272

PARTEA A II-A STAŢIUNI FORESTIERE SECŢIUNEA I COMPONENTELE ŞI CARACTERISTICILE

STAŢIUNILOR FORESTIERE

Capitolul 1. STAŢIUNEA FORESTIERĂ CA SISTEM 1.1 DEFINIREA STAŢIUNII, OBIECT, SCOP, TERMINOLOGIE

În concepţia pădurii ca ecosistem terestru, staţiunea forestieră sau biotopul reprezintă

componenta sau subsistemul de natură anorganică, locul de viaţă al biocenozei sau mediul fizic al ecosistemului. Staţiunea forestieră sau biotopul este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii sau materialului parental, solului şi climei şi reprezintă fondul climatic şi edafic de substanţă şi energie al biocenozei. Staţiunea este condiţia şi izvorul productivităţii vegetale (C.D. Chiriţă, 1977).

Obiectul părţii a doua a cursului îl constituie deci staţiunea forestieră sau biotopul, componenta de natură anorganică a pădurii ca ecosistem. Scopul acestei părţi este acela de a cunoaşte alcătuirea şi locul componentelor sale în organizarea şi funcţionarea pădurilor ca ecosisteme terestre de mare perenitate, stabilitate şi productivitate, în vederea găsirii celor mai adevărate căi de pătrundere în intimitatea ei de viaţă pentru a-i dirija creşterea şi producţia de biomasă şi a-i asigura exercitarea celorlalte funcţii din biosferă.

Staţiunea forestieră asigură arborilor şi celorlalte organisme ale biocenozei spaţiul aerian şi subteran pentru ancorarea lor în sol şi pentru a se aproviziona cu apă şi substanţe nutritive făcând astfel posibilă viaţa biocenozelor, existenţa şi productivitatea ecosistemelor. Mediul fizic sau staţional forestier reprezintă aşadar cadrul natural - condiţie de existenţă şi parte integrantă a ecosistemelor forestiere.

Producţia şi productivitatea ecosistemelor forestiere este determinată atât de alcătuirea şi structura biocenozei (fitocenozei) dar şi de gradul de favorabilitate al staţiunii, de măsura în care aceasta este capabilă să satisfacă exigenţele ecologice şi funcţionale ale speciilor lemnoase componente ale arboretului. Creşterea arborilor şi arboretelor are pe lângă caracterul ei strict biologic şi un caracter ecologic pronunţat, întrucât depinde de toţi factorii climatici, edafici şi fizico-geografici. Staţiunea forestieră condiţionează deci atât alcătuirea şi structura cât şi funcţionarea şi productivitatea biocenozelor forestiere. De aceea, studiul staţiunii trebuie să ţină seama de locul şi rolul ei în alcătuirea ecosistemului.

Staţiunea poate fi studiată şi separat ca sistem de sine stătător în raport cu elementele sale componente, dar interpretarea acestora sub raport ecologic şi bioproductiv trebuie făcută în cadrul unitar al ecosistemului, în strânsă legătură cu compoziţia, structura şi funcţionarea componentei organice a ecosistemului, cu biocenoza. Cunoaşterea alcătuirii staţiunilor forestiere şi a raporturilor dintre elementele lor componente şi dintre acestea şi biocenoză este de mare importanţă teoretică şi practică pentru înţelegerea în ultimă instanţă a alcătuirii şi funcţionării pădurilor, cele mai complexe ecosisteme terestre. Ea permite explicarea cauzală, dialectică a structurii şi funcţionării pădurii ca ecosistem terestru a productivităţii sale primare şi stabilirea celor mai indicate intervenţii atât la nivelul staţiunii cât şi al biocenozei şi al ecosistemului în ansamblu. Cunoaşterea staţiunilor forestiere, a componentei cele mai stabile a ecosistemului, permite silvicultorului armonizarea exigenţelor ecologice ale speciilor şi arboretului cu specificul ecologic şi potenţialul productiv al staţiunii. Ea permite deci stabilirea aptitudinilor fitocenotice ale staţiunilor şi corelarea lor cu exigenţele ecologice ale speciilor în vederea asigurării stabilităţii şi a unei productivităţi maxime a ecosistemului.

Cunoaşterea staţiunilor forestiere ca subsisteme integrate ale pădurii permite de asemenea să se stabilească căile de pătrundere în intimitatea de viaţă a pădurii în vederea asigurării unei funcţionalităţi optime şi de durată a stabilităţii şi productivităţii maxime a pădurilor. Strânsa interdependenţă dintre componentele anorganice şi organice ale ecosistemelor forestiere respectiv dintre staţiune şi arboret, conduce spre necesitatea studiului

273

complex şi strâns corelat al staţiunii şi biocenozei ca părţi integrante ale pădurii, deci spre studii integrale şi integrate biocenotice şi staţionale.

Biotopul conceput ca spaţiu mărginit de limitele ecosistemului, este considerat şi denumit şi micromediu al acestuia, spre deosebire de mediul ambiant în afara limitelor ecosistemului considerat şi denumit micromediu (C.D. Chiriţă, 1983). În realitate, micromediul atmosferic al ecosistemului reprezintă o prelungire în arboret a micromediului atmosferic divers influenţat şi modificat în şi de arboret. Influenţa macromediului este importantă prin energia radiantă, prin precipitaţiile atmosferice, prin mişcările aerului atmosferic.

După C.D. Chiriţă, între termenii de biotop şi staţiunea forestieră nu există o totală identitate de conţinut şi existenţă în timp. “Staţiunea nu se limitează la graniţele micromediului (biotopului) unui ecosistem ci se extinde şi în macromediul (atmosferic, edafic, litologic, hidrologic) care se află în interacţiune cu micromediul atmosferic şi cel edafic al ecosistemului”. În această concepţie deci biotopul ocupă numai o parte din staţiune – aceea aflată în interacţiune cu biocenoza – pentru numirea căreia apare indicat termenul de staţiune-biotop. În ce priveşte existenţa în timp, se precizează că, pe când staţiunea prin componentele sale stabile reprezintă o permanenţă a naturii, specificul ei de biotop dispare sau se schimbă o dată cu dispariţia biocenozei.

1.2 STAŢIUNIEA CA SISTEM. ELEMENTE COMPONENTE ŞI ROLUL LOR ÎN DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA STAŢIUNII

Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale componente,

conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi funcţionarea sistemului. Staţiunea forestieră este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii (materialul

parental), solului şi climei. Ea este în acelaşi timp deci o unitate fizico-geografică şi o unitate ecologică.

Ca unitate fizico-geografică sau geotop, staţiunea se înfăţişează sub forma unui areal limitat caracterizat prin următoarele elemente componente:

- situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine, longitudine şi altitudine;

- unitate mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief (câmpie, terasă, platou, versant, depresiune etc.); în cazul versanţilor se disting: expoziţia, panta şi poziţia pe versant (superior, mijlociu sau inferior);

- roca şi substratul litologic al solului, alcătuită din sedimente moi (loess, nisipuri, argile etc.) sau din depozite de dezagregare de roci consolidate eruptive, metamorfice sau sedimentare (depozite de suprafaţă, de cuvertură ş.a.);

- învelişul de sol cu profunzimea proporţia de schelet şi succesiunea de orizonturi pe profil.

Ca unitate ecologică ecotop staţiunea forestieră este alcătuită din următoarele elemente:

- lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui; - umiditate din sol şi atmosferă manifestată sub formă de: precipitaţii, umiditatea

atmosferică, apa din sol, ape supraterane şi subterane; - componentele aerului atmosferic, N2, O2, CO2 şi alte gaze; - mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânturi; - macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele nutritive; - substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creştere sau cu

caracter inhibativ; - aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului exprimată în vapori pH); - alte elemente componente ale solului (Al, Mn etc.); - consistenţa solului; - regimul de aerisire şi căldură etc.

274

Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum edafic util mai mare sau mai mic în raport cu profunzimea solului şi conţinutul de schelet al acestuia. În raport cu condiţiile climatice, în zona temperată se recunoaşte o perioadă de vegetaţie sau o perioadă bioactivă care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa cum volumul edafic util reprezintă factorul de spaţiu.

Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică (ecotop) nu sunt constante în timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul anului, adică au un regim propriu.

Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai sus care alcătuiesc staţiunea se asociază şi combină în diferite moduri, formând complexe mai mult sau mai puţin unitare de teritoriu (landsaft) şi mediu ecologic denumite areale staţionale elementare sau de biotop sau habitat. Marea varietate spaţială a elementelor fizico-geografice şi deci a factorilor ecologici determinaţi de acestea creează o mare diversitate spaţială atât sub raport fizico-geografic cât şi ecologic. În plus, chiar în cuprinsul aceluiaşi areal staţional, elementele componente au şi variaţie în timp, ceea ce presupune o amplitudine de variaţie a factorilor ecologici. Această mare diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea lor în unităţi taxonomice de diferite niveluri.

Dintre elementele componente ale staţiunii, cele climatice şi edafice deţin locul cel mai important, întrucât ele constituie fondul de substanţă şi energie alături de umiditate ca factor climatic şi edafic şi compoziţia aerului atmosferic constituie componentele principale ale climei ce determină gradul de favorabilitate al acestuia.

Dintre elementele componente ale solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor forestiere, un rol important este deţinut de umiditate şi troficitatea minerală şi azotată sau, cu alte cuvinte, de regimul de umiditate, de conţinutul solului în substanţe minerale şi de natura şi conţinutul de humus. În afara acestor elemente de mare importanţă în definirea specificului ecologic şi a potenţialului productiv al staţiunii sunt şi alte elemente edafice cum ar fi reacţia solului, conţinutul de aer şi aeraţia solului, consistenţa solului, căldura solului, gradul de salinitate şi alcalinitate al solului etc.

1.3 RAPORTURILE DINTRE ELEMENTELE COMPONENTE ALE STAŢIUNII. CONEXIUNI INTERNE

A doua caracteristică esenţială şi definitorie a oricărui sistem este aceea a existenţei

conexiunilor dintre elementele sale componente. Existenţa acestor conexiuni şi natura lor sunt determinante pentru definirea şi caracterizarea sistemului. Conexiunile pot fi interne, adică între elementele componente ale sistemului în cazul de faţă între elementele componente ale staţiunii şi externe, între elementele componente ale staţiunii şi biocenozei (fig. 87).

Dintre conexiunile interne în cazul staţiunilor forestiere, un rol hotărâtor îl deţin cele dintre factorii fizico-geografici, aşezarea geografică exprimată prin latitudine, longitudine şi altitudine, unitatea geomorfologică şi forma de relief, natura rocii sau a substratului litologic al solului şi factorii climatici şi edafici. Astfel, cantitatea de energie radiantă emisă de soare sub formă de lumină şi căldură care constituie principala sau unica sursă de energie a biosferei este strâns dependentă de aşezarea geografică şi natura reliefului. De asemenea, precipitaţiile ca sursă de umiditate variază şi ele în raport cu aşezarea geografică şi relieful. Aşezarea geografică şi relieful influenţează şi celelalte componente climatice respectiv compoziţia şi mişcarea aerului atmosferic.

Elementele edafice sunt şi ele la rândul lor influenţele de aşezarea geografică şi relief, întrucât climatul şi relieful sunt factori pedogenetici care alături de materialul parental, vegetaţie şi faună imprimă o anumită tendinţă proceselor de solificare.

275

Fig. 87 Schema alcătuirii fizico – geografice şi ecologice a staţiunii forestiere (după C.D.Chiriţă)

276

Substratul litologic determină natura şi componenţa materialului parental, iar acestea la rândul lor influenţează succesiunea de orizonturi pe profil, profunzimea solului şi volumul edafic util, conţinutul de substanţe minerale, textura, structura, regimul de umiditate, aeraţie şi căldură, capacitatea de absorbţie, reacţia solului activitatea biologică şi în final deci fertilitatea solului. Factorii edafici ai staţiunii sunt dependenţi de factorii orografici şi în special de unitatea mare de relief şi de forma de relief exprimată prin configuraţia terenului, expoziţie şi pantă. Aceştia influenţează natura materialului parental sau a depozitelor de suprafaţă şi indirect, prin intermediul factorilor climatici, toate celelalte componente ale solului. Factorii edafici sunt puternic influenţaţi şi de factorii climatici. Lumina şi căldura condiţionează descompunerea materiei organice şi natura şi conţinutul de humus şi regimul de căldură din sol. Umiditatea sub formă de precipitaţii şi umiditate atmosferică determină regimul de umiditate al solului, precum şi desfăşurarea proceselor pedogenetice, bioacumulare, alterare, levigare, acidificare, debazificare, eluviere, iluviere, podzolire, pseudogleizare şi gleizare, salinizare şi degradare alcalină etc.

1.4 RAPORTURILE DINTRE COMPONENTELE STAŢIUNII ŞI

BIOCENOZĂ. CONEXIUNI EXTERNE Între staţiune ca subsistem al pădurii şi biocenoză, subsistemul de natură organică al

pădurii există conexiuni de natură externă care determină o strânsă interdependenţă între aceste două subsisteme componente (fig. 88).

Astfel, pe primul plan se situează unitatea dialectică dintre componentele staţiunii şi

biocenozei, expresie a materialităţii luminii. Între organismele vii ale biocenozei şi mediul lor de viaţă există un schimb permanent de substanţă şi energie, care nu încetează decât o dată cu moartea acestora.

Elementele componente ale staţiunii, care faţă de biocenoză joacă rolul de factori ecologici, nu acţionează separat, izolat unul de celălalt, ci în mod asociat, în strânsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Ecosistemul pădure nu reprezintă deci un conglomerat de elemente organice şi anorganice, ci un sistem unitar integral şi integrat de elemente care se găsesc într-un permanent schimb de substanţă şi energie. Acest lucru l-a determinat pe Mitscherlich să enunţe drept una din legile de bază ale ecologiei „legea acţiunii combinate a factorilor “ lege care de altfel îi poartă numele. Factorii ecologici acţionează

Determinant ecologic Factor ecologic

Fig. 88 Prezentarea schematică a interrelaţiilor dintr-un ecosistem (după C.D. Chiriţă)

277

simultan şi combinat prin rezultanta lor comună. De fiecare dată însă unul sau altul din factori devin preponderenţi, având o influenţă determinantă asupra biocenozei.

Raporturile dintre componenta vie şi gradul de concentraţie al factorilor ecologici staţionali au fost exprimate de către Shelford prin legea toleranţei. Conform acestei legi, dezvoltarea substanţei vii, în cazul de faţă, producţia de biomasă a pădurii, variază în funcţie de concentraţia elementelor staţionale (elemente nutritive, apă, căldură, compoziţia atmosferei etc.) după o curbă normală care arată că producţia creşte o dată cu creşterea concentraţiei factorilor trecând printr-o zonă de minim, o zonă de toleranţă şi o zonă de optim, după care, pe măsură ce concentraţia factorului creşte, producţia scade trecând iarăşi printr-o zonă de minim ecologic. Prima zonă de minim este cauzată de insuficienţa concentraţiei elementului, iar cea de a doua de concentraţia în exces a aceluiaşi element. Zonele de toleranţă sunt situate în domeniul de carenţă sau de exces al elementului. În cadrul zonelor de toleranţă pot fi separate mai multe intervale: de carenţă foarte accentuată când acestea reprezintă 20-70% din optim, de insuficienţă moderată când producţia reprezintă 70-90% şi intervalul de suboptim când producţia reprezintă între 90 şi 100% din recolta maximă. Intervalul optim, căruia îi corespunde un palier al curbei, poate fi mai lung sau mai scurt în raport cu natura elementului staţional şi cerinţele ecologice ale speciei. Unele elemente devin mai repede excesive, plantele fiind mai sensibile la variaţia concentraţiei lor.

Factorii ecologici aflaţi în afara optimului, determinând limitarea creşterilor la diferite niveluri sub cel maxim, au fost numiţi factori limitativi. Fiecare din factorii limitativi contribuie la limitarea creşterii şi a producţiei, nivelul lor fiind determinat de factorul a cărui concentraţie se află la minim. Acest lucru l-a determinat pe Liebig în 1840 să enunţe legea minimului. Conform acestei legi dezvoltarea substanţei vii în cazul nostru, creşterea şi producţia de biomasă sunt limitate de anumite concentraţii ale factorilor ecologici staţionali. Atunci când unul din factori se află în concentraţie minimă el împiedică direct şi indirect creşterea şi producţia de biomasă. În general, concentraţiile minime ale factorilor ecologici determină modificări ale compoziţiei arboretului sau ale nivelului său de productivitate. Asemenea limitări apar de exemplu când în sol se manifestă carenţe ale conţinutului în substanţe nutritive sau când rezervele de apă scad sub anumite limite.

Factorii ecologici, conform acestei legi a minimului a lui Liebig pot fi însă parţial compensaţi. Spre exemplu, cantitatea relativ redusă de precipitaţii ce cad în Depresiunea Miercurea Ciuc - Gheorgheni este compensată de nebulozitatea şi umiditatea atmosferică mai ridicate, astfel încât molidul găseşte condiţii optime în staţiuni la altitudini coborâte de până la 500 m. Expoziţia însorită compensează situarea la o altitudine mai mare, iar expoziţia umbrită cu minusul de căldură şi plusul de umiditate pe care-l oferă compensează efectele coborârii în altitudine. O cantitate mai redusă de substanţe nutritive din sol poate fi parţial compensată printr-un plus de umiditate (plus de solvent al acestei substanţe). O stare fizică bună a solului alături de un volum edafic util mare compensează sărăcia în substanţe nutritive. De asemenea, troficitatea ridicată (în cazul solurilor rendzinice) alături de o bună aprovizionare cu apă din precipitaţii compensează în bună măsură efectele unui volum edafic util redus, iar substratul calcaros cald compensează efectul de răcire al creşterii altitudinii etc. Asemenea compensări de efect există aproape în toate staţiunile. Deosebirea corectă a lor prin corelarea judicioasă a diferitelor elemente componente ale staţiunii este de mare importanţă în stabilirea specificului ecologic al staţiunii, a aptitudinilor sale fitocenotice şi în final al bonităţii sale.

Din aceste exemple rezultă clar că toate elementele componente ale staţiunii au un rol bine precizat în definirea şi caracterizarea acesteia. Nici unul din aceste elemente nu poate fi deci înlocuit ci numai parţial compensat. De aceea se vorbeşte de o adevărată lege a nesubstituirii factorilor ecologici.

Creşterea producţiei în funcţie de creşterea concentraţiei unui factor până la atingerea maximului, poate fi exprimată prin ecuaţia diferenţială:

)(1 YACdxdy

278

în care: A reprezintă producţia (creşterea maximă) Y – producţia obţinută pentru concentraţia x a factorului; C1 - factor de eficienţă specifică fiecărui factor ecologic care determină gradul de

curbură a curbei logaritmice. Această relaţie poate fi scrisă şi astfel: Y=A (1-1-C1x) sau folosind logaritmii zecimali Y=A (1-10-Cx). Această relaţie exprimă legea acţiunii combinate a factorilor de vegetaţie a lui

Mitscherlich după care creşterea producţiei Y ca rezultat al creşterii concentraţiei unui factor x nu este direct proporţională cu această creştere, ci cu diferenţa dintre producţia maximă A şi producţia actuală Y, adică A-Y. Apropierea de producţia maximă se face prin sporuri din ce în ce mai mici.

CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE STAŢIUNII

Elementele componente ale staţiunii formează prin asociere în cadrul fiecărui areal

staţional elementar un ansamblu fizicogeografic unitar (geotop) şi în strânsă legătură cu acesta un anumit complex ecologic (ecotop) caracterizat prin anumite regimuri ale elementelor climatice şi edafice (un anumit regim termic şi de umiditate în atmosferă şi în sol, un anumit regim de troficitate, de aciditate sau alcalinitate, de aer şi aeraţie de consistenţă a solului etc.). Aceste rezultate constituie specificul ecologic al staţiunii, caracter complex fundamental al acesteia. În diferite staţiuni, specificul ecologic se deosebeşte prin toate componentele lui sau numai prin unele dintre acestea. Având în vedere strânsa interdependenţă şi conexiune dintre elementele componente, modificarea unuia peste anumite praguri limită atrage după sine modificarea şi a altor elemente şi deci în final a complexului ecologic şi deci a specificului ecologic al staţiunii.

Ca urmare directă a specificului său ecologic, fiecare staţiune se caracterizează printr-o anumită capacitate de a întreţine o anumită biocenoză. Cu alte cuvinte, specificul ecologic redat de prezenţa şi gradul de concentrare a elementelor componente asigură staţiunii o anumită aptitudine fitocenotică, adică permite existenţa unui anumit tip de vegetaţie şi un anumit potenţial productiv care se manifestă prin productivitatea arboretelor în cazul staţiunilor forestiere.

Specificul ecologic, aptitudinea fitocenotică şi potenţialul productiv constituie caractere fundamentale ale staţiunii şi ele trebuie exprimate concis chiar în denumirea staţiunii respective.

Potenţialul productiv, rezultat al specificului ecologic al unei staţiuni, se mai numeşte şi bonitate. Bonitatea poate fi stabilită numai în funcţie de prezenţa şi gradul de concentrare al elementelor staţiunii şi în raport cu aptitudinile fitocenotice ale acesteia, respectiv în strânsă interdependenţă cu un anumit tip de vegetaţie.

279

Capitolul 2. ANALIZA COMPONENTELOR STAŢIUNII 2.1 ROCA (SUBSTRATUL LITOLOGIC) ŞI MATERIALUL PARENTAL

DETERMINANT DE SOL ŞI COMPONENT STAŢIONAL CU FUNCŢII ECOLOGICE

Structura geologică şi natura petrografică a substratului litologic al solului sunt

determinante atât pentru caracteristicile reliefului cât şi ale solului. Este bine cunoscut faptul că structura geologică şi natura rocii imprimă un caracter puternic teritoriului. Marea varietate a rocilor şi a mineralelor lor componente determină o comportare diferită la acţiunea modelatoare a factorilor externi. Roca constituie de fapt baza materială directă pe care se înscrie marea gamă a formelor de relief şi care împreună cu modul de aşezare a stratelor (tectonica) reprezintă structura geologică a scoarţei terestre. Raporturile dintre rocă şi relief se exprimă în special prin varietatea formelor de eroziune diferenţiată a rocilor şi care depinde de compoziţia lor mineralogică, de tipul genetic de rocă şi de modul lor de formare. Granitele, spre exemplu, sunt mai rezistente la dezagregare în condiţiile climatului temperat, în comparaţie cu formaţiile sedimentare de fliş sau cele miopliocene. În cuprinsul acestor zone climatice, rocile magmatice şi unele roci metamorfice sunt erodate mult mai greu decât cele sedimentare moi (argile, nisipuri, luturi, loess, depozite loessoide etc.). Drept rezultat, în primul caz iau naştere forme de relief pozitive, cu altitudini mari şi cu energie de relief mare, pe când în cel de-al doilea iau naştere forme de relief domoale, negative sau depresionare (tabel 38a).

Tabelul 38a

Raportul dintre relief şi rocă (după P. Coteţ, 1969) Gradul de rezistenţă Tipul de rocă Relieful specific Categoria Clasa

I

Rocile cele mai tari Cuarţite, japsuri, bazalte Creste reziduale, martori de eroziune, abrupturi, dyke-uri

Rocile foarte tari

Roci intruzive şi efuzive fin granulare, calcare silicioase, gresii foarte compacte, cu ciment cuarţos

Forme semeţe, abrupturi, creste, forme pozitive înalte

Roci tari Roci eruptive mediu şi macrogranulare, gresii compacte, calcare, dolomite

Reliefuri pozitive mai uniforme, dar totuşi bine diferenţiate, forme carstice

II

Roci cu tărie medie Diferite gresii, calcare, şisturi argiloase, conglomerate, brecii etc.

Forme pozitive mai puţin pregnante, forme carstice

Roci destul de moi (slabe)

Gresii necompacte, calcare cochilifere, marne, argile, sare, cretă, conglomerate slab cimentate etc.

Forme coborâte, negative şi haotice pe versanţi, forme carstice

III Roci slabe Loess, depozite loessoide,

argile nisipoase

Forme netede cu abrupturi în lungul văilor, forme clastocarstice

Roci foarte slabe, sfărâmicioase

Nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri

Relief coborât şi uniform

280

Eroziunea diferenţiată scoate în evidenţă şi influenţa dispunerii stratelor ca rezultat al originii şi modului de formare, mai ales a celor cu înclinări mai mari până la verticală. În concluzie deci, roca, alături de climă, constituie un element determinant pentru relief, dând naştere unui relief specific litologic sau petrografic. Ca rezultat al uniformităţii pe spaţii mari a rocilor, apar forme de relief uniforme, cum sunt de exemplu câmpiile de loess sau cele de dune. Diferenţele de rocă şi modul lor deosebit de comportare la acţiunea proceselor externe au făcut să se vorbească chiar de un relief granitic, gresos, conglomeratic, loessoid etc. Rocile scoarţei terestre sunt foarte variate sub raport mineralogic şi petrografic, prezentând o serie de proprietăţi chimico-mineralogice care le fac să se comporte diferit la acţiunea proceselor externe: drept rezultat şi relieful care se formează pe ele este destul de diferit. Rezistenţa la eroziune a rocilor constituie caracteristica principală a lor sub raportul formelor de relief pe care le generează şi este cunoscută sub denumirea de rezistenţa geomorfologică. Pentru stabilirea rezistenţei geomorfologice, este necesar să se cunoască următoarele însuşiri: duritatea, permeabilitatea, solubilitatea, stratificaţia, şistuozitatea, grosimea şi poziţia stratelor, fisurarea etc. După duritate, rocile se împart astfel: roci dure, cu o mare rezistenţă la eroziune, cum sunt: cuarţitele, bazaltele, porfirele, calcarele silicioase, gresiile compacte, conglomeratele cu ciment silicios etc., care dau întotdeauna forme de relief impunătoare, văi înguste şi roci moi, uşor de erodat cum sunt: calcarele cochilifere, şisturile argiloase, conglomeratele slab cimentate, marnele, argilele, loessul, nisipurile etc., care dau forme de relief domoale, lipsite de contraste şi denivelări importante, ca rezultat al eroziunii diferenţiale (tabelul 38b). În ansamblu, rocile dure dau forme pozitive de relief, iar cele moi forme negative. După permeabilitate, rocile fine argiloase, marnoase şi compacte şi cele eruptive cristaline sunt impermeabile, iar cele macrogranulare (pietrişuri, conglomerate, nisipuri etc.) sunt permeabile.

Solubilitatea este specifică numai calcarelor, sării şi gipsului, iar stratificaţia numai rocilor sedimentare.

Şistuozitatea şi clivajul, specifice în general rocilor metamorfice, uşurează pătrunderea apei şi avansarea alterării şi eroziunii.

Grosimea stratelor determină la rocile stratificate şi cu alcătuire litologică diferită procesele de alterare şi eroziune, în sensul că cele cu straturi mai groase dau forme de relief mai masiv, mai impunător faţă de cele mai subţiri, unde relieful este mai uniform.

Poziţia stratelor face ca la cele orizontale eroziunea să se manifeste numai în lungul văilor, iar cele verticale, cu rezistenţa diferită pe toată suprafaţa lor, dau naştere la forme de bare sau creste zimţate cu pereţii abrupţi (P. Coteţ, 1969). Şi alte proprietăţi cum ar fi tasabilitatea (la loessuri sau depozite loessoide), plasticitatea, capacitatea de absorbţie, gonflarea etc. influenţează procesele de modelare şi deci formele de relief rezultate. Un alt factor important îl constituie şi vârsta rocilor, care ne dă indicaţii asupra transformărilor diagenetice (în special cimentarea) şi metamorfice suferite de acestea. Rocile tinere de vârstă cuaternară sunt în general mai friabile şi uşor de erodat. Elementele geologice deosebite după structură şi litologie, constituie criterii de diferenţiere şi caracterizare a staţiunilor, având în vedere influenţa lor asupra reliefului şi mai ales asupra solului. Formate direct pe roca autohtonă de natură eruptivă, metamorfică sau sedimentară cu caracter acid, intermediar sau bazic pe diferite depozite de suprafaţă alohtone (eluvii, deluvii, coluvii, proluvii), solurile prezintă stadii de dezvoltare genetică, însuşiri fizice, fizico-mecanice, hidrofizice, chimice şi biologice, precum şi niveluri de fertilitate determinate de natura substratului litologic sau a materialului parental. De aceea, în studiul şi caracterizarea staţională, substratul litologic este considerat în mod justificat ca un component al staţiunii cu rol determinant în structura reliefului şi mai ales în formarea şi însuşirile solului.

281

Tabelul 38b

Gruparea rocilor din punct de vedere pedogenetic (de Victor Corvin Papiu – colaborator C. Chiriţă)

Grupe de roci în raport cu chimismul global

Roci consolidate compacte Roci mobile şi slab consolidate

(sedimentare) Eruptive Metamorfice Sedimentare

Roci hiper-acide

Familia peraciditelor (silexit)

90% SiO2

Cuarţite. Şisturi şi cuarţite grafitice

Cuarţite şi gresii silicioase, brecii şi conglomerate cuarţoase cu ciment silicios. Radiolarite, japsuri etc.

Nisipuri, grohotişuri şi pietrişuri cuarţoase Diatomite

Roci acide

Familia granitelor (granite, porfire cuartifere, riolite). Familia granodioritelor (grano-diorite, porfire cuarţifere, dacit etc.) 65-72% SiO2

Cuarţite cu diferite minerale de metamorfism, filite, Şisturi cloritoase talcoase cu mult cuarţ (inclusiv Şisturi vechi dobrogene-parţial) Şisturi cloritoase cu porfiroblaste de albit Roci porfiroide Gneisuri Corneene silicioase

Gresii, brecii şi conglomerate (poligene) fără ciment calcaros Gresii oligomitrice cuarţoase cu ciment calcaros sau feruginos Arcoze Şisturi argilo-silicioase, unele tufite

Nisipuri, grohotişuri şi pietrişuri (poligene) Nisipuri lutoase (de diferite origini) Grus (arene) Nisipuri şi pietrişuri cuarţoase cu adaosuri carbonatice. Argile caolinitice Unele tufuri şi tufite

Roci intermediare

Familia sienitelor (sienite, porfire, trahite) Familia sienitelor alcaline (sienit cu leucit, cu nefelin, fonolite) Familia dioritelor (diorite, porfirite, andezite etc.) 52-60% SiO2

Şisturi biotitice Şisturi cloritoase şi talcoase ± calcit (inclusiv şisturi verzi dobrogene-parţial) Filite calcaroase Corneene silico-calcaroase, corneene micacee Skarne silicoase

Argilite şi şisturi argiloase Gresii (poligene) cu ciment calcaros sau marnos Gresii (grauwacke) uneori cu material din roci bazice Brecii şi conglomerate poligene (cu fragmente necalcaroase) cu ciment calcaros sau marnos Unele tufite

Sedimente lutoase de diferite origini Nisipuri lutoase şi pietrişuri cu adaosuri carbonatice Argile necaolinitice (fără CO3Ca) Grus (arene de roci intermediare) Unele tufuri şi tufite

Roci bazice

Familia gabbrourilor (gabbrouri, mela-fire, diabaze, bazalte, dolerite, spilite)

43-49% SiO2

Amfibolite Corneene cu silicaţi bazici Skarne Şisturi verzi ± calcit (inclusiv şisturi verzi dobrogene-parţial)

Brecii şi conglomerate poligene (cu fragmente de calcar) cu ciment calcaros sau marmos Calcar silicios Şisturi argilo-marnoase Unele tipuri de tufite

Loess şi depozite loessoidale Sedimente lutoase (diferite origini) cu adaosuri carbonatice Argile cu 1-5% carbonaţi şi argile marnoase Grus (arene) din roci bazice ultrabazice Unele tufuri şi tufite

Roci ultra-bazice

Familia peridotitelor (peridotit, hornblendite, piroxenite, etc.)

