DECIZII RELEVANTE Trimestrul al I 2018

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3

§. Drept procesual civil .................................................................................................. 3

1. Autoritate de lucru judecat. Efecte .......................................................................... 3

2. Cerere de recuzare. Respingere. Recurs. Condiţii ................................................. 6

3. Secţii specializate ale tribunalului. Excepţie de necompetenţă. Condiţii de

invocare .............................................................................................................................. 6

SECŢIA A II-A CIVILĂ ......................................................................................................... 8

§. Dreptul insolvenţei .................................................................................................... 8

4. Insolvenţă. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a

aprobat prelungirea duratei planului de reorganizare. Raportarea votului la

creanţele rămase în sold. Admitere ................................................................................. 8

5. Insolvenţă. Cerere de înregistrare a creanţei formulată succesiv cererii de

opoziţie împotriva deschiderii procedurii insolvenţei, formulată de acelaşi creditor.

Admisibilitate .................................................................................................................. 12

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 16

§. Dreptul muncii ..........................................................................................................16

6. Concurs pentru ocuparea posturilor vacante pe perioadă nedeterminată.

Dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea postului de profesor

universitar. Răspunderea pentru buna desfăşurare a concursurilor de ocupare a

posturilor ......................................................................................................................... 16

§. Dreptul asigurărilor sociale .......................................................................................25

7. Acordarea pensiei anticipate parţiale. Cenzurarea mențiunilor cuprinse în

adeverința prin care se atestă grupa superioară de muncă ........................................ 25

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .......................................... 32

§. Contencios administrativ ..........................................................................................32

2

8. Salarizarea funcţionarilor publici conform Legii-cadru nr. 153/2017. Acordarea

sporului de 15 % pentru complexitatea muncii ........................................................... 32

§. Contencios fiscal .......................................................................................................40

9. Activităţi agricole aducătoare de venituri supuse impozitelor/taxelor şi

contribuţiilor obligatorii. Anularea ex lege a obligaţiilor fiscale constând în TVA.

Aplicabilitate ................................................................................................................... 40

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept procesual civil

1. Autoritate de lucru judecat. Efecte

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 430 alin. (1), alin.

(2), art. 431, art. 432

Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6

Aspectele tranşate definitiv prin considerentele unei hotărâri definitive anterioare nu

mai pot repuse în discuţie într-un nou proces, iar reţinerea în noul proces a acestui efect al

hotărârii anterioare nu încalcă dreptul părţii la accesul la justiţie ci este efectul respectării

principiului securităţii raporturilor juridice.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 30 din 21 februarie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, ulterior precizată,

reclamanţii A… şi B… au chemat în judecată pârâţii Municipiul Arad şi Primarul

Municipiului Arad, solicitând obligarea acestora să le acorde în compensare pentru imobilul

preluat abuziv, până la concurenţa sumei de 67.624 euro, un număr de trei imobile pe care le-

au individualizat prin indicarea cărţilor funciare în care aceasta sunt înscrise.

În motivare au arătat că notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 vizând

restituirea imobilul din Arad, str. C... ce le-a fost expropriat a fost soluţionată prin emiterea

unei dispoziţii de acordare de despăgubiri; că,ulterior, prin sentinţa civilă nr. 437/14.06.2016,

Tribunalul Arad a admis cererea pe care au formulat-o şi a obligat pârâţii (aceiaşi din

prezenta cerere) să le acorde în compensare un număr de trei imobile; că, întrucât valoarea

imobilului expropriat este superioară valorii celor trei imobile, diferenţa fiind de 67.624 euro,

prezenta acţiune are ca obiect acordarea a altor imobile în compensare până la concurenţa

acestei diferenţe.

În drept au invocat prevederile legilor nr. 165/2013 şi nr.10/2001 şi Primul Protocol

adiţional la CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 162/27.09.2017, Tribunalul Arad a respins acţiunea

reclamanţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că pentru imobilul din Arad, str. C… preluat

abuziv, reclamanţii au formulat în anul 2001 notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

notificare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 437/14.06.2016, definitivă pronunţată de

Tribunalul Arad, instanţă care (investită cu o cerere de acordare de bunuri în compensare) a

analizat situaţia bunurilor indicate de reclamanţi şi, admiţând în parte cererea astfel formulată,

a obligat pârâţii să acorde reclamanţilor în compensare un număr de trei imobile.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

4

Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei,iar argumentele acestora au fost

analizate de instanţa de control judiciar care a stabilit cu putere de lucru judecat acordarea în

compensare doar a acelor trei imobile.

În prezentul dosar, reclamanţii pretind din nou măsuri reparatorii constând în

acordarea de bunuri în compensare pentru acelaşi imobil preluat de stat, însă faptul că, după

rămânerea definitivă a sentinţei menţionate, reclamanţii au mai identificat trei bunuri imobile

nu îi îndreptăţeşte să formuleze o nouă acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor la

acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legilor speciale, câtă vreme prin sentinţa anterioară

a fost tranşată pretenţia reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii, în cauză operând

prezumţia de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (2) C.pr.civ.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au solicitat schimbarea ei în tot,

în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată şi precizată, invocând, în esenţă că în

mod nelegal instanţa a reţinut prezumţia de lucru judecat.

Astfel investită, instanţa de apel a reţinut că, date fiind considerentele sentinţei apelate

şi motivarea cererii de apel, obiectul analizei în calea de atac îl formează efectele pe care

sentinţa civilă nr. 437/2016 a Tribunalului Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 327/2016 a

Curţii de Apel Timişoara (ambele pronunţate în dosar nr. x/108/2015) le-a avut asupra cererii

de chemare în judecată din prezentul dosar.

În acest sens, a constatat că prin acţiunea ce a făcut obiect al dosarului astfel

soluţionat,reclamanţii au chemat în judecată pârâţii (aceiaşi), solicitând obligarea Primarului

Municipiului Arad să emită o nouă dispoziţie în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013

în sensul acordării în compensaţie până la concurenţa sumei de 127.000 euro, pentru imobilul

situat în Arad, str. C…, a unor imobile expres indicate în acţiune, iar după efectuarea

expertizelor au arătat că, întrucât valoarea imobilelor cerute în compensaţie este superioară

valorii imobilului preluat, sunt de acord să achite pârâţilor diferenţa (1901 euro).

Prin sentinţa civilă nr. 437/14.06.2016, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a

obligat pârâţii să acorde reclamanţilor, în compensare, un număr de trei imobile

(individualizate în cuprinsul hotărârii), iar prin decizia civilă nr. 327/16.11.2016, Curtea de

Apel Timişoara a respins (şi) apelul de reclamanţi împotriva sentinţei, reţinând în

considerente că în mod corect le-au fost acordate în compensare reclamanţilor doar cele trei

imobile.

Astfel, a reţinut instanţa, în procesul anterior reclamanţii au solicitat ca în temeiul

Legii nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, pentru imobilul

preluat abuziv şi care nu mai poate fi restituit în natură, să le fie acordate imobile în

compensare, iar prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect acordarea de alte bunuri

în compensare în baza aceloraşi temeiuri de drept pentru acelaşi imobil, reclamanţii invocând

că după soluţionarea litigiului anterior a mai rămas o diferenţă de 67.624 euro din valoarea

imobilului preluat care poate fi restituită prin compensare cu bunurile indicate în noua

acţiune.

In continuare, instanţa a observat că noul cod de procedură civilă a plasat explicit

autoritatea de lucru judecat în rândul efectelor hotărârii judecătoreşti, art.431 din cod dând

expresie funcţiei negative a lucrului judecat potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată în

mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi în condiţiile

5

identităţii de părţi, obiect şi cauză [alin. (1)] şi reglementând prezumţia legală de lucru

judecat care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat [alin.(2)].

Pe de altă parte, art. 430 alin. (2) C.pr.civ. stabileşte că dobândesc autoritate de lucru

judecat şi considerentele pe care se sprijină dispozitivul hotărârii, inclusiv cele prin care s-a

rezolvat o chestiune litigioasă, principiul avut în vedere de legiuitor fiind acela că dobândeşte

putere de lucru judecat ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii, anume

considerentele care reprezintă justificarea soluţiei dată de instanţă.

Or, a constatat instanţa, tocmai aceste aspecte tranşate definitiv au fost aduse în

discuţie din nou de reclamanţi.

Astfel, în litigiul anterior a fost tranşată definitiv modalitatea de acordare de măsuri

compensatorii în condiţiile Legii nr.165/2013 pentru imobilul situat în Arad, str. C…, astfel

încât o nouă cerere a reclamanţilor prin care se solicită alte bunuri în compensare nu mai

poate fi reiterată, faptul că în noul litigiu au fost indicate alte bunuri care să fie acordate în

compensare în completarea celor indicate în primul proces nefiind de natură să înlăture

efectele lucrului judecat.

Aceasta, pentru că în procesul anterior având ca obiectul stabilirea măsurilor

compensatorii pentru acelaşi bun abuziv preluat, reclamanţii aveau dreptul şi obligaţia de a

solicita şi administra toate probele necesare pentru soluţionarea cererii, completarea

probaţiunii într-un proces ulterior (prin identificarea unor alte bunuri care să fie acordate în

compensare) nefiind posibilă, opunându-se efectele lucrului judecat.

Instanţa a respins susţinerea apelanţilor potrivit căreia prin soluţia adoptată, prima

instanţă ar fi fost încălcate dispoziţiile CEDO reţinând, pe de o parte, că dreptul de acces la

justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări ce decurg din aplicarea altor principii,

iar în speţă s-a dat eficienţă efectelor hotărârii judecătoreşti anterioare, dată fiind necesitatea

de stabilitate juridică şi ordine socială şi, pe de altă parte, că accesul la justiţie pentru

valorificarea drepturilor reclamanţilor referitoare la acordarea de măsuri compensatorii în

condiţiile Legii nr. 165/2013 a fost deschis reclamanţilor, tocmai în exercitarea acestui drept

fiind pronunţate hotărârile din dosarul anterior.

A mai avut în vedere instanţa de apel şi statuările Curţii Europene a Drepturilor

Omului, anume că „…preeminenţa dreptului…presupune respectarea principiului siguranţei

raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de

lucru judecat” (Hotărârea S. şi alţii, 23 februarie 2006) şi că „Unul din elementele

fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care

înseamnă, între altele, că soluţia definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată.” (Hotărârea

B., 28 octombrie 1999), precum şi pe cele ale Curţii Constituţionale din Decizia Plenului nr.

1/1995, anume că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile

Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se

sprijină acesta”.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

6

2. Cerere de recuzare. Respingere. Recurs. Condiţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 53 alin.(1), art.180

alin.(1), art. 248 alin.(1)

Este prematur recursul ce vizează încheierea de respingere a unei cereri de recuzare

dacă a fost declarat înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive în dosarul în care s-a

formulat cererea de recuzare.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 24 din 21 februarie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin încheierea civilă din 26.01.2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a fost

respinsă cererea de recuzare a judecătorilor cauzei formulată de pârâtul A… în dosarul nr.

x/208/2014.

Împotriva încheierii a declarat recurs pârâtul, care a solicitat anularea ei şi admiterea

cererii de recuzare,învederând că dispoziţiile art. 53 C.pr.civ. sunt incidente.

La termenul de judecată din 21.02.2018, faţă de prevederile art. 248 alin.(1) raportat la

art. 53 alin.(1) C.pr.civ., instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prematurităţii recursului şi

a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii pentru următoarele considerente:

Articolul 53 alin. (1) C.pr.civ. dispune că încheierea prin care s-a respins recuzarea

poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă

hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară,

în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri

Din interpretarea normei, a reţinut instanţa, rezultă că împotriva încheierii prin care s-a

respins recuzarea se poate declara recurs fie odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza,

fie în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a soluţionat cauza ( în ipoteza în

care această hotărâre este definitivă), iar nu în termen de 5 zile de când a fost comunicată

încheierea recurată: norma invocată folosind sintagma „hotărârea prin care s-a soluţionat

cauza”, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare va putea fi atacată cu recurs numai

după soluţionarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri definitive în înţelesul art. 634 C.pr.civ.

Or, a constatat instanţa, în speţă, la data declarării recursului împotriva încheierii prin

care s-a respins cererea de recuzare, cauza în care s-a pronunţat această încheiere nu fusese

soluţionată pe fond, astfel că recursul a fost apreciat ca prematur formulat şi a fost respins ca

atare.

3. Secţii specializate ale tribunalului. Excepţie de necompetenţă. Condiţii de

invocare

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3 : art. 130 alin. (2), 136

alin. (1), art. 482

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

7

Dispoziţiile referitoare la momentul până la care necompetenţa materială trebuie

invocată în faţa primei instanţe sunt aplicabile şi în faza judecării apelului.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 120 (camera de consiliu) din 14 martie 2018.

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 1752/21.02.2017 pronunţată în dosar nr. x/4/2016, Judecătoria

Timişoara a admis contestaţia la executare formulată de debitorul A… în contradictoriu cu

intimata SC B… SRL şi, în consecinţă, a anulat formele de executare efectuate în dosarul nr.

y/ex/2016 al BEJ C…

Investită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi împotriva sentinţei,

Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Timiş a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei

şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I-a Civilă a aceluiaşi

tribunal.

Urmare a declinării, la rândul său, Secţia I Civilă a Tribunalului Timiş a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei la Secţia a II-a civilă şi a sesizat Curtea de Apel Timişoara

cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă apărut între cele două secţii.

Astfel investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea a reţinut că,

potrivit art. 130 alin. (2) C.pr.civ. „Necompetenţa materială… trebuie invocată… la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”, norma fiind

apartenentă Secţiunii 1 („Necompetenţa şi conflictele de competenţă”) a capitolului

„Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei” şi că art. 136 alin. (1) C.pr.civ.

prevede că „Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la

conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi

instanţe judecătoreşti…”.

Având în vedere aceste prevederi şi pe cele ale art. 482 C.pr.civ., Curtea a reţinut că

excepţia necompetenţei materiale funcţionale în soluţionarea apelului poate fi invocată de

secţia specializată la primul termen de judecată la care părţile din apel sunt legal citate în faţa

instanţei de control judiciar.

În cauză, primul termenul de judecată la care părţile au fost legal citate în apel a fost

cel din 21.09. 2017, dată la care instanţa (secţia a II-a civilă) a amânat judecata pentru

02.11.2017 fără ca excepţia necompetenţei acestei secţii să fi fost invocată şi fără ca din

încheierea de şedinţă de la acel termen să rezulte că discuţia asupra excepţiei ar fi fost

amânată în condiţiile art. 131 alin. (2) C.pr.civ., iar la termenul din 02.11.2017 judecata a fost

amânată pentru data de 11.12. 2017, când instanţa a invocat excepţia şi a rămas în pronunţarea

asupra acestui incident procedural.

În consecinţă, a reţinut curtea de apel, cum excepţia necompetenţei materiale

funcţionale nu a fost invocată până la momentul stabilit de art. 130 alin. (2) C.pr.civ., ea nu

mai poate fi invocată ulterior acestui moment, iar competenţa rămâne câştigată în favoarea

secţiei iniţial investită.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (1), art. 136 alin. (1) şi

(2) C.pr.civ., Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a apelurilor declarate în cauză în

favoarea Secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş.

8

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Dreptul insolvenţei

4. Insolvenţă. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-

a aprobat prelungirea duratei planului de reorganizare. Raportarea votului la creanţele

rămase în sold. Admitere

Legea nr. 85/2014: art. 49 alin. (2) lit. c), art. 139 alin. (5) teza a 3-a

Art. 139 alin. (5) teza a 3-a statuează că „modificarea planului de reorganizare,

inclusiv prelungirea acestuia va avea loc prin votul exprimat în cadrul Adunării creditorilor

cu creanţele rămase în sold, la data votului, în aceleaşi condiții ca şi la votarea planului de

reorganizare, ceea ce semnifică faptul că vor fi avute în vedere categoriile distincte de

creanţe şi votul exprimat în cadrul acestor categorii conform dispoziţiilor art. 138 din Legea

85/2014, însă, cu observaţia că în cadrul aceloraşi categorii de creanţe vor putea vota

modificare sau prelungirea planului de reorganizare doar creditorii care mai deţin în tot sau

în parte creanţe împotriva debitorului în aceste categorii.

În sprijinul acestor dispoziţii cu caracter special sunt incidente prevederile art. 49

alin. (2) lit. c) din aceeaşi lege care statuează că „calculul valorii totale al creanţelor pentru

stabilirea cvorumului de prezenţă şi al cvorumului de vot prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi

articol se determină, ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la deschiderea

procedurii de faliment, prin raportare la cuantumul cuprins în programul de plăţi modificat

în urma stingerii creanţelor achitate în plan.”

Rezultă în mod categoric că creditorii a căror creanţe au fost stinse pe durata

derulării planului de reorganizare, inclusiv cei înscrişi în tabelul definitiv, nu vor putea

participa la votarea modificării planului de reorganizare, pentru motivul prevăzut de lege şi

anume că nu mai figurează cu creanţe în sold, respectiv că nu mai sunt creditori îndreptăţiţi

să participe la actele de deliberare a Adunării creditorilor.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 121 din 1 martie 2018, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin Încheierea civilă nr. 82/JS/CC/26.10.2017 pronunţată de Tribunalul Caraş-

Severin în dosar nr. x/115/2015/a5, s-au admis contestaţiile formulate de contestatorii DGRFP

Timişoara prin AJFP Caraş-Severin şi A...SRL împotriva Hotărârii Adunării Creditorilor din

data de 11.07.2017 şi, în consecinţă, a fost anulată Hotărârea Adunării Creditorilor din data de

11.07.2017 a debitorului SC B... SRL şi obligată debitoarea SC B... SRL să plătească

contestatoarei A...SRL suma de 200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

9

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Încheierea civilă nr.22/JS/CC din data

de 2 aprilie 2015, s-a admis cererea formulată de debitorul S.C. „B...” SRL şi s-a dispus

deschiderea procedurii generale a insolvenţei acestuia, fiind desemnat în calitate de

administrator judiciar provizoriu SCP C... SPRL.

