POLUAREA PRODUSĂ DE INDUSTRIA PETROLULUI ŞI

PROTECŢIA FACTORILOR DE MEDIU

1

CUPRINS

ARGUMENT

I. SURSE DE POLUARE DIN INDUSTRIA PETROLULUI 5

I. 1. Surse de poluare a aerului 5

I. 2. Surse de poluare a apei 7

I.3. Surse de poluare a solului şi a apelor subterane

I. 4. Surse de poluare acustică

12

15

II. IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR DIN INDUSTRIA

PETROLULUI ASUPRA MEDIULUI AMBIANT

II. 1. Poluanţi relevanţi ai aerului degajaţi în urma

activităţilor desfăşurate în industria petrolului şi efectele

acestora asupra mediului ambiant

17

17

II. 2 Efectele poluării solului cauzate de activităţile

desfăşurate în industria petrolului

24

II. 3. Efecte ale zgomotelor şi vibraţiilor produse de

industria petrolului

27

III. NORME ŞI REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA

MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

29

III. 1 Indicatori şi reglementări privind poluarea aerului 34

III. 2 Reglementări care caracterizează factorul apă 35

2

III. 3 Reglementări privind factorul sol 37

III. 4. Norme privind nivelurile admisibile pentru vibraţii

şi zgomote

38

CONCLUZII 40

BIBLIOGRAFIE 43

POLUAREA PRODUSĂ DE INDUSTRIA PETROLULUI ŞI

PROTECŢIA FACTORILOR DE MEDIU

ARGUMENT

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu

sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în

care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor

naturale cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante provine din

activităţile umane. Petrolul, sau ţiţeiul, împreună cu cărbunii şi gazele naturale fac parte din

zăcămintele de origine biogenă care se găsesc în scoarţa pământului. Petrolul, care este un

amestec de hidrocarburi solide şi gazoase dizolvate într-un amestec de hidrocarburi lichide, este

un amestec de substanţe lipofile. Lucrarea de faţă este structurată în trei capitole:

Capitolul I. Surse de poluare din industria petrolului, cuprinde informatii legate de activităţile

specifice de explorare, exploatare, tratare, separare, transport, prelucrare şi depozitare desfăşurate

în industria petrolului cu impact negativ asupra mediului înconjurător, prin poluarea aerului, apei,

solului, poluarea acustică;

Capitolul II. Impactul activităţilor din industria petrolului asupra mediului ambiant,cuprinde date

în care sunt argumentate efectele poluării solului, efectele zgomotelor şi vibraţiilor cauzate de

activităţile desfăşurate în industria petrolului;

3

Capitolul III. Norme şi reglementări privind protecţia mediului în România, sunt prezentate

informaţii despre indicatorii şi reglementările privind poluarea factorilor de mediu.

Criza ambientală nu este o consecinţă a inadaptebilităţii omului la "mediul" rezultat prin

activităţile lui sociale (şi antisociale).Omul, ca fiinţă raţională, poate depăşi criza, poate

supravieţui pe Planeta Vie prin armonizarea acţiunilor sale cu ecosfera.

POLUAREA PRODUSĂ DE INDUSTRIA PETROLULUI ŞI

PROTECŢIA FACTORILOR DE MEDIU

I. SURSE DE POLUARE DIN INDUSTRIA PETROLULUI

Activităţile specifice de explorare, exploatare, tratare, separare, transport, prelucrare şi

depozitare desfăşurate în industria petrolului au un impact negativ asupra mediului înconjurător,

producând poluarea aerului, apei, solului, acustică etc. Poluarea mediului generează cheltuieli

foarte mari cu reecologizarea zonelor În continuare voi menţiona sursele, precum şi agenţii de

poluare a mediului produşi de industria petrolului, pentru fiecare factor de mediu.

I. 1. Surse de poluare a aerului

Emisiile de agenţi de poluare a aerului în rafinării provin, în principal, de la următoarele

surse: procese de combustie; instalaţii tehnologice; facle; parcuri de rezervoare; turnuri de răcire

şi bazine separatoare cu suprafaţă deschisă; utilaje dinamice, ştuţuri de probă, ventile, flanşe,

conducte; rampe de încărcare - descărcare; mijloace şi reţele de transport auto şi căi ferate.

Emisiile de poluanţi în atmosferă sunt de două feluri:

- dirijate (evacuate prin coşuri de dispersie sau tubulaturi metalice, guri de ventilaţie, guri de

aerisire, ţevi de eşapament etc.);

4

- difuze (evacuare necontrolabilă înregistrată la manipulări de substanţe şi produse cu volatilitate

diferită, încărcare - descărcare rezervoare, neetanşeităţi etc.).

În condiţiile de funcţionare a instalaţiilor, emisiile de gaze rezultă din procesele de

combustie şi procesele tehnologice. Referitor la procesele de combustie, putem spune că fiecare

cuptor dintr-o instalaţie tehnologică este o sursă majoră de agenţi de poluare care se găsesc în

gazele rezultate prin arderea combustibililor (dioxid de carbon, oxid de carbon, oxizi de sulf,

oxizi de azot, compuşi organici volatili, în principal hidrocarburi, particule solide de diverse

dimensiuni).

De asemenea, în rafinării mai au loc şi alte procese de combustie dintre care se pot

menţiona: regenerarea catalizatorilor de cracare catalitică, producerea sulfului în sobe Claus,

operaţiile periodice de decocsare a serpentinelor cuptoarelor din diferite instalaţii tehnologice,

regenerarea periodică a catalizatorilor din alte procese catalitice, incinerarea nămolurilor de la

epurarea apelor reziduale, arderea gudroanelor acide.

Compoziţia gazelor de ardere rezultate din procesele de combustie nu diferă semnificativ,

în afară de agenţii poluanţi menţionaţi la arderea combustibililor, în gazele de ardere mai

identificându-se: hidrogen sulfurat, acid sulfuric sub formă de aerosoli etc.

În ceea ce priveşte instalaţiile tehnologice, unele dintre acestea emit continuu sau

intermitent şi alţi agenţi de poluare, deşi în cantităţi mici în comparaţie cu gazele rezultate prin

combustie.În următorul voi prezenta instalaţiile tehnologice şi agenţii de poluare emişi:

5

De la facle pot proveni concentraţii nocive de gaze şi vapori organici şi, respectiv, de

hidrogen sulfurat. Depozitarea lichidelor organice (ţiţei, fracţiuni petroliere, compuşi chimici

industriali sau amestecuri ale acestora) se face în rezervoare. Parcurile de rezervoare reprezintă

sursa majoră de poluare a aerului cu compuşi organici volatili, de regulă hidrocarburi.

La rezervoarele ce depozitează ţiţeiuri sulfuroase sau benzine nehidrofinate apar

suplimentar emisii de hidrogen sulfurat şi, de aceea, există preocupări permanente de reducere a

acestor pierderi. Turnurile de răcire şi bazinele separatoare cu suprafaţă deschisă; utilajele

dinamice, ştuţurile de probă, ventilele, flanşele, conductele; rampele de încărcare -descărcare

emit, de asemenea, compuşi organici volatili în cantităţi mici, dar care trebuie avute în vedere la

monitorizarea agenţilor de poluare a mediului.

Mijloacele de transport, prin arderea combustibililor, sunt o sursă de agenţi de poluare.

Compoziţia gazelor de ardere este asemănătoare cu a gazelor rezultate în procesele de combustie

prezentate anterior. În plus, benzinele emit prin ardere compuşi cu plumb.

6

I. 2. Surse de poluare a apei

În ceea ce priveşte sectorul de explorare şi producţie a ţiţeiului, sursele posibile de poluare

pot apărea pe tot fluxul procesului tehnologic de extracţie din subteran a hidrocarburilor, acestea

fiind: sonde de ţiţei, gaze şi cele de injecţie apă de zăcământ; conducte de amestec ţiţei brut;

conducte de injecţie apă de zăcământ; parcuri de rezervoare şi separatoare (inclusiv pentru

tratare), depozite ţiţei etc.

Alte surse de poluare mai pot fi: centre de colectare ţiţei; baterii de cazane pentru

producere aburi (în special la aparatele de purjare); staţii de dedurizare a apei (de unde rezultă ape

uzate); sistemul de colectare a produselor petroliere (decantoare, habe, canale ale claviaturilor)

etc.

Sursele principale care determină poluarea zonelor maritime şi implicit a plajelor sunt în

special navele maritime care tranzitează apele teritoriale ale României. Prin complexitatea

proceselor de prelucrare, printr-o activitate în flux continuu şi, mai ales, prin capacităţile mari ale

instalaţiilor, rafinăriile utilizează cantităţi foarte mari de apă, fapt care conduce la un volum mare

de ape uzate. În majoritatea proceselor, efluenţii rezultaţi au un grad mare de poluare ca urmare a

contaminării apei cu gaze, lichide sau solide.

Apele reziduale evacuate dintr-o rafinărie sunt rezultatul însumării apelor uzate provenite

din multitudinea de procese de prelucrare primară la care este supus petrolul brut, cât şi

fracţiunile supuse unor procese de prelucrare secundară în scopul unei valorificări superioare.

Poluarea apei folosite în rafinării depinde de calitatea ţiţeiului şi de modul de prelucrare a

acestuia în vederea obţinerii unor produse cu anumite caracteristici. Din cantităţile mari de apă

folosite în rafinării (de la 3/1 până la 70/1 faţă de ţiţei), 5-20% sunt ape reziduale poluate care

trebuie epurate înainte de a fi deversate în emisari.

Apele reziduale din rafinării şi din uzine petrochimice conţin practic toată gama de

produşi reziduali organici şi anorganici, specifici pentru unităţile de producţie. După sursele de

provenienţă, apele contaminate din rafinării pot fi clasificate astfel: ape tehnologice, ape de

răcire, ape meteorice şi ape menajere.

Apele tehnologice sau de proces sunt impurificate cu produse petroliere sau compuşi

proveniţi din reacţiile ce au loc în instalaţiile de prelucrare. Din procesele tehnologice rezultă ape

uzate în urma utilizării apei fie ca agent de răcire, fie ca agent de spălare.

7

Apele tehnologice provin din operaţiile de prelucrare şi cuprind:

- ape uzate de la desalinarea chimică sau electrică a ţiţeiului, care conţin acizi naftenici,

acizi organici inferiori, hidrogen sulfurat, mercaptani, precum şi săruri minerale;

- ape uzate de la dezemulsionarea ţiţeiului şi din scurgerile rezervoarelor de ţiţei sau de

produse petroliere care sunt bogate în săruri şi conţin în plus o cantitate importantă de

produse petroliere sub formă de emulsii;

- ape cu caracter acid provenite de la instalaţiile de rafinaţie acidă, care conţin acid sulfuric

liber, acizi sulfonici, asfalt etc.;

- ape uzate provenite din condensarea aburului folosit în diferite operaţii de prelucrare care

conţin produse petroliere, deseori amoniac şi alţi compuşi, precum: hidrogen sulfurat,

mercaptani, cantităţi mici de fenol;

- ape uzate rezultate din procesele de hidrofinare care au ca impurităţi hidrogen sulfurat,

mercaptani şi amoniac;

- leşii reziduale provenite din procesele de neutralizare sau din operaţiile de îndepărtare a

diferiţilor compuşi nedoriţi (hidrogen sulfurat, mercaptani, fenoli etc.);

- apa uzată evacuată de condensatoarele barometrice este contaminată cu produse

petroliere, în dispersie foarte fină;

- ape de spălare a gazelor rezultate din diferite procese tehnologice (oxidarea bitumului,

fabricarea aditivilor etc.), care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de fenoli,

oxiacizi şi alţi produşi organici;

- ape uzate rezultate din instalaţiile de cocsare întârziată, care în plus sunt contaminate cu

particule de cocs, complecşi fenolici, complecşi cu sulf şi amoniac;

- ape contaminate provenite de la tăierea hidraulică a cocsului;

- ape de spălare a utilajelor tehnologice, a rezervoarelor etc.

Apele de răcire reprezintă cantitatea cea mai mare de ape reziduale şi provin de la

condensarea şi răcirea produselor în schimbătoarele de căldură de suprafaţă. Aceste ape se află în

sistemul de recirculare şi nu generează ape reziduale decât prin apele de purjare, pe măsura

concentrării în săruri dizolvate. Apele de răcire care vin în contact direct cu produsele petroliere,

în timpul răcirii, sunt puternic impurificate cu produse petroliere. Acestea sunt apele de răcire de

la condensatoarele barometrice, de la scruberele instalaţiilor de bitum şi de la sistemele de răcire

a pompelor, compresoarelor etc.

