Japonia

Timp de treizeci de ani, Japonia a fost un model. Stîrnea admiraţia pentru succesele ei economice, îndeosebi în industria electronică, în informatică, în construcţia de automobile. în scurt timp, Japonia ajunsese pe locul al doilea in rîndul puterilor economice. Consensul social nu este mai puţin admirat. Munca rămînea o valoare fundamentală a societăţii. Conflictele dintre salariaţi şi patroni nu provocau prea multe incidente. Buna înţelegere dintre categoriile sociale, dintre generaţii, dintre diversele regiuni părea indestructibilă. In fine, Japonia îşi însuşea o politică externă întemeiată pe refuzul nuclearului, al militarismului şi al intervenţionismului. Pe scurt, pentru mulţi care visau la un capitalism eficient şi lin, Japonia rămînea principala referinţă.

A. Decepţiile ultimului deceniu

Nu există un model japonez

Ultimul deceniu a provocat decepţii puternice. Criza asiatică izbucneşte pe 2 iulie 1997, la Bangkok. Se răspîndeşte în celelalte ţări din Asia de Sud-Est, apoi, în Rusia şi în Brazilia. Pune într-o lumină nefavorabilă modelul de dez¬voltare cu care se mîndresc cei patru „dragoni" (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) şi cei patru „tigri" (Malaysia, Thailanda, Indonezia şi Singapore). Criza asiatică slăbeşte considerabil Japonia. Ameninţă China, iar unii specialişti adaugă: restul lumii. în aceasta constă gravitatea ei.

Explicaţia se bizuie pe natura dezvoltării economice: prioritatea acordată exporturilor, ponderea considerabilă a investiţiilor străine, intervenţia excesivă a puterilor publice. Specula creează „o bulă financiară", care rezultă din pre¬zenţa crescîndă a investiţiilor în cele mai profitabile sectoare. Or, în această debandadă, Japonia are grele responsabilităţi. în primul rînd, fiindcă reprezintă modelul din care se inspiră celelalte state din regiune. In al doilea rînd, fiindcă, după ce a suferit o criză financiară în 1990, nu a ştiut să elaboreze şi, cu atît mai puţin, să aplice o politică financiară, care să pună capăt deficitelor publice. Japonia nu este capabilă, în situaţia de criză generalizată, să preia funcţia unui pilon de rezistenţă. Şi aceasta, mai ales, în condiţiile în care forţele politice suferă concomitent o descompunere îngrijorătoare.

In consecinţă, se consideră că Japonia nu are capacitatea de a opri hemoragia. Lumea se aştepta la mai mult, efectiv, din partea unei economii care corespunde unei valori de două treimi din economia Sud-Estului asiatic. Desigur, se cuvine să menţionăm reticenţele Statelor Unite şi ale statelor din regiune, care nu doresc să încredinţeze Japoniei un rol dominant. Dar chiar şi Japonia ezită, bate în retragere, nu face mare lucru, în momentul în care, pe de altă parte, încearcă să joace un rol primordial în relaţiile internaţionale (Conferinţa ONU, de la Kyoto, cu privire la încălzirea Pămîntului, în decembrie 1997; Jocurile Olimpice de la Nagano, în februarie 1998 etc).

Privind mai de aproape, se constată că Japonia nu se simte prea bine, începînd din 1990. Creşterea anuală nu depăşeşte 1,5%, ceea ce contrastează cu rezultatele strălucite ale perioadei anterioare. Dacă anul 1996 este ceva mai bun, deteriorarea se accentuează în 1998. Fireşte, criza bulversează datele. Dar nu putem trece sub tăcere alte motive care ţin chiar de Japonia propriu-zisă. Cererea internă stagnează în cel mai bun caz sau scade, întrucît japonezilor le este teamă să nu-şi piardă slujbele, într-o ţară care nu cunoaşte chinurile şomajului generalizat. Autorităţile monetare nu iau măsurile indispensabile pentru a împiedica tendinţele de economisire prudentă. Proporţia ridicată a persoanelor vîrstnice măreşte cheltuielile publice şi este susceptibilă să antreneze o mai mare rigoare monetară. Reformele se ciocnesc de tradiţio-nalismul societăţii. într-un cuvînt, politica financiară lasă de dorit. Şi „nu în ultimul rînd", băncile japoneze au acordat mari împrumuturi Asiei de Sud-Est, bunăoară, sume care echivalează cu 36% din împrumuturile acordate Coreei,

Indoneziei, Malaysiei şi Thailandei, celelalte ţări foarte afectate de criză.

