunea electivă pentru influenţarea sistemului nervos vegetativ.

Influenţa asupra sistemului circulator

Curentul galvanic descendent accelerează afluxul sanguin din mica circulaţie spre inimă (circulaţia de întoarcere a sângelui venos din plămâni şi membrele superioare) şi transportul sângelui arterial către sistemul portal.

Curentul galvanic ascendent accelerează circulaţia venoasă de la extremităţile inferioare şi de la organele sistemului portal către inimă, favorizează transportul sângelui arterial către plămâni şi extremităţile superioare, precum şi viteza sângelui venos de la inimă la plămâni.

Aceste acţiuni descrise selectiv nu sunt general valabile, ci se produc individualizat după reacţia specifică a fiecărui bolnav la tipul de galvanizare aplicat.

Din enumerarea descriptivă a principalelor acţiuni fiziologice ale aplicaţiilor de curent galvanic, se desprind şi principalele efecte terapeutice:

Analgetic (antialgic), prin scăderea excitabilităţii nervoase la nivelul polului pozitiv şi prin resorbţia metaboliţilor din procesele inflamatorii;

Stimulare neuro-musculară la nivelul electrodului negativ;

Reglare a modificărilor de excitabilitate a sistemului nervos central, în funcţie de modul de aplicaţie;

Reglare nespecifică a constelaţiei neuro-vegetative;

Biotrofic prin îmbunătăţirea loco regională a irigaţiei sanguine şi creşterea difuziunii intratisulare;


75

Vasodilatator prin hiperemia reactivă la nivelul circulaţiei superficiale şi profunde.

V.1.2. Băile galvanice

Pentru tratarea unor regiuni mai întinse sau a întregului corp se recomandă utilizarea băilor galvanice, la care se combină acţiunea curentului continuu cu efectul termic al apei. Apa devine un mediu mijlocitor între electrozi şi tegument; curentul este repartizat pe o suprafaţă corporală mai mare, astfel că densitatea curentului este mai redusă, neexistând pericol de arsuri la intensitatea aplicată, care oricum este mai mare decât la galvanizările simple.

Tehica de aplicare. În tehnica de aplicare trebuie să avem în vedere:

- bolnavul şi regiunea de tratat,

- aplicarea electrozilor şi legătura cu sursa,

- manevrarea aparatului.

Bolnavul va sta în poziţia cea mai relaxată şi comodă posibil, de obicei culcat pe o canapea de lemn, cu o saltea de cauciuc îmbrăcată cu un cearceaf curat. Folosim această soluţie ori de câte ori ne va permite situaţia, chiar şi atunci când facem ionizări pe suprafeţe mici.

Pentru baia electrică generală, bolnavul este culcat în vana specială.Trebuie evitat contactul direct care ar putea să aibă loc între părţi ale corpului şi calorifere, robinete de apa sau alte conducte care au legatură cu pământul, pentru a nu da posibilitatea apariţiei unei scurtcircuitări. Bolnavilor cărora li se face pentru prima dată tratament electric li se va explica de către asistent că procedura nu este periculoasă. După aplicarea electrozilor acoperim bolnavul cu un cearceaf sau la nevoie cu o pătură. În timpul tratamentului, bolnavul va fi supravegheat şi întrebat de efectele subiective ale procedurii. După procedură, tegumentul hiperemiat al bolnavului se va şterge cu un prosop curat apoi se va pudra cu talc.

Efectele băilor gălvanice:

analgetice,

sedative,

vasomotoare,

trofice ,


76

creştere a mobilităţii musculare determină întrebuinţarea acestor proceduri în foarte multe afecţiuni.

V.1.3. Ionogalvanizare

Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de toată aparatura şi utilajele necesare pentru o galvanizare.

Ceea ce diferenţiază ionizarea de galvanizare este numai îmbinarea ţesutului hidrofil cu o soluţie medicamentoasa în loc de apă. Pentru o eficacitate maximă vom folosi elecrozi activi ceva mai mici decât în cazul galvanizarilor. Polul activ va fi dependent de încărcarea elecrică a soluţiei medicamentoase. Substanţele încărcate pozitiv, deci cationii, se vor pune totdeauna la polul pozitiv (anod), iar substanţele încărcate negativ, adică anionii, se vor pune totdeauna la polul negativ (catodul). Luăm o bucată de ţesătură hidrofilă, o îmbibăm în soluţia de ionizat şi apoi o aplicăm pe tegument pe locul dorit. Lucrăm cu apă distilată pentru înlăturarea prezentei ionilor pozitivi din apa de robinet. Ţesătura hidrofila, la nevoie poate fi înlocuită cu hârtia de filtru îmbibată cu soluţia pentru ionizare.În discopatii se foloseşte calciu clorurat 2%(+), 5 miliamperi (mA) 6-8 minute; histamina hidroclorica 1/10000 (+), 5-10 mA, 2-10minute; novocaina clorhidrat 2-10%(+), 5-10 mA,10-15minute. Poziţia electrozilor este de preferinţă cea transversală. După aplicare fixăm elecrozii cu benzi de cauciuc, faşă elastică sau săculeţi de nisip şi controlăm încă odată toate contactele. Mai departe se procedează la manevrarea obişnuită a pantostatului.

Ionogalvanizarea este procedeul prin care se introduc în organism diferite substanţe medicamentoase cu ajutorul curentului electric, care le transportă prin tegument şi mucoase.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe sinonime pentru denumirea acestui procedeu: ionoterapie, galvanoionoterapie, ionoforeză, iontoforeză, ionizare, ionogalvanizare.

Introducerea electrică în organism prin tegument cu ajutorul curentului galvanic a substanţelor chimice farmaceutice se bazează pe fenomenele electrolitice, adică după legile Faraday. De altfel, intervenţia acestui proces fizico-chimic a fost demonstrată cu remarcabilă precizie. În acest context, trebuie să luăm în considerare intervenţia conductivităţii electrolitice, a mişcării ionice, a relaţiilor valabile pentru disociaţia electrolitică şi pentru echilibrul acido-bazic.

Menţionăm că la efectul farmacodinamic al substanţelor medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului galvanic, care scade pragul dureros.

Indicaţiile şi contraindicaţiile galvanoterapiei


77

Galvanizarea terapeutică – cu toate formele sale – constituie una din procedurile cel mai des utilizate în electroterapie, având un câmp considerabil de aplicare. Multiplele sale efecte – analgetice, sedative, vasomotorii, trofice, de stimulare a excitabilităţii musculare – determină această frecventă şi răspândită utilizare. Un alt avantaj îl reprezintă posibilitatea aplicării sale în orice stadiu de evoluţie a bolii.

Indicaţii:

1. Afecţiuni ale sistemului nervos: nevralgii şi nevrite diverse, pareze, paralizii, afecţiuni ale organelor de simţ, distonii neurocirculatorii, sindroame astenonevrotice de suprasolicitare, etc.

2. Afecţiuni ale aparatului locomotor: reumatice (mialgii şi neuromialgii cu diferite localizări), tendinite, tenosinovite, bursite, epicondilite, periartrite, artroze cu diferite localizări, artrite cu diferite localizări, poliartrită reumatoidă, spondilită ankilopoetică, sechele postraumatice;

3. Afecţiuni ale aparatului cardio-vascular: tulburări de circulaţie periferică, acrocianoza, degerături, arteriopatia obliterantă, flebite în faza subacută şi cronică, tulburări vasomotorii în teritoriul circulaţiei cerebrale, boala hipertensivă în stadiul neurogen;

4. Afecţiuni dermatologice.

Contraindicaţii:

Afecţiunile care împiedică aplicarea electrozilor pe tegument, precum leziunile de diferite cauze, supuraţiile, unele manifestări alergice însoţite de urticarie, unele eczeme, tuberculoza cutanată, neoplasmele cutanate.


78

Unitatea de studiu V.2. TERAPIA PRIN CURENŢI DE JOASĂ FRECVENŢĂ

V. 2.1. Curenţii diadinamici Este o formă derivată din curentul sinusoidal 50Hz, care a suferit o serie de

modificări. Acţiunea fiziologică a unui curent cu impulsuri de joasă frecvenţă este determinată de mai multi factori: intensitate, forma impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsurilor, panta de creştere şi descreştere, durata pauzelor, modulaţia de amplitudine de durată sau de frecvenţă şi succesiunea variată a diverselor feluri de trenuri de impulsuri. Curentul diadinamic se aplică pe tegument prin intermediul electrozilor care au fost descrişi. Alegerea lor şi modul de aplicare depind de scopurile urmărite. În raport cu regiunea de tratat şi cu efectul urmărit folosim electrozi mai mici sau mai mari. Avem grijă să umezim bine materialul spongios, elastic sau tesătura hidrofilă cu care lucrăm.

Înainte de a da drumul la aparat, trebuie să controlăm ca toate butoanele să fie puse la zero, să corespundă tensiunea cu cea a reţelei electrice cu care lucrăm, să aibă legatură cu pământul.

Principalele efecte sunt cele hiperemiante, analgetice şi dinamogene. Acestea sunt determinate de nivelul intensităţii, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.

Intensitatea curenţilor se reglează progresiv, ajungându-se la senzaţie de vibraţii bine tolerate, nedureroase, deci până la pragul dureros. Deoarece acomodarea se instalează rapid, intensitatea se mai creşte în timpul tratamentului, sub pragul dureros. Dacă se urmăreşte obţinerea contracţiilor musculare, intensitatea se creşte la pragul de contracţie, fără senzaţie de crampă musculară.

Foto 19. Aplicaţii de curenţi diadinamici


79

Menţionăm că răspunsul obţinut este influenţat în mare măsură de particularităţile reacţiei individuale şi adaptării organismului la curent, în sensul că hiporeacţia (analgezia) prin ridicarea pragului de durere şi hiperreacţia (dinamogenia) apar diferit, de la individ la altul.

V.2.2. Curenţii Trabert

Sunt curenţi dreptunghiulari cu efect analgetic şi hiperemiant, numiţi şi ”masaj cu impulsuri excitatorii”.

Principalele indicaţii terapeutice:

Manifestări dureroase din radiculapotiile de cauză vertebrogenă artrozică;

Artroze dureroase;

Spondilită anchilozantă;

Periartrită scapulo-humerală, şi alte localizări abarticulare;

Miogeloze dureroase;

Afecţiuni posttraumatice.


80

Unitatea de studiu V.3. TERAPIA PRIN CURENŢI DE MEDIE FRECVENŢĂ

V.3.1. Curenţii interferenţiali

Constă în încrucişarea a doi curenţi de medie frecvenţă cu frecvenţe diferite; la locul de încrucişare endotisular se realizează efectele terapeutice prin unde modulate în intensitate.