8

Apele meteorice provin din ploile meteorice căzute pe platformele instalaţiilor şi se

contaminează cu produsele petroliere, din lipsa unei bune etanşeităţi. În multe cazuri, pentru

apele meteorice există o canalizare separată de cea a apelor uzate.

Ele sunt împărţite în două categorii, după posibilitatea de impurificare cu produse

petroliere:

- convenţional curate, provenite de pe suprafeţele aferente spaţiilor verzi,

drumurilor şi altor suprafeţe neimpurificate cu hidrocarburi;

- poluate, de pe suprafeţele rampelor de manipulare a produselor, platformelor

instalaţiilor tehnologice, parcurilor de rezervoare, canalelor de conducte. Apele

menajere rezultă din instalaţiile sanitare din rafinărie.

O inventariere calitativă a principalilor poluanţi din apele uzate, rezultate din diferite

instalaţii este prezentată în tabelul de mai jos. Deşi au capacităţi de prelucrare mai mici, din

instalaţiile petrochimice rezultă ape reziduale cu debite comparabile cu cele din instalaţiile de

obţinere a combustibililor şi uleiurilor. De asemenea, aceste ape reziduale conţin cantităţi

apreciabile de hidrocarburi şi suspensii solide.

9

Toate aceste categorii de ape contaminate provenite din rafinării trebuie epurate, adică

trebuie eliminate sau reduse impurităţile sub anumite limite, înainte de deversarea acestora în

emisar, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se evacuează şi să nu mai

pericliteze folosirea apelor acestuia.

Pentru un cost mai mic al epurării acestor ape, ele trebuie colectate separat şi îndreptate

spre canalizări separate. Tratarea apelor provenite din instalaţiile rafinăriilor de petrol se

realizează în mod obişnuit prin sisteme convenţionale de epurare, conform schemei prezentate în

figura următoare:

Etapele de tratare a apelor uzate provenite din instalaţiile rafinăriilor de petrol

Aceasta cuprinde pe plan cronologic şi tehnologic:

1. etapa primară, care are ca scop principal îndepărtarea substanţelor în suspensie şi a

produselor petroliere;

2. etapa secundară (biologică), care comportă îndepărtarea substanţelor organice solubile în

stare coloidală prin mijloace biochimice;

3. etapa terţiară, mai rar folosită până în prezent, dar cu perspective din ce în ce mai mari de

utilizare în viitor, desăvârşeşte îndepărtarea suspensiilor şi a substanţelor organice şi, în

unele cazuri, eliminarea azotului şi fosforului din efluentul secundar.

Nu este posibil a se da o soluţie globală pentru epurarea apelor uzate din rafinărie.

Problemele trebuie studiate de la caz la caz, întrucât nu există o apă uzată petrolieră „standard”.

Alegerea schemei de epurare a efluentului total de ape uzate al unei rafinării de petrol depinde de

raportul volumului apelor uzate deversate faţă de volumul apelor receptoare, de compoziţia

10

calitativă şi cantitativă a efluentului total de ape uzate şi de categoria tehnico - sanitară a

receptorului.

De exemplu, în cazul staţiei de epurare de pe platforma „Petrobrazi”, unde concentraţia de

fenol din apele uzate provenite de la instalaţiile acestei societăţi era cuprinsă între 20 - 80 mg/l.,

specialiştii de la Institutul „Probio - Cercetare” au propus folosirea mijloacelor biotehnologice,

care presupun introducerea de culturi pure conţinând microorganisme specializate în

biodegradarea fenolului în nămolul biologic activ existent în staţia de epurare. În acest caz,

biodegradarea fenolului a fost totală. Acest procedeu a fost utilizat şi la „Arpechim” Piteşti, unde

s-au folosit culturi celulare lichide, dar şi la „Astra” Corlăteşti, unde culturile au fost deshidratate

sub formă de pulbere şi reînsămânţate în treapta de tratare biologică a apelor uzate.

Pe linia utilizării raţionale a apei, în cadrul normelor de apă pentru principalele produse

din fabricaţie, se înscrie şi gradul de recirculare internă a apei, adică raportul dintre cantitatea de

apă recirculată şi necesarul de apă, exprimat în procente, astfel încât volumele de apă alocate din

sursele de alimentare cu apă tehnologică să fie cât mai reduse.

Schema de principiu privind fluxul apei

Schema de principiu privind fluxul apei la folosinţă prezentată în figura anterioară,

include şi noţiunea de apă restituită ce reprezintă diferenţa dintre volumul de apă alocat din sursă

şi apa înglobată în produs, la care se adaugă pierderile.

Epurarea apelor uzate cuprinde următoarele două mari grupe de operaţii succesive:

- reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;

- prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie sub diverse forme (nămoluri,

emulsii, spume etc.). În urma procesului de epurare rezultă produsul petrolier returnat în rafinărie,

nămol şi apa tratată.

11

I.3. Surse de poluare a solului şi a apelor subterane

Între factorii de mediu, solul are o importanţă majoră, fiind un loc de acumulare a

elementelor poluante. În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în cadrul sectorului de explorare

şi producţie a ţiţeiului, poluarea solului poate avea drept surse conductele ce alimentează

parcurile schelelor, la care se pot produce scăpări accidentale de ţiţei şi apă de zăcământ, cum

este cazul Schelei Poeni, Sucursala Videle a „Petrom”. Ca urmare a exploatărilor tradiţionale ale

Schelei de Extracţie Boldeşti - Scăieni, solul a fost poluat cu ţiţei şi apă sărată de zăcământ.

La sfârşitul anului 1998, Agenţia pentru Protecţia Mediului Bacău a realizat un raport în

care arată că activitatea la cele 2.200 de sonde de extracţie - producţie, amplasate pe raza

localităţilor Zemeş, Moineşti şi Modârzău, a provocat distrugerea totală sau parţială a 54 de

hectare de păşuni, teren arabil şi păduri, 30% din această suprafaţă reprezentând terenuri distruse

iremediabil.

De asemenea, ca surse de poluare a solului, mai pot menţiona: parcurile de separatoare,

careurile de sonde, depozitele şi staţiile de tratare a ţiţeiului, staţiile compresoare şi traseele de

conductă poluate din cauza avariilor (zone ce prezintă pelicule de ţiţei), şlamurile rezultate din

activităţile desfăşurate în acest sector, instalaţiile de transport şi depozitare a produselor petroliere

şi în special a apei de injecţie, sonde vechi dezafectate, instalaţiile şi utilajele casate şi fierul vechi

depozitate în locuri neamenajate special.

Caracteristica principală a poluării cauzate de rafinării şi combinate petrochimice constă

din aceea că sursa de poluare este activă, de cele mai multe ori, pe o perioadă scurtă de timp, însă

are o intensitate importantă, agentul poluant fiind constituit de regulă din fracţii petroliere

înguste.

De asemenea, în cele mai multe dintre cazurile de scurgeri accidentale de produse

petroliere, suprafaţa de sol afectată este mult mai mică decât suprafaţa contaminată a primului

acvifer întâlnit de frontul de poluare. Aspectul particular al poluării apelor subterane cu ţiţei şi

produse petroliere pentru România constă în aceea că este un fenomen cu o istorie de peste 100

de ani, care a debutat odată cu începerea exploatării zăcămintelor de ţiţei în zona văii Prahovei şi

cu apariţia şi dezvoltarea industriei prelucrătoare de ţiţei. Astfel, oraşul Ploieşti a fost, timp de

decenii, cel mai mare centru de prelucrare a ţiţeiului din România, aici funcţionând înainte de cel

de-al doilea război mondial 12 rafinării de diverse capacităţi, care însumau 78% (4,6 milioane

12

tone/an) din cantitatea totală de ţiţei prelucrată în România. În această perioadă, în zona limitrofă

sudică a oraşului şi-au desfăşurat activitatea şapte rafinării, dintre care: „Astra Română”, „Orion”,

„Lumina”, „Petrolblock”, „Unirea” şi „Columbia”. Odată cu trecerea timpului poluarea s-a extins,

fiind generată de scurgerile din instalaţii, parcuri de rezervoare, rampe de încărcare - descărcare,

staţii de pompare, conducte subterane, reţele de canalizări, bataluri pentru depozitarea

reziduurilor.

Un vârf al acestui fenomen a fost atins în timpul celui de-al doilea război mondial, odată

cu bombardarea masivă a rafinăriilor din vecinătatea Ploieştiului, fapt care a condus la scurgerea

unor cantităţi importante de produse petroliere în sol şi, indirect, în apele subterane de mică

adâncime. Pe lângă bombardamentele din anii 1943 - 1944, poluarea a fost accentuată şi de

cutremurele din anii 1940, 1977 şi 1986. Din nefericire, fenomenul de poluare a solului şi a

apelor subterane cu produse petroliere a continuat şi continuă şi în zilele noastre. Astfel, 400 de

hectare de teren sunt compromise grav, iar pânza freatică se află într-o situaţie şi mai grea.

Produsele petroliere fiind nemiscibile cu apa se adună la suprafaţa pânzei freatice, în

straturi ce variază de la câţiva milimetri la zeci de centimetri sau, în anumite zone, chiar la 2-3

metri. O altă parte din produsele petroliere din sol se amestecă cu apa subterană, făcând-o

inutilizabilă pentru consum sau grădinărit. Stratul de produs poluant se deplasează împreună cu

pânza freatică, cu viteze mari, pe distanţe mari, extinzând aria de poluare. Un alt pericol este

reprezentat de vaporii de produse petroliere, care se pot acumula în subsoluri de imobile,

provocând explozii sau axfixii. Între cazurile de poluare a solului, majoritatea sunt cauzate de

probleme apărute în subsol, adică fisurări ale conductelor sau ale pereţilor depozitelor de

combustibili.

Poluarea solului poate fi.: directă, datorită depunerilor de reziduuri solide sau semisolide

provenite din desfăşurarea proceselor tehnologice; indirectă, din cauza agenţilor de poluare emişi

în atmosferă, purtaţi de vânt, care se depun pe sol şi sunt spălaţi de precipitaţii, infiltrându-se în

subteran.

Surse potenţiale de poluare directă a solului şi a subsolului pot fi parcurile de rezervoare,

separatoarele vechi din staţiile de epurare, bazinele de decantare, batalurile de şlamuri şi

gudroane, rampa C.F. de încărcare şi descărcare, conductele subterane, reţele de canalizare etc.

Reziduurile solide, nedepozitate corespunzător, care pot polua solul, provin din: impurităţi solide

antrenate în ţiţei, nămoluri de la epurarea apei uzate şi de la tratarea apei brute, reziduuri solide

13

provenite din operaţiile de întreţinere şi curăţire, cenuşă de la incineratorul de nămoluri, cocs de

la instalaţiile de cocsare sau de la decocsarea cuptoarelor, praf de catalizator.

Rezervoarele de ţiţei sau de produse petroliere au o suprafaţă mare de contact cu solul. La

corodarea fundurilor rezervoarelor pot apărea scurgeri de produse petroliere. Scurgerile în

cantităţi mici nu pot fi puse în evidenţă şi ele pot impurifica solul. La spargerea unui rezervor

plin, produsul deversează în incinta parcului în care este situat recipientul. Produsul deversat este

colectat în sistemul de canalizare şi recuperat la instalaţia de epurare a apelor uzate, dar şi în sol

se poate infiltra o parte din produs, datorită unor fisuri ale canalizării. Batalurile de reziduuri şi

nămoluri pot constitui, în unele situaţii, surse de poluare a solului.

Astfel, dacă fundul sau pereţii acestor bataluri nu au fost impermeabilizate în mod

corespunzător pentru produse petroliere, acestea se pot infiltra în sol. De asemenea, există

posibilitatea unor lăsări de teren sau fisuri datorită cutremurelor, prin care produsele petroliere

pot impurifica solul şi subsolul. Numai în judeţul Prahova, batalurile de reziduuri petroliere

însumează 100.000 de tone de produs poluant, acoperind o suprafaţă de 16 hectare (Ploieşti şi

Câmpina).

Conductele de produse şi utilităţi care leagă între ele instalaţii şi aparate pot fi amplasate

suprateran, în canale sau îngropate. Spargerea unor garnituri sau chiar a conductei duce la

pătrunderea unei părţi de produs în sol. În cazul conductelor îngropate, depistarea acestor scurgeri

este mai greu de realizat. De asemenea, agresiunea asupra conductelor „Petrotrans” şi „Conpet”,

depozitelor şi zonelor de încărcare - descărcare a produselor petroliere brute sau finite, soldate cu

sute de mii de „poluări mici”, furturile de cablu de comunicaţie ale aceloraşi firme, care

împietează controlul instalaţiilor de pompare, poluarea cu uleiuri uzate deversate în canalizări,

albii de râuri sau direct pe sol sunt tot atâtea fenomene noi ce se adaugă surselor tradiţionale de

poluare cu care România se confruntă.