41% SiO2

Şisturi amfibolice Serpentinite Şisturi verzi (cu minerale feromagneziene) Calcare şi dolomite cristaline

Gipsuri, anhidrite, Calcare, dolomite Travertine Şisturi marno-argiloase şi marnoase Marno-calcare şi calcare marnoase

Marne, marne argiloase Sinter şi tuf calcaros

Roci salifere - - Brecia sării

Brecia sării Nisipuri salifere Mâluri salifere Argile salifere Marne salifere

282

Substratul litologic al solurilor forestiere prezintă interes din punct de vedere al grosimii stratului de rocă dezagregat afânat care determină procesul de solificare şi grosimea învelişului de sol format, precum şi din punct de vedere al compoziţiei mineralogice care determină natura acidă, intermediară sau bazică a materialului parental, deci conţinut de minerale primare (silicaţi) generatoare de argilă, de diverşi cationi, de sescvioxizi, de cuarţ (deci rezerva de substanţe nutritive minerale), textura şi drenajul intern al solului şi condiţionează puternic desfăşurarea proceselor de solificare, descompunerea substanţei organice şi tipul de humus etc.

Grosimea stratului de rocă dezagregată şi afânată depinde atât de natura rocii şi uşurinţa de dezagregare şi alterare a acesteia, cât şi de felul depozitului de cuvertură pe care se dezvoltă solul (eluvii, deluvii, coluvii, proluvii). În general, pe substratele alcătuite din roci compacte, se formează soluri subţiri scheletice, iar pe roci sedimentare necorozive şi moderat coezive procesul de solificare înaintează repede şi rezultă soluri cu profile groase, adânci.

După compoziţia mineralogică şi chimismul global al rocilor mamă de soluri (prezenţa sau absenţa carbonatului de calciu şi magneziu, conţinutul de componenţi acizi SiO2 şi de componenţi bazici), rocile au fost grupate în următoarele categorii sub aspectul chimismului materialului mineral rezultat din alterarea lor;

- calcare, dolomite, calcare, marnoase, gipsuri; - marne argiloase şi argile marnoase; - roci eruptive bazice, şisturi cristaline cu augit, hornblendă, clorit, talc,

serpentine, depozite sedimentare detritice eubazice (conglomerate calcaroase, gresii calcaroase), loess.;

- roci eruptive neutre (intermediare), filite, şisturi, roci detritice argilo-silicioase, gresii şi nisipuri silicatice;

- roci eruptive acide (granite, porfire cuarţifere ş.a), gnaisuri, micaşisturi, filite, gresii şi nisipuri silicatice;

- roci extrem acide (cuarţite, gresii şi nisipuri cuarţitice). Gruparea acestor roci din punct de vedere al comportării lor în procesul de pedogenoză, permite simplificarea utilizării criteriului litologic în diferenţierea şi caracterizarea staţiunilor forestiere. În tabelul 29b se prezintă gruparea rocilor din punct de vedere pedogenetic. Chimismul global al rocilor, în funcţie de compoziţia lor mineralogică, influenţează hotărâtor procesele pedogenetice şi rapiditatea evoluţiei genetice a solurilor. Astfel, pe roci hiperacide se formează podzoluri sau prepodzoluri; pe roci acide se formează districambosoluri oligobazice care evoluează spre prepodzoluri şi apoi spre podzoluri; pe roci intermediare se formează eutricambosoluri moderat acide sau luvosoluri; pe roci bazice se formează eutricambosoluri, luvosoluri; pe roci ultrabazice (calcare, marne calcaroase şi alte roci bogate în CaCO3) se formează rendzine etc. De remarcat faptul că litologia de suprafaţă, adică tocmai aceea care interesează din punct de vedere pedogenetic, poate diferi mult, uneori total de aceea a formaţiilor geologice de adâncime acoperite de depozite de cuvertură. Peste rocile masive ale formaţiilor geologice s-au adăugat în decursul timpului materiale alogene aduse de vânturi, şiroiri, torenţi, gheţari etc. Dacă pe suprafeţele netezite ale platformelor de eroziune carpatice, transporturile de materiale alogene au fost mai reduse, pe părţile înclinate aceste transporturi au fost apreciabile mai ales în periglaciar. De aceea, în studiul şi cartarea solurilor şi staţiunilor, va trebui să se identifice existenţa, grosimea şi natura depozitelor de cuvertură.

283

2.2 RELIEFUL, COMPONENT DE NATURĂ FIZICO-GEOGRAFICĂ AL STAŢIUNII

Relieful, prin elementele sale caracteristice, marea unitate de relief, forma de relief cu înclinarea şi expoziţia în cazul formelor accidentate, reprezintă un component de natură fizico-geografică de mare importanţă al staţiunii.

Relieful influenţează în principal asupra climatului, dând naştere topoclimatului, precum şi asupra solului atât direct cât şi indirect prin intermediul climei. Orice schimbare în trăsăturile reliefului atrage după sine schimbări în topoclimat, creând contraste climatice în funcţie de expoziţie (însorite-umbrite), inversiuni de temperatură, suprafeţe mai expuse sau mai adăpostite faţă de vânturile dominante şi frecvente şi în alcătuirea şi proprietăţile solului prin influenţarea profunzimii şi a vârstei solurilor, a evoluţiei proceselor de solificare.

Relieful influenţează deci direct climatul local, precum şi profunzimea şi vârsta solurilor şi indirect unele proprietăţi hidrofizice, chimice şi biologice ale acestora. Relieful, indiferent de mărimea sa, trebuie să fie caracterizat prin următoarele elemente: altitudinea sau denivelarea, panta (înclinarea), geneza, evoluţia şi vârsta. Altitudinea exprimă desfăşurarea pe verticală a diferitelor forme de relief deasupra nivelului mării. După altitudine se disting în general trei mari categorii de relief: câmpiile de la 0 la 200 m, podişurile, colinele, dealurile, munceii (munţii joşi) de la 200 la 800 m şi munţii propriu-zişi cu altitudini de peste 800 m. Denivelarea reprezintă diferenţa de altitudine care separă punctele cele mai înalte de cele mai joase. Acest element se mai numeşte şi energie de relief sau altitudine relativă.

Diferenţierile geomorfologice ce caracterizează staţiunile forestiere depind de aşezarea geografică a marilor unităţi şi a formelor de relief, exprimată prin latitudine, longitudine şi mai ales altitudine. Latitudinea şi longitudinea ca elemente ale aşezării geografice influenţează cu deosebire climatul şi vor fi tratate la capitolul climă.

Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unităţi de relief: munţii, dealurile şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea subcarpaţii şi piemonturile, dealurile joase şi câmpiile înalte.

În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi de relief: interfluviul, valea şi versantul din a căror îmbinare rezultă toate complexele de relief.

În afara formelor de relief interesează şi geneza lor întrucât forme de relief asemănătoare pot avea origini diferite şi evoluţii viitoare, de asemenea diferite. Geneza indică modul de formare a reliefului care poate fi foarte diferit ca rezultat al acţiunii reciproce dintre factorii interni şi factorii externi sau pentru formele mari de relief al proceselor geofizice şi geologice.

În condiţiile climatice ale ţării noastre, rolul hotărâtor în modelarea reliefului îl au apele curgătoare (sub formă de pluviodenudaţie, de eroziune torenţială sau fluviatilă). Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor curgătoare poartă amprenta celor trei activităţi ale acestora – eroziune, transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a porniturilor de teren (surpări, rostogoliri, tasări, torenţi de noroi, alunecări etc.).

Formele de eroziune sunt deseori cele mai vădite în peisaj, dar ele se întrepătrund cu cele rezultate din pornituri. În felul acesta se identifică lesne un bazin de recepţie, un canal de scurgere, o ravenă în întregul ei, creste sau culmi rotunjite (în raport cu constituţia litologică şi cu asocierea altor agenţi) şi întreaga serie de forme rezultate din procesele de pantă de felul porniturilor, al şiroirilor şi al eroziunii de adâncime de pe versanţi.

Deoarece toate formele de relief rezultă, în ultimă analiză, din îmbinarea planurilor orizontale cu cele în pantă, caracterizarea geomorfologică a teritoriului trebuie să aibă în vedere în primul rând cele trei părţi principale: culmile (sau partea superioară a interfluviilor), văile (mai ales partea inferioară a acestora) şi versanţii ca planuri de legătură între primele două.

284

Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate, de felul munţilor şi dealurilor la care versanţii au dezvoltare maximă şi la care procesele de pantă provoacă modificări permanente în morfologie şi reliefuri plate, de câmpie, care se caracterizează prin dezvoltarea maximă a planurilor pe orizontală (partea superioară a interfluviilor şi cea inferioară a văilor) ca urmare eroziunea fiind minimă şi predominând depunerile. A. Relieful accidentat. În zonele cu relief accidentat, părţile superioare ale interfluviilor (cu deosebire în situaţia de largi planuri apropiate de orizontală) sunt mai puţin atacate de agenţii modelatori şi acumulează în mare parte pe loc produsele rezultate (eluvii). Versanţii sunt cel mai puternic supuşi eroziunii deşi nu lipsesc nici acumulările foarte inegale ca grosime (de felul deluviilor, coluviilor etc.). Fundul văilor şi cu deosebire albiile majore constituie domeniul acumulărilor de felul coluviilor, proluviilor etc. a - Partea superioară a interfluviilor în cazul reliefului accidentat se diferenţiază atât ca formă cât şi ca geneză. Ea se poate prezenta ca nişte largi platouri (platforme) sau sub formă de culmi ori de creste înguste. a1 – Platourile sau platformele se diferenţiază la rândul lor după origini în platforme structurale, de denudaţie şi de abraziune. Cele structurale sunt dezvoltate pe un strat de rocă dură, de obicei în terenuri sedimentare cu aşezarea apropiată de orizontală (mai rar chiar în structuri în pânze de şariaj pe porţiunile mai puţin înclinate) de pe care eroziunea a înlăturat stratele mai friabile ceea ce dă acestor platforme o netezime aproape ideală în contrast cu văile care le străbat şi cu versanţii puternic înclinaţi. Pe platformele structurale calcaroase, netezimea acestora este deseori întreruptă de apariţia dolinelor (pâlnii circulare) şi a uvalelor (de formă mai complexă, rezultând din contopirea dolinelor). În regiunile cu strate uşor înclinate, platformele structurale se apleacă şi ele în aceeaşi direcţie, urmând înclinarea stratului dur. În această situaţie se pun în evidenţă şi alte forme caracteristice cum sunt crestele puternic înclinate în partea cea mai ridicată. Relieful acestor regiuni apare astfel asimetric, văile prezentând un versant tărăgănit în faţa celui puternic înclinat al crestei. Aceste forme de relief apar frecvent în bazinul Jijiei la nord de Iaşi, dar şi în partea centrală a Podişului Moldovei. Platformele de denundaţie sau platformele de eroziune nivelate prin eroziune şi acumulare datorită apelor curgătoare reprezintă suprafeţe larg ondulate, cu înălţimi în pantă lină, pe alocuri cu martori de eroziune mai semeţi, cu văi erodate şi bahne. Prin aşezarea lor pe interfluvii, ambele categorii de platforme sunt expuse vânturilor, cu deosebire că platformele structurale prezintă o mai mare uniformitate termică şi de umiditate, pe când cele de denudaţie prezintă uşoare diferenţieri topoclimatice şi de reţinere a apelor scurse de pe versanţi. Platformele de abraziune apar în vecinătatea litoralului şi sunt nivelate de valurile mării. a2 – Culmile la rândul lor pot fi largi şi rotunjite sau coame înguste (plaiuri) sau foarte înguste cu profil ascuţit (creste). Coamele au formă largă rotunjită datorită în mare parte rocilor în care sunt sculptate (fie roci dure de felul granitelor sau al şisturilor cristaline care dau forme rotunjite pe culme, în contrast cu versanţii puternic înclinaţi, fie roci moi de felul argilelor care dau forme larg ondulate atât pe culme cât şi pe versanţi slab înclinaţi, dar şi un grad de fragmentare mai redus). Culmile de felul acesta sunt de obicei mamelonate, pe alocuri chiar lăţite în mici platouri, cu marginile neprecizate, deoarece trecerea spre versanţi se face prin pantă slab convexă. Culmile propriu-zise înguste şi prelungi de tip plai apar în ţinuturile cutate în cute simple cu reţea deasă de văi, de obicei paralele cum sunt cele din zona obcinelor bucovinene, a căror înălţime se menţine cam aceeaşi în tot lungul lor. Corespondentul acestei forme de culmi în zonele deluroase de platformă, adică de aşezare orizontală a stratelor o constituie colinele, tipice în regiunea numită Colinele Tutovei. Pe culmi, pe platforme şi imediat sub culme, formaţiile de cuvertură sunt cele de tipul eluviilor. Microrelieful coamelor şi culmilor depinde în mare măsură şi de roca constituentă. Şisturile cristaline dau forme monotone rotunjite, pe când calcarele dau la iveală o serie de forme semeţe: turnuri (Pietrele Doamnei de Rarău), ace şi tigăi (în Ciucaş), fierăstruiri în stâncă (Piatra Mare) etc., care constituie pitorescul acestor munţi. Culmile cu deosebire în munţi sunt expuse vânturilor.

285

a3 – Crestele sunt cele mai înguste forme de interfluvii cu versanţi puternic înclinaţi. Ele pot fi de două feluri: creste de intersecţie şi creste structurale. Crestele de intersecţie apar în zona alpină unde pot fi crenelate (custuri), curmături adânci (poliţe) sau vârfuri piramidale, turnuri, colţi şi ace, strunguri. Toate acestea dau profilul general zimţat ca o lamă de ferăstrău crestelor alpine din Retezat, Parâng şi Făgăraş. Asemenea creste cuprind frecvent mameloane, şei şi obârşii de văi secundare care înaintează activ spre obârşii. Crestele structurale se datorează ieşirii în relief a unor strate sau formaţii de roci mai dure. La noi în ţară apar în zona carpatică de pe Putna şi Milcov sau din bazinul Buzăului.

b – Versanţii se diferenţiază după înclinare, expoziţie, formă şi substrat. După înclinare sau pantă, versanţii pot fi: fără înclinare (pantă) sub 3o, uşoară 3-5o, moderată 6-15o, repede 15-25o, foarte repede 25-45o şi abruptă peste 45o. După expoziţie versanţii pot fi însoriţi (expoziţie nordică sau nord-estică), parţiali însoriţi (expoziţie vestică şi sud-estică) şi parţiali umbriţi (expoziţie estică şi nord-vestică). După formă, versanţii pot fi alcătuiţi dintr-un plan simplu sau rezultanta unui complex de plante diferite. Plantele pot fi drepte sau normale, când prezintă aceeaşi înclinare pe toată lăţimea lor, convex sau concave. Pantele complexe rezultă din îmbinarea celor trei categorii de pante şi sunt cele mai frecvente în natură. Ele pot fi convexe-concave în trepte. Terasele sunt forme de relief ce însoţesc versanţii văilor fluviale şi se diferenţiază în podul terasei, neted şi de grosime diferită format din depuneri loessoide sub care se găsesc de obicei pietrişuri; fruntea terasei puternic înclinată spre vale, între ele muchia terasei. După substrat, versanţii se diferenţiază în raport cu felul şi grosimea depozitelor de cuvertură. Se pot diferenţia: versanţii cu formaţie de cuvertură normală, versanţi erodaţi, parţial erodaţi şi cu acumulări suprapuse. c – Văile se deosebesc între ele după formă profilul transversal), după mărime (adâncime şi lungime), după înclinarea talvegului (profilul longitudinal) şi după regimul scurgerii apelor ce le străbat. După formă, văile pot fi: a) înguste cu versanţii puternic înclinaţi şi apropiaţi unul de altul, de tipul cheilor şi defileelor şi iau naştere fie prin eroziune carstică (dizolvarea calcarului combinată cu scurgerea bălţilor grotelor), fie prin epigeneză (adâncimea unui curs de apă dintr-un orizont de roci moi într-unul de roci dure mascat de acesta), fie segmentării unui baraj natural al văii produse prin surpare, alunecare etc; b) văi fără maluri, frecvente la câmpie în zonele de scufundare lentă şi de acumulare intensă de material aluvionar. Ele prezintă importanţă prin divagările cursului de apă, prin ieşirile din talveg ale râului şi prin inundarea unor terenuri şi apariţia unor mlaştini etc. După mărime, văile pot fi văiugi, lungi de 20-200 m şi adânci de 1-5 m; vâlcele mai adânci 15-30 m cu versanţi în pantă accentuată 15-30o, cu talvegul înclinat; viroage de 50-500 m lungime şi 10-50 m adâncime şi văi fluviatile, adânci de 10-30 m la câmpie şi 25-100 m la dealuri şi peste 100 m în Subcarpaţi şi în munţi. Lăţimea variază de la 200 la 2000 m. După înclinarea talvegului se pot deosebi: văi tinere, cu panta accentuată, cu numeroase neregularităţi şi căderi în trepte intercalate cu aglomerări de bolovănişuri de dimensiuni mari cu stânci prăbuşite de pe versanţi; văi mature cu înclinare mai redusă a talvegului, cu ape mai liniştite; văi bătrâne, cu panta talvegului extrem de redusă, cu ape liniştite, cu depozite fine de viituri. După regimul scurgerii apelor, se diferenţiază văi formate din ape temporare, din ploi, de tipul ravenelor şi văi cu ape permanente. Toate formele de relief accidentate prezentate mai înainte imprimă anumite diferenţieri de ordin climatic şi edafic staţiunilor forestiere. Astfel, culmile sunt puternic vântuite, solul este superficial şi mai uscat şi prezintă procese specifice de sărăcire, podzolire şi întinerire prin eroziune. Expoziţia versanţilor determină modificări şi topoclimat, iar înclinarea determină modificări prin profunzimea şi însuşirile solului ca urmare a depozitelor de cuvertură. B. Reliefurile plate se caracterizează printr-o energie de relief mică sub 30-40 m şi printr-o pondere redusă a versanţilor. În cadrul acestor tipuri de relief, domină partea superioară a interfluviilor numită câmp şi fundul larg al văilor sau albiilor majore. Din

286

îmbinarea lor în diferite proporţii rezultă câmpiile, succesiune de câmpuri şi văi puţin adânci şi luncile, terenuri joase de-a lungul râurilor principale şi fluviilor pe alocuri extrem de întinse. Câmpiile se pot împărţi în trei categorii: câmpiile înalte, câmpiile tabulare şi câmpiile joase. Câmpiile înalte pot fi la rândul lor câmpii piemontane şi câmpii adânc fragmentate cu aspect deluros. Câmpiile tabulare se caracterizează prin câmpuri foarte întinse şi netede acoperite cu o cuvertură groasă de depozite. Ele pot fi câmpii în succesiune de terase, de felul Câmpiei Olteniei şi câmpii tabulare sau de tip Bărăgan. Câmpiile joase pot fi câmpii subzidente care prezintă arii de scufundare lentă şi de acumulare intensă a aluviunilor şi luncile râurilor care constituie părţile joase ale câmpiei şi care prezintă domenii de aluvionare continuă şi de înălţare lentă. Luncile reprezintă arii cu exces de umiditate, cu energie de relief mică şi cu forme de relief în continuă transformare datorită aluvionării intense. În cadrul luncilor se deosebesc părţile înalte sub formă de tăpşane laterale, terase scunde şi grinduri şi părţile joase frecvent inundate sau acoperite permanent cu ape stătătoare sub formă de ostroave şi japse. Depresiunile sunt porţiunile şi mai joase care se prezintă de obicei sub formă de mlaştini sau bălţi.

Formele de relief plat imprimă şi ele diferenţieri importante spaţiale în special în ce priveşte solurile şi regimul hidrologic.

2.3 CLIMATUL COMPONENT ECOLOGIC PRINCIPAL AL STAŢIUNILOR FORESTIERE Elementele climatice alături de cele edafice constituie principalele componente ale staţiunilor forestiere. Aceste componente climatice sunt determinate de factori astronomici şi în principal de mişcarea pământului în jurul axei sale. Drept rezultat, suprafaţa globului terestru este împărţită în zone şi subzone climatice în raport cu latitudinea şi altitudinea şi ca o consecinţă directă are loc şi o zonalizare a solurilor şi a vegetaţiei. Întrucât componentele principale ale staţiunii, clima şi solul alături de vegetaţie sunt accentuat diferenţiate după o zonalitate orizontală şi verticală, staţiunile au deci un pronunţat caracter geografic zonal. De aceea, este important să se pornească în diferenţierea staţiunilor de la zonele şi subzonele de climă şi vegetaţie şi apoi după regiunea fizico-geografică (ţinutul), districtul fitoclimatic sau zona ecologică etc. Separarea regională a subzonelor este justificată în tipologia staţională numai în măsura în care diferenţieri ale factorilor climatici determină tipuri de staţiuni caracteristice sau complexe caracteristice de tipuri de staţiuni. Aşezarea geografică a teritoriului exprimată prin latitudine, longitudine şi altitudine, alături de apropierea sau depărtarea de mări sau oceane şi de relief, condiţionează puternic caracterul climei. În raport cu latitudinea se diferenţiază clima tropicală, temperată şi polară; după apropierea de mări sau oceane şi relief se deosebesc clima continentală şi maritimă, clima de munţi şi platouri, de dealuri de câmpie, litorală etc. Ţara noastră se găseşte aşezată în zona climei temperate cu nuanţă continentală şi cuprinde, datorită reliefului, atât clima montană cât şi de dealuri şi câmpie. Aşezarea geografică şi relieful ţării noastre determină o zonalitate a climei cauzată în principal de marile forme de relief, care joacă un rol deosebit în circulaţia maselor de aer. Influenţa latitudinii este mult estompată. Clima constituie factorul esenţial care alături de sol condiţionează existenţa şi răspândirea speciilor de plante şi animale şi a comunităţilor vegetale, respectiv a biocenozelor.

287

Elementele constitutive ale climei sunt: energia radiantă care ajunge la nivelul pământului sub formă de lumină şi căldură, precum şi apa şi compoziţia şi mişcarea aerului atmosferic.

Variaţia valorilor elementelor climatice şi a modului lor de îmbinare determină caracteristicile climatului unui anumit teritoriu, climat care poate fi favorabil, tolerant mai puţin favorabil sau dăunător pentru vegetaţia forestieră. Limitele naturale ale arealului diferitelor specii de biocenoze forestiere sunt determinate în primul rând de condiţiile climatice şi în al doilea rând de alţi factori ai mediului.

Cantitatea de căldură exprimată prin temperaturile medii diurne condiţionează atât răspândirea speciilor forestiere cât şi a pădurilor ca ecosisteme. Astfel, apariţia pădurii la latitudinile ţării noastre impune existenţa a cel puţin 60 de zile cu temperaturi medii diurne >10oC. Îngheţurile târzii şi timpurii, ca şi genurile puternice din timpul iernii, constituie factori limitativi pentru răspândirea unor specii forestiere. De asemenea, precipitaţiile în cantităţi reduse şi neuniform repartizate în cursul anului pot constitui factori limitativi şi pentru răspândirea unor specii şi a asociaţiilor forestiere.

Răspândirea speciilor, a biocenozelor forestiere şi randamentul lor productiv sunt puternic influenţate de cantitatea şi calitatea luminii, respectiv de energia radiantă a soarelui a cărei distribuţie variază în raport cu latitudinea, altitudinea şi relieful.

În ţara noastră, zonalitatea condiţiilor climatice este mai evidentă pe verticală decât pe orizontală şi ea se reflectă puternic în distribuţia solurilor şi a vegetaţiei. Elementele climatice determinante ale zonalităţii verticale sunt căldura şi umiditatea. Spre exemplu, staţiunile de molidişuri respectiv molidul şi molidişurile apar în teritoriile în care cantitatea medie anuală de precipitaţii depăşeşte 1000 mm, iar temperatura medie anuală este între 4 şi 6oC. Staţiunile de făgete apar în regiunile cu precipitaţii medii anuale de peste 700 mm şi temperaturi medii anuale cuprinse între 6 şi 9oC. Pentru staţiunile de gorunete sunt caracteristice precipitaţiile medii anuale de peste 600 mm şi temperaturi cuprinse între 7 şi 9oC, iar pentru cele de stejar pedunculat precipitaţii de peste 500 mm şi temperaturi medii anuale de peste 8oC.

Relieful constituie factorul determinant al apariţiei climatului local, deoarece procesele atmosferice se dezvoltă în strânsă dependenţă cu condiţiile fizico-geografice ale teritoriului. Formele mari de relief, munţii, dealurile, câmpiile, determină condiţii climatice locale subordonate districtelor climatice. Alături de relief, vegetaţia şi în special cea forestieră precum şi prezenţa întinderilor de apă influenţează condiţiile climatice locale.

Relieful modifică în special gradul de insolaţie prin expoziţia şi înclinarea versanţilor, cantitatea de căldură, prin altitudine, expoziţie, înclinare şi configuraţia terenului (microrelief), cantitatea de precipitaţii şi umiditatea în general prin altitudine, expoziţie, microrelief, mişcarea aerului atmosferic etc.

Platourile din regiunea munţilor mijlocii şi dealurilor prezintă condiţii climatice asemănătoare, exprimate prin insolaţia caracteristică suprafeţelor plane, oscilaţii termice puternice de la zi la noapte, umiditate relativă scăzută, vânturi puternice şi neregulate. Valorile elementelor climatice respective variază în raport cu latitudinea şi altitudinea.

Versanţii prezintă condiţii climatice variate ca urmare a influenţei expoziţiei, înclinării, altitudinii, profilului etc.

În general, în ţinutul cu climă de munţi mijlocii aşa cum e cazul Carpaţilor, relieful face ca partea de vest a Carpaţilor Orientali şi Occidentali şi cea nordică a Carpaţilor Meridionali să se încadreze într-un subţinut aparte cu climă de versanţi expuşi vânturilor de vest, iar cele estice şi sudice în subţinuturi cu climă de versanţi adăpostiţi. Dealurile din partea de sud şi nord-est a ţării se caracterizează printr-un climat continental cu nuanţe mai excesive, iar cele din vest şi nord vest printr-un climat continental moderat. Grefate pe aceste trăsături fundamentale ale climei, formele de relief (versanţii, văile, depresiunile) creează un mozaic de climate locale.

Versanţii nordici, indiferent de înclinarea şi profilul pantei, se caracterizează prin minus de lumină şi căldură, plus de umezeală şi frecvenţa vânturilor de nord.

288

Versanţii sudici se caracterizează prin plus de lumină şi căldură, minus de umezeală şi sunt adăpostiţi faţă de vânturile reci din nord. Versanţii sudici puternic înclinaţi prezintă un surplus de lumină şi căldură în perioadele reci ale anului faţă de cei slab înclinaţi, ca urmare a poziţiei soarelui şi unghiului de incidenţă a razelor. Pe expoziţiile însorite se creează microclimate independente de cel al mediului local, pe când cele umbrite se află sub influenţa climatului local.

Partea superioară a versanţilor este mai caldă primăvara şi toamna ca urmare a poziţiei soarelui pe bolta cerească, iar partea inferioară prezintă plus de căldură vara şi un minus de căldură iarna şi în cursul nopţii ca urmare a stagnării aerului rece.

Versanţii estici se caracterizează printr-un plus de lumină şi căldură, mai ales în orele de dimineaţă şi un minus de umezeală şi sunt expuşi vânturilor din est.

Versanţii vestici, deşi sunt consideraţi asemănători sub raport climatic cu cei estici, prezintă un plus de umiditate şi de căldură deoarece insolaţia de după amiază găseşte deja un mediu mai cald.

Cantitatea de lumină şi căldură primită de versanţii estici şi vestici variază puternic în raport cu înclinarea. Cu cât înclinarea este mai mică cu atât primesc lumină şi căldură un timp mai îndelungat.

Condiţiile climatice ale versanţilor depind şi de poziţia lor în cadrul marilor forme de relief.

Văile prezintă condiţii climatice particulare. Astfel, văile înguste, cu versanţi abrupţi se caracterizează prin minus de lumină şi căldură în timpul verii şi plus de umiditate.

Văile largi cu versanţi în pantă mică primesc în timpul zilei o cantitate de lumină apropiată de cea a suprafeţelor plane. Vara, în timpul zilei, se realizează un plus de căldură în raport cu platourile. Noaptea şi iarna prezintă temperaturi mai scăzute din cauza radiaţiei terestre şi scurgerii aerului rece de pe platourile şi versanţii vecini. Văile largi, fără versanţi, cu cursuri de apă divagantă, care se întâlnesc în regiunile de câmpie se caracterizează printr-un plus de umiditate şi un regim termic mai moderat în tot cursul anului ca urmare a prezenţei maselor de apă.

Depresiunile se aseamănă sub raport climatic cu văile; ele prezintă plus de umiditate, minus căldură, sunt adăpostite contra vânturilor, prezintă inversiuni de temperatură noaptea şi în perioada rece a anului. În funcţie de orientare pot favoriza sau împiedica pătrunderea curenţilor reci de aer.

Câmpiile şi interfluviile de la altitudine mică prezintă plus de căldură şi o repartiţie uniformă a acesteia pe spaţii mari, minus de umiditate şi repartiţie neuniformă în timp şi spaţiu a precipitaţiilor, vânturi puternice.

Crovurile şi ravenele, micile depresiuni din câmpie creează condiţii microclimatice aparte caracterizate prin temperaturi minime mai scăzute.

În general, formele concave de teren se caracterizează prin condiţii climatice extreme, iar cele convexe prin condiţii climatice mai moderate.

În tipologia staţională în afara climatului zonal şi districtual, prezintă interes şi climatul local determinat de cel zonal şi districtual, dar şi modificările pe care acesta le suferă sub influenţa reliefului. Aceste climate locale trebuie identificate şi caracterizate. Acest lucru se poate realiza în funcţie de datele fenologice, repartiţia speciilor lemnoase şi a formaţiilor forestiere, prezenţa unor specii în flora erbacee, umiditatea solului etc.

Modificările climatice majore determină separarea de tipuri de staţiuni, iar cele minore de faciesuri staţionale în cadrul tipurilor determinate.

În funcţie de bilanţul precipitaţii - evapotranspiraţie potenţială solul poate fi permanent sau numai temporar asigurat cu apă sau într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, înaintat epuizat de rezervele de apă accesibilă.