În zona de întâlnire a celor doi curenţi cu frecvenţe diferite se produce un câmp electric numit câmp interferenţial, în care direcţia şi amplitudinea curentului de interferenţă se modifică repetitiv, având loc o amplificare şi o scădere până la dispariţia totală a intensităţii. Trecerile de la apmplificare la anulare sunt lente; oscilaţia intensităţii se produce cu o frecvenţă proprie care defineşte interferenţa. Ea variază progresiv între 0 şi 100 Hz; astfel acţiunea propriu-zisă de stimulare aparţine domeniului de joasă frecvenţă.

Principalele efecte fiziologice ale curenţilor interferenţiali

Efect excitomotor pe musculatura striată şi netedă;

Efect decontracturant;

Efect vasculo-trofic, hiperemizant şi resorbtiv, se obţine prin două modalităţi de acţiune:

a) Directă, pe vase şi aceasta la rândul ei, direct pe musculatura netedă a vaselor sanguine şi indirect, pe structura neuro-vegetativă vasculară;

b) Indirectă, prin gimnastica musculară realizată de efectul excitomotor muscular, cu producere de contracţii fiziologice, line.

Efectul analgetic modifică percepţia dureroasă prin diminuarea excitabilităţii dureroase dar şi prin combaterea hipoxiilor generatoare de durere.

Indicaţiile şi contraindicaţiile terapeutice ale curenţilor interferenţiali

Indicaţiile sunt multiple şi variate şi ele decurg din prezentarea modului de acţiune, a efectelor şi a toleranţei curenţilor interferenţiali.


81

Afecţiuni ale aparatului locomotor:

Stări posttraumatice, leziuni postcontuzionale: sindrom algoneurodistrofic postfracturi, entorse, luxaţii, contuzii fără leziuni osoase, hematoame;

Afecţiuni reumatismale din domeniul patologiei reumatismale;

Afecţiuni dureroase cu etiopatogenii diverse ale coloanei vertebrale:spondiloze, spondilite, scolioze, discopatii, mialgii;

Sechele paretice ale membrelor, în remisie;

Nevralgii şi nevrite diferite.

Afecţiuni vasculare priferice:

tulburări de circulaţie arterială, venoasă, limfatică, cu sau fără tulburări trofice; edeme vasculogene localizate, celulite.

Afecţiuni ginecologice: anexite, metroanexite nespecifice, parametrite, dismenoree, afecţiuni inflamatorii ale micului bazin.

Afecţiuni ale organelor interne:

diskinezii biliare;

hepatite cronice persistente;

pancreatite cronice;

gastrite, boală ulceroasă;

distonii funcţionale intestinale: hipertonii spastice, atonii intestinale postoperatorii


82

Unitatea de studiu V.4. TERAPIA CU ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

V.4.1. Undele scurte

Hipertermia generală cu ultrascurte se realizează în câmp condensator sau în câmp inductor. Pentru aceasta avem nevoie de un aparat de o putere mare 400-500 W sau de două aparate mai mici de 200 W care să lucreze concomitent.

Pentru ca rezultatele să fie cât mai bune în terapia cu ultrascurte trebuie să efectuăm procedurile cu multă atenţie.

Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu saltea de burete sau de cauciuc.Canapeaua sau patul să nu aibă piese mari metalice, deci evităm canapelele cu arcuri sau paturile de fier. Pentru procedurile care se fac la cap, bolnavul stă pe un scaun de lemn. Tinând seama de faptul ca ultrascurtele trec peste ţesătura de bumbac, lână sau nylon, nu este cazul să dezbrăcăm complet bolnavul, atunci când lucrăm pe regiuni limitate şi cu doze slabe. Se recomandă dezbrăcarea atunci când administrăm doze puternice care ar putea provoca o transpiraţie abundentă. Tegumentele trebuie întodeauna şterse deoarece picăturile de apa supraîncălzite ar putea să dea arsuri. Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe bolnav, deoarece ele concentrează câmpul electric şi ar putea produce arsuri la locul de contact al metalului cu tegumentul (ceas, chei, inele, brăţări etc.). Bolnavul este rugată păstreze aceeaşi poziţie în tot timpul procedurii, deoarece la fiecare mişcare se modifică rezonanţa, aparatul se dezacordează şi scade intensitatea din circuitul bolnavului, diminuându-se astfel efectul.

Particularităţile curenţilor de înaltă frecvenţă sunt:

nu au acţiune electrolitică şi electrochimică, nu produc fenomene de polarizare;

nu provoacă excitaţie neuromusculară, nu provoacă excitaţia structurilor nervoase;

au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate: datorită acestei caracteristici principale curenţii de înaltă frecvenţă sunt utilizaţi în procedurile de termoterapie cu acţiune profundă. Penetraţia lor tisulară şi efectul caloric depind în primul rând de frecvenţa curenţilor, de constantele electrice şi particularităţile histobiochimice ale structurilor tisulare.

Acţiunea fiziologică a efectului caloric:


83

asupra metabolismului: creşte necesarul de oxigen şi de substrat nutritiv tisular, creşte catabolismul. Dozele aflate în limite normale stimulează metabolismul în zonele tratate;

asupra sistemului nervos central – efect sedativ (prin aplicaţii asupra regiunii cefalice); la nivelul sistemului nervos periferic – în regim de dozare corectă – creşte excitabilitatea, viteza de conducere, scade reobaza şi scurtează cronaxia;

asupra musculaturii: scade tonusul muscular, relaxând antagoniştii; în aplicaţiile locale se explică prin îmbunătăţirea circulaţiei locale, iar în aplicaţiile asupra extremităţii cefalice prin acţiune asupra hipotalamusului.

Se mai susţine un efect de creştere a capacităţii imunologice a organismului, precum şi acţiune asupra glandelor endocrine încă neelucidată.

Indicaţiile terapiei cu unde scurte

Afecţiuni reumatice:

- Multiple localizări ale reumatismului degenerativ se detaşează prin frecvenţă şi eficienţă, gonartroză şi diferitele forme ale manifestării şi localizării spondilozei;

- Reumatismul inflamator cronic;

- Reumatism abartricular: bursite, tendinite, tenosinovite, periartrite scapulo-humerale, etc,

- Sechele posttraumatice – cu sau fără tablou clinic de sindrom algoneurodistrofic;

Afecţiuni ale sistemului nervos:

- Periferic: diverse nevralgii şi neuromialgii, unele pareze şi paralizi, etc.;

- Central: unele cazuri de scleroză în plăci, sechele după poliomielită, sechele periferice după unele mielite şi meningite;

Afecţiuni cardiovasaculare: anginele pectorale fără semne de afectare miocardică sau insuficienţă cardiacă, în tulburări de circulaţie periferică venoasă ale membrelor, în stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice ale membrelor;


84

Afecţiuni ale aparatului respirator: bronşite cronice, pleurite, unele forme ale astmului bronşic în perioadele dintre crize, sechelele pleureziilor netuberculoase;

Afecţiuni ale aparatului digestiv: spasme esofagiene, gastro-duodenale şi intestinale, cu caracter mai ales funcţional, constipaţii cronice, diskinezii biliare şi colecistopatii cronice, periviscerite (sindroame aderenţiale);

Afecţiuni ale aparatului uro-genital: hipertrofii de prostată cu dureri locale, prostatite, pielocistite, colici nefritice, etc;

Afecţiuni ginecologice: metroanexite şi parametrite cronice nespecifice cu hipomenoree, amenoree sau sterilităţi secundare, unele mastite;

Afecţiuni otolaringologice: sinuzite frontale, fronto-etmoidale şi maxilare acute sau cronice, rinite cronice, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice;

Afecţiuni oftalmologice: în acest domeniu se recomandă protejarea cristalinului prin dozarea atentă a aplicaţiilor terapeutice şi evitarea corpurilor străine intrate accidental în ochi.

Afecţiuni dermatologice: unele furuncule, panariţii şi hidrosadenite (abcese ale glandelor sudoripare);

Unele tulburări endocrine: dereglări ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancreasului, prin utilizări de doze slabe în scop reglator.

Principalele contraindicaţii ale terapiei cu unde scurte:

procese inflamatorii acute cu supuraţii;

manifestări acute ale afecţiunilor reumatice;

afecţiuni cu tendinţe la hemoragii;

procese neoplazice;

prezenţa de piese metalice intratisulare;

implatarea cu pace-maker cardiac,

perioadele de ciclu menstrual şi sarcină.


85

V.4.2. Terapia cu ultrasunete

Efectele fiziologice ale ultrasunetelor

Principalele efecte fiziologice sunt:

analgetice;

miorelaxante;

hiperemiante.

Efectele analgetice se realizează prin intermediul SNC, printr-o serie de

mecanisme care produc ca şi la acţiunea curenţilor analgetici de joasă frecvenţă. Efectul miorelaxant s-ar explica prin acţiunea vibratorie a ultrasunetelor

asupra propriceptorilor musculari şi tendinoşi. Acţiunea hiperemiantă, cu efecte resorbtive şi vasculotrofice se produce

prin vasodilataţia arteriolelor şi capilarelor cu activarea corespunzătoare a circulaţiei sanguine. Această acţiune se realizează prin influenţarea şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ.

Stuhlfauth a fost cel care a arătat acţiunea simpaticolitică a ultrasunetelor şi a introdus în acest scop calea tratatmentului neuroflex ca o modalitate certă de influenţare a SNV.

Tehnica de aplicare În timpul procedurii, se urmăreşte manipularea proiectorului şi manevrarea

aparatului. În capul emiţătorului este aşezat cristalul piezoelectric care generează undele ultrasonice. Acestea sunt proiectate în linie dreaptă sub forma unui fascicol, perpendicular cu suprafaţa de emisie a localizatorului.

Deoarece propagarea ultrasunetelor se face numai în solide şi lichide, este necesar ca, între proiector şi tegument, să nu existe nici un strat de aer, care ar putea să oprescă transmiterea undelor spre bolnav. Pentru aceasta, este nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare a proiectorului şi tegument, care se realizează printr-o soluţie vâscoasă (cum este cea de ulei de parafină), fie un strat de apă degazeificată, fie cu vaselină simplă sau un alt unguent. Viteza de deplasare a proiectorului trebuie să fie foarte mică, astfel că un cerc mic să se descrie în 2-3 secunde şi o linie de circa 10-12 cm în 30 secunde.Important este să urmărim în


86

permanenţă ca proiectorul să fie cu toată suprafaţa emiţătoare în contact perfect cu tegumentul.

De obicei, se alege părţile moi cu musculatură multă pentru tratament, evitând să trecem cu proiectorul pe proeminenţele osoase, unde pot să aiba loc concentrări de energie şi pot să apară dureri periostale. Dozele utilizate sunt date de intensitatea şi durata procedurilor. În general, se folosesc doze mici.

Ultrasunetul ca şi restul vibraţiilor mecanice pendulare, au efecte fiziochimice, biologice si fiziologice.