Datorită deversărilor care apar în urma atacării acestor conducte de către hoţi se produce

poluarea terenurilor agricole traversate de conductele perforate, afectarea pânzei freatice, existând

pericol de explozii, incendii sau intoxicaţii. Catalizatorii uzaţi proveniţi din procesele tehnologice

pot constitui surse de poluare a solului dacă nu sunt depozitaţi corespunzător. Deşi se stripează la

scoaterea din reactoare, ei mai conţin urme de produse petroliere, iar când sunt depozitaţi direct

pe sol, pot fi spălaţi de apele meteorice şi impurifică astfel solul şi subsolul. Compuşi ai unor

metale grele din catalizatori pot deveni poluanţi cu efect cumulativ în timp.

14

platforme, rampe de încărcare - descărcare sau în alte locuri, iar o parte a acestor ape impurificate

cu produse petroliere impurifică solul şi subsolul.

La creşterea gradului de cunoaştere a problematicii poluării solului de către industria

petrolului au contribuit unele experimente efectuate până în prezent cu unităţi specializate în

refacerea solurilor, precum Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.)

Bucureşti, „Probio - Cercetare” S.A. Ploieşti, cât şi în cadrul unor colaborări internaţionale

(experimentul Poeni) efectuat în colaborare cu Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare

Internaţională (A.C.D.I.).

I. 4. Surse de poluare acustică

În rafinării şi uzine petrochimice, instalaţiile se construiesc în aer liber din motive de

siguranţă, pentru evitarea atingerii unor concentraţii de produse în limitele de explozie. Aceste

instalaţii radiază zgomote fără barierele de retenţie ale zidurilor, ceea ce dăunează atât

personalului de deservire, cât şi celor ce locuiesc în apropierea zonei industriale.

După cum se ştie, zgomotul se defineşte ca fiind o suprapunere dezordonată a sunetelor de

frecvenţe şi intensităţi diferite. Nivelul acustic al zgomotului se poate măsura cu ajutorul unui

sonometru care dă nivelul global exprimat în dB. Pentru rafinării şi uzine petrochimice, literatura

de specialitate recomandă un nivel specific de energie sonoră pe unitatea de suprafaţă de 65

dB/m.2, ca medie în perimetrul platformei industriale, în timp ce în instalaţii se pot accepta 75

dB/m.2.

În general, limita maximă admisă pentru zgomotul la locurile de muncă obişnuite care

necesită o solicitare redusă a atenţiei este de 90 dB (A), nivel acustic echivalent continuu

săptămânal. Reducerea zgomotului şi a vibraţiilor în timpul funcţionării unor utilaje a constituit şi

constituie o preocupare a specialiştilor în domeniu.

Dintre sursele de poluare sonoră din rafinării, se pot menţiona11.: - compresoare şi

turbocompresoare (zgomotul produs provine de la supapele de refulare şi aspiraţie, circulaţia

gazului supus comprimării, motorul de antrenare, sistemul de ungere şi lagăre); - ventilatoare şi

turbosuflante (zgomotul produs se compune dintr-un zgomot de natură aerodinamică şi dintr-un

zgomot de natură mecanică); - instalaţii de ventilare (zgomot care se propagă din centrala de

ventilaţie către celelalte încăperi şi zgomot care se propagă de-a lungul canalelor de ventilaţie); -

conducte prin care se vehiculează gaze cu viteze mari (conductele de aspiraţie amplasate de

15

obicei la turbosuflante şi turbocompresoare şi conducte de refulare folosite în cazul ventilării

locurilor de muncă cu pericol de explozie);

- pompe şi electropompe (zgomotul se datorează neechilibrării statice şi dinamice a rotorului

pompei, o altă sursă de zgomot constituind-o motoarele electrice de acţionare a pompelor);

- centrale termoelectrice (sursele de zgomot existente în centralele termoelectrice pot fi

reprezentate de: conductele de abur, precum şi armăturile de închidere, de reglare şi de reducere

şi supapele de siguranţă, instalaţiile auxiliare - ventilatoare, generatoarele de energie electrică,

compresoarele cu piston pentru furnizarea aerului comprimat, arzătoarele de la cazanele de abur);

- ateliere mecanice (unde sursele de zgomot se constituie din utilizarea a numeroase maşini şi

utilaje precum: strunguri, maşini de frezat, maşini de rabotat, ciocane de forjă etc., precum şi de

la procese tehnologice cum sunt: îndreptarea tablelor, nituirea, tăierea, lucrările de tinichigerie);

- cuptoare (sursa cea mai importantă de zgomot o constituie arzătoarele, ventilatoarele de tiraj

forţat, supapele de reglare şi suflantele).

II. IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR DIN INDUSTRIA PETROLULUI ASUPRA

MEDIULUI AMBIANT

II.1. Poluanţi relevanţi ai aerului degajaţi în urma activităţilor desfăşurate în

industria petrolului şi efectele acestora asupra mediului ambiant

Poluarea aerului este, incontestabil, cea mai gravă problemă, pe termen scurt şi mediu, din

punct de vedere al sănătăţii şi, tocmai de aceea, rezolvarea acestei probleme trebuie să fie

prioritatea de vârf pentru politica de protecţie a mediului. Aerul poluat este mai dificil de evitat

decât apa poluată.

Efectele lui, care pătrund peste tot, dăunează sănătăţii, degradează construcţiile şi mediul

natural. Poluarea aerului poate fi naturală sau fabricată de om. Poluarea naturală poate fi cauzată

de eroziunea solului, erupţii vulcanice, respiraţie, biodegradări şi altele. Omul este responsabil de

poluare prin: arderea combustibililor fosili, arderea pădurilor, emisii datorate motoarelor cu

ardere internă, tratarea apelor reziduale, industrie şi altele. Câteva miliarde de tone de diverse

substanţe sunt emise anual de la suprafaţa pământului spre atmosferă.

Concentraţia acestor substanţe în atmosferă este determinată de rata emisiilor şi de rata

degradărilor pe care aceste substanţe le suportă în timp. Cele mai importante din aceste substanţe

16

sunt măsurate, ele provenind din diverse surse. Emisiile de dioxid de carbon, metan şi monoxid

de azot sunt monitorizate continuu în diverse ţări datorită contribuţiei acestora la efectul de seră,

iar clorofluorocarburile datorită efectului lor asupra stratului de ozon. În istoria pământului au

fost perioade alternative de încălzire şi răcire. Creşterea principalelor emisii, începută cu

aproximativ 200 de ani în urmă, odată cu începuturile industrializării, a determinat pe cercetători

să prevadă o creştere a temperaturii pământului cu 3-5ºC. Astăzi ne găsim într-o perioadă de

încălzire care poate duce la schimbări în distribuţia precipitaţiilor, schimbări în zonele de

vegetaţie şi poate induce degradări ale solului şi micşorarea surselor de hrană.

Contribuţia majoră la efectul de seră o are dioxidul de carbon (circa 50%), urmat de metan

(19%) şi clorofluorocarburi (17%)12.. Creşterea emisiilor de dioxid de carbon este direct legată

de creşterea producţiei de energie şi de trafic, în timp ce creşterea emisiilor de metan este datorată

necesităţilor crescânde de hrană ale omenirii (creşterea animalelor). Industria petrolului are o

contribuţie deosebită la aceste emisii. În ceea ce priveşte rafinarea petrolului, principalii poluanţi

sunt: dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili (fenoli, hidrocarburi etc.), acizi, ţiţei,

monoxid de carbon, aldehide, amoniac, pulberi.

De asemenea, traficul auto din ţara noastră contribuie cu 45% la totalul emisiilor de

hidrocarburi volatile şi cu 30% la emisiile de plumb. Astfel, compuşii aromatici din benzina

pentru automobile favorizează emisia de hidrocarburi nearse şi produse realizate din oxidarea

incompletă în mediul înconjurător, benzenul din gazele de eşapament are proprietăţi cancerigene,

compuşii organici volatili poluează atmosfera, compuşii de sulf pot produce coroziuni şi ploi

acide. Când concentraţia de plumb din aer depăşeşte cota maxim admisă, care este de 10 grame

pe metrul pătrat, se poate vorbi de apariţia unor intoxicaţii cu plumb. În aceste cazuri, populaţia

din zona afectată riscă afecţiuni ale sângelui, măduvei şi ficatului, existând şi riscuri de anemie

sau de scădere a duratei de viaţă a globulelor roşii, cu consecinţe digestive şi cerebrale (reduce

coeficientul de inteligenţă al copiilor). În egală măsură, au fost descoperite tulburări de

comportament şi de personalitate, cea mai frecventă afecţiune cauzată de plumb fiind sindromul

neuropsihic – encefalopatia (caracterizată prin confuzie, dezorientare, halucinaţii vizuale, delir,

tentative de suicid, tremurături şi convulsii).

Există cazuri în care apar pareza şi paralizia, fotofobia, durerile puternice de cap,

afecţiunile renale cu leziuni degenerative, bolile alergice, precum astmul bronşic. Fiind o

puternică substanţă la nivel celular, plumbul reţinut în organism se depune în oase în procent de

17

90%13..O altă consecinţă importantă a poluării este prezenţa ploilor acide, datorată în special

oxizilor de azot, cea mai mare parte produşi prin procese de combustie diverse (uzine, motoare)

şi, în mai mică proporţie, producţiei de acid azotic. Oxizii de sulf sunt şi ei responsabili de aceste

ploi acide, care produc daune pădurilor şi lacurilor. Aceştia rezultă din arderea combustibililor

fosili, producerea acidului sulfuric şi de la instalaţiile de desulfurare a gazelor (Claus). Prezenţa

oxizilor de sulf peste cotele admise provoacă afecţiuni ale aparatului respirator, boli inflamatorii

ale ficatului, boli ale sistemului digestiv, tumori maligne ale foselor nazale şi ale urechii medii,

encefalopatii toxice şi tumori maligne, pneumotorax, leucemii şi insuficienţe renale.

În ultimii ani, nivelul poluării în multe zone din Europa Centrală şi de Est a scăzut. În

fosta Uniune Sovietică, poluarea aerului în principalele oraşe a scăzut cu 10% în cursul anilor

’80, iar nivelul emisiilor poluante la nivel naţional a scăzut cu 20-30% în Polonia şi cu 15-45% în

Bulgaria în cursul ultimilor ani. În anumite zone urbane, nivelul poluării a scăzut chiar mai mult.

Este dificil de stabilit în ce măsură aceste reduceri sunt un rezultat al unor măsuri mai bune de

control al poluării şi/sau un efect al restructurării economice pe termen lung şi în ce măsură ele se

datorează declinului temporar al producţiei. În Europa Centrală şi de Est, sursele mobile (în

principal traficul rutier) sunt responsabile pentru aproximativ 30-60% din emisiile de oxizi ai

azotului, între 40% şi 90% din emisiile de monoxid de carbon, între 35% şi 95% din emisiile de

plumb, mai puţin de 10% din emisiile de particule fine şi mai puţin de 5% din emisiile de dioxid

de sulf (vehiculele emit, de asemenea, mici cantităţi de toxine şi substanţe cancerigene, de

exemplu, benzen şi aldehide). În cele mai multe din oraşele din Europa Centrală şi de Est,

contribuţia la poluarea aerului a încălzirii locuinţelor, centralelor termoelectrice şi a industriei o

depăşeşte pe cea a traficului rutier.

O sursă majoră de poluare o reprezintă emisiile de compuşi organici volatili, ca surse

importante mai putând fi enumerate: ardere incompletă în motoare cu ardere internă, depozitarea,

manipularea şi vaporizarea benzinei, producţia intermediarilor aromatici, utilizarea solvenţilor

pentru diverse scopuri, refrigeratoare. Efectele poluanţilor specifici rafinării petrolului degajaţi în

atmosferă se pot manifesta asupra: omului, vegetaţiei, apei şi solului, construcţiilor şi instalaţiilor.

Poluarea aerului a fost întotdeauna latura nedorită a activităţii omului, cu efect nociv

asupra sănătăţii. Din păcate, pământul nu poate fi împărţit în zone curate şi zone poluate şi

aceasta pentru că poluarea nu are limite. Emisiile poluante pot determina o gamă largă de efecte,

începând de la mirosuri dezagreabile până la deteriorări serioase ale sănătăţii oamenilor (smogul

18

de la Londra din 1952 a cauzat 400 de morţi şi multe alte dezastre ecologice). Pe lângă faptul că

inhalează poluanţii din atmosferă, oamenii îi ingerează cu alimentele şi apa, aceasta având efect

asupra sănătăţii lor. Nu sunt de neglijat efectele pe termen lung al inhalării acestor poluanţi14..