289

Fig. 89 Diagrama climatică Craiova: a –temperatura medie lunară (C); b – precipitaţii

lunare (mm), scara 1/5; c – precipitaţii lunare (mm), scara 1/3; d – evapotranspiraţia potenţială (ETP) lunară (mm), scara 1/5; e – perioada cu temperaturi medii lunare negative; f – excedente de precipitaţii faţă de ETP (mm), scara 1/5; h – deficit de precipitaţii compensat prin excedente acumulate anterior; i – deficit de precipitaţii compensat prin excedente anterioare; j – perioadă de uscăciune după Walter – Leith; - prima şi ultima zi de îngheţ; Tm a – temperatura medie anuală; TV-VIII – temperatura medie a lunilor mai – august (tetraterma Mayr); Pa – suma anuală a precipitaţiilor; Pp10+ - suma precipitaţiilor din perioada cu t ≥ 10˚C; PXI – III – suma precipitaţiilor de încărcare a solului, în lunile noiembrie – martie; PVII – VIII – suma precipitaţiilor estivale din lunile iulie şi august; ΣΔP + - suma excedentelor de precipitaţii faţă de ETP; ΣΔP- - suma deficitelor de precipitaţii faţă de ETP; ΣΔPnc – suma deficitelor de precipitaţii necompensate prin excedente anterioare; Pmax. – deficitul lunar maxim de precipitaţii faţă de ETP; Iar – indicele de ariditate anual; Ich – indicele de compensare hidrică = ΣΔP+/ ΣΔP-; Ipt –indicele pluviotermic al perioadei cu tm ≥ 10˚C, vernal şi estival; D1, D2, etc., E1, E2, etc., deficite, respectiv excedente lunare de precipitaţii faţă de ETP, de 10, 20 etc. mm.

290

Într-o diagramă climatică completă, aşa cum rezultă din figura 89 trebuie reprezentate următoarele curbe, suprafeţe şi valori:

- temperaturile, precipitaţiile (la scara 1/5 şi 1/3) şi evapotranspiraţia potenţială (după Thornthwaite) lunare, anuale şi pentru anumite perioade (mai-august) suma precipitaţiilor în sezonul de vegetaţie etc.;

- numărul zilelor cu t > 0,5 şi 10oC; - excedente P+ şi deficitele P- lunare şi totale de precipitaţii faţă de ETP, deficitele

compensate şi cele necompensate prin excedentele anterioare; - perioada de uscăciune Walter-Lieth; - indicele de ariditate anual (de Martonne), indicele de compensare hidrică ich,

indicele pluviometric Ipt (factorul de ploaie Lang) calculat pentru perioada cu t > 10oC, cea vernală şi cea estivală.

În abscisă, în afara lunilor anului sunt redate şi diferenţele dintre precipitaţii şi evapotranspiraţia potenţială sub formă de excedente (E) şi deficite de câte 10 mm, E1, E2 (11-20 mm) etc. Existenţa sau lipsa şi lungimea perioadei de uscăciune, valoarea maximă şi cea a deficitului net (necompensat) sunt caracteristici esenţiale în diferenţierea hidrotermică a staţiunilor. Lungimea perioadei de uscăciune determinată prin procedeul Walter-Lith diferenţiază sensibil staţiunile. În ţara noastră, în multe zone, în luna iulie se înregistrează deficite de precipitaţii de ordinul a 90-100 mm.

Indicele de compensare hidrică calculat ca raport între suma excedentelor şi deficitelor anuale exprimă măsura în care deficitele sunt compensate de excedente. Valori Ich < 1 exprimă deficite de precipitaţii necompensate.

Climatul districtual este diferenţiat în climate locale în raport cu diferenţierea geomorfologică şi de ambianţă a teritoriului. Cu cât acesta este mai fragmentat cu atât diferenţierile sunt mai accentuate.

În general, în câmpie, dominant rămâne climatul districtual şi numai local pe văi, vâlcele, mici depresiuni, apoi climate locale sau microclimate.

În regiunea de dealuri şi montană puternic fragmentată se diferenţiază o mare varietate de climate locale în raport cu expoziţia, înclinarea, altitudinea, formele de relief şi poziţia în forma de relief în cazul versantului.

În afara formei de relief, în diferenţierea climatelor locale intervin şi alte caractere ale teritoriului cum ar fi masivitatea şi alcătuirea geomorfologică generală, vecinătăţile orografice imediate şi mai îndepărtate, regimul mişcării maselor de aer şi orientarea văilor, intensitatea, frecvenţa şi caracterul rece sau cald al curenţilor, regimul de adăpost, procentul de împădurire al teritoriului etc. Toate acestea sunt cunoscute sub denumirea de ambianţă care determină climate locale greu de explicat şi identificat numai prin elementele stricte geomorfologice.

Modificările locale ale climatului districtual şi diferenţierea de climate locale datorită fragmentării reliefului şi ambianţei constau în principal din plusuri sau minusuri de căldură, de precipitaţii şi umiditate atmosferică, de cantitate şi calitate lemnului, de mişcare a aerului atmosferic etc. Aceste modificări asociate determină caracterul climei locale care poate fi decelat fie direct prin înregistrări de elemente climatice, fie indirect cu ajutorul florei şi vegetaţiei. În lipsa unor înregistrări ale elementelor meteorologice în diferite condiţii de relief, se recurge la indicaţii de ordin orientativ privind variaţia elementelor climatice, plus sau minus de căldură, de umiditate atmosferică, de precipitaţii, acumulări de zăpadă, vânturi calde şi uscate sau umede şi reci, îngheţuri târzii găuri de ger, umbrire estivală accentuată, nebulozitate ridicată etc.

291

2.4 SOLUL, COMPONENT DE NATURĂ FIZICO-GEOGRAFICĂ ŞI ECOLOGICĂ AL STAŢIUNILOR FORESTIERE

2.4.1 ROLUL SOLULUI ÎN DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA STAŢIUNILOR

Solul, alături de climă, constituie unul din elementele principale ale staţiunii. Prin profunzimea şi volumul său edafic util, solul asigură spaţiul de ancorare arborilor, arbuştilor şi plantelor erbacee, precum şi aprovizionarea acestora cu apă şi elementele nutritive necesare desfăşurării proceselor fiziologice şi bioecologice.

Ca subsistem al staţiunii, solul alcătuit din componente minerale şi organice asigură deci pe de o parte spaţiul teran pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini al plantelor lemnoase şi erbacee, iar pe de altă parte constituie unica sursă de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive necesare existenţei şi productivităţii fitocenozelor forestiere.

Ca înveliş al scoarţei terestre, care are o anumită grosime şi morfologie a profilului, adică o anumită succesiune de orizonturi pe profil, solul este un constituent de natură fizico-geografică, adică un element al geotopului. În această accepţiune, solul prezintă o serie de proprietăţi fizice, fizico - mecanice, hidrofizice, termice şi de aeraţie şi chimice care îi permit să înmagazineze o anumită cantitate de apă şi substanţe nutritive pe care le pune la dispoziţie fitocenozei, constituind astfel şi un component al ecotopului.

Toate componentele solului constituie deci elementele edafice ale staţiunii, indiferent de acţiunea lor directă sau indirectă, indiferent că aparţin geotopului sau ecotopului şi joacă faţă de biocenoză rolul de factori ecologici edafici.

2.4.2 SOLUL CA SPAŢIU TERAN AL STAŢIUNII Pentru elementele componente ale fitocenozelor forestiere ca şi pentru alte

fitocenoze, solul reprezintă în primul rând spaţiul de ancorare şi dezvoltare a rădăcinilor de unde îşi extrag apa şi elementele nutritive. În această calitate, dintre proprietăţile solului interesează în mod deosebit grosimea (sau profunzimea) fiziologic utilă şi volumul edafic util, precum şi o serie de proprietăţi cum ar fi: textura, structura, aşezarea, porozitatea şi consistenţa (compactitatea).

După cum se ştie, speciile forestiere posedă un anumit tip de înrădăcinare care reclamă un spaţiu mai mare sau mai mic de sol. Pentru a se dezvolta normal şi în strânsă corelaţie cu organele supraterane, fiecare specie are deci nevoie de un anumit spaţiu din sol, adică de un volum de pământ denumit volum edafic fiziologic util. De cele mai multe ori însă solurile forestiere, datorită grosimii morfologice reduse a profilului, datorită gradului de îndesare şi compactare excesivă (densităţi peste 1,7) fie datorită conţinutului excesiv de schelet sau consistenţei foarte mari, porozităţii de aeraţie reduse, stagnării apelor din precipitaţii sau din pânzele freatice, lipsei unor elemente nutritive accesibile, sau prezenţei unor săruri solubile în exces sau a unui complex absorbtiv saturat în ioni de Na etc., nu favorizează o dezvoltare normală a rădăcinilor arborilor, stânjenind astfel creşterea şi productivitatea arborilor şi arboretelor. Cu toată adaptabilitatea sistemului radicelar, în aceste cazuri arborii se dezvoltă greu, au forme strâmbe şi coroane mici şi asimetrice şi în final creşteri lente şi productivităţi scăzute. Alteori dezvoltarea sistemului radicelar al arborilor poate fi împiedicată datorită condiţiilor nefavorabile din unele orizonturi ale solului (conţinutul mare de schelet, consistenţa mare, insuficienţă de aer, humus şi substanţe nutritive, prezenţa unor substanţe nocive etc.).

Grosimea morfologică a solului în care se dezvoltă cca. 90% din sistemul de rădăcini al speciei cu înrădăcinarea cea mai profundă a fost numită de C.D. Chiriţă grosimea fiziologic utilă sau grosimea utilă a solului. În raport cu grosimea utilă, solurile se clasifică astfel: foarte superficiale sub 15 cm; superficiale 15-30 cm; mijlociu profunde 30-60 cm; profunde 60-90 cm; foarte profunde peste 90 cm.

292

De cele mai multe ori nu este suficient să se cunoască numai grosimea utilă ci şi conţinutul de schelet al solului pentru a se putea calcula volumul util de sol sau volumul edafic (Ve) util. Aceasta exprimă deci volumul de pământ fin existent la unitatea de suprafaţă. De aceea, el se exprimă în m3/m2. În cazul solurilor lipsite de schelet volumul edafic util la unitatea de suprafaţă are valoarea maximă 1 m3/l m2. Calculul volumului edafic util se face pe orizonturi şi apoi se însumează pe întreg profilul. Volumul de schelet se apreciază după procentul de suprafaţă ocupat pe peretele profilului. C.D. Chiriţă distinge următoarele categorii de volum edafic:

- nul până la minim 0,0…0,15 m3/m2 – clasa de mărime O…..m - mic 0,15-0,30 m3/m2 – clasa de mărime I - submijlociu 0,30-0,45 m3/m2 – clasa de mărime II - mijlociu 0,45-0,60 m3/m2 – clasa de mărime III - mare 0,60-0,90 m3/m2 – clasa de mărime IV - foarte mare peste 90 m3/m2 – clasa de mărime V Între volumul edafic util al solului şi clasa de producţie a arboretelor există o

corelaţie foarte strânsă pentru toate speciile, indiferent de sistemul lor de înrădăcinare. De remarcat însă faptul că această corelaţie este puternic influenţată de troficitatea specifică a solului, de cuantumul precipitaţiilor şi de natura şi caracterul substratului.

Acelaşi volum edafic se poate realiza în condiţii diferite de grosime utilă şi de înrădăcinare, în raport cu caracterul scheletic al solului. Astfel, un volum edafic de 0,20 m3/m2 se poate realiza, pe o grosime de 20 cm, în cazul unui sol lipsit de schelet sau pe o adâncime de 60 cm în cazul unui sol cu 66% schelet (C.D. Chiriţă, 1977).

Pentru diferite specii forestiere este important nu numai volumul edafic util ci şi grosimea pe care se realizează acest volum, în raport cu care variază umiditatea şi posibilitatea dezvoltării sistemului radicelar.

2.4.3 REGIMUL DE UMIDITATE ŞI CAPACITATEA SOLULUI DE

APROVIZIONARE CU APĂ A PLANTELOR După cum se cunoaşte, plantele îşi extrag apa şi substanţele nutritive minerale din

sol. De aceea, variaţia umidităţii solului în cursul perioadei de vegetaţie şi în general în cursul anului, precum şi capacitatea solului de a reţine apa provenită din precipitaţiile atmosferice sau din alte surse de a aproviziona plantele cu apă constituie componente ecologice edafice importante ale staţiunilor.

În raport cu aşezarea geografică şi relieful şi cu condiţiile hidrotermice ale climatului, solurile se caracterizează printr-un anumit regim hidric (pedohidric). În funcţie de regimul hidric şi de proprietăţile solului care concură la primirea, reţinerea şi cedarea apei, în sol se realizează o anumită stare de saturaţie sau umezire cu apă, adică un anumit grad de umiditate.

Această stare de umezire exprimă de fapt mărimea rezervelor de apă din sol şi gradul lor de accesibilitate. Variaţia stării de umezire a solului în timp şi spaţiu trebuie deci cunoscută pentru a putea stabili specificul ecologic al staţiunilor.

În funcţie de zona climatică, de forma de relief şi de regimul hidric al solului, cu toată marea variabilitate a stării de umezire, se poate stabili în linii mari regimul de umiditate al solului şi deci mărimea rezervelor de apă şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.

Regimul de umiditate al solului este un element important aşadar în definirea specificului ecologic al staţiunilor şi în diferenţierea şi gruparea lor în diferite unităţi de clasificare.

În studiul şi caracterizarea staţiunilor forestiere, sub raportul umidităţii interesează atât identificarea regimului de umiditate cât şi stabilirea gradului de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere arborescente care depinde, în afara umidităţii momentane, şi de volumul edafic util de sol capabil să înmagazineze rezerve de apă.

293

În solurile forestiere zonale (sau nehidromorfe), unde sursa de apă o constituie precipitaţiile atmosferice, regimul de umiditate variază în cursul anului în strânsă corelaţie cu distribuţia precipitaţiilor. Astfel, în general, aceste soluri înregistrează un maxim primăvara prin acumularea de apă din topirea zăpezilor şi din ploile de primăvară, după care umiditatea scade în timpul verii ajungând la un minimum în sezonul estival târziu, după care aceasta creşte din nou.

În staţiunile montane, precipitaţiile abundente şi destul de uniform distribuite în cursul anului, cu evapotranspiraţie redusă, solurile au un grad de umiditate ridicat şi puţin sau moderat variabil în perioada de vegetaţie (Fig. 90). Numai în condiţii de relief, expoziţie şi substrat deosebite cum ar fi versanţii în pantă mare cu soluri scheletice, cu expoziţii însorite sau pe culmi puternic vântuite, solurile înregistrează reduceri însemnate ale umidităţii în perioadele sărace în precipitaţii.

În staţiunile de dealuri, podişuri şi piemonturi, variabilitatea umidităţii solului este mai accentuată ca rezultat al variaţiilor climatice şi, în aceste staţiuni, curba umidităţii se caracterizează printr-un maxim absolut la începutul primăverii şi printr-o scădere lentă până la începutul lunii iulie, după care scăderea este mai accentuată, atingându-se un minim la sfârşitul verii şi începutul toamnei (august-septembrie) (Fig. 90). Pe culmi şi expoziţiile însorite minimul atins este mai coborât decât pe cele umbrite şi adăpostite. În staţiunile de câmpie, regimul de umiditate al solurilor înregistrează variaţii asemănătoare cu atât mai puternice , cu cât maximul de precipitaţii din iunie este mai ridicat şi vara mai caldă şi mai secetoasă (Fig. 90). În aceste staţiuni forestiere, un rol determinant pentru rezervele de apă şi umiditate îl au precipitaţiile sub formă de ploaie sau zăpadă căzute în perioada noiembrie-martie. În zonele depresionare, regimul de umiditate este întotdeauna mai favorabil decât în câmpiile plane înconjurătoare. În staţiunile cu soluri pseudogleizate sau gleizate si freatic umede, solurile au o umiditate de primăvară moderat excesivă, urmată de o scădere accentuată în timpul verii. În staţiunile cu soluri hidromorfe, pseudogleizate sau gleice, regimul de umiditate înregistrează un exces de apă prelungit primăvara şi la începutul verii. Umiditatea de vară a acestor soluri scade ca şi la cele nehidromorfe condiţionate climatic, până la nivelul uscat reavăn cu umiditate sub punctul de ofilire. Întrucât regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor depinde de caracterul lor zonal sau intrazonal, staţiunile forestiere se grupează sub raport hidric în staţiuni cu soluri hidromorfe, staţiuni cu soluri semihidromorfe (gleizate sau pseudogleizate) şi staţiuni cu soluri hidromorfe freatice sau pluviale (pseudogleice sau gleice). Determinarea umidităţii solului se poate face prin măsurători decadale, bilunare sau sezoniere primăvara, vara, estival timpuriu şi estival mijlociu. Gradul de umezire al solului poate fi exprimat fie sub formă de cronoizoplete de umiditate (totală sau accesibilă) sau de sucţiune sub formă de curbe de umiditate pe profil obţinute prin determinări sezoniere, sub formă de curbe de rezerve de apă exprimate în mm, în diferite zone ale profilului de sol, fie sub formă de grade sau intervale de umezire stabilite organoleptic şi de curbe de umiditate de-a lungul perioadei de vegetaţie.

Stabilirea gradului de umiditate pe cale organoleptică la anumite momente ale perioadei de vegetaţie reprezintă modalitatea cea mai accesibilă în practică.

294

Fig. 90 – Curbele de umiditate a solului în diferite condiţii climatice şi pedohidrologice: a – soluri cu floră de mull; 1 – Impatiens în depresiuni; 2 – Stachys silvatica; mezofite de mull la munte (3), deal (4) şi câmpie (5); b – soluri cu graminee; 1 – mezofite; 2 – mezoxerofite; 3 – xerofite; c – soluri pseudogleice (cu mare alternanţă de umiditate), în diferite condiţii de umiditate

295

În funcţie de cantitatea de apă reţinută în sol la un moment dat, se pot distinge următoarele trepte sau grade de intervale de umiditate reprezentative (vernal, estival): -U0- uscat; nu lasă senzaţia de umezeală; solul este compact, greu până la uşor friabil sau mobil în funcţie de textură; -U1- uscat-reavăn; solul lasă o senzaţie uşoară de umezeală; -U2- reavăn; solul lasă o senzaţie de umezeală , dar nu umezeşte mâna; -U3- reavăn-jilav; solul strâns in mâna umezeşte slab mâna; -U4- jilav; solul strâns umezeşte bine mâna, dar nu lasă să se vadă apa; plastic nelipicios; -U5- jilav-umed; solul umezeşte bine mâna la strângere uşoară; plastic, uşor lipicios; -U6- umed; luat in mână umezeşte pielea fără a fi strâns; -U7- umed-ud; umezeşte bine mâna la simpla atingere, iar prin strângere lasă să picure apa; lipicios noroios; -U8- ud; saturat complet sau aproape complet cu apă; solul luat în mână lasă să picure apa nestrâns; -U9- parţial submers; apa bălteşte în petice la suprafaţă a solului; -U10- complet submers; apa acoperă cu un strat continuu întreaga suprafaţă a terenului. Umiditatea solului se poate menţine in întregime în anumite intervale de timp la aceeaşi treaptă sau poate varia între anumite limite, realizând astfel un interval de umiditate. In studiul şi cartarea staţională, prezintă importanţă cunoaşterea umidităţii în intervalul vernal (primele două săptămâni după topirea zăpezii) sau înainte de înfrunzirea pădurii de foioase; estival (din iulie până la finele lui septembrie), care poate fi subdivizat in estival timpuriu (precum si a doua decadă a lunii iunie), estival mijlociu (toată luna august) şi estival târziu (luna septembrie). În general, în solurile nehidromorfe, diferenţa dintre umiditatea vernală şi estivală mijlocie creşte de la munte spre câmpia forestieră şi silvostepă. În regiunea de munte, cu ploi uniform distribuite în cursul perioadei de vegetaţie predomină intervalul Uv 6-5-Ue5-3(2). În regiunea de dealuri, pe expoziţiile umbrite predomină intervalele Uv5-4-Ue3-2, iar pe cele însorite Uv4-3(2)-Ue2-1. În regiunea de câmpie predomină intervalul Uv4(3)-2-Ue3-2, iar în silvostepă Uv3-2-Ue2(1)-1(0). În solurile semihidromorfe (gleizate şi pseudogleizate), umiditatea vernală se menţine în toate staţiunile indiferent de subzona fitoclimatică mai ridicată faţă de solurile nehidromorfe, aceasta variind între Uv7-5 şi Uv6+5 după intensitatea hidromorfiei din sol. Umiditatea estivală mijlocie poate coborî până la nivelul U3-2-U2-1 şi chiar U1-0. În solurile gleizate din lunci, umiditatea estivală mijlocie coboară mai puţin la nivelul U5-3sau U3-2. În solurile hidromorfe pseudogleice, umiditatea vernală se menţine la nivelul Uv10(9)-8 sau Uv8-7, iar în cele gleice la nivelul UV10-9 sau UV8. Umiditatea estivală mijlocie scade în solurile pseudogleice la nivelulUe5-3 în orizonturile superioare. Capacitatea de aprovizionare cu apă a vegetaţiei lemnoase de către solurile forestiere depinde pe de o parte de gradul de umiditate al acestora, respectiv de uşurinţa de cedare a apei de către rădăcinile plantelor, iar pe de altă parte de cantitatea de apă cedabilă (accesibilă), precum şi de mărimea şi densitatea sistemului de rădăcini. Cu alte cuvinte, capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor depinde atât de gradul de umiditate al acestora cât şi de volumul lor edafic util. Capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor forestiere variază în raport cu intervalul de umiditate şi volumul edafic astfel (tabelul 39): extrem oligohidrice Hc…m; oligohidrice HI, oligomezohidrice HII; mezohidrice HIII; euhidrice HIV; excesiv moderat H(E); excesiv HE.

296

Capacitatea solurilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere la un moment dat în funcţie de intervalul de umiditate şi de volumul edafic

Tabelul 39

Umiditatea Ue Ve m3/m2 Capacitatea de aprovizionare cu apă

notaţie Clasificare

U1-0 - Ho…m Minimă sau temporar nulă, indiferent de mărimea lui Ve

U1

0,15 0,15-0,30

0,30-0,45 0,45-0,60

0,60-0,90 0,90

Hm HI

HI HI

HI HII

minimă

foarte mică

mică

U2-1

0,15 0,15-0,30

0,30-0,45 0,45-0,60

0,60-0,90 0,90

Hm HI

HI HII

HII

minimă foarte mică

mică

U3-2

0,15 0,15-0,30

0,30-0,45 0,45-0,60

0,60-0,90 0,90

HI HII

HIII HIV

HIV HV

foarte mică mică

mijlocie mare

foarte mare

U5-3

- 0,15-0,30

0,30-0,45 0,45-0,60

0,60-0,90 0,90

HIII

HIV HV HV HV

mijlocie

mare

foarte mare

U6 şi U6-10

HV H(E) -HE sau

HE1 – HE2

foarte mare până la moderat excesivă şi excesivă

297

Solurile extrem oligohidrice sunt cele care au volum edafic util până la minim şi umiditate estivală sub nivelul U2. Solurile cu umiditate estivală la nivelul uscat reavăn au capacitate foarte mică de aprovizionare cu apă (oligohidrice) când volumul edafic este sub 0,90 m3/m2. Solurile uscat reavene sunt oligohidrice dacă volumul edafic este foarte mic, sub 0,15 m3/m2; oligomezohidrice când Ve = 0,30-0,45 m3/m2; euhidrice când Ve = 0,30-0,60 m3/m2 şi megahidrice când Ve depăşeşte 0,90 m2/m2. Solurile cu umiditate estivală la nivelul jilav-reavăn- jilav-mezohidrice când volumul edafic este cuprins între 0,15-0,30 m3/m2, euhidrice când Ve este 0,35-0,45 m3/m2 şi megahidrice când Ve este 0,45 m3/m2. 2.4.4. TROFICITATEA SOLULUI Creşterea şi producţia de biomasă a arborilor şi arboretelor depinde, pe lângă capacitatea de aprovizionare cu apă şi de aprovizionarea cu substanţe nutritive a acestora, adică de troficitatea solurilor. Troficitatea solurilor este condiţionată atât de fondul de substanţe nutritive accesibile plantelor, cât şi de apă accesibilă si de favorabilitatea solului pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini. Fondul nutritiv de substanţe folosibil de către plante determină troficitatea potenţială iar cel efectiv accesibil plantelor troficitatea efectivă. Hotărâtoare pentru troficitatea solului este partea superioară a profilului, cea humiferă străbătută de rădăcini. Troficitatea solului poate fi grupată în troficitate minerală determinată de conţinutul solului în substanţe nutritive minerale şi azotată determinată de conţinutul solului în azot. Stabilitatea troficităţii solurilor se poate face atât direct, prin determinarea tipului de humus şi a proporţiei de humus şi a conţinutului în elemente minerale, precum şi prin utilizarea unor indici analitici corelaţi cât şi indirect, folosind indicaţiile vegetaţiei (erbacee şi arborescente). În ce priveşte tipul şi subtipul de humus, acesta este un indicator preţios al troficităţii azotate a solurilor. În general, după cum s-a arătat în partea de pedologie, tipul de humus depinde de natura resturilor organice şi de condiţiile climatice şi biologice în care are loc descompunerea acestor resturi organice. În general, solurile cu mull au o troficitate cel puţin mijlocie dacă nu ridicată în raport cu proporţia de humus pe profil; cele cu mull-moder şi moder au troficitate mijlocie spre inferioară, iar cele cu humus brut au în toate situaţiile o troficitate scăzută. Potenţialul trofic al solului se poate exprima în ecosistemele naturale nedegradate şi printr-un indice sintetic denumit indicele de troficitate potenţială globală, calculat de C.D. Chiriţă cu relaţia: Tp = Σtp =H·d·V·0,1rv·Da, În care: H este procentul de humus raportat la volum; d – grosimea orizontului în dm; V – gradul de saturaţie in baze la pH=8,3; rv – raportul dintre volumul pământului fin (fără schelet şi rădăcini) şi volumul total al solului; Da - densitate aparentă. Înmulţirea cu 0,1 se face pentru a nu se obţine valori prea mari . Acest indice a fost propus pornindu-se de la constatarea că exceptând solurile salinizate şi alcalinizate, troficitatea solului este condiţionată în principal de natura humusului şi măsura acumulării lui pe profil, de calitatea complexului absorbtiv exprimată prin gradul de saturaţie în baze şi de mărimea spaţiului de sol în care se acumulează fondul de substanţe

298

nutritive şi care poate fi utilizat de rădăcinile plantelor. Calitatea humusului este exprimată indirect şi prin valoarea gradului de saturaţie în baze. Indicele de troficitate potenţială globală se calculează separat pe orizonturi şi suborizonturi şi apoi se însumează pentru tot profilul. În raport cu valoarea indicelui de troficitate globală, solurile se împart astfel: T0 soluri extrem oligotrofice Tp sub 10 TI soluri oligotrofice Tp 10-30 TII soluri oligomezotrofice Tp 30-50 TIII soluri mezotrofice Tp 50-80 TIV soluri eutrofice Tp 80-140 TV soluri megatrofice cu Tp peste 140 Atunci când nu intervin alţi factori climatici şi edafici limitativi cum ar fi căldura, vânturile sau umiditatea solului, indicele de troficitate potenţială globală se corelează foarte bine cu bonitatea staţiunii şi productivitatea arboretelor. În aceste situaţii, el poate fi considerat ca indice de troficitate efectivă şi de bonitate a staţiunilor mai ales în zona montană şi de dealuri înalte. Dacă umiditatea solului devine factor limitativ mai ales în sezonul estival, când scade sub nivelul reavăn-jilav, indicii de troficitate efectivă au valori mai mici, direct proporţional cu scăderea rezervelor de apă. În aceste situaţii, indicii de troficitate globală se reduc prin înmulţire cu un coeficient care poate varia între 0,9 şi 0,1 sau chiar 0,0 în silvostepă în lunile de vară-toamnă (august-septembrie), când umiditatea scade nivelul coeficientului de ofilire. Pentru solurile din silvostepă şi stepă, aceşti coeficienţi sunt de 0,7 în iunie, 0,3 în iulie, 0,2 în august şi 0,1 în septembrie şi prima jumătate a lunii octombrie. În cazul solurilor forestiere acide, intens humifere, cu peste 6% humus în primii 10-20 cm şi mai ales acolo unde tipul de humus este moder sau humus brut, se obţin din calcul indici de troficitate potenţială globală prea mari. Întrucât calitatea trofică a humusului variază în raport cu tipul de humus, s-au produs următorii coeficienţi de reducere a indicelui global de troficitate: 1,0 – pentru mull slab acid; 0,9 – pentru mull acid; 0,8 – pentru mull calcic; 0,7 – pentru mull-moder; 0,6 – pentru moder; 0,5 – pentru moder humus brut; 0,3 – pentru humus brut; 0,2 – pentru humus brut turbă. C.D. Chiriţă a propus utilizarea, în locul humusului, a azotului mineralizabil pentru calculul indicelui global de troficitate potenţială cu relaţia: Itp = d·Nm·SB·Da·V·rv·0,1 în care: Nm este azotul mineralizabil într-o perioadă de vegetaţie; SB – suma bazelor de schimb; Da – densitatea aparentă; V – gradul de saturaţie în baze la pH-ul solului. Indicele global trofohidric care leagă indicele global de troficitate potenţială de umiditatea solului se calculează cu relaţia: Itph = d·Nm·SB·Da·V·Ru·rv·0,1 în care: Ru – reprezintă rezerva lunară medie de apă accesibilă în perioada mai-august, pe întreaga grosime fiziologic-utilă exprimată în zeci de mm. Exceptând staţiunile prea reci, indicele trofohidric are şi semnificaţie de indice de troficitate efectivă. 2.4.5 ALTE ELEMENTE EDAFICE DETERMINANTE PENTRU CARACTERIZAREA STAŢIUNILOR FORESTIERE

În afara volumului edafic, a regimului de umiditate şi troficitate ale solului şi a

capacităţilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere, şi alte elemente edafice devin in

299

anumite condiţii hotărâtoare pentru definirea staţiunilor forestiere şi anume: reacţia solului, aerul şi aeraţia solului, consistenţa şi căldura solului.

Reacţia solului exprimată prin valorile pH este un element care influenţează activitatea microbiologică din sol, procesele de nutriţie şi deci în final creşterea arborilor şi producţia de biomasă a arboretelor. În solurile puternic acide, ionii de H+şi Al3+ se găsesc în concentraţii mari astfel încât devin limitativi creşterii plantelor lemnoase. Concentraţia mare de Al împiedică procesele de transformare a monozaharidelor în zaharoză, cât şi procesele de sinteză a azotului din sărurile minerale în proteine.

Aerul din sol şi în special conţinutul de O2, precum şi aeraţia solului, sunt factori importanţi pentru vegetaţia forestieră. Acest lucru este oglindit de corelaţia existentă între bonitarea staţiunii exprimată prin clase de producţie a arboretelui şi valoarea capacităţii de aer a solului.

Aerul şi aeraţia solului condiţionează dezvoltarea sistemului de rădăcini. Insuficienţa aeraţiei este condiţionată de prezenţa caracterelor de hidromorfie în orizontul B sau de textura fină a acestuia.

Consistenţa, numită şi compactitate când este ridicată – reprezintă un element important pentru definirea staţiunilor forestiere mai ales a celor din zonele de dealuri, podişuri, piemonturi sau câmpie, unde poate deveni factor limitativ al bonităţii. Consistenţa tare a orizontului Bt la luvisoluri împiedică dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicelar al arborilor şi deci productivitatea arboretelor.

Solurile reavene, reavăn-jilave pot avea o consistenţă mobilă, foarte friabilă, friabilă fermă, foarte fermă, extrem de fermă, iar cele uscate – mobilă, slab excesivă, uşor dură, dură, foarte dură şi extrem de dură, în raport cu rezistenţa pe care o opune un fragment de sol la sfărâmarea între degete.