Efectele biologice:

la nivelul pielii - chiar în doze mici, ultrasunetele cresc permeabilitatea membranelor celulare şi fac ca o serie de substanţe, pentru care pielea în mod normal este impermeabilă, să traverseze tegumentul. Dozele medii provoacă o hiperemie tegumentara. Dozele mari dau eritem puternic, în special dacă se întrebuinţează frecvenţe medii de 175 Hz.

la nivelul ţesutul conjunctiv - are loc o vasodilataţie, o hiperemie şi extravazare sanguină care pot să meargă până la rupturi capilare, dacă energia transmisă este mare.

la nivelul muşchilor - apar reacţii exudative şi de degenerescenţă edematoasă.Pe miocard pot să fie semnalate chiar leziuni de tipul infarctului. Muşchii se încălzesc mai ales la nivelul de separaţie în oase şi aponevroze.

la nivelul ţesutului osos - reacţionează diferit la intesităţi mari sau mici. La doze mici osul reacţionează constructiv, prin formare de osteofite. La doze mari apar edeme hemoragice, necroze osoase şi tendinoase. Osul prezintă importante zone de încălzire prin fricţiune directă şi prin reflexia ultrasunetelor, mai ales în zonele de jocţiune dintre os şi ţesuturile moi, în baza fenomenului de interferentă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în canalul medular şi în toată zona spongioasă a osului. La nivelul de separare între muşchi şi os, unde absorbţia este foarte mare, se formează mari acumulari de energie calorică. Astfel suprafaţa osului se încălzeşte cu ultrasunete de 5 ori mai mult decât muşchiul, pe când cu undescurte muşchiul se încălzeşte de 16 ori mai mult decât osul. Încălzirea nu este la fel în toate straturile.

la nivelul sistemul nervos central (S.N.C.) şi vegetativ (S.N.V.) - reacţionează prin modificări funcţionale care au putut fii puse în evidenţă prin studii cronoximetrice, electromiografice şi electroencefalografice. S.N.C. reacţionează prin excitaţii sau inhibarii trecatoare.


87

în sângele supus iradierii cu ultrasunete scade proteinemia totală, cresc gama-globulinele, scad alfa-globulinele. Eritrocitele se concentrează în grupuri.În soluţii mult diluate, hematiile sunt distruse chiar cu doze foarte mici de 0,1 W /cm2. Rezistenţa leucocitelor faţă de ultrasunete este mai mare la copii decât la adulţi. Coagularea sanguină este încetinită, viteza de sedimentare (VSH) scade sau poate fii neinfluenţată.

la nivelul mucoasei gastrice - reacţionează la doze mari prin formare de ulceraţii.

Efectele fiziologice:

- efectele fibrotice ale ultrasunetelor sunt legate de fenomenele districtive de rupere şi fragmentare a ţesutului, de permeabilizare a membranelor celulare, de creştere a metabolismului local celular, prin fragmentarea moleculelor mari şi prin creşterea proceselor de oxidoreductie însoţite şi de efecte de vasodilatare locală.

- efectele analgezice - sunt cele mai evidente şi mai prompte acţiuni ale ultrasunetelor. Ele dau rezultate bune în nevralgii, în cazurile în care nu există o compresiune mecanică pe nerv. Efectele antispastice obişnuite în mialgii se explică chiar cu doze extrem de mici care nu determină încz efecte termice, prin acţiunea asupra terminaţilor nervoase cu scăderea cronaxiei neuromusculare.

- stimularea S.N.V. - se manifestă prin efecte simpaticomimetice sau simpaticolitice, dependent de terenul pe care se acţionează, ca şi de intesitatea undelor.

- efectele antiinflamatoare - se explică prin efectul vibrator mecanic; prin efectele de creştere a metabolismului local celular; prin micromasajul care se exercită asupra ţesuturilor şi spaţiilor interstiţiale, cu eliminarea produselor catabolice prin sistemele circulaţiei de întoarcere limfatică şi venoasă, precum şi prin efectele vasomotoare, capilare şi articulare. Este vorba deci de o accentuare a rezorbţiilor şi îndepărtarea produselor catabolice şi patologice.

- efectele vasculare - se manifestă printr-o vasodilatare locală, o stimulare a circulaţiei sanguine şi capilare, arteriole, deci o accentuare a circulaţiei periferice şi de întoarcere.

Indicaţiile tratamentului cu ultrasunete:

patologia aparatului locomotor de cauză reumatismală;


88

patologia aparatului locomotor de natură traumatică şi ortopedică;

afecţiuni dermatologice;

cicatrici cheloide, plăgi atone, ulcere trofice ale membrelor;

afectări locale sau generale ale ţesutului colagen: fibrozite, dermatomiozite, sclerodermia progresivă;

afecţiuni neurologice: nevralgii şi nevrite, sechele nevralgice după Herpes Zoster, nevroamele amputaţiilor, distrofia musculară progresivă, sindroame spastice şi hipertone de cauză piramidală şi extrapiramidală;

afecţiuni circulatorii: arteriopatiile obliterante şi angioneuropatiile de stadiul I şi II, boala Raymond;

unele afecţiuni ginecologice.

Contraindicaţiile ultrasonoterapiei

Contraindicaţii generale:

modificări tegumentare, afecţiuni cutanate diverse (infecţioase, inflamatorii, nervi, etc) tulburări de sensibilitate cutanată;

tulburări de coagulare sanguină, fragilitate capilară de orice natură;

stări generale alterate, caşexii;

tumori în toate stadiile evolutive, atât pre- cât şi post operatorii;

tuberculoza activă;

stări febrile;

fenomene inflamatorii acute de orice natură

reumatismul articular acut;

insuficienţa cardio-circulatorie, insuficienţa coronariană, tulburările de ritm cardiac;

suferinţele venoase ale membrelor- tromboflebite, tromboze, varice.


89

Calcificarea progresivă a pereţilor arteriali.

Contraindicaţii speciale:

Este contraindicată aplicarea ultrasunetelor pe zonele corespunzătoare unor organe şi ţesuturi, precum creierul, inima, măduva spinării, ficatul, splina, uterul gravid, glandele sexuale, plămânii, şi marele vase, de asemenea, nu se vor face aplicaţii pe zonele de creştere ale oaselor la copii şi adolescenţi.

V.4.3. Radiaţia ultravioletă

Efectele clinice:

Stimularea tegumentului;

Pigmentaţia cutanată;

Exfolierea cutanată;

Producerea vitaminei D;

Efect desensibilizant – antialgic;

Efect asupra hematopoiezei;

Efect dezinfectant;

Efecte psihologice – acţiune biofiziologică fondată pe stimulare neuro-endocrino-metabolică generală şi chiar antialgice.

Efectele clinice ale razelor infraroşii

Derivă din consecinţele efectului caloric al acestora asupra organismului: activare a circulaţiei cu încălzire tisulară şi resorbţia edemelor superficiale, miorelaxant şi antialgic, stimularea catabolismului şi sudaţie în funcţie de modalitatea de aplicare.

Indicaţiile tratamentului cu raze ultraviolete

dermatologie: degerături, cicatrice cheloidă, eczeme, herpes zoster, ulcere cutanate (atone sau varicoase), micoze cutanate, ragade mamelonare;


90

pediatrie: rahitismul, suferinţele respiratorii (astmul bronşic) craniotabesul;

reumatologie;

în unele forme ale tuberculozei;

alte afecţiuni cum sunt:

tulburări endocrine: hipertiroidiile uşoare, unele tipuri de obezitate;

afecţiuni din sfera ORL: faringo-amigdalite, otite externe;

afecţiuni din sfera obstetrică ginecologie: amenoree, vaginite ragade mamelonare, echimoze vulvare postpartum; afectări ale stării generale, bolnavi surmenaţi, anemici, cu inapetenţă, pierderi în greutate, surmenaje fizice şi psihice.

Contraindicaţiile:

neoplaziile;

caşexiile de orice cauză şi inaniţia;

cardiopatiile decompensate, insuficienţa cardiacă, ateroscleroza în stadii avansate;

hipertiroidia;

tromboflebite;

stările hemoragipare şi tendinţa la hemoragii;

diabetul zaharat;

sarcină;

tulburări de pigmentaţie;

hipertensiunile arteriale consecutive pigmentaţiei

fotosensibilităţile cutanate solare, etc.


91

Unitatea de studiu VI. TERAPIA PRIN CÂMPURI MAGNETICE DE JOASĂ FRECVENŢĂ

VI.1. Câmpul magnetic

Un câmp magnetic este produs de un curent electric sau de către un câmp electric variabil având aceeaşi parametrii fizici ca şi curentul electric.

Bazele fiziologice ale terapiei cu câmpuri magnetice

După cum este cunoscut, orice agent fizic extern având şi o intensitate cu valoare eficientă poate influenţa echilibrul ionic al celulelor, modificând permeabilitatea membranelor celulare, antrenând reacţii de tip ergotrop, catabolic (eliberator de energie celulară) sau trofotrop, anabolic (de refacere energetică).

Foto 20. Terapie cu câmp magnetic

Indicaţiile terapiei cu cîmpuri magnetice de joasă frecvenţă cu aparatul - magnetodiaflux:

în afecţiunile reumatismale are ca efect scăderea contracturii musculare antalgice, creşterea pragului cortical la durere: reumatismul degenerativ, reumatismul abarticular, reumatismul inflamator;

în sechelele posttraumatice au drept scop consolidarea fracturilor: entorse, rupturi musculotendinoase, hematoame musculare, algodistrofiile posttraumatice din primele două faze;


92

în afecţiuni neuropsihice, prin variaţia cîmpului magnetic produs se pot influenţa procesele fundamentale de excitaţie ale scoarţei cerebrale, precum şi aspectele distonice ale sistemului nervos autonom. Din acest motiv, există în acest cadru două indicaţii de bază: nevrozele şi distoniile neurovegetative.

în afecţiuni organice ale sistemului nervos. Principala indicaţie o constituie sindromul spastic, indiferent de cauza acestuia: hemiplegii, boala Parkinson, leuconevraxite, paraplegii, sindroamele excitomotoare (spasmul facial, torticolisul spasmodic, ticurile, etc.) ca şi infirmitatea motorie cerebrală la copii. Efectul cîmpului magnetic asupra spasticităţii piramidale şi extrapiramidalela hemiplegici după accidente vasculare şi la bolnavi cu sindrom parkinsonian s-ar datora influenţării formaţiei reticulate, prin reechilibrarea sistemelor facilitatoare şi inhibitoare neuromusculară (studii efectuate de P. Nedelescu şi colab.). Utilizarea magnetodiafluxului în sindroamele neurologice spastice este indicată mai ales în asociere cu kinetoterapia, ajutând la relaxarea contracturii musculare, în scopul facilitării exerciţiilor specifice de reducere funcţională.

în afecţiunile cardiovasculare, acţiunea câmpurilor magnetice în bolile cardiovasculare se explică prin două mecanisme:

- reglarea vasomotorie şi a hemodinamicii prin influenţarea sistemului nervos vegetativ;

- acţiune locală de intensificare a respiraţiei tisulare cu creşterea consumului de oxigen, ceea ce atrage o vascularizaţie crescută pentru metabolismul local.