Cel mai afectat este traiectul respirator, efecte regăsindu-se şi asupra sistemului circulator, asupra

rinichilor, a sistemului imunologic şi asupra celui nervos, asupra formării sângelui.

Poluanţii relevanţi pentru medicina mediului sunt: dioxidul de sulf, oxizii de azot, ozon,

monoxidul de carbon, praf, metale grele, hidrocarburi şi compuşi cloruraţi. Mulţi dintre aceştia au

un înalt potenţial cancerigen, reprezentanţi importanţi fiind: benzenul, cadmiul, emisiile

motoarelor Diesel, aromatice policiclice şi dioxină.

Efectele poluanţilor pot fi reversibile sau ireversibile. În cazul substanţelor menţionate, cu

efecte ireversibile (cancerigene), trebuie făcute eforturi speciale pentru reducerea sau limitarea

lor. Efectele poluanţilor sunt studiate prin experimente pe animale, experimente in vitro, studii de

caz umane, investigaţii epidemiologice. O serie de categorii de persoane prezintă o sensibilitate

deosebită: copii, femei gravide, persoane cu predispoziţii genetice. Ele trebuie tratate individual.

Dioxidul de sulf, oxizii de azot, oxizii de azot în combinaţie cu alţi poluanţi prezenţi în atmosferă

prezintă efecte asupra vegetaţiei.

Efectele biochimice şi fiziologice ale dioxidului de sulf asupra vegetaţiei apar în funcţie

de cantitatea de dioxid de sulf pe unitatea de timp la care este expusă planta şi se pot materializa

în: degradarea clorofilei, reducerea fotosintezei, creşterea ratei respiratorii, schimbări în

metabolismul proteinelor, în bilanţul lipidelor şi al apei şi în activitatea enzimatică. Aceste efecte

pot fi: necroze, reducerea creşterii plantelor, creşterea sensibilităţii la agenţi patogeni şi la condiţii

climatice excesive. În comunităţile de plante are loc reducerea varietăţilor sensibile, apărând

astfel schimbări ale echilibrului între specii, fapt ce determină alterarea structurii şi funcţiilor

întregii comunităţi. Oxizii de azot au efect benefic asupra plantelor până la anumite concentraţii

(praguri toxice), contribuind la creşterea acestora.

Totuşi s-a constatat că în aceste cazuri creşte sensibilitatea plantelor la atacul insectelor şi

la condiţiile de mediu, ca de exemplu, la geruri. Când se produce o depăşire a pragurilor toxice,

oxizii de azot au o acţiune fitotoxică foarte clară. Mărimea daunelor pe care le suferă plantele este

în funcţie de concentraţia poluantului, timpul de expunere, vârsta plantei, factorii edafici, lumina

şi umezeala. Simptomele se clasifică în vizibile şi invizibile. Cele vizibile apar numai la

concentraţii mari şi constau în cloroze şi necroze. Cele invizibile constau în reducerea

19

fotosintezei şi a transpiraţiei. Studiile au pus în evidenţă efectul sinergic al dioxidului de azot şi al

dioxidului de sulf, precum şi al acestor două gaze cu ozonul.

Contribuţia poluării atmosferei la modificarea parametrilor fizico - chimici ai apei are loc

prin depunere uscată şi umedă (precipitaţii) şi se resimte, în special, în apele de suprafaţă

stătătoare (lacuri, acumulări pentru alimentarea cu apă potabilă a localităţilor) prin creşterea

acidităţii apei, a opacităţii acesteia, afectarea faunei şi florei acvatice, a florei spontane şi de

cultură (prin irigaţii) şi asupra omului, prin ingerarea apei şi hranei contaminate. Solul este

factorul de mediu care prezintă cea mai redusă variabilitate în timp, integrând toate consecinţele

poluării. Astfel, creşterea acidităţii acestuia provoacă perturbări ale proceselor sale de regenerare,

modificarea compoziţiei, eliberarea ionilor metalici, cu efecte negative asupra vegetaţiei şi asupra

apei subterane.

Poluanţii atmosferici generaţi de industria petrolului accelerează procesele de degradare a

materialelor de construcţie provocând în cazul pietrei de construcţie eroziunea suprafeţei,

murdărire, formare crustă. De asemenea, aceştia determină coroziunea, mătuirea, găurirea

metalelor, decolorarea, murdărirea, cojirea, crăparea, umflarea vopselei şi a altor acoperiri

organice etc.

Printre efectele poluanţilor menţionaţi se remarcă şi cele asupra instalaţiilor electrice.

Astfel, apar probleme la reţelele electrice datorită corodării contactelor şi a cablurilor şi

favorizarea fenomenelor de descărcare electrică şi de conturnare a curentului pe izolatoarele de

înaltă tensiune.

Acţiunea diverşilor poluanţi din apele uzate deversate de activităţile din industria petrolului

asupra receptorului

Apa constituie unul dintre elementele indispensabile vieţii, ea asigurând condiţiile de trai

ale oamenilor, plantelor şi animalelor, intervenind, totodată, în cele mai variate activităţi ale

producţiei fie ca izvor de forţă motrice, sursă de materii prime, unealtă de lucru sau mediu de

transport etc. Ca element primordial al mediului înconjurător, apa exercită o influenţă

considerabilă asupra întregii ambianţe şi trebuie privită în dubla ei ipostază de resursă, pe de o

parte, şi factor de mediu, pe de altă parte. În epoca modernă, omenirea a ajuns să solicite, în

măsură din ce în ce mai mare, resursele de apă atât prin prelevări pentru diferite folosinţe, cât şi

pentru utilizarea ca emisar pentru evacuarea reziduurilor.

20

În urma diferitelor acţiuni omeneşti se modifică, atât cantitativ, cât şi calitativ, substanţele

care pătrund în ape, producându-se poluarea apelor, ceea ce duce la un dezechilibru al mediului

ambiant. Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de pătrundere a unor

substanţe poluante în apa atmosferică, apa scursă la suprafaţa solului, apa mărilor şi oceanelor şi

apa subterană.

Nivelul poluării apelor a crescut mult în ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe

glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri pentru

protecţia calităţii apelor. Pericolul impurificării apelor a devenit evident tocmai în aceste regiuni,

deoarece dezvoltarea economică a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de apă curată. În acest

stadiu s-a ajuns la constatarea că apa este indisolubil legată de sistemul ecologic terestru, iar

pentru menţinerea echilibrului acestui sistem şi însăşi pentru supravieţuirea umanităţii sunt

necesare măsuri de conservare şi protecţie a hidrosferei, pe plan mondial. Protecţia apelor

reprezintă activitatea desfăşurată pentru realizarea următoarelor obiective: menţinerea

funcţiunilor naturale ale apei în cadrul echilibrului ecologic, respectiv, păstrarea condiţiilor de

dezvoltare pentru generaţiile viitoare în privinţa cantităţii şi calităţii apei. Această activitate poate

fi încadrată în acţiunea, mult mai largă, de protecţie a mediului ambiant.

Reducerea poluării apelor poate fi realizată pe mai multe căi, dintre care amintesc:

introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluante în procesele industriale; - reducerea

cantităţilor de ape uzate evacuate în râuri prin introducerea practicii recirculării apei; -

recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unei adevărate

surse de materii prime; - extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a

reziduurilor; - îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor,

instalaţiilor şi exploatării acestora.

Deversarea de către rafinării a unor ape uzate cu un conţinut mare de poluanţi poate afecta

apele receptoare, în special prin modificarea pH-ului, prin consumarea oxigenului dizolvat sau

printr-o toxicitate care afectează calitatea apei receptorilor, respectiv flora şi fauna acestora. Se

apreciază că rafinăriile evacuează în receptor circa 10-20 m.3 ape uzate pentru fiecare tonă de

ţiţei prelucrat16., rafinăriile moderne având un debit mult mai mic de ape uzate, între 0,12 şi 0,8

m.3 apă la tona de ţiţei prelucrat. Substanţele poluante prezente în apele uzate provenite de la

diverse tipuri de instalaţii din rafinării sunt impurificate cu ţiţei, fracţiuni petroliere, acizi

naftenici, fenoli, compuşi cu sulf, oxigen, azot, săruri etc., hidrocarburile, provenite din ţiţei şi din

21

fracţiunile petroliere, reprezentând principala impuritate. Astfel, ţiţeiul poate fi adsorbit de

particulele solide din apă, depunându-se sub formă de sedimente pe fundul râurilor sau mărilor,

fiind în acest fel la adăpost de procesele de oxidare. Prezenţa ţiţeiului şi produselor petroliere au

un puternic impact asupra apei. Pelicula de la suprafaţă opreşte difuzia aerului atmosferic,

acţionând astfel direct asupra florei şi faunei. Prezenţa hidrocarburilor are un efect dăunător şi

asupra construcţiilor şi instalaţiilor unde apa este utilizată, prin formarea unor pelicule izolatoare

sau prin colmatarea straturilor filtrante sau a reţelelor de canale.

Din punct de vedere al potabilităţii, se menţionează influenţa deosebit de severă a

prezenţei ţiţeiului: chiar la diluţii de 1:1.000.000 între apa potabilă şi cea impurificată cu ţiţei

rezultă apă nepotabilă. Alt poluant important îl reprezintă acizii naftenici. O caracteristică a

apelor uzate din rafinăriile noastre este conţinutul ridicat de acizi naftenici, prezenţi mai ales în

leşiile naftenice sub formă de naftenaţi. Prezenţi în proporţii variabile în ţiţei şi în fracţiunile

petroliere, au un deosebit efect toxic asupra florei şi, îndeosebi, asupra faunei, acţionând asupra

sistemului nervos, tegumentelor şi influenţând sistemul endocrin. Aceştia, ca şi cicloalcanii, nu

rezistă degradării microbiene. O categorie importantă de impurităţi o constituie fenolii, care se

formează în procesele de cracare termică şi se găsesc sub toate formele: fenol nesubstituit,

crezoli. Exemplu: fenolii proveniţi din descompunerea unor răşini cu masă moleculară mare.

Compuşii fenolici au o acţiune toxică asupra faunei acvatice şi, prin consumul de oxigen,

acţionează asupra sistemului nervos al peştilor. Bacteriile şi protozoarele au o mare capacitate de

adaptare la concentraţii ridicate de fenol, făcând posibilă epurarea biologică a unor ape, chiar cu

conţinut de fenol de 200-250 mg/l. Fenolul afectează proprietăţile organoleptice ale apei, mai ales

la tratarea cu clor când se formează clorofenoli.

Compuşii cu sulf reprezintă o categorie importantă de poluanţi. Aceştia provin din

procesele de prelucrare sub formă de hidrogen sulfurat, mercaptani, care sub formă de leşii

contaminează apa uzată. Hidrogenul sulfurat şi sulfurile afectează fauna şi flora receptorului prin

consumarea oxigenului dizolvat în apă, cât şi prin toxicitate, fapt pentru care apele de suprafaţă

trebuie să nu conţină sulf şi hidrogen sulfurat. Acizii sulfonici se formează în procesul de rafinare

acidă a uleiurilor şi sub formă de leşii sulfonice. Sunt solubile în apă, ducând la contaminarea lor.

Substanţele cu aciditate şi alcalinitate ridicată provenite din procesele de rafinare şi

neutralizare a produselor petroliere pot avea ca efect distrugerea florei şi faunei, degradarea

construcţiilor hidrotehnice, împiedicarea utilizării apei în diverse scopuri. Un pH mai mic de 4,5

22

duce la moartea peştilor, ca şi o concentraţie de peste 25 mg/l hidroxid de sodiu în apă. Astfel,

alchil – aril sulfonaţii în concentraţii de 0,3-0,4 mg/l produc spume stabile şi reduc capacitatea de

autoapărare a râurilor prin împiedicarea transferului de oxigen în apă. A fost demonstrat că alchil

- aril sulfonaţii care posedă radicalul alchilic liniar sunt biodegradabili şi, deci, dispar din râuri.

Compuşii cu azot prezenţi în ţiţei se pot transforma în timpul prelucrării în compuşi bazici de

tipul piridinei, care pot contamina apele. Sărurile anorganice dizolvate reprezintă o altă categorie

importantă de poluanţi. Ţiţeiul conţine săruri dizolvate, în special cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi de

calciu, magneziu şi sodiu, care trec în apă în cursul prelucrării. De asemenea, apele de zăcământ

aduse la suprafaţă odată cu ţiţeiul pot conţine proporţii mari de săruri, în special clorură de sodiu.