Consistenţa înregistrează variaţii mari în raport cu umiditatea solului. De acea, consistenţa trebuie apreciată în sezonul estival, adică la umiditatea estivală dominantă în orizontul B care poate prezenta o consistenţă limitativă pentru dezvoltarea rădăcinilor. La câmpie, apare necesar uneori, mai ales pentru solurile abuziv păşunate, să se aprecieze consistenţa şi în orizontul humifer de la suprafaţă.

În zonele de dealuri joase, coline şi câmpii piemontane, consistenţa devine factor limitativ pentru răspândirea speciilor de cvercinee şi pentru bonitatea staţiunilor.

Căldura solului poate deveni factor limitativ în staţiunile montane de limită altitudinală, pe versanţii umbriţi şi văile înguste şi reci sau în cele cu soluri hidromorfe, unde datorită stagnării prelungite a apei acestea sunt foarte reci, mai ales în sezonul de primăvară, la începutul intrării în vegetaţie a speciilor.

Vara, în unele soluri cu textură nisipoasă situate pe versanţii însoriţi, se realizează temperaturi foarte ridicate care devin limitative pentru dezvoltarea speciilor forestiere. La fel se comportă şi unele soluri superficiale şi scheletice formate pe calcare.

Salinitatea şi alcalinitatea solurilor devin factori limitativi chiar la valori mici pentru vegetaţia forestieră arborescentă. Acest lucru apare de obicei în luncile unor râuri sau în apropierea unor lacuri sărate, situate în zona de stepă şi silvostepă.

300

Capitolul 3. PRINCIPII DE BAZĂ ŞI METODA DE LUCRU ÎN TIPOLOGIA ŞI CARTAREA STAŢIONALĂ FORESTIERĂ DIN

ROMÂNIA 3.1 CONCEPŢIA TIPOLOGICĂ STAŢIONALĂ FORESTIERĂ

ROMÂNEASCĂ În concepţia tipologiei staţionale forestiere româneşti, staţiunea este înţeleasă ca

subsistem de natură în principal anorganică al pădurii ca ecosistem. În această accepţiune, spaţiul geografic forestier al ţării noastre poate fi divizat în

unităţi staţionale de diferite ordine de mărime şi omogenitate în raport cu elementele componente.

Unitatea staţională elementară sau arealul staţional elementar este cea mai mică unitate de teritoriu practic omogenă sub raportul rocii (substratului) şi materialului parental, reliefului, climei şi solului.

Întrucât elementele componente ale staţiunilor variază sensibil în spaţiu este de aşteptat ca în cadrul unei anumite regiuni geografice să se întâlnească o mare varietate de unităţi staţionale elementare.

Unitatea staţională elementară, reprezintă deci un areal staţional practic omogen separabilă într-o unitate teritorială amenajistică (subparcelară). Acest areal staţional elementar prezintă un anumit substrat sau material parental, o anumită formă de relief, un anumit tip de subtip, varietate, familie şi specie de sol şi un anumit climat local (topoclimat), elemente care condiţionează existenţa unui anumit tip de vegetaţie, cu compoziţie şi productivitate bine definite.

Unitatea staţională elementară este deci o unitate practic omogenă, atât sub raportul elementelor de geotop cât şi sub raport ecologic (ca ecotop). Sub raport ecologic, arealul staţional elementar se caracterizează prin acelaşi climatop şi acelaşi edafotop, iar sub raport pedogeografic, prin acelaşi pedotop sau areal elementar de sol. Întrucât omogenitatea elementelor componente ale staţiunilor este greu de realizat pe suprafeţe mari, este mai corect să se vorbească de aceeaşi variabilitate a elementelor şi regimurilor ecologice ale acestor elemente.

3.2 UNITĂŢI DE CLASIFICARE În tipologia staţională forestieră românească, s-au adoptat următoarele unităţi de

clasificare (taxonomice): - tipul de staţiune – ca unitate fundamentală; - subtipul de staţiune; - faciesul staţional

– familia de staţiuni ca unităţi inferioare tipului de staţiune; - seria de tipuri de staţiuni – grupa de tipuri de staţiuni; subclasa de staţiuni – clasa

de staţiuni ca unităţi de clasificare superioare tipului de staţiune. Tipul de staţiune reprezintă unitatea de bază (fundamentală) de clasificare în tipologia

staţională forestieră românească şi cuprinde totalitatea unităţilor staţionale elementare asemănătoare ecologic şi forestier echivalente, adică cu aceeaşi amplitudine de variaţie sub raportul specificului ecologic, aptitudinilor fitocenotice şi al potenţialului productiv. Astfel conceput, tipul de staţiune nu trebuie să fie neapărat omogen sub raportul reliefului, al substratului litologic şi al solului, adică sub raportul geotopului, ci numai sub raport ecologic, aptitudinal şi bioproductiv. Tipurile de staţiune sunt deci unităţi ecologice, condiţionate fizico-geografic.

Subtipul de staţiune este o subunitate care se constituie în cadrul tipurilor de staţiuni naturale nedegradate, în funcţie de clasa de producţie a arboretului în cadrul categoriei de bonitate a tipului de staţiune.

301

Faciesul staţional se deosebeşte după diferenţierile ecologice care rezultă din diferenţele de situaţie, relief, substrat, tip de humus şi acumularea humusului etc. şi care sunt oglindite prin modificarea compoziţiei păturii erbacee şi chiar a arboretelor. Faciesurile staţionale se diferenţiază deci în cadrul tipului de staţiune în funcţie de amplitudinea ecologică a acestuia, care rezultă din variabilitatea elementelor componente: situaţie, rocă (substrat), relief, climă şi sol.

În cadrul fiecărui tip de staţiune se poate recunoaşte un facies tipic şi faciesuri de tranziţie către alte tipuri de staţiuni. Un facies staţional poate cuprinde unul sau mai multe areale staţionale elementare deosebite sub raportul caracterelor fizico-geografice şi ecologice.

Familia de staţiuni se diferenţiază în funcţie de familia de soluri şi forma de climat şi anume în aceeaşi familie de staţiuni intră unităţile staţionale elementare cu aceeaşi familie de sol, adică format pe aceleaşi substrate litologice şi cu aceeaşi formă de climat local.

Seria de staţiuni ca unitate de clasificare superioară tipului de staţiune cuprinde totalitatea unităţilor staţionale elementare floristic ecologic analoage, adică cu acelaşi tip de pătură erbacee care indică condiţii apropiate de troficitate şi umiditate în orizontul humifer superior. În cadrul aceleiaşi serii de staţiuni (exemplu Oxalis-Dentaria sau Asperula-Dentaria intră 2-3 tipuri de staţiuni de bonitate diferite în raport cu profunzimea şi volumul edafic de sol util.

Grupa de tipuri de staţiuni reprezintă o unitate de clasificare care grupează tipurile de staţiuni în funcţie de categoriile de intervenţii silvotehnice necesare în gospodărirea pădurilor.

Subclasa de staţiuni grupează tipurile de staţiuni din aceeaşi subzonă sau etaj fitoclimatic care sunt apte pentru aceleaşi formaţii forestiere. Subclasa de staţiuni este deci condiţionată climatic.

Clasa de staţiuni grupează totalitatea tipurilor de staţiuni din aceeaşi zonă fitoclimatică (forestieră, alpină, de silvostepă şi de stepă) şi este de asemenea condiţionată climatic.

În condiţiile geografice şi ecologice ale României apar următoarele trei clase de staţiuni: clasa staţiunilor forestiere notate cu F, clasa staţiunilor alpine (A) şi clasa staţiunilor de stepă (S).

În clasa staţiunilor forestiere în raport cu relieful şi aptitudinile fitocenotice apar următoarele staţiuni forestiere: montane de molidişuri FM3, staţiuni forestiere de făgete montane FM1 şi premontane FD4, staţiuni forestiere de gorunete şi făgete de dealuri FD3, staţiuni forestiere de cerete şi şleauri de deal FD2, staţiuni forestiere de stejerete şi cerete de dealuri FD1, staţiuni forestiere de câmpie FC, iar din clasa staţiunilor de stepă o singură subclasă staţiuni de silvostepă Ss.

În afara staţiunilor zonale a căror apariţie este condiţionată de zonalitatea elementelor climatice şi edafice, pot apărea şi staţiuni azonale care pot fi:

- extrazonale – cele care apar în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice prin modificări locale ale climatului şi solului care se aseamănă cu cele din alte etaje sau subzone;

- intrazonale care apar în luncile râurilor din cadrul zonelor şi etajelor bioclimatice. După cum se cunoaşte, România, ţară europeană cu climat temperat continental, se

găseşte la interferenţa dintre o serie de climate caracteristice teritoriilor vecine. Astfel, în est primeşte influenţa climatului excesiv; din nord – climatul baltic; din vest a celui oceanic, din sud şi sud-vest cea a climatului mediteranian, din sud-est a climatului pontic al Mării Negre.

Totodată prezenţa Carpaţilor în centrul ţării transformă zonalitatea climatică latitudinală în zonalitate altitudinală, imprimându-i particularităţi proprii. Drept rezultat, clima regiunilor de dealuri şi câmpie poartă amprenta influenţelor generate de circulaţia generală a atmosferei, dar puternic transformate de prezenţa Carpaţilor.

Aceste diferenţieri regionale de ordin climatic, cărora li se adaugă şi cele de ordin geologic-litologic, orografic şi pedologic, impun o separare şi o raionare regională a staţiunilor în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice, respectiv a claselor şi subclaselor de staţiuni. Această separare se poate face pe baze geografice în: provincii, subprovincii, ţinuturi,

302

districte şi subdistricte sau ecologică, în: regiuni, subregiuni si sectoare ecologice (după N. Doniţă, ş.a.).

303

3.3 DENUMIREA TIPURILOR DE STAŢIUNI ŞI FORMULA STAŢIONALĂ În tipologia staţională forestieră românească, C.D. Chiriţă (1964) a propus ca tipurile

de staţiuni să cuprindă în denumire elemente de orografie-altitudine legate de formaţia forestieră zonală, precum şi caractere diferenţiale de natură silvoproductivă (bonitate) morfologică şi ecopedologică.

Elementele de orografie altitudine (montan de molidişuri, montan, premontan de făgete, deluros de gorunete etc.) dau şi alte indicaţii de ordin fizico-geografic, ecologic şi în special climatic. Caracterele silvoproductive ale tipului de staţiune sunt exprimate prin bonitate (superioară, mijlocie, inferioară sau subinferioară) iar morfo şi ecopedologice prin tipul, subtipul (şi uneori varietatea) de sol completate cu volumul edafic. În acest fel se obţin indicaţii preţioase asupra succesiunii de orizonturi pe profil şi stării generale a solului, sub raportul regimului de troficitate, a regimului hidric, a umidităţii şi capacităţii de aprovizionare cu apă. În unele cazuri, nomenclatura tipului de staţiune se întregeşte prin prezenţa descrierii tipului sau faciesurilor de pătură erbacee indicatoare (Asperula-Dentaria, Oxalis-Dentaria, Carex pilosa, Poa pratensis sp.angustifolia etc.).

Astfel concepute denumirile tipurilor de staţiuni forestiere exprimă sintetic claritatea şi caracteristicile tipului. Spre exemplu:

1. Montan de molidişuri Bs brun acid şi andosol, edafic mare şi mijlociu cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile;

2. Montan premontan de făgete Bs brun edafic mare cu Asperula-Dentaria; 3. Deluros de gorunete Bm brun luvic pseudogleizat cu Carex pilosa; 4. Câmpie forestieră de stejerete Bi (m) pseudogleic luvic edafic submijlociu cu Poa

pratensis. Întrucât tipul de staţiune reprezintă o unitate ecologică condiţionată fizico-geografic,

denumirile prezentate mai sus se întregesc cu unele indicaţii ecologice privind: - categoria de troficitate globală potenţială - categoria de aprovizionare cu apă accesibilă; - nivelul umidităţii estivale mijlocii sau predominante. Astfel cele patru tipuri de staţiuni prezentate mai sus vor avea următoarele denumiri

ecologice întregitoare: 1. mezo şi oligomezotrofic eu şi megahidric, estival jilav; 2. eu şi megatrofic, euhidric estival reavăn-jilav, reavăn; 3. oligomezotrofic şi mezotrofic, moderat excesiv până la euhidric, estival reavăn,

jilav-reavăn; 4. oligomezotrofic, moderat excesiv până la oligohidric estival uscat reavăn. După expresia plastică a prof.C.D. Chiriţă, aceste denumiri fac posibil deci “să

vedem” tipurile de staţiune după denumirea lor. Pentru exprimarea concisă şi unitară a caracterelor fizico-geografice, ecologice,

silvoproductive ale tipului de staţiune, se folosesc formulele staţionale, care cuprind elemente care indică clasa şi subclasa de staţiuni (FM3 – forestier montan superior de molidişuri; FM1 – forestier montan inferior de făgete; FD3 – forestier deluros de gorunete; CF – câmpie forestieră), uneori unitatea geomorfologică (luncă, versant, rovină) şi specia sau speciile lemnoase caracteristice subzonei sau etajului, bonitatea (Bs, Bm, Bi, < Bi) categoria de troficitate, categoria de aprovizionare cu apă şi umiditatea estivală mijlocie sau predominantă.

Pentru cele patru tipuri de staţiuni prezentate mai sus, corespund următoarele forme staţionale:

1. FM3BsTIII-IIHIV-VUe3-4 2. FM3 + FD5BsTIV-VHIVUe3-2

304

3. FD3GoBsTII-IIIH(E)-IVUe 4. CF stl. Bi(m)TIIH(E)-IUe1

3.4. DIAGNOZA ŞI DESCRIEREA TIPURILOR DE STAŢIUNI Diagnoza tipurilor de staţiuni reprezintă o caracterizare concisă a acestora. Ea

cuprinde indicaţiile necesare privind situaţia acestora în zonalitatea bioclimatică, precum şi principalele caracteristici ecologice şi silvoproductive. În acest sens, se prezintă substratul litologic şi formele de relief pe care apar, tipurile de soluri, troficitatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a acestora, umiditatea estivală dominantă, bonitatea şi tendinţele de evoluţie.

Descrierea detaliată a tipurilor de staţiuni trebuie să cuprindă următoarele elemente: a) Răspândirea b) Elemente fizico-geografice: - roca şi substratul litologic; - formele de relief, iar în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţiile şi

înclinarea; - tipul, subtipul şi varietatea de soluri; - profunzimea şi volumul edafic; - proprietăţile fizice şi fizico-mecanice ale solului c) Elemente ecologice: 1 – condiţiile climatice: temperaturi precipitaţii, vânturi, topoclimate; 2 – condiţii edafice: troficitatea, aciditatea, capacitatea de aprovizionare cu apă,

aerul şi aeraţia, consistenţa solului, căldura solului; 3 – lungimea perioadei bioactive d) Pătura erbacee e) Factori ecologici limitativi f) Faciesuri g) Aptitudini forestiere; bonitate h) Recomandări pentru producţie În vederea evidenţierii specificului ecologic al fiecărui tip de staţiune,

principalii factori ecologici în raport de valorile lor determinate pe teren sau în laborator se încadrează în clase de mărime (tab 40), iar pentru evidenţierea aptitudinilor fitocenotice şi a potenţialului productiv se încadrează în clase de favorabilitate pentru specia sau speciile edificatoare de ecosisteme forestiere.

305

Tabelul 40 Proiect de încadrare a factorilor ecologici şi a factorilor - condiţie în clase de

mărimi Nr. crt.

Factori ecologici şi factori-condiţie

Clase de mărimi 0-m I II III IV V E2 E2

1 Temp.medie anuală(C) 2 2-5 5-8 8-9 9-11 - - 2 Precipitaţii anuale(mm) 350 250-

450 450-550 550-650 650-1000

1000-1400 - -

3 Vânturile a* b* c* d* e* f* g* h* 4 Umiditate relativă în

iulie(%) 56 56-64 64-68 68-72 72-76 76-80 80-88 88

5 Troficitatepotenţială globală(Tp)

15 15-30 30-50 50-80 80-140 140 - -

6 N-NO2 (mgN/100g sol) 0,05 0,05-0,1 0,1-0,2 0,2-0,3 0,3-

0,6 0,6-2,5 2,5 -

7 Asigurarea cu N(H%.V.0,01) 1 1-1,5 1,5-2 2-4 4-6 6 - -

8 P2O5 accesibil (mg/100g.sol în AL)

1 1-2 2-4 4-6 6-8 9-8-16 16 -

9 K20 accesibil (mg/100g.sol în AL 2 2-4 4-8 8-16 16-24 24 - -

10 Bazele schimbabile, SB(me100g.sol ) 2 2-5 5-110 10-20 20-35 35 - -

11 Aciditatea (pH-ul în apă)

7,0-6,8 6,8-6,5 6,5-6 6,0-5,0 5,0-

4,5 4,5-4,0 4,0-3,5 3,5

12 Alcalinitatea (pH-ul în apă)

7,0-7,2 7,2-7,5 7,5-8,0 8,0-7-

8,3 8,3-9,0 9,0-10 10,0 -

13 Apa; umiditate, sucţiuni, atm.

U0 15

U1-0 10-15

U2-1 4-10

U3-2 2-4

U4-3 1-2

U5-4 0,3-1

U7-5 0,01-0,3

U8-6 0,0-0,01

14 Aerul (porii cu aer, %vol) 3 3-5 5-10 10-20 20-25 25-30 30 -

15

La umed

Consistenţa La uscat

ne- coe- ziv

f.friabil moderat ferm ferm f.ferm extrem

de ferm

extrem de dur

1

extrem de dur

2

slab coeziv uşor dur moderat

dur dur f.dur

16 Temperatura solului la 10 cm (0C) 2 2-6 6-10 10-20 20-30 30-40 40-60 60

17 Alcalinitatea (100.Na/T8..3)

3 3-5 5-10 10-15 15-20 20-25 25 15+ Na2CO3

18 Volumul edafic

0-0,15

0,15-0,3

0,30-0,45

0,45-0,60

0,60-0,90 0,90 - -

19 Lungimea perioadei bioactive 1 1-3 3-5 5-6 6-7 7-8 - -

a = văi adăpostite şi depresiuni adânci; b – de locuri adăpostite pe versanţi; c – de câmpii forestiere şi versanţi expuşi; d – de culmi moderat vântuite in munţi şi de câmpii de stepă uscată vântuită; f – de presubalpin; g – de subalpin; h – de alpin (h1, inferior, h2, superior).

Notă. Factorii 12 şi 15 au efecte depresive prin exces şi în clasele IV-V, iar factorul 17 începând din clasa III.

Pentru încadrarea componentelor ecotopului şi ale geotopului în clase de mărime

s-a propus următoarea scară de încadrare: O la minim, I, II, III, IV, V (în ordine crescândă a valorilor factorilor, E1 excesiv slab la moderat cu efecte depresive asupra plantelor şi E2 excesiv puternic cu efecte toxice sau distructive.

Încadrarea factorilor ecologici în clase de mărime permite deci evidenţierea specificului ecologic al fiecărui tip de staţiune şi a factorilor ale căror concentraţii se află în afara zonelor de optim sau de toleranţă.

306

Pentru încadrarea factorilor şi determinanţilor ecologici în clase de favorabilitate s-a adoptat următoarea scară: negativ până la minim (N…m) Fs foarte scăzută, S scăzută, M mijlocie, R ridicată şi FR foarte ridicată.

Clasele de favorabilitate se stabilesc în funcţie de exigenţele ecologice ale speciilor edificatoare. Această încadrare permite evidenţierea factorilor ecologici limitativi şi permite stabilirea nivelelor bonităţii tipurilor de staţiuni.

Prezentarea tabelară sub forma unei fişe ecologice a claselor de mărime şi de favorabilitate prezintă avantajul unei orientări rapide asupra specificului ecologic şi a factorilor limitativi prin insuficienţă sau exces.

În continuare se prezintă modelul de descriere a unui tip de staţiune şi schema sa ecologică (după C.D. Chiriţă ş.a., 1977).

Montan de molidişuri Bs, brun acid şi andosol edafic mare şi mijlociu, cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile FM3, Ps TIII-IIHIV-VUe4.

1. Răspândire. Caractere fizico-geografice Larg răspândit, aproape zonal în tot lanţul carpatic în subetajul inferior al

molidişurilor şi foarte frecvent în subetajul depresiunilor intramontane şi în cel de inversiune. Local, cu caracter de enclavă sau chiar mai extins şi în subetajul mijlociu al molidişurilor, în condiţii climatice asemănătoare celor din subetajul inferior, îndeosebi pe substraturi bazice; extrazonal, frecvent în etajul amestecurilor. Altitudini obişnuite: 800-1200 (1300 m) în Carpaţii Orientali, 1100-1400 (1500 m) în Carpaţii Meridionali, 1100-1250 m în munţii vulcanici din vestul Carpaţilor Orientali.

Versanţii cu toate expoziţiile, cu înclinări slabe şi moderate, “şesuri” (aşezături “poduri”, coame late), mai rar pe versanţi repezi. Substraturile litologice cu caracter de depozite de suprafaţă foarte variate sub raport petrografic, provenite din roci predominant bazice mai rar intermediare şi acide (gresii calcaroase, conglomerate poligene calcaroase, alternanţe de gresii şi marne, andezite tufuri andezitice, cenuşi vulcanice, mai rar şisturi cristaline - şisturi clorito-sericitoase, gnaisuri, micaşisturi).

Soluri brune acide cu mull şi mull-moder, brune acide andice şi andosoluri, bogate şi foarte bogate în humus, bine structurate glomerular şi grăunţos în orizontul humifer; predominant oligomezobazic, dar frecvent şi ologobazice, tipice, mai rar slab pseudogleizate sau freatic umede, divers gleizate la baza profilului. Foarte variate ca profunzime şi conţinut scheletic, de la mijlociu profunde la foarte profunde, nescheletice sau slab-semischeletice, nisipo-lutoase, luto-nisipoase, luto-nisipoase prăfoase, luto-prăfoase, cu volum edafic mare şi mijlociu.

2. Caractere ecologice Condiţii climatice caracteristice subetajului inferior de molidişuri şi celui de

depresiuni intramontane cu molidişuri, prezentate la descrierea acestora, ferite de asprimi locale (vânturi rec, îngheţuri timpurii ş.a.), reprezentând optimul şi suboptimul climatic al molidului în ţara noastră.

Condiţii edafice de asemenea favorabile şi foarte favorabile arboretelor de molid: soluri cu troficitate predominant mijlocie şi submijlocie (mezotrofice şi oligomezotrofice), dar destul de frecvent eutrofice şi chiar megatrofice – cele bogate în humus pe grosime însemnată. Asigurarea cu azot este foarte bună, aceea cu baze schimbabile bună şi moderată, suficiente pentru realizarea clasei I de producţie (molidul, specie cu nutriţie microtrofică, cu vegetaţie viguroasă chiar la nivelul submijlociu al troficităţii solului). Aciditatea activă variabilă între moderat şi puternic acid ( pH în apă 5,5-4,5) în orizonturile superioare. Apa accesibilă asigurată la nivel optim (HIV-V), regimul de umiditate echilibrat la nivel estival total U5-3; în solurile slab pseudogleizate ( pe aşezături şi pante slabe, cu substrate bogate în argilă), excese moderate şi temporare de umiditate, primăvara şi după perioade deosebit de ploioase. Aerul –

307

aeraţia foarte bune, cu excepţia solurilor slab pseudogleizate, cu deficit moderat temporar în orizontul B. Consistenţa, puţin variabilă în perioada de vegetaţie, slabă până la moderată. Temperatura solului, ca şi acea a atmosferei apropiate de sol, favorabilă de sol, favorabilă vegetaţiei viguroase a speciei, chiar pe versanţi umbriţi. Lungimea perioadei bioactive a solului este cea mai mare din etajul molidişurilor şi anume 5-5,5 luni.

Pătura vie de tipul Oxalis-Dentaria, cu grad de acoperire în general ridicat, Oxalis fiind adeseori dominantă.

Faciesuri numeroase în cuprinsul de mare extindere al tipului: - faciesul tipic, cu mull acid, de bonitatea cea mai ridicată pentru molid (clasa I de

arborete), cu condiţii climatice şi edafice optime; soluri brune acide, brune acide andice şi andosoluri cu volum edafic mare şi mijlociu; răspândit cu deosebire în Carpaţii Orientali, în Munţii Călimani şi alţi munţi vulcanici; pătura vie, de tipul Oxalis-Dentaria;

- faciesul cu mull-moder până la moder, cu condiţii climatice mai răcoroase, suboptime şi/sau cu soluri, de asemenea, suboptime, de aceleaşi tipuri şi subtipuri genetice, dar oligobazice şi criptopotzolice sau slab podzolice, obişnuit pe şisturi cristaline (clorito-sericitoase), gresii slab calcaroase, alternanţe grezo-marnoase decarbonatate şi alte roci sărace în CaCO3 şi minerale bazice; în pătura vie, speciile de mull sunt slab reprezentate; în schimb apar specii acidofile, ca Dryopteris spinulosa, Campanula abietina, Maianthemum bifolium, Hieracium transsilvanicum, Luzula albica ş.a.

- faciesul cu drenaj intern moderat şi imperfect, pe versanţi lini, frecvent (pe expoziţii umbrite) şi pe pante accentuate, pe poduri şi aşezări, cu soluri slab până la moderat pseudogleizate, lutoase şi luto-nisipoase sau luto-nisipoase şi nisipo-lutoase cu substrat greu permeabil (argilos, marnos ş.a.) frecvent cu ape temporare la bază din scurgeri subterane lente, determinând şi un proces de gleizare în partea inferioară a profilului de sol; primăvara şi în perioade prelungite, exces moderat de umiditate (U7-6), urmat de umiditate U3-2; în pătura vie, în locuri mai joase, cu acumulare mai accentuată de apă în sol, apar Carex remota, Myosotis palustris, Equisetum palustre ş.a., pe lângă speciile de mull şi mull-moder (tranziţie spre tipul inclus “freatic-hidromorf”);

- faciesul de versant umbrit cu buruieniş de ferigi în condiţii de umiditate atmosferică şi în sol sporită, pe expoziţii N, NV, cu soluri brune acide cu mull, ferigi de talie mare (Athyrium felix-femina, Dryopteris filix-mas), Salvia glutinosa ş.a. dominante, formând desişuri cu caracter de buruieniş;

- faciesul cu plus de umiditate în sol, prin ape mobile de filtraţie laterală, cu abundenţă deosebită de Salvia glutinosa şi Senecio fuchsii în pătura vie.

Tipuri incluse, obişnuit necartabile: - montan de molidişuri Pm, brun acid cu mull edafic submijlociu, pe dâmburi şi

alte accidente pozitive de relief, cu soluri mijlociu profunde, semischeletice cel puţin în jumătatea inferioară a profilului; cu volum edafic submijlociu, mijlociu productiv;

- montan de molidişuri Pm, intens humifer, hidromorf, în zone umede de izvoare, cu sol umed-ud, bogat în humus de tipul mull hidromorf, de bonitate mijlocie;

- montan de molidişuri Pm-i, freatic hidromorf, pe locuri joase, cu pânză de apă stagnantă ridicată şi prelungit prezentă, cu Myosotis palustris şi Equisetum palustre, de bonitate mijlocie şi scăzută.

3. Aptitudini forestiere Bonitate superioară pentru molidişuri. În staţiuni optime pentru molidişuri, din

faciesul tipic, arborete de clasa I-A de producţie din molid ca specie de bază şi frecvent în subetajul inferior, brad şi fag în proporţie de facies, diseminat paltin de munte, ulm de munte, mesteacăn şi plop tremurător. În faciesul cu drenaj moderat şi imperfect obişnuit arborete pure, rar cu brad şi/sau fag până la proporţie de facies în clasele I/II şi II/I de producţie. În faciesul cu coluvionări de humus, clasa I de producţie.

308

Numeroase arborete derivate, cu fag şi mesteacăn în proporţie mai mare decât în tipul fundamental sau având în diseminaţie mesteacăn, paltin de munte, plop tremurător, deseori brad în proporţie mai mare decât cea obişnuită.

309

4. Succesiuni Cu caracter predominant, în urma deschiderii puternice a masivului şi a tăierilor

rase, invazie în grupe şi desişuri mari de Epilobium angustifolium şi în tufişuri dese, Rubus idaeus.

5. Recomandări În faciesul tipic, în cel cu mull-moder până la moder şi în cel cu coluvionări de

humus, precum şi în faciesurile cu rol deosebit de protecţie menţinerea sau cultivarea molidului în proporţii de până la 70% (justificare: marea productivitate a molidului în acest tip de staţiune optim, depăşind frecvent clasa I din tabelele de producţie româneşti şi străine şi producţia de lemn de calitate superioară, de dimensiuni şi valori excepţionale; prin excelenţă, tip de staţiuni de molidişuri cu lemn de rezonanţă). În staţiuni în care apar spontan, pe 30% din suprafaţă, repartizate uniform, se menţin sau se cultivă în amestec cu molidul: bradul, fagul, paltinul de munte, ulmul de munte.

În staţiunile expuse doborâturilor (frecvente în acest tip) este necesară majorarea proporţiei speciilor de amestec la 40% şi chiar 50%, îndeosebi a laricelui în grupe sau pe benzi de regulă în staţiunile mai înalte ale tipului. Pe lângă aceste măsuri privind compoziţia şi repartiţia speciilor în arborete, sunt de menţionat măsurile cu caracter mai general, de orânduire a tăierilor în spaţiu şi în timp şi de aplicare a tăierilor de îngrijire cu caracter jardinatoriu, în vederea sporirii rezistenţei individuale a arborilor şi a realizării unei structuri cât mai neregulate a arboretului. În faciesul cu drenaj intern moderat şi imperfect şi în cel cu ape mobile de filtraţie laterală – ambele cu plus temporar sau permanent de apă în sol – este indicată introducerea în amestec şi a aninului alb, în detrimentul celorlalte specii de amestec şi mai ales, aplicarea cu stricteţe a măsurilor de orânduire în spaţiu şi în timp a tăierilor, pentru prevenirea doborâturilor, foarte frecvente în aceste faciesuri.

3.5 METODA DE LUCRU ÎN TIPOLOGIA ŞI CARTAREA STAŢIONALĂ

FORESTIERĂ Studiul staţiunilor forestiere urmăreşte să stabilească componenţa staţională a unui

anumit spaţiu geografic, unitate de producţie, ocol silvic, etc. Acest studiu poate urmări să stabilească răspândirea şi caracterizarea unităţilor staţionale elementare, a familiilor, faciesurilor sau tipurilor de staţiuni în vederea precizării specificului lor ecologic, a aptitudinilor fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.

În raport cu scopul şi obiectivele urmărite şi în funcţie de mijloacele materiale şi tehnice existente, nivelul de cunoaştere staţională poate urmări fie numai identificarea unităţilor staţionale elementare şi gruparea lor în tipuri, faciesuri şi eventual formulă de staţiuni şi diagnoza lor, fie repartiţia spaţială a acestor unităţi pe bază de cartare staţională, fie efectuarea unui studiu detaliat pe teren, completat cu analize de laborator, pentru caracterizarea fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă a tipurilor de staţiuni sau a tuturor unităţilor staţionale.