- boli vasculare periferice funcţionale;

- boli vasculare periferice organice;

- ateroscleroza cerebrală;

- hipertensiunea arterială;

în afecţiunile digestive, existenţa în patogenia multor boli digestive a unui dezechilibru neuro-umoral cu dominantă parasimpatică şi răsunet pe funcţia secretorie şi motorie – face din magnetodiaflux un mijloc terapeutic tot mai frecvent utilizat în această patologie;


93

în afecţiuni endocrine, mai exact în diabetul zaharat forma neinsolinodependentă sau care necesită insulină în doze mici, precum şi în diabetele secundare cu hiperfuncţie a hipofizei, tiroidei şi suprarenalei. Se mai aplică în stadiul neurogen al hipertiroidiei;

în afecţiuni ginecologice, dismenoreea, tulburările menstruale funcţionale, metroanexitele cronice nespecifice, cervicitele cronice nespecifice, tulburările de climax şi preclimax. Efecte deosebit de favorabile au mai fost obţinute cu ajutorul magnetodiafluxului într-o serie de sindroame şi simptome în care dezechilibrul neurovegetativ şi psihic au rol preponderent, precum: sindromul premenstrual, sindromul intermenstrual, dispareunia, pruritul vulvar, algiile pelvine fără substrat de leziuni organice, frigiditatea (cu tulburări de libido, cu sau fără orgasm).

Contraindicaţiile aplicaţiilor cu magnetodiaflux:

purtătorii de pace – maker;

bolile de sânge (anemii, leucoze, trombocitopenii);

stările hemoragice, indiferent de cauză şi localizare;

bolile infecţioase, stările febrile;

tumorile maligne;

insuficienţa hepatică şi renală;

sindroame endocrine majore (acromegalia, boala Basedow, Cushing, Addison);

tuberculoza pulmonară şi extrapulmonară activă;

psihoze decompensate, epilepsie;

sarcină.


94

Imagini surprinse din timpul activităţilor de practică la Vatra – Dornei (2011)

Foto 21. Foto 22.

Foto 23. Foto 24.


95

Foto 25. Foto 26

Foto 27

TEMĂ STUDIU INDIVIDUAL: Descrieţi efectele a cel pu’in două dintre procedurile electroterapeutice prezentate în acest capitol. Rezumat: În cadrul acestui capitol au fost prezentate succint azele fiziologice ale aplicaţiilor electroterapeutice, efectele, indicaţiile şi contraindicaţiile fiecăreia dintre procedurile prezentate.


96

MODULUL VII. ANTRENAMENTUL LA EFORT ÎN CONDIŢIILE CLIMATULUI MONTAN ŞI MARITIM

Autor: Conf. univ. Dr. OCHIANĂ GABRIELA

În majoritatea afecţiunilor întâlnite în recuperarea prin mijloace specifice kinetoterapiei, antrenamentul la efort este un obiectiv primordial. Fie că este vorba despre o patologie respiratorie, cardio-vasculară, post-traumatică, reumatismală, neurologică; întâlnită la copii, tineri, adulţi sau persoane de vârsta a –III- a, antrenamentul la efort face parte obligatoriu din programul complex de recuperare. Fără un antrenament fizic la efort dozat, fără o adaptare adecvată a aparatului respirator şi cardio-vascular la efort progresiv nu putem vorbi de o recuperare reală. Chiar dacă deficitul aparatului neuro-mio-artro-kinetic este minim, pentru o reintegrare socio-profesională la parametri superiori este necesară o capacitate funcţională cardio-respiratorie crescută.

Când ne stabilim ca obiectiv creşterea capacităţii de efort, este necesară o testare a acesteia, în urma căreia se va stabili frecvenţa cardiacă ţintă de antrenament şi valorile tensiunii arteriale. Sunt mai multe modalităţi de testarea capacităţii de efort, care este realizată de către medic, prin folosirea: bicicletei ergometrice, a covorului rulant, a scăriţei Master. Această testare a aparatului respirator şi cardio-vascular, foloseşte aceleaşi aparate dar cu unele diferenţe specifice bolnavilor respiratori (la care poate fi prezentă dispneea), prin folosirea măştii de oxigen.

Întrucât antrenamentul la efort în condiţiile climatului montan şi maritim se realizează cu unele diferenţe în funcţie de afecţiunea prezentă, stadiul acesteia, vârsta bolnavului dar şi influenţa factorilor climaterici, vom prezenta în continuare câteva caracteristici ale antrenamentului la efort la cele mai frecvente afecţiuni cardiace, respiratorii şi la persoanele de vârsta a III-a.

Vom prezenta în continuare caracteristicile recuperării infarctului de miocard în faza a II-a, întrucât în marea majoritate a afecţiunilor cardiace recuperarea este asemănătoare cu unele mici diferenţe.

Infarctul de miocard -faza a II-a de recuperare

Perioada de convalescenţă a infarctului de miocard începe după 3 – 6 săptămâni de la debutul infarctului şi corespunde capacităţii bolnavului de a urca un etaj fără semne de intoleranţă la efort. Ea durează 8 – 10 săptămâni, interval


97

după care, dacă evoluţia este favorabilă iar bolnavul îşi poate relua activitatea profesională.

Această perioadă este cea mai importantă în recuperarea fizică, deoarece urmăreşte să redea bolnavului maximul posibil din capacitatea sa fizică, compatibilă cu starea funcţională a cordului.

Obiectivele etapei sunt:

- reducerea travaliului cardiac pentru un nivel dat de efort, prin ameliorarea utilizării periferice a O2;

- creşterea capacităţii de efort maximal (VO2Mx) prin aceeaşi ameliorare a utilizării periferice a O2;

- ameliorarea performanţei cardiace maxime apreciate prin debitul cardiac maximal (opţională);

- dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale;

- obţinerea unor efecte psihologice favorabile, care să contribuie la recâştigarea încrederii în sine, alungarea îngrijorării şi anxietăţii legate de reluarea activităţii profesionale şi de rezolvarea problemelor complexe ale vieţii.

Costul energetic al etapei este de regulă între 5 – 7 METs. În momentul în care bolnavul atinge această limită, faza a II-a a recuperării poate fi considerată, din punct de vedere conceptual, terminată. Recuperarea bolnavilor din această etapă se poate realiza în centre de recuperare specifice în centrele de recuperare cardio-vasculară din staţiunile balneare şi climaterice sau ambulatoriu.

Includerea bolnavului în faza a doua a recuperării fizice este precedată de un test de efort, efectuat la 3 – 4 săptămâni de la debutul IMA, test maximal limitat de simptome. După testul de efort, bolnavilor li se va alcătui programul individual de antrenament. Orice şedinţă de antrenament fizic a bolnavului coronarian este alcătuită din 3 părţi distincte.

Încălzirea – exerciţii fizice pregătitoare pentru antrenamentul propriu-zis, incluzând pregătirea musculaturii care va fi antrenată (membre superioare, membre inferoare) şi pregătirea aparatului cardiovascular. Exerciţiile fizice nu trebuie să determine în general o frecvenţă cardiacă care şi depăşească cu peste 20 bătăi/ min. frecvenţa cardiacă de bază şi în orice caz frecvenţa obţinută în timpul încălzirii nu trebuie să depăşească 100 – 110 bătăi/ min.


98

Antrenamentul propriu-zis – cu durată variabilă, în care bolnavul prestează efort de anduranţă. Intensitatea este dependentă de vârsta bolnavului, de starea funcţională a aparatului cardio-vascular, de aspectul activităţii fizice anterioare a bolnavului. Este faza propriu-zisă a recuperării, în care se obţine creşterea nivelului de efort fizic pe care îl poate presta bolnavul. Antrenamentul poate fi continuu (realizarea unui efort cu o anumită durată care creşte progresiv în funcţie de toleranţa pacientului), sau cu intrvale când este alternat efortul de 3-4 minute cu pauză de 1-2 min max.

Antrenamentul se încheie într-o perioadă de revenire, în care bolnavul efectuează din nou exerciţii fizice (diferite sau nu de cele din faza de încălzire) şi în care aparatul cardiovascular revine treptat la starea de repaus. Durata acestui stadiu este în general tot de 5 – 10 minute.

Opţional dar nu de la început, în faza a II-a a recuperării şi în special la limita de trecere spre faza a III-a, se poate adăuga un nou ciclu de antrenament, constând din jocurile recreative, care nu vor mai asigura bolnavului o frecvenţă cardiacă egală cu cea din timpul antrenamentului propriu-zis dar care vin să menţină sau chiar să crească suplimentar capacitatea de efort a bolnavului, obţinută prin antrenament.

Urmărirea antrenamentului se face ca şi în cazul efortului la domiciliu, prin doi parametri de bază. Primul dintre aceştia este FC de antrenament, care nu trebuie să depăşească dar nu trebuie să fie nici mult inferioară FC prestabilite. Cel de-al doilea element, tot mai mult utilizat este scala de autoapreciere a intensităţii efortului. Această scală, împărţită în 20 de grade de percepere a efortului, trebuie parcursă până înspre treapta 12 – 14, deoarece peste această limită de efort perceput ca oarecum greu, efortul se desfăşoară de cele mai multe ori în anaerobioză, devenind dăunător pentru pacient.

Acestor două elemente li se poate adăuga controlul TA, îndeosebi pentru bolnavii cu diverse grade de insuficienţă ventriculară stângă. Are scopul de a depista precoce scăderea debitului sistolic şi de a evita consecinţele antrenamentului în condiţiile creşterii stazei pulmonare a bolnavului. Se evită, în plus, apariţia unor accidente cum ar fi sincopa, prin scăderea brutală a debitului cardiac de efort.

Intensitatea antrenamentului

În practică, intensitatea efortului este cel mai bine apreciată prin FC. Unui VO2 de 70% din VO2Mx (consumul maximal de O2) realizat la testul de efort maximal îi corespunde o FC între 70 – 80% (după unii 85%) din FC maximală realizată la TE. Această frecvenţă este de aproximativ 120 – 130 bătăi/ minut pentru indivizii peste 40 de ani şi 135 – 140 bătăi/ minut pentru cei sub 40 de ani.


99

Este însă mai utilă determinarea individuală, pentru fiecare caz în parte, a frecvenţei de antrenament, în baza testului de efort maximal efectuat anterior includerii în programul de antrenament.

Pentru indivizii cu angor restant FC de antrenament trebuie să fie cu 10 bătăi/ minut inferioară FC corespunzătoare pragului anginos (la care apare durerea anginoasă).

Pentru indivizii aflaţi sub tratament cu betablocante în doze mari, FC de antrenamet nu va depăşi 110 bătăi/ minut, deoarece peste această frecvenţă poate apare scăderea debitului sistolic.