Un conţinut de peste 200 mg/l cloruri face nefolosibilă apa potabilă, iar o concentraţie de peste

400 mg/l cloruri face neutilizabilă apa pentru irigaţii. Impurităţile mecanice sub formă de nisip şi

argile provin dintr-o decantare insuficientă a unor ape proaspete care vin în rafinării. Particulele

de argile acţionează ca stabilizatori ai emulsiilor din separatoare sau reţele de canalizare. Tot în

categoria impurităţilor solide intră şi particulele de cocs rezultate la tăierea hidraulică a cocsului.

Deversarea necontrolată a hidrocarburilor, în special a reziduurilor petroliere în apă, în

special de către navele maritime care tranzitează apele teritoriale ale României, reprezintă o

ameninţare pentru mediul înconjurător şi un pericol pentru sănătatea oamenilor. Astfel,

reziduurile conţin metale grele, hidrocarburi aromatice polinucleare cu efecte mutagene şi

cancerigene.

II. 2 Efectele poluării solului cauzate de activităţile desfăşurate în industria petrolului

Solul, în calitatea sa de component al ecosistemelor terestre, are multiple funcţii, şi

anume: principal mijloc de producţie vegetală, sursă de elemente nutritive şi resursă energetică

reînnoibilă. Solul a fost supus din cele mai vechi timpuri poluării. Odată cu creşterea populaţiei şi

cu dezvoltarea economică a crescut poluarea solului, ca şi a mediului înconjurător, în ansamblu.

Degradarea solului se manifestă atât prin degradarea parametrilor cantitativi, cât şi prin

deteriorarea parametrilor calitativi. Astfel, solurile sunt supuse, mai ales în ţările dezvoltate, la o

gamă variată de impacturi tot mai intense, care provoacă sau intensifică fenomene şi procese

dăunătoare calităţii lor.

În concepţia ecologică modernă, poluarea solului înseamnă orice acţiune care produce

dereglarea funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă (mai ales pentru plantele

terestre superioare) în cadrul diferitelor eco - sisteme naturale sau create de om (antropice),

23

dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică sau biologică a solului, ori apariţia în sol a

unor caracteristici care reflectă deprecierea fertilităţii sale, respectiv reducerea capacităţii

bioproductive, atât din punct de vedere calitativ, cât şi/sau cantitativ. Noţiunea de „poluare a

solului” trebuie altfel înţeleasă decât poluarea aerului sau a apelor. În ceea ce priveşte aerul şi

apele, poluarea înseamnă pătrunderea în masa lor a unor substanţe sau elemente poluante care le

fac improprii sănătăţii omului, mediului înconjurător, iar prin înlăturarea poluantului sau prin

măsuri de epurare şi curăţire, compoziţia aerului şi apei revine mai repede la starea iniţială,

naturală. Nu aceeaşi situaţie se întâlneşte în cazul solului, deoarece prin poluarea solului se

dereglează echilibrul factorilor constituenţi şi, odată dereglat, acest echilibru nu se poate reface

aşa repede (ca în cazul apei şi aerului) prin înlăturarea cauzei.

Pe lângă aceasta, prin noţiunea de poluare a solului se înţelege nu numai pătrunderea unor

elemente din afară, ca în cazul aerului şi apei, ci şi deranjarea unui component al solului care

atrage după sine afectarea fertilităţii solului, funcţionarea normală a acestuia. Astfel, solul poate fi

supus unor fenomene ce afectează toate funcţiunile sale: fizice, fizico - chimice, chimice,

biologice şi biochimice. De exemplu, poluarea chimică a solului cu apă sărată este deosebit de

complexă, manifestându-se prin salinizarea şi sărăturarea solului.

La contactul apei de zăcământ cu faza solidă a solului au loc mecanisme chimice de

schimb ionic şi de adsorbţie, modificându-i în sens negativ însuşirile. Astfel, are loc creşterea

cantităţii de sodiu schimbabil, determinând reducerea porozităţii, permeabilităţii şi stării de

afânare. Apele de zăcământ conţin cantităţi mari de săruri care produc modificări în structura

solului şi exercită un rol de inhibiţie asupra plantelor şi microorganismelor din sol. Parametrul

care pune în evidenţă contaminarea solului cu apă sărată este conductivitatea electrică. În cazul

contaminării solului cu apă de zăcământ au loc reacţii de schimb în care ionii de calciu şi

magneziu din sol sunt înlocuiţi de sodiu, ion preponderent în compoziţia apei.

Problemele de mediu generate de poluarea solului şi a apelor subterane cu ţiţei şi produse

petroliere s-au acutizat în ultimii ani, atât din punct de vedere al autorităţilor care gestionează şi

exploatează resursele de apă, cât şi din cel al populaţiei din zonele puternic afectate de fenomene.

În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, acestea sunt mult mai vulnerabile la poluare decât cele

subterane. Însă, în cazul apelor de suprafaţă, fenomenele de poluare accidentală care apar sunt

uşor sesizabile şi mult mai simplu de limitat atât ca întindere, cât şi ca efecte, printr-o intervenţie

24

rapidă de remediere, în timp ce, în cazul apelor subterane pentru care direcţia de curgere nu este

uşor de detectat, poluarea este mult mai greu de identificat şi cu atât mai dificil de remediat.

Cea mai mare parte a apei subterane este utilizată ca apă de uz casnic, însă consumul unei

ape contaminate cu produse petroliere de către oameni sau animale este destul de greu să se

producă datorită proprietăţilor organoleptice ale acesteia puternic alterate chiar la nivele foarte

scăzute de contaminare. Totuşi, limita inferioară de detectabilitate depinde de natura produsului

petrolier contaminant şi de sensibilitatea celor expuşi la astfel de pericole. Există, din nefericire

însă, numeroase situaţii, în special în zona rurală, în care sursele de apă sunt greu dacă nu chiar

imposibil de înlocuit, comunităţile fiind obligate la consumul unor ape total improprii şi

periculoase pentru sănătatea umană, a animalelor şi culturilor vegetale.

În prezent, circa 80% dintre terenuri sunt contaminate cu produşi de origine petrolieră

(hidrocarburi, solvenţi etc.) utilizaţi ca sursă de energie în cadrul industriei petrolului, ca şi a celei

chimice. Există o multitudine de produse poluante care afectează solul şi subsolul, precum:

carburanţi şi uleiuri, produse oxigenate, reziduuri de hidrocarburi, petrol brut, alte produse

rezultate în urma exploatării (carburile alifatice saturate şi nesaturate, ca şi cele aromatice

monociclice şi policiclice). Aceste tipuri de produse (în special hidrocarburile) prezintă risc de

nocivitate, afectând calitatea apelor subterane, care devine improprie utilizării pentru multă vreme

(apa potabilă, pentru irigaţii sau diverse utilizări industriale).

De asemenea, prezintă riscuri pentru sănătatea umană, pentru mediul bio şi pentru

vegetaţie, compuşii aromatici având un puternic caracter mutagen şi cancerigen şi, nu în ultimul

rând, afectează securitatea mediului, prezentând riscuri de explozie şi de incendiu, atunci când

produsele petroliere care plutesc pe pânza freatică ajung în subsolul diverselor construcţii. Toate

aceste riscuri sunt legate, în primul rând, de mobilitatea produsului poluant. Produsele petroliere

odată ce ajung în subteran, unde sunt întrunite atât condiţii aerobe, cât şi anaerobe, suferă

transformări chimice importante. Majoritatea autorilor consideră că viteza de degradare a

produselor petroliere în sol este o funcţie de concentraţia de oxigen în sol sau, altfel spus, de

gradul de aerare al solului poluat. În subsol pot fi întâlnite diferite concentraţii de oxigen care duc

la diferite viteze de biodegradare a produselor petroliere. Scăderea concentraţiilor de oxigen poate

fi datorată oxidării chimice a compuşilor cu potenţial oxidant mare (olefine, derivaţi oxigenaţi

intermediari etc.) sau creşterii populaţiilor de bacterii care metabolizează hidrocarburi şi implicit

consumă oxigen. Oxidarea începe cu formarea de peroxizi, alcooli primari şi acizi

25

monocarboxilici, stadiul final al degradării constând în formarea dioxidului de carbon, a apei şi a

materialului celular al microorganismelor. Biodegradarea este accelerată în prezenţa unor

substanţe denumite nutrienţi (compuşi cu fosfor, potasiu, azot), a umidităţii şi a unei temperaturi

relativ constante, factori ce conduc la o creştere rapidă a populaţiilor de bacterii. De asemenea,

prin degradare pot rezulta produse intermediare cu solubilitate ridicată în apă sau cu volatilitate

ridicată ce conduc la extinderea poluării cu viteză sporită. Acţionând ca un factor extern excesiv

de agresiv, poluarea afectează, în primul rând, procesele biochimice şi chimice din plante şi sol,

urmate de slăbirea rezistenţei organismelor individuale şi colective la boli, dăunători şi alte

adversităţi. Se declanşează în continuare dezechilibre ecologice în lanţ, cu consecinţe

nefavorabile asupra stabilităţii, vitalităţii, capacităţii de regenerare şi asupra polifuncţionalităţii

ecosistemelor terestre. Astfel, efectul dăunător al produselor petroliere asupra solului şi culturilor

de soia şi cereale este prezentat în continuare (tabel):

Efectul dăunător al produselor petroliere asupra solului şi culturilor de soia şi cereale

De asemenea, aproape toată cantitatea de uleiuri uzate aruncată ajunge în pânza freatică şi

în sursele de apă de suprafaţă cu efecte devastatoare. Astfel, un litru de ulei ars transformă un

million de litri de apă potabilă într-o otravă cu efect lent, reduce oxigenarea apei şi procesele de

fotosinteză, în timp ce un litru de motorină prin compuşii aromatici pe care îi conţine face

inutilizabili circa 100.000 m3 de apă, iar anumiţi agenţi poluanţi conţin volume de produse

petroliere de ordinul a 50 - 500 m3, ceea ce înseamnă că miliarde de metri cubi de apă vor fi

practic inutilizabile.

II. 3. Efecte ale zgomotelor şi vibraţiilor produse de industria petrolului

Zgomotele de diverse provenienţe, în funcţie de nivelul lor de tărie, generează efecte de

natură şi gravitate diferite asupra omului23.. Efectele dăunătoare ale zgomotelor depind de factori

obiectivi şi se accentuează dacă acţionează discontinuu sau sub formă de impulsuri, dacă apariţia

lor este imprevizibilă sau dacă sunt însoţite de vibraţii mecanice. Efectele psihice nedorite sunt

26

primele care se manifestă, şi anume, la niveluri de tărie cu mult inferioare faţă de acelea la care

apar leziuni ale urechii interne sau se constată o pierdere ireversibilă a sensibilităţii auditive. De

asemenea, s-a constatat că zgomote de intensitate scăzută, dar supărătoare, care pătrund în

locuinţa omului din circulaţia exterioară sau din încăperile învecinate, pentru că acţionează

permanent, ziua şi noaptea, se constituie în nişte iritanţi cronici ai organismului uman. Zgomotele

pot ajunge la urechea internă şi prin conducţie osoasă.

Astfel, sunt suficiente zgomote izolate de numai 40-50 dB pentru a perturba odihna

normală din timpul nopţii. În timpul zilei aceleaşi zgomote de intensitate scăzută au o nocivitate

ce depinde, în primul rând, de gradul de solicitare psihică a organismului uman. Aceste zgomote

îi afectează, în primul rând, pe cei care prestează o muncă intelectuală sau o muncă care

presupune un grad de concentrare sau atenţie deosebită. În acelaşi timp organismul uman este

supus unei suprasolicitări nervoase de durată care, prin efectul său cumulativ, conduce la

afecţiuni psihice sau organice grave precum: hipertensiunea arterială, diferite nevroze etc.

Nocivitatea acestor zgomote slabe este dificil de evaluat pentru că influenţează într-un mod diferit

sănătatea unor oameni care prestează acelaşi gen de activitate. Adaptarea organismului uman la

acţiunea zgomotelor este foarte limitată, aşa-numita obişnuinţă la zgomot manifestându-se după

un anumit timp ca o stare patologică de îmbolnăvire.

Efectele unor zgomote cu nivele de tărie mai ridicate, ce depăşesc cu 40-50 dB pe cele

corespunzătoare gradului de audibilitate, sunt destul de nocive şi imediate. În astfel de cazuri,

apar modificări în starea şi funcţionarea organelor de simţ şi interne. De exemplu, s-a constatat o

creştere a presiunii intracraniene, modificarea cordului şi a respiraţiei, o scădere a acuităţii

uzuale, şi altele. Dacă nivelul de tărie al zgomotului creşte în continuare, atunci modificările

funcţionale ale sistemului nervos central şi vegetativ pot deveni ireversibile sau pot fi însoţite şi

de anumite leziuni organice. Astfel, zgomotele foarte puternice care depăşesc cu 85-90 dB pragul

de audibilitate pot reduce la zero inteligibilitatea vorbirii şi, de asemenea, pot cauza o pierdere

treptată, până la surditate, a sensibilităţii auditive.