Prin Sentinţa civilă nr. 348/JS/20.10.2016, s-a confirmat planul de reorganizare propus

de către debitorul S.C. „B...” SRL şi s-a dispus reorganizarea activităţii debitorului în mod

corespunzător, pe o perioadă de 36 luni, urmând ca supravegherea activităţii acestuia să se

facă de către administratorul judiciar SCP C... SPRL.

La termenul de judecată din data de 13 iulie 2017, debitorul prin administratorul

judiciar, a depus la dosarul cauzei Procesul verbal al adunării creditorilor nr. 2952/11.07.2017

privind aprobarea planului de reorganizare modificat al S.C. „B...” SRL, hotărâre care a fost

contestată de către creditorii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara prin Agenţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi A... S.R.L.

Analizând contestaţiile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor

legale incidente, judecătorul-sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (5) teza III

din Legea nr. 85/2014, „Votarea modificării planului de reorganizare de către adunarea

creditorilor se va face cu creanţele rămase în sold, la data votului, în aceleaşi condiţii ca şi la

votarea planului de reorganizare.”

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, „în cazul

în care sunt trei categorii, planul se consideră acceptat în situaţia în care cel puţin două

categorii votează planul, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi

că cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul”.

Totodată, judecătorul sindic a apreciat că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu

dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014 cu privire la cvorumul şi majoritatea

în Adunarea generală a creditorilor, conform cărora „Calculul valorii totale a creanţelor

prevăzute la alin. (1) împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la

următoarele criterii, C) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la deschiderea

procedurii de faliment, potrivit cuantumului cuprins în programul de plăţi, modificat în urma

stingerii creanţelor achitate în plan”.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă faptul că modalitatea de calcul a valorii

totale a creanţelor se face în funcţie de etapa în care se desfăşoară procedura, în speţa de faţă

fiind în etapa ulterioară confirmării planului de reorganizare, iar calculul valorii totale a

creanţelor trebuia făcut prin raportare la creanţele stabilite prin programul de plăţi şi rămase în

sold ca urmare a plăţilor făcute în plan, aspect care rezultă şi din conţinutul prevederilor art.

139 alin. (5).

Faţă de aceste dispoziţii legale, judecătorul sindic a apreciat că în mod greşit

administratorul judiciar s-a raportat pentru calculul valorii creanţelor la tabelul definitiv de

creanţe la dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. b), în situaţia de faţă fiind aplicabile prevederile art.

49 alin. (2) lit. c), motiv pentru care s-a apreciat că ponderea votului în cadrul Adunării

creditorilor din data de 11.07.2017 se modifică, nemaifiind îndeplinit pragul de 30% pentru

acceptarea planului, în condiţiile în care creanţele creditorilor chirografari au fost reduse prin

plan la 10%.

10

Contrar susţinerilor administratorului judiciar, tribunalul a reţinut că soldul creanţelor

la care face trimitere art. 139 alin. (5) teza III din Legea nr. 85/2014 este reprezentat de

valoarea creanţelor înscrise în programul de plăţi, după deducerea sumelor achitate în

perioada de reorganizare, până la etapa modificării planului.

[…]

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel C... SPRL, în calitate de administrator

judiciar al debitoarei S.C.”B…” S.R.L. prin care a solicitat admiterea acestuia şi casarea în tot

a încheierii atacate, iar în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată şi nefondată a contestaţiilor.

[…]

Cvorumul întrunit în cadrul Adunării Generale a Creditorilor a fost în procent de 86,72

% din totalul creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe.

La verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, administratorul judiciar a avut

în vedere faptul că cel puţin două din cele patru categorii de creanţe existente, respectiv

categoria creanţelor salariale şi categoria creanţelor chirografare au votat planul de

reorganizare modificat propus de B... S.R.L., acesta fiind aprobat din acest punct de vedere;

salariaţii societăţii şi chirografarii (D..., E... şi F... S.R.L.) care sunt categorii defavorizate au

votat şi au acceptat planul de reorganizare modificat propus de B… S.R.L, acesta fiind

acceptat; un procent de 55,39% din totalul valoric al masei credale, respectiv, salariaţii

societăţii D…, E… S.A., F... S.R.L şi G... au aprobat/acceptat planul de reorganizare

modificat.

[…]

La stabilirea drepturilor de vot şi analizarea îndeplinirii condiţiilor legale,

administratorul judiciar a avut în vedere creanţele înscrise în tabelul definitiv de creanţe,

raportat în special la prevederile art. 139 alin. (5) teza a III- a din Legea nr. 85/2014 care

prevede că votarea modificării de către adunarea creditorilor se va face cu creanţele rămase în

sold la data votului în aceleaşi condiţii ca şi la votarea planului de reorganizare; art. 140 alin.

(1) teza a II - a din Legea nr. 85/2014 care prevede că în cazul intrării în faliment se va reveni

la situaţia stabilită prin tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva debitorului prevăzut la

art. 112 alin. (1), scăzându-se sumele achitate în timpul planului de reorganizare.

[…]

Analizând dispoziţiile art. 139 alin. (5) teza a III - a, coroborat cu prevederile art. 140

alin. (l) teza a II-a şi cu prevederile art. 139 alin. (1), administratorul judiciar a considerat că

legiuitorul a intenţionat să ofere drept de vot tuturor creditorilor înscrişi în tabelul definitiv de

creanţe, deoarece exprimarea acestuia este că au drept de vot creanţele rămase în sold.

[…]

Soldul este definit ca fiind: diferenţă între totalul sumelor înscrise în debitul unui cont

şi totalul sumelor înscrise în creditul aceluiaşi cont ori ca rest de plată la lichidarea unei

obligaţii.

Mai mult, legiuitorul a prevăzut la art. 139 alin. (5) teza a II- a că votarea modificării

planului de reorganizare se face în aceleaşi condiţii ca şi la votarea planului de reorganizare

ori la votarea planului de reorganizare Legea nr. 85/2014 prevede că aceasta se face potrivit

creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe.

11

Astfel, în opinia administratorului judiciar, creanţe în sold înseamnă toate creanţele

înscrise în tabelul definitiv de creanţe din care se scad creanţele achitate din plan - art. 139

alin. (5) teza a III - a, coroborat cu art. 140 alin. (1) teza a II - a; aceleaşi condiţii ca şi la

votarea planului de reorganizare înseamnă că se reiau în calcul categoriile de creanţe şi tabelul

definitiv de creanţe; dreptul creditorilor înscrişi în tabelul definitiv de creanţe de a vota

modificarea planului de reorganizare este dat de dreptul lor de a vota o modificare a planului

care să prevadă posibil şi o cuprindere a sumelor lor în planul modificat (având în vedere

reactivarea creanţelor în cazul intrării în faliment şi faptul că creditorii din plan ar fi înclinaţi

să nu voteze o majorare a plăţilor şi către alţi creditori de interes propriu) şi de dreptul

acestora şi interesul acestora de a decide cu privire la activitatea debitorului în cazul în care

modificarea planului este frauduloasă şi urmăreşte amânarea falimentului.

În aceste condiţii, administratorul judiciar consideră că legiuitorul a instituit o

procedură specială derogatorie de la prevederile art. 49 alin. (2) lit. c) în cazul votării în

Adunarea Creditorilor a modificării planului de reorganizare.

[…]

Debitoarea S.C.”B…” S.R.L. Oraviţa prin administrator special G…, a formulat

cerere de intervenţie voluntară accesorie pentru sprijinirea apărării administratorului judiciar

C... SPRL Reşiţa, prin care a solicitat admiterea în principiu a acesteia, admiterea apelului

formulat de C... SPRL Reşiţa în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C.”B…”

S.R.L., casarea în tot a încheierii atacate, iar în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată şi

nefondată a contestaţiilor.

[…]

Examinând apelul astfel formulat, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept,

precum şi a dispoziţiile art. 476-483 Cod de procedură civilă, Curtea constată că apelul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele următoare:

Critica apelantului cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale de către prima

instanță în materia aprobării prin hotărârea Adunării creditorilor a modificării planului de

reorganizare judiciară a debitoarei este neîntemeiată, iar recurgerea de către acelaşi apelant la

aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. c), teza 1-3 şi a celor prevăzute de art. 139 alin. (5)

din Legea nr. 85/2014, este inadecvată în condiţiile în care cvorumul de prezenţă şi cel de vot

pentru adoptarea unei astfel de hotărâri dispune de o reglementare fără echivoc reprezentată

de dispoziţiile art. 139 alin. (5) teza a 3-a şi art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, art. 139 alin. (5) teza a 3-a statuează că „modificarea planului de reorganizare,

inclusiv prelungirea acestuia va avea loc prin votul exprimat în cadrul Adunării creditorilor cu

creanţele rămase în sold, la data votului, în aceleaşi condiții ca şi la votarea planului de

reorganizare, ceea ce semnifică faptul că vor fi avute în vedere categoriile distincte de creanţe

şi votul exprimat în cadrul acestor categorii conform dispoziţiilor art. 138 din Legea nr.

85/2014, însă, cu observaţia că în cadrul aceloraşi categorii de creanţe vor putea vota

modificare sau prelungirea planului de reorganizare doar creditorii care mai deţin în tot sau în

parte creanţe împotriva debitorului în aceste categorii.

În sprijinul acestor dispoziţii cu caracter special sunt incidente prevederile art. 49 alin.

(2) lit. c) din aceeaşi lege care statuează că „calculul valorii totale al creanţelor pentru

stabilirea cvorumului de prezenţă şi al cvorumului de vot prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi

12

articol se determină, ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la deschiderea

procedurii de faliment, prin raportare la cuantumul cuprins în programul de plăţi modificat în

urma stingerii creanţelor achitate în plan”.

Rezultă în mod categoric că creditorii a căror creanţe au fost stinse pe durata derulării

planului de reorganizare, inclusiv cei înscrişi în tabelul definitiv, nu vor putea participa la

votarea modificării planului de reorganizare, pentru motivul prevăzut de lege şi anume că nu

mai figurează cu creanţe în sold, respectiv că nu mai sunt creditori îndreptăţiţi să participe la

actele de deliberare a Adunării creditorilor.

Creditorii ale căror creanţe au fost stinse parţial vor putea participa şi vota în Adunarea

creditorilor, inclusiv în cea care are ca obiect de dezbaterea modificare/prelungirea planului

de reorganizare în limita creanţelor pe care le deţin în sold.

Astfel fiind, urmează a fi respins apelul declarat de C... SPRL - administrator judiciar

al debitoarei S.C. „B…” S.R.L. Oraviţa împotriva încheierii civile nr. 82/JS/CC/26.10.2017

pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. x/115/2015/a5.

Referitor la cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de S.C. „B…” S.R.L.

prin administrator special, Curtea, având în vedere deznodământul respingerii apelului în

susţinerea căruia a fost formulată această cerere de intervenție şi având în vedere că o astfel

de cererea urmează soarta juridică a cererii în sprijinul căreia a fost formulată, a respins

cererea de intervenţie în fond ca neîntemeiată.

5. Insolvenţă. Cerere de înregistrare a creanţei formulată succesiv cererii de

opoziţie împotriva deschiderii procedurii insolvenţei, formulată de acelaşi creditor.

Admisibilitate

Legea nr. 85/2014: art. 102 alin. (1), art. 111 alin. (1)

Într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 referitoare la cererile introductive,

deschiderea procedurii, depunerea opoziţiei împotriva deschiderii procedurii şi înregistrarea

declarațiilor de creanţă, nu statornicesc o ordine imperativă în privinţa concomitenţei sau

succesiunii depunerii opoziţiei, respectiv declaraţiei de creanţă. Aceasta întrucât nu este

reprezentată situaţia creanţei creditorului opozant în situaţia depunerii opoziţiei împotriva

deschiderii procedurii şi respingerii acestor opoziţii de către judecătorul sindic.

Cu toate acestea, creditorului opozant, la deschiderea procedurii, nu-i poate fi răpit

dreptul de a înregistra creanţa sa în procedură, numai pentru simplul fapt că nu a îndeplinit

mai întâi formalitatea cererii de înregistrare a creanţei la administratorul judiciar şi, în

funcţie de opţiune, exercitarea dreptului la opoziţie. Scopul Legii procedurii insolvenţei nu

este acela de a îndepărta în mod artificial creditorii de la procedura insolvenţei, cu atât mai

puţin pe creditorii titulari ai opoziţiei. Dimpotrivă, creditorul opozant îşi afirmă dreptul său

de creanţă în cadrul opoziţiei, însă, spre deosebire de creditorii care nu au recurs la această

cale de atac, se opune deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului pentru a

valorifica recuperarea creanţei în cadrul procedurii de drept comun, în condiţiile afirmării

caracterului solvent al debitorului. Judecătorul sindic stabilind că acest debitor este în

13

insolvenţă potrivit legii speciale, în cadrul opoziţiei, nu restrânge dreptul creditorului

opozant de a se înscrie în tabelul de creanţe al debitorului.

Din depunerea opoziţiei împotriva deschiderii procedurii şi afirmarea creanţei certe,

lichide şi exigibile împotriva debitorului, rezultă manifestarea de voinţă neîndoielnică, că

oponentul îşi apropie calitatea de creditor al debitorului şi că intenţionează să-şi recupereze

creanţa, chiar şi în ipoteza respingerii opoziţiei sale.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 208 din 29 martie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 732/25.10.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

x/108/2017/a1, s-a respins excepţia tardivităţii invocate de administrator judiciar A… SPRL

Arad; s-a respins cererea de repunere în termen şi de admitere a creanţei formulată de

creditorul B... Ruse, Bulgaria, în cadrul procedurii insolvenţei debitorului SC C... SRL Şiria

din dosar de bază nr. x/108/2017, pe rolul la Tribunalul Arad Secţia a II-a Civilă; s-a

constatat că creditorul este în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanţelor; s-a

dispus practicianului în insolvenţă ca, funcţie de stadiul în care se află procedura, să verifice

creanţa creditorului, în condiţiile art. 106 din lege, să ia măsurile necesare şi să comunice

creditorului aceste măsuri.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin încheierea civilă nr. 144/07.06.2017,

pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia a II-a Civilă în dosar de bază nr. x/108/2017, a fost

deschisă procedura insolvenţei debitorului SC C... SRL, fiind fixat termenul limită pentru

depunerea creanţelor la 24.07.2017.

Creditorul B..., la data de 21.07.2017, data poştei, a formulat opoziţie la deschiderea

procedurii, arătând că are faţă de debitor o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în valoare de

241.016,01 euro cu menţiunea că iniţial, creanţa a fost în sumă de 241.514,50 euro şi 15.000

lei, conform Titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 342/25.04.2016 definitivă

prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr.

807/27.10.2016, creanţă pentru care a început executarea silită împotriva debitorului. Opoziţia

a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 617/20.09.2017 din dosar de bază nr. x/108/2017, pe rol

la Tribunalul Arad, Secţia a II-a Civilă.

Judecătorul-sindic a apreciat că manifestarea expresă de voinţă a creditorului B..., de

a-şi recupera creanţa pe care o are faţă de debitor, exprimată fără echivoc în cuprinsul

opoziţiei formulate de acesta la deschiderea procedurii insolvenţei debitorului, echivalează cu

o declaraţie de creanţă, chiar dacă creditorul ar fi optat pentru executarea silită individuală iar

nu pentru procedura colectivă a insolvenţei.

Întrucât opoziţia la deschiderea procedurii insolvenţei a fost formulată la data de

21.07.2017, deci anterior termenului limită de 24.07.2017 fixat pentru depunerea declaraţiilor

de creanţă, judecătorul-sindic a constatat că creditorul a transmis la dosarul cauzei, în termen,

intenţia sa fermă de a recupera creanţa sa, iar respingerea opoziţiei lasă ca unică modalitate de

realizare a acestei intenţii, înscrierea creditorului la masa credală şi participarea la distribuiri

conform procedurii insolvenţei

14

Faţă de cele reţinute judecătorul-sindic a respins excepţia tardivităţii ca neîntemeiată şi

cererea de repunere în termen ca rămasă fără obiect.

Cu privire la înscrierea la masa credală judecătorul-sindic a reţinut că stabilirea

legitimităţii, valorii exacte şi priorităţii creanţei este atributul practicianului în insolvenţă, în

baza art. 106 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de

insolvenţă şi deci judecătorul-sindic nu se poate pronunţa anterior practicianului în insolvenţă

ci eventual după verificarea cererii de admitere a creanţei de către practician, în cazul

formulării unei contestaţii la soluţia acestuia.

În consecinţă, constatând competenţa practicianul în insolvenţă în verificarea pe fond a

creanţei creditorului, judecătorul-sindic, în baza atribuţiilor ce îi revin în temeiul art. 58 alin.