Pentru studiul staţiunilor forestiere se pot folosi următoarele metode: - cercetarea pe itinerar pe toposecvenţe pentru stabilirea catenei de staţiuni; - cercetarea în semistaţionar cu măsurători periodice de factori ecologici; - cercetări în staţionar, adică în suprafeţe de probă permanente în care se fac

determinări şi măsurători periodice ale valorilor factorilor ecologici. Metoda de lucru în studiul şi cartarea staţiunilor forestiere presupune următoarele

categorii de lucrări: - lucrări pregătitoare; - lucrări de teren şi laborator;

310

- lucrări de birou.

311

Lucrările pregătitoare constau în documentarea şi recunoaşterea generală a teritoriului de studiat sub raport geologic-litologic, geomorfologic (inclusiv hidrografic), pedologic, climatic, edafic şi al vegetaţiei. În acest scop se folosesc toate lucrările şi materialul cartografic şi fotogrametric existent referitor la regiunea ce urmează a fi studiată. Pe baza acestei documentaţii şi recunoaşterii generale se realizează încadrarea staţiunilor în zonalitatea bioclimatică.

Lucrările de teren constau în recunoaşterea şi delimitarea unităţilor staţionale elementare, încadrarea şi caracterizarea lor geomorfologică (unitatea de relief, forma de relief, iar în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţia şi înclinarea), observaţii şi determinări locale asupra topoclimatelor şi încadrarea lor în climatul districtual, determinarea rocilor (substratului litologic) şi a materialelor parentale şi caracterizarea lor sub raport pedogenetic, descrierea şi caracterizarea morfologică a solului (profunzime, schelet, volum edafic util, combinaţia de orizonturi de diagnostic, tipul de humus şi acumularea humusului, textură, structură, porozitatea, umiditatea momentană şi regimul de umiditate, consistenţa, pH-ul, repartiţia spaţială a rădăcinilor etc., descrierea vegetaţiei forestiere lemnoase şi erbacee (compoziţia şi vârsta arboretului, tipul de pădure, clasa de producţie, tipul de pătură erbacee şi indicaţiile lui în legătură cu regimul de troficitate şi umiditate a solului. Concomitent cu aceste descrieri pentru completarea studiului staţional, se recoltează probe de sol pentru efectuarea unor analize fizice, chimice şi biologice.

În silvicultura românească, lucrările de cartare la scară mare se execută concomitent cu lucrările de amenajare a pădurilor.

Având în vedere faptul că instrucţiunile de amenajare a pădurilor prevăd ca unitatea amenajistică (u.a) sau subparcela, cea mai mică unitate teritorială să fie omogenă sub raport staţional, adică să se suprapună peste o unitate staţională elementară, în cartarea staţională apare obligativitatea ca pe teren să fie parcurse toate unităţile amenajistice şi să se verifice măsura în care acestea sunt omogene sub raport staţional. În fiecare u.a pentru cercetarea solului se efectuează cel puţin un sondaj, iar acolo unde se schimbă factorii de solificare (materialul parental, forma de relief cu toate caracteristicile sale, climatul sau vegetaţia) sondajul se adânceşte până la dimensiunile unui profil principal care se descrie în detaliu şi eventual se recoltează probe de sol pentru analize de laborator. Totodată în fiecare u.a se descrie în detaliu arboretul şi celelalte etaje de vegetaţie conform metodologiei de descriere şi normativelor de lucru din amenajarea pădurilor.

Lucrările de birou încep cu completarea datelor de teren cu cele rezultate din analizele de laborator, după care se trece la gruparea şi ordonarea fişelor de descriere a unităţilor staţionale elementare în vederea constituirii tipurilor de staţiuni şi descrierea lor fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă. Lucrările de birou se încheie cu delimitarea spaţială a tipurilor de staţiuni şi întocmirea hărţii tipurilor de staţiuni.

Studiul şi descrierea staţiunilor sunt cu atât mai utile cu cât acestea sunt mai complete şi bazate pe date cantitative. Studiul trebuie să ofere posibilitatea definirii elementelor staţionale care se află în concentraţii optime, precum şi a celor aflate în concentraţii suboptime (de toleranţă) sau a celor care sunt la limita inferioară sau superioară a concentraţiei lor şi care joacă rolul de factori ecologici limitativi prin deficit sau exces. În acest fel se poate stabili specificul ecologic al staţiunilor, aptitudinilor lor fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.

312

3.6. METODA DE CONSTITUIRE A TIPURILOR DE STAŢIUNI

Cu ajutorul datelor de teren completate cu cele rezultate din analizele de laborator, studiul staţional se întregeşte la birou cu constituirea tipurilor de staţiuni şi descrierea lor fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă.

Constituirea tipurilor de staţiuni presupune deci încadrarea tipologică a unităţilor staţionale elementare pornindu-se de la definiţia tipului de unitate ecologică condiţionată fizico-geografic.

Încadrarea unităţilor staţionale elementare în tipuri de staţiuni se poate face prin mai multe metode:

- metoda directă care foloseşte criteriile directe, respectiv caracterele intrinseci ale staţiunilor;

- metoda indirectă care foloseşte criteriile indirecte, respectiv valoarea indicatoare a tipului de pătură erbacee, compoziţia şi productivitatea arboretelor;

- metoda combinată care face apel atât la criteriile directe cât şi la cele indirecte. Metoda directă poate fi utilizată în toate situaţiile, dar este mai indicată în pădurile

degradate sau puternic modificate de intervenţia omului sau pentru terenurile din fondul forestier lipsite de vegetaţie forestieră arborescentă.

Metoda indirectă nu se poate aplica decât în pădurile naturale nedegradate. Metoda combinată este metoda recomandată de C.D. Chiriţă şi cea care se aplică în

prezent în tipologia staţională românească. Ea presupune utilizarea tuturor criteriilor directe şi indirecte, astfel încât prin gruparea tuturor unităţilor staţionale elementare să se asigure echivalenţa lor ecologică sub raport climatic, trofic şi hidric.

Echivalenţa ecologică se poate realiza atât direct prin utilizarea caracterelor ecologice de ordin climatic şi edafic cât şi indirect cu ajutorul elementelor fizico-geografice care influenţează şi determină decisiv condiţiile climatice precum şi troficitatea, regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă.

Echivalenţa climatică a unităţilor staţionale elementare reunite în acelaşi tip de staţiune se realizează la nivelul climatului zonal şi districtual prin încadrarea acestora în aceeaşi subzonă sau etaj bioclimatic, în acelaşi district sau sector ecologic, iar la nivelul climatic local sau topoclimatului, localizarea lor pe aceleaşi forme de relief, aceeaşi poziţie pe versant, aceeaşi expoziţie sau expoziţii apropiate.

Pentru asigurarea echivalenţei climatice, se pot folosi şi indicaţiile indirecte ale vegetaţiei forestiere erbacee şi arborescente şi mai ales compoziţia şi desfăşurarea fazelor fenologice.

Echivalenţa edafică trofică presupune situarea diferitelor unităţi staţionale elementare în aceeaşi categorie de troficitate sau într-o categorie apropiată (vecină), folosind indicii de troficitate globală potenţială, gradul de saturaţie în baze a complexului absorbtiv, volumul edafic ş.a. Categoria de troficitate se poate stabili şi indirect mai ales în pădurile naturale nedegradate în raport cu tipul şi subtipul de humus, tipul de pătură erbacee şi clasa de producţie a arboretului.

Echivalenţa edafică hidrică presupune existenţa în cadrul unităţilor staţionale elementare a unor condiţii asemănătoare sau apropiate în ce priveşte regimul de umiditate al solului, condiţionat de regimul pedohidrologic care poate fi pluvial nehidromorf, stagnant sau freatic semihidromorf sau hidromorf, şi care se exprimă prin intervalul de umiditate estival mijlociu în solurile nehidromorfe sau estival mijlociu şi vernal timpuriu în cazul solurilor hidromorfe.

Regimul de umiditate se poate stabili prin determinări directe pe teren şi laborator sau indirect cu ajutorul păturii erbacee care exprimă satisfăcător regimul de umiditate pe o grosime mai mare decât îl exprimă pe cel de troficitate.

313

În solurile nehidromorfe, capacitatea de aprovizionare cu apă utilă variază între Ho şi Hv (extrem oligohidrice şi megahidrice), iar în cazul solurilor hidromorfe rezerva de apă şi deci capacitatea de aprovizionare cu apă variază în perioada vernal timpurie de la H(E) sau HE la HI sau HII în estival mijlociu.

Pe baza acestor echivalenţe se încadrează în acelaşi tip de staţiune toate unităţile staţionale elementare care se află în acelaşi climat local, în aceeaşi categorie de troficitate sau care diferă cu cel mult o categorie şi în aceeaşi categorie de aprovizionare cu apă. În pădurile naturale nedegradate în aceste unităţi staţionale elementare, se întâlneşte acelaşi tip de humus, acelaşi tip de pătură erbacee şi aceeaşi categorie de productivitate a arboretului. Pe aceste constatări se folosesc şi indicaţiile păturii vii şi arboretului pentru diferenţierea tipurilor de staţiune şi pentru bonitatea staţiunilor forestiere.

În stabilirea echivalenţelor climatice şi edafice, trebuie să se ţină seama şi de eventualele compensări ale factorilor ecologici datorită condiţiilor de relief, poziţiei pe versant etc.

Pentru diferenţierea staţiunilor extrazonale, se iau în considerare numai elementele climatului subzonal ca şi cele ale regimului de troficitate şi umiditate-aeraţie din sol. O atenţie deosebită trebuie să acordăm regimului de însorire-încălzire şi regimului termic al solului.

3.7 CRITERII DE DIFERENŢIERE, RECUNOAŞTERE ŞI CARACTERIZARE

A TIPURILOR DE STAŢIUNI FORESTIERE

În tipologia staţională forestieră din ţara noastră, pentru recunoaştere, diferenţierea şi caracterizarea tipurilor de staţiuni se pot folosi atât criterii directe care fac apel la elementele intrinseci ale staţiunilor, cât şi indirect care fac apel la indicaţiile vegetaţiei forestiere erbacee şi lemnoase arborescente.

Criteriile directe pot fi grupate în raport cu natura elementelor componente ale staţiunilor în criterii fizico-geografice şi criterii ecologice.

Criteriile fizico-geografice se referă la: - situaţia în zonalitatea bioclimatică (subzonă, etaj); - forma de relief (versant, culme, creastă, platou, terasă, depresiune, vale fără curs

de apă, luncă, câmpie tabulară, de divagaţie, de subsidenţă etc.); - poziţia pe versant în cazul versanţilor, expoziţia şi înclinarea; - roca (substrat litologic) şi natura materialului parental (eluvii, deluvii, coluvii,

proluvii, aluviuni etc.), grosimea lor etc; - tipul, subtipul şi varietatea de sol; - tipul de humus în orizontul superior; - grosimea morfologică şi fiziologică utilă a profilului de sol; - textura în orizonturile A şi B; caracterul scheletic al solului şi eventual

porozitatea; - drenajul intern (prezenţa sau absenţa caracterelor de hidromorfe). Criteriile ecologice sunt următoarele: a) criterii climatice

- climatul local (topoclimatul) şi gradul său de diferenţiere faţă de climatul subzonal şi districtual materializată prin plus sau minus de insolaţie şi căldură, gradul de adăpostire şi umbrire, umiditatea atmosferică etc.;

b) criterii edafice - nivelul troficităţii azotate şi minerale a solului pe profile până la 90 cm la câmpie

şi dealuri şi până la 50 cm la munte; - regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare cu apă a plantelor –

criterii decisive în regiunile de dealuri şi câmpie. De remarcat faptul că aceste elemente componente ale staţiunilor care constituie

criterii de diferenţiere, recunoaştere şi caracterizare a tipurilor de staţiuni sunt strâns corelate

314

şi dependente unele de altele. Astfel, criteriile fizico-geografice cum ar fi situaţia în zonalitatea bioclimatică, forma de relief, expoziţia, înclinarea şi poziţia pe versant, sunt elemente care definesc, alături de regimul hidric, regimul de umiditate al solului. Totodată, roca şi substratul litologic, natura materialului parental influenţează troficitatea minerală a solurilor, profunzimea şi caracterul lor scheletic, deci volumul lor edafic util de care depinde capacitatea de aprovizionare cu apă. Umiditatea momentană determinată la adâncimea de 15-20 cm în sezonul estival mijlociu, poate constitui un indicator preţios al regimului de umiditate şi al capacităţii de aprovizionare cu apă a plantelor.

Criteriile indirecte fac apel la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind troficitatea, umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solului, precum şi la productivitatea arboretelor în funcţie de care se stabileşte nivelul bonităţii.

Criteriile indirecte sunt indicate a se folosi numai în staţiunile cu arborete naturale nedegradate şi puţin modificate prin intervenţia omului. În aceste ecosisteme forestiere, arboretele exprimă fidel caracterele ecologice ale staţiunilor şi capacitatea lor productivă.

În pădurile degradate sau puternic modificate antropogen, ca şi pe terenurile lipsite de vegetaţie forestieră arborescentă, se face apel numai la criteriile directe adică la elementele intrinseci, îndelung stabilite ale staţiunilor şi eventual se compară cu cele din ecosistemele învecinate similare nedegradate.

3.8 CRITERII DE BONITARE A STAŢIUNILOR FORESTIERE

Întrucât bonitatea sau potenţialul productiv al staţiunii constituie un element definitoriu al tipului de staţiune rezultă că aceleaşi criterii care diferenţiază şi caracterizează tipul de staţiune sunt şi cele care definesc şi bonitatea staţiunii. De aceea, bonitatea staţiunilor se poate realiza atât direct cu ajutorul elementelor intrinseci ale staţiunilor cât şi indirect folosind indicaţiile vegetaţiei forestiere.

Criteriile directe de bonitare sunt atât de natură fizico-geografică cât şi ecologică. Criteriile fizico-geografice se referă la situaţia în zonalitatea bioclimatică, forma de relief şi poziţia pe versant cu materialul parental, tipul, subtipul şi varietatea de sol, tipul de humus din orizontul superior, textura solurilor în orizonturile A şi B, caracterul scheletic, porozitatea şi drenajul intern. Criteriile ecologice sunt atât de natură climatică cât şi edafică. Cele climatice se referă la elementele climatului local, iar cele edafice la nivelul troficităţii solului şi regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.

Criteriile indirecte se referă la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind troficitatea şi umiditatea solului şi la productivitatea arboretelor exprimată prin clasa de producţie.

Având în vedere cele prezentate mai sus, rezultă că în general pentru fiecare subclasă de staţiuni, nivelul bonităţii este determinat în principal de condiţiile climatice locale şi de cele edafice adică de tipul, subtipul, varietatea de sol şi volumul edafic care condiţionează troficitatea, capacitatea de aprovizionare cu apă şi umiditatea estivală dominantă.

Staţiunile de bonitate superioară sunt determinate pentru specia sau speciile din etaj sau subzonă de:

- climatul optim favorabil; - troficitatea ridicată, iar la munte chiar mijlocie a solurilor exprimată prin

acumularea intensă de humus de tip mull sau mull-moder; - capacitatea ridicată (euhidrică, megahidrică) de aprovizionare cu apă a

solurilor, de solurile profunde şi foarte profunde, iar la munte chiar mijlociu profunde cu volum edafic mare – la munte şi mijlociu, estival cel puţin revene numai pentru cereto-gârniţete, putând coborî la nivelul uscat-reavăn în sezonul estival mijlociu fără excese mari şi prelungi de apă stagnantă din precipitaţii şi fără umezire excesivă din apa freatică.

Staţiunile de bonitate inferioară sunt determinate de: - climatul nefavorabil;

315

- nivelul foarte scăzut al capacităţii de aprovizionare cu apă a solurilor, generat de volumul edafic mic sau foarte mic din solurile superficiale scheletice situate pe versanţii repezi şi expoziţii însorite care determină scăderea umidităţii estivale la nivelul uscat-reavăn sau uscat, iar în regiunile de câmpie au deficit mare de precipitaţii chiar şi de solurile cu volum edafic mare;

- excesul prelungit de apă stagnantă din precipitaţii în soluri hidromorfe pluviale; - caracterul mlăştinos al solului determinat de nivelul ridicat al apei freatice

(primii 20 cm) în solurile hidromorfe freatice (lăcovişti şi soluri gleice mlăştinoase); - nivelul foarte scăzut al troficităţii solului T0 şi T1 la solurile podzoluri cu humus

brut, solurile foarte sărace în humus, excesiv scheletice cu volum edafic foarte mic, vertisoluri extrem de compacte chiar de la suprafaţă, soluri salinizate, alcalizate.

316

Secţiunea a II-a. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR STAŢIUNI FORESTIERE DIN ROMÂNIA

Capitolul 1. STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE (F.M)

Statiunile montane sunt grupate in patru subclase: de molidisuri (FM3), de amestecuri (FM2), montane-premontane de fagete (FM1+FD4).

1.1. STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE DE MOLIDIŞURI FM3

1.1.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

1.1.1.1 RĂSPÂNDIRE Staţiunile forestiere montane de molidişuri sunt răspândite în întregul lanţ carpatic, fiind mai bine reprezentate în Carpaţii Orientali, unde se desfăşoară pe o bandă lată de 50-80 Km. Marea extensiune a staţiunilor de molidişuri în Carpaţii Orientali este determinată climatic. Aici, de-a lungul văilor superioare ale Bistriţei, Oltului şi Mureşului, acumulările de aer rece dau climatului un caracter continental excesiv care favorizează marea răspândire a molidişurilor din apropierea firului văilor până la limita superioară a pădurii, la altitudini cuprinse între 1100 şi 1550 (1700 m). În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de molidişuri sunt mai bine reprezentate în M-ţii Vrancei şi Buzăului la altitudini cuprinse între 1250 (1350) şi 1700 m, iar în cei sudici staţiunile de molidişuri sunt tot mai puţin frecvente cu cât se înaintează spre vest. În Carpaţii Meridionali, staţiunile de molidişuri condiţionate tot climatic, sunt mai răspândite pe versanţii nordici şi nord-vestici, în văile superioare ale Lotrului, Sebeşului, Sadului, Cugirului, Râului Mare, Bistrei, Râului Şes etc. şi la altitudini cuprinse între 1250 (1400) şi 1750 (1800) m. În Munţii Apuseni, staţiunile de molidişuri apar cu deosebire pe versanţii nordici, nord-estici, în bazinele superioare ale Someşului şi Crişului Repede. Staţiunile de molidişuri, condiţionate climatic, apar şi la altitudini mai joase, în depresiunile intramontane din Carpaţii Răsăriteni, Vatra Dornei, Giurgeu, Ciuc. 1.1.1.2 CONDIŢII GEOLOGIC Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează în mare parte prin prezenţa unor formaţii metamorfice acide ca paragnaise, micaşisturi, gnaise, şisturi sarcito-cloritoase, filite, care apar cu deosebire în M-ţii Rodnei, Bistriţa, Suhardului, Leaota, Făgăraş, Parâng, Lotru, Godeanu, Semenic, Poiana Ruscă, dar şi în Retezat, Ţarcu şi Apuseni. Izolat, în M-ţii Rodnei şi Făgăraşului apar şi roci metamorfice bazice, ca amfibolite şi calcare cristaline. Rocile şi substratele petrografice magmatice vulcanice, sub formă de andezite, apar mai ales în Carpaţii Orientali în Călimani, Gurghiu şi Harghita şi izolat în Ţibleş şi Bârgău. În M-ţii Parâng, Retezat şi Apuseni apar roci magmatice acide sub formă de granite, grandiorite, riolite şi dacite în alternanţă cu cele bazice sau intermediare, ofiolite, diabaze, andezite. În Carpaţii Orientali şi anume în Obcine, în M-ţii Maramureşului, Stănişoarei, Tarcău, Ceahlău, ca şi în Carpaţii de la Curbură, apar formaţii sedimentare sub formă de alternanţe de gresii şi marne. Calcarele şi conglomeratele poligene apar izolat în M-ţii Ceahlău, Hăşmaş, Ciucaş, Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului, Căpăţânii, Retezat, Ţarcului şi Apuseni.

317

1.1.1.3 CONDIŢII GEOMORFOLOGICE Staţiunile forestiere montane de molidisuri se caracterizează printr-un relief accidentat în care apar cu o mare frecvenţă platformele şi culmile situate între 1200 şi 1600 m, ca resturi ale platformei de eroziune Râul Ses. Aceste culmi şi platforme se racordează cu văile principale care străbat masivele montane prin versanţi de înclinări şi expoziţii variate. De regulă spre culme, versanţii din cristalin au pantă moderată, iar spre vale repede sau foarte repede. În faciesurile calcaroase, relieful este în general semeţ şi haotic, cu numeroase rupturi de pantă şi martori de eroziune, prăpăstii, văi oarbe etc. Staţiunile din faciesul sedimentar se caracterizează printr-un relief mai domol cu versanţi mai uniformi din vale până în culme şi în pantă mai mică. În raport cu natura rocii şi densitatea reţelei hidrografice, relieful staţiunilor montane de molidişuri poate prezenta aspecte diferite care se răsfrâng asupra topoclimatului şi solurilor. Local, în M-ţii Rodnei, Făgăraş, Parâng şi Retezat pe versanţii nordici până la 1200-1300 m, apar şi forme glaciare (văi, morene, circuri) sau periglaciare sub formă de grohotişuri şi mări de blocuri. 1.1.1.4 CONDIŢII CLIMATICE Staţiunile montane de molidişuri se definesc printr-un climat tipic de munte, caracterizat printr-o durată medie anuală de strălucire a soarelui cuprinsă între 1600-1800 ore, prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2,5 şi 5,5oC, temperaturi medii în iulie între 11 şi 15oC, amplitudini termice anuale între 18 şi 20oC, ierni aspre (-5o media lunii ianuarie) şi o lungime a sezonului de vegetaţie ce variază între 100 şi 150 de zile (fig. 91 a, b). Precipitaţiile medii anuale sunt destul de variabile în raport cu altitudinea şi orientarea culmilor faţă de direcţia de advecţie a aerului încărcat cu precipitaţi, de formele de relief . În general precipitaţiile variază între 800 şi 1400 mm. Condiţiile climatice şi îndeosebi cantitatea de căldură devin limitative pentru bonitatea staţiunilor montane de molidişuri la altitudini mari (în presubalpin). La altitudini mijlocii şi inferioare, solurile devin hotărâtoare pentru specificul ecologic şi bonitatea staţiunilor.

318

Fig. 91 – Diagrama climatică Păltiniş Sibiu (a) şi Gheorgheni (b)

319

1.1.1.5 CONDIŢII EDAFICE Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează prin prezenţa Spodisolurilor, Prepodzolurilor şi Podzolurilor, dintre Cambisoluri (Districambosoluri) şi mai rar Umbrisoluri, Andisoluri. Pe substrate calcaroase apar rendzine tipice, litice şi cambice, iar pe roci dure litosoluri. Izolat, pe suprafeţe mici, pot apărea şi Hidrisoluri, Stagnosoluri şi Gleiosoluri. Solurile staţiunilor montane de molidişuri sunt în general superficiale la mijlociu profunde semischeletice la scheletice, acide la puternic acide, extrem oligobazice la oligomezobazice estival reavăn jilave sau jilave. 1.1.1.6 SECTOARE REGIONALE Staţiunile forestiere montane de molidişuri, în funcţie de substrat şi relief dar mai ales de climă şi sol, se diferenţiază în următoarele sectoare ecologice regionale:

A. Regiunea Carpaţilor Orientali a) Sectorul vestic care cuprinde M-ţii Ţibleş, Bârgău, Căliman şi Harghita, unde

predomină substratele eruptive vulcanice bazice şi intermediare Districambosoluri, Andosoluri, sau Podzoluri, cu precipitaţii medii anuale între 1000 şi 1400 mm.

b) Sectorul central care cuprinde M-ţii Maramureşului-Rodnei, Depresiunea Dornelor

şi Depresiunea Giurgeu-Ciuc, precum şi bazinele hidrografice foarte largi cu aspect depresionar.

c) Sectorul nord-estic care cuprinde zonele montane dintre văile Suceava, Moldova,

Bistriţa şi Neamţ (Obcinele Bucovinei şi nordul M-ţilor Stănişoarei) unde predomină substrate sedimentare, temperaturi mai scăzute şi precipitaţii mai puţine (750-1100 mm).

d) Sectorul sud-estic care cuprinde partea sudică a M-ţilor Stânişoarei, M-ţii Ţarcului,

Ciuc, caracterizat prin predominanţa substratelor sedimentare, Districambosoluri şi Prepodzoluri, temperaturi mai ridicate şi precipitaţii cuprinse între 750-1200 mm.

B. Regiunea Carpaţilor Meridionali a) Sectorul nordic care cuprinde versanţii nordici ai M-ţilor Făgăraş, Şurianu, Cindrel,

Lotru şi Retezat, cu substrate metamorfice cristaline şi eruptive acide şi climat mai rece şi mai umed.

b) Sectorul sudic care cuprinde versanţii sudici ai M-ţilor Făgăraş, Parâng, Godeanu şi

Vâlcan, caracterizat printr-un climat mai cald şi mai umed, fapt ce limitează răspândirea staţiunilor montane de molidişuri.

C. Regiunea Munţilor Apuseni a) Sectorul nord-estic, care cuprinde clinele nordice ale Munţilor Gilău şi Vlădeasa cu

obârşiile largi ale văilor Someşu Mic, Arieşu Mic şi Valea Drăganului, cu temperaturi medii anuale sub 4oC şi precipitaţii între 1000 şi 1200 mm.

b) Sectorul vestic care cuprinde versanţii vestici ai Gilăului şi Bihariei, mai bogaţi în

precipitaţii (1250-1500 mm) şi cu temperaturi sub 4,5oC. 1.1.2 TIPURI DE STAŢIUNI

320

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează deci sub raportul elementelor geotopului prin prezenţa substratelor sau materialelor parentale acide mai rar intermediare sau bazice alcătuite din roci sau depozite pe care se formează un relief accidentat în care domină versanţii în general cu înclinare repede la foarte repede cu expoziţii variate. Climatul staţiunilor forestiere montane de molidişuri este rece şi umed cu ierni aspre şi geroase cu zăpadă abundentă şi care durează 6 luni. Solurile sunt în general superficiale şi scheletice, cu volum edafic mic rar mijlociu sau mare, debazificate şi acide cu humus de tip moder sau humus brut de troficitate mijlocie sau inferioară, bine aprovizionat cu apă datorită umidităţii estivale în tot timpul anului peste nivelul Ue3-2.

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se diferenţiază în raport cu natura rocii sau substratului petrografic, forma de relief, tipul şi subtipul de sol, volumul edafic, troficitatea, umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor

În raport cu roca sau substratul petrografic, staţiunile forestiere se pot grupa în staţiuni pe roci metamorfice sau magmatice, acide sau intermediare şi staţiuni pe roci calcaroase.

În raport cu forma de relief, staţiunile forestiere montane de molidişuri se pot grupa astfel:

a) staţiuni de terenuri drenate, cu versanţi de la slab la puternic înclinaţi, culmi şi platforme;

b) staţiuni pe versanţi repezi, văi înguste în V adăpostite, umede şi reci; c) staţiuni de terenuri cu drenaj insuficient, cu exces de umiditate până la mlăştinoase

pe versanţi lini, locuri joase, zone de izvoare; d) staţiuni de abrupturi şi versanţi repezi cu stânci şi bolovani sau cu soluri erodate pe

roci sedimentare (exclusiv calcare) Staţiunile pe terenuri drenate în raport cu tipul de sol, se pot grupa astfel: staţiuni cu

Districambosoluri şi Andosoluri şi subtipuri de tranziţie spre alte soluri cu mull şi mull-moder, fără caractere de eluviere sau slab luvice şi staţiuni cu Prepodzoluri şi Podzoluri cu humus brut.

Acestea la rândul lor se diferenţiază în raport cu volumul edafic, categoria de

321

Staţiuni forestiere montane de molidişuri FM3 Rocă

substrat Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Roci acide sau

intermediare

Terenuri drenate versanţi divers

înclinaţi terenuri ± orizontale

Districambosoluri şi Andosoluri

Oxalis-Dentaria ± acidofile

1. Montan de molidişuri de Bs – districambosol şi andosol edafic mare la mijlociu cu Oxalis-Dentaria ± acidofile FM3BsTIII-IIHIV-VUe4

2. Montan de molidişuri de Bm – districambosol şi andosol edafic submijlociu cu Oxalis-Dentaria ± acidofile FM3BmTIIHIIIUe3-2

3. Montan de molidişuri de Bi – districambosol edafic mic cu Oxalis-Dentaria ± acidofile FM3BiTIHIIUe3-2

Prepodzoluri

Luzula- sylvatica

Calamagrostis-Luzula

Hylocomium

1. Montan de molidişuri de Bm – prepodzol edafic mijlociu cu Luzula-sylvatica FM3BmTIIHIVUe2

2. Montan de molidişuri de Bi – prepodzol edafic mic cu Calamagrostis –Luzula FM3BiTIHIIUe2-1

3. Montan de molidişuri de Bm – prepodzol edafic submijlociu cu Hylocomium FM3BmTIIHIV-VUe4

Podzoluri tipice şi histice

Vaccinium myrtillus

Hylocomium

1. Montan de molidişuri de Bi – podzol cu humus brut edafic submijlociu şi mic cu Vaccinium FM3BiTo... mHIIIUe4-3

2. Montan de molidişuri de Bi podzol edafic mic cu Hylocomium FM3BiTIHIIIUe5

Terenuri cu drenaj imperfect

Districambosoluri gleice Higrofite 1. Montan de molidişuri de Bs– districambosol gleic edafic mare cu drenaj imperfect

FM3BsTIVH(E)-IVUe3-2

Gleiosoluri tipice Polytrichum 1. Montan de molidişuri Bm - gleiosol cu Polytrichum FM3BmTII-IH(E)-VUe6-5

Gleiosoluri histice Polytrichum Sphagnum

1. Montan de molidişuri de Bi – gleiosol histic edafic mic submijlociu cu Polytrichum şi Sphagnum FM3BiT1... mH(E)Ue7-6

Histosoluri Sphagnum 1. Montan de molidişuri de Bi – histosol edafic mic cu Sphagnum FM3BiTo...mHeUe8 Versanţi foarte repezi

şi înguşti Prepodzoluri şi

Podzoluri - 1. Montan de molidişuri de Bm-i – văi înguste în V podzol edafic mic FM3BmTI-IIHIIUe4

Roci calcaroase

Versanţi moderat la puternic înclinaţi

Rendzine tipice, cambice, litice

Litosoluri rendzinice

Oxalis-Dentaria

1. Montan de molidişuri de Bm(s) - rendzinic edafic mijlociu cu Oxalis-Dentaria FM3Bm(s)TIV-VHIIUe3-2

2. Montan de molidişuri de Bi – rendzinic edafic mic cu Oxalis-Dentaria FM3BiTIII-IHII-IUe2

Depozite fluviatile

Lunci înalte, terase de luncă, lunci joase rar

Districambosoluri gleice

1. Montan de molidişuri de Bs – districambosol gleic edafic mare în lunca înaltă FM3(l)BsTIVHIVUe4

322

sau frecvent inundabile Aluvosoluri Higrofite

1. Montan de molidişuri de Bm – aluvosol moderat humifer edafic mijlociu FM3(l)BmTIIIH0-IVUe5-4

2. Montan de molidişuri de Bi – aluvosol edafic mic şi foarte mic FM3BiTIIHIIIUe5-4

323

1.2 STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE DE AMESTECURI FM2

1.2.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE 1.2.1.1.RĂSPÂNDIRE Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în întregul lanţ carpatic la altitudini

medii, situate între 950-1100 (1200) m, în Carpaţii Orientali, între 850-1200 m în Carpaţii Meridionali şi între 850 şi 1300 (1400) m în Carpaţii Occidentali. Staţiunile forestiere montane de amestecuri coboară în Obcine până la 500 m, în depresiunile intramontane până la 550-600 m, iar în M-ţii Banatului până la 400-500 m.