Surditatea permanentă poate să apară după numai 4-5 ani de activitate în mediu cu zgomot

deosebit de intens, cum este cazul industriei siderurgice, celei textile etc. În aceste cazuri

afecţiunile organului auditiv sunt însoţite şi de agravarea tulburărilor psihice şi fiziologice. Astfel,

circa 70% din muncitorii care lucrează într-o industrie zgomotoasă după numai 3-4 ani de lucru

suferă de afecţiuni nervoase precum: dureri de cap, ameţeli, stare de frică, iritabilitate sau stare

27

emotivă semnificativă etc., în timp ce aproape 40% sunt bolnavi de gastrită sau ulcer duodenal şi

aproximativ 10% au hipertensiune arterială.

Şi vibraţiile care au o frecvenţă mai mică de 20 Hz (infrasunete) exercită o acţiune

negativă asupra organismului uman. O astfel de situaţie este cea în care vibraţiile, acţionând

simultan cu zgomote de intensitate apreciabilă, sunt sesizate de alte organite ale urechii interne şi

conduc la o suprasolicitare a întregului organ auditiv. Aceste organite au maximum de

sensibilitate în jurul frecvenţei de 1 Hz.

Pentru vibraţii s-au introdus nivele de intensitate şi tărie, ca şi în cazul nivelelor de

intensitate şi tărie ale zgomotelor. Acestea se numesc vibrar şi respectiv pal, nivelul de tărie a

vibraţiilor în pali fiind egal cu nivelul de intensitate în vibrari la frecvenţa de referinţă de 1 Hz.

Efectele vibraţiilor şi zgomotelor se manifestă prin deplasări relative, ruperi ale ligamentelor sau

chiar hemoragii ale organelor interne, funcţie de energia şi direcţia lor de acţiune. Există şi

situaţia în care numai anumite părţi ale corpului omenesc, îndeosebi mâinile, sunt supuse direct

acţiunii vibraţiilor produse de diverse unelte şi instalaţii. Astfel, muncitorii care folosesc

fierăstraie mecanice suferă de sindromul de „degete albe”, care constă într-o degradare treptată a

ţesutului nervos şi vascular al mâinilor până la pierderea completă a sensibilităţii tactile.

Vibraţiile pot avea, de asemenea, efecte asupra utilajelor care se concretizează în fenomenul de

oboseală a materialelor. În prezent se consideră că oboseala materialului este rezultatul unor

curgeri locale de material sau, altfel spus, este rezultatul combinaţiei dislocaţiilor şi a

concentrărilor locale de tensiuni. Orice alunecare intercristalină este însoţită de o distrugere de

material. Aşa-numitele benzi de alunecare reprezintă primul semn vizibil al oboselii materialului.

Aceste benzi de alunecare aflate sub influenţa continuă a vibraţiilor progresează şi dau

naştere unor mici fisuri care se propagă apoi prin material. Prin creşterea fisurii, tensiunea în

materialul rămas devine atât de mare încât propagarea fisurii se accentuează şi se produce

distrugerea prin oboseală.

III. NORME ŞI REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

În condiţiile în care fenomenul de globalizare ia tot mai multă amploare, punându-se tot

mai mult accent pe interdependenţa dintre protecţia mediului şi dezvoltarea economică, au apărut

reglementări din ce în ce mai severe privind măsurile de protecţie a mediului. Noua legislaţie în

28

domeniul protecţiei mediului, adoptată în ultimii ani, introduce un nou concept al răspunderii

stricte pentru consecinţele poluării. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, furtul de produse

petroliere din conducte este considerat ca o a treia mare infracţiune, după crimă şi evaziune

fiscală, iar pedeapsa prevăzută de Codul penal american este pe măsură.

Protecţia mediului este reglementată în România printr-o serie de acte normative (legi,

hotărâri de guvern, standarde, ordine ale diverselor ministere, decrete etc.) care creează cadrul

juridic necesar pentru protecţia factorilor de mediu, a consumatorilor şi respectarea principiilor

dezvoltării durabile. Standardele române prevăd pentru fiecare factor de mediu concentraţii

maxim admisibile, prin care se poate evalua calitatea acestora. Există standarde pentru apa

potabilă, ape de suprafaţă, ape uzate funcţie de locul evacuării, standarde pentru aer: emisii şi

imisii, sol, subsol, funcţie de tipul de zonă (sensibilă, mai puţin sensibilă).

Principalele direcţii de acţiune în sensul protecţiei mediului sunt stabilite prin intermediul

Ordonanţei de Urgenţă privind protecţia mediului. În baza acesteia sunt sau vor fi emise alte acte

normative speciale, pentru a reglementa domenii specifice. În acest sens, au fost puse bazele

legale necesare pentru transpunerea noilor directive adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum

şi a modificărilor intervenite la unele din directivele existente. Marea problemă a legislaţiei

române din domeniul protecţiei mediului este aceea a transpunerii Directivelor Europene, nu cea

a armonizării legislaţiei române în domeniu. Pentru un agent economic cu o putere financiară

mare este destul de uşor să se conformeze cu termenele stipulate de hotărârile de guvern, însă

pentru cei mici, lipsiţi de fondurile necesare, aceasta înseamnă fie falimentarea, fie recurgerea la

credite.

Ordonanţa de Urgenţă privind protecţia mediului este structurată pe 16 capitole şi 3

secţiuni, fiind abordate: reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra

mediului, protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii.

Obiectul ordonanţei îl constituie reglementarea protecţiei mediului, considerată a fi

obiectiv de interes public major, în sensul realizării dezvoltării durabile. Principiile şi elementele

strategice pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii sunt:

- Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;

- Principiul precauţiei în luarea deciziei;

- Principiul acţiunii preventive;

- Principiul reţinerii poluanţilor la sursă;

29

- Principiul „poluatorul - plăteşte”;

- Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

- Utilizarea durabilă a resurselor naturale;

- Informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în

probleme de mediu;

- Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Pentru implementarea acestor principii, ordonanţa prevede următoarele acţiuni specifice:

- prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile

pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;

- adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;

- corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;

- efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea efect

semnificativ asupra mediului;

- evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra

mediului. Procedura a fost reglementată printr-un act normativ special - Ordinul M.A.P.P.M.

nr.125/1996 - Procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra

mediului înconjurător;

- introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau coercitive;

- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora;

- promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în

domeniu;

- stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;

- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;

- recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

- menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;

- reabilitarea zonelor afectate de poluare;

- încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;

- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;

- educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de elaborare şi

aplicare a deciziilor privind mediul;

30

- dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de conservare a

habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice

europene – Natura 2000;

- aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor modificate genetic;

- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor.

Dreptul la un mediu sănătos este garantat de: accesul la informaţiile privind calitatea mediului;

posibilitatea asocierii în organizaţii de protecţie a mediului; dreptul de consultare; dreptul de a se

adresa autorităţilor administrative sau judecătoreşti; dreptul de despăgubire pentru prejudiciul

suferit. Ordonanţa stabileşte, de asemenea, instituţiile care trebuie să-şi asume răspunderea pentru

aplicarea prevederilor în domeniul protecţiei mediului. Astfel, această răspundere revine

autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia

Mediului, agenţiilor regionale şi judeţene pentru protecţia mediului, Administraţiei Rezervaţiei

Biosferei „Delta Dunării”, iar controlul respectării măsurilor de protecţia mediului se realizează

de către Garda Naţională de Mediu, precum şi de personalul specializat al autorităţilor de

protecţie a mediului şi persoanele împuternicite de autoritatea competentă, conform legislaţiei

specifice în vigoare. Conform prevederilor acestei ordonanţe, activităţile economice şi sociale cu

impact asupra mediului vor fi autorizate în baza acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu.

Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are în vedere menţinerea şi

îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale acestora, în scopul evitării unor efecte

negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Supravegherea şi controlul revin

autorităţii centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor pentru gospodărirea apelor şi pentru

navigaţie. Politica naţională de protecţie a atmosferei cuprinde: introducerea de tehnici/tehnologii

pentru reţinerea poluanţilor la sursă; gestionarea resurselor de aer în limitele posibilităţilor de

regenerare naturală a calităţii şi în sensul asigurării securităţii sănătăţii umane; modernizarea şi

perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului. În acest sens, conform

ordonanţei, protecţia atmosferei vizează prevenirea şi limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii

atmosferei. Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre intră în obligativitatea

deţinătorilor, cu titlu sau fără titlu. Cele mai importante prevederi legale în acest sens se referă la:

prevenirea deteriorării calităţii solurilor, menţinerea suprafeţelor împădurite, a pajiştilor naturale,

exploatarea resurselor pădurii în limitele capacităţii de refacere, refacerea terenurilor afectate de

exploatarea resurselor subsolului etc.

31

Analiza conţinutului ordonanţei arată că este un act normativ care stabileşte principiile

politico - juridice generale, conturând strategia de acţiune în domeniu. În scopul „aplicării

eficiente a măsurilor de protecţie a mediului” au fost adoptate legi „sectoriale”, care consacră

regimul juridic al unor activităţi cu risc ridicat pentru mediu (substanţele şi deşeurile periculoase,

activităţile nucleare etc.), acţiuni de protecţie propriu-zisă (protecţia atmosferei, protecţia

litoralului şi a zonelor costiere etc.); utilizarea durabilă a factorilor naturali de mediu

(gospodărirea fondului forestier, gospodărirea şi conservarea pajiştilor etc.); conservarea naturii

(ariile protejate şi monumentele naturii etc.), promovarea unor instrumente juridice adecvate

(răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului, răspunderea civilă pentru daune nucleare

etc.)29.. Astfel, protecţia mediului înconjurător este reglementată şi de legi specifice, care vizează

anumiţi factori de mediu, fiind elaborate legi privind protecţia şi utilizarea resurselor de apă

(Legea apelor, nr.310/2004*), a resurselor pădurii (Codul silvic - O.U.G. nr.139/2002**), a

fondului piscicol şi cinegetic etc. România este semnatară a numeroase convenţii şi acorduri

internaţionale în domeniul protecţiei mediului, această participare fiind confirmată şi în plan

legislativ. Astfel, în virtutea Convenţiei de la Geneva (1979) asupra poluării atmosferice

transfrontaliere pe distanţe lungi, România se alătură efortului internaţional de a monitoriza

poluarea atmosferică şi de a lua măsuri pentru reducerea ei (Legea nr.8/1991), iar prin Declaraţia

de la Sofia (1988) se stabileşte reducerea emisiei de compuşi organici volatili, hidrocarburi şi

altele.

De asemenea, de exemplu, între Guvernul României şi cel al Ucrainei există un acord

privind gospodărirea apelor de frontieră (Legea nr.13/1993). Comunitatea Economică Europeană

a fost foarte activă în toate domeniile: apă, aer, poluare sonoră, deşeuri, protejarea naturii şi

biotehnologie, elaborând directive - cadru. Acestea sunt bazele directivelor ce stabilesc standarde:

valorile limită ale emisiilor substanţelor periculoase, ale calităţii aerului sau a apei, interzicerea

sau limitarea folosirii anumitor substanţe toxice sau standarde de siguranţă în ceea ce priveşte

industriile riscante. Nici chiar aceste directive nu stabilesc toate standardele. Adesea, ele conţin

formule flexibile, cum ar fi „cele mai bune tehnologii disponibile”, care pot fi diferite în Grecia

faţă de cele din Danemarca. Directivele nu se aplică în mod direct, ci trebuie transformate în legi

la nivel naţional, deoarece tradiţia legislativă a ţărilor membre este diferită. Transformarea

directivelor într-o lege de mediu naţională este, deseori, motivul unor conflicte, multe guverne

naţionale neaplicând corespunzător directiva.

