potemkiniada de solidaritate

2
Potemkiniada de solidaritate Absurditatea morţii violente a marcat un incident de răsunet la începutul acestui an, cînd doi tineri francezi (dar originari din Algeria) au produs o baie de sînge în redacţia unui ziar de satiră şi scandal uşor uitat de gustul vremii – Charlie Hebdo, fostul Hara-Kiri. Au ucis orbeşte desenatori, umorişti şi administratori, între ei şi cîţiva musulmani, pentru a împlini o fatwa declarată undeva în lumea confuz-musulmană. Faptul că fatwa era necesară pentru revendicările exprimate de cei doi, care la rîndul lor au sfîrşit sub gloanţe, am putut să aflu mai tîrziu, din contribuţia unui preot copt din Egipt într-un ziar american. Revolta şi dezgustul în faţa acestui act brutal, laş şi stupid sînt reacţia naturală în lumea întreagă – ele nu au nevoie de suport ideologic sau de multe explicaţii, sînt o reacţie firească aproape biologică. Ancorată în însăşi tradiţia morală a tuturor culturilor umane. Cine ucide o viaţă îl ucide pe Dumnezeu, cine salvează o viaţă îl salvează pe Dumnezeu însuşi, este scris. Atacul fără obstacole, în inima unei mari capitale europene, are ceva de natură să zdruncine încrederea în sine – în mod inteligibil, reacţia spontană şi orchestrată a fost de natură să dramatizeze emoţiile blocate ale publicului francez, canalizîndu-le pe ideea de solidaritate şi luptă pentru… dreptul la expresie. Este omenesc ca, în stare de şoc, oamenii să reacţioneze iraţional şi, cînd şocul este colectiv, să asistăm la o derută colectivă. Am toată înţelegerea pentru deruta înscenată sub motto-ul „Je suis Charlie“. În primă instanţă a avut fără îndoială rolul sănătos de a oferi un canal de expresie emoţiilor blocate, de a activa discuţii, de a permite oamenilor – într-o măsură, este drept, şocant de îngrădită şi dirijată – să se identifice, să se exprime şi să se creadă reprezentaţi în opinia publică. Este mai greu de evaluat din afară întrebarea dacă această regie a avut efectul de a dezamorsa un potenţial antiarab ce ar fi riscat să se declanşeze sau acesta nu caută cumva alte canale decît cele verbale. Oricum, Franţa a reuşit să impună obligativitatea Potemkiniadei de solidaritate, la care au participat spontan liderii întregii lumi libere, şi nu numai. S-ar fi spus un bain de foule în solidaritate cu milioanele de parizieni demonstrîndu-şi identitatea nou dobîndită de „Charlie“. Ce contează că această bain de foule era înscenată pe un bulevard ticsit de servicii de securitate şi pe care, desigur, în afară de oficiali nu avea acces nici un singur demonstrant – în fond, se demonstra pentru superioritatea înţelegerii noastre occidentale a libertăţii presei. Întrebarea trebuia pusă, cu tot regretul şi revolta cauzate de masacrul laş şi inutil: ce valori occidentale dragi mie, ţie şi alcuiva reprezentau cu adevărat acei oameni care făcuseră din sarcasm un fel de narcotic cotidian? În media franceze l-am văzut pe simpaticul Michel Onfray făcînd confesiuni de fidelitate faţă de acel jurnal cam prăfuit şi rescos de la naftalină, am văzut numeroase persoane dorind să facă să treacă drept o evidenţă dubitabila reprezentativitate a jurnaliştilor de la Charlie Hebdo pentru cultura occidentală, fie şi doar cea contemporană. În război, nici presa liberă nu tolerează multe opinii, şi aşa a fost timp de o săptămînă, două şi la noi cu „Charlie ils sont“ – chiar şi jurnalişti germani sobri şi-au însuşit tirada. Dar nu putea dura mult, şi într-adevăr după vreo zece zile am citit prima contribuţie lungă, într-unul din ziarele majore ale ţării, în care – după o introducere dedicată unei condamnări decise şi desluşite a oricăror acte de criminalitate publică – jurnalistul german îşi punea la fel de serios întrebarea ce anume pot reprezenta victimele întîmplătoare ale unui ziar de satiră. Discuţia ce urma era un model de seriozitate şi bun-simţ german – nu sînt mereu prezente şi active, din păcate, dar sînt încă liniştitoare cînd se manifestă. Pe un ton sobru şi măsurat, autorul îşi permitea să remarce că nu îşi vede felul cum înţelege el libertatea şi nici dreptul de expresie reprezentat de acel jurnal de satiră, a cărui evoluţie temporală o urmărea cu atenţie, renunţînd la jena care făcuse ca pînă atunci să nu se prea discute faptul că, în ultimii 30 de ani, jurnalul ajunsese în pragul falimentului de cîteva ori, ducea o existenţă destul de marginală şi îşi recucerea un public prin caricaturile devenite binecunoscute, printr-un umor cu care nu este necesar să ne identificăm şi mulţi nici nu o putem face. Şi, dacă era necesar, şi ultimul bastion al „curajului“ nu a rezistat analizei pacifice a

