Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica Agricolă Comună este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană (Tratatul de la Roma 1957). Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Trebuie precizat că termenul de „politică comună” reflectă una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. Sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:

Primul, a fost nevoia unei „fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi timp de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie (Institutul European din România 2005:5).

Între politicile Uniunii Europene, politica agricolă comună (PAC) este privită ca una din cele mai importante. Aceasta nu numai din cauza bugetului acordat de Uniune pentru finanţarea acestei politici (care este de aproximativ 50% din bugetul total al Uniunii) a numărului de persoane afectate şi a teritoriului implicat, ci şi a importanţei istorice şi a atributelor suverane delegate de statele membre către nivelul comunitar de decizie. Importanţa politicii agricole comune derivă şi din legăturile strânse cu piaţa unică şi cu uniunea economică şi monetară, două domenii cheie ale integrării europene.

În domeniul agriculturii, rolul UE a fost întotdeauna acela de a ajuta la:

Asigurarea unei aprovizionări stabile a populaţiei cu alimente sigure şi la preţuri convenabile;

Asigurarea unui nivel de viaţă rezonabil pentru fermierii UE, permiţând totodată agriculturii să

se modernizeze şi să se dezvolte;

Asigurarea continuării practicării agriculturii în toate regiunile UE

Pe măsură ce PAC s-a dezvoltat şi a devenit tot mai complexă, în concordanţă cu cerinţele cetăţenilor UE, următorii factori au căpătat o importanţă mai mare: grija pentru bunăstarea societăţii rurale; îmbunătăţirea calităţii hranei în Europa; garantarea siguranţei alimentelor; asigurarea protejării mediului pentru generaţiile viitoare asigurarea unor condiţii mai bune pentru sănătatea şi protecţia animalelor; realizarea tuturor celor de mai sus cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (care este finanţat în principal de contribuabilii, respectiv cetăţenii obişnuiţi). PAC şi alte politici UE au condus la crearea unei mari pieţe unice de produse agricole în UE şi au ajutat UE să devină unul din actorii mondiali principali în domeniul agriculturii şi alimentaţiei

Obiectivele politicii agricole comune

Iniţial, obiectivele PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, au fost următoarele

creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea

dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special

a forţei de muncă;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură, în

special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din sectorul agricol;

stabilizarea pieţelor;

asigurarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare;

asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.

O dată cu reformarea PAC şi obiectivele acesteia s-au modificat. În conformitate cu Agenda

2000, obiectivele PAC sunt următoarele:

continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi creşterea

valorii plăţilor compensatorii;

îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;

garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea

procesării şi marketingului produselor agricole;

îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi

respectarea condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în acest

sens;

integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole

comune;

introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care:

- să permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru

populaţia ocupată în agricultură;

- să creeze oportunităţi şi alternative de angajare fermierilor şi familiilor lor;

simplificarea legislaţiei;

flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

Principiile politicii agricole comune

a) Unitatea pieţei

Unitatea pieţei, definită prin articolul 7a al Tratatului CEE înseamnă liberul tranzit al produselor agricole între statele membre. Comerţul cu produsele agricole trebuie să se desfăşoare la fel de nestânjenit ca şi în interiorul unui stat. Taxele vamale, restricţiile de ordin cantitativ şi subvenţionările nocive comerţului sunt interzise.

Pentru a crea o piaţă unică a acestor produse era necesar să se instituie preţuri comune şi reguli competiţionale, relaţii de schimb stabile (aşa-numiţii “green-money”) şi să se adapteze regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ, din domeniul igienic şi veterinar.

La sfârşitul anilor '60, Comunitatea a adoptat un sistem de protecţie şi sprijin pentru produsele agricole, care a izolat piaţa internă de piaţa externă. În 1962, Consiliul de Miniştri a tabilit metodele de bază ale Organizării Comune de Piaţă (OCP) în domeniul culturilor vegetale şi animale. Principalele elemente ale Organizării Comune de Piaţă a produselor sunt:

un sistem de preţuri (cu un număr variabil în funcţie de tipul de OCP). În cadrul acestui sistem, preţurile de intervenţie joacă un rol deosebit în susţinerea preţului pe piaţa comunitară, garantând o parte din veniturile producătorilor. Scăderea acestor preţuri, o dată cu reforma Mac Sharry, a indus necesitatea acordării unor plăţi compensatorii directe, în funcţie de terenul cultivat şi numărul de animale şi compensări mai substanţiale pentru terenul lăsat necultivat.