Cercetări recente au arătat că efectul de antrenament se obţine, deşi mai puţin rapid, şi în cazul efortului efectuat la FC în jur de 60% din FCMx atinsă la TE. Acest efort de joasă intensitate are trei mari avantaje. Primul dintre ele se referă la bolnavii intens decondiţionaţi fizic care, adeseori, din cauze musculare, nu pot efectua un efort atât de intens încât să asigure o FC între 70 – 80%. În al doilea rând, permite antrenarea bolnavilor cu fenomene de insuficienţă ventriculară stângă (IVS) la care, la valori de 70 – 80% ale FC, pot să apară manifestări clinice ale IVS, respectiv dispnee severă. În al treilea rând, această frecvenţă joasă poate fi obţinută, fără dificultăţi şi în cazul antrenamentului nesupravegheat al bolnavului, la domiciliu, prin exerciţii fizice sau mers.

O altă metodă de calculare a FC de antrenament, care se aplică îndeosebi la bolnavii nu au efectuat TE înainte de antrenament, este aceea a luării în consiferare a FCMxt şi a FC de repaus. Se face diferenţa dintre cele două frecvenţe şi 60 sau 70% din aceasta se adaugă la FC de repaus, rezultând FC de antrenament. Cu această metodă există însă riscul ca FC de antrenament să depăşească FC a pragului ischemic, devenind dăunătoare pentru bolnav. O adaptare a acestei metode, îndeosebi la bolnavii care au un prag aniginos redus, este de a determina FCMx realizată în cadrul TE şi de a adăuga /=% din diferenţa dintre această FC şi FC de repaus, la FC de repaus. Rezultă o FC de antrenament sub cea a pragului ischemic, perfect tolerată de bolnavi.

FCMxt – FC repaus ═ FC efort

(FCMXt ═ frecvenţa cardiacă maximă teoretică)

60 – 70% FC efort + FC repaus ═ FC antrenament

FCMxt = 220 – vârsta (bărbaţi)

FCMxt = 210 – vârsta (femei)


100

FCMxt = 200 – vârsta (persoane de vârsta a III-a)

FCMxTE – FC repaus ═ FC efort

(FCMxTE ═ FC maximală a testului de efort)

70% FC efort +FC repaus ═ FC antrenament

Metodele de stabilire a intensităţii efortului trebuie aplicate individual, la fiecare caz în parte, deosebit de importantă fiind perceperea efortului de către bolnav. În cazul în care bolnavul nu poate tolere, pe toată durata antrenamentului, FC stabilită prin calcul, se poate recurge la frecvenţe inferioare, deoarece şi acestea realizează, deşi într-un timp mai lung, acelaşi efect de antrenament, crescând în timp capacitatea de efort a bolnavului. De asemenea, îndeosebi la bolnavii cu musculatura puţin dezvioltată şi la care, din cauză musculară, intensitatea efortului nu poate fi menţinută pe tot parcursul antrenamentului, se poate recurge la antrenament pe intervale.

Durata antrenamentului

S-a demonstrat că efectul de antrenament se obţine începând de la durate ale efortului de 5 minute şi că acest efect creşte progresiv şi direct proporţional cu durata efortului, până la 30 minute. Peste această durată, beneficiul asupra creşterii capacităţii de efort este unic. În schimb, solicitarea musculară este mai mare, îndeosebi la bolnavii sedentari, la fel ca şi solicitarea aparatului respirator. De aceea, în general, după un IMA nu se vor folosi durate ale antrenamentului care să depăşească 30 minute.

Se indică o durată iniţială a antrenamentului de 5 – 10 minute, crescând apoi progresiv, în funcţie de toleranţa bolnavului, până la 30 minute, limită care, în general nu va fi depăşită. În cazul bolnavilor care sunt bine antrenaţi, după terminarea antrenamentului propriu-zis, se pot adăuga jocuri recreative, care vor antrena în continuare bolnavul, deşi la o frecvenţă sub cea atinsă în timpul antrenamentului propriu-zis. În cazul în care, din diverse motive, inclusiv cardiovasculare, durata antrenamentului nu poate fi cea dorită, se poate recurge la antrenamentul pe intervale.

Frecvenţa antrenamentului

Se consideră că sunt necesare cel puţin 3 sau 4 antrenamente pe săptămână, despărţite dacă este posibil, de câte o zi liberă. Creşterea frecvenţei antrenamentului peste acest număr nu este benefică, putând creşte disconfortul muscular al bolnavului.


101

În general, în zilele în care bolnavul nu efectuează antrenament fizic, se recomandă să-şi continue activitatea fizică fie prin continuarea activităţilor gospodăreşti şi a mersului care fac ca efectul de antrenament să se menţină în aceste zile, fie prin exerciţii de gimnastică.

Pentru bolnavul cu IMA necomplicat, care nu este sever decondiţionat fizic şi nu prezintă fenomene de IVS, clinic potente, este posibilă efectuarea a 5 antrenamente pe săptămână. În condiţiile în care frecvenţa de antrenament este corect aleasă şi durata efortului nu este prea mare de la început, fiind crescută progresiv, efectuarea zilnică a antrenamentului nu produce disconfort muscular deosebit. Are avantajul obţinerii mai rapide a efectului de tratament, având o interferenţă psihologică pozitivă asupra bolnavului.

Metodologia antrenamentului

Clasic, se consideră că efectul antrenamentului continuu este cel mai bun, justificându-se prin aceea că odată atinsă starea de steady-state, aceasta trebuie menţinută pe parcursul întregului antrenament. Oprirea antrenamentului, chiar pentru o perioadă scurtă, face ca la reluarea lui mecanismele periferice de adaptare la efort, să nu mai fie puse atât de rapid în funcţiune, realizându-se pe de o parte o solicitare suplimentară a cordului iar pe de altă parte, consecutiv acestei solicitări, să crească riscul apariţiei unor complicaţii cum ar fi angorul, dispneea sau tulburările de ritm.

S-a arătat însă, relativ recent, că intervalele de odihnă de 1 – 2 minute, nu fac să dispară mecanismele periferice de adaptare la efort, care pot fi repuse rapid în funcţie. Astfel, riscul antrenamentelor cu intervale nu este mai mare sau este neglijabil, bineînţeles atunci când pauzele dintre reprizele de efort nu depăşesc 1 – 2 minute. Atunci când ele ating 3 – 4 minute, cele afirmate anterior sunt valabile şi există riscul apariţiei unor complicaţii la reluarea antrenamentului. În schimb, intercalarea unor pauze de efort scade semnificativ oboseala musculară şi creşte aderenţa bolnavului la antrenament. De asemenea, face să dispară teama bolnavului de eventualele complicaţii, teamă derivată din apariţia senzaţiei de epuizare, atât de frecventă în cazul efortului continuu.

În plus, antrenamentul ce intervale a devenit o necesitate din momentul în care s-a constata că folosirea unui anumit tip de antrenament oboseşte bolnavul, prin monotonie, face să scadă interesul şi aderenţa acestuia la antrenament, ca şi starea de bine pe care acesta trebuie să o producă bolnavului. Metodica antrenamentului fizic în perioada de convalescenţă cuprinde: exerciţii analitice libere, antrenarea moderată a rezistenţei, plimbări, activităţi zilnice curente

Antrenamentul de rezistenţă - constă din exerciţii care să realizeze o solicitare relativ consistentă şi de durată relativ lungă a cordului. Aceasta se poate


102

obţine prin eforturi executate cu grupe musculare mari (de exemplu cu membrele inferioare) menţinute timp de minim 3 minute. Persoanele sănătoase pot să menţină timp de o oră eforturi echivalente cu 50% din capacitatea maximă aerobă a lor. Astfel de eforturi produc o creştere a FC până la 120 – 130 bătăi/ minut (variaţii în funcţie de vârstă) şi nu duc la creşterea lactacidemiei.

Este recomandabil ca, în primele 3 – 4 săptămâni ale perioadei de convalescenţă, intensitatea antrenamentului de rezistenţă să nu depăşească în momentul de vârf FC de 120 bătăi/ min. De asemenea trebuie subliniat că poate fi solicitat astfel de efort numai dacă nu apar semne clinice, electrocardiografice sau hemodinamice de intoleranţă.

Dacă evoluţia bolnavului este bună în decursul unui antrenament de 3 – 4 săptămâni în perioada de convalescenţă, el poate fi supus, la sfârşitul acestui interval, unui test electrocardiografic de toleranţă la efort. Experţii OMS recomandă ca, în cazul în care nu apar semne clinice, electrocardiografice sau hemodinamice de intoleranţă, efortul la testare să fie împins până la următoarele limite, în funcţie de vârstă:

- 20 – 29 ani - 170 FC/ min

- 30 – 39 ani - 160 FC/ min

- 40 – 49 ani - 150 FC/ min

- 50 – 59 ani - 140 FC/ min

- 60 şi peste - 130 Fc/ min

Această limită trbuie să fie mai cobărâtă la sedentarii care nu au fost obişnuiţi de mulţi ani cu eforturile fizice.

FC maximă la care nu au apărut semne de intoleranţă este considerată ca „FC maximă tolerată”. În programul de antrenament pentru rezistenţă se folosesc eforturi care să ridice FC medie la 70% din cea totală iar în momentele de vârf la 85% din aceasta. Spre exemplu, un pacient între 50 – 59 ani poate fi solicitat în cadrul programului de 30 – 45 minute până la o FC medie de 100/ min. iar în momentele de vârf care pot avea o durată de 10 – 30 min., el poate fi solicitat până la 120/ min., dacă a tolerat la testare FC maximă de 140 / min., recomandată de OMS. Frecvenţa şedinţelor de antrenament pentru rezistenţă trebuie să fie de cel puţin 3/ săptămână.

Antrenamentul de rezistenţă se realizează cu ajutorul unor exerciţii care angajează grupe musculare mari: alergarea pe loc, urcat pe scăriţă, bicicleta


103

ergometrică sau de exterioar. Solicitarea cordului trebuie să crescă treptat, pe măsura adaptării lui.

În cazul folosirii bicicletei de exterior, este de preferat să fie folosită în parcuri sau staţiuni balneare cu o dozare a intensităţii, distanţei, ritmului de pedalare.

Este recomandabil ca efortul să înceapă cu o „încălzire” care să producă o creştere a FC până la 80 – 90/ min. şi apoi să se încarce progresiv, până la frecvenţa de antrenament propusă. Terminarea efortului trebuie să se facă de asemenea prin scăderea treptată a intensităţii, nu prin oprire bruscă.

Efortul pentru antrenarea rezistenţei poate fi executat continuu timp de 10 – 30 minute sau intermitent, folosind metoda numită „antrenament cu intervale”.

Pentru coronarieni este recomandabil ca execuţia să se facă în modul următor: se fac reprize de 2 – 3 minutE cu intensitatea efortului maxim tolerat de pacient, alternate cu reprize de 2 – 3 minute cu intensitate de 50 – 60%. Durata totală a perioadelor de efort intens poate fi de 10 – 30 minute.