Concluzia este evidentă. Asia nu oferă un model inconstestabil pentru

ţările aflate în căutarea unei creşteri economice. Dimpotrivă, criza a demonstrat capcanele dezvoltării în stil thailandez sau coreean. Dacă Rusia şi Brazilia au fost atinse de criză, puţin a lipsit totuşi ca America de Nord şi Europa de Vest

să nu se clatine şi ele.

China nu a cedat sub efectul furtunii. Japonia nu s-a prăbuşit. Cu toate acestea, cele două puteri regionale au eşuat. Nici una, nici cealaltă nu s-au priceput să preia conducerea unei mişcări care ar fi însănătoşit situaţia. Moti-vaţiile lor nu sînt identice. Incapacitatea lor, voită sau nu, distruge frumoasa imagine, care se putea închipui, despre o Asie prosperă, înfloritoare, exemplară. Fără a merge pînă la un pesimism nejustificat de conjunctură, trebuie să rea-mintim că în 1989, Bill Emmott, un jurnalist de la The Economist, publica o carte despre Japonia, cu un titlu surprinzător: The Sun Also Sets („Şi soarele apune"). Avertismentele lui stîrneau zîmbetul şi, mai ales, nu convingeau. Cu toate acestea, autorul nu se înşela.

O societate bulversată

Societatea nu scapă de tulburări. Cum să nu fie aşa, de fapt, cînd pentru ultimul trimestru al anului 1997 rata de creştere este negativă (-0,7%), ceea ce nu se mai întîmplase din 1974? Consumul din gospodăriile individuale, vînzările de automobile, ca şi cele de locuinţe, scad vertiginos. Anul 1997 înregistrează o cifră record a falimentelor, cu lanţul de supermagazine Yaohan, casa de brokeraj Sanyo, banca Hokkaido Takushohu, urmată de alte instituţii bancare, a căror dispariţie era greu de imaginat, avînd în vedere vechimea şi forţa lor. Zdruncinările din viaţa economică provoacă repercusiuni asupra vieţii politice. Cazuri de corupţie, compromisuri, manevre frauduloase sînt date în vileag. O serie de miniştri sînt constrînşi să demisioneze. Unii politicieni se sinucid. Un scandal răsunător dezvăluie

acţiunile de şantaj asupra unor bănci, efectuate de un escroc care ameninţa să facă publice ilegalităţile comise de acestea.

Apoi, în planul actualităţii, răsar două neajunsuri ale societăţii japoneze. Mafiile există şi sînt deosebit de active prin clanurile, federaţiile şi familiile lor. Acestea acţionează, cu mari profituri, în traficul de droguri, în prostituţie şi în jocurile de noroc. Le regăsim în domeniul transporturilor, al afacerilor imo¬biliare, în sport şi în numeroase mari întreprinderi. Mafiile îşi prelungesc în străinătate activităţile criminale. Legea din 1992 încearcă să limiteze pătrunderea lor în principalele sectoare de activitate. Cu rezultate limitate însă. Legăturile cu oamenii de afaceri nu sînt întrerupte. Mass-media pomeneşte de „terorismul de întreprindere". Criminalitatea creşte într-o Japonie despre care se spunea că nu comportă primejdii şi că este onestă pînă la exces. Armele de foc circulă într-un număr mai mare, unele fabricate în ţară, altele importate din străinătate.

pe 20 martie 1995, un atentat din metroul din Tokio traumatizează (ara şi alertează opinia publică mondială în privinţa transformărilor din societatea japoneză. Este vorba despre secta Aumy care a împrăştiat gaz sarin şi a ucis 12 persoane, tlră a pune la socoteală victimele care au scăpat cu viaţă şi suferă de tulburări neurologice. Secta a fost înfiinţată în 1984 şi înregistrată în 1989 sub numele de „Adevărul suprem4*. Mentorul ei spiritual promite să-i scape de boli pe credincioşi, cărora le garantează mîntuirca pe pămînt şi după moarte. Prezice războiul nuclear pentru anul 1999. Secta grupează circa 10 000 de membri, deţine un patrimoniu imobiliar consistent, recrutează adepţi în păturile superioare ale societăţii, se bazează pe o organizaţie parastatală şi a stabilit relaţii în sînul lumii politice şi industriale, în poliţie şi mafii, in străinătate. A făcut rost de echipament militar, de produse chimice a căror nocivitate nu trebuie subestimată. Cunoştea guvernul existenţa acestei secte înainte dc atentatul din 1995? Nu a prevăzut pericolul? Ancheta scoate la iveală complicităţi îngrijorătoare. Investigaţiile seamănă cu un caicr de lină, din care primul fir trage după sine restul. Oricum am privi lucrurile, forţa liniştită a Japoniei nu mai există. Societatea nu este scutită nicidecum de maladiile care afectează celelalte societăţi industriale sau postindustriale. Japonia intră in rind. Altă decepţie.