b) Preferinţa pentru produsele comunitare

Produsele Comunităţii ar trebui să aibă întâietate în faţa bunurilor de import. Pentru a preveni înlocuirea acestor produse cu altele de provenienţă străină, era necesar un sistem de protecţie împotriva importului la preţuri scăzute. Cum nivelul pieţei internaţionale era mai scăzut decât cel al Uniunii, a fost institui un pachet de măsuri în cadrul PAC care proteja producţia Comunităţii. Taxele vamale, ajutoarele pentru producţie, suprafaţa cultivată şi primele individuale au atras preferinţa consumatorilor pentru produsele statelor membre.

c) Solidaritatea financiară

În principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de către statele membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administrează circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunităţii.

FEOGA finanţează în întregime mecanismele de susţinere a preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de piaţă şi, parţial, fondurile structurale destinate dezvoltării rurale. Dacă, totuşi, facem suma cheltuielilor pentru agricultură ale Comunităţii şi a cheltuielilor fiecărui stat membru, observăm că numai aproximativ 2% din bu-getul total al UE şi al statelor membre este folosit pentru agricultură.

POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

I.1. Obiectivele şi principiile P.A.C.

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.

De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică principiul liberei concurenţe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a bucurat de susţinere pe toate planurile.

Diferenţele de tratament ridică un mare semn de întrebare: cum se explică faptul că ţări puternic industrializate (la început în formula „celor şase”) au ales să dea prioritate agriculturii ?

Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania, ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei de ţară învinsă . Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţară învingătoare. În aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şi impune punctul de vedere. Dintre cele şase ţări care antamaseră procesul de integrare, Franţa avea cea mai mare pondere în producţia agricolă comună. În demersul ei, Franţa a mai fost sprijinită de Olanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi productivă. Aşadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai sus.

Desigur că au contat şi alţi factori specifici perioadei din primii ani de după război. În ţările Europei occidentale, care fuseseră teatrul principalelor operaţiuni militare, se manifestau, din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependenţa de importurile agricole extra europene, mai ales din SUA, era mare.

Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o parte, asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remuneraţii echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar reprezintă cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competenţa UE este împărţită cu statele membre, pieţele agricole sunt organizate în comun şi sunt respectate următoarele principii: preţuri unice, solidaritate financiară şi preferinţa comunitară. Deşi garantarea autosuficienţei alimentare a Comunităţii Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a fost îndeplinit, pentru a corecta dezechilibrele şi excedentele de producţie care rezultă din P.A.C. s-au impus o serie de reforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea preţurilor de producţie şi implicit a gradului de subvenţionare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin plăţi directe) şi nu indirect prin susţinerea preţurilor P.A.C. Susţinerea şi orientarea agriculturii va beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–2014 .

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea lor la preţuri unice , comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii. Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii, vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenţii directe la export);

4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară printr-un sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă(FEOGA).

Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate în Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a) Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă.

b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoare de activitate.

c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole.

d) Garantarea securităţii aprovizionării.

În acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor elemente:

a) Caracterul special al activităţilor agricole care decurge din structura socială a agriculturii şi din diferenţele structurale între regiunile agricole.

b) Necesitatea de a opera gradual adaptările necesare.

c) Faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de ansamblul economiei.

Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele adăugându-se şi altele ca:

- frânarea exodului rural;

- dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;

- protecţia mediului înconjurător prin activitatea agricolă;

- protejarea sănătăţii consumatorilor prin realizarea de produse agro-alimentare în condiţii cât mai ecologice;

- dezvoltarea activităţilor agro-industriale în zonele rurale;

- dezvoltarea agroturismului etc.

I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare

a) Etape de realizare

- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole; primele produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat în vigoare din 1968; în aceeaşi perioadă s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prin introducerea taxelor de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.

- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să încurajeze modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii din zonele de munte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.

- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea excedentelor pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi din subvenţiile necesare exportării excedentelor acumulate;

- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern + export) a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielile P.A.C. s-a stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rata acestuia);

- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilit cantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus o nouă concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse între componenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat o strategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.

- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reformă impusă de evoluţiile celor 30 de ani parcurşi de această politică şi anume:

• Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice o agricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a ajuns

astfel la o utilizare excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând produse cu calităţi îndoielnice pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor ferme să li se reducă sprijinul financiar din partea PAC.

• producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice („munţi de unt”, „mări de vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult. În medie producţia agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul cu numai 0,5%.

b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PAC

Pentru asigurarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare cu produse agro-alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor agricole de bază, în vederea garantării unor venituri echitabile producătorilor agricoli, PAC foloseşte următoarele instrumente şi mecanisme:

Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor indicative la majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii. La fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizează un volum dat de produse şi de o calitate predeterminată.

În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se achiziţionează de către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc. În unele cazuri se lansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse şi în stocuri private.

Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către ţările terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între preţurile comunitare şi cele obţinute pe piaţa mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din ţările terţe se prevede plata diferenţei dintre preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin mecanismul aplicării taxelor de prelevare şi a celor vamale.

La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstra nivelul de venituri. Acestea sunt în general plăţi efectuate în cadrul politicii socio-structurale şi vizează compensarea handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.

Categoriile de preţuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt:

• Preţul orientativ, cel în jurul căruia sunt menţinute preţurile produselor agricole în întreaga comunitate şi este situat la un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari, chiar dacă nu sunt eficienţi. Preţurile trebuie să fie uniforme, inclusiv pentru toţi consumatorii comunitari. Aceste preţuri sunt mai mari decât cele practicate pe piaţa internaţională;

• preţul prag, care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produse agricole din terţe ţări, astfel încât să existe siguranţa că aceste produse extracomunitare nu pătrund în UE la un nivel de preţ situat sub acest prag şi deci să anuleze preferinţa pentru produsele comunitare;

• preţul de ecluză, respectiv preţul minim la care se poate importa un produs în UE;

• preţul de intervenţie, cel la care organismele comunitare sau naţionale trebuie să cumpere de la producători produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu cele indicative şi sunt

la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt preţurile garantate pentru producătorii comunitari.

Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) a fost completat cu alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze cheltuielile comunitare pentru organizarea comună a pieţei. Acesta funcţionează pe baza principiului: dacă producţia depăşeşte un nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci sprijinul acordat agricultorilor se reduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producţiei şi nu numai părţii ce depăşea cantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată la 160 milioane tone anual, iar, dacă se depăşea acest plafon, preţul se reducea cu 3% în anul următor. Reducerile sunt cumulative, orice depăşire conduce la o nouă reducere. Stabilizatorii au avut însă efect limitat, excedentele la carnea de bovine şi lapte au continuat să crească, iar la cereale, datorită devalorizării dolarului, au crescut subvenţiile şi s-au pierdut pieţe tradiţionale în Est şi Orientul Mijlociu.

În vederea modernizării şi restructurării sectorului agricol şi în general pentru dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondului Social European (FSE) creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivul acestei noi structuri este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susţinerii agriculturii ce va continua să reprezinte temelia Europei rurale.

FEOGA încurajează investiţiile destinate ameliorării competitivităţii unităţilor agricole prin finanţarea proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea anticipată, ajutorarea agricultorilor din zona montană şi alte regiuni defavorizate etc.

Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:

- reducerea producţiilor excedentare;

- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;

- îmbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;

- protecţia mediului înconjurător;

- mărirea suprafeţelor împădurite etc.

În 1991, a fost lansat programul “LEADER” de asistenţă a regiunilor agrare periferice sau colectivităţilor rurale care au între 5 000 şi 10 000 de locuitori. În cadrul acestui program sunt finanţate proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistenţă tehnică şi consultanţă de specialitate etc.

În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu noi măsuri ce vizau reducerea preţurilor şi scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.

Cea mai importantă sursă de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia ţărilor membre (circa 50%), urmată de TVA şi taxele de prelevare la importurile agricole.

I.3. Reformele Politicii Agricole Comune

Reforma McSharry

Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esenţiale erau în număr de cinci:

- Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;

- reducerea ofertei la nivelul cererii;

- concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;

- încurajarea restrângerii terenurilor agricole;

- protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor .

Elementul cheie al acestei reforme este reducerea preţurilor la produsele agricole de bază şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovină. Astfel, preţurile minime garantate la cereale s-au redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, şi în felul acesta s-au apropiat de cel existent pe piaţa mondială.

Pentru păstrarea preferinţei comunitare (de cca. 40%) s-a menţinut un preţ minim de import. În funcţie de cererea estimată, s-a stabilit şi suprafaţa arabilă retrasă din cultură (în primul an reprezenta 15% din suprafaţa cerealieră a UE), care însă nu se aplică şi micilor producători de cereale, respectiv celor cu mai puţin de 20 ha, cât reprezintă media comunitară. Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea preţurilor garantate, cu condiţia retragerii din cultură a 15% din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Toate plăţile compensatorii sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole a UE. De menţionat că, acest sistem de sprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de legume prelucrate, ulei de măsline şi tutun.

O altă măsură a reformei a fost reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine cu 15% în decursul aceloraşi 3 ani.

Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două moduri: agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.

Reforma urmăreşte schimbarea şi a altor componente ale mecanismului de susţinere a PAC sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, finanţării programelor de împăduriri şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul agricol. De asemenea, vizează cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 55 de ani.

Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor şi principiilor PAC, deoarece şi în condiţiile preţurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate, preferinţa pentru produsele comunitare respectată, piaţa unică a produselor agricole şi preţurile unificate, menţinute.

În linii mari, reforma declanşată în 1992 a fost un succes deoarece:

- ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în 1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);

- la majoritatea produselor stocurile au scăzut;

- agricultorii şi-au adaptat mai bine producţia nevoilor consumatorilor;

- piaţa comunitară a devenit mai deschisă.

I.3.2. Reforma Fishler

Analizele detaliate ale reformei Fischler din 2003 (numită iniţial neutru Mid Term Review) scot în evidenţă următorii factori:

- extinderea spre est a UE;

- negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC);

- nemulţumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;

- îngrijorările legate de mediu şi de siguranţa alimentelor.

Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC.

Reforma Fischler a produs câteva mutaţii radicale:

a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producţia obţinută;

b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul pieţelor către o politică orientată spre calitate, libertatea pieţei şi dezvoltare rurală.

Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi acceptată, unele elemente conservatoare au rămas:

a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la acelaşi nivel, iar schimbările în distribuţia beneficilor PAC între ţări şi între categorii de ferme au fost foarte mici;

b) reforma nu a avut efect asupra protecţiei vamale a UE, Europa îşi protejează încă agricultura faţă de exterior.

c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoţit de o finanţare corespunzătoare a Pilonului II;

d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunţarea la limitarea plăţilor către fermele mari şi cererea germană pentru implementarea plăţilor decuplate după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ţine cont de plăţile istorice, ci fiecare regiune stabileşte un nivel adaptat realităţilor locale).

Mid Term Review a fost considerat de cei mai mulţi dintre protagonişti, aşa cum îi spune şi numele, o simplă evaluare a Agendei 2000, la jumătatea perioadei de implementare (2000-2006), aşteptându-se doar propunerea corecţiilor necesare din perspectiva extinderii spre est. De aceea propunerea lui Fischler, făcută în 2002, a şocat statele membre, care se opuneau în cea mai mare parte unei reforme radicale. Surpriza a fost posibilă datorită modului de organizare a lucrului la propunerea de reformă: aceasta fusese pregătită de un cerc restrâns de înalţi oficiali, iar analizele de impact, realizate de administraţie (DG Agri) au evaluat diferitele efecte ale propunerilor, fără a da posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra schimbărilor propuse. Deşi comisarul Fischler a prezentat anumite elemente cheie ale reformei în unele discursuri şi articole, acestea nu fuseseră luate în serios de oponenţii reformei.

După obţinerea aprobării propunerii de reformă de către Comisie (cu două voturi împotrivă, dintre care unul al comisarului francez), urma obţinerea sprijinului Consiliului (guvernele ţărilor din UE). Iniţial propunerea a fost sprijinită numai de Marea Britanie şi de Suedia. După un timp li s-au alăturat Olanda şi Danemarca, formând grupul pro-reforma PAC. Grupul anti-reformă cuprindea Franţa, Spania, Germania, Portugalia şi Irlanda. Celelalte ţări, în general mai mici, nu se opuneau reformei, dar aveau diferite probleme specifice pe care Comisia ştia că le poate rezolva pentru a le convinge să sprijine reformele.