(2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a

dispus practicianului în insolvenţă ca, funcţie de stadiul în care se află procedura, să verifice,

dacă este cazul, cererea creditorului în condiţiile art. 106 din lege, să ia măsurile necesare şi să

comunice creditorului aceste măsuri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel A... SPRL Arad în calitate de administrator

judiciar al SC C... SRL Şiria, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei

apelate în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii de repunere în termen, raportat la

dispoziţiile art. 186 alin. (1) şi (2) C.pr.civ. şi respingerea acestei cereri ca tardivă şi, implicit,

constatarea că măsura administratorului judiciar este legală, măsură prin care s-a respins

declaraţia de creanţă, formulată în cadrul cererii de repunere în termen, ca tardivă.

[…]

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata B... Ruse, Bulgaria a solicitat respingerea

apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

[…]

Examinând apelul astfel formulat de către administratorul judiciar, prin prisma

motivelor invocate în fapt şi în drept, a apărărilor ridicate de intimata creditoare, precum şi

potrivit art. 476-183 C.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat.

Aşa cum a reţinut de altfel şi judecătorul sindic în prima instanţă, creditorul B... Ruse

a formulat opoziţie la data de 21.07.2017 împotriva încheierii civile nr. 144/07.06.2017,

pronunţată de Tribunalul Arad, de deschidere a proceduri insolvenței asupra debitorului SC

C... SRL Şiria.

Această opoziţie a fost introdusă înainte de expirarea termenului pentru depunerea

declaraţiilor de creanţă, termen fixat la 24.07.2017 de către judecătorul sindic.

Opoziţia creditorului a fost respinsă, astfel că procedura insolvenţei împotriva

debitorului a rămas deschisă.

În cadrul opoziţiei, creditorul opozant a indicat că are faţă de debitor o creanţă certă,

lichidă şi exigibilă, în sumă de 241.016,01 euro, rezultând din titlul executoriu reprezentat de

sentinţa civilă nr. 342/25.04.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 807/27.10.2016 pronunţată

de Curtea de Apel Timişoara.

În cadrul aceleiaşi opoziţii, creditorul opozant a formulat şi o notă subsidiară, prin care

solicită judecătorului sindic să ia în considerare, în cazul respingerii opoziţiei, solicitarea

creditorului de înscriere la masa credală cu creanţa mai sus arătată.

15

După respingerea opoziţiei, creditorul a constatat că creanţa sa nu a făcut obiectul

înregistrării la administratorul judiciar, astfel că în prezenta cauză a solicitat repunerea în

termenul de înregistrare a creanţei şi admiterea acesteia.

Curtea relevă că, într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 referitoare la cererile

introductive, deschiderea procedurii, depunerea opoziţiei împotriva deschiderii procedurii şi

înregistrarea declarațiilor de creanţă, nu statornicesc o ordine imperativă în privinţa

concomitenţei sau succesiunii depunerii opoziţiei, respectiv declaraţiei de creanţă. Aceasta

întrucât nu este reprezentată situaţia creanţei creditorului opozant în situaţia depunerii

opoziţiei împotriva deschiderii procedurii şi respingerii acestor opoziţii de către judecătorul

sindic.

Cu toate acestea, creditorului opozant, la deschiderea procedurii, nu-i poate fi răpit

dreptul de a înregistra creanţa sa în procedură, numai pentru simplul fapt că nu a îndeplinit

mai întâi formalitatea cererii de înregistrare a creanţei la administratorul judiciar şi, în funcţie

de opţiune, exercitarea dreptului la opoziţie. Scopul Legii procedurii insolvenţei nu este acela

de a îndepărta în mod artificial creditorii de la procedura insolvenţei, cu atât mai puţin pe

creditorii titulari ai opoziţiei. Dimpotrivă, creditorul opozant îşi afirmă dreptul său de creanţă

în cadrul opoziţiei, însă, spre deosebire de creditorii care nu au recurs la această cale de atac,

se opune deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului pentru a valorifica recuperarea

creanţei în cadrul procedurii de drept comun, în condiţiile afirmării caracterului solvent al

debitorului. Judecătorul sindic stabilind că acest debitor este în insolvenţă potrivit legii

speciale, în cadrul opoziţiei, nu restrânge dreptul creditorului opozant de a se înscrie în tabelul

de creanţe al debitorului.

Din depunerea opoziţiei împotriva deschiderii procedurii şi afirmarea creanţei certe,

lichide şi exigibile împotriva debitorului, rezultă manifestarea de voinţă neîndoielnică, că

oponentul îşi apropie calitatea de creditor al debitorului şi că intenţionează să-şi recupereze

creanţa, chiar şi în ipoteza respingerii opoziţiei sale.

Problema de drept la care a recurs apelantul administrator judiciar, în sensul că cererea

de opoziţie nu este echivalentă unei cereri de înregistrare a creanţei, nu este o problemă cu

caracter juridic ci una de fapt, deoarece nu se poate pune semnul echivalenţei între două cereri

care au o natură juridică diferită: cererea de înregistrare a creanţei semnificând valorificarea

dreptului de participare la procedură în condiţii colective şi concursuale în vederea recuperării

creanţei; cererea de opoziţie semnificând împotrivirea creditorului la deschiderea procedurii

insolvenţei pentru valorificarea dreptului de recuperare a creanţei într-un alt cadru procedural

decât cel al insolvenţei.

Ceea ce primeşte semnul echipolenţei, de data aceasta, este manifestarea fără echivoc

a creditorului de a se afirma ca şi titular al unui drept de creanţă pe care doreşte să şi-l

valorifice, însă, prin evitarea deschiderii procedurii insolvenţei, dar tot prin indicarea unei

creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului. În condiţiile respingerii opoziţiei la

deschiderea procedurii insolvenţei, dreptul de creanţă şi obiectul acesteia, rămâne câştigat

procedurii insolvenţei, urmând ca administratorul judiciar să supună, potrivit legii, propriilor

verificări, creanţa astfel declarată.

16

Astfel fiind, a fost apelul formulat de A... SPRL Arad înlocuit de practicianul în

insolvenţă D… IPURL Arad, a debitoarei SC C... SRL Şiria, împotriva sentinţei civile nr.

732/25.10.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/108/2017/a1.

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul muncii

6. Concurs pentru ocuparea posturilor vacante pe perioadă nedeterminată.

Dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar.

Răspunderea pentru buna desfăşurare a concursurilor de ocupare a posturilor

Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale: art. 124, art. 294, art. 298, art. 299

H.G. nr. 457/2011 privind aprobarea Metodologiei-cadru de concurs pentru

ocuparea posturilor didactice şi de cercetare vacante din învăţământul superior: art.

21, art. 22, art. 23 alin. (1) – (6)

Stabilirea componenţei comisiei de concurs este reglementată conform dispoziţiilor

art.22 din H.G. nr. 457/04.05.2011, iar desemnarea acesteia trebuie să se realizeze într-o

modalitate de natură a asigura candidatului participarea efectivă la concurs. Imposibilitatea

concretă a candidatului de a participa la concursul pentru ocupare a unui post didactic

reprezintă, o încălcare a drepturilor consacrate de art. 294 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei

naţionale.

Plecând de la garanţiile statuate de art. 124 din Legea nr. 1/2011, care definesc

răspunderea publică ca şi obligaţia de a respecta legislaţia în vigoare, carta proprie şi

politicile naţionale şi europene în domeniul învăţământului superior, precum şi art. 298, art.

299 din Legea nr. 1/2011 privind răspunderea conducerii universităţilor pentru buna

desfăşurare a concursului, se constată afirmarea fără echivoc a dreptului de participare

efectivă la concursurile organizate.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 81 din 31 ianuarie

2018, rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 1534/PI pronunţată la data 26 Octombrie 2017 în Dosarul cu

nr. x/30/2017*, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul A..., în contradictoriu cu pârâta Universitatea B…, a constatat că pârâta a încălcat

dreptul reclamantului de a participa la concursul pentru ocuparea postului de profesor

universitar, poziţia din Statul de funcţii al Facultăţii de C... din cadrul Universităţii B…

(discipline - Maşini şi Instalaţii zootehnice; Maşini pentru protecția plantelor), a obligat pârâta

17

la reluarea concursului pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 2/1 din Statul

de funcţii al Facultății de C... din cadrul Universităţii B… (discipline - Maşini şi instalaţii

zootehnice; Maşini pentru protecția plantelor) de la momentul întreruperii sale, în vederea

exercitării dreptului reclamantului de a participa la concurs prin susţinerea tuturor probelor

aferente (analiza dosarului, prezentarea propunerii de dezvoltare a carierei universitare,

prezentarea cursului), a anulat decizia nr. 838/13.02.2017 emisă de Universitatea B… –

Comisia de Concurs şi decizia nr. 745/27.02.2017 emisă de Universitatea B… – Senat,

respingând în rest cererea. In ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, a obligat pârâta să

plătească reclamantului suma de 4760 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, reclamantul este cadru

didactic în cadrul Facultăţi de C... din cadrul Universităţii B…, ocupând postul de

conferenţiar universitar, iar în perioada octombrie 2016 - februarie 2017, pârâta Universitatea

B… a organizat Concursul pentru ocuparea posturilor vacante pe perioadă nedeterminată în

semestrul I al anului universitar 2016/2017. Posturile scoase la concurs au fost publicate în

Monitorul Oficial al României, iar printre posturile scoase la concurs a fost şi postul de

profesor universitar, poziţia 2/I, din Statul de funcţii al Facultăţii de C... (discipline - Maşini şi

instalaţii zootehnice; Maşini pentru protecţia plantelor). Astfel, la data de 13.01.2017,

reclamantul s-a înscris la concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia

2/1, din Statul de funcţii al Facultăţii de C... .

În urma evaluării dosarului reclamantului, pârâta a constatat că acesta îndeplinea toate

condiţiile legale de participare la concurs, context în care, la data de 19.01.2017, în acord cu

calendarul de concurs, a fost publicat pe site-ul Universitatea B… avizul compartimentului

juridic în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de participare la concurs, CV-ul

reclamantului, precum şi fişa de verificare a îndeplinirii standardelor de prezentare la

concursul pentru postul de profesor/cercetător ştiinţific gradul I pe perioadă determinată/

nedeterminată.

Potrivit art. 21 din H.G. nr. 457/2011 privind aprobarea Metodologiei-cadru de

concurs pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare vacante din învăţământul

superior, „competenţele profesionale ale candidatului se evaluează de către comisia de

concurs pe baza dosarului de concurs şi, adiţional, prin una sau mai multe probe de concurs,

incluzând prelegeri, susţinerea unor cursuri ori altele asemenea, potrivit metodologiei proprii.

Instituţia de învăţământ superior anunţă pe pagina web a concursului ziua, ora şi locul

desfăşurării probelor de concurs”. În speţă, în organizarea concursului în discuţie, pârâta a

avut în vedere Metodologia privind ocuparea posturilor didactice şi de cercetare în

Universitatea B…, depusă la filele 21-35 dosar. Potrivit art. 41 alin. (1) din Metodologia

enunţată, concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar consta în 3 probe: analiza

dosarului depus de către candidat; prezentarea celor mai semnificative rezultate profesionale

anterioare şi a planului de dezvoltare al carierei şi susţinerea unei prelegeri publice în faţa

studenţilor, în prezenţa Comisiei de concurs sau numai a Comisiei de concurs, dacă în

perioada desfăşurării concursului nu era activitate didactică. Aşa cum rezultă din calendarul

de concurs întocmit de Universitatea B…, cele trei probe anterior menţionate trebuiau să se

desfăşoare în perioada 30.01.2017-31.01.2017.

18

La data de 31.01.2017, reclamantul s-a prezentat la ora şi locul stabilite de

organizatorul concursului în vederea susţinerii ultimelor două probe de concurs - prezentarea

propunerii de dezvoltare a carierei universitare şi prezentarea cursului, iar cu câteva minute

înainte de ora programată pentru susţinerea probelor menţionate a fost informat de către

preşedintele Comisiei de concurs că unul dintre membrii comisiei de concurs este bolnav şi nu

poate fi prezent la concurs. Totodată, i s-a comunicat că, în condiţiile existente, concursul nu

mai poate avea loc.

Situaţia faptică descrisă a fost recunoscută de pârâtă prin întâmpinarea depusă la

dosar.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că

răspunsurile nr. 838/13.02.2017, precum şi răspunsul nr. 745/27.02.2017 emisă de

Universitatea B… – Senat la contestaţia formulată de reclamant în ceea ce priveşte

desfăşurarea concursului pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 2/I, din

Statul de funcţii al Facultăţii de C... (discipline - Maşini şi instalaţii zootehnice; Maşini pentru

protecţia plantelor) sunt nelegale şi netemeinice plecând de la analiza prevederilor art.22, 23

alin. (1) – (6) din H.G. nr. 457/2011, respectiv art. 35 alin. (1) din Metodologie.

S-a arătat astfel că prin decizia nr. 8425/9.12.2016 emisă de Rectorul Universităţii B…

s-a stabilit componenţa Comisiei de concurs pentru ocuparea postului de profesor universitar

anterior menţionat, comisia fiind compusă din şapte membrii, şi anume: preşedintele, patru

membri şi 2 membri supleanţi, toţi specialişti în domeniul postului scos la concurs, iar

susţinerea pârâtei potrivit căreia Universitatea B… şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la

componenţa comisiei, nominalizând doi membri supleanţi pentru comisia de concurs, sens în

care a depus toate diligenţele pentru organizarea şi susţinerea concursului în speţa, fiind

nefondată în condiţiile în care pârâta, în calitate de angajator deţine, în mod evident, putere

coercitivă disciplinară asupra membrilor comisiei potrivit art. 52 din propria metodologie.

Astfel, fără niciun temei legal sau vreo explicaţie pertinentă susţinută de probe sau fundament

juridic, pârâta menţionează doar că membrii supleanţi nu s-au prezentat, unul având examene,

celălalt fiind bolnav.

S-a stabilit că prin modul în care a procedat, comisia de concurs nu a respectat propria

reglementare internă a instituţiei, respectiv Metodologia privind ocuparea posturilor didactice

şi de cercetare în Universitatea B…, reglementare internă aprobată de conducerea universităţii

care era obligatorie pentru membrii comisiei de concurs, Consiliului Facultăţii, Senatului

Universităţii şi Rectorului acesteia.

Mai mult, potrivit art. 124 din Legea nr. 1/2011 a Educaţiei naţionale coroborate cu

prevederile art. 293 din aceeaşi lege, organele academice de conducere sunt obligate „să

respecte legislaţia in vigoare, carta proprie şi politicile naţionale şi europene în domeniul

învăţământului superior”, şi respectiv, in conformitate cu care „ocuparea posturilor didactice,

evaluarea şi concedierea personalului didactic sunt de competenţa Universităţilor, în baza

legislaţiei in vigoare, o metodologiei-cadru stabilite de Ministerul Educaţiei Cercetării,

Tineretului şi Sportului şi a Cartei Universitare”, conduc la concluzia că autonomia

universitară se exercită în limitele stabilite de lege de carta universitară şi de metodologia

cadru de ocuparea posturilor didactice, iar capacitatea decizională exclusivă a organelor

academice de conducere privind selectarea şi încadrarea personalului didactic şi de cercetare

19

nu poate fi înţeleasă ca făcând abstracţie de cadrul normativ sau de reglementare a

metodologiei de ocupare a posturilor. Autonomia universitară nu conferă capacităţii

decizionale a organelor academice caracterul unui drept absolut discreţionar şi nesusceptibil

de abuz.

Aşadar, tribunalul a constatat că nicio prevedere din metodologia de concurs arătată nu

permite comisiei de concurs să decidă întreruperea desfăşurării unui concurs bazat pe motivul

neprezentării membrilor comisiei de concurs, or, pârâta avea posibilitatea de a hotărî

amânarea susţinerii probelor până la întrunirea tuturor membrilor comisiei de concurs. Cu

toate acestea, în cazul de faţă, comisia de concurs nu a decis în acest sens, ci a emis direct

rezultatele concursului pentru ocuparea posturilor didactice vacante în anul universitar 2016-

2017, semestrul I, concretizate prin adresa nr. 600/03.02.2017 (fila 76 dosar), necontestată în

cauză, unde la poziţia nr. 2 aferentă reclamantului şi poziţiei pentru care s-a înscris s-a

menţionat „-”. În acest context, tribunalul a stabilit că prin această conduită, pârâta a încălcat

dreptul legitim de promovare ierarhică în învăţământul superior al reclamantului, drept

conferit prin Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, respectiv art. 53 din Constituţia României.

S-a mai arătat că acest concurs nu a fost finalizat conform Metodologiei proprii

avizate de Senatul Universităţii B…, în ceea ce priveşte situaţia reclamantului. Or, în acest

context, faţă de lipsa justificării de către pârâtă a restrângerii dreptului reclamantului de a

participa la concursul menţionat, tribunalul constată că pârâta a încălcat dreptul reclamantului

de a participa la concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia din Statul

de funcţii al Facultăţii de C... din cadrul Universităţii B… (discipline - Maşini şi Instalaţii

zootehnice; Maşini pentru protecția plantelor). In concluzie, s-a dispus anularea răspunsului

nr. 838/13.02.2017, respectiv nr. 745/27.02.2017 emise de Universitatea B… – Comisia de

concurs în soluţionarea contestaţiei acestuia, respectiv Senat.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la reluarea

concursului pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia din Statul de funcţii al

Facultății de C... din cadrul Universităţii B… (discipline - Maşini şi instalaţii zootehnice;

Maşini pentru protecția plantelor) de la momentul întreruperii sale, în vederea exercitării

dreptului de a participa la Concurs prin susţinerea tuturor probelor aferente (analiza dosarului,

prezentarea propunerii de dezvoltare a carierei universitare, prezentarea cursului), tribunalul l-

a admis arătând că reclamantul s-a înscris la concursul pentru ocuparea postului de profesor

universitar, pe perioada nedeterminata, poziţia 2/1, din statul de funcţii de la Facultatea de

C..., din cadrul Universităţii B… .