32

Una dintre cele mai frecvente încercări o reprezintă transpunerea întârziată a unei

directive în lege naţională, uneori directivele nu sunt în întregime transformate, alteori sunt

transformate în mod formal, dar nu sunt cu adevărat respectate. Directiva 2003/35/C.E. privind

modificarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului introduce noi drepturi pentru

public în privinţa participării la această procedură, precum şi accesul la justiţie. Cadrul de

reglementare a activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului s-a îmbunătăţit, rezolvându-se

perioadele de valabilitate ale autorizaţiilor de mediu şi integrate de mediu în mod diferenţiat, pe

baza negocierilor din perioada aderării şi a perioadelor de tranziţie înscrise în Tratatul de aderare,

prin mărirea perioadei de valabilitate a autorizaţiilor integrate de mediu. La nivel instituţional, s-

au pus bazele aplicării unitare, la nivelul întregii ţări, a acquis-ului de mediu, prin înfiinţarea

Comitetelor regionale pentru protecţia mediului şi a Agenţiei Naţionale pentru Administrarea

Ariilor Protejate şi Conservarea Biodiversităţii. În anul 2004 a fost publicată Directiva

2004/35/C.E. privind răspunderea de mediu, care trebuie implementată în statele membre până în

2007. În acest scop, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 prevede doar necesitatea

elaborării unei reglementări naţionale în acest domeniu, subliniind elementele principale. Astfel,

regula generală o constituie răspunderea obiectivă, însă există şi situaţii prevăzute de Directiva

2004/35/C.E., în care răspunderea este subiectivă, bazată pe culpă.

III. 1 Indicatori şi reglementări privind poluarea aerului

O societate viabilă este aceea care îşi satisface nevoile fără a pune în pericol perspectivele

generaţiilor viitoare. Pentru ca relaţia om - activitate economică să nu perturbe mediul s-a impus

elaborarea unor limite pentru o serie de indicatori de calitate ce caracterizează mediul, acestea

trebuind să fie respectate în dimensionarea oricărei activităţi. Impunerea acestor limite se face

prin reglementări tehnice de specialitate (standarde, normative, instrucţiuni) elaborate de instituţii

de specialitate, aprobate de autorităţi guvernamentale (ordine, decizii, hotărâri de Guvern,

ordonanţe), în baza unor legi cadru (Legea Apelor etc.).

Respectarea acestor reglementări tehnice presupune fie dimensionarea tehnologiilor de

proces, fie introducerea de mijloace de reţinere, de purificare, care să asigure înscrierea

descărcărilor de poluanţi în mediu, în limitele acceptate. În prezent, activitatea de control şi

protecţie a atmosferei este reglementată prin următoarele ordine şi hotărâri de Guvern precum:

Ordinul M.A.P.P.M. nr.462/199330.; H.G. nr.568/200131.; Ordinul M.A.P.M. nr.1103/200232.;

33

Ordinul M.A.P.M. nr.592/200233.; H.G. nr.699/200334.. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr.91/2002, aprobată prin Legea nr.294/2003, a omis să stabilească cadrul legal general necesar

transpunerii Directivei 2001/81/C.E. privind plafoanele naţionale de emisie pentru anumiţi

poluanţi atmosferici.

În prezent pentru orice investiţie nouă (de exemplu, staţie de benzină) trebuie ca agenţia

judeţeană de protecţie a mediului să elibereze un acord de mediu, iar până în anul 2007 trebuie

autorizate toate unităţile productive din ţara noastră. Astfel, dacă o staţie de benzină nu are

dispozitive de captare a vaporilor la pompă nu va obţine autorizaţia de mediu, iar până în anul

2007 va fi închisă.

Există câteva directive referitoare la calitatea produselor petroliere şi care reglementează

conţinutul în sulf şi plumb al acestora. Printre acestea se numără: Directiva privind calitatea

combustibilului de petrol şi diesel 98/70/C.E.; Directiva privind conţinutul de sulf în

combustibilul lichid 93/12/C.E. Pentru poluarea aerului de către industrie există o directivă -

cadru care nu defineşte valorile limită în ceea ce priveşte emisiile, acest lucru fiind realizat prin

„directive - fiice”. De asemenea, prescrie principiile controlului poluării aerului ca, de exemplu,

conceptul de „cea mai bună tehnologie disponibilă şi care nu necesită costuri excesive” şi cerinţe

pentru aprobarea instalaţiilor noi. Acest concept este pe cale de a fi înlocuit cu „Directiva

Integrată pentru Prevenirea şi Controlul Poluării”. O altă „directivă - fiică” este directiva

referitoare la combustia la scară largă şi care defineşte normele generale pentru reducerea

emisiilor de dioxid de sulf şi oxizi de azot şi prescrie valorile admise pentru uzinele cu o

capacitate mai mare de 50 MW.

Directiva asupra incinerării deşeurilor menajere şi propunerea referitoare la incinerarea

deşeurilor industriale definesc valori limită ale emisiilor, pentru un anumit număr de substanţe.

Directiva asupra gazelor evacuate de automobile şi vehicule grele (de mare tonaj) stabileşte valori

limită pentru emisiile de oxizi de azot, substanţe organice şi monoxid de carbon. Există

reglementări pentru eliminarea câtorva substanţe ce contribuie la subţierea stratului de ozon.

Acestea prezintă slăbiciuni în ceea ce priveşte clorofluorocarburile. Directivele definesc relativ

slab valorile limită în ceea ce priveşte calitatea aerului, referitor la dioxid de sulf şi, defalcat,

pentru plumb, pentru dioxid de azot şi pentru ozon. În anul 1994, Comisia Uniunii Europene a

propus o nouă directivă - cadru, care este pe cale de a înlocui directivele vechi. Pe baza acestei

34

directive se vor stabili valori limită calitativ noi. Există, de asemenea, o directivă privind

comercializarea emisiilor de gaze cu efect de seră.

În ceea ce priveşte preocupările actuale ale autorităţilor cu privire la asigurarea calităţii

aerului, se poate spune că Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor are în vedere achiziţionarea

de staţii de monitorizare a calităţii aerului şi a echipamentelor de laborator aferente pentru 11

aglomerări urbane, până în prezent realizându-se 3 şi, de asemenea, se urmăreşte conformarea la

nivel naţional a 2.223 de instalaţii pentru depozitarea şi distribuţia benzinei.

III. 2 Reglementări care caracterizează factorul apă

Industria petrolului este interesată de folosirea complexă şi multiplă a apei pe care, însă,

după ce a utilizat-o, o restituie în cursurile de apă, de multe ori într-o stare calitativă improprie

refolosirii şi pentru alte scopuri în aval. De aceea, este necesară intervenţia organelor în drept

pentru respectarea măsurilor de protecţie a calităţii apelor. De asemenea, pentru a se asigura

folosirea nestânjenită a apelor şi condiţii igienico - sanitare şi de odihnă - agrement este necesară

acţiunea de protecţie a calităţii apelor, prin realizarea de staţii de epurare la obiectivele industriale

(rafinării), asigurarea debitelor de diluţie în albia cursurilor de apă şi folosirea unui grad mai mare

de recirculare a apelor reziduale la aceeaşi întreprindere industrială. În ceea ce priveşte poluarea

apelor maritime de către navele maritime care tranzitează apele teritoriale ale României, ţara

noastră nu s-a aliniat normelor legale internaţionale de protecţie a mediului. Astfel, dacă în vest

amenda pentru poluarea apelor maritime pleacă de la 50.000 de dolari, nava este arestată, iar

compania care o deţine trebuie să facă dovada clară a bunelor sale intenţii vizavi de protecţia

mediului, în România amenzile percepute pentru poluarea apelor sunt derizorii: între 6 şi 10

milioane de lei, fiind chiar mai mici decât taxele pentru predarea reziduurilor în porturi. Ca

urmare, navele româneşti sau străine, în special tancurile petroliere, practică spălarea navelor în

larg, cu aruncarea sau deversarea deşeurilor petroliere în apă.

Normativele care delimitează calitatea apelor sunt: Ordin nr.1146/2002, Normativ privind

obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă*; standarde privind

calitatea efluenţilor pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor (N.T.P.A. 001 - anexa 3.1.,

N.T.P.A. 002 şi N.T.P.A. 011/2002 modificate prin H.G. nr.352/200535.) şi Legea nr. 458/2002

privind calitatea apei potabile.

35

În conformitate cu prevederile capitolului de negociere cu Uniunea Europeană, România

trebuie să-şi rezolve problemele legate de calitatea apei până în anul 2018, termen limită până la

care toate localităţile din ţara noastră trebuie să fie alimentate cu apă, iar staţiile de tratare şi de

epurare a apelor reziduale să fie la standardele Uniunii Europene.

Directiva referitoare la apa de suprafaţă identifică o listă neagră de 130 substanţe toxice

sau periculoase care ar trebui controlate şi o listă gri de substanţe având o periculozitate mai

redusă. La 15 ani de la aplicarea acestei directive, doar 17 din cele 130 de substanţe (interzise a fi

componente ale obiectelor decorative) sunt controlate. Directiva referitoare la apele de adâncime

(80/68/E.E.C., amendată de Directiva 91/692/E.E.C.) stabileşte norme pentru protejarea acestora,

iar cea referitoare la apa potabilă (98/83/E.C.) stabileşte valorile limită ale cantităţii de nitraţi şi

pesticide din apa potabilă. Există o directivă asupra nitraţilor (91/676/E.E.C.) care reglementează

emisiile de nitraţi din apă, însă organizaţiile ecologiste nu sunt convinse că aceasta este suficientă

pentru protejarea apei potabile şi a celei de adâncime de poluări puternice, care pot fi canceroase.

Calitatea apei de agrement în cadrul Comunităţii este definită printr-o directivă referitoare la apa

de agrement.

Protecţia apelor de adâncime şi de suprafaţă are o bază legală, dar aplicarea directivei nu

este destul de cuprinzătoare, valorile limită pentru majoritatea chimicalelor emise în atmosferă

nefiind, încă, stabile. Singura directivă cuprinzătoare este cea referitoare la apa potabilă, dar nu

este aplicată corespunzător în statele membre, riscând să fie revizuită. Acesteia îi lipseşte orice

instrument de aplicare, de exemplu, practici agricole noi şi puternice. În anul 1993 Comisia

Uniunii Europene a propus o nouă directivă asupra „Calităţii ecologice a apei” şi este pe cale de a

elabora o nouă directivă asupra emisiei de substanţe toxice în apă.

III. 3. Reglementări privind factorul sol

Activităţile de protecţie a solului, se pot clasifica în: activităţi de îmbunătăţiri funciare,

respectiv activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului. Prevenirea poluării solului este o

problemă deosebit de importantă, în primul rând, ea este o activitate care se desfăşoară la nivel

conceptual, de elaborare a unor norme tehnice de protecţie a calităţii solului şi, în al doilea rând,

de respectare a acestora în activitatea curentă. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind

protecţia mediului nr.195/2005 prevede, referitor la persoanele fizice sau juridice care

prospectează sau exploatează resursele subsolului, următoarea obligaţie: să refacă terenurile

36

afectate, aducându-le la parametrii productivi şi ecologici naturali sau la un ecosistem funcţional,

în conformitate cu prevederile şi termenele din acord şi/sau autorizaţie de mediu, garantând

mijloacele financiare pentru aceasta şi monitorizând zona. Protecţia juridică a solului şi

subsolului în România este asigurată prin intermediul Ordinului M.A.P.P.M. nr.756/199736., care

are în componenţă o anexă denumită „Reglementare privind evaluarea poluării mediului” şi se

remarcă prin clasificarea noţiunilor legate de poluarea solurilor, de evaluarea poluării solurilor,

propunând în acest sens valori de referinţă pentru diferite categorii de poluanţi. Ordinul este

important şi prin introducerea unor noţiuni legate de evaluarea poluării solurilor, cum sunt: prag

de alertă, prag de intervenţie etc. Ordinul mai prevede, de asemenea, că prelevarea de probe de

soluri în scopul estimării nivelului de poluare se va face în conformitate cu Ordinul M.A.P.P.M.

nr.184/1997 privind Procedura de elaborare a bilanţurilor de mediu. Răspunderea pentru

acurateţea şi precizia rezultatelor analizelor privind concentraţiile agenţilor poluanţi în soluri va

reveni părţii care execută prelevarea probelor şi laboratoarelor care execută analizele.

În prezent, la nivelul Uniunii Europene nu există o politică explicită în domeniul protecţiei

solului. Totuşi, activităţile desfăşurate în cadrul altor politici comunitare (de mediu, agricolă, în

domeniul transporturilor, regională, cercetării) au o influenţă şi în privinţa protecţiei solului. În

cel de-al şaselea Program comunitar de acţiune pentru mediu, Comisia Europeană şi-a exprimat

intenţia de a elabora o strategie în favoarea protecţiei solurilor, axată pe prevenirea eroziunii, a

deteriorării, contaminării şi deşertificării. Pentru lansarea procesului, comisia a publicat la 16

aprilie 2002 un comunicat intitulat „Către o strategie tematică pentru protecţia solurilor”, în care a

enumerat acţiunile întreprinse în vederea asigurării unei protecţii optimale a solurilor în viitor.