În Carpaţii Orientali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine reprezentate. Ele apar pe ambii versanţi – maramureşan şi someşan – ai Munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, unde ocupă mai ales fundurile de văi precum şi pe versanţii vestici ai M-ţilor Maramureşului, Rodnei, Bârgău, Căliman, Harghita. Pe versanţii estici ai acestui lanţ carpatic, staţiunile forestiere montane de amestecuri ocupă aproape 50% din suprafaţă.

În Carpaţii de la Curbură, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine reprezentate pe ambii versanţi, unde ocupă cca. 30% din suprafaţa munţilor. Pe versanţii de la curbura interioară a Carpaţilor, în condiţii fizico-geografice particulare staţiuni forestiere montane de amestecuri apar pe ultimele prelungiri ale munţilor la contactul cu zona depresionară.

În Carpaţii Meridionali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt mai slab reprezentate. Ele apar mai ales pe versanţii nordici ai M-ţilor Bucegi, Făgăraş, Lotru, Sebeş, Cindrel, Retezat şi Ţarcu-Godeanu. Pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar izolat în mozaic cu staţiunile de făgete de altitudine.

În Carpaţii Occidentali, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar cu deosebire în Semenic şi Poiana Ruscă, în bazinele superioare ale văilor Văliug, Anina, Nădrag, Rusca, Bega şi Cerna, precum şi pe clinele nordice ale M-ţilor Bihariei şi Gilăului.

1.2.1.2. CONDIŢII GEOLOGICE Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în partea centrală a Carpaţilor

Orientali, în Făgăraş, Retezat, Ţarcu, Poiana Ruscă şi Apuseni, pe formaţii metamorfice, alcătuite predominant din roci acide, gnaise, paragnaise, micaşisturi, şisturi sericito-cloritoase etc.

În partea estică a Carpaţilor Orientali, în Carpaţii de la Curbură, în M-ţii Bucegi, Trascău şi Metaliferi predomină formaţiile sedimentare de fliş alcătuite predominant din alternanţe de gresii şi marne întrerupte local de calcare mezozoice. Calcarele apar şi în Carpaţii Meridionali situaţi la vest de Jiu, în M-ţii Banatului şi M-ţii Trascăului. Roci magmatice bazice sau intermediare apar în special în partea vestică a Carpaţilor Orientali, în zona munţilor vulcanici. În M-ţii Zarandului şi Metaliferi apar ofiolitele, iar în M-ţii Parâng, Vâlcan, Retezat şi M-ţii Apuseni apar rocile magmatice acide, granite, granodiorite, riolite ş.a.

1.2.1.3. CONDIŢII GEOMORFOLOGICE Relieful staţiunile forestiere montane de amestecuri este de tip accidentat, cu mai

puţine interfluvii decât în cazul molidişurilor şi cu versanţi cu pante şi expoziţii diferite. De obicei, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar pe versanţii mijlocii sau inferiori însoriţi sau parţial însoriţi la altitudini mai mari şi umbriţi la altitudini inferioare.

324

1.2.1.4. CONDIŢII CLIMATICE Spre deosebire de staţiunile de molidişuri, staţiunile de amestecuri se caracterizează

sub raport climatic prin temperaturi medii anuale mai ridicate şi precipitaţii ceva mai scăzute. În general, temperaturile medii anuale variază între 5 şi 7 (7,5)oC, temperatura medie a lunii iulie între 15 şi 18oC, iar amplitudinile medii anuale în jur de 22oC (Fig. 95). Suma temperaturilor medii anuale negative variază între –7,5 şi –8oC. Precipitaţiile medii anuale variază între 600-1300 mm (cel mai frecvent între 700 şi 800 mm).

De remarcat faptul că şi apariţia staţiunile forestiere montane de amestecuri este condiţionată în primul rând tot climatic. Climatul trebuie să satisfacă concomitent atât exigenţele molidului, specie mai continentală, cât şi pe cele ale bradului şi fagului, specii de climat continental mai blând, mai moderat. De aceea, pentru molid, clima devine factor limitativ la altitudini joase, iar pentru brad şi fag la altitudini mari.

1.3.1.5. CONDIŢII EDAFICE Dacă condiţiile climatice condiţionează apariţia staţiunilor de amestec, condiţiile

edafice determină bonitatea staţiunilor şi deci productivitatea arboretelor. În staţiunile de amestecuri, dominante rămân tot spodosolurile la altitudini mai mari, pe versanţii în pantă mică sau pe microterase, iar la altitudini mai mici, cambosolurile. Local pot apărea şi

Fig. 95 Diagrama climatică Sinaia

325

preluvosoluri care favorizează creşterea până la dominanţă a proporţiei bradului. Pe substrate calcaroase apar şi rendzine tipice sau cambice, iar pe roci eruptive (andezite) andosoluri.

1.3.1.6. SECTOARE REGIONALE Ca şi în cazul staţiunilor de molidişuri şi în cel al staţiunilor de amestecuri se pot

diferenţia mai multe regiuni şi sectoare geografice şi anume: A. Regiunea Carpaţilor Orientali a) Sectorul vestic, care cuprinde lanţul munţilor vulcanici, unde domină substratele

eruptive bazice cu precipitaţii anuale bogate – 1200-1300 mm, cu districambosoluri andice sau andosolurile şi unde apar cu deosebire amestecurile de fag cu răşinoase.

b) Sectorul central, care include M-ţii Maramureşului, Rodnei, Bistriţei şi Giurgeului,

unde domină rocile metamorfice acide, pe care s-au format districambosolurile cu mull-moder, cu precipitaţii între 800-1100 mm şi unde apar amestecuri de fag cu răşinoase şi molideto-brădete.

c) Sectorul nord-estic, care include Obcinele Bucovinei, M-ţii Stânişoarei şi Ceahlău,

unde domină flişul extern alcătuit din alternanţe de gresii şi marne pe care s-au format eutricambosoluri şi districambosoluri cu mull şi precipitaţii cuprinse între 750-950 mm. Aici apar atât amestecuri de fag cu răşinoase, cât şi molideto-brădete sau brădeto-făgete cu molideto-făgete, cât şi brădete pure (mai ales pe calcare şi marne).

d) Sectorul sud-estic care include M-ţii Tarcău, Ciuc, caracterizat prin precipitaţii mai

scăzute şi temperaturi ceva mai ridicate. Aici apar toate tipurile de amestecuri, iar în sud dominante devin brădeto-făgetele.

B. Regiunea Carpaţilor de la Curbură

Este caracterizată prin dominanţa rocilor sedimentare, conglomerate, gresii, calcare,

care permit apariţia brădeto-făgetelor şi amestecurilor care coboară până în zonele depresionare mai ales pe versanţii transilvăneni.

C. Regiunea Carpaţilor Meridionali a) Sectorul nordic, caracterizat prin dominanţa şisturilor cristaline şi a

districambosolurilor tipice cu moder şi criptopodzolurile cu climat mai rece şi mai umed, unde apar mai ales molideto-făgete.

b) Sectorul sudic care cuprinde versanţii sudici ai catenelor situate la est de Jiu şi care se caracterizează prin predominarea şisturilor cristaline şi a rocilor eruptive acide şi a districambosolurilor cu moder şi a prepodzolurilor cu climat mai cald şi mai uscat, unde domină mai ales molideto-făgetele şi brădeto-făgetele.

c) Sectorul sudic al Carpaţilor situaţi la vest de Jiu, unde domină şisturile cristaline, granitele şi calcarele şi districambosolurile cu climat mai cald şi mai umed decât sectorul

326

sudic situat la est de Jiu, unde amestecurile sunt slab reprezentate mai ales prin brădeto-făgete.

D. Regiunea Munţilor Banatului, caracterizată prin climatul mai blând cu influenţe

mediteraneene şi destul de umed (temperaturi medii anuale cuprinse între 6,5 şi 8,5oC şi precipitaţii între 1100-1300 mm). Aici domină staţiunile de brădeto-făgete care nu ocupă însă decât cca. 10% din suprafaţa montană.

E. Regiunea Munţilor Apuseni a) Sectorul nord-estic, unde domină amestecurile de fag cu răşinoase. b) Sectorul sud-vestic şi cel vestic, care cuprinde versanţii vestici ai Munţilor Gilău,

Biharia, Trascău şi Metaliferi, unde predomină brădeto-făgetele şi amestecurile de fag cu răşinoase.

1.2.2. TIPURI DE STAŢIUNI Staţiunile montane de amestecuri se diferenţiază în raport cu substratul petrografic,

forma de relief inclusiv altitudinea, expoziţia şi înclinarea care determină microclimatul, tipul şi subtipul de sol, volumul edafic, troficitatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor (Tab. Nr.y) de introdus!

Fişa ecologică a tipului de staţiune Montan de amestecuri Bs eutricambosol edafic mare cu Asperula-Dentaria FM2BsTIV-VHIVUe4-3 de bonitate mijlocie dacă volumul edafic este mijlociu

Clase de marimi ale factorilor ecologici Clase de favorabilitate ale factorilor ecologici

Bra

d

Fag

Mol

id

S

p

Factori 0..m I II III IV V E1 E2 N..m FS S M R FR Temperatura m.a. + ()> Precipitatiile a. (+)> + <(+) Precipitatiile de incarcare a solului

+

M

(

)

Precipit.estivale iulie + august

+

Vanturile + Umiditatea atm. rel.in iulie

+

I

Substantele nutritive (ind.trof.)

+ +

Asigurarea cu azot + + Bazele schimbabile + + Aciditatea-Alcalinitatea

+ +

< I

Apa accesibila estivala m(vernal)

+ + ()

Aerul-aeratia + + () Consistenta estivala + +

Fav

orab

ilita

te

Bon

itate

Temperatura-vernal si estival

+ <+

Salinitatea – Alcalitatea (VNA)

+

Volumul edafic + + Lungimea perioadei bioactive

+ >

327

Staţiuni forestiere montane de amestecuri de răşinoase cu fag FM2 Rocă

substrat Relief Sol Tip de pătură

erbacee

Tip de staţiune

Denumire şi formulă staţională

Roci acide sau

intermediare

Versanţi divers înclinaţi Eutricambosoluri

Asperula-

Dentaria

1. Montan de amestecuri de Bs – cambosol edafic mare cu Asperula-Dentaria FM2BsTIV-VHIVUe4-3

2. Montan de amestecuri de Bm – cambosol edafic mijlociu cu Asperula-Dentaria FM2BmTIII-IIHIIIUe3-2

3. Montan de amestecuri de Bi – cambosol edafic mic cu Asperula-Dentaria ± acidofile FM2BiTIIHIIUe2

Versanţi slab înclinaţi, coame largi

Luvosoluri cu mull

Eutricambosoluri

1. Montan de amestecuri de Bs(m) – luvosol - eutricambosol gleic edafic mijlociu la foarte mare FM2Bs(m)TIII-IVHE-IVUe5

Versanţi divers înclinaţi

terenuri ± orizontale

Prepodzoluri Criptopodzoluri

Oxalis-Dentaria Festuca ±

Calamagrostis Lazula ±

Calamagrostis

1. Montan de amestecuri Bs(m) – prepodzol - criptopodzol edafic mare cu Oxalis-Dentaria FM2Bs(m)TIII-IVHIVUe4-3

2. Montan de amestecuri Bm(ί) – prepodzol - criptopodzol edafic mijlociu cu Festuca ± Calamagrostis FM2Bm(ί)TIIIHIIIUe2

3. Montan de amestecuri Bi – prepodzol - criptopodzol edafic mic cu Lazula ± Calamagrostis FM2BiTIIHIIUe2-1

Podzoluri Muşchi verzi ± acidofile

1. Montan de amestecuri Bm(ί) - podzol edafic submijlociu cu muşchi şi alte acidofile FM2Bm(ί)TIHIVUe4-3

Podzoluri cu humus brut

Vaccinium myrtillus

1. Montan de amestecuri Bi – podzol edafic mic cu Vaccinium şi alte acidofile FM2BiTIHIIUe3-2

Preluvosoluri Luvosoluri stagnice

1. Montan de amestecuri Bm – preluvosol – luvosol stagnic edafic submijlociu-mijlociu FM2BmTIV-IIHE-IVUe5-3

Versanţi superiori, culmi vântuite

Prepodzoluri Criptopodzoluri cu moder humus brut

1. Montan de amestecuri Bi puternic vântuit FM2Bi(m, s)TIIIHIIIUe3-2

Roci calcaroase

Versanţi divers înclinaţi

Rendzine tipice cambice sau litice

litosoluri rendzinice

-Asperula-Dentaria

1. Montan de amestecuri Bs(m) - rendzinic edafic mijlociu la mare cu Asperula-Dentaria, FM2Bs(m)TIV-VHIII-IVUe4-2

2. Montan de amestecuri Bi - rendzinic edafic mic cu Asperula-Dentaria ± acidofile, FM2BiTIII-IHII-IUe2-1

Depozite fluviatile Lunci terase de luncă Zonale gleice

Aluvosoluri Higrofite 1. Montan de amestecuri intrazonal de luncă Bs - cambosol gleic în luncă înaltă FM2(1)BsTIIIHIVUe4

328

humifere

Aluvosoluri slab humifere

2. Montan de amestecuri intrazonal de luncă Bm - aluvosol moderat humifer FM2(1)BmTI-IIHE-VUe5

3. Montan de amestecuri Bi - aluvosol slab humifer FM2(1)BiTIHIV-IIUe4-2

329

1.3 STAŢIUNILE FORESTIERE MONTANE ŞI PREMONTANE DE FĂGETE (FM1+FD4)

1.3.1.CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

1.3.1.1. RĂSPÂNDIRE Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete apar în întregul lanţ carpatic, la

altitudini mijlocii şi inferioare cuprinse de regulă între 600 şi 1200 m. Staţiunile situate între 800 şi 1200 (1400) m se încadrează în categoria staţiunilor montane, iar cele dintre 600 şi 800 m în cea a staţiunilor premontane. Şi în cazul staţiunilor montane de făgete există o mare variabilitate geografică atât în ce priveşte răspândirea în altitudine cât şi suprafaţa pe care o ocupă.

Astfel, în Carpaţii Orientali, staţiunile de făgete, datorită condiţiilor climatice mai aspre, au o răspândire mai redusă. Ele sunt mai bine reprezentate în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, precum şi în munţii joşi – Baraolt, Bodoc, Perşani – pe care-i ocupă aproape în întregime.

Staţiuni de făgete apar frecvent şi pe versanţii vestici ai M-ţilor Maramureşului, Rodnei, Călimani, Harghita, Gurghiu. Staţiunile de făgete lipsesc practic din Obcine şi M-ţii Stânişoarei şi devin ceva mai frecvente pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali de sud.

În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de făgete sunt bine reprezentate începând din sud-estul M-ţilor Vrancei, realizând o extensiune maximă în M-ţii Buzăului, pe valea Doftanei şi valea Buzăului şi pe valea Teleajenului.

În Carpaţii Meridionali, staţiunile montane de făgete realizează o extensiune maximă pe versanţii sudici mai ales a celor situaţi la vest de Olt, unde ocupă aproape întreaga clină sudică a Parângului, Vâlcanului, Godeanului şi Cernei. Pe versanţii nordici, staţiunile de făgete sunt slab reprezentate mai ales la altitudini cuprinse între 700-1000 m, pe când pe cei sudici ocupă întreaga zonă montană şi premontană cuprinsă între 600 şi 1500-1600 m.

În Carpaţii Occidentali, staţiunile montane de făgete ocupă o suprafaţă foarte mare. Astfel, în M-ţii Banatului, staţiunile de făgete ocupă întreaga zonă începând din defileul Dunării şi până la limita superioară a pădurilor. În Munţii Apuseni, staţiunile forestiere de făgete ocupă aproape în întregime versanţii sudici şi vestici ai Munţilor Bihor, Gilă şi culmile Munţilor Trascău, Zarand, Codru Moma şi Pădurea Craiului, la altitudini între 650-1250 m.

1.3.1.2CONDIŢII GEOLOGICE

În zona munţilor mijlocii şi mici, cele mai răspândite roci şi substrate petrografice sunt

cele metamorfice şi sedimentare. În Carpaţii Meridionali şi în partea nordică a Carpaţilor Occidentali substratul petrografic este alcătuit în cea mai mare parte din şisturi cristaline. Acestea apar şi în M-ţii Maramureşului, Rodnei, Plopiş, Mezeş şi Gilău.

În Carpaţii Orientali, dominante sunt formaţiile sedimentare caracteristice flişului, mai ales în M-ţii Tarcău şi Ciuc. Ele apar şi în Carpaţii de la Curbură, precum şi în M-ţii Trascău. Calcarele apar mai ales în Carpaţii Meridionali situaţi la vest de Jiu, precum şi în M-ţii Codru Moma şi Pădurea craiului din Carpaţii Occidentali.

Andezitele ca formaţii magmatice efuzive, ca şi alte formaţii vulcanogen-sedimentare, apar în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita şi destul de frecvent în M-ţii Vlădeasa, iar ofiolitele în M-ţii Zarandului şi Metaliferi.

Formaţiile magmatice acide alcătuite din granite, granodiorite, riolite etc. apar în M-ţii Parâng, Retezat, Almaj, Zarand, Bihor şi Gilău (C.D. Chiriţă, 1977).

330

1.3.1.3 CONDIŢII GEOMORFOLOGICE Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete se caracterizează prin prezenţa

unui relief accidentat în care domină versanţii cu înclinări şi expoziţii variate în raport cu substratul geologic, precum şi partea superioară a interfluviilor, aparţinând resturilor platformelor de eroziune Gornoviţa şi parţial Râul Ses. Formele de eroziune şi acumulare sunt mult mai extinse decât în zonele de altitudine mai mare. De asemenea, luncile râurilor sunt ceva mai bine dezvoltate şi au o extindere mai mare.

1.3.1.4.CONDIŢII CLIMATICE Climatul staţiunilor de făgete este mai blând decât cel al staţiunilor de molidişuri şi

amestecuri de răşinoase cu fag. El se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6 şi 7,5oC în Carpaţii Orientali, 6,0-8,5oC în Carpaţii Meridionali şi între 7 şi 9,5oC în M-ţii Banatului şi Apuseni. Temperatura medie a lunii celei mai reci – ianuarie - este de cca. –3,5oC în Carpaţii Orientali şi în depresiunile intramontane şi –2,5oC în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, iar temperatura medie a lunii celei mai calde - iulie – este cuprinsă în17-19oC. Amplitudinea anuală a temperaturilor variază între 21,5 şi 23oC, iar lungimea sezonului de vegetaţie între 150 şi 180 zile. Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 1100-1400 mm în M-ţii Oaş Gutâi şi în cei ai Banatului, între 750-950 mm în M-ţii Făgăraş şi între 650-750 mm pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali. Cele mai frecvente cezuri sunt acelea cu precipitaţii medii anuale în jur de 800-850 mm, la temperaturi medii de 7,5-8oC (D.D. Chiriţă ş.a., 1977) (fig. 97).

Apariţia staţiunilor de făgete, mai ales la altitudini mari şi mici este condiţionată tot climatic. Aşa se explică de ce pe clina sudică a Carpaţilor Meridionali, la vest de Olt, precum şi în M-ţii Banatului, apar staţiuni de făgete la altitudini mari (1400-1600 m). La contactul munţilor cu dealurile, factorul limitativ pentru răspândirea staţiunilor de făgete îl constituie umiditatea, fapt pentru care, la altitudini mici sub 600 m, ele ocupă versanţii umbriţi.

Fig. 97 – Diagrama climatică Novaci

331

1.4.1.4 CONDIŢII EDAFICE În staţiunile montane de făgete, dominante sunt cambisolurile şi anume

eutricambosolurile şi districambosolurile. Pe versanţii în pantă mai mică, apar şi luvisolurile mai ales luvosolurile, iar în condiţii particulare de rocă şi relief (roci acide, pante reduse, expoziţii însorite) pot să apară şi podzoluri tipice sau prepodzoluri. Pe calcare, apar rendzine tipice cambice sau litice, iar pe versanţii cu roci dure, consolidate sau neconsolidate (litosoluri şi regosoluri). În lunci apar protisolurile şi aluviosolurile.

1.4.1.5 SECTOARE REGIONALE Ca şi în cazul staţiunilor montane de molidişuri şi de amestecuri, pentru staţiunile

forestiere montane de făgete, apar următoarele diferenţieri regionale: A. Regiunea Carpaţilor Orientali a) sectorul vestic şi nord-vestic care cuprinde Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş şi versanţii

vestici ai M-ţilor Călimani, Gurghiu, Harghita unde substratele litologice sunt alcătuite din andezite, pe care s-au format districambosoluri sau andosoluri şi unde climatul este destul de umed, 1000-1100 mm precipitaţii anuale.

b) sectorul estic, care cuprinde versanţii estici ai Carpaţilor Orientali, inclusiv munţii joşi Baraolt, Bodoc, Perşani unde predomină formaţiile sedimentare pe care s-au format districambosolurile sau prepodzolurile şi unde precipitaţiile sunt mult mai reduse, în jur de 700 mm anual.

B. Regiunea Carpaţilor de la Curbură a) sectorul nordic care cuprinde versanţii transilvăneni de la curbura internă a

Carpaţilor unde domină formaţiile sedimentare şi unde climatul este mai aspru. b) sectorul sudic mai cald şi mai uscat, unde staţiunile de făgete sunt mai bine

reprezentate decât pe versanţii nordici. C. Regiunea Carpaţilor Meridionali a) sectorul nordic, care include clinele nordice, cu substrate metamorfice din şisturi

cristaline, pe care s-au format districambosoluri cu moder şi unde climatul este mai rece şi mai umed.

b) sectorul sudic situat la est de Olt, unde predomină şisturile cristaline şi districambosolurile cu mull-moder, cu climat mai cald şi mai puţin umed decât pe versanţii nordici.

c) sectorul sudic al Carpaţilor sudici situaţi la vest de Olt, cu substrate şi soluri variate dar cu un climat mai cald şi mai umed, cu certe influenţe mediteraneene.

D. Regiunea Munţilor Banatului Se caracterizează printr-un climat mai cald şi mai umed, asemănător sectorului sudic

al Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt. E. Regiunea Munţilor Apuseni

332

a) sectorul nord-estic care include clinele nord-estice ale M-ţilor Gilău şi Vlădeasa, cu substrate acide (şisturi cristaline, granite, riolite) şi districambosoluri cu moder, cu climat mai rece şi mai umed.

b) sectorul vestic şi sud-vestic care include versanţii vestici şi sud-vestici, dar cu un climat mai cald şi mult mai umed.

1.3.2. TIPURI DE STAŢIUNI Aşa cum s-a mai arătat, dominante şi în cazul făgetelor, sunt staţiunile de versanţi

divers înclinaţi alături de care apar şi unele staţiuni de terenuri practic orizontale şi depresiuni uşoare, pe roci magmatice şi metamorfice acide. Aceste staţiuni se diferenţiază în funcţie de tipurile de soluri şi volumul edafic care hotărăsc de fapt regimul de troficitate, umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă (Tab. Nr.s )

333

Staţiuni forestiere montane şi premontane de făgete FM1+FD4 Rocă

Material parental Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Roci acide intermediare şi

bazice, materiale parentale din roci

acide intermediare sau

bazice

Versanţi divers

înclinaţi

Eutricambosoluri Asperula- Dentaria

1. Montan premontan de făgete de BS – eutricambosol edafic mare cu Asperula-Dentaria FM1+FD4BSTIV-V HIVUe3-2

2. Montan premontan de făgete de Bm – eutricambosol edafic mijlociu cu Asperula-Dentaria FM1+FD4BmTIIIHIIIUe2

3. Montan premontan de făgete de Bi – eutricambosol edafic mic cu Asperula-Dentaria FM1+FD4BiTIIHIIUl 2

Districambosoluri cu moder Oxalis-Dentaria

1. Montan de făgete de Bm – districambosol edafic mijlociu cu Oxalis-Dentaria FM1BmTIII-IVHIIIUe3-2

2. Montan de făgete de Bi – districambosol edafic mic cu Oxalis-Dentaria FM1+BiTI-IIHIIUe3-2

3. Montan de făgete de altitudine mare şi de limită de Bi – districambosol sau andosol edafic mijlociu la mic cu Oxalis-Dentaria ± acidofile FM1BiTII-IIIHIIIUe3-2

Luvosoluri tipice

Luvosoluri stagnice

Festuca sylvatica

(drymea) Carex pilosa

1. Montan premontan de făgete de Bm – luvosol edafic mijlociu cu Festuca sylvatica FM1+FD4BmTIIHIIIUe2

1. Montan premontan de făgete de Bm - luvosol stagnic edafic mijlociu cu Carex pilosa FM1+FD4 BmTIIIH(E)IIIUe3-2

Prepodzoluri Criptopodzoluri

Luzula - Calamagrostis

1. Montam premontan de făgete de Bi – prepodzol criptopodzol edafic mic-mijlociu cu Luzula –Calamagrostis FM1+FD4BiTII-IIIHIIUe2-1

Podzoluri Vaccinium myrtillus

1. Montan premontan de făgete Bi – podzol edafic mic cu Vaccinium FM1+FD4BiTIHII-IIIUe3-2

Calcare şi roci calcaroase

Versanţi înclinaţi la

foarte puternic înclinaţi

Rendzine tipice cambice

litice

Asperula-Dentaria

1. Montan premontan de făgete Bm – rendzinic edafic mijlociu cu Asperula-Dentaria FM1+FD4BmTIV-VHIIIUe2

2. Montan premontan de făgete de Bi – rendzinic edafic mic cu Asperula-Dentaria FM1+FD4BiTII-IIIHIUe2-1

Depozite fluviatile (aluviale)

Lunci terase de luncă

Soluri zonale gleice

Aluvosoluri slab la moderat humifere

Semihigrofite Higrofite

1. Montan premontan de făgete intrazonal de luncă de Bs – cambisol-luvosol gleic sau freatic umed în luncă înaltă FM1+FD4(l)BsTIV-VHVUe5-4

2. Montan premontan de făgete intrazonal de luncă Bm – aluvosol moderat humifer FM1+FD4(l)BmTIIHIVUe4

3. Montan premontan de făgete intrazonal de luncă Bi – aluvosol slab humifer FM1+FD4(l)BiTI-IIHIII-IVUe5

334

Capitolul 2. STAŢIUNI FORESTIERE DE DEALURI ŞI PODIŞURI

Statiunile forestiere de dealuri si podisuri se grupeaza in trei subclase: de fagete si gorunete de dealuri (FD3), de cvercete si sleauri de deal (FD2 ), de stejerete si amestecuri de diferite specii de cvercinee (FD1).

2.1. STAŢIUNI FORESTIERE DE FĂGETE ŞI GORUNETE DE DEALURI

(FD3) 2.1.1 CARACTERISTICILE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE

GENERALE 2.1.1.1 RĂSPÂNDIRE În zona dealurilor şi podişurilor situate la altitudini cuprinse între 400 şi 600-700 m,

apar cu deosebire staţiuni forestiere de făgete şi gorunete sau amestecuri dintre acestea. Localizarea spaţială în această zonă intens fragmentată este puternic determinată de relief, staţiunile de gorunete apărând pe versanţii însoriţi sau parţial însoriţi, iar cele de făgete pe versanţii umbriţi sau parţial umbriţi.

Staţiunile forestiere de gorunete şi făgete de dealuri ocupă aproape întregul Podiş Moldovenesc (cu excepţia culoarelor de vale), Subcarpaţii interni şi externi, Depresiunea Maramureş şi Oaş, precum şi zona Piemonturilor vestice. Staţiuni de gorunete şi făgete apar şi în zona munţilor din Carpaţii Occidentali, precum şi în Depresiunea Comăneşti, Defileul Oltului şi al Jiului. Ele apar pe suprafeţe întinse şi în munţii joşi ai Baraoltului, Bodocului şi Perşanilor.

Sub raport altitudinal, staţiunile forestiere de gorunete şi făgete de dealuri se situează între 250-550 m în Podişul Moldovei, între 400-750 m în Subcarpaţii de la Curbură, între 350-600 m în Subcarpaţii Munteniei, 400-700 m în Piemonturile vestice şi Carpaţii Occidentali, între 350-650 m în Subcarpaţii Transilvaniei, 450-700 m în Depresiunea Haţeg şi la poalele sudice ale munţilor Trascău.

2.1.1.2 CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE Sub raport geologic caracteristic pentru staţiunile de făgete şi gorunete de dealuri este

dominanţa formaţiunilor sedimentare sub formă de marne, gresii, alternanţe de gresii şi marne şi pietrişuri. Formaţiunile cristaline reprezentate prin şisturi sericito-cloritoase, micaşisturi, paragnaise apar în dealurile din vest (Poiana Ruscă, Zarand), iar cele magmatice vulcanice sub formă de ofiolite şi magme de andezite în Piemontul Odorheiului, Depresiunea Oaşului, Munţii Gutâi şi Zarand.

Relieful este variabil în raport de substrat. Pe gresii şi conglomerate apare relief accidentat asemănător cu cel din zona montană, iar pe marne şi alternanţe de marne cu gresii şi pietrişuri, relieful este mai puţin accidentat, formele de relief sunt mai aplatizate dar destul de neregulate datorită alunecărilor şi surpărilor.

2.1.1.3 CONDIŢII CLIMATICE La limita altitudinală superioară, climatul staţiunilor de gorunete şi făgete de dealuri

este asemănător cu cel al făgetelor premontane. Spre limita altitudinală inferioară temperaturile medii anuale variază între 8-8,5oC în Podişul Moldovei şi Depresiunea Oaş, 9oC

335

în Subcarpaţii Munteniei, 9,5oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice, 8,5oC în Subcarpaţii Transilvaniei.

Temperatura medie a lunii ianuarie variază între –4(-5)oC în Podişul Moldovei, -3oC în Subcarpaţii Munteniei, -2(-2,5)oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice şi –3,5-4oC în Subcarpaţii Transilvaniei. Temperatura medie a lunii iulie variază între 19,5oC în Podişul Moldovei şi 20,5oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice, iar amplitudinea medie anuală variază între 22,5 şi 23oC.

Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 600 şi 650 în Podişul Sucevei, 650 în Podişul Transilvaniei şi 800-850 mm în Depresiunea Oaş, Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice. În general, aşa cum rezultă din figurile 101, 102, precipitaţiile depăşesc valoarea evapotranspiraţiei potenţiale, astfel că nu apar perioade de uscăciune, deficitele de precipitaţii estivale fiind compensate de cele acumulate anterior.

2.1.1.4 CONDIŢII EDAFICE Solurile caracteristice staţiunilor de gorunete şi făgete de dealuri aparţin claselor

luvisoluri şi anume luvosoluri şi cambisoluri - eutricambosoluri. Local pot apărea şi soluri brune acide mai ales pe nisipuri şi gresii acide sau rendzine pe calcare.