Având în vedere faptul că anterior s-a constatat nerespectarea procedurii de urmat de

către pârâtă în ceea ce priveşte concursul în discuţie cu referire la persoana reclamantului cu

consecinţa anulării deciziei nr. 838/13.02.2017 emisă de Universitatea B… – Comisia de

Concurs şi deciziei nr. 745/27.02.2017 emisă de Universitatea B… – Senat, pentru

considerentele arătate mai sus, încălcarea metodologiei proprii fiind sancţionată cu anularea

măsurii dispuse cu nerespectarea acestuia, s-a reţinut că se impune repunerea părţilor în

situaţia juridică anterioară actului anulat, ca o consecinţă a sancţiunii nulităţii. Or, vătămarea

produsă reclamantului nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi obligarea pârâtei să

reia concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 2/1 din Statul de

funcţii al Facultății de C... din cadrul Universităţii B… (discipline - Maşini şi instalaţii

20

zootehnice; Maşini pentru protecția plantelor) de la momentul întreruperii sale intempestive în

ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Temeiul de drept avut în vedere în sprijinul tezei de mai sus este dat de art. 1254 alin.

(3) Codul civil, potrivit căruia „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie

să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art.

1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”,

fiind aplicabil, în baza art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de

nulitate.

În baza art. 453 NCPC, reţinând culpa procesuală a pârâtei în promovarea procesului,

a obligat-o la plata sumei de 4760 lei către reclamant, cu titlu de onorariu avocat, potrivit

facturii nr. […] şi extrasului de cont din data de 27.02.2017.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal, Universitatea B…,

solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinţei atacate şi, rejudecând,

respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin apelul declarat, pârâta a susţinut că (..) nici răspunsul nr. 838/13.02.2017 şi nici

răspunsul nr. 745/27.02.2017 emise de Senatul Universităţii B… nu sunt contrare dispoziţiilor

legale reţinute de prima instanţă, ele fiind în mod eronat anulate.

S-a arătat că prin decizia nr. 8425/09.12.2016 emisă de Rectorul Universităţii B… s-a

stabilit componenţa Comisiei de concurs pentru ocuparea postului de profesor universitar

vizat de intimatul-reclamant, comisia fiind compusă din 7 membrii, şi anume: preşedintele,

patru membri şi 2 membri supleanţi, toţi specialişti în domeniul postului scos la concurs.

Această decizie a fost conformă cu dispoziţiile art. 22 din Metodologia-Cadru aprobată prin

H.G. nr. 457/2011. Cu toate acestea, prima instanţă stabileşte culpa pârâtei, în condiţiile în

care, nu ar fi exercitat puterea coercitivă disciplinară asupra membrilor comisiei, în condiţiile

în care s-au constatat nereguli. Motivarea primei instanţe este nelegală şi netemeinică. (..)

Apelanta a subliniat că art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă obligă judecătorul

să insereze în cuprinsul hotărârii pe care o pronunţă, temeiurile de fapt şi de drept pe care se

întemeiază soluţia. Se poate observa aşadar, că din perspectiva celor analizate mai sus,

hotărârea este nelegală, făcând referire la o instituţie juridică care nu există.

Totodată a mai arătat că acceptând ad absurdum, existenţa unei puteri coercitive

disciplinare în persoana Universităţii B…, aceasta nu putea fi exercitată împotriva membrilor

comisiei de concurs. S-a arătat astfel că pentru ocuparea unui post de conferenţiar universitar,

profesor universitar, cercetător ştiinţific gradul I sau cercetător ştiinţific gradul II, cel puţin 3

membri ai comisiei trebuie să fie din afara instituţiei care organizează concursul, din ţară sau

din străinătate. (..)

Astfel, pârâta nu putea exercita puterea coercitivă disciplinară (dacă se acceptă ad

absurdul existenţa acesteia) împotriva unor persoane care nu au calitatea de angajat al

Universităţii B…. Se opune în acest sens art. 312 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.

Mai mult, pârâta, prin organele de conducere cu atribuţii legale, a numit comisia în

componenţa prevăzută de lege (obligaţie de rezultat), a dispus convocarea şedinţei acesteia

(obligaţie de rezultat) şi a depus toate diligentele în vederea asigurării funcţionalităţii comisiei

respective. Ultima a fost în mod evident o obligaţie de mijloace, în condiţiile în care motivele

21

datorită cărora comisia nu a putut să îşi desfăşoare activitatea exced atribuţiilor pârâtei, exced

competenţelor organelor de conducere ale pârâtei. (..)

Totodată, pârghiile, cum au fost denumite de instanţa de fond, trebuie să se

fundamenteze exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 1/2011, ale Metodologiei-Cadru aprobată prin

H.G. nr. 457/2011 şi ale propriei metodologii de concurs, reţinându-se în mod greşit

încălcarea art. 124 şi art. 293 din Legea nr. 1/2011, iar statuările primei instanţei au la bază un

raţionamentul complet eronat, nefiind nici fundamentat legal. (...)

În acest sens, se poate concluziona, în primul rând, faptul că prin raportare la

prevederile art. 3 alin. (5) lit. d) din Metodologia-Cadru aprobată prin H.G. nr. 457/2011,

concursul de ocupare a posturilor didactice vacante se putea organiza doar în interiorul unui

calendar prestabilit încă de la momentul anunţului privind organizarea concursului şi de la

care nu se poate deroga.

Nu lipsit de importanţă a fost faptul că, stabilirea de către instituţie a datelor în

calendarul concursului se face respectând imperativ termenele instituite atât de metodologia

proprie de concurs, cât şi de Metodologia-Cadru aprobată prin H.G. nr. 457/2011, sens în care

reţinerea instanţei precum că „pârâta avea posibilitatea de a hotăra amânarea susţinerii

probelor până la întrunirea tuturor membrilor comisiei de concurs" nu are fundament juridic.

(...) Nerespectarea strictă a termenelor stabilite în calendarul concursului, ar fi condus în mod

inevitabil şi la încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Metodologia-Cadru aprobată prin

H.G. nr. 457/2011 care stabilesc că: „(1) Concursurile se derulează în cel mult 45 de zile de la

încheierea perioadei de înscriere."

Astfel, se arată că, Legea nr. 1/2011 nu conţine sintagma reţinută de prima instanţă,

drept legitim de a promova şi, în acelaşi timp, nefiind vorba de existenţa unei restrângeri a

exerciţiului unui drept sau a unei libertăţi, conform art. 53 din Constituţie, reţinut neîntemeiat

în cauză, în motivarea sentinţei atacate. Metodologia - Cadru aprobată prin H.G. nr. 457/2011

reglementează foarte clar atribuţiile comisiei de concurs, atribuţii ignorate de prima instanţă.

Raţionamentul de mai sus nu respectă prevederile legale, cu observarea prevederilor art. 24

alin. (3), (4), (5), (6), (7) arătându-se că prima instanţă a confundat atribuţiile comisiei de

concurs cu atribuţiile Universităţii B… . Astfel, fără a fi reglementată expres întreruperea

desfăşurării concursului, s-a constatat o împrejurare obiectivă, independentă, datorită căreia

comisia de concurs nu putea lucra, concursul fiind întrerupt.

Pentru raţiunile de mai sus, anularea răspunsului nr. 838/13.02.2017 emis de

Universitatea B… – Comisia de concurs în soluţionarea contestaţiei acestuia, precum şi a

răspunsului nr. 745/27.02.2017 emis de Universitatea B… - Senat, a fost nelegal, iar obligarea

pârâtei la reluarea concursului pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 2/1 din

Statul de funcţii 2016/2017 al Facultăţii de C... din cadrul Universităţii B… (discipline -

Maşini şi instalaţii zootehnice; Maşini pentru protecţia plantelor) de la momentul întreruperii

sale, în vederea exercitării dreptului de a participa la Concurs prin susţinerea tuturor probelor

aferente (analiza dosarului, prezentarea propunerii de dezvoltare a carierei universitare,

prezentarea cursului), a fost o măsură vădit nelegală.

Modificarea Statelor de funcţii nu a fost posibilă decât în următorul an universitar,

nicio dispoziţie legală nepermiţând, indiferent de motiv, modificarea statului de funcţii prin

scoaterea unui post la concurs, în cursul anului universitar [art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art.

22

29 alin. (1) din Metodologia-Cadru aprobată prin H.G. nr. 457/2011]. Apoi, nici măcar

instanţa de judecată nu se poate eluda aceste condiţii, întrucât dispoziţia ar trebui să fie

motivată în drept, ceea ce nu se întâmplă. Apoi, potrivit art. 27 din Metodologia-Cadru, în

cazul în care postul scos la concurs nu a fost ocupat, concursul poate fi reluat cu respectarea

integrală a procedurii de concurs. Altfel spus, reluarea concursului de la momentul

întreruperii sale, nu este posibilă, textul de lege precitat necunoscând vreo excepţie de la

regulă.

În ceea ce priveşte reţinerea art. 1254 alin. (3) C.civ. s-a arătat că textul de lege reţinut

de instanţă, specific unui raport juridic de drept privat, nu are ce să caute în motivarea unei

sentinţe judecătoreşti, în care instanţa a fost chemată să soluţioneze un conflict de drept

public.

Apelanta-pârâtă, încercând o concluzie asupra pronunţării şi motivării sentinţei de

către prima instanţă, a arătat că se poate sesiza un dispozitiv care nu a fost motivat în drept, se

mai poate sesiza că dispoziţiile din legi speciale (învăţământul superior) care nu au nicio

legătură cu sancţiunile aplicate, trimiterea la articole care guvernează raporturi juridice de

drept privat, nu de drept public, astfel că, în mod evident, sentinţa atacată este nelegală şi

netemeinică, impunându-se admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi motivat.

În drept, şi-a întemeiat prezentul apel pe textele legale la care a făcut referire, art. 466,

art. 468, art. 470, art. 471, art. 476, art. 477, art. 480, art. 481şi art. 482 C.pr.civ., art. 214, art.

215 din Legea nr. 62/2011 republicată.

Prin întâmpinarea depusă reclamantul A… a invocat excepţia tardivităţii apelului,

solicitând respingerea acestuia ca tardiv, iar în subsidiar, a solicitat respingerea apelului ca

nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată,

În motivare, reclamantul a prezentat starea de fapt prezentată prin cererea de chemare

în judecată şi care a fost confirmată de către Universitatea B… prin apărările formulate în faţa

primei instanţe. Prin apelul formulat nu se indică elemente de fapt noi de natură a justifica o

reţinere eronată a stării de fapt de către prima instanţă. (..)

Analizând cererea de apel, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

În esenţă, în cadrul apelului formulat în prezenta cauză, apelanta-pârâtă aduce critici

hotărârii primei instanţe cu privire la legalitatea si temeinicia acesteia invocând nemotivarea

în drept a dispozitivului sentinţei, evocarea unor dispoziţii din legi speciale fără legătură cu

sancţiunile aplicabile, respectiv cu situaţia dedusă judecăţii, fără a se contesta situaţia de fapt

reţinută de prima instanţă.

Legat de criticile de nelegalitate, se constată că apelanta-pârâtă făcând trimitere la

prevederile art. 425 C.pr.civ., critică hotărârea primei instanţe pentru neindicarea temeiului de

drept pe care se întemeiază soluţia în dispozitiv, respectiv folosirea unor temeiuri de drept

inaplicabile în speţă

Se reţine că art. 425 C.pr.civ., care reglementează conţinutul hotărârii la care face

trimitere apelanta-pârâta, indică la alineatul 1, lit. b) aspectul că în considerente se vor

menţiona printre altele motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază hotărârea. Or,

hotărârea atacată cuprinde în mod elaborat temeiurile de drept în baza cărora judecătorul

23

fondului a tranşat pretenţia dedusă judecăţii. În ceea ce priveşte aspectul că dispozitivul nu

cuprinde temeiurile de drept în baza cărora s-a pronunţat judecătorul fondului, Curtea constată

din observarea prevederilor art. 425 alin. (1) C.pr.civ., că doar considerentele trebuie să

cuprindă aceste temeiuri, nu şi dispozitivul, motiv pentru care şi această critică apare ca fiind

lipsită de temei.

În ceea ce priveşte temeiul de drept în baza cărora s-a pronunţat prima instanţă, Curtea

constată că Tribunalul făcând trimitere la prevederile art. 21, 41 din H.G. nr. 457/2011,

dispoziţii pe care le-a şi redat în cuprinsul hotărârii, a motivat faptul că obligaţia trasată în

sarcina apelantei-pârâte este o obligaţie de rezultat şi nu o obligaţie de diligenţă, context în

care se apreciază că şi această critică este lipsită de temeinicie.

Cu privire la fondul speţei deduse judecăţii, Curtea reţine că prima instanţă a făcut o

analiză completă şi aprofundată a raportului dedus judecăţii, criticile formulate cu privire la

temeinicia hotărârii fiind lipsite de temei.

Se constată astfel că, reclamantul-intimat, cadru didactic în cadrul Facultăţii de C... din

cadrul Universităţii B… ocupa postul de conferenţiar universitar, înscriindu-se în perioada

octombrie 2016-februarie 2017 la concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar

poziţia 2/1 din Statul de funcţii al Facultăţii de C...(discipline-maşini şi instalaţii zootehnice:

maşini pentru protecţia plantelor).

Alegerea componenţei comisiei de concurs a revenit organelor de conducere ale

pârâtei. În conformitate cu prevederile art.35, 36 din Metodologia privind ocuparea posturilor

didactice şi de cercetare în Universitatea B…, s-a procedat la stabilirea componentei comisiei

de concurs, comisie formată din 5 membri titulari şi doi membrii supleanţi, iar desfăşurarea

celor trei probe conform procedurii de concurs urma să aibă loc în perioada 30.01.2017-

31.01.2017.

Legat de componenţa comisiei de concurs, se reţine că încă din data de 27.01.2017

domnul D… a adus la cunoştinţă imposibilitatea participării la concurs motivat de prezenţa sa

la data de 30.01.2017 la Universitatea E…, procedându-se la înlocuirea acestuia cu unul din

membrii supleanţi, respectiv domnul F…. Alegerea acestui membru supleant s-a datorat

împrejurării că pentru data de 30.01.2017 domnul G... a anunţat că are un examen, fiind în

imposibilitatea de a participa la concurs. Se impune a se observa că imposibilitatea de

prezentare a domnul D… şi domnul G... priveşte doar data de 30.01.2017.

Potrivit raportului cu nr.165 din data de 30.01.2017, ca urmare a absenţei dl.Prof.univ.

dr.Vasile Padureanu, comisia nu s-a întrunit integral, context în care s-a apreciat că nu se

poate analiza dosarul candidatului. Ulterior primei probe, tot la data de 30.01.2017, potrivit

corespondenţei electronice purtate, domnul F… a comunicat că starea sănătăţii sale s-a

agravat, fiind în imposibilitate de a participa a doua zi la lucrările comisiei.

La data de 31.01.2017, reclamantul-intimat s-a prezentat conform programării în

vederea susţinerii celei de-a doua probe de concurs, fiind informat cu puţin timp înaintea

probei de concurs că domnul F… nu poate participa, astfel că proba nu se poate susţine, fiind

totodată respinse solicitările formulate în sensul amânării probei ori susţinerii prin

videoconferinţă.

În acest context, preşedintele comisiei potrivit raportului nr. 441/31.01.2017 a

constatat că, această comisie s-a aflat în stare de imposibilitate obiectivă privind desfăşurarea

24

concursului. Astfel, concursul privind postul pentru care a candidat reclamantul-intimat a

rămas nefinalizat, aşa cum rezultă de altfel din extrasul privind rezultatele concursului pentru

ocuparea posturilor didactice vacante în anul universitar 2016-2017, semestrul I, iar

contestaţiile nr. 572/2017, 745/2017 formulate de către reclamantul-intimat au fost respinse

potrivit deciziei nr.838/13.02.2017 emisă de Universitatea B…- Comisia de Concurs şi

deciziei nr. 745/27.02.2017 emisă de Universitatea - Senat

Așa cum a reţinut şi prima instanţă, concursul pentru ocuparea posturilor didactice din

învăţământul superior este guvernat de Metodologia privind ocuparea posturilor didactice şi

de cercetare în Universitatea B…, de Hotărârea de Guvern nr. 457/04.05.2011 privind

aprobarea Metodologiei-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor didactice şi de cercetare

vacante din învăţământul superior şi de Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale. Astfel,

stabilirea componenţei comisiei de concurs este trasată foarte clar conform dispoziţiilor art.

art. 22, art. 34, art. 35 din H.G. nr. 457/04.05.2011 în sarcina apelantei-pârâte, iar desemnarea

acesteia trebuie să se realizeze într-o modalitate de natură a asigura candidatului participarea

efectivă la concurs. Imposibilitatea concretă a candidatului de a participa la concursul pentru

ocupare a unui post didactic reprezintă, aşa cum în mod corect a stabilit prima instanţă, o

încălcare a drepturilor reclamantului-intimat consacrate de art. 294 din Legea nr. 1/2011 a

educaţiei naţionale.