Grupul anti-reformă, cuprinzând trei ţări mari (Franţa, Spania şi Germania), putea realiza minoritatea de blocare a votului. Chiar se considera în mod tradiţional că dacă Franţa şi Germania au o poziţie comună în indiferent ce problemă, aceasta este suficientă pentru a considera decizia ca şi luată. Poziţia comună a celor două ţări faţă de războiul din Irak a funcţionat o perioadă ca un liant al poziţiei anti-reformă PAC, dar după trecerea Spaniei în tabăra susţinătorilor reformei (cu contribuţia decisivă a lui Tony Blair, pe fondul afinităţii în privinţa aceleiaşi intervenţii în Irak), Germania a revenit la o poziţie mai aproape de interesele sale naţionale şi, în schimbul acordării unor concesii, a trecut şi ea de partea reformiştilor. Până la urmă şi Irlanda şi-a schimbat poziţia, iar Franţa nemaiputând bloca adoptarea deciziei de reformă a încercat să obţină unele concesii pentru a vota propunerea. Negociind însă de pe o poziţie slabă nu a obţinut foarte mult.

Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost din totdeauna susţinut de economişti, cu argumente centrate pe eficienţă şi reducerea distorsiunilor – este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului Comisiei Prodi exista aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa 30%, aprobarea reformei a făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi astfel considerată nu ca un instrument al reducerii importanţei PAC, ci ca o modalitate de salvare a acesteia.

Introducând un cadru conceptual cu o denumire metaforică, „the perfect storm”, Swinnen sintetizează mai multe modele şi teorii care argumentează că acceptarea reformei Fishler a fost facilitată de trei factori:

a) efectul reformelor instituţionale

Tratatele succesive au dus până în 2003 la introducerea votului cu majoritate calificată pentru anumite decizii care până atunci erau luate în unanimitate. Deşi după 1990 votul cu majoritate calificată a fost folosit în multe decizii de mai mică importanţă, marile decizii referitoare la PAC erau în continuare luate prin unanimitate. Votul din 1999 asupra Agendei 2000 a fost primul în care o reformă a PAC a fost adoptată fără a fi votată de o ţară importantă (Franţa). În ce priveşte MTR, comisarul Fishler a depus eforturi pentru a forma o coaliţie învingătoare şi pentru a rupe o coaliţie minoritară de blocare. Renunţarea la unanimitate a făcut ca decizia în sine să se ia mai uşor, dar a schimbat şi regulile de negociere: înainte, statele care doreau menţinerea status-quo-ului erau avantajate, în regula majorităţii fiecare stat este interesat să prevadă poziţiile de negocieri şi să facă concesii, astfel încât conservatorii trebuie să fie activi în a căuta sprijin, nu se mai pot baza pe o eventuală blocare.

b) o Comisie cu o orientare pro-reformă

Dacă regulile de decizie favorizează schimbarea, iar presiunile externe sunt suficient de puternice, atunci rezultatul final depinde mult de poziţia Comisiei, cea care propune agenda. Tradiţional, Comisia nu este organul de decizie în UE pentru marile reforme, ci doar propune. O Comisie eficientă prevede încotro merge opţiunea majoritară şi va pune pe masă o propunere care urmează trendul. Astfel, în cazul în care Comisia are o puternică preferinţă pro-reformă, ea va face propunerea cea mai reformistă posibil pentru care va putea obţine acordul ţărilor pro-reformă. Astfel, preferinţele pro-reforma PAC sau dimpotrivă pro-status quo ale Comisiei, şi în cadrul acesteia ale Comisarului pentru agricultură, pot face diferenţa între o propunere de reformă acceptată sau respinsă. Cazul Comisarului Fischler, care a reuşit să-şi impună propria viziune asupra PAC este relevant. Ulterior, despre realizările comisarului Fischer-Boel, care îşi încheie în acest an mandatul, se poate spune că poartă amprenta preferinţei sale spre liberalizarea sectorului agricol, chiar dacă poziţiile sale de la Bruxelles nu au mai fost la fel de liberale ca acelea susţinute pe când era ministru danez al agriculturii.

c) schimbările în ce priveşte decidenţii politici implicaţi

Acest factor ia în considerare o conjunctură politică de moment prin care comisarul pentru Agricultură Fischler a găsit parteneri pro-reformă în statele membre (de exemplu, prezenţa la putere a Partidului Verzilor din Germania sau disponibilitatea la dialog a sindicatelor franceze).