Impasibila politica externă

In fine, superputerea economică a Asiei orientale nu reuşeşte să definească un mare proiect, care să asigure fundamentele politicii ei externe. Totuşi, la Începutul anilor nouăzeci, s-a crezut că va avea loc o schimbare. In 1992, de exemplu parlamentul adoptă legea care autorizează forţele armate ale Japoniei să participe Ia menţinerea ordinii, dacă operaţiile militare respective decurg dintr-un mandat al Naţiunilor Unite. Este un semn prevestitor. în realitate, nici vorbă de aşa ceva. Un diplomat francez, care scrie sub pseudonimul Camille Stanque (în revista Pouvoirs, nr. 71,1994, pp. 129-136.), întocmeşte un rechizitoriu implacabil. „Japonia", susţine el, „este o ţară intenţionat resemnată, care se mulţumeşte cu o politică externă domestică. Japonezii (...) cred că nu aparţin hunii şi au convingerea că ţara lor va fi întotdeauna diferită şi unică". Japonezii nu creează reguli care să corespundă unor priorităţi normative, dar le respectă pe cele puse la punct de alţii. Stanque continuă: „Japonia s-a închis intenţionat faţă de

lumea din afară: armonia este internă, haosul extern. (...) Japonia este o ţară-monoîit susţinută de o reflecţie consensuală. Locuitorii ei sînt profund colectivişti. (...) Cum să-i faci pe cei mai mulţi să accepte o strategie în relaţiile internaţionale, ale căror repercusiuni sînt prin definiţie străine de viaţa internă a Japoniei? Crezîndu-se diferiţi, unici, incompatibili cu restul lumii, japonezii consideră că viaţa internaţională nu-i priveşte".

Există, desigur, o parte de adevăr în aceste observaţii, în ciuda tonului lor critic. Ar putea fi ele totuşi valabile şi pentru alte insule sau arhipelaguri? într-o oarecare măsură, şi britanicii insistă asupra excepţiei lor culturale, la fel ca şi multe dintre statele continentale. In Marea Britanic, de asemenea, şi poate în majoritatea democraţiilor, alegerile nu se cîştigă, iar viaţa politică nu se bazează pe dezbaterea referitoare la politica externă. Rămîne faptul că Japonia ţine la excepţionalismul ei. Doreşte să rămînă un pitic politic, a cărui securitate depinde de ceilalţi. Chiar dacă explicaţia psihologică, ba chiar culturală, poate fascina spiritul, ea trebuie totuşi completată prin referinţa la istoria ultimei jumătăţi de veac. Aventurismul anilor treizeci şi patruzeci, pus pe seama unui regim dominat de militari, a marcat profund mentalităţile.

Această dublă explicaţie dobîndeşte un relief cu totul special atunci cînd analizăm relaţiile Japoniei cu Statele Unite, iar, apoi, relaţiile ei cu restul lumii.

B. Relaţiile cu Statele Unite

Statele Unite au obţinut rezultate excelente în politica lor faţă de Japonia. Imediat după capitularea din 2 septembrie 1945, SUA au impus un regim demo¬cratic şi au făcut din Japonia unul dintre stîlpii îndiguirii (containment). Prin tratatele semnate cu noua Japonie, Statelor Unite li se încredinţează apărarea arhipelagului. La rîndul lor, japonezii se angajează să nu intervină în străinătate cu forţele lor armate. Un pact respectat pe toată durata războiului rece. în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, între preşedintele SUA şi premierul japonez, Nakasone Yasuhiro, se stabilesc nişte relaţii atît de strînse, încît mass-media ajunge să vorbească despre „cuplul Ron-Yasu".