Metoda „antrenamentului cu intervale” dă uneori rezultate la bolnavii care prezintă durere anginoasă sau subdenivelare accentuată a segmentului ST după puţine minute de efort. Cu aceştia trebuie procedat astfel: după încălzire se va mări treptat efortul până la pragul care produce aceste modificări, menţinându-se aici numai 2 – 3 minute. Înainte de a apărea durerea anginoasă sau subdenivelarea segmentului ST, se reduce intensitatea efortului până la o frecvenţă cardiacă de 80 – 100 bătăi/ minut, la care nu apar modificări. După pedalare de 2 – 3 min. la acest nivel, se măreşte din nou intensitatea. O bună parte din bolnavi pot executa în acest fel cantitatea totală de efort necesară pentru antrenament, fără semne de intoleranţă, în timp ce executarea continuă a efortului i-ar obliga să-l întrerupă după 3 – 5 minute. În cazurile favorabile, durata intervalelor de efort şi intensitatea efortului tolerat cresc treptat în decursul antrenamentulu.

Plimbările - în aer liber, de preferat în parcuri, staţiuni balneare sau zone liniştite, trebuie să intre în programul de mişcare al oamenilor alături de gimnastică şi antrenament de rezistenţă. Este recomandabil ca ele să se execute de 3 – 5 ori/ săptămână (de regulă în zilele în care nu se face antrenament de rezistenţă), cu o durată de 60 – 120 de minute. În cadrul lor se fac reprize de accelerare a ritmului, respectând dozarea individuală, în funcţie de FC tolerată de fiecare bolnav.

Infarctul de miocard - faza a III-a de recuperare (faza de întreţinere)

În ceea ce priveşte modalităţile practice de efectuare a antrenamentului fizic de fază a III-a, aceasta se va desfăşura pe de o parte în centre de recuperare unde bolnavul va efectua 2 – 3 şedinţe pe săptămână iar pe de altă parte, la domiciliul


104

acestuia sau în centrele de agrement, staţiunile balneare şi climaterice, unde bolnavul va depune efort nestandardizat şi nesupravegheat.

Există posibilitatea pentru bolnavii cu o capacitate de efort normală sau „supranormală” să efectueze exclusiv antrenament fizic nestandardizat sau nesupravegheat la domiciliu sau în centrele de agrement, staţiunile balneare şi climaterice cu prezentare periodică în centrele de recuperare şi odată sau de două ori pe an, pentru testarea capacităţii de efort. Chiar dacă este un antrenament nestandardizat, bolnavului i se dau indicaţii despre modalitatea de antrenament prin mers asociat cu alergare pe anumite distanţe sau prin alergare care vor fi crescute progresiv, prin învăţarea pacientului de a-şi măsura FC şi de a calcula frecvenţa cardiacă de antrenament după formula amintită anterior şi după indicaţiile kinetoterapeutului.

Cu cât bolnavul avansează în fază a III-a şi cu cât această evoluţie este încununată de succes, cu atât efortul fizic depus de bolnavul coronarian se apropie tot mai mult de activitatea fizică de agrement a subiectului sănătos iar activitatea fizică de fază a III-a devine mai mult un mod de concepere a vieţii (în care efortului fizic i se rezervă un loc important), decât o activitate medicală propriu-zisă.

Antrenamentele fizice organizate se vor desfăşura de 3 ori pe săptămână pentru prezervarea capacităţii de efort câştigate. Durata şedinţelor de antrenament este de minim 1 oră dar având în vedere activităţile recreative care se asociază în majoriatea cazurilor, durata recomandată poate să crească până la 1,5 – 2 ore. Ca şi recuperarea din fază a II-a, antrenamentul propriu-zis va fi precedat de încălzire, obţinută fie prin exerciţii fizice, fie prin pedalare câteva minute pe cicloergometru la o FC de 100 – 110/ minut.

Metodologia antrenamentului propriu-zis este identică cu cea de fază a II-a, cu menţiunea că, pentru menţinerea efectului de antrenament, o FC de 65 - /=% din FCMx atinsă la TE este suficientă. La terminarea antrenamentului urmează 5 minute de activitate fizică de revenire şi 5 – 10 minute de relaxare (odihnă).

În continuare, precedat sau nu de câteva exerciţii de „reâncălzire” urmează programul recreativ propriu-zis, pe o perioadă de 30 – 45 de minute: jogging de preferat în parcuri sau staţiuni balneare, jocuri cu mingea etc., în funcţie de efort şi de preferinţele individuale.

La indivizii cu capacitate bună de efort această a doua parte a antrenamentului în majoritatea cazurilor fiind un antrenament colectiv care, pe lângă atractivitate, asigură şi creşterea aderenţei la antrenament.

De asemenea, spre deosebire de antrenamentul de circuit cu intervale, se vor alege şi activităţi fizice cu un consum mai mare de energie, dinamice, cu o


105

posibilitate mai mică de supraveghere a bolnavilor, care nu mai este necesară în această fază. Este vorba despre includerea exerciţiilor fizice în apă, săritul corzii, chiar despre scurte perioade de jogging.

Un procent substanţial al activităţii fizice de fază a III-a se desfăşoară înafara centrelor de recuperare, la domiciliul bolnavului. Este vorba, în principal, despre două tipuri de efort fizic. Primul constă în exerciţiifizice zilnice, cu o durată de 10 – 15 minute iar al doilea se referă la modalitatea de deplasare spre serviciu şi revenirea acasă. Este recomandat mersul pe jos sau bicicleta, precum şi practicarea sporturilor de agrement (nataţie, schi, patinaj).

Deplasarea zilnică cu bicicleta pe distanţa de 6 – 7 km sau mersul pe jos 5 – 6 km cu o viteză medie de 5 – 6 km/ h sunt deosebit de benefice şi întreţin efectul de antrenament dar în acelaşi timp pot ameliora eficienţa măsurilor de profilaxie secundară impuse bolnavului în această peropadă (1 – 2 ore postprandial).

O ultimă problemă, foarte importantă a fazei a III-a este supravegherea pe termen lung a bolnavilor, supraveghere cu atât mai necesară, cu cât numărul antrenamentelor efectuate în centrele de reciperare este mai mic şi cu cât antrenamentul nesupravegheat şi nestandardizat înafara acestor centre, ocupă un procent mai mare din totalul activităţii fizice depuse de bolnav. Această supraveghere constă din efectuarea, la anumite intervale de timp, a unor teste la efort, respectiv TEMx limitat de simptome.

Pentru bolnavii cu IMA în antecedente, testarea se va efectua la intervale de 3 luni, după revascularizare miocardică prin angioplastie coronariană. TE se repetă la 3 şi 6 luni pentru evidenţierea restenozării iar pentru bolnavii supuşi unui by pass aortocoronarian, dacă aceştia sunt asimptomatici, testarea se va face anual sau când este nevoie, în sensul apatiţiei unor simptome sugestive pentru recidiva ischemiei miocardice.

Insuficienţa cardiacă

Ideea recuperării prin exerciții fzica la bolnavilor cu insuficienţă cardiacă a apărut în urma câtorva constatări:

pe lângă un acelaşi grad de disfuncţie ventriculară stângă şi pe lângă aceleaşi semne clinice de insuficienţă cardiacă, capacitatea de efort a bolnavilor diferă foarte mult de la caz la caz;

la bolnavii cu I.C.C. (insuficienţă cardiacă congestivă), evident de un sedentarism extrem, repausul prelungit poate deteriora în continuare, ca şi la alte categorii de bolnavi sau chiar ca la individul sănătos,


106

capacitatea de efort, rezultând o decondiţionare fizică peste limita impusă de severitatea cardiopatiei;

antrenamentul fizic acţionează în marea majoritate a cazurilor prin intermediul mecanismelor periferice de adaptare la efort, încât desfăşurat cu anumite precauţii, acesta nu implică alterarea în continuare a funcţiei cardiace;

în condiţii de supraveghere atentă, testarea la efort a bolnavilor cu insuficienţă cardiacă nu este contraindicată, ci cvasiobligatorie, pentru stabilirea capacităţii efective de efort a acestei categorii de subiecţi.

Obiectivele recuperării sunt:

împiedicarea decondiţionării fizice a bolnavului peste limita impusă de suferinţa cardiacă,

creşterea capacităţii de efort, chiar într-o mică măsură.

Pentru stabilirea metodologiei practice de recuperare şi a unui program pentru fiecare caz în parte, este necesară (obligatoriu chiar) efectuarea unui TE.

Pentru aprecierea severităţii insuficienţei cardiace, TE este indicat a se efectua în momentul examinării (spitalizării), înaintea tratării sindromului congestiv. Pentru recuperare, TE se va efectua în momentul obţinerii influenţării maxime, prin regim dietetic şi medicaţie, a sindromului congestiv şi a fenomenelor de I.V.S. (sub influenţa medicaţiei curente).

TE se va face pe covor rolant sau cicloergometru (clasic, în trepte de 25W şi 3 min), urmărindu-se aceeaşi parametrii ca în cursul TE la bolnavi cu C.I. (cardiopatie ischemică) dureroasă. Se pune însă accent deosebit pe MVO2 Mx (consum miocardic de O2 – maxim) şi pe TA, ca semn precoce şi important al apariţiei fenomenelor de IVS, respectiv aprecierea momentului apariţiei producerii scăderii debitului cardiac şi sistolic.

În ceea ce priveşte frecvenţa antrenamentului, având în vedere intensitatea mică a efortului care se depune, el se indică a fi zilnic, dacă este spitalizat; zilnic la domiciliu şi de 3 – 4 ori pe săptămână, instituţionalizat. Intensitatea efortului va fi redusă urmărindu-se obţinerea unei FC de 70 – 85% din FC Mx atinsă în cursul TE. Această frecvenţă nu trebuie să depăşească 135 – 140 bătăi/ min şi va fi inferioară cu 10 bătăi/ min FC la care apar simptomele de insuficienţă cardiacă, respectiv dispneea. Este foarte importantă şi utilizarea scalei Borg de autoapreciere a intensităţii efortului, aceasta să nu depăşească nivelul 12 – 14.


107

În ce priveşte durata eforului, a antrenamentului propriu-zis, nu va depăşi 30 de minute. Iniţial 5 – 10 minute, crescând progresiv în funcţie de toleranţa bolnavului. Fiecare perioadă de încălzire de 5 – 10 minute, va cuprinde exerciţii de respiraţie şi stretching, la fel ca şi ultimele 5 – 10 minute de revenire după efort. Antrenamentul propriu-zis se va desfăşura întotdeauna cu pauze. În cazul mersului pe jos de exemplu, pe o perioadă de 30 minute, se vor face pauze de 2 – 4 minute între perioadele de 5 – 10 minute de efort.

În scopul antrenării bolnavilor cu insuficienţă cardiacă, se practică următoarele tipuri de activităţi:

1. Mersul pe jos -la această categorie de bolnavi, asigură o FC nu în jur de 60%, ci între 70 – 85% din FCMx, chiar dacă nu se desfăşoară cu viteză mare, viteza recomandată fiind de 4 – 5 km/ oră. După ce se va asigura că în cursul mersului pe jos bolnavul nu este simptomatic şi nu depăşeşte frecvenţa de antrenament prescrisă, se vor intrecala scurte perioade de jogging.