Upload: contscribd11

Post on 17-Dec-2015

1 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

ghjhgj

TRANSCRIPT

  • Potemkiniada de solidaritate

    Absurditatea morii violente a marcat un incident de rsunet la nceputul acestui an, cnd doi tineri

    francezi (dar originari din Algeria) au produs o baie de snge n redacia unui ziar de satir i scandal

    uor uitat de gustul vremii Charlie Hebdo, fostul Hara-Kiri. Au ucis orbete desenatori, umoriti i

    administratori, ntre ei i civa musulmani, pentru a mplini o fatwa declarat undeva n lumea

    confuz-musulman. Faptul c fatwa era necesar pentru revendicrile exprimate de cei doi, care la

    rndul lor au sfrit sub gloane, am putut s aflu mai trziu, din contribuia unui preot copt din Egipt

    ntr-un ziar american. Revolta i dezgustul n faa acestui act brutal, la i stupid snt reacia

    natural n lumea ntreag ele nu au nevoie de suport ideologic sau de multe explicaii, snt o

    reacie fireasc aproape biologic. Ancorat n nsi tradiia moral a tuturor culturilor umane.

    Cine ucide o via l ucide pe Dumnezeu, cine salveaz o via l salveaz pe Dumnezeu nsui, este

    scris.

    Atacul fr obstacole, n inima unei mari capitale europene, are ceva de natur s zdruncine

    ncrederea n sine n mod inteligibil, reacia spontan i orchestrat a fost de natur s

    dramatizeze emoiile blocate ale publicului francez, canalizndu-le pe ideea de solidaritate i lupt

    pentru dreptul la expresie. Este omenesc ca, n stare de oc, oamenii s reacioneze iraional i,

    cnd ocul este colectiv, s asistm la o derut colectiv. Am toat nelegerea pentru deruta

    nscenat sub motto-ul Je suis Charlie. n prim instan a avut fr ndoial rolul sntos de a

    oferi un canal de expresie emoiilor blocate, de a activa discuii, de a permite oamenilor ntr-o

    msur, este drept, ocant de ngrdit i dirijat s se identifice, s se exprime i s se cread

    reprezentai n opinia public. Este mai greu de evaluat din afar ntrebarea dac aceast regie a

    avut efectul de a dezamorsa un potenial antiarab ce ar fi riscat s se declaneze sau acesta nu

    caut cumva alte canale dect cele verbale. Oricum, Frana a reuit s impun obligativitatea

    Potemkiniadei de solidaritate, la care au participat spontan liderii ntregii lumi libere, i nu numai.

    S-ar fi spus un bain de foule n solidaritate cu milioanele de parizieni demonstrndu-i identitatea

    nou dobndit de Charlie. Ce conteaz c aceast bain de foule era nscenat pe un bulevard

    ticsit de servicii de securitate i pe care, desigur, n afar de oficiali nu avea acces nici un singur

    demonstrant n fond, se demonstra pentru superioritatea nelegerii noastre occidentale a

    libertii presei.