2.1.1.5 SECTOARE REGIONALE În raport cu aşezarea geografică şi a condiţiilor fizico-geografice şi ecologice se pot

diferenţia următoarele sectoare regionale: - sectorul staţiunilor de gorunete mezofile din Podişul Moldovei unde predomină

marnele cu climat mai rece şi unde solurile sunt de tip greiozomuri sau luvosoluri; - sectorul staţiunilor de gorunete din Subcarpaţii Orientali şi cei ai Munteniei cu

substrate variate (gresii, marne, nisipuri, pietrişuri), climat mai moderat şi relativ ploios şi luvosoluri sau districambosoluri;

- sectorul staţiunilor de gorunete din Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice din M-ţii Carpaţilor Occidentali şi Depresiunea Oaş, cu substrate variate dar cu un climat mai cald şi mai umed şi luvosoluri.

- sectorul staţiunilor de gorunete şi făgete din Depresiunea Maramureş şi Podişul Transilvaniei cu climat mai rece şi ploios şi cu soluri predominant luvosoluri.

2.1.2 TIPURI DE STAŢIUNI DE GORUNETE În zona dealurilor înalte şi a podişurilor, pe versanţii slab la puternic înclinaţi sau pe

terenurile practic orizontale şi depresiuni uşoare, pe substrate necalcaroase, tipurile de staţiuni de gorunete variază în raport cu expoziţia, tipul de sol, tipul de humus şi volumul edafic – factori care determină troficitatea, regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor (Tab nr. )

2.2.3 TIPURI DE STAŢIUNI DE FĂGETE DE DEALURI Staţiunile de făgete de dealuri care apar pe versanţi umbriţi şi semiumbriţi, divers

înclinaţi sau pe terenuri practic orizontale, depresiuni uşoare, văi fără cursuri de apă, se diferenţiază în funcţie de substrat şi tipul şi subtipul de sol, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol de volumul edafic şi tipul de humus.

336

Staţiuni forestiere de gorunete de dealuri FD3Go Rocă

Material parental

Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Roci sau materiale parentale

metamorfice sedimentare necalcaroase

Versanţi însoriţi divers

înclinaţi terenuri practic

orizontale

Eutricambosoluri stagnice

Asarum – Stelaria

1. Deluros de gorunete de Bs – eutricambosol edafic mare cu Asarum-Stelaria FD3GoBsTIVHIVUe3-2

2. Deluros de gorunete de Bm – eutricambosol edafic mijlociu cu Asarum-Stelaria FD3GoBmTIII-IVHIIIUe2

3. Deluros de gorunete de Bi – eutricambosol edafic mic FD3GoBiTII-IIIHIIUe2-1

Districambosoluri

Asperula – Asarum

1. Deluros de gorunete de Bs – districambosol edafic mare cu Asperula-Asarum FD3GoBsTIVHIIIUe3-2

Cytisus – Luzula luzuloides

1. Deluros de gorunete de Bi – districambosol edafic mic-submijlociu cu Cytisus-Luzula luzuloides FD3GoBiTIHIIUe2-1

Luvosoluri stagnice

Carex-pilosa Poa pratensis

Carex-caryophyllea

1. Deluros de gorunete de Bm – luvosol stagnic edafic mijlociu cu Carex-pilosa FD3GoBmTII-IIIH(E)-IVUe3-2

2. Deluros de gorunete de Bi – luvosol stagnic edafic mic-mijlociu cu Poa pratensis – Carex- caryophyllea FD3GoBiTI-IIHE-IUe2-1

Luvosoluri tipice

Festuca Melica uniflora

1. Deluros de gorunete de Bm – luvosol edafic mijlociu cu Festuca şi Melica uniflora FD3GoBmTII-IIIHIIIUe3-2

Festuca heterophylla ± Luzula albida

1. Deluros de gorunete de Bm – luvosol edafic mijlociu cu Festuca heterophyla ± Luzula albida FD3GoBmTIIHIIUe2-1

Cytisus-Genista Luzula-luzuloides

1. Deluros de gorunete de Bi – luvosol edafic mic cu Cytisus-Genista FD3GoBiTIH1...mUe1 2. Deluros de gorunete de Bi – luvosol edafic submijlociu la mic cu Luzula-luzuloides

FD3GoBiTIHII-IUe2-1

Prepodzoluri sau Podzoluri

Vaccinium-Calluna

1. Deluros de gorunete de Bi – prepodzol-podzol edafic mic cu Vaccinium-Calluna FD3GoBiT1...mH1Ue1

Roci sedimentare calcaroase

Versanţi divers

înclinaţi

Rendzine tipice

cambice litice

Asperula-Asarum

1. Deluros de gorunete de Bs – rendzinic edafic mijlociu la mare cu Asperula-Asarum FD3GoBsTIV-VHIVUe3-2

2. Deluros de gorunete de Bm – rendzinic edafic mijlociu cu Asperula-Asarum FD3GoBmTIV-VHIIIUe2

3. Deluros de gorunete de Bi – rendzinic edafic mic FD3GoBiTIII-IVH1Ue1 Depozite Lunci Zonale gleizate Semihigrofite 1. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă de Bs – eutricambosol gleic edafic mare

337

fluviatile (aluviale)

terase de luncă

sau luvosoluri Higrofite în lunci înalte FD3(l)Bs-mTIII-IVHIVUe4-2 2. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă de Bm-s – aluvosol moderat humifer în

lunca joasă FD3(l)Bm-iTII-IIIHIVUe5-2 3. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă de Bi – aluvosol slab humifer în lunca

joasă FD3(l)BiTIHIVUe5-4

Staţiuni forestiere de făgete de dealuri FD3-Fa Rocă

Material parental Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Roci sau materiale

parentale din roci sedimentare necalcaroase

Versanţi umbriţi sau

parţial umbriţi divers

înclinaţi terenuri ± orizontale depresiuni

uşoare

Eutricambosoluri Asperula-Asarum

1. Deluros de făgete de Bs – eutricambosol edafic mare cu Asperula-Asarum FD3FaBsTIV-VHIVUe3-2

2. Deluros de făgete de Bm – eutricambosol edafic mijlociu cu Asperula-Asarum FD3FaBmTIII-IVHIIIUe2

3. Deluros de făgete de Bi – eutricambosol edafic mic FD3FaBiTIIHIIUe2

Luvosoluri tipice

Rubus hirtus Festuca altissima Luzula

luzuloides

1. Deluros de făgete de Bm – luvosol edafic mijlociu cu Rubus hirtus FD3FaBmTIIHIVUe4-3

2. Deluros de făgete de Bm – luvosol edafic mijlociu cu Festuca altissima FD3FaBmTII-IIIHIIIUe2

3. Deluros de făgete de bonitate mijlocie la inferioară – luvosol edafic submijlociu mijlociu cu Luzula luzuloides FD3FaBm(i)TI-IIHIIUe2-1

Luvosoluri stagnice Carex pilosa 1. Deluros de făgete de Bm – luvosol stagnic edafic mijlociu cu Carex pilosa

FD3FaBmTII-IVHIVUe3-2 Prepodzoluri

Podzoluri Vaccinium-

Luzula 1. Deluros de făgete de Bi - divers podzolic edafic mic cu Vaccinium-Luzula

FD3FaBiTIHIIUe2-1

Roci calcaroase

Versanţi moderat la puternic înclinat

Rendzine tipice cambice sau litice

Asperula- Asarum

1. Deluros de făgete de Bm – rendzinic edafic mijlociu cu Asperula-Asarum FD3FaBmTIV-VHIIIUe2

2. Deluros de făgete de Bi - rendzinic edafic mic cu Asperula-Asarum FD3FaBiTIII-IV HIIUe2-1

338

2.2 STAŢIUNI DE CVERCETE ŞI ŞLEAURI DE DEAL – FD2 2.2.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE 2.3.1.1. RĂSPÂNDIRE Aceste staţiuni ocupă spaţiul cuprins între dealurile înalte subcarpatice şi câmpiile

piemontane. Mai bine reprezentate sunt în Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului situate la altitudini cuprinse între 200 şi 450 de m, în partea de sud a Podişului Central Moldovenesc, în cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei şi Depresiunea Braşovului la altitudini cuprinse între 300-150 (500) de m, întreaga jumătate sudică a Podişului Getic între 200 şi 350 m altitudine, în Podişul Cotmeana între 250 şi 350 m altitudine, în Subcarpaţii Olteniei până la 400 de m altitudine, în Piemonturile vestice între 250 şi 400 de m, în Banat între 200 şi 450 de m, în Depresiunea Haţeg între 250 şi 400 de m şi în Dobrogea de nord între 300 şi 450 de m. Local în Oltenia, Banat şi Depresiunea Haţeg Hunedoara, staţiunile de şleauri, cerete şi gorunete pot urca până la 700 de m.

2.2.1.2 CONDIŢIILE GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE Aceste staţiuni s-au format tot pe roci sedimentare, alcătuite din alternanţe de marne,

nisipuri şi gresii calcaroase Colinele Tutovei, pietrişuri în alternanţe cu argile în Podişul Cotmeana şi Podişul Getic, nisipuri în alternanţe cu marne în Podişul Transilvaniei şi depozite loessoide în Dobrogea de nord. Micaşisturile şi şisturile sericito-cloritoase apar în Banat şi în Munţii Apuseni.

Relieful este mai domol, cu o fragmentare mijlocie, adeseori cu coame larg ondulate şi cu o pondere mai mică a versanţilor.

2.2.1.3 CONDIŢII CLIMATICE Clima este mai caldă şi mai uscată decât în staţiunile de gorunete şi făgete de dealuri,

cu temperaturi medii anuale în jur de 8,5-90C în Colinele Tutovei, 9-9,50C în Podişul Cotmeana, 9,5-100C în Podişul Getic, Banat şi Piemonturile Vestice şi precipitaţii medii anuale cuprinse între 550-600 mm în Colinele Tutovei, 600-700 mm în Podişul Cotmeana, 580-750 mm în Podişul Getic, 700-750 mm în Banat şi Piemonturile Vestice, 680-720 mm în Podişul Someşan, 570-700 mm în Podişul Transilvaniei şi 500-550 mm în Dobrogea de nord (Fig. 104, 105).

În general, staţiunile de cerete şi gârniţete se caracterizează printr-un climat mai cald decât al celor de gorunete şi şleauri de deal, media anuală fiind cu 2-30C mai ridicată.

În aceste staţiuni, deficitele de precipitaţii estivale maxime sunt moderate – 31-62 mm şi nu există o perioadă propriu-zisă de uscăciune (C.D. Chiriţă, ş.a., 1977).

2.2.1.4 CONDIŢII EDAFICE Staţiunile de cvercete şi şleauri de deal se caracterizează prin predominanţa

luvosolurilor dintre care cele mai răspândite tipuri sunt luvosolurile, preluvosolurile frecvent stagnice. Specificul ecologic al acestor soluri este puternic determinat de pantă, grosimea morfologică şi cea fiziologică şi textură. Frecvent apar şi eutricambosolurile, iar în partea de est a ţării în Podişul Central Moldovenesc de Sud şi feoziomurile.

În general, sub raport ecologic, factorul limitativ îl constituie nivelul aprovizionării cu apă condiţionat fie climatic fie edafic (soluri superficiale scheletice sau cu textură foarte fină şi consistenţă estivală foarte tare).

Datorită variaţiilor condiţiilor climatice, a substratelor şi a solurilor, se diferenţiază următoarele sectoare regionale:

339

a) Sectorul staţiunilor de gorunete (Q. petraea) din Depresiunea Maramureş Subcarpaţii interni ai Transilvaniei, Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, unde domină argilele, marnele şi gresiile sau alternanţele de marne, gresii şi pietrişuri, luvosoluri cenuşii şi climat continental pronunţat.

b) Sectorul staţiunilor de gorunete (Q. dalechampii, petraea, polycarpa) cerete şi gârniţete din Subcarpaţii Getici, Podişul Cotmeana, Podişul Getic, Depresiunea Haţeg, Hunedoara, unde domină pietrişurile, nisipurile şi argilele în alternanţă, luvosolurile şi climat continental mai moderat.

c) Sectorul staţiunilor de gorunete din Podişul Transilvaniei unde domină nisipurile, marnele şi argilele, pietrişurile şi conglomeratele, luvosolurile şi climat continental mai moderat.

d) Sectorul staţiunilor de gorunete, cerete şi gârniţete din Piemonturile Vestice şi Munţii Banatului, cu substrate din roci cristaline eruptive, eutricambosoluri, luvosoluri şu climat continental slab la moderat şi relativ ploios.

e) Sectorul staţiunilor de gorunete din Dobrogea de nord cu substrate din loessuri şi depozite loessoide eluvii şi deluvii din gresii şi diabaze divers acoperite cu loess, eutricambosoluri, luvosoluri şi climat continental moderat.

340

Fig. 105 Diagrama climatică Beiuş

Fig. 104 – Diagrama climatica Pitesti

341

2.3.2 TIPURI DE STAŢIUNI DE GORUNETE ŞI ŞLEAURI DE DEAL CERETE ŞI GÂRNIŢETE DE DEALURI FD2

În zona dealurilor mijlocii şi joase, determinante pentru diferenţierea tipurilor de

staţiuni sunt forma de relief care condiţionează, în afara topoclimatului şi volumul edafic şi deci troficitatea şi regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor

342

Staţiuni forestiere de stejerete şi cvercete (Go, Ce, Gî, Stp.) şi şleauri de deal FD2 Rocă

Material parental

Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Roci sau materiale parentale

roci sedimentare necalcaroase

Versanţi divers înclinaţi, platforme

Eutricambosoluri Asperula-Asarum

1. Deluros de cerete şi gârniţete de Bs – eutricambosol slab stagnic edafic mare FD2Ce(Gî)BsTIVHIII-IVUe2-1

2. Deluros de cerete şi gârniţete de Bi – eutricambosol edafic mic FD2Ce(Gî)BiTIIIHIIUe2-1

3. Deluros de gorunete şi şleauri de deal cu gorun şi fag de Bs-m – eutricambosol-preluvosol edafic mare cu Asperula-Asarum

FD2şl.go.fa.Bs-mTIII-IVHIII-IVUe3-2 4. Deluros de gorunete şi şleauri de deal fără fag de Bs-m –

eutricambosol edafic mare FD2 şl.go.Bs-mTIVHIV-IIIUe2

Luvosoluri ± stagnice Carex pilosa 1. Deluros de gorunete şi şleauri de deal de Bs – luvosol stagnic edafic

mare cu Carex pilosa FD2şl.go.BsTIVH(E) –IVUe4-3

2. Deluros de gorunete, cerete, gârniţete sau cereto-gârniţete de Bm – luvosol stagnic edafic mijlociu FD2go.ce.gî.BmTIIIHE –1Ue1

3. Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete de Bi – luvosol edafic mic cu acidofile mezoxerofite FD2go.ce.gî.BiTI-IIHII-IUe1

4. Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete de Bm – luvosol stagnic edafic mijlociu FD2go.ce.gî.BmTIIIHE-1Ue1

Stagnosoluri luvice Carex-Poa pratensis

1. Deluros de cerete şi gârniţete de Bi – stagnosol luvic edafic submijlociu cu Carex-Poa pratensis FD2ce.gî .BiTIIHE-1Ue1

Roci sedimentare calcaroase

Versanţi înclinaţi la puternic înclinaţi

Rendzine tipice cambice

litice

1. Deluros de gorunete şi cerete (±stejar pufos) de Bm – rendzinic edafic mijlociu FD2 go.cv.BmTIV-VHIIUe2-1

2. Deluros de gorunete, cerete şi stejerete de stejar pufos de Bi – rendzinic edafic mic FD2 cv.BiTIII-IVH1Ue1-0

343

Depozite fluviatile (aluviale)

Lunci înalte terase joase lunci joase

lunci joase frecvent inundabile

Eutricambosoluri gleice sau

freatic umede Aluvosoluri molice

Aluvosoluri slab humifere

Semihigrofite Higrofite

1. Deluros de stejerete şi stejerete şleauri şi şleauri de luncă de Bs – eutricambosol gleic în luncă înaltă FD2(l) st.sl.BsTIVHIVUe3-2

2. Deluros de stejerete, aninişuri şi zăvoaie de Bm-s – aluvosoluri molice humifere FD2(l)Bm.st.an.zv.sa.Bm(s)TIV-IIIHIV-VUe5-3

3. Deluros de zăvoaie de plop şi salcie şi aninişuri de Bi – aluvosol slab humifer în luncile inundabile FD2(l)pl.sa.an.Bi-m sau – aluvosol slab humifer FD2(l)Bi(m)TIHIVUe4

344

2.3 STAŢIUNI FORESTIERE DE STEJERETE ŞI AMESTECURI DE

DIFERITE SPECII DE CVERCINEE DIN REGIUNEA DEALURILOR JOASE ŞI CÂMPIILOR SUBCOLINARE (FD1)

2.3.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE 2.3.1.1 RASPANDIRE, CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Staţiunile forestiere de stejerete şi amestecuri de diferite specii de cvercinee ocupă în

mare regiunea dealurilor joase şi câmpiilor subcolinare. Ele au o răspândire fragmentară, fiind mai bine reprezentate în podişul Sucevei, la altitudini cuprinse între 250 şi 450 de metri, în regiunea dealurilor dintre Târgovişte şi Ploieşti la altitudini de 140-350 m, în Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei între 250 şi 400 de metri altitudine în Câmpia înaltă a Piteştilor între 170-280 m altitudine, în sudul Podişului Getic între 150-250 m, în Piemonturile vestice între 150-250 m altitudine, în Podişul Transilvaniei între 350 şi 500 de metrii altitudine.

Substratele litologice ce caracterizează aceste staţiuni sunt alcătuite din depozite neogene de molasă argilo-nisipoase şi din depozite cuaternare, iar în Podişul Sucevei şi din gresii, marne şi conglomerate.

Relieful tipic de dealuri joase şi câmpii subcolinare are structură uşor monoclinară, larg ondulat, cu întinse suprafeţe structurale şi frecvente alunecări, surpări şi prăbuşiri.

. Fig. 108 Diagrama climatică Oradea

2.4.1.2 CONDIŢII CLIMATICE

345

Climatul este asemănător cu cel din zona gorunetelor şi şleaurilor de deal fiind uşor mai cald şi mai uscat, oglindit şi prin apariţia unui deficit de precipitaţii parţial necompensat şi a unei perioade reduse de uscăciune. (fig. 108, 109). 2.4.1.3 CONDIŢII EDAFICE Şi aici, dominante sunt luvosolurile, iar pe suprafeţe restrânse şi vertisolurile şi rendzinele. Local apar şi hidrisoluri, mai ales stagnosoluri, iar în lunci aluvosoluri. 2.4.1.4 SECTOARE REGIONALE Staţiunile de stejerete şi amestecuri de diferite specii de cvercinee din regiunea dealurilor joase pot fi grupate în următoarele sectoare regionale:

a) Sectorul staţiunilor de stejerete din Podişul Sucevei, Depresiunea Făgăraş, Podişul Târnavelor şi Depresiunea Sibiu, unde predomină marnele şi argilele ori în alternanţa cu nisipuri, cu soluri brune luvice +/- pseudogleizate, uneori planice şi pseudogleice şi solurile cenuşii, cu climat continental mai pronunţat. b) Sectorul staţiunilor de stejerete, cerete, gârniţete şi de amestecuri de diferite specii de cvercinee din Piemontul Târgoviştei, Câmpia înaltă a Piteştilor şi Podişul Getic de nord, cu climat continental moderat, cu influenţe submediteraneene sau de tranziţie, cu substrate predominant argiloase, cu soluri brune luvice, planice sau vertisoluri. c) Sectorul staţiunilor de stejerete, gârniţete, cerete şi amestecuri din Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice, cu climat continental slab sau moderat şi relativ ploios, cu substrate din argile, argile marnoase cu intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri cu soluri brune luvice +/- pseudogleizate şi luvisoluri albice sau vertisoluri.

2.3.2 TIPURI DE STAŢIUNI Substratul litologic şi relieful care condiţionează apariţia unor anumite tipuri de sol cu

anumite regimuri de troficitate şi umiditate sunt factorii principali ai diferenţierii tipurilor de staţiuni.

346

Staţiuni forestiere de stejerete şi cvercete de dealuri joase şi câmpii subcolinare FD1 Rocă

Material parental

Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Sedimentare bogate în minerale calcice

Terenuri slab înclinate practic

orizontale depresiuni şi văi

largi

Eutricambosoluri

1. Deluros de stejerete şi cvercete de dealuri de Bm-s - eutricambosol edafic mare cu floră de mull FD1stBm-s TIV –V HIV Ue 2

Argile gomflante

Câmpii piemontane Vertisoluri 1. Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete de Bm – vertisol edafic

submijlociu mijlociu FD1gîBm-iTIV-IIIHIUe1

Sedimentare necalcaroase

Câmpii înalte coline terenuri

orizontale depresiuni

Luvosoluri sau

Vertosoluri

1. Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete de Bm – luvosol vertic edafic mijlociu FD1gîBmTIII-IVHII-IUe2-1

Carex 1. Deluros de stejerete câmpie înaltă de gârniţete de Bs – luvosol edafic mare cu

Carex FD1gîBsTIII-IIH(E) –IIIUe2-1

Luvosoluri stagnice

Carex silvatica Stellaria-Geum

1. Deluros de stejerete de Bs – luvosol stagnic edafic mare cu Carex silvatica Stellaria-Geum FD1stBsTIIIH(E) –IIIUe2

Stagnosoluri luvice planice

Poa pratensis Carex-

caryophillea

1. Deluros de stejerete de Bm – stagnosol luvic edafic mijlociu cu Poa pratensis –Carex caryophillea FD1stBmTIIIH(E) –IUe2-1

Carex juncus Deschampsia

caespilosa

1. Deluros de stejerete şi cerete de Bi – stagnosol luvic edafic submijlociu cu Carex juncus, Deschampsia caespitosa FD1st ceBi-mTIIH(E) –IIUe2-1

Carex-Poa pratensis

1. Deluros de stejerete câmpie înaltă de cerete de Bi-m – stagnosol luvic planic edafic submijlociu mic cu Carex-Poa pratensis FD1ce Bi-mTIIH(E) –IUe1

Luvosoluri roşcate Glecoma

1. Deluros de gârniţete de Bm – luvosol edafic mijlociu FD1gîBmTIIIHII-IUe1 2. Deluros de gârniţete de Bs–luvosol roşcat edafic mijlociu-mare cu Glecoma FD1gîBsTIII-IVH(E) -1Ue1

Erodosoluri 1. Deluros de stejerete, versant puternic erodat în sedimentar necalcaros de Bi – erodosol edafic mic FD1stBiTIH1Ue1-0

Sedimentare calcaroase

Versanţi divers înclinaţi, culmi

Rendzine luvice sau

1. Deluros de cvercete de Bm – rendzinic edafic mijlociu la mare FD1cvBmTIV-

VHIIIUe2-1

347

2. Deluros de cvercete de Bi – rendzinic edafic mic FD1cvBiTIII-IVHI-IIUe1

Depozite fluviale aluviale

Lunci înalte, terase, lunci joase

neinundabile, lunci joase inundabile

Zonale gleizate Aluvosoluri

moderat humifere Aluvosoluri slab

humifere

Semihigrofite Higrofite

1. Deluros de stejerete, stejereto-şleauri, şleauri de luncă, plopişuri şi zăvoaie intrazonal de luncă de Bs – eutricambosol sau luvosol gleizat în luncă înaltă FD1(l)BsTIVHIVUe5-3

2. Deluros de stejerete intrazonal de luncă de zăvoaie de Bm-s – aluvosol moderat humifer FD1(l)Bm-sTIIIHIVUe4

3. Deluros de zăvoaie de plop şi salcie de Bi – aluvosol slab humifer FD1(l)BiTI-

IIHIVUe4

348

Capitolul 3. STAŢIUNI FORESTIERE DE CÂMPIE (C.F.)

3.1. CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE SI ECOLOGICE GENERALE 3.1.1. RĂSPÂNDIRE Câmpiile, ca treaptă de relief, ocupă teritoriile cuprinse între 0 şi 200 m altitudine şi

reprezintă cca. 33% din suprafaţa totală a ţării. Cea mai mare pondere o deţin câmpiile tabulare şi joase nefragmentate, urmate de câmpiile piemontane şi cele în trepte.

Trecerile de la câmpiile piemontane spre cele de divagare în regiunile dintre Putna şi Buzău, Teleajen şi Dâmboviţa sau dintre Crişul Alb şi Barcău, au loc treptat.

Staţiunile forestiere de câmpie ocupă în general jumătatea nordică a câmpiei Române cu excepţia Bărăganului şi Câmpia joasă a Someşului şi o fâşie relativ îngustă din Câmpia Crişurilor, Mureşului, Timişului şi Bârzavei.

In zona forestieră de câmpie, staţiunile sunt apte pentru stejerete, cerete, gârniţete şi amestecuri dintre acestea, precum şi pentru şleaurile de câmpie care au în prezent un areal foarte fragmentat ele ocupând teritoriile mai puţin propice pentru agricultură.

3.1.2. CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Câmpia Română este alcătuită în totalitate din formaţii sedimentare pleistocene şi holocene, dintre care cele mai răspândite sunt loessurile şi depozitele loessoide, depozitele argiloase şi nisipurile de dune. In câmpia de divagare Titu Buzău şi în câmpia joasă a Tisei apar şi depozite aluviale alcătuite din alternanţe de nisipuri, luturi, argile şi pietrişuri. Câmpia Română situată la est de Olt este o câmpie tabulară, cu fragmentare medie cu numeroase crovuri, găvane sau padine. Câmpia Română situată la vest de Olt sau Câmpia Olteniei, este o câmpie de terase şi lunci, cu frecvente dune de nisip. Câmpia Banato-Crişană este o câmpie joasă, aluvială, formată din lunci, terase îngropate şi numeroase albii părăsite şi o regiune mai înaltă, uşor înclinată spre vest, cu fragmentare în general moderată, cu frecvente terase în formă de evantai (C.D.Chiriţă ş.a.). Altitudinea medie a Câmpiei Române este de 50-60 de m, iar energia de relief este de 20-25 m.

3.1.3. CONDIŢII CLIMATICE Altitudinea mică, întinderea mare, relativa uniformitate, absenţa obstacolelor

orografice şi deschiderea largă ce caracterizează câmpiile favorizează advecţii relativ simultane ale maselor de aer, aproximativ aceleaşi variaţii periodice şi neperiodice ale elementelor climatice şi o repartiţie relativ uniformă a acestora, bilanţ radiativ şi caloric dintre cele mai mari, uşor diferenţiate longitudinal, precum şi cel mai mare grad de continentalism dintre toate teritoriile ţării.

Amplitudinile termice sunt cele mai mari din ţară întrucât în regiunile de câmpie se înregistrează valori termice de peste 40oC şi sub - 30oC. Astfel, amplitudinile medii anuale au valori de 23-25oC, iar cele diurne din anotimpurile de tranziţie pot atinge 20-25oC. Solul se încălzeşte puternic în zilele de vară şi se răceşte foarte mult iarna în nopţile şi zilele geroase datorită radiaţiei mari. Ingheţul, bruma chiciura, poleiul şi ninsorile au frecvenţe, durate şi intensităţi mai mari în Câmpia Română de est faţă de cea din vest şi Câmpia Banatului şi Crişanei.

349

Datorită vântului, stratul de zăpadă se depune neuniform, este spulberat şi durează puţin mai ales în vestul ţării. Vara evpotranspiraţia este foarte mare (depăşind 700 mm anual), roua este foarte abundentă, căderile de grindină sunt frecvente.

Temperatura medie anuală variază între 9-11oC în Câmpia de vest şi între 10-11oC în Câmpia Română; temperatura lunii cele mai calde variază între 20-21oC în câmpia de vest şi 22-23,5oC în Câmpia Română; temperatura medie a lunii cele mai reci este sub -2oC în Câmpia de vest şi su7b -3oC în Câmpia Română (fig.112).

Fig. 112 Diagrama climtatică Găieşti Precipitaţiile medii anuale variază între 550-650 mm în Câmpia de vest şi între 450-

600 mm în Câmpia Română. Numărul zilelor ploioase este cuprins între 100 şi 125 în Câmpia de vest şi între 90 şi 115 în Câmpia Română. Indicii de ariditate sunt în jur de 30 în Câmpia de vest şi în jur de 25 în nordul Câmpiei Române. Fenomenele de secetă şi uscăciune sunt prezente tot anul, mai ales vara şi la sfârşitul sezonului de vegetaţie. Ele au cea mai mare frecvenţă şi durată din sud-est.

Clima regiunilor de câmpie este foarte variabilă de la un an la altul. In lunci şi în jurul lacurilor din câmpie, umezeala este mai ridicată, pe terase solurile

sunt mai uscate, stratul de zăpadă este mai gros şi mai uniform în lunci, în crovuri şi în găvane.

3.1.4. CONDITII EDAFICE

350

In aceste condiţii de substrat, relief şi climă, solurile dominante sunt luvosolurile roşcate, stagnice, luvice şi albice şi vertisolurile. In luncile apelor curgătoare apar soluri zonale gleizate, semigleice, gleice şi amfigleice, precum şi soluri neevoluate, aluviosolurile.

Majoritatea solurilor au grosimea morfologică mare la foarte mare, sunt lipsite de schelet şi au volum edafic mare. Troficitatea solurilor este de asemenea ridicată, majoritatea fiind eutrofice la megatrofice. Factorul edafic limitativ îl constituie regimul de umiditate care condiţionează capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.

351

3.1.5. SECTOARE REGIONALE Condiţiile diferite de substrat, relief şi sol, impun o diferenţiere regională a staţiunilor

forestiere de câmpie şi anume: a) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Română situată la est de Argeş,

caracterizată prin substrate lutoase şi lutoargiloase, preluvosoluri sau luvosoluri roşcate cu climat continental accentuat;

b) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Română dintre Olt şi Argeş caracterizat printr-un climat de tranziţie şi substrate luto-argiloase grele, eutrocambosoluri şi luvosoluri roşcate, vertisoluri;

c) sectorul câmpiei de terase a Olteniei, cu substrate nisipoase, luvosoluri roşcate tipice şi luvosoluri roşcate, psamosoluri şi climat cu influenţe submediteraneene;

d) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Someşului, cu substrate luto-argiloase, soluri hidromorfe şi climat continental cu influenţe oceanice.

e) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Crişurilor, Mureşului şi Timişului cu substrate din alternanţe de argile, luturi argiloase cu nisipuri şi pietrişuri, depozite loessoide, cu soluri preluvosoluri roşcate şi luvosoluri roşcate, cernoziomuri, luvosoluri tipice, aluviosoluri şi cu climat continental cu influenţe oceanice.

3.2. TIPURI DE STATIUNI De remarcat faptul că în zona forestieră de câmpie, climatul fiind în general uniform

pe mari suprafeţe, el nu intervine hotărâtor în diferenţierea tipurilor de staţiuni. Aici unitatile de relief (cimpie tabulara, versanti slab inclinati, rovine, terase, lunci etc) si tipul de sol solul intervin ca factori principali în diferenţierea şi caracterizarea tipurilor de staţiuni.