Intîietatea unui comerţ

Această prietenie atrage după sine consecinţe strategice şi diplomatice. Pe 14 ianuarie 1983, Japonia autorizează exporturile de tehnologii japoneze pentru uz militar în SUA. Şi aceasta în contradicţie cu declaraţiile anterioare, care promiteau să nu se încurajeze exporturile de armament sau de echipamente militare. Cînd, în acelaşi an, sovieticii ameninţă Asia răsăriteană cu rachetele lor SS 20, japonezii afirmă, împreună cu partenerii lor din G7, că „securitatea ţărilor noastre este indivizibilă şi trebuie concepută pe o bază globală". La scurt timp după aceea, Nakasone acceptă să participe la proiectul „războiul stelelor" (iniţiativa de apărare strategică, atît de dragă lui Ronald Reagan). Fără surle şi trîmbîţe, forţele japoneze de autoapărare îşi consolidează potenţialul cu echipamente sofisticate de orìgine americană, fac

manevre în împrejurimile arhipelagului cu marina americană. S-ar putea crede că Intre Tokio şi Washington lucrurile stau cum nu se poate mai bine.

Intensitatea şi soliditatea relaţiilor diplomatice nu împiedică cele două ţări să intre într-o concurenţă aspră şi nelimitată pe plan comercial. Pe vremea „denigrării Japoniei", americanii îşi exprimă cele mai vii îngrijorări, constatind deficitul balanţei lor comerciale cu Japonia. Ei cer insistent înlăturarea barierelor vamale, reevaluarea yenului, o negociere aprofundată. Paritatea dintre yen şi dolar variază cu 95% între 1985 şi 1988. Ceea ce nu împiedică, pe moment, ca prăpastia să se adîncească în comerţul americano-japonez. în acelaşi timp, Statele Unite fac mari eforturi pentru a nu pierde nimic din piaţa japoneză în domeniul aeronauticii. Pe scurt, ciorovăiala dintre aliaţi continuă.

Dispariţia Uniunii Sovietice a schimbat, încă o data, coordonatele problemei, in schimb, politica chineză a Statelor Unite ar putea crea divergenţe de opinii între Tokyo şi Washington, în măsura în care interesele celor două ţări sînt mai mult divergente decît convergente. Convinşi câ beneficiază de protecţia americană, japonezii caută să invadeze piaţa chineză, lâsîndu-lc americanilor misiunea delicată de a-şi trîmbiţa sus şi tare politica de respectare a drepturilor Omului. Şi revenim, astfel, la conflictele comerciale, atenuate, ce-i drept de mtîrzierea economică a Japoniei.

Nici o legătură totuşi cu diferendele care privesc China. Republica Populară Chineză face figură de rebelă eternă m această Asie care năzuieşte la dezvoltare şi doreşte să păstreze distanţa faţă de modelul american sau european. Japonia, în schimb, este eleva cuminte care, din cmd m cmd, face mofturi, Îşi arată forţa, după care trece la loc în banca ei. Relaţiile cu SU A se înscriu într-un cadru mai larg decît relaţiile bilaterale. în 1989, după cîteva şovăieli, prinde formă o nouă idee, cooperarea economică m regiunea Asia-Pacific.

Organizaţiile internaţionale

APEC (Asia Pacific Economic Cooperarían) se naşte din iniţiativa premierului australian Bob Hawke. Această organizaţie grupează naţiunile care fac parte din ASEAN, plus Coreea de Sud, Taiwan şi Chile. In interiorul acestei asociaţii, SUA şi Japonia susţin liberalizarea schimburilor comerciale, stimulează fenomenul globalizării care priveşte îndeosebi Asia răsăriteană, tşi consolidează parteneriatul şi ţes firul Ariadnei pentru Comunitatea Pacificului. In definitiv, japonezii sînt conştienţi de un adevăr evident: asocierea lor cu Occidentul, mai mult cu Statele Unite decît cu Uniunea Europeană, lc-a adus un regim politic care, fără a fi cel mai bun, nu este nicidecum cel mai rău, şi un dinamism economic, uneori, mai şubred, traversat de crize, dar profitabil, oricum, pentru o mare majoritate a populaţiei, Fiind vorba despre relaţiile OU Statele Unite, o revizuire critică face parte din posibilităţile improbabile.