Poemul tatei pentru ziua mea e prea frumos ca să nu

ţi- l împărtășesc și ţie.

Cum Pim își scrie versurile în germană, Margot a trebuit

să se ocupe de traducere. Judecă și tu dacă Margot

nu s- a achitat excelent de sarcina pe care și- a asumat- o

de bunăvoie. După obișnuita succintă trecere în revistă

a evenimentelor de peste an, poemul continuă astfel:

Cum dintre toți cea mai tânără ești

Ușor nu ți- e, căci mereu te trezești

Că toți te învață cum trebuie să trăiești:

„Ascultă la noi“ – „Noi știm ce vorbim.“

„Motive multe avem convinși să fim

Că pricepem ce merge și ce se cuvine.“

Da, da, așa- i de mult și tot mai ține.

Nu contează ce tu însuți greșești,

De aceea pe altul ușor dojenești.

Ce altul greșește atârnă greu,

Iar pentru noi, ca părinți, nu-i mereu

Simplu să judecăm foarte drept,

Pe bătrâni să- i dojenești e suspect.

Cu- atâția moși și atâtea babe pe cap,

N- ai încotro, le- nghiți morala ca pe- un hap

Amar, desigur, dar așa măcar te lasă

Să- ți vezi de treabă, și- ai liniște în casă.

Lunile de- aici nu- s timp pierdut,

Asta oricum tu însăți n- ai fi vrut,

Dar învățând și citind cărți la rând,

Ce- i „plictiseala“ nu- ți trece nici măcar prin gând.

Cu mult mai grea e însă întrebarea

„Ce să îmbrac? Căci orice- aș vrea

Mi- e mult prea mic. Și pantaloni nu am,

Iar bluza nu m- acoperă nici cât un ham.

Și- apoi, pantofii, vai, cum mă rănesc

Să- i mai încalț nu vreau să mă gândesc.“

Da, cine zece centimetri crește

Nimic nu poate îmbrăca, firește.