Pornind de la premisa că, dreptul reclamantului-intimat de a participa la acest concurs

trebuia garantat într-o manieră concretă şi reală, iar nu doar teoretic şi formal, se constată că

în speţa nu se invocă niciun motiv temeinic pentru nefinalizarea concursului. Astfel, plecând

de la garanţiile statuate de art. 124 din Legea nr. 1/2011 care definind răspunderea publică ca

şi obligaţia de a respecta legislaţia în vigoare, carta proprie şi politicile naţionale şi europene

în domeniul învăţământului superior precum şi art. 298, art. 299 din Legea nr. 1/2011 privind

răspunderea conducerii universităţilor pentru buna desfăşurare a concursului, reafirmate de

prevederile art. 52 din Metodologia privind ocuparea posturilor didactice şi de cercetare în

Universitatea B…, se constată afirmarea fără echivoc a dreptului de participare efectivă la

concursurile organizate, corelativ fiind instituit totodată şi un set de constrângeri în sarcina

apelantei-pârâte.

Nu pot fi reţinută apărările apelantei-pârâte privind lipsa unei prevederi în regulament

a condiţiilor de amânare ale susţinerii concursului, acestea reprezentând pure apărări pro

causa. Mergând pe această logică, se impune a se observa că nici soluţia nefinalizării

procedurii de concurs ca urmare a imposibilităţii întrunirii comisiei de concurs nu se regăseşte

reglementată în metodologie, în Hotărârea de Guvern nr. 457/04.05.2011 sau în Legea nr.

1/2011. Cu alte cuvinte, se constată că, apelanta-pârâtă se apără invocând propria culpă,

respectiv neasigurarea condiţiilor de participare la examen prin asigurarea funcţionării unei

comisii de examinare.

Legat de culpa apelantei-pârâte, Curtea constată că imposibilitatea de participare la

lucrările comisiei ale domnul G..., respectiv domnul D… a fost confirmată doar cu privire la

data de 30.01.2017, neexistând nicio îngrădire în aplicarea prevederilor art. 23 din Hotărârea

de Guvern nr. 457/04.05.2011, respectiv înlocuirea membrului indisponibil de unul din aceşti

membrii. Mai mult decât atât, se observă că singurele rigori în timp date de calendarul

concursului sunt potrivit art. 24, art. 28 din Hotărârea de Guvern nr. 457/04.05.2011 termenul

25

de 45 de zile de derularea concursului de la încheierea perioadei de înscriere, respectiv

termenul de două zile lucrătoare pentru publicarea rezultatului concursului, neexistând nicio

îngrădire privind momentul desfăşurării concursului în cadrul intervalului de timp dat.

Aşadar, se apreciază că apelanta-intimată trebuia să depună toate diligenţele în vederea

organizării şi desfăşurării efective a concursului în intervalul de timp defipt de lege, existând

posibilitatea aşa cum s-a arătat anterior asigurării funcţionării comisiei prin aplicarea

prevederilor art. 23 din nr. 457/04.05.2011 şi la data de 30.01.2017 şi pentru data de

31.01.2017, chiar ţinând cont de eventualele deplasări ale membrilor comisiei anunţate de

altfel şi nu să constate că la o anumită dată din acest interval comisia nu se poate întruni şi

fără a uza de prerogativele şi termenele existente să constate imposibilitatea susţinerii

concursului.

Astfel, faţă de cele reţinute anterior, Curtea apreciază ca fiind conturată fără echivoc

culpa apelantei-pârâte în modul de organizare a concursului, aşa cum de altfel a stabilit în

mod corect şi prima instanţă, constatând nelegalitatea măsurii apelantei-pârâte privind

încălcarea dreptului reclamantului-intimat de a participa la concurs, obligând totodată reluarea

concursului, iar ca o consecinţă a acestui fapt, se constată că în mod corect s-a procedat în

temeiul prevederilor art. 1254 alin. (3) Cod civil raportat la prevederile art. 1325 Cod civil

care consacră principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial la

anularea deciziei nr. 838/13.02.2017 emisă de Universitatea B… - Comisia de Concurs şi

deciziei nr. 745/27.02.2017 emisă de Universitatea B… - Senat. Nu pot fi reţinute în acest

sens apărările apelantei-pârâte în sensul inaplicabilității dispoziţiilor Codului Civil, în

condiţiile în care, cu putere de lucru judecat s-a statuat potrivit încheierii din data de

26.04.2017 a Tribunalului Timiş că, raportul dintre părţi este de angajator-angajat, iar

instituţia apelantă nu acţionează în regim de putere publică.

În concluzie faţă de cele reţinute, observând că aspectele invocate ca motive de apel

sunt lipsite de temei, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C.pr.civ. Curtea a respins ca

neîntemeiat apelul formulat, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

În baza dispoziţiilor art.453 C.pr.civ. faţă de cererea de obligare a apelantei-intimate la

plata cheltuielilor de judecată avansate în apel în cuantum de 4600 lei conform chitanţei nr.

1/2018, raportând această sumă la gradul de complexitate al cauzei deduse judecăţii, numărul

de termene necesar pentru soluţionarea prezentului dosar, se apreciază că doar suma de 2500

lei corespunde acestor exigenţe, motiv pentru care instanţa a obligat apelanta-pârâtă la plata

sumei de 2500 lei către intimatul-reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată reduse în apel, cu

adnotarea aspectului că instanţa nu intervine în acest sens în raporturile dintre reclamant şi

apărătorul ales.

§. Dreptul asigurărilor sociale

7. Acordarea pensiei anticipate parţiale. Cenzurarea mențiunilor cuprinse în

adeverința prin care se atestă grupa superioară de muncă

26

Legea nr. 263/2010: art. 158, art. 159

În conformitate cu normele alineatul (6) al art. 158 ori de câte ori există vreun dubiu

rezonabil că adeverinţele emise de foştii angajatori ai asiguraţilor, ori de actualii deţinători

ai arhivelor acestora, atestă împrejurări de fapt şi de drept care nu sunt conforme dispoziţiile

legale, ori cu înscrisurile care au stat la baza emiterii lor, casele teritoriale de pensii au

posibilitatea de a verifica documentele pe baza cărora aceste adeverinţe au fost eliberate.

Apelanta nu a făcut niciun demers pentru ataşarea documentelor menţionate în conţinutul

Adeverinţei deşi, potrivit noilor prevederi ale art. 159 alin. (6) şi (7) din Legea pensiilor,

avea la dispoziţie o întreagă procedură în acest sens.

Potrivit art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010, prin documente verificabile se

înţelege nu doar actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe

superioare de muncă, dar şi actul administrativ privind încadrarea locurilor de

muncă/activităţilor/categoriilor profesionale în grupe superioare de muncă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 86 din 31 ianuarie

2018, rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 4360 pronunţată la data de 09 octombrie 2017 în Dosarul cu nr.

x/108/2017, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A…, în

contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Arad, şi Casa Naţională de Pensii Publice

– Comisia Centrală de Contestaţii şi în consecinţă, a dispus anularea Deciziei nr. 310469 din

22.03.2017 privind acordarea pensiei anticipate parţiale emisă de pârâta Casa Judeţeană de

Pensii Arad şi a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad la emiterea unei noi decizii de

pensionare în care, la calcularea cuantumului pensiei cuvenite reclamantului să reţină

încadrarea în grupa a II a de muncă, în procent de 100% pentru perioadele 17.03.1975-

17.04.1975, 14.06.1975-29.03.1978, 12.07.1979-20.08.1990 şi 01.02.1992-31.03.1994,

conform Adeverinţei nr. 698/04.03.2016 emisă de S.C. B… S.R.L. Arad.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, au fost obligate pârâtele să plătească

reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a analizat în prealabil excepţia de

prematuritate a introducerii acţiunii, invocată de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad, pe

care a respins-o, cu motivarea că potrivit Deciziei nr.956/13.11.2012 a Curţii Constituţionale

dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, sunt constituţionale în măsura în care se

interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul legal a hotărârilor

Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii, nu împiedică accesul

la justiţie.

Prin urmare, reclamantul a formulat contestaţie în termen legal, dar aceasta nu a fost

soluţionată de către Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii

Publice în termen de 45 de zile, conform art. 150 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, astfel încât

reclamantului nu îi poate fi încălcat dreptul de acces la justiţie pentru motivul că nu i s-a

soluţionat contestaţia în termen legal şi îngrădi astfel dreptul de a se adresa instanţelor

judecătoreşti pentru a-şi vedea realizate pretenţiile.

27

În ce priveşte fondul litigiului dintre părţi, Tribunalul a reţinut că, urmare a cererii

reclamantului nr. 10210 din 20.02.2017, pârâta a emis Decizia nr. 310469/22.03.2017 privind

acordarea pensiei anticipate parţiale (fila 11 dosar de fond), grupa superioară de muncă din

Adeverinţa nr. 698/04.03.2016 nefiind valorificată pe considerent că temeiul juridic nu a fost

corect.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţia nr. 27450 din 16.05.2017

trimisă spre soluţionare Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii

Publice, care nu a comunicat hotărârea pronunţată.

Potrivit art. 123 alin. (2) din H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare

a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii public, dovedirea stagiilor

de cotizare se face cu carnetul de muncă, completat potrivit prevederilor Decretului nr.

92/1976 privind carnetul de muncă, și/sau cu adeverințe eliberate, potrivit legii, de angajatorul

la care a lucrat persoana respectivă sau, după caz, de instituţia care a preluat arhivele acestuia,

astfel că nu a nu se poate reţine apărarea pârâtei în sensul că nu era înscrisă perioada în

carnetul de muncă.

De asemenea, tribunalul a mai constatat că adeverinţa nr.698/04.03.2016 emisă de

S.C. B… S.R.L. Arad certifică faptul în perioadele 17.03.1975-17.04.1975, 14.06.1975-

29.03.1978, 12.07.1979-20.08.1990 şi 01.02.1992-31.03.1994 reclamantul, în cadrul

Întreprinderii de C… Arad redenumită SC D… S.A a avut funcţia de/meseria de strungar în

cadrul Secţiei Mecanică Universală, în procent de 100 % în temeiul prevederilor Ordinului

ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi a preşedintelui Comisiei

Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă,

activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi

II de muncă în vederea pensionării, cât şi conform Ordinului nr. 590/2008 anexa 14,

nominalizarea s-a efectuat prin pontajele lunare ale unităţii şi prin înscrisurile din Procesul

verbal nr. 97/1991.

În adeverinţă se certifică că pentru perioadele menţionate unitatea a virat CAS - ul şi

contribuţia pentru pensia suplimentară datorată.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad nu i-a valorificat această adeverinţă, menţionând

în decizie că temeiul juridic indicat nu este corect.

Potrivit pct. 4 din Ordinul nr. 590/2008 care stabileşte procedura privind modul de

întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de

muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sunt direct răspunzători de

legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în

adeverinţele pe care le întocmesc şi le eliberează.

Astfel, instanţa de fond a constatat că susţinerile pârâtei au fost neîntemeiate, meseria

în care a lucrat reclamantul, respectiv strungar se regăseşte în temeiul juridic înscris în

adeverinţă, astfel ,,Temeiul juridic al încadrării în grupa II-a de muncă îl reprezintă Ordinul

nr. 50/1990, art. 3, anexa 2, poz. 33, 34 şi 40 coroborat cu Ord. nr. 125/1990 anexa 2 poz.19”.

Totodată, tribunalul a mai reţinut că adeverinţa depusă de către reclamant nu a fost

anulată, ea fiind valabilă, iar răspunderea pentru corectitudinea datelor privind încadrarea în

grupa a II-a de muncă, revine angajatoarei, această adeverinţă neputând fi cenzurată sau

28

neluată în seamă de către instituţia publică la care este depusă în vederea valorificării sale,

dacă îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege.

Astfel, adeverinţa nr. 698/04.03.2016 emisă de SC B… S.R.L. Arad îndeplineşte

condiţiile de formă prevăzute de anexa nr. 14 din H.G. nr. 257/2011, în aceasta fiind prevăzut

actul prin care s-a făcut nominalizarea, precum şi temeiul juridic al încadrării.

Mai mult, tribunalul a constat că înscrisurile indicate de emitentul adeverinţei, ca fiind

actele care dovedesc încadrarea contestatorului în grupă superioară de muncă au fost

anterioare datei de 1 aprilie 2001, aşa cum cere art. 158 din Legea nr. 263/2010 şi au fost

conforme procedurii reglementată de art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor

de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în

grupele I şi II de muncă în vederea pensionarii, potrivit cărora, după încadrarea unităţii

angajatoare în categoria persoanelor juridice care desfăşoară activităţi specifice grupelor

superioare de muncă, nominalizarea efectivă a persoanelor care se încadrau în grupele I şi II

de muncă se făcea de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi,

ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea

persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat,

suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

În lumina acestor prevederi, casele teritoriale de pensii au doar opţiunea de a verifica

dacă atestarea încadrărilor în grupele I sau II de muncă sunt sau nu sunt conforme cu

înscrisurile pe care foştii angajatori/deţinătorii de arhive le au in evidenţă/păstrare.

Tribunalul a constatat că pârâta poate verifica sub aspectul legalităţii şi cenzura o

adeverinţă prezentată de reclamant în vederea calculării pensiei sau valorificării grupei de

muncă, dar dacă aceasta respectă dispoziţiile legale în ceea ce priveşte forma prevăzută de

anexa nr. 14 din H.G. nr. 257/2011 şi conţine toate datele pentru valorificarea grupei de

muncă, nu poate să refuze valorificarea ei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de

Pensii Arad, în nume propriu, dar şi ca reprezentant al pârâtei - Comisia Centrală de

Contestaţii din cadrul CNPP Bucureşti, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul

respingerii contestaţiei reclamantului.

Sintetizând motivele de apel ale pârâtei, Curtea reţine că acestea au vizat în esenţă

împrejurarea că în mod eronat prima instanţă a apreciat asupra necesităţii valorificării

Adeverinţei nr. 698/2016, eliberată de SC B… SRL Arad, fără a se lua în considerare că

temeiul juridic de încadrare în grupa a II-a de munca nu a fost corect.

Astfel, apreciază că instanţa de fond a omis faptul ca temeiul juridic al încadrării în

grupa a II-a de muncă pentru funcţia de elev curs strugar, strungar, pregătitor completator și

controlor poarta, precizat în Adeverinţa nr. 698/2016, a fost specific altor categorii

profesionale. Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de munca pentru funcţiile de elev

rectificator, rectificator şi controlor CTC, precizat în adeverinţa nr. 656/26.02.2016, este

Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităţilor şi categoriilor

profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea

pensionării, anexa 2 punctele 33, 34 si 40. (..)

29

Pârâta consideră ca funcţiile de elev curs strugar, strungar, pregătitor completator si

controlor poarta nu se regăsesc în actele normative precizate, iar prin natura sarcinilor de

servici nu putea sa lucreze în aceleaşi condiţii cu persoanele încadrate la acest punct.

Astfel, încercările de extindere a beneficiului grupei de munca și la alte categorii de

persoane, altele decât cele care au fost nominalizate la acel moment ca desfășurându-și

activitatea în grupa superioara de munca, este de natură doar să eludeze normele legale în

materie. Aceasta cu atât mai mult cu cât în carnetul de muncă al reclamatului nu au existat

menţiuni privind încadrarea activităţii desfăşurate în grupa superioară de muncă, respectiv

grupa a II-a, în niciuna din perioadele desfăşurate la SC D… SA. În ipoteza in care activitatea

desfăşurata de reclamant fi fost încadrată în grupa a II-a potrivit procedurii prevăzute de

Ordinul 50/1990, atunci cu siguranţa angajatorul SC D… SA Arad, şi-ar fi îndeplinit

obligaţiile corespunzătoare operării corespunzătoare carnetului de muncă potrivit Decretului

92/1976, așa cum de altfel a făcut-o în cazul numeroşilor săi angajaţi.

Instanţa de fond, în considerarea faptului că, angajatorul poartă răspunderea pentru

valabilitatea și temeinicia încadrării în gupa de muncă, a admis acţiunea, concluzionând că

instituţia pârâtă nu este abilitată să verifice sau să cenzureze adeverinţele eliberate de

angajatori. Faţă de aceste susţineri pârâta subliniază că, în conformitate cu dispoziţiile art. 158

alin. (2) din Legea nr. 263/2010 adeverinţele care atestă încadrarea în grupe I si II de muncă

pot fi valorificate numai în situaţia în care au fost emise în conformitate cu prevederile legale

aplicabile pentru diferitele perioade de timp și doar pe baza documentelor verificabile

întocmite anterior datei de 01.04.2001.

În concluzie, apreciază că, soluţia instanţei de fond a fost netemeinică şi nelegală,

solicitând admiterea apelului şi modificarea apelate, în sensul respingerii acţiunii

reclamantului.

În drept, apelul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466,468-471 C.pr.civ.

În cauza a formulat întâmpinare reclamantul A…, solicitând respingerea apelului și

menţinerea sentinţei apelate, în esenţă cu motivarea că sentinţa apelată este legală şi

temeinică, invocând în susţinerea acestei poziţii procesuale prevederile art. 480 alin. (1)

C.pr.civ.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul, prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură efectuate în

faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm.

C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Litigiul dintre părţi presupune stabilirea existenţei sau inexistenţei dreptului

reclamantului de a beneficia de valorificarea la calculul pensiei sale de muncă prestată în

grupa a II a în care au fost încadrate perioadele de activitate 17.03.1975-

17.04.1975,14.06.1975-29.03.1978, 12.07.1979-20.08.1990 şi 01.02.1992-31.03.1994, în

conformitate cu menţiunile din Adeverinţa nr. 698/04.03.2016 emisă de S.C. B… S.R.L.

Arad.

Conform susţinerilor casei teritoriale de pensii, refuzul de a valorifica această

adeverinţă la calcularea pensiei anticipate parţiale a reclamantului prin Decizia nr.