352

Staţiuni de câmpie forestieră C.F. Roci

Materiale parentale

Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Sedimentare necalcaroase,

loessuri, depozite loessiere

Câmpii tubulare terase

versanţi uşoare depresiuni

Preluvosoluri roşcate Luvosoluri roşcate

slab stagnice

Arum-Pulmonaria

A. Staţiuni de stejerete şi şleauri de câmpie 1. Câmpie forestieră de şleau de Bs – preluvosol edafic mare

CF.şl.BsTIV-VHIVUe2 2. Câmpie forestieră-versant de şleau de Bm – preluvosol edafic

mijlociu CF(V).şl.BmTIVHIIIUe2 3. Câmpie forestieră de tranziţie şleao-ceret Bs(m) – luvosol

roşcat slab stagnic edafic mijlociu la mare CF.şl.ce.Bs-mTIVHIIIUe2-1

Terase câmpii înalte Stagnosoluri luvice Poa pratensis 1. Câmpie forestieră de stejeret de Bi-m - luvic edafic mijlociu cu

Poa pratensis CF(t).st.Bi-mTIIH(E) –IUe1

Câmpii joase depresiuni largi

Luvosoluri puternic stagnice

Cerex Poa pratensis

1. Câmpie forestieră de stejeret de Bm – luvosol puternic stagnic de depresiune largă, edafic mijlociu cu Carex- Poa pratensis CF(d).st.BmTIIIH(E) –IIUe2-1

Stagnosoluri albice Iris pseudocorus Iuncus effusus

Carex

1. Câmpie forestieră joasă de frăsineto-stejerete de Bs-m – stagnosol albic edafic mare cu floră higrofită de mlaştină prelungită CF.fr, st.Bs-mTIIHV-IVUe4-3

2. Câmpie forestieră joasă de stejerete de Bi – stagnosol albic edafic submijlociu la mijlociu cu floră higrofită CF.st.BiTIIHE –I Ue1

Luvosoluri stagnice

Stellaria Myosotis Carex

Iris pseudocorus

1. Cîmpie forestieră de şleau de Bs – luvosol stagnic edafic mare cu floră hidrofită de mull (Stellaria Myosotis Carex) CF.şl.Bs.TIV-IIIHE-IVUe3

2. Câmpie forestieră joasă de stejereto-şleau de Bs – luvosol stagnic edafic mare CF .şl.st.Bs.TIV-IIIHIIIUe3

3. Câmpie forestieră joasă, depresiuni cu stagnosoluri de <Bi cu anin negru

Rovine largi depresiuni Stagnosoluri luvice Poa pratensis B. Staţiuni de cereto-stejerete, cerete şi cereto-

gârniţete

353

1. Câmpie forestieră de rovină de cereto-stejerete de Bm-i – luvosol stagnic – stagnosol edafic submijlociu cu Poa pratensis CF(r)ce.st.Bm-iTIIIHE-IUe1

Câmpii tabulare

Luvosoluri roşcate Cernoziomuri

Glechoma hirsuta Geum

urbanum tranziţie Carex Poa pratensis

1. Câmpie forestieră de cereto-gorunete de Bs-m –luvosol roşcat edafic mare CF.ce..gî.Bs-mTIII-IVH(E)-IIUe2-1

Luvosol roşcat stagnic Carex Poa pratensis

1. Câmpie forestieră de cereto-gârniţete de Bm – luvosol roşcat stagnic edafic mijlociu cu Carex Poa pratensis CF.ce.gî.BmTIIIH(E)-IIUe1

Câmpii tabulare din vestul Munteniei,

Olteniei şi Banatului

Luvosoluri stagnice ± planice

Planosoluri Carex Poa pratensis

C. Staţiuni de gârniţete

1. Câmpie forestieră de gârniţete Bm luvosol slab –mediu stagnic planic sau planosol, edafic mijlociu cu Carex Poa pratensis CF.gî.Bm.TII-IIIHE-IUe1-0

Vertosoluri 1. Câmpie forestieră de gârniţete de Bi-m –vertosol edafic mijlociu CF.gî.Bi-mTIVHIUe1

Depozite fluviatile (aluviale) stratificate

Lunci înalte terse de luncă neinundabile

Zonale gleice sau freatic umede

Rubus caesius Aeogopodium podograria

D Staţiuni intrazonale de luncă 1. Câmpie forestieră, luncă de şleau de Bs sol zonal freatic umed

sau gleic edafic mare CF(l).şl.Bs.TIV-VHVUe5-4 2. Câmpie forestieră de şleau de Bm sol zonal freatic umed sau

gleic edafic mijlociu la mare CF(l).şl.Bm.TIVHIVUe4 1. Câmpie forestieră, luncă de şleau cu salcie şi plop de Bs -

aluvosol cambic edafic mare CF(l).şl.Bs.TIII-IVHVUe4

354

Lunci înalte rar şi scurt inundabile

Aluvosoluri Cambice

1. Câmpie forestieră, luncă de aniniş-frăsinet de Bs - aluvosol, cambic gleic edafic mare CF(l)an.fr.Bs.TIVHVUe5

2. Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plopi de Bs - aluvosol intens humifer frecvent şi rar scurt inundabil CF(lz).Bs.TIVHIVUe3

3. Câmpie forestieră luncă de zăvoi de plop de Bm-i – aluvosol rar şi scurt inundabil CF(lz).Bm-iTIIHIIUe2-1

4. Câmpie forestieră luncă de zăvoi de plop alb de Bi – aluvosol foarte rar şi scurt inundabil CF(lz).BiTIIHIIUe1

Lunci joase anual prelungit

inundabile

Aluvosoluri stagnice higrofile

1. Câmpie forestieră luncă de zăvoi de salcie de Bs – aluvosol stagnic anual relativ prelungit inundabil CF(lz).Bs.TIVHVUe5

2. Câmpie forestieră luncă de zăvoi de salcie de Bm – aluvosol stagnic anual prelungit inundabil CF(lz).sa.Bm.TIIIHVUe5

3. Câmpie forestieră luncă de zăvoi de salcie de Bi – gleiosol anual foarte prelungit inundabil CF(lz).sa.Bi.TIIHEUe6-5 Gleiosoluri

Depresiuni adânci Gleiosoluri histice sau

Histosoluri eutrice

1. Câmpie forestieră luncă depresionară de aniniş de Bs – gleiosol histic sau histosol eutric CF(l).an.BsTVHEUe8

2. Câmpie forestieră luncă adânc depresionată de aniniş de Bi-m histosol edafic CF(l).an.Bi-mTVHEUe8

Lunci joase cu salsodisoluri Solonceacuri 1. Câmpie forestieră luncă joasă de cătiniş cu solonceacuri

Câmpii joase de

subsidenţă din Câmpia Română

Gleiosoluri molice higrofile

1. Câmpie forestieră de subsidenţă din Câmpia Română - gleiosol molic edafic submijlociu CF(sd).fr.an.BsTIV-VHE-VUe4

2. Câmpie forestieră de subsidenţă cu frăsineto-stejerete de Bs- gleiosol molic edafic mare CF(sd).fr.st.Bs.TIVHVUe3-2

3. Câmpie forestieră de de subsidenţă cu stejereto-şleau de luncă de Bs – gleiosol molic în luncă drenată CF(st.şl.BsTIV-VHIVUe2

355

3.3. STAŢIUNI DE SILVOSTEPĂ 3.3.1. CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE 3.3.1.1. RĂSPÂNDIRE Silvostepa ca subzonă de vegetaţie apare în partea de sud, de est şi de vest a ţării, în

regiunile de câmpie şi intrazonal în unele zone de dealuri şi podişuri. Silvostepa cuprinde întreaga câmpie a Moldovei, partea de est a Podişului Central Moldovenesc axată pe cursul Bârladului, Câmpia Covurluiului, Tecuciului şi Siretului inferior, Câmpia piemontană Buzău-Râmnic-Focşani, jumătatea vestică a Bărăganului, estul Câmpiei Vlăsiei, Câmpia Burnazului, jumătatea de vest a Câmpiei Tisei, părţile periferice ale Dealurilor Niculiţelului şi părţile sudice şi estice ale Podişului Babadag (C.D. Chiriţă ş.a., 1977).

3.3.1.2. CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE Din punct de vedere litologic, cele mai frecvente formaţii sunt loessurile şi depozitele

loessoide care acoperă întreaga Câmpie a Moldovei, Burnazului, Bărăganul, Podişul Dobrogei, o parte din Câmpia Olteniei, Câmpia Tecuciului şi Covurluiului şi Câmpia Tisei. Nisipurile apar frecvent în Câmpia Olteniei, a Tecuciului, Câmpia dintre Ploieşti şi Buzău şi în Câmpia joasă a Tisei. In Podişul Central Moldovenesc, în luncile râurilor apar şi alternanţe de argile marnoase şi nisipuri, gresii calcaroase şi pietrişuri.

Relieful caracteristic silvostepei este cel de câmpii joase, de divagare sau câmpii tabulare, precum şi cel de câmpii piemontane sau cu aspect deluros, cu interfluvii paralele, separate de văi largi cu frecvente terase şi lunci. In Podişul Central Moldovenesc predomină dealurile structural erozive cu fragmentare accentuată, platouri structurale şi frecvente cueste. In exteriorul Subcarpaţilor de la Curbură între Focşani-Râmnic şi Buzău apar câmpii piemontane, moderat fragmentate. In Bărăgan şi Burnaz domină câmpiile tabulare, iar în Câmpia Olteniei şi a Tecuciului- câmpiile de terase şi lunci acoperite în mare parte de dune. In Câmpia joasă a Tisei predomină câmpiile de divagare cu văi puţin adânci şi numeroase albii părăsite, care alternează cu vechile terase ale râurilor.

3.3.1.3. CONDIŢII CLIMATICE ŞI EDAFICE Climatul de silvostepă este cald şi uscat, cu temperaturi medii anuale între 8,5-9,5oC în

Câmpia Moldovei, 9,0-10oC în Podişul Central Moldovenesc, 10,0-10,5oC în Câmpia piemontană dintre Buzău şi Râmnic, 10,5-10,8oC în Bărăgan, 10,5 - 11,0oC în Câmpia Burnazului şi a Olteniei, 10,0-10,9 în Câmpia Tisei şi 10,7-11,0oC în Dobrogea. Temperatura medie a lunii ianuarie variază între -4o C şi -1,5oC, iar amplitudinea termică medie anuală între 23 şi 25,5oC. Precipitaţiile medii anuale variază de regulă între 510-560 mm în Câmpia Moldovei, 460-550 în Podişul Central Moldovenesc, 450-500 mm în Câmpia Burnazului şi Olteniei, 540-360 mm în Câmpia Tisei şi 420-460 mm în Dobrogea. In silvostepă, caracteristice sunt perioadele de uscăciune (secetă) cauzate de deficitele mari de precipitaţii necompensate (fig.116,117).

356

Fig. 116 Diagrama climatică Tecuci

357

Fig. 117 Diagrama climatică Caracal

358

Dominante în silvostepă sunt solurile din clasa cernisoluri şi anume: cernoziomuri

argice în silvostepa internă şi cambice în silvostepa externă. Pe substraturi nisipoase, apar psamosoluri, iar în lunci - aluviosoluri precum şi gleiosoluri.

Apariţia staţiunilor de silvostepă cu vegetaţie lemnoasă este determinată în principal de elemente climatice şi în special de umiditate. Aici, în silvostepă, unde solurile au în majoritatea cazurilor o troficitate ridicată (eutrofice sau megatrofice) mai rar mezotrofice, diferenţierea tipurilor de staţiuni se face în funcţie de regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor pentru vegetaţie care depind în mod deosebit de forma de relief şi nivelul apelor freatice.

3.3.1.4. SECTOARE REGIONALE Ca şi în cazul staţiunilor forestiere de câmpie, pentru staţiunile de silvostepă apar

următoarele diferenţieri regionale: a) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Moldovei, cu relief colinar, substrate

loessoide şi cu cernoziomuri cambice unde domină stejarul pedunculat şi gorunul alături de stejar brumăriu;

b) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Podişul Central Moldovenesc, cu formaţii sedimentare neogene, relief deluros, faeoziomuri şi cernoziomuri argice, climat continental, unde domina stejarul pufos şi brumăriu.

c) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Covurluiului, Tecuciului şi Bărăganului cu loessuri şi relief tabular slab colinar cu cernoziomuri cambice şi argice, frecvent solonceacuri şi soloneţuri, climat continental accentuat unde domină stejarul pedunculat în amestec cu stejarul brumăriu şi cu unele specii mezofile (ulm, jugastru, frasin, etc.). In silvostepa din Bărăganul intern apare şi cerul şi gârniţa.

d) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Burnazului cu substrate de loess şi depozite loessoide, relief de câmpie tabulară, cernoziomuri argice şi cambice, climat continental accentuat, unde domină stejarul pufos şi brumăriu, cerul şi gârniţa.

e) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Oltenia cu substrate nisipoase şi relief vălurat de câmpie şi eolian sub formă de terase în trepte cu numeroase dune, cernoziomuri cambice şi argice, psamosoluri şi climat continental mai moderat cu influenţe mediteraneene, unde apar stejarul pufos şi brumăriu în partea externă şi cerul şi gârniţa în partea internă.

f) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Tisei, pe depozite de luturi, loessuri, nisipuri, cu relief de câmpie joasă cu frecvente lăcovişti, cernoziomuri freatic umede, cernoziomuri cambice şi argice, soloneţuri, aluviosoluri, climat moderat, unde apar stejărete pure, şleauri de câmpie, stejeret de stejar pufos şi cerete şi gârniţete.

3.3.2. TIPURI DE STATIUNI

359

Staţiuni de silvostepă Ss Roci

Materiale parentale

Relief Sol Tip de pătură erbacee

Tip de staţiune Denumire şi formulă staţională

Sedimentare necalcaroase

loessuri depozite lossoide

Versanţi scurţi, spre lacuri şi bălţi

Cernoziomuri argice -

A. Staţiuni de şleauri şi stejerete de stejar pedunculat şi brumăriu şi de cvercete mezoxerofile şi xerofile 1. Silvostepă internă de şleau de Bm - cu plus local de umiditate,

cernoziom argic pe loess şi materiale loessoide Ss.şl.BmTVHIIUe2-1

Câmpii piemontane

platouri

Cernoziomuri cambice ±

vertice -

1. Silvostepă internă de amestec de stejar pedunculat cu stejar cu stejar brumăriu de Bm-i – cernoziom cambic ± vertic Ss.st.st.b.Bm-iTVHIIUe2-1

Câmpii tabulare depresiuni uşoare

Cernoziomuri argice

luvosoluri roşcate

Calamagrostis epigeis Lithospermum purpureo coeruleum

1. Silvostepă internă de cvercete mezoxerofile-xerofile de Bs-m cu stejar brumăriu cernoziom argic slab stagnic Ss.cv.Bs-mTIVH(E)-IIUe1

2. Silvostepă internă de cvercete mezoxerofile-xerofile de Bm-i cernoziom argic pe luturi fine Ss.cv.Bm-iTIVHII-IUe2-1

3. Silvostepă internă de cvercete mezo-xerofile de Bm, fără stejar brumăriu, cernoziom argic vertic Ss.cv.Bm.TIVHIIUe1

4. Silvostepă internă de cerete şi cereto-gârniţete de Bm-i cernoziom argic stagnic pe luturi fine Ss.ce,gî.Bm-iTIIIH(E)-IUe1

Câmpii slab la moderat

depresionate

Cernoziomuri argice stagnice -

1. Silvostepă internă, depresiune cu cvercete de Bi, cernoziom argic stagnic Ss(d).cv.BiTIII-IVHE-IIUe1

2. Silvostepă internă depresiune cu cvercete de Bm, cernoziom argic stagnic Ss(d).cv.BmTIVHIIUe2-1

3. Silvostepă predominant mijlocie cu stejerete xerofile şi mezoxerofile de Bs cernoziom ± gleic Ss(d).st.b.st.p.Bs TIV-VHIIUe2

Câmpii tabulare Cernoziomuri cambice B. Staţiuni de stejerete xerofile

360

1. Silvostepă mijlocie de stejerete xerofile de brumăriu de Bs cernoziom cambic pe loess Ss.st.b.Bs.TVHIUe1

2. Silvostepă mijlocie de cvercete xerofile de Bm(s) cernoziom cambic pe luturi fine Ss.cv.Bm-sTIV-VHIUe1

3. Silvostepă externă şi extrazonală în stepă de stejerete xerofile de Bm-i cernoziom cambic pe loess Ss.st.b.st.p.Bm-iTVHIUe1-0

Nisipuri Coline Cernoziomuri psamice

1. Silvostepă externă şi extrazonal în stepă cu cvercete de Bm - cernoziom pe nisipuri Ss.st.b.st.BmTIVHIIUe1

2. Silvostepă externă de stejerete xerofile de Bi - cernoziom pe substrat nisipos neumezit freaticSs.st.p.st.b.BiTIVHl…mUe1-0

Roci consolidate bazice sau calcaroase

Câmpie Rendzine 1. Silvostepă externă şi extrazonal în stepă de stejerete xerofile de stejar

pufos de Bi - rendzinic Ss.st.p.BiTIV-VHo…mUe1-0

Depozite aluviale

stratificate

Lunci şi terase de lunci

Preluvosoluri roşcate

cernoziomuri cambice

Aluviosoluri cambice

C. Staţiuni intrazonale de luncă

1. Silvostepă luncă de şleau de Bs - sol zonal freatic umed neinundabil sau forte rar şi scurt inundabil Ss(l).şl.BsTIV-VUe2

2. Silvostepă luncă de şleau de Bm - sol zonal freatic umed gleizat, neinundabil sau rar şi scurt inundabil Ss(l).şl.BmTIVHIVUe4

Gleiosoluri molice ± salinizate

1. Silvostepă de frăsinet de luncă înaltă de Bi - salinizat alcalin

Ss(i).fr.an.BiTIV-VHIII-VUe7-4 2. Silvostepă de stejeret pe terasă de luncă ulmet de Bi soloneţ stepizat

Lunci inundabile Aluviosoluri stratificate

D. Staţiuni de zăvoaie de plop şi salcie

1. Silvostepă luncă de zăvoi de plop de Bs - aluvosol intens humifer frecvent şi rar scurt inundabil Ss(lz)BsT(IV-V)CHIVUe3-2

2. Silvostepă luncă de zăvoi de plop alb şi salcie sau aniniş de Bm – aluvosol moderat humifer anual scurt inundabil Ss(lz)BmT(III-IV)CHE-VUe4-3

3. Silvostepă luncă de zăvoi de salcie de Bi – aluvosol gleic Ss(lz)BiTIII CHE-

VUe5-4

361

3.4. STATIUNI FORESTIERE DIN LUNCA SI DELTA DUNARII Staţiunile forestiere din lunca şi Delta Dunării prezinta anumite particularităţi

ecologice determinate în principal de regimul inundatiilor (frecvenţa şi durata) şi adâncimea apei freatice factor care depinde de microrelief. In raport cu specificul lor ecologic, aptitudinile fitocenotice şi nivelul bonităţii, aceste staţiuni pot fi grupate în trei categorii şi anume: a) Staţiuni relativ ridicate la peste 7 hidrograde situate pe grindurile laterale (de-a lungul cursului fluviului sau braţelor sale) pe grinduri de privale (de-a lungul gârlelor de alimentare a bălţilor sau grinduri vechi interioare). Durata medie anuală a inundaţiilor variază de la sub 20-30 de zile (inundaţii medii) până la 90-110 zile (inundaţii maxime). Adâncimea apei freatice variază de la 1-1,75 m primăvara până la 3,5-5 m toamna în octombrie. Solurile sunt de tip aluviosoluri nisipoase până la lutonisipoase şi lutoase în profunzime, slab la moderat humifere puternic carbonatice moderat la puternic alcaline (pH în jur de 8,8). Umiditatea estivală dominantă variază între U3-2 până la U1-6 (în estival târziu). Staţiunile sunt de bonitate mijlocie şi inferioară pentru zăvoaiele de plop şi salcie şi mijlocie pentru culturile de plopi euramericani. b) Staţiunile de cotă mijlocie intre 6 şi 7 hidrograde situate pe grindurile de privale, grinduri vechi interioare mai joase sau întinse între privale acolo unde durata inundaţiilor din perioada de vegetaţie este mai lungă 25-55 de zile inundaţii medii şi 85-110 zile (uneori chiar 150) la inundaţii maxime. Nivelul apei freatice este ridicat până la cel puţin 1-1,5 m, foarte rar coborând la 3-4 m. Solurile sunt aluviosoluri stratificate, frecvent slab gleizate în profunzime, textură mijlocie, slab la moderat humifere, carbonatice moderat alcaline. Umiditatea estivală dominantă nu coboară sub nivelul reavăn jilav, iar capacitatea de aprovizionare cu apă se menţine la nivelul euhidric (HIV) sau megahidric (HV). Sunt staţiuni de bonitate superioară pentru zăvoaie de plop şi salcie şi pentru culturile de plopi euramericani. c) Staţiuni joase din lunca centrală, situate în depresiuni la 4,5-6 hidrograde, fiind cele mai prelung inundabile în perioada de vegetaţie, 50-110 zile la inundaţii medii şi 110-170 de zile la inundaţii maxime. Apa freatică se află la suprafaţă sau aproape de suprafaţă, numai în sezonul estival târziu coborând la 1-1,5 m. Solurile sunt histosoluri, gleiosoluri tipice sau cernice, moderat la intens humifere, carbonatice, moderat alcaline (pH - 7,5-8,0) slab salinizate. Umiditatea estivală dominantă se menţine la nivel U6 U5 (jilave, jilave umede), iar capacitatea de aprovizionare cu apă fiind la nivelul excesiv moderat H(E). Sunt staţiuni de bonitate inferioară sau mijlocie pentru zăvoaiele de salcie şi numai inferioară pentru zăvoaiele de plop alb şi negru. Sunt inapte pentru cultura plopilor negri hibrizi (euramericani).

362

BIBLIOGRAFIE:

1. AMERYCKS, J., 1960: Classification des sols. Systeme americain. Gand Belgique. 2. APETROAIE., ST., 1973: Metode de prognoză şi evaluare a elementelor bilanţului

apei din sol în culturile agricole, Inst.Agr. N. Bălcescu, Bucureşti. 3. BADERAT, W., ş.a., 1969: Bodenkunde Fulmen-Verlag Stuttgart. 4. BAIZE, (D)., JABIOL (B)., 1995: Guide pour la description des sols INRA, Editions. 5. BELDIE, AL., CHIRIŢĂ, C., 1967: Flora indicatoare din pădurile ţării noastre,

Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 6. BANDIU, C., 1971: Condiţiile naturale ale Podişului Babadag în Cercetări ecologice

în Podişul Babadag, Editura Acad. R.S.R., Bucureşti. 7. BOHN., H., MC NEAL, B., 1979: Soil chemistry Wiley New York. 8. BONNEAU, M et SOUCIER, B., 1979: Constituants et proprietes du soil, Ed. Masson

Paris, New York, Milan. 9. BOULAINE, (J), 1975: Geographie de sols PUF Paris. 10. BORLAN, Z., HERA, C., 1973: Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în

vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor. Editura CERES, Bucureşti. 11. BOULLARD, B., 1967: Vie intense et cache du sol. Flamarion, Paris. 12. BRADY, M., 1974: Natura and Propriety of Soils (8ht ed.). 13. CANARACHE, A., 1966: Consideraţii privind calcularea indirectă a indicilor

hidrofizici. Lucr. Consf. SNRSS – Brăila. 14. CERNESCU, N., 1959: Seriile trofice ale tipurilor genetice din sol din zona forestieră,

Editura Acad. RSR, Bucureşti. 15. CIORTUZ, I., 1981: Amelioraţii silvice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 16. CHIRIŢĂ, C., 1955: Pedologie generală, Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 17. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1964: Fundamentele naturalistice şi metodologice ale tipologiei şi

cercetării staţionale forestiere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. 18. CHIRIŢĂ, C., 1974: Ecopedologie cu baze de Pedologie generală, Editura CERES,

Bucureşti. 19. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1977: Staţiuni forestiere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. 20. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1981: Pădurile României, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. 21. CHIRIŢĂ, C., LATIŞ, I., VASU, AL., 1983: Studiul staţiunii ca biotop al

ecosistemului forestier, Revista pădurilor nr. 4. 22. CHIRIŢĂ, C., PĂUNESCU, C., TEACI, D., 1967: Solurile României, Editura Agro-

Silvică, Bucureşti. 23. CONEA, A., VINTILĂ, I., CANARACHE, A., 1977: Dicţionar de ştiinţa solului,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 24. COTEŢ, P., 1969: Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. 25. COTEŢ, P., 1973: Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti. 26. DAMIAN, I., 1978: Împăduriri, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 27. DONIŢĂ, N., ş.a., 1977: Ecologie forestieră, Editura CERES, Bucureşti. 28. DUCHAUFOUR, PH., 1968: L΄evolution des sols Masson Paris. 29. DUCHAUFOUR, PH., 1970: Precis de pedologie. Masson et Cie, Paris. 30. DUCHAUFOUR, PH., 1976: Atlas ecologique des sols du monde. Masson Paris, New

York Barcelona-Milano. 31. DUCHAUFOUR, PH., 1977: Pedogenese et classification tome I Masson, Paris. 32. DUDAL, R., et al. 1974: Soil Map of the World col. I FAO UNESCO. 33. FLAIG, W., 1975: Soil Components I Organic Components Springer Verlag Berlin. 34. FLOREA, N., ş.a., 1983: Solurile din Geografia fizică a României, vol. I, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti. 35. GIURGIU, V., 1978: Conservarea pădurilor, Editura CERES, Bucureşti.

363

36. GIURGIU, V., 1982: Pădurea şi viitorul, Editura CERES, Bucureşti. 37. HARLEY, (JL)., 1979: The Soil Root Interface Academic Press, New York. 38. HEITER, (JM)., 1975: Formation et evolution des andosols en climat tempere . These

de doctorat Nancy. 39. HERTMAN, F., 1965: Waldhumusdiagnose auf biomorphologiser Grundlage Springer

Verlag. 40. JENNY., 1980: The Soil Resource Original Behavoir Springer Verlag, New York. 41. JORDAN, CF., 1985: Nutrient Cycling in Tropical Forest Ecosystemes New York. 42. LIEBEROTH, I., 1962: Bodenkunde-Bodenfruchtbarkeit. VEB Deutscher

Landwirtshafts-Verlag, Berlin. 43. LIEBEROTH, I., 1968: Bodenkunde-Bodenfruchtbarkeit. Verlag, Berlin. 44. MARCU, M., 1983: Meteorologie şi climatologie forestieră, Editura CERES,

Bucureşti. 45. MICLĂUŞ, V., 1970: Soluri podzolite şi podzolice argiloiluviale, Editura CERES,

Bucureşti. 46. MOLLOT, (G)., 1964: Geologie des argiles Masson, Paris. 47. MIHĂILESCU, M. ST., 1954: Geologie tehnică, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti. 48. MIHAI, GH., 1964: Pedologie cu baze de geologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. 49. MITSCHERLICH, G., 1971: Wald Wachstum und Umwelt. Sauerlander,

Frankfurt/Main 50. NEGULESCU, E., STĂNESCU, V., FLORESCU, I., TÂRZIU, D., 1973: Silvicultura,

vol. I şi II, Editura CERES, Bucureşti. 51. ONEA, N., ROGOBETE, GH., 1977: Pedologie generală şi ameliorativă, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 52. OCHIU, I., GEANANA, M., 1971: Geografia solurilor – Lucrări practice,

Universitatea Bucureşti. 53. OBREJANU, GR., PUIU, ST., 1972: Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. 54. PARASCAN, D., DANCIU, M., 1983: Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase,

Editura CERES, Bucureşti. 55. PAŞCOVSCHI, S., LEANDRU, V., 1958: Tipuri de pădure din R.P.R. Editura Agro-

Silvică, Bucureşti. 56. PAPACOSTEA, P., 1976: Biologia solului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti. 57. PĂUNESCU, C., 1975: Soluri forestiere, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti. 58. PĂUNESCU, C., 1971: Staţiuni forestiere, Braşov, Litografia Institutului Politehnic. 59. POPA, V., 1965: Mineralogie şi petrografie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 60. PUIU, ST., 1980: Pedologie, Editura CERES, Bucureşti. 61. PUIU, ST., ş.a., 1983: Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 62. RODE, A., A., SMIRNOV, V.M., 1972: Pocivovedenie, Moscova. 63. RUCĂREANU, N., LEAHU, I., 1982: Amenajarea pădurilor, Editura CERES,

Bucureşti. 64. RUSSEL, E, W., 1989: Soil Conditions and plant growth Elevent Edition, English

Language Book Society Longman. 65. SCHEFFER, F., SCHACHTSCHABEL, P., 1970: Lechbruch der Bondenkunde,

Stuttgart. 66. SOIL SURVEY STAFF, 1960: Soil Classification, 7 th Approximation U.S.A., 1960. 67. STĂNESCU, V., 1979: Dendrologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 68. STĂNESCU, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în Silvicultură, Editura CERES,

Bucureşti.

364

69. STĂNESCU, V., PĂUNESCU, C., TÂRZIU, D., 1969: Contribuţii la cunoaşterea staţiunilor forestiere din M-ţii Parâng, Conferinţa Naţională de Pedologie, Bucureşti.

70. STĂNESCU, V., TŢRZIU, D., 1974: Biocenoza şi ecosistemul în teoria şi practica silvică, Revista pădurilor nr. 11.

71. STRAHLER, A., M., 1973: Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 72. TAMAŞ, ST., 1983: Metode de cercetare operaţională şi programarea calculatoarelor

în silvicultură şi exploatări forestiere, Editura CERES, Bucureşti. 73. TOUTAIN, F., 1981: Les humus forestiers, Structures et modes de fonctionnement,

REF nr. 6. 74. TOUTAIN, F., 1974: Etude ecologique de l΄humification dans les hetraies acidiphiles,

These doct, Etat. Nancy, 114 pg. 75. TÂRZIU, D., 1981: Câteva consideraţii privind staţiunea forestieră ca subsistem al

pădurii ca ecosistem, Buletinul Universităţii Braşov, seria XXIV. 76. TÂRZIU, D., 1983: le sol en tant que system, Buletinul Universităţii Braşov, seria B

nr. XXVI. 77. TÂRZIU, D., 1985: Pedologie şi staţiuni forestiere, Litografia Universităţii

Transilvania, Braşov. 78. TÂRZIU, D., 1992: Pedologie şi staţiuni forestiere, Litografia Universităţii

Transilvania Braşov, ed. a II-a. 79. TÂRZIU, D., SPÂRCHEZ, GH, 1991: Elemente de geologie şi geomorfologie,

Litografia Universităţii Transilvania Braşov. 80. TÂRZIU, D., 1994: Ecologie, Litografia Universităţii Transilvania Braşov. 81. TUFESCU, V., 1974: România. Natură, om, economie. Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 82. WHITE, (J.C): Introduction to the Principles an Practice of Soil Science, Ed.

Blackwell Scientific. 83. WILDE, S, A., 1962: Forstliche Bodenkunde Paul Parey Hamburg und Berlin. 84. WILDE, S,A., 1958: Forest soils Ronald Press Comp. New York. 85. WITTICH, W., 1961: Die Grundlagen der Sticksoffernahrung des Wales und die

Moglichkeit fűr ihre Verbesserung. Der Stickstoff. Seine Bedeuntung fűr die Landwirtshaft und die Ernahrung der Welt, Stalling Oldenburg.

86. xxx Geografia României., 1983, vol. I. Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

87. Referenţial pedologique, 1992, INRA Paris.