2. Jogging-ul - bolnavul va fi încurajat să alerge uşor câte 25 m la fiecare 500 m de mers. Se asigură astfel, pe de o parte, atât efectul de antrenament mai rapid, cât şi intercalarea între perioadele de jogging a unor perioade de mers, care prin FC de 70 – 75% din FCMx, menţine efectul de antrenament dar în acelaşi timp, relaxează şi îl odihneşte bolnavul, având efectul unor adevărate pauze.

3. Kinetoterapia. Se utilizează aceleaşi exerciţii din perioada de încălzire sau revenire dar efectuate mult mai viguros, sau alte exerciţii care să asigure frecvenţa de antrenament necesară. În zilele în care bolnavul nu execută antrenament standardizat şi supravegheat, se recomandă practicarea exerciţiilor fizice la domiciliu şi mersul nesupravegheat, eventual cu o viteză mai redusă decât cea din cursul perioadelor de antrenament şi în perioada iniţială, fără jogging, de preferat în parcuri sau stațiuni balneare.

După o perioadă de antrenament instituţionalizat de 3 – 6 luni, bolnavul îşi poate continua singur antrenamentul, la domiciliu, atât în scopul creşterii în continuare a capacităţii de efort, dar mai ales în scopul menţinerii celei obţinute în perioada instituţionalizată. Din punctul de vedere al gradului creşterii capacităţii de efort prin antrenament, s-au obţinut pe perioade de la 4 până la 18 luni, creşteri ale consumului de O2 de 20 – 30%.

Hipertensiunea arterială (HTA)a


108

Antrenamentul la efort la bolnavii cu HTA are o importanță majoră, atât în cayul celor cu HTA stadiul I cât și în cayul celor din stadiul II. Asociat tratamentului medicamentos, antrenamentul la efort poate influența favorabil valorile TA, determinând o scădere a valorilor tensionale remarcabilă.

Antrenamentul de rezistenţă - pentru a obţine temperarea activităţii simpato-adrenergice, care este exagerată la unii dintre hipertensivi şi pentru a obţine o funcţionare cardio-vasculară mai economică, este reconamdabil antrenamentul de rezistenţă. El este indicat în primul rând pentru hipertensivii tineri sau în primele stadii de evoluţie a bolii, când există o predominantă simpatico-adrenergică şi nu sunt prezente semne de visceralizare.

Este necesară stabilirea unei limite a valorilor tensionale de reaus care permit accesul la antrenamentul de rezistenţă. Unii autori recomandă să nu se facă restricţii ale efortului la hipertensivi dacă nu este prezentă suferinţa cardiacă sau renală. S-a stabilit ca limită pentru admiterea la antrenamentul de rezistenţă valoarea de 170 mmHg pentru TAS şi 110 mmHg pentru TAD. De asemenea, trebuie stabilită limita valorilor tensionale până la care este permis să se ajungă în timpul efortului în cadrul programului de antrenament.

Deşii unii cercetători afirmă că nu au remarcat accidente sau complicaţii după eforturi care au produs creşteri ale tensiunii sistolice până la 200 mmHg sau chiar mai mult, nu s-au permis creşteri mai mari de 180 mm Hg în eforturi de antrenament.

Este recomandabil ca antrenamentul de rezistenţă să fie precedat de un program de gimnastică de încălzire care să angreneze toate grupele musculare, cu o durată de 10 – 20 de minute. Atunci când programul se desfăşoară în grup, se pot introduce şi jocuri de atenţie şi mişcare.

Pentru bolnavi cu hipertrofie ventriculară stângă evidenţiată radiologic sau electrocardiografic sau cu alte semne de visceralizare, programul de antrenament trebuie limitat la exerciţii uşoare de mobilizare – tonifiete, gimnastică respiratorie, plimbări, eventual tehnici de relaxare.

Metodele antrenamentului de rezistenţă sunt diverse. Dintre cele mai comune şi accesibile cităm:

Mersul – cel mai recomandat pentru începerea antrenamentului. Este un exerciţiu simplu, fiziologic, cu automatism vechi, nu cere explicaţie tehnică, pune în mişcare grupe musculare mari. Dozajul este relativ: dozarea ritmului paşilir, distanţa de mers şi durata, înclinarea pantei. În staţiunile balneare se poate aplica sub forma „curei de teren”.


109

Este recomandat ca înainte şi după şedinţele de mers să se măsoare frecvenţa cardiacă şi TA iar frecvenţa pulsului, pe durata mersului, să se determine şi la 4 – 5 minute, orientând frecvenţa paşilor spre a atinge 60 – 70% din FCMx (frecvenţa cardiacă maximală), în mod progresiv. Se poate aplica zilnic, luni şi ani de zile.

Alergarea (jogging) este metoda care se introduce imediat după ce s-a ajuns la o anumită capacitate de efort. Dozarea se va face prin modelarea ritmului de alergare (viteză), nivelul de ridicare a genunchilor, distanţa şi durata alergării. Se va urmări atingerea a 75% din FCMx şi se va controla TA înainte şi după alergare. Se ve face într-un mediu nepoluat, în parcuri, stașiuni balneare etc. Se va aplica de 3 ori pe săptămână, cu o durată de 20 de minute. Alergarea pe loc, săritura ce coarda sau ca mingea au efecte la fel de bune.

Urcatul scărilor şi pantelor este simplu: se va face în mod progresiv ca număr de trepte şi sau ca durată. Dozarea se va face prin aprecierea FC şi a TA.

Bicicleta ergometrică sau covorul rulant au avantajul posibilităţii dozării cu multă precizie a efortului şi de urmărire a pacientului în timpul efortului.

Şedinţele de antremanet vor fi în număr de 3 – 5 pe săptămână, cu durata de 15 – 20 de minute, la o FC între 60 – 80% din FCMx, atinsă în timpul probei de efort. Peste acest prag organismul este în anaerobioză şi valorile TA cresc.

Inotul în piscină în apă caldă (termală sau mezotermală) este deosebit de apreciat, cu multe avantaje: plăcerea bolnavului în contact cu apa, efectele benefice ale apei calde asupra valorilor TA şi a performanţei cardiace, a circulaţiei periferice, a presiunii hidrostatice şi a descărcării de greutate (conform principiului lui Arhimede, asupra muşchilor şi articulaţiilor, mişcarea se desfăşoară în condiţii plăcute, cu descărcare gravitaţională, cu o circulaţie generală şi periferică îmbunătăţită, cu un randament bun). Necesită cunoştinţe de înot ca un prim dezavantaj, precum şi instalaţii tehnice.

Se va măsura FC şi TA înainte şi după şedinţa de înot. FC nu va depăşi 75% din FCMx. SE vor exclude de la înotul terapeutic: bolnavii hipertensivi cu valori mari ale TA, din grupa hipertensiunii medii şi severe (se consideră valori acceptabile TAD până la 110 mm HG şi TAS până la 180 mmHG), insuficienţa cardiacă severă, infarctul miocardic recent (sub 6 luni), angina pectorală instabilă, cardiopatii valvulare severe, miocarditele, cardiomiopatiile obstructive, fibrilaţia atrială netratată, extrasistolele ventriculare polifocale, episoadele de tahicardie paroxostică ventriculară, blocuri atrio-ventriculare de grad Înalt, pacemakere, persoanele care au efectuat un alt efort fizic înainte de şedinţele de înot, cei care se află sub trei ore de la masă, cei cu alte boli inclusiv dermatologice.


110

Sportul terapeutic îşi are denumirea în însuşi scopul urmărit, cel terapeutic şi nu de performanţă. De aceea se va evita practicarea unor sporturi dure sau la intensităţi de efort mari. Se va urmări şi aici FC şi TA înainte, în pauze şi la sfârşit, având ca limită superioară 75% din FCMx. Alegerea unei discipline va ţine cont şi de apltitudinile psihomotrice, de cunoştinţele privind disciplina, de interesul pacientului, de posibilităţile bazei materiale, de vârstă, sex şi gradul de antrenament ale pacientului.

Antrenamentul la efort la bolnavii respiratori

Antrenamentul prin mers - este cel mai utilizat atât de bolnavii care-şi încep mobilizarea după un episod de IRA (insuficienţă respiratorie acută), cât şi de cei cu o relativ bună capacitate de efort, pentru menţinere acesteia. Nu este necesar să se insiste asupra avantajelor acestei modalităţi de efort: fiziologic, se desfăşoară pe baza automatismelor câştigate, nu cere vreo instalaţie, pune în acţiune mai multe grupe musculare. Singurul dezavantaj este imposibilitatea de cuantificare a dozajului, dar în acelaşi timp este uşor de dozat pe baza reacţiei clinice a bolnavului. În cazurile mai grave, după imobilizări prelungite la pat, mersul se începe sub o mască cu oxigen, prin salon sau culoarul spitalului, pacientul fiind însoţit de o asistentă care poartă rezervorul de O2.

Pe măsură ce antrenamentul progresează, se reduce O2 până când bolnavul va respira doar aer. În general, administrarea de 1-2 l O2/min. este suficientă.

În timpul mersului pacientul va menţine ritmul de mers care îi convine, dozând treptat durata mersului. Mersul se execută doar pe teren plat. Când bolnavul a ajuns la o durată de aproximativ 15 minute mers continuu, introducem pe distanţe scurte, 20-30 de metri, ritmuri de mers mai alerte, dublând sau triplând ritmul obişnuit. Treptat aceste scurte perioade de ritmuri alerte vor fi înmulţite sau lungite, concomitent cu creşterea întregii durate de mers. În funcţie de pacient, în general, ne oprim cu progresia efortului între 30-60 minute durata totală a unei şedinţe de mers care cuprinde 4-8 ritmuri alerte pe distanţe care nu depăşesc 100 m. Idealul ca la domiciliu bolnavul să-şi execute aceste plimbări într-un cadru şi într-o atmosferă cât mai nepoluată, de preferat în parcuri sau stațiuni balneare. Mai mult decât la alte forme de antrenament fizic, şedinţa de mers este repetată de 2-3 ori pe zi.

O variantă a antrenamentului prin mers este aşa numita cură de teren, procedeu larg răspândit cu câteva decenii în urmă în staţiunile balneo-climaterice din Europa. În ultimul timp, există o revigorare al acestui excelent procedeu de antrenament fizic cu scop profilactic, terapeutic sau recuperator. Caracteristiac curei de teren este, în afara mersului dozat ca durată şi variaţia de pante, în urcare, coborre, mers pe teren plat. De asemenea o altă caracteristică este mediul ambiant: aer nepoluat şi bogat în ioni negativi, peisaj plăcut, sedativ, cum sunt parcurile naturale sau pădurile din staţiunile balneo-climaterice.