Strategia în curs de elaborare va ţine seama de principiile: precauţiei, anticipării şi

responsabilităţii de mediu şi va fi axată pe: iniţiativele existente în cadrul politicilor de mediu, o

mai bună integrare în alte politici a protecţiei solurilor, supravegherea acestora şi noi acţiuni

bazate pe segmentele acestei monitorizări. Comisia va acţiona şi pentru elaborarea unei hărţi

complete a contaminării solurilor în cadrul Uniunii Europene, în scopul de a identifica şi a

implementa cele mai bune practici şi metode de reabilitare disponibile în domeniu.

III. 4. Norme privind nivelurile admisibile pentru vibraţii şi zgomote

La stabilirea unor valori limită pentru nivelurile zgomotului ar trebui să se ţină seama de

caracteristicile lor obiective şi subiective, de acţiunea lor nocivă asupra urechii, în special, şi

37

asupra organismului uman, în general, precum şi de gradul de perturbare a diverselor activităţi,

inclusiv a odihnei nocturne. Ca urmare, monitorizarea zgomotelor şi vibraţiilor a devenit o

practică cunoscută pentru evitarea apariţiei eventualelor probleme legate de sănătatea oamenilor

şi de exploatarea utilajelor. Limitele admisibile ale nivelului de zgomot din mediul urban sunt

prezentate în S.T.A.S. 10.009-88. Acesta se referă la limitele admisibile ale nivelului de zgomot

în mediul urban, diferenţiat pe zone şi dotări funcţionale, pe categorii tehnice de străzi, stabilite

conform reglementărilor tehnice specifice în vigoare privind sistematizarea şi protecţia mediului

înconjurător. Standardul prevede pentru incinte industriale un nivel de zgomot echivalent, Lech.

de 65 dB (A), iar pentru valoarea curbei de zgomot Cz, 60 dB. De asemenea, se prevede ca pentru

parcaje auto să nu se depăşească valoarea de 50 db (A), respectiv curba de zgomot Cz 45.

Limita maximă admisibilă pe baza căreia se apreciază poluarea sonoră la locurile de muncă este

impusă de Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr.508 din 20 noiembrie 2002 şi al

Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr.933 din 25 noiembrie 200238., care prevede (în articolul 594)

la locurile de muncă pentru expunere zilnică la zgomot valoarea maximă de 87 dB (A).

La nivel comunitar, poluarea fonică este reglementată prin diverse directive care privesc

emisiile sonore admisibile provenite de la diverse surse, iar ca instrument special sunt utilizate

valorile - limită de emisie. Astfel, există un număr de directive ce stabilesc valorile limită ale

zgomotului produs de: vehicule (directivă care a fost modificată, de mai multe ori, pentru a face

valorile limită mai severe); motociclete (1989); avioane (1989 şi 1992). În cazul Directivei

2002/49/C.E. privind zgomotul ambiental, Ordonanţa de Urgenţă privind protecţia mediului

nr.195/2005 a omis să stabilească măsuri concrete de protecţie împotriva zgomotului. Uneori,

poluarea produsă de zgomot face obiectul reglementărilor privind activităţile care o generează. La

5 noiembrie 1996, Comisia Europeană a adoptat o Carte verde asupra politicii viitoare de luptă

împotriva zgomotului, preconizându-se elaborarea unei directive care să armonizeze metodele de

evaluare a expunerilor la zgomot, inclusiv organizarea unei cartografii a zgomotului, pentru

o mai bună informare a publicului în materie.

38

CONCLUZII

1. Emisiile de agenţi de poluare a aerului în rafinării provin, în principal, de la următoarele

surse: procese de combustie; instalaţii tehnologice; facle; parcuri de rezervoare; turnuri de

răcire şi bazine separatoare cu suprafaţă deschisă; utilaje dinamice, ştuţuri de probă,

ventile, flanşe, conducte; rampe de încărcare - descărcare; mijloace şi reţele de transport

auto şi căi ferate. Agenţii de poluare a aerului produşi de rafinării pot conţine: (di)oxid de

carbon, oxizi de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili (în principal hidrocarburi),

particule solide de diverse dimensiuni.

2. Instalaţiile de reţinere a emisiilor în atmosferă sunt: coşuri de dispersie, filtre, cicloane

etc.

3. Apele reziduale evacuate dintr-o rafinărie sunt rezultatul însumării apelor uzate provenite

din multitudinea de procese de prelucrare primară la care este supus petrolul brut, cât şi

fracţiunile supuse unor procese de prelucrare secundară în scopul unei valorificări

superioare. Apele reziduale din rafinării şi din uzine petrochimice conţin practic toată

gama de produşi reziduali organici şi anorganici, specifici pentru unităţile de producţie.

Toate aceste categorii de ape contaminate provenite din rafinării trebuie epurate, adică

39

trebuie eliminate sau reduse impurităţile sub anumite limite, înainte de deversarea

acestora în emisar, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se

evacuează şi să nu mai pericliteze folosirea apelor acestuia.

4. Poluarea solului poate fi: directă, datorită depunerilor de reziduuri solide sau semisolide,

provenite din desfăşurarea proceselor tehnologice (parcurile de rezervoare - scurgeri de

produse petroliere, separatoarele vechi din staţiile de epurare, batalurile de şlamuri şi

gudroane, rampa C.F. de încărcare – descărcare etc.); indirectă, din cauza agenţilor de

poluare emişi în atmosferă, purtaţi de vânt, care se depun pe sol şi sunt spălaţi de

precipitaţii, infiltrându-se în subteran. Reziduurile solide, nedepozitate corespunzător,

care pot polua solul, provin din: impurităţi solide antrenate în ţiţei, nămoluri de la

epurarea apei uzate şi de la tratarea apei brute, reziduuri solide provenite din operaţiile de

întreţinere şi curăţire, cenuşă de la incineratorul de nămoluri etc.

5. Dintre sursele de poluare sonoră din rafinării, se pot menţiona: compresoare şi

turbocompresoare, ventilatoare şi turbosuflante, instalaţii de ventilare, conducte prin care

se vehiculează gaze cu viteze mari, pompe şi electropompe, centrale termoelectrice,

ateliere mecanice, cuptoare.

6. În ceea ce priveşte rafinarea petrolului, principalii poluanţi ai aerului sunt: dioxidul de

sulf, oxizii de azot, compuşii organici volatili (fenoli, hidrocarburi etc.), acizi, ţiţei,

monoxid de carbon, aldehide, amoniac, pulberi. Ca surse de poluare importante pot fi

enumerate: ardere incompletă în motoare cu ardere internă, depozitarea, manipularea şi

vaporizarea benzinei, producţia intermediarilor aromatici, utilizarea solvenţilor pentru

diverse scopuri, refrigeratoare.

7. Efectele poluanţilor specifici rafinării petrolului degajaţi în atmosferă se pot manifesta

asupra: omului (deteriorări serioase ale stării de sănătate), vegetaţiei (cloroze şi necroze,

reducerea fotosintezei şi a transpiraţiei), apei şi solului (creşterea acidităţii apei, a

opacităţii acesteia, afectarea faunei şi florei acvatice, a florei spontane şi de cultură etc.),

construcţiilor (degradarea accelerată a materialelor de construcţie, coroziunea, mătuirea,

găurirea metalelor etc.) şi instalaţiilor (apar probleme la instalaţiile electrice datorită

corodării contactelor şi a cablurilor etc.).

8. În urma diferitelor acţiuni omeneşti, inclusiv a activităţilor desfăşurate în industria

petrolului se modifică, atât cantitativ, cât şi calitativ, substanţele care pătrund în ape,

40

producându-se poluarea apelor, ceea ce duce la un dezechilibru al mediului ambiant.

Substanţele poluante prezente în apele uzate provenite de la diverse tipuri de instalaţii din

rafinării sunt impurificate cu ţiţei, fracţiuni petroliere, acizi naftenici, fenoli, compuşi cu

sulf, oxigen, azot, săruri etc. Astfel, deversarea de către rafinării a unor ape uzate cu un

conţinut mare de poluanţi poate afecta apele receptoare, în special prin modificarea pH-

ului, prin consumarea oxigenului dizolvat sau printr-o toxicitate care afectează calitatea

apei receptorilor, respectiv flora şi fauna acestora. Nivelul poluării apelor a crescut mult în

ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe glob în care populaţia şi industria s-au

dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri pentru protecţia calităţii apelor.

9. Există o multitudine de produse poluante care afectează solul şi subsolul, precum:

carburanţi şi uleiuri, produse oxigenate, reziduuri de hidrocarburi, petrol brut, alte produse

rezultate în urma exploatării (carburile alifatice saturate şi nesaturate, ca şi cele aromatice

monociclice şi policiclice). Produsele petroliere poluante, în special hidrocarburile,

prezintă risc de nocivitate, afectând calitatea apelor subterane, care devine improprie

utilizării pentru multă vreme (apa potabilă, pentru irigaţii sau diverse utilizări industriale).

De asemenea, prezintă riscuri pentru sănătatea umană, pentru mediul bio şi pentru

vegetaţie, compuşii aromatici având un puternic caracter mutagen şi cancerigen şi, nu în

ultimul rând, afectează securitatea mediului, prezentând riscuri de explozie şi de incendiu,

atunci când produsele petroliere care plutesc pe pânza freatică ajung în subsolul diverselor

construcţii. Toate aceste riscuri sunt legate, în primul rând, de mobilitatea produsului

poluant. Acţionând ca un factor extern excesiv de agresiv, poluarea afectează, în primul

rând, procesele biochimice şi chimice din plante şi sol, urmate de slăbirea rezistenţei

organismelor individuale şi colective la boli, dăunători şi alte adversităţi. Se declanşează

în continuare dezechilibre ecologice în lanţ, cu consecinţe nefavorabile asupra stabilităţii,

vitalităţii, capacităţii de regenerare şi asupra polifuncţionalităţii ecosistemelor terestre.

Odată ajunse în subteran, produsele petroliere suferă transformări chimice importante,

viteza de degradare a produselor petroliere în sol fiind o funcţie de gradul de aerare al

solului poluat. Astfel, solul poate fi supus unor fenomene ce afectează toate funcţiunile

sale: fizice, fizico - chimice, chimice, biologice şi biochimice.

10. Zgomotele de diverse provenienţe, în funcţie de nivelul lor de tărie, generează efecte de

natură şi gravitate diferite asupra omului, cum sunt: efectele psihice nedorite,

41

hipertensiune arterială, surditate, gastrite sau ulcer duodenal. Efectele vibraţiilor şi

zgomotelor se manifestă prin deplasări relative, ruperi ale ligamentelor sau chiar

hemoragii ale organelor interne, funcţie de energia şi direcţia lor de acţiune. Vibraţiile pot

avea efecte însăşi asupra anumitor părţi ale corpului omenesc (mâinile), asupra utilajelor

(care se concretizează în fenomenul de oboseală a materialelor).

11. Protecţia mediului este reglementată în România printr-o serie de acte normative (legi,

hotărâri de guvern, standarde, ordine ale diverselor ministere, decrete etc.) care creează

cadrul juridic necesar pentru protecţia factorilor de mediu, a consumatorilor şi respectarea

principiilor dezvoltării durabile. Principalele direcţii de acţiune în sensul protecţiei

mediului sunt stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă privind protecţia mediului nr.195/2005.

În baza acesteia sunt sau vor fi emise alte acte normative speciale, pentru a reglementa

domenii specifice (Legea Apelor, Codul silvic etc.). În acest sens, au fost puse bazele

legale necesare pentru transpunerea noilor directive adoptate la nivelul Uniunii Europene,

precum şi a modificărilor intervenite la unele din directivele existente. Marea problemă a

legislaţiei române din domeniul protecţiei mediului este aceea a transpunerii Directivelor

Europene, nu cea a armonizării legislaţiei române în domeniu.

BIBLIOGRAFIE:

1. ***Prevenirea şi combaterea poluării apelor şi solului, INID, Bucureşti, 1991;

2. Angelescu, Ponoran, Ciobotaru, Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă, ed. Ase,

Bucureşti, 1999;

3. Brown, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, ed, Tehnică, Bucureşti, 1996-20001;

4. Manoloiu, Ionescu, Nistoran, Elemente de dreptul mediului înconjurător, Editura

Universitatea Politehnică, Bucureşti, 1995;

5. Visan, Anghelescu, Alpoi Mediul înconjurător –poluare şi protecţie, Ed. Economică,,

Bucureşti, 2000;

42

6. Vişan, Ciobotaru, Ecotehnologii şi aplicaţii tehnico-economice, Editura ASE, Bucureşti,

2001;

43