310469/22.03.2017 a fost motivată pe indicarea în conţinutul actului prezentat de reclamant a

unui temei juridic greşit.

30

Pentru a stabili dacă refuzul Casei Judeţene de Pensii Arad de a-i valorifica

reclamantului adeverinţa mai sus individualizată prin Decizia nr. 310469/22.03.2017 este sau

nu justificat, trebuie amintit că, potrivit prevederilor cu caracter tranzitoriu din conţinutul art.

158 alin. (4) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, „adeverinţele

care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate

numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile

întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001”.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 din H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, care dispun că „adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade,

anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă

încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa

nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale

deţinătorilor legali de arhive”.

Instanţa de apel observă că, sub aspect formal, Adeverinţa nr. 698/04.03.2016,

eliberată de SC B… SRL Arad respectă întru totul exigenţele Anexei nr.14 la Normele de

aplicare a Legii nr. 263/2010, aprobate prin H.G. nr. 257/2011, conţinând toate elementele

enumerate. Astfel, în adeverinţa în discuţie se precizează că încadrarea în gupa a II a de

muncă a reclamantului a fost făcută conform nominalizării efectuată prin pontajele lunare ale

unităţii Întreprinderea de C… Arad –redenumită SC D… SA Arad, dar şi prin înscrisurile din

Procesul verbal nr. 97/1991, iar temeiul juridic al încadrării este Ordinul nr. 50/1990, art. 3 şi

anexa nr. 2, poziţia nr. 33, 34 şi 40.

Cu privire la susţinerea apelantei că temeiul juridic indicat în actul doveditor prezentat

de reclamant este eronat, Curtea observă că actualul deţinător al arhivei fostului angajator ale

reclamantei a precizat ca temei al încadrării, nu numai Anexa nr. II , poziţia nr. 33, 34 şi 40

din Ordinul nr. 50/1990, dar şi pe cele ale art. 3 potrivit căruia, printre altele, beneficiază de

încadrarea în grupele I şi II de munca, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului,

personalul care este în activitate….. personalul care lucrează efectiv la locurile de munca şi

activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi cei care îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii cu persoanele la care anexele actului administrativ fac referire.

Prin urmare, împrejurarea că meseria pe care a avut-o reclamantul, de strungar, nu s-ar

încadra în sfera activităţilor expres enumerate de pct. 33, 34 şi 40 al Anexei II din Ordin, nu

prezintă relevanţă, câtă vreme potrivit art. 3 din acelaşi act administrativ, se confirmă că

asiguratul a lucrat în aceleaşi condiţii de muncă cu persoanele care au desfăşurat activităţile

prevăzute în Anexa nr. II, pct.33, 34 şi 40.

Împrejurarea că prin natura meseriei, confirmată prin adeverinţa prezentată, aceea de

strungar, reclamantul în discuţie nu ar fi putut lucra în aceleaşi condiţii cu personalul

menţionat în Anexa nr. II, pct. 33, 34 şi 40 sunt simple presupuneri ale apelantei,

neconfirmate de niciun mijloc de probă, cu atât mai mult cu cât punctele menţionate ale

anexei nr. II descriu procese de producţie perfect compatibile cu meseria asiguratului, cum ar

fi topirea şi fabricarea metalelor neferoase, prestarea la strung […],etc.

Tot simple presupuneri ale apelantei sunt şi consideraţiilor potrivit cărora, dacă

reclamantul ar fi desfăşurat activităţi dintre cele menţionate anexa nr. II a Ordinului nr.

31

50/1990, cu siguranţă fostul angajator ar fi făcut aceste menţiuni in carnetul de muncă. Ori,

tocmai situaţiile în care angajatorul a omis de a consemna despre munca în condiţii speciale în

carnetele de muncă ale salariaţilor a fost avută în vedere de art. 158 alin. (4) din Legea

nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care a acordat posibilitatea dovedirii

acestor condiţii şi prin adeverinţe eliberate de angajator.

În fine, Curtea nu poate să nu observe că apelanta nu a făcut niciun demers pentru

ataşarea documentelor menţionate în conţinutul Adeverinţei nr. 698/04.03.2016, eliberată de

SC B… SRL Arad, deşi, potrivit noilor prevederi ale art. 159 alin. (6) şi (7) din Legea

pensiilor, avea la dispoziţie o întreagă procedură în acest sens. Astfel, în conformitate cu

normele alin. (6) al art. 158 „În situaţia în care există suspiciuni cu privire la legalitatea

încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sau orice alţi deţinători

legali de arhive sunt obligaţi să pună la dispoziţia Casei Naţionale de Pensii Publice şi/sau a

caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior

datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverinţele care atestă încadrarea

persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în vederea verificării respectării

legislaţiei în domeniu. (7) În situaţia în care, ca urmare a verificărilor prevăzute la alin. (6), se

constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare de muncă sau nu sunt

prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverinţelor, perioadele respective sunt

valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiţii normale de muncă”.

Curtea reţine că prevederile legale enunţate supra sunt de natură a îngădui concluzia

că, ori de câte ori există vreun dubiu rezonabil că adeverinţele emise de foştii angajatori ai

asiguraţilor,ori de actualii deţinători ai arhivelor acestora, atestă împrejurări de fapt şi de drept

care nu sunt conforme dispoziţiile legale, ori cu înscrisurile care au stat la baza emiterii lor,

casele teritoriale de pensii au posibilitatea de a verifica documentele pe baza cărora aceste

adeverinţe au fost eliberate.

Pe de altă parte, potrivit art. 158 alin. (5) din Legea nr. 263/2010, se menţionează că

,prin documente verificabile se înţelege nu doar actul administrativ de nominalizare a

persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, dar şi actul administrativ privind

încadrarea locurilor de muncă/activităţilor/categoriilor profesionale în grupe superioare de

muncă.

În concluzie,faţă de aceste argumente juridice, în baza art. 480 alin. (1) C.pr.civ,

Curtea va respinge apelul pârâtei,luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată in calea

de atac.

32

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ

8. Salarizarea funcţionarilor publici conform Legii-cadru nr. 153/2017.

Acordarea sporului de 15 % pentru complexitatea muncii

Legea nr. 153/2017

În privinţa datei aplicării majorării salariale de 15% reglementată la Anexa nr. VIII-

Cap. I-lit. A)-pct. II-lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, trebuie analizate dispoziţiile art. 38

alin. (2) şi (3) din actul normativ anterior menţionat.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, şi a

intrat în vigoare la 1 iulie 2017, conform art. 43 din acest act normativ.

Având în vedere menţionarea expresă, în cuprinsul art. 43 din lege, a datei intrării în

vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu există controverse privind această dată.

Pe de altă parte, deşi Legea-cadru nr. 153/2017 a intrat în vigoare la 1 iulie 2017, art.

38 alin. (1) din lege stabileşte că „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu

data de 1 iulie 2017”.

În acest sens, art. 38 alin. (2) din lege reglementează stabilirea drepturilor salariale

pentru anul 2017, prevăzând că „Începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie

2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi

indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,

compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte,

potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care

beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi

funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

b) prin excepţie de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se

stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol;

c) prin excepţie de la prevederile lit. a), indemnizaţiile lunare ale personalului care

ocupă funcţii de demnitate publică se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX

cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată;

d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană şi tichetele de

masă de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de

personal bugetar, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Art. 38 alin. (3) din lege reglementează drepturile salariale pentru anul 2018, iar art.

38 alin. (4) prevede că „În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de

bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere

reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie,

33

indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie

2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de

stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.

Prin urmare, aplicarea etapizată reglementată de art. 38 reprezintă sediul materiei în

problema salarizării personalului din sectorul bugetar, iar conform reglementării din art. 38

alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 nu sunt aplicabile dispoziţiile din

anexele la Legea-cadru nr. 153/2017.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017,

potrivit cărora „Începând cu anul 2023, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de

funcţie şi indemnizaţiile de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în

anexele nr. I - VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare”.

Curtea reţine că nu sunt aplicabile de la 1 iulie 2017 dispoziţiile din nota la Anexa nr.

VIII invocată de reclamantă, în lipsa unei prevederi speciale care să stabilească în mod

expres o excepţie, pentru anul 2017, de la regula menţinerii salariilor de bază la nivelul

acordat pentru luna iunie 2017.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 377 din 20 februarie

2018, rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 4881/13.12.2017 pronunţată de

Tribunalul Arad în dosar nr. x/108/2017, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, în

temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 498 alin. (1) Noul

Cod procedură civilă, reclamanta recurentă A... solicită admiterea recursului, casarea sentinţei

civile recurate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost aceasta formulată; cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, arată că în fapt, prin acţiunea ce formează obiectul prezentului

dosar, a solicitat instanţei de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: anularea

în parte a Deciziei nr. 69/20.07.2017 emisă de A.J.P.I.S. Arad, obligarea pârâtei la stabilirea

salariului de bază al reclamantei în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 153/2017,

respectiv prin acordarea majorării de 15% pentru complexitatea muncii, începând cu data de

01.07.2017 şi obligarea pârâtei la calcularea şi achitarea diferenţelor salariale dintre nivelul de

salarizare stabilit prin decizia contestată şi nivelul de salarizare stabilit în urma acordării

majorării de 15% pentru complexitatea muncii, începând cu data de 01.07.2017.

Arată recurenta că în motivarea sentinţei civile recurate, instanţa de fond a reţinut

faptul că dispoziţiile referitoare la majorarea cu 15% a salariului său de bază pentru

complexitatea muncii, prevăzută în Anexa nr. VII - Cap. I lit. A) - pct. II - lit. b din Legea-

cadru nr. 153/2017, nu sunt aplicabile la data introducerii acţiunii, dreptul reclamantei nefiind

unul actual, fără însă a se menţiona o altă dată calendaristică de la care prevederile legale

invocate ar intra în vigoare.

Apreciază că sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond în cauza dedusă judecăţii

este vădit netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:

Aşa cum a menţionat în motivarea cererii introductive şi cum a reţinut şi instanţa de

fond, reclamanta are calitatea de funcţionar public, fiind angajată în cadrul A.J.P.I.S. Arad în

34

funcţia publică de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 4; în considerarea

acestui aspect, este mai presus de orice tăgadă faptul că, începând cu data de 01.07.2017,

drepturile salariate ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al

statului sunt cele prevăzute de dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017.

Astfel, cum a reţinut şi instanţa de fond în motivarea hotărârii recurate, potrivit

dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, prevederile acestui act normativ se aplică

etapizat în perioada 2017-2022.

Consideră că ceea ce nu a luat în considerare instanţa de fond, este faptul că prin

cererea de chemare în judecată nu a solicitat obligarea pârâtei la acordarea unor majorări

salariale de natura celor prevăzute la art. 38 alin. (3) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, ci a

solicitat obligarea pârâtei la acordarea majorării salariale de 15% reglementată la Anexa nr.

VIII - Cap. I-lit. A)- pct. II- lit. b) din acelaşi act normativ, excepţie instituită de legiuitor de

la dispoziţiile art. 38 alin. (2) lit. a) din lege.

Mai arată reclamanta recurentă că în conformitate cu cele menţionate expres de

legiuitor în cuprinsul Notei nr. 2 din Anexa nr. VIII - Cap. I- lit. A)- pct. II- lit. b), funcţionarii

publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea, coordonarea sau

sub autoritatea Ministerului Mediului şi Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale beneficiază,

pentru complexitatea muncii, de o majorare a salariului de bază de 15%. Or, în considerarea

faptului că pârâta A.J.P.I.S. Arad este o instituţie publică aflată în subordinea Ministerului

Muncii şi Justiţiei Sociale (M.M.J.S.), este mai presus de orice dubiu faptul că, începând cu

data de 01.07.2017, stabilirea salariului de bază al funcţionarilor publici din cadrul autorităţii

pârâte - implicit şi al reclamantei, trebuia să se realizeze inclusiv prin acordarea majorării de

15% pentru complexitatea muncii.

În ceea ce priveşte data intrării în vigoare a prevederilor Anexa nr. VIII - Cap. I-lit. A)

- pct. II- lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, contrar celor reţinute de instanţa de fond în

considerentele hotărârii recurate, aceasta este data intrării în vigoare a Legii-cadru nr.

153/2017, respectiv data de 01.07.2017, în condiţiile în care legiuitorul nu a statuat în mod

expres faptul că data de la care se acordă majorarea de 15% pentru complexitatea muncii în

cazul în cazul funcţionarilor publici din instituţiile din subordinea M.M.J.S. este o dată

ulterioară datei intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, reclamanta recurentă învederează instanţei de

control judiciar faptul că, potrivit prevederilor art. 78 din Constituţia României, referitoare la

intrarea în vigoare a legii, o lege se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în

vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, legile intră

în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I sau la o

dată ulterioară prevăzută în textul lor.

În considerarea faptului că actul normativ în temeiul căruia intimata a emis decizia

contestată este o lege, este indeniabil că prevederile legale la care a făcut referire anterior sunt

aplicabile în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, analizând cele două texte legale, este mai presus de orice îndoială faptul că

prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 intră în vigoare la data de 01.07.2017 în condiţiile în

care acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României la data de 28.06.2017,

35

aspect necontestat de intimată. Majorarea salarială de 15% pentru complexitatea muncii este

reglementată prin Anexa nr. I-lit. A)- pct. II- lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar în

privinţa acesteia legiuitorul nu a reglementat expres faptul că aceasta s-ar aplica de la o dată

ulterioară datei intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

Apreciază recurenta ca fiind indeniabil faptul că dacă legiuitorul ar fi dorit ca această

dispoziţie să fie aplicată începând cu o dată ulterioară datei intrării în vigoare a Legii-cadru

nr. 153/2017, în concordanţă cu dispoziţiile legale antemenţionate din Constituţia României,

respectiv din Legea nr. 24/2000, ar fi prevăzut expres acest fapt, cu indicarea exactă a datei

intrării în vigoare a respectivelor prevederi, astfel cum s-a procedat, spre exemplu, în cazul

acordării indemnizaţiei de hrană (art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017), îndemnizaţiei de

vacanţă [art. 26 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017] sau stabilirea salariilor de bază în

cazul medicilor şi asistenţilor medicali [art. 38 alin. (3) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017].

Astfel, concluzionând, în condiţiile în care legiuitorul a statuat că, în cazul

funcţionarilor publici din instituţiile din subordinea M.M.J.S - (cazul intimatei din prezenta

cauză), salariul de bază se stabileşte la nivelul celui acordat în luna iunie 2017 la care se

adaugă o majorare de 15% pentru complexitatea muncii, fără a face alte menţiuni cu privire la

data acordării acestei majorări salariale, este indeniabil faptul că acordarea majorării de 15%

se aplică odată cu intrarea în vigoare a actului normativ, respectiv data de 01.07.2017,

conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

În considerarea celor menţionate, şi raportat la faptul că prin decizia contestată s-a

stabilit, pentru reclamantă, acelaşi salariu de încadrare cu cel acordat în luna iunie 2017, este

lipsit de orice echivoc faptul că această decizie este în parte netemeinică şi nelegală, motiv

pentru care se impune anularea acesteia în ceea ce priveşte stabilirea salariului de bază

începând cu data de 01.07.2017 şi obligarea pârâtei la stabilirea salariului de bază al acesteia

conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, inclusiv prin acordarea majorării salariale de

15% pentru complexitatea muncii.

Faţă de cele expuse, având în vedere şi probatoriul existent la dosarul cauzei, solicită

admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii

astfel cum a fost aceasta formulată; cu cheltuieli de judecată.

În drept invocă: art. 483 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1) şi (2), art.

498 alin. (1) din Noul Cod procedură civilă.

Analizând recursul formulat, Curtea a respins recursul formulat.

A constatat că, în ceea ce privește obiectul litigiului, reclamanta A... – funcţionar

public în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (A.J.P.I.S.) Arad – a

solicitat:

- anularea în parte a Deciziei nr. 69/20.07.2017, emisă de A.J.P.I.S. Arad;

- obligarea pârâtei la stabilirea salariului de bază a reclamantei în conformitate cu

prevederile Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv prin acordarea majorării de 15% pentru

complexitatea muncii, începând cu data de 01.07.2017;

- obligarea pârâtei la calcularea şi achitarea diferenţelor salariate dintre nivelul de

salarizare stabilit prin decizia contestată şi nivelul de salarizare stabilit în urma acordării

majorării de 15% pentru complexitatea muncii, începând cu data de 01.07.2017; cu cheltuieli

de judecată.

36

În motivare, reclamanta a susţinut că decizia contestată este în parte netemeinică şi

nelegală, în ceea ce priveşte modul de stabilire a salariului de bază, având în vedere

dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens, reclamanta a arătat că, potrivit art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017,

aceasta se aplică etapizat, în perioada 2017 - 2022.

În perioada 01.07.2017 - 31.12.2017, legiuitorul a statuat faptul că se menţin în plată

la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază precum şi

cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte clemente ale

sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar de care beneficiază

personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii [art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru nr.

153/2017].

De la această regulă generală, legiuitorul a înţeles să instituie şi unele excepţii, una din

aceste excepţii fiind cea menţionată în cuprinsul Anexei nr. VIII-Cap. I - lit. A)-pct. II-lit. b)

din Legea-cadru nr. 153/2017.

În conformitate cu cele menţionate expres de legiuitor în cuprinsul Notei nr. 2 din

Anexa nr. VIII-Cap. I-lit. A)-pct. II-lit. b). funcţionarii publici din serviciile publice

deconcentrate ale instituţiilor din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului

Mediului şi Ministerului Muncii şi al Justiţiei Sociale beneficiază, pentru complexitatea

muncii, de o majorare a salariului de bază de 15%.