111

Antrenamentul la cicloergometru - Permite un foarte bun dozaj al intensitășii (travaliu /secundă) exprimată în Watti. Pedalarea se poate executa în ritmul cel mai convenabil pacientului.

Dozarea efortului la bicicletă se va putea deci realiza prin creşterea intensităţii lui, ca şi a duratei în timp. Un alt avantaj al bicicletei ergometrice este faptul că permite cu uşurinţă aplicarea, în timpul efortului, a unei măşti pentru oxigenoterapie.

Există şi câteva dezavantaje: cere o oarecare îndemânare şi obişnuinţă, antrenează grupe limitate musculare, nu poate reprezenta o modalitate uzuală de antrenament la domiciliu.

Există, evident, o largă variaţie metodologică în acest tip de antrenament. Fiecare recuperator îşi adaptează metodologia la o serie de condiţii concrete din compartimentul de kinetoterapie al serviciului de recuperare medicală.

Antrenamentul la bicicletă ergometrică începe cu o putere standard de 40 W, adaptând durata pedalajului la capacitatea de efort a pacientului. Şedinţa este întotdeauna formată din două reprize, cu pauză între ele, timp în care pacientul nu coboară de pe bicicletă. Repriza de pedalare durează de la 3 minute la 10 minute, iar pauza are durata şedinţei. Ajuns la 10 minute de pedalare se începe creşterea wattajului până la dublarea lui ( 80 W) după care se rămâne la această putere şi se creşte durata reprizei până la 20-30 minute. Şedinţa cu ergociclul se poate repeta în timpul zilei dacă există posibilitatea. Ajuns la o astfel de performanţă oprim acest gen de antrenament care obligă pacientul să vină mereu în serviciul de recuperare, acesta urmând să-şi continue antrenamentul fizic prin alte forme. De fapt, efortul la ergociclu se execută în paralel şi cu alte modalităţi de efort, în special cu mersul şi urcatul scărilor.

Antrenementului fizic moderat la vârstnici

Efectele antrenamentului la persoanele de vârsta a III-a sunt:

- Managementul stresului;

- Ameliorarea calităţii vieţii;

- Diminuarea anxietăţii şi a depresiei;

- Ameliorarea imaginii pozitive de sine;

- Reducerea riscului apariţiei bolii coronariene;

- Diminuarea frecvenţei cardiace şi a TA (în efortul submaximal);


112

- Managementul obezităţii;

- Reducerea riscului de apariţie a osteoporozei (exercitii cu încarcare);

- Ameliorarea metabolismului glucidic;

- Ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare;

- Ameliorarea flexibilităţii, coordonării şi a echilibrului;

- Diminuarea costurilor îngrijirilor medicale;

- Ameliorarea simptomatologiei artrozelor;

- Ameliorarea funcţiei imune;

- Creşterea aportului de oxigen la creier (ameliorarea funcţiilor cognitive)

Efectele favorabile ale antrenamentului fizic sunt asupra aparatului respirator, cardio-vascular, a metabolismului, a rezistenţei osoase, a sistemului nervos, etc., precum şi asupra stării psihice a pacientului. În funcţie de efectele obţinute şi obiectivele stabilite, antrenamentul aerob va urmări menţinerea parametrilor funcţionali la valori apropiate de normalul caracteristic vârstei, cu prevenirea complicaţiilor posibile. Antrenamentul se va realiza folosind aceleaşi metode, respectiv: bicicleta ergometrică, covorul rulant, scăriţa, treptele, mersul pe jos, cura de teren, joggingul, cu o testare prealabilă a capacităţii de efort. Intensitatea efortului va fi între 40 – 60% din FCMxt şi se va calcula după formula:

FCMxt = 200 – vârsta.

Dacă sunt luate în considerare toate variabilele, respectiv: particularităţile individuale, afecţiunile asociate, stadiul afecţiunii, etc., vor fi prevenite complicaţiile posibile iar menţinerea unei capacităţi de efort la un nivel acceptabil vârstei poate fi realizată.


113

BIBLIOGRAFIA

1. Ochiană, G., (2008), Kinetoterapia în afecţiuni respiratorii, Editura

Pim, Iaşi;

2. Ochiană, G., (2007), Rolul kinetoterapiei in recuperarea bolnavilor

cardiovasculari, Editura Pim, Iaşi;

3. Rascarachi, I., Albu, C., Rascarachi, G., Albu, A., (2001), Ştiţi să

respiraţi corect?. Editura Polirom, Iaşi;

4. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului,

Editura Medicală, Bucureşti;

5. Sbenghe, T., (1987), Kinetologie profilactică, terapeutică şi de

recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti;

6. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed.

Medicală, Bucuresti;

7. Xhardez Yves & colab., Vademecum de Kinesitherapie et de

Reeducation Functionnelle – Tehniques, Pathologie et Indications de

Traitment pour le Practicien. 5 edition revue, mise a jour et

augumentee, Maloine 27, Rue de L’ Ecole- De-Medicine 75006, Paris.


114

REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A PRACTICII ÎN STAŢIUNI BALNEARE ŞI

CLIMATERICE ORGANIZATE LA CENTRUL DE PRACTICĂ - VATRA-DORNEI

Disciplina „Practică în staţiuni balneare şi climaterice I” se organizează

conform Planului de Învăţământ al F.Ş.M.S.S. în staţiunea Vatra Dornei în baza

hotelieră a Centrului Intus.

Activitatea didactică a studenţilor participanţi la această disciplină este completată de prezentul „Regulament de organizare şi funcţionare a Practicii în staţiuni balneare şi climaterice.

Respectarea acestui „Regulament” este obligatorie şi intră sub incidenţa „Regulamentului privind activitatea didactică a studenţilor”, încălcarea prezentului regulament având drept consecinţă neîndeplinirea condiţiilor de intrare în forma de verificare finală a acestei discipline

Art. 1

În perimetrul cabanei şi pe parcursul desfăşurării procesului didactic

este interzis:

a) fumatul şi consumarea de băuturi alcoolice;

b) posesia şi consumul narcoticelor;

c) comportamentul şi relaţiile care contravin bunelor moravuri,

limbajul indecent, violenţa verbală sau fizică, hartuirea

sexuală şi expunerea indecentă;

d) perturbarea programului taberei afişat;

Încălcarea acestor reguli se sancţionează cu excluderea din


115

cabană şi propunerea pentru exmatriculare.

În plus, pentru abaterile de la pct. b) studenţii în cauză vor fi

deferiţi organelor de poliţie. Atunci când este cazul, această

măsură se aplică şi pentru abaterile de la pct. c).

Art. 2

Lipsa, întârzierea de la activităţile prevăzute în program sau

prezentarea la program fără echipamentul specific se sancţionează cu

avertisment la prima abatere şi cu excluderea din tabără pentru abateri

repetate.

Aceeaşi măsura va fi luată şi în cazul lipsei de interes faţă de

programul şi tematica activităţilor propuse.

Art. 3

Fiecare student este obligat să păstreze ordinea şi curăţenia în

toate sectoarele cabanei. Încălcarea acestei reguli se

sancţionează cu avertisment verbal. Repetarea acestei abateri se

sancţionează cu excluderea din cabană.

Art. 4

Este interzisă părăsirea zonei de desfăşurare a activităţilor de

specialitate fără aprobarea expresă a cadrului didactic

responsabil. Studenţii sunt direct răspunzători de eventualele

accidente intervenite pe perioada deplasării la şi de la cabană şi

pe perioada derulării programului datorate nerespectării

prezentului regulament şi a dispoziţiilor ulterioare ale titularului de

disciplină.

Această abatere se sancţionează cu excluderea din tabără.

Art. 5 Pe toată perioada de desfăşurare a programului este obligatorie

informarea cadrului didactic responsabil cu privire la locul de


116

cazare şi posibilitatea de contact a studentului (nr. de telefon)

atât în perimetrul cabanei cât şi în afara acestuia.

Art. 6

Nu este permisă introducerea altor persoane, indiferent de gradul

de rudenie, în incinta Centrului de practică al Facultăţii de Ştiinţe ale

Mişcării, Sportului şi Sănătăţii din Vatra Dornei, fără aprobarea

cadrului didactic responsabil.

Abaterea de la această regulă se sancţionează cu excluderea din

cabană.

Art. 7

Studenţii sunt obligaţi să respecte cadrele didactice şi personalul

administrativ ce deserveşte cabana, cât şi pe ceilalţi participanţi;

respectul trebuie manifestat în atitudini, comunicare şi

comportament.


cabană.

Art. 8

Cu excepţia cazurilor de forţă majoră (boală sau stare fiziologică

specială) programul zilnic precum şi prezenţa la activităţile

didactice este obligatorie.


cabană.

Art. 9

Mâncarea perisabilă trebuie consumată în primele două zile de

tabără; tot ceea ce rămâne neconsumat va trebui obligatoriu

aruncat.

Depozitarea gunoiului se face doar în spaţiile special amenajate.


117

Trebuie respectate cu stricteţe regulile de igienă individuală şi

colectivă (curăţenie, întreţinerea veselei, folosirea cabinelor de

toaletă). Orice problemă sau simptom de boală va fi semnalată

cadrului didactic responsabil

Art. 10

Materialele sportive sau didactice puse la dispoziţie pentru diferite

activităţi trebuie să rămână folosibile. Studentul care ia în primire un

anume echipament este responsabil de predarea acestuia în bună

stare de funcţionare. Deteriorarea echipamentului va fi imputată

conform legilor în vigoare.

Art. 11

Studenţii trebuie să menţină în stare perfectă tot echipamentul

cabanei (echipament sportiv - schiuri, legături, clăpari, beţe;

saltele, veselă, băncuţe, materiale pentru studiu, etc.), anunţând

imediat cadrului didactic responsabil orice stricăciune sau

disfuncţionalitate ivită.

Studentul (a) responsabil de degradarea sau distrugerea

proprietăţii cabanei este responsabil în totalitate de acoperirea

costurilor pentru repararea sau înlocuirea obiectelor respective.

Art. 12

Studenţii care vor fi cazaţi în Centrul hotelier unde se desfăşoară

activitatea vor trebui să respecte regulamentul de ordine

interioară al acelei baze. În caz contrar vor suporta consecinţele

impuse de instituţia respectivă.

Art. 13

Activitatea de practică este constituită din 2 module: Practică în

baza de tratament şi recuperare a Hotelului Intus şi Cure de

teren.

Abaterea de la una din cele 2 module constituie neândeplinirea


118

activităţii didactice.

Art. 14

Cadrul didactic coordonator de practică îşi asumă

responsabilitatea pentru programul propriu-zis al practicii. Aşadar

exclude din responsabilităţile sale următoarele: deplasarea

studenţilor cu trenul sau maşina personală, participarea la

activităţi extradidactice sau incidente, accidente survenite (schi,

sanie, discotecă, etc.).

Art. 15 Să respecte confidenţialitatea şi datele personale ale pacientului.

practică În statiuni baleneare Şi climaterice ii

Documents