Viitoarea reformă post 2013

La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar şi împotriva preconizatei modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa 10.000 de agricultori, dintre care unii la volanul a aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat scăderea cu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii cursului cerealelor cu 24%. Agricultorii sunt nemulţumiţi şi faţă

de redistribuirea ajutoarelor europene în favoarea în special a crescătorilor de animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole Comune europene, ceea ce ar expune agricultura legilor pieţei. După cum a transmis corespondentul Radio România la Paris, ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, şi-a manifestat susţinerea faţă de protestatari, cerând Comisiei Europene să intervină pentru regularizarea acelor preţuri care au fost extrem de volatile în ultimii ani. De altfel, la începutul acestei luni, şi preşedintele Nicolas Sarkozy se angajase să-i susţină pe agricultori.

În răspunsul său, Roger Waite, purtătorul de cuvânt al comisarului pentru agricultură şi dezvoltare rurală Dacian Cioloş, a reamintit că, în 2009, în timpul crizei laptelui, Comisia Europeană a reacţionat cu măsuri de piaţă adiţionale, în valoare de 600 de milioane de euro, pentru că piaţa avea nevoie. El a adăugat că reuniunea comitetului însărcinat cu gestionarea chestiunilor legate de producţia de cereale este prevăzută chiar pentru astăzi, iar acest comitet examinează, în cadrul fiecărei reuniuni, evoluţiile cotaţiilor bursiere.

În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru export ar urma să dispară până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal. În februarie, după cum reaminteşte Agenţia France Presse, comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş a declarat că este conştient de dificultăţile de pe piaţa de cereale furajere, în special cea a orzului, dar a adăugat că se aşteaptă la o ameliorare reală a situaţiei.

Pe de altă parte, la o conferinţă desfăşurată la Copenhaga, Dacian Cioloş a precizat că haosul provocat de norul de cenuşă generat de erupţia vulcanului islandez demonstrează necesitatea unei Politici Agricole Comune puternice, care să permită statelor europene să facă faţă unor probleme neprevăzute, precum cele care ar putea apărea în aprovizionarea cu legume şi fructe a Europei. Evocând reforma Politicii Agricole Comune, Cioloş a estimat că subvenţiile trebuie repartizate într-o manieră echitabilă şi transparent. El a adăugat că trebuie pusă problema repartizării mai echitabile a fondurilor între statele membre, între regiuni şi diferitele tipuri de agricultori. "Nu trebuie permis ca această criză să distrugă mari părţi ale agriculturii europene, în numele realităţii pieţei", a spus el, cerând să se ţină cont de veniturile din 2009 ale fermierilor.

La sfârşitul lunii martie, preşedinţia spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni două texte privind aspectele cele mai importante ale reformei Politicii Agricole Comune după 2013, respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei de aprovizionare cu alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a sectorului agricol, în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuzat să susţină proiectele.

După cum a estimat la Bucureşti comisarul Dacian Cioloş, pachetul legislativ de reformare a Politicii Agricole Comune ar putea fi adoptat până la sfârşitul anului 2012. El a spus că a lansat o dezbatere publică la nivelul Uniunii Europene, inclusiv în România, iar până la sfârşitul lunii iunie aşteaptă opiniile celor interesaţi.

În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George Lyon (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:

• Securitatea alimentară şi comerţul echitabil;

• Agricultura în toată Europa;

• Biodiversitatea şi protecţia mediului;

• Durabilitate;

• Creştere ecologică

Creşterea costului energiei şi necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră reprezenta constrângeri majore pentru creşterea producţiei. „Impactul schimbării climatice va elimina opţiunea de a exploata mari porţiuni de teren suplimentar. Schimbarea climatică va cauza, de asemenea, penurii de apă şi secete, care vor acţiona la rândul lor ca o piedică împotriva creşterii producţiei", a declarat domnul Lyon.

Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai multă hrană, utilizând mai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să demonstreze că au răspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o cauză".

Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE în iunie şi votat în iulie.