Or, în considerarea faptului că pârâta A.J.P.I.S. Arad este o instituţie publică aflată în

subordinea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, este mai presus de orice dubiu faptul că

începând cu data de 01.07.2017. stabilirea salariului de bază al funcţionarilor publici din

cadrul pârâtei, implicit şi al reclamantei, trebuia să se realizeze inclusiv prin acordarea

majorării de 15% pentru complexitatea muncii.

Reclamanta susţine că prin decizia contestată, pârâta a procedat la stabilirea salariului

de bază a reclamantei doar în considerarea prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru

nr. 153/2017, respectiv prin stabilirea salariului de încadrare la nivelul celui avut în luna iunie

2017, fără acordarea majorării de 15% pentru complexitatea muncii.

În condiţiile în care legiuitorul a statuat că, în cazul funcţionarilor publici din

instituţiile din subordinea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, salariul de bază se

stabileşte la nivelul celui acordat în luna iunie 2017 la care se adaugă o majorare de 15%

pentru complexitatea muncii, fără a face alte menţiuni cu privire la data punerii în aplicare a

acestor prevederi, este indeniabil faptul că acordarea majorării de 15% se aplică odată cu

intrarea în vigoare a actului normativ, respectiv data de 01.07.2017, conform principiului "ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Conform reclamantei, dacă legiuitorul ar fi dorit ca această dispoziţie să fie aplicată

începând cu o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, ar fi făcut o

asemenea menţiune, aşa cum a procedat, spre exemplu în cazul acordării indemnizaţiei de

hrană (art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017), indemnizaţiei de vacanţă [art. 26 alin. (4) din

Legea-cadru nr. 153/2017] sau stabilirea salariilor de bază în cazul medicilor şi asistenţilor

medicali [art. 38 alin. (3) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017].

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată, reţinând următoarele:

37

„Potrivit Notei Anexa nr. VIII – Cap. I – lit. A) pct. II - lit. b) din Legea-cadru nr.

153/2017 ,,Funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din

subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Mediului şi Ministerului Muncii şi

Justiţiei Sociale beneficiază, pentru complexitatea muncii, de o majorare a salariului de bază

de 15%”.

În cuprinsul Notei nu se indică în mod expres data de la care se aplică această

majorare, fapt care a condus la interpretări diferite a părţilor şi care a generat prezentul litigiu.

Astfel, reclamanta opinează că, în lipsa unei menţiuni exprese în ce priveşte intrarea în

vigoare a acestor dispoziţii, ele se aplică de la data intrării în vigoare a legii, respectiv

01.07.2017.

Instituţia pârâtă a invocat dispoziţiile art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Instanţa reţine că, în conformitate cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile prezentei legi se aplică etapizat,

începând cu data de 01.07.2017.

În alin. (2) lit. a) al art. 38 se arată că se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna

iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de

funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor,

indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare

care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda

lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul

ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Apoi, prin dispoziţiile alin. (3) lit. a) se stabileşte, ca regulă, că ,,Începând cu data de 1

ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:

a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie,

indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor,

compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care

fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda

lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu

25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art.

25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”;

La lit. b)-e) ale alineatului (3) sunt enumerate excepţiile de la această regulă.

Totodată, potrivit art. 38 alin. (4) ,,În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o

creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de

încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de

funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi

cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin

legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.

Interpretând sistematic dispoziţiile enumerate anterior rezultă că până la data de 31

decembrie 2017, cuantumul salariului de bază şi al sporurilor rămâne cel existent în plată în

luna iunie 2017.

Începând cu data de 01.01.2018 intervine o majorare cu 25% a salariului de bază,

majorare condiţionată de încadrarea sumelor tuturor sporurilor în limita a 30% din salariile de

bază, urmând ca din anul 2019 majorările prevăzute de legea cadru să se aplice necondiţionat.

38

Apreciind, în consecinţă, că dispoziţiile referitoare la majorarea cu 15 % a salariului

de bază, pentru complexitatea muncii, prevăzută în Anexa nr. VIII – Cap. I – lit. A) pct. II -

lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu sunt aplicabile la data introducerii acţiunii, dreptul

reclamantei nefiind unul actual, acţiunea formulată urmând a fi respinsă”.

În recurs, reclamanta a reiterat motivele acţiunii în justiţie, criticând faptul că:

- Instanţa de fond nu a luat în considerare instanţa de fond este faptul că prin cererea

de chemare în judecată. Reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la acordarea unor majorări

salariale de natura celor prevăzute la art. 38 alin. (3) si alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017,

ci obligarea pârâtei la acordarea majorării salariale de 15% reglementată la Anexa nr. VIII-

Cap. I-lit. A)-pct. II-lit. b) din acelaşi act normativ.

Reclamanta a arătat – referitor la data intrării în vigoare a prevederilor Anexa nr. VIII-

Cap. I-lit. A)-pct. II-lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi contrar celor reţinute de instanţa

de fond în considerentele hotărârii – că aceasta este data intrării în vigoare a Legii-cadru nr.

153/2017, respectiv data de 01.07.2017. În acest sens, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 78

din Constituţia României şi cele ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, apreciind că dacă

legiuitorul ar fi dorit ca această dispoziţie din Legea-cadru nr. 153/2017 să fie aplicată

începând cu o dată ulterioară datei intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, ar fi prevăzut

expres acest fapt, cu indicarea exactă a datei intrării în vigoare a respectivelor prevederi, astfel

cum s-a procedat, spre exemplu, în cazul acordării indemnizaţiei de hrană (art. 18 din Legea-

cadru nr. 153/2017), indemnizaţiei de vacanţă (art. 26 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017)

sau stabilirea salariilor de bază în cazul medicilor şi asistenţilor medicali (art. 38 alin. (3) lit.

b) din Legea-cadru nr. 153/2017).

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea a subliniat că

problema de drept în litigiu este legată de data aplicării majorării salariale de 15%

reglementată la Anexa nr. VIII-Cap. I-lit. A)-pct. II-lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Este indiscutabil că, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, „Începând cu

data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.

(1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a

fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, şi a intrat

în vigoare la 1 iulie 2017, conform art. 43 din acest act normativ.

Având în vedere menţionarea expresă, în cuprinsul art. 43 din lege, a datei intrării în

vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu există controverse privind această dată.

Pe de altă parte, deşi Legea-cadru nr. 153/2017 a intrat în vigoare la 1 iulie 2017, art.

38 alin. (1) din lege stabileşte că „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu

data de 1 iulie 2017”.

În acest sens, art. 38 alin. (2) din lege reglementează stabilirea drepturilor salariale

pentru anul 2017, prevăzând că „Începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie

2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi

indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor,

primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din

salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază

39

personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

b) prin excepţie de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se

stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol;

c) prin excepţie de la prevederile lit. a), indemnizaţiile lunare ale personalului care

ocupă funcţii de demnitate publică se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor din anexa nr. IX

cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată;

d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană şi tichetele de masă

de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de personal

bugetar, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Art. 38 alin. (3) din lege reglementează drepturile salariale pentru anul 2018, iar art. 38

alin. (4) prevede că „În perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază,

soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere

reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie,

indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie

2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat

cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)”.

Prin urmare, aplicarea etapizată reglementată de art. 38 reprezintă sediul materiei în

problema salarizării personalului din sectorul bugetar, iar conform reglementării din art. 38

alin. (1) – (4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 nu sunt aplicabile dispoziţiile din

anexele la Legea-cadru nr. 153/2017.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017,

potrivit cărora „Începând cu anul 2023, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie

şi indemnizaţiile de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele

nr. I - VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare”.

În raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, salariile de bază

menţionate în anexele nr. I – VIII la lege se vor aplica începând cu anul 2023, iar din

dispoziţiile art.38 alin. (1)-(4) rezultă că în perioada anilor 2017-2022 se aplică dispoziţiile

din acest articol.

Or, reclamanta a solicitat acordarea unei majorări salariale cuprinse Nota nr. 2 din

Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii bugetare „administraţie”) – Capitolul I – lit.

A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. II (Salarii pentru personalul din unităţile

teritoriale) – lit. b) (Funcţii publice generale de execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017, notă

potrivit căreia „Funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din

subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Mediului şi Ministerului Muncii şi

Justiţiei Sociale beneficiază, pentru complexitatea muncii, de o majorare a salariului de bază

de 15%”.

Fiind o notă din Anexa nr. VIII, aceasta este aplicabilă la aceeaşi dată la care se vor

aplica dispoziţiile întregii anexe, respectiv începând cu anul 2023, cum prevede art. 12 alin.

(2) din Legea-cadru nr. 153/2017, citata anterior.

De altfel, aplicarea dispoziţiilor din anexe începând cu anul 2023 este menţionată şi în

expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017, disponibilă pe site-ul Internet al Camerei

Deputaţilor, la pagina:

40

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16329

Prin urmare, nu se poate reţine temeinicia susţinerii reclamantei, conform căreia data

intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 (la 1 iulie 2017) este şi data intrării în vigoare a

majorării salariale cuprinse Nota nr. 2 din Anexa nr. VIII (Familia ocupaţională de funcţii

bugetare „administraţie”) – Capitolul I – lit. A) (Salarizarea funcţionarilor publici) – pct. II

(Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale) – lit. b) (Funcţii publice generale de

execuţie) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Este adevărat că există anumite excepţii de la aceste reguli – unele menţionate chiar în

cererea de chemare în judecată şi în recurs – însă ele sunt expres menţionate, iar în privinţa

salariilor de bază cuvenite începând cu data de 1 iulie 2017, art. 38 alin. (2) lit. a) din lege

stabileşte clar regula potrivit căreia „se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie

2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de

funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor,

indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare

care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda

lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul

ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”;

Acesta fiind sediul materiei salarizării personalului din sectorul bugetar pentru

perioada lunilor iulie-decembrie 2017, Curtea reţine că nu sunt aplicabile de la 1 iulie 2017

dispoziţiile din nota la Anexa nr. VIII invocată de reclamantă, în lipsa unei prevederi speciale

care să stabilească în mod expres o excepţie, pentru anul 2017, de la regula menţinerii

salariilor de bază la nivelul acordat pentru luna iunie 2017.

În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,

recursul declarat de reclamanta A... împotriva sentinţei civile nr. 4881/13.12.2017, pronunţată

de Tribunalul Arad în dosar nr. x/108/2017 a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin.

(1) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010).

§. Contencios fiscal

9. Activităţi agricole aducătoare de venituri supuse impozitelor/taxelor şi

contribuţiilor obligatorii. Anularea ex lege a obligaţiilor fiscale constând în TVA.

Aplicabilitate

Legea nr. 24/2000

Legea nr. 571/2003: art. 41, art. 71, art. 125, art. 127, art. 161

Legea nr. 29/2018: art. 3, art. 5

Art. 71 Cod fiscal, de care se prevalează reclamantul recurent, este inclus în Titlul III

al Codului fiscal, alocat „Impozitului pe venit” iar art. 41 din acest titlu precizează care sunt

categoriile supuse impozitului pe venit „potrivit prevederilor prezentului titlu”, enumerând,

la lit. f) „veniturile din activităţi agricole, definite conform art. 71”. Rezultă astfel că definiţia

din art. 71 a noţiunii în discuţie este aplicabilă doar în cadrul Titlului III al Codului fiscal,

41

consacrat impozitului pe venit, iar nicidecum în cadrul altui titlu, cum ar fi Titlul VI, rezervat

TVA.

Dimpotrivă, este de remarcat că în art. 125 ind. 1 Cod fiscal sunt cuprinse definiţii

specifice acestui titlu, arătându-se că „în sensul prezentului titlu, termenii şi expresiile de mai

jos au următoarele semnificaţii:”, fiind arătat la pct. 4 sensul noţiunii de „activitate

economică”, prin trimitere la dispoziţiile art. 127 alin. (2). Este, deci, necesar a se

concluziona că, în materia TVA nu se aplică definiţiile din Titlul III date unor termeni, astfel

cum susţine recurentul, ci exclusiv cele din Titlul VI al Codului fiscal.

În hotărârea preliminară din cauzele conexate C-180/10 și C-181/10, adoptată la

15.09.2011, s-a precizat, în paragrafele 43-44, că potrivit 9 alineatul (1) din Directiva TVA,

„noțiunea de persoană impozabilă este definită în raport cu cea de activitate economică.

Astfel, existența unei astfel de activități este cea care justifică o calificare drept persoană

impozabilă (a se vedea Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C 32/03, Rec., p. I 1599, punctul

19). În această privință, trebuie amintit că definiția noțiunii de „activitate economică” de la

articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva TVA cuprinde orice activitate a

producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii și, în special,

operațiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.

În speţă nu poate fi negat faptul că activitatea agricolă derulată de reclamant în

cadrul exploataţiei agricole are natură productivă, reprezentând o exploatare a unor bunuri

corporale, în scopul obţinerii unor venituri cu caracter de continuitate, prin valorificarea

produselor obţinute de la animale, astfel încât se include, indeniabil, în sfera de aplicare a

TVA.

Nu poate fi reţinută opinia potrivit căreia TVA se achită doar la valorificarea

produselor obţinute din activitatea agricolă, această împrejurare de fapt constituind expresia

faptului că operaţiunile la care se face astfel referire reprezintă livrări de bunuri, în sensul

art. 128 alin. (1) Cod fiscal, astfel încât baza de impozitare se constituie la obţinerea

contrapartidei din partea cumpărătorului, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) Cod fiscal, iar cota

de TVA se aplică la această bază, astfel încât taxa se colectează, în fapt, prin încasarea

preţului de livrare a produselor. În nici un caz, deci, nu s-ar putea accepta interpretarea

potrivit căreia un atare mecanism de colectare a taxei, reglementat de dispoziţiile Titlului VI

al Codului fiscal ar implica restrângerea sferei de aplicare a taxei la veniturile enumerate de

art. 71 Cod fiscal, astfel cum se susţine.

Prin dispozițiile Legii nr. 28/2018 legiuitorul a anulat, ex lege, obligaţiile fiscale

constând în TVA şi accesorii, stabilite în sarcina unor contribuabili ce au desfăşurat, în

perioada de referinţă, activităţi agricole aducătoare de venituri, care intrau în sfera taxei,

fără a se face distincţie după cum atari obligaţii fiscale au fost stabilite prin acte

administrative fiscale contestate sau nu. Nu există, aşadar, nici un impediment pentru a se

face aplicarea în speţă a acestor dispoziţii, reţinându-se că în acest mod şi-au încetat

existenţa obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantului, astfel

încât actele administrative fiscale atacate prin acţiune au rămas fără obiect, devenind astfel

admisibilă solicitarea de anulare a acestora.

42

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 478 din 15 februarie

2018, rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin sentinţa civilă nr. 4047/16.10.2017 Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul A... în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Judeţeană

a Finanţelor Publice Hunedoara şi Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Timișoara.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul recurent A...,

solicitând casarea sentinţei şi admiterea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 483-498 NCPC,

susţinând că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept

material în speţă.

Curtea a admis recursul declarat de reclamantul recurent A..., în contradictoriu cu

pârâtele intimate Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, cu sediul în loc.

Deva, str. 1 Decembrie 1918 nr. 30 jud. Hunedoara şi Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Timișoara, cu sediul în Timişoara, str. Gheorghe Lazăr, nr. 9B, jud. Timiş.,

a casat sentinţa recurată, în sensul că: a admis în parte cererea formulată şi precizată de

reclamantul A..., împotriva pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara

şi Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara si a dispus anularea deciziei de

impunere nr. 283/28.09.2016, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice

Hunedoara, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr.

540/30.03.2017, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

A dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamant a sumei de 49.704 lei, achitată în

baza deciziei de impunere anulate.

A respins în rest cererea precizată.

S-a menționat ca nu pot fi reţinute alegaţiile referitoare la prescripția dreptului de

stabilire a creanţelor fiscale aferente trimestrului III din anul 2010. Se observă că reclamantul

face referire la dispoziţiile ce reglementează prescripţia exclusiv cu referire la veniturile

aferente lunii septembrie 2010, pentru care susţine că ar fi existat obligaţia depunerii

decontului până la data de 25.10.2010. Or, aceste susţineri sunt lipsite de obiect, în condiţiile

în care, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de impunere nr. 283/28.09.2016, în special

din anexa acesteia (filele 7-9 din dosarul primei instanţe), dar şi din cuprinsul raportului de

inspecţie fiscală (a se vedea Cap. VII, cuprinzând Sinteza constatărilor inspecţiei fiscale

parţiale), împreună cu anexa nr. 2 la acesta, cuprinzând Situaţia privind TVA colectată (filele

16 şi 19 din dosarul Tribunalului), nu au fost stabilite obligaţii fiscale de plată în sarcina

reclamantului pentru trimestrul III al anului 2010, ci doar pentru trimestrul IV, începând cu

01.10.2010 şi până la 30.06.2016. După cum se precizează în anexa nr. 2 la raportul de

inspecţie fiscală, în cursul lunii august 2010, reclamantul a depăşit plafonul de scutire în sumă

de 119.000 lei, astfel încât veniturile obţinute în cursul lunii septembrie 2010 erau scutite de

TVA, cu obligaţia înregistrării în scopuri de TVA, până la 01.10.2010.