    ntrebarea trebuia pus, cu tot regretul i revolta cauzate de masacrul la i inutil: ce valori

    occidentale dragi mie, ie i alcuiva reprezentau cu adevrat acei oameni care fcuser din sarcasm

    un fel de narcotic cotidian? n media franceze l-am vzut pe simpaticul Michel Onfray fcnd

    confesiuni de fidelitate fa de acel jurnal cam prfuit i rescos de la naftalin, am vzut

    numeroase persoane dorind s fac s treac drept o eviden dubitabila reprezentativitate a

    jurnalitilor de la Charlie Hebdo pentru cultura occidental, fie i doar cea contemporan. n

    rzboi, nici presa liber nu tolereaz multe opinii, i aa a fost timp de o sptmn, dou i la noi

    cu Charlie ils sont chiar i jurnaliti germani sobri i-au nsuit tirada. Dar nu putea dura mult, i

    ntr-adevr dup vreo zece zile am citit prima contribuie lung, ntr-unul din ziarele majore ale

    rii, n care dup o introducere dedicat unei condamnri decise i desluite a oricror acte de

    criminalitate public jurnalistul german i punea la fel de serios ntrebarea ce anume pot

    reprezenta victimele ntmpltoare ale unui ziar de satir. Discuia ce urma era un model de

    seriozitate i bun-sim german nu snt mereu prezente i active, din pcate, dar snt nc

    linititoare cnd se manifest. Pe un ton sobru i msurat, autorul i permitea s remarce c nu i

    vede felul cum nelege el libertatea i nici dreptul de expresie reprezentat de acel jurnal de satir,

    a crui evoluie temporal o urmrea cu atenie, renunnd la jena care fcuse ca pn atunci s nu

    se prea discute faptul c, n ultimii 30 de ani, jurnalul ajunsese n pragul falimentului de cteva ori,

    ducea o existen destul de marginal i i recucerea un public prin caricaturile devenite

    binecunoscute, printr-un umor cu care nu este necesar s ne identificm i muli nici nu o putem

    face. i, dac era necesar, i ultimul bastion al curajului nu a rezistat analizei pacifice a

  • jurnalistului german: el a descoperit o afacere veche de civa ani, cnd, n stilul su bine

    cunoscut, Charlie Hebdoncondeiase proiectul fiului preedintelui de atunci, Nicolas Sarkozy, de a

    se rentoarce la iudaism. Acest act de curaj a murit n fa n urma unei intervenii autoritare a

    tatlui-preedinte. Exit mitul libertii i curajului necondiionat al presei unde este Lucian Boia al

    nostru s i demitizeze puin?

    Este ntr-adevr loc s ne ntrebm: prin ce ne reprezint nite caricaturiti mai bine dect

    victimele anonime din metroul de la Madrid? Sau soldaii recent ucii la Londra? Sau cei apte

    modeti negustori turci i unul grec, asasinai n Germania de neonaziti de-a lungul mai multor ani?

    Nici mcar ase sptmni mai trziu, tot nite extremiti musulmani ucideau n mod barbar 21 de

    cretini copi egipteni, muncitori n Libia. Egiptul a declarat o sptmn de doliu naional, i poate

    ar fi fost ocazia, n acord cu 2000 de ani de istorie european, s spunem i noi Je suis Copte

    dar nici numrul i nici barbaria actului nu contau suficient pentru a compensa distana. Cei care au

    apucat s i spun aa au rmas n concepia confuz c exist o identitate Charlie demn de

    revendicat.

    Citesc c prima manifestare de rsunet a ziarului Charlie Hebdo a fost un articol cu titlul Bal

    tragique Colombey: 1 mort pentru a comenta decesul lui Charles de Gaulle. Dispariia marelui

    om de stat survenea la scurt timp dup un incendiu ntr-o discotec, n care muriser peste 100 de

    tineri de unde jocul de cuvinte din titlul articolului. Cu un ochi la Paris i altul la masacrele din

    Libia, Kenya, Irak sau Siria, umbra unei analogii sarcastice se las deasupra minii mele dar liberul

    arbitru o poate mprtia fr probleme, urnd odihn n pace victimelor tinere i neprevzute ale

    acestui atac.

    Eu deplng, fr panic, amocul violent al unor criminali incitai i antrenai de nite exponeni

    marginali i fanatizai ai unei religii aflate n durerile modernizrii. Dac solidaritatea de ramp mi-

    ar fi fost pe gust, desigur c Je suis Copte era singura alegere acceptabil, de conceput, ca

    replic la aceste excese. Dar de ce atta lips de ncredere? Je suis comme vous errant et fautif,

    joyeux et amoureux, je suis tout court. (Snt, asemeni vou, rtcitor i vinovat, bucuros i

    ndrgostit, snt, pur i simplu.) Este puinul sigur cu care putem face fa fanatizrilor de orice

    fel.

    (fragment din volumul Je suis Charlie? Regndirea libertii n Europa multicultural, Editura

    Adenium, 2015)