Aceste consemnări sunt corecte, în condiţiile în care nu au fost combătute în acţiunea

promovată constatările inspectorilor fiscali referitoare la depăşirea plafonului de scutire la

plata TVA în cursul anului 2010, fiind aplicabile dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) Cod

fiscal, în forma în vigoare la data menţionată, în temeiul cărora reclamantul avea obligaţia de

43

a se înregistra în scopuri de TVA până la data de 10.09.2010, rezultând astfel că baza

impozabilă pentru calculul TVA a luat naştere începând cu data de 01.10.2010, dată raportat

la care au fost stabilite şi obligaţiile fiscale în sarcina reclamantului.

Cum, deci, prin actele atacate nu s-au stabilit pentru acesta obligaţii fiscale de plată

aferente trimestrului III al anului fiscal 2010, trebuie considerate lipsite de obiect susţinerile

acestuia referitoare la prescripţia dreptului de stabilire a creanţelor fiscale pentru luna

septembrie 2010, acesta urmând a fi înlăturate ca atare.

Se constată a fi neîntemeiate criticile aduse hotărârii de primă instanţă, referitoare la

sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) Cod fiscal, care enumeră activităţile agricole

între alte activităţi corespunzătoare noţiunii de „activitate economică” şi, respectiv, la

aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 71 Cod fiscal.

În această privinţă, este de reţinut că în cuprinsul său Codul fiscal stabileşte cadrul

legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii limitativ enumerate la art. 2,

care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat,

bugetul FNUASS, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata

creanţelor salariale, Legea nr. 571/2003 fiind adoptată cu scopul de a reuni într-un act

normativ complex (Cod) reglementările existente anterior în diferite acte normative, pentru

instituirea unor astfel de creanţe fiscale.

Se constată că în economia acestui act normativ complex au fost cuprinse

reglementări distincte pentru fiecare impozit, taxă ori contribuţie, aceste a fiind incluse în

titluri distincte, titlul I fiind dedicat unor „Dispoziţii generale”, aplicabile deci, tuturor

creanţelor fiscale reglementate de Cod, în timp ce reglementările cu caracter special din

fiecare titlu, consacrat în mod distinct unui impozit/taxă/contribuţie sunt aplicabile exclusiv

acelui tip de creanţă fiscală.

Cât priveşte sensul unor termeni utilizaţi în corpul Codului fiscal, instanţa constată

incidente în speţă dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, în conformitate cu care „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat

sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul

normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului

respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie”, respectiv, cele

ale art. 48 alin. (3) din aceeaşi lege, care precizează că „dacă în cuprinsul unui articol se

utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înţeles decât

cel obişnuit, înţelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent. În

cazul în care frecvenţa unor astfel de termeni şi expresii este mare, actul normativ trebuie să

cuprindă în structura sa un grupaj de definiţii sau o anexă cu un index de termeni”.

Conform acestor norme de tehnică legislativă, înţelesul specific al unor termeni

utilizaţi în corpul normelor legale, trebuie să fie definit în cuprinsul acelor acte normative, în

caz contrar sensul acestora fiind determinat prin luarea în considerare a înţelesului din

limbajul comun, definit de dicţionarul explicativ al limbii române, potrivit art. 36 alin. (4) din

Legea nr. 24/2000.

În cazul Codului fiscal care, astfel cum s-a arătat, este un act normativ complex,

incluzând atât norme cu caracter general (în Titlul I), cât şi reglementări specifice unui

anumit tip de impozite/taxe/contribuţii, au fost definiţi anumiţi termeni comuni în partea

44

cuprinzând „Dispoziţii generale”, precizându-se, în art. 7 alin. (1), că termenii acolo definiţi

au semnificaţia astfel stabilită „în înţelesul prezentului cod”, respectiv, pentru orice tip de

impozite/taxe/contribuţii ce fac obiect de reglementare în cuprinsul Codului fiscal.

Totodată, au fost incluse definiţii ale unor termeni şi în diferitele titluri consacrate

anumitor impozite/taxe/contribuţii, specificându-se de fiecare dată, că acele definiţii stabilesc

sensul unor noţiuni „în înţelesul prezentului titlu”, adică, doar în cuprinsul reglementării cu

caracter special referitoare la creanţa fiscală căreia i-a fost dedicat acel titlu.

Trebuie concluzionat astfel că termenii definiţi în Titlul I al Codului fiscal au înţelesul

astfel delimitat în cuprinsul întregii reglementări din cod, în timp ce definiţiile incluse în

celelalte titluri ale codului stabilesc aria semantică a unor termeni sau expresii doar pentru

creanţa fiscală ce face obiect de reglementare a fiecărui astfel de titlu.

Astfel fiind, se constată că în cadrul Titlului I al Codului fiscal este definită doar

noţiunea de „activitate”, ca fiind „orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul

obţinerii de venit”, această definiţie fiind aplicabilă speţei, întrucât vizează şi impozitul pe

venit şi TVA.

Se observă, de asemenea, că art. 71 Cod fiscal, de care se prevalează reclamantul

recurent, este inclus în Titlul III al Codului fiscal, alocat „Impozitului pe venit” că art. 41 din

acest titlu precizează care sunt categoriile supuse impozitului pe venit „potrivit prevederilor

prezentului titlu”, enumerând, la lit. f) „veniturile din activităţi agricole, definite conform art.

71”. Rezultă astfel că definiţia din art. 71 a noţiunii în discuţie este aplicabilă doar în cadrul

Titlului III al Codului fiscal, consacrat impozitului pe venit, iar nicidecum în cadrul altui titlu,

cum ar fi Titlul VI, rezervat TVA.

Dimpotrivă, este de remarcat că în art. 125 ind. 1 Cod fiscal sunt cuprinse definiţii

specifice acestui titlu, arătându-se că „în sensul prezentului titlu, termenii şi expresiile de mai

jos au următoarele semnificaţii:”, fiind arătat la pct. 4 sensul noţiunii de „activitate

economică”, prin trimitere la dispoziţiile art. 127 alin. (2). Este, deci, necesar a se concluziona

că, în materia TVA nu se aplică definiţiile din Titlul III date unor termeni, astfel cum susţine

recurentul, ci exclusiv cele din Titlul VI al Codului fiscal.

De altfel, această concluzie este firească, dacă se ia în considerare faptul că, astfel cum

se precizează în art. 161 ind. 1 Cod fiscal, Titlul VI al Codului fiscal transpune în legislaţia

naţională directivele Uniunii Europene în materia TVA, fiind astfel o reglementare în materia

dreptului comunitar. Înţelesul termenilor dintr-o atare reglementare trebuie determinat prin

interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, rezervată CJUE şi judecătorilor

naţionali, în calitatea acestora de judecători comunitari, fiind necesar să se asigure stabilirea

unui sens unitar pe teritoriul tuturor statelor membre. Astfel, în timp ce reglementarea

referitoare la impozitul pe venit aparţine exclusiv dreptului naţional, cea din Titlul VI, privind

TVA, face parte dintr-o reglementare de drept comunitar, al cărei înţeles se determină cu

respectarea principiilor prevalenţei dreptului Uniunii Europene faţă de normele contrare din

dreptul intern şi cu respectarea obligaţiei de interpretare a dreptului intern în conformitate cu

dreptul comunitar.

Astfel fiind, se reţine că sensul noţiunii de „activitate economică”, definit de art. 127

Cod fiscal, prin preluarea definiţiei echivalente din Directiva 112 (Directiva 2006/112/CE a

Consiliului Uniunii Europene din 28.11.2006 privind sistemul comun al TVA), precum şi al

45

noţiunii de „activităţi agricole”, enumerată, între altele, pentru delimitarea sferei semantice a

primului termen, este unul autonom, diferit de cel al unor termeni echivalenţi incluşi în alte

titluri ale Codului fiscal, putând fi stabilit pe baza interpretărilor cuprinse în hotărârile CJUE,

fiind corect determinat de către inspectorii fiscali.

Într-adevăr, atâta timp cât art. 127 alin. (1) şi (2) nu face vreo distincţie, este corect a

se aprecia că orice activitate agricolă intră în sfera de aplicare a TVA, fiind evident că

reclamantul desfăşoară activităţi de exploatare a unor bunuri corporale, în scopul obţinerii

unor venituri cu caracter de continuitate, în cadrul exploataţiei agricole, definită de art. 1 din

OUG nr. 108/2001, invocat de acesta.

Or, în jurisprudenţa sa, CJUE a interpretat dispoziţiile din directivele în materia TVA

pornind de la premisa că definiţia dată noţiunii de „persoană impozabilă”, care face trimitere

la cea de „activitate economică”, are un spectru larg şi cuprinzător, incluzând orice activitate a

producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii, respectiv, toate

operațiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii

de venituri cu caracter de continuitate.

Spre exemplu, în hotărârea preliminară din cauzele conexate C-180/10 și C-181/10,

adoptată la 15.09.2011, s-a precizat, în paragrafele 43-44, că potrivit 9 alineatul (1) din

Directiva TVA, „noțiunea de persoană impozabilă este definită în raport cu cea de activitate

economică. Astfel, existența unei astfel de activități este cea care justifică o calificare drept

persoană impozabilă (a se vedea Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C 32/03, Rec., p. I

1599, punctul 19). În această privință, trebuie amintit că definiția noțiunii de „activitate

economică” de la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva TVA cuprinde orice

activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii și, în special,

operațiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii

de venituri cu caracter de continuitate”.

În speţă nu poate fi negat faptul că activitatea agricolă derulată de reclamant în cadrul

exploataţiei agricole are natură productivă, reprezentând o exploatare a unor bunuri corporale,

în scopul obţinerii unor venituri cu caracter de continuitate, prin valorificarea produselor

obţinute de la animale, astfel încât se include, indeniabil, în sfera de aplicare a TVA.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, se constată că poate fi identificat un temei

pentru includerea veniturilor astfel obţinute în sfera de aplicare a TVA, anume, chiar art. 127

alin. 1 şi 2, coroborat cu art. 128 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 150 alin. (1), art. 152,

art. 153, art. 154 Cod fiscal, această reglementare fiind independentă de cea dată impozitului

pe venit, în titlul III al Codului fiscal.

Nu poate fi reţinut în această privinţă nici argumentul reclamantului potrivit căruia

TVA se achită doar la valorificarea produselor obţinute din activitatea agricolă, această

împrejurare de fapt constituind expresia faptului că operaţiunile la care se face astfel referire

reprezintă livrări de bunuri, în sensul art. 128 alin. (1) Cod fiscal, astfel încât baza de

impozitare se constituie la obţinerea contrapartidei din partea cumpărătorului, potrivit art. 137

alin. (1) lit. a) Cod fiscal, iar cota de TVA se aplică la această bază, astfel încât taxa se

colectează, în fapt, prin încasarea preţului de livrare a produselor. În nici un caz, deci, nu s-ar

putea accepta interpretarea potrivit căreia un atare mecanism de colectare a taxei, reglementat

46

de dispoziţiile Titlului VI al Codului fiscal ar implica restrângerea sferei de aplicare a taxei la

veniturile enumerate de art. 71 Cod fiscal, astfel cum se susţine.

Recurentul se mai prevalează în calea de atac de un nou motiv de nelegalitate a actelor

administrative fiscale atacate, arătând că nu se justifică în speţă stabilirea creanţei fiscale

exclusiv în sarcina sa, atâta timp cât activitatea agricolă în discuţie a fost desfăşurată în cadrul

unei exploataţii agricole, care o includea şi pe soţia sa, astfel încât veniturile rezultate se divid

între membrii exploataţiei, rezultând astfel că acestea puteau fi luate în calcul pentru

verificarea depăşirii plafonului de scutire la plata TVA doar la valoarea rezultată dintr-o

asemenea împărţire, iar obligaţiile fiscale trebuiau stabilite în mod distinct, pentru fiecare

membru al exploataţiei, iar nu în întregime pe seama sa, astfel cum s-a procedat.

Instanţa constată că un atare motiv de nelegalitate nu a fost invocat de către reclamant

nici în cuprinsul contestaţiei administrative promovate împotriva deciziei de impunere, nici în

cererea de chemare în judecată, ci doar în cererea de recurs. Or, procedând astfel, acesta tinde

să schimbe cauza acţiunii în calea de atac, contravenind astfel interdicţiei instituite prin art.

478 alin. (2) şi (3), la care face trimitere art. 494 NCPC. În consecinţă, se constată că instanţa

de recurs nu este îndreptăţită să analizeze atari motive noi, controlul judiciar având ca obiect

hotărârea atacată, în cadrul procesual şi pe baza motivelor de fapt şi de drept din acţiunea cu

care a fost învestită instanţa de fond. Motivele în discuţie vor fi deci înlăturate, ca

inadmisibile, fără a fi analizate în fond.

Se poate concluziona astfel că recursul declarat de reclamant este în întregime

nefondat, acţiunea fiind în mod temeinic şi legal respinsă de către tribunal, atât în ce priveşte

anularea actelor administrative-fiscale, cât şi în ce priveşte restituirea sumelor achitate în baza

acestor acte de către reclamant, rezultând, implicit, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 182,

coroborat cu art. 168 din Noul Cod de procedură fiscală, pentru stabilirea unor dobânzi în

sarcina statului, reprezentat de autorităţile fiscale pârâte, aferente sumelor astfel percepute, de

la momentul încasării lor şi până la restituire.

În urma acestei constatări, Curtea reţine necesitatea solicitării formulate în subsidiar de

către reclamant, în cursul soluţionării căii de atac, de aplicare în speţă a dispoziţiilor Legii nr.

29/2018, privind anularea unor obligaţii fiscale, intrată în vigoare după adoptarea sentinţei

recurate, la data de 21.01.2018.

Se observă că, astfel cum cu temei se învederează în precizarea depusă la dosar de

către reclamant, obligaţiile fiscale stabilite în sarcina acestuia, reprezentând TVA de colectat

în perioada 01.10.2010-30.06.2016, aferent veniturilor obţinute din activităţi agricole, ca

urmare a depăşirii plafonului de scutire reglementat de art. 152 Cod fiscal vechi,

corespunzător art. 310 din Noul Cod fiscal, intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 29/2018, în conformitate cu care „se anulează diferenţele de T.V.A., precum

şi accesoriile aferente acestora, pentru perioadele fiscale anterioare datei de 31 decembrie

2016, stabilite prin decizie de impunere comunicată contribuabilului până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire de 220.000 lei prevăzut la

art. 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările

ulterioare, realizate de către persoanele fizice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile

individuale şi întreprinderile familiale, cu sediul activităţii economice în România, care au

realizat activităţile de producţie agricolă, inclusiv activităţile de transformare a produselor

47

agricole prin alte metode decât cele industriale sau au furnizat servicii agricole utilizând

munca manuală proprie şi/sau echipamentele specifice”.

Instanţa observă că prin aceste dispoziţii legiuitorul a anulat, ex lege, obligaţiile fiscale

constând în TVA şi accesorii, stabilite în sarcina unor contribuabili ce au desfăşurat, în

perioada de referinţă, activităţi agricole aducătoare de venituri, care intrau în sfera taxei, fără a

se face distincţie după cum atari obligaţii fiscale au fost stabilite prin acte administrative

fiscale contestate sau nu. Nu există, aşadar, nici un impediment pentru a se face aplicarea în

speţă a acestor dispoziţii, reţinându-se că în acest mod şi-au încetat existenţa obligaţiile fiscale

suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantului, astfel încât actele administrative

fiscale atacate prin acţiune au rămas fără obiect, devenind astfel admisibilă solicitarea de

anulare a acestora.

De asemenea, instanţa observă incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 din Legea nr.

28/2018 privind anularea unor obligaţii fiscale, în conformitate cu care „persoanele care au

efectuat plata obligaţiilor fiscale pentru care prezenta lege prevede anularea acestora au

dreptul la restituirea sumelor achitate”. La dosarul primei instanţe au fost depuse, la filele 45 -

47, chitanţe de încasare de la reclamant a sumei totale de 49.704 lei, stabilită în sarcina sa prin

decizia de impunere nr. 283/28.09.2016, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor

Publice Hunedoara, fiind astfel dovedită efectuarea de către acesta a plăţii obligaţiilor fiscale

constând în TVA aferentă perioadei 01.10.2010 – 30.06.2016. Or, urmare a anulării

obligaţiilor de plată a unor astfel de sume, legiuitorul a înţeles să dispună restituirea sumelor

achitate deja pentru stingerea unor astfel de obligaţii fiscale. Făcând aplicarea acestei

dispoziţii, se constată că poate fi admisă solicitarea reclamatului de obligare a pârâtelor la

restituirea sumelor încasate.

Instanţa ia act că, potrivit precizării depuse pentru termenul de judecată din

15.02.2018, reclamantul nu înţelege să solicite acordarea unor dobânzi aferente sumelor astfel

achitate, ori plata unor cheltuieli de judecată, în cazul aplicării dispoziţiilor de amnistie

fiscală, acesta recunoscând că în atare situaţie nu poate fi stabilită culpa autorităţilor fiscale

pentru încasarea sumelor ori culpa lor procesuală.

Faţă de aceste considerente, urmează a se face aplicarea în speţă a dispoziţiilor art.

496, 498 NCPC, în sensul că a admis recursul declarat, a casat sentinţa recurată, în sensul că a

admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul A..., împotriva pârâtelor

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara şi Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Timișoara şi a dispus anularea deciziei de impunere nr. 283/28.09.2016,

emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, precum şi a deciziei

de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 540/30.03.2017, emisă de pârâta Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, respectiv, obligarea pârâtelor la

restituirea către reclamant a sumei de 49.704 lei, achitată în baza deciziei de impunere

anulate, urmând a se respinge în rest cererea precizată (în partea referitoare la dobânzile

aferente sumei astfel restituite).