SECŢIA I CIVILĂ

1. Limita controlului judiciar asupra rezultatului evaluării profesionale a salariatului

Evaluarea profesională presupune măsurarea Competenţelor profesionale ale salariatului în raport de indicatorii prestabiliţi, având ca scop atingerea unor standarde de performanţă şi creşterea rentabilităţii muncii.

Scopul evaluării evidenţiază rolul preponderent al angajatorului în modul de concepere, sens în care trebuie să-i fie recunoscută o competenţă exclusivă în realizarea acestei operaţii, astfel că nicio altă persoană nu poate să-l substituie.

Potrivit competenţei exclusive recunoscută angajatorului pentru efectuarea evaluării profesionale a salariatului, calificativul acordat se poate contesta pe cale administrativă în raport de procedura reglementată prin Regulamentul de ordine internă.

Pe cale judiciară, persoana interesată poate să conteste numai modul de respectare a regulilor procedurale, potrivit dreptului de acces la justiţie, nu şi rezultatul evaluării.

(Decizia civilă nr. 998/06.04.2017)

Prin cererea înregistrată sub nr. 1182/90/2015, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâţii CEC Bank şi D.E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea fişei de evaluare a performanţelor profesionale pe anul 2014 emisă de prima pârâtă, obligarea celui de-al doilea pârât să înceteze hărţuirea sa şi obligarea în solidar a celor doi pârâţi la plata daunelor morale în valoare de 1leu.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamantei i s-a comunicat evaluarea făcută de pârâtă cu privire la activitatea pe anul 2014, care însă nu corespunde modului profesional şi fără abatere în care şi-a desfăşurat activitatea, fără însă a fi avut loc anterior un interviu de evaluare.

A precizat că prin această fişă de evaluare i s-a propus să accepte o involuţie în condiţiile în care mai mult ca oricând s-a străduit să evolueze, să performeze din toate punctele de vedere.

Totodată, a învederat că nu există nicio bază de justificare pentru punctajul slab şi calificativul final acordat ca şi pentru recomandările care nu au un suport real. Reclamanta menţionează că pârâtul D.E. în calitate de director al Sucursalei CEC Bank Râmnicu-Vâlcea, prin comportamentul său i-a produs o hărţuire la locul de muncă reclamantei prin agresiune verbală dar şi indirect prin acţiuni subtile constând în discreditarea sa, umilirea, izolarea socială, ameninţare, retragerea de pe listele de pregătire profesională.

2

Ca urmare, starea de sănătate i s-a deteriorat fiind chiar necesară intervenţia serviciului de ambulanţă la locul de muncă.

În dovedirea celor invocate s-au depus la dosar înscrisuri constând în: certificate medicale, chestionar de evaluare, formularul de evaluare pe anul 2014 în ce o priveşte pe reclamantă şi alte înscrisuri.

Atât pârâta CEC Bank cât şi pârâtul D.E. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.E. şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Susţinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.E., s-a arătat că reclamanta nu a indicat temeiurile de drept ale chemării în judecată a directorului Sucursalei CEC Bank Râmnicu-Vâlcea, în condiţiile în care evaluarea se realizează de bancă prin mandatari – salariaţi care au funcţii de conducere.

În motivarea excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii în instanţă, s-a arătat că reclamanta trebuia ca în ipoteza în care nu o mulţumea punctajul şi nu primea nicio rezolvare la nivelul sucursalei să solicite fie medierea conflictului, în condiţiile legii speciale, fie întrunirea comisiei formate din 3 persoane pentru discutarea diferendului şi, doar în cazul în care această ultimă etapă ar fi fost parcursă, reclamanta ar fi avut dreptul de a se adresa cu cererea în justiţie pentru anularea actului contestat.

S-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana celor doi pârâţi, nu s-a făcut dovada veridicităţii celor afirmate de reclamantă iar banca a respectat criteriile de obiectivitate a evaluării şi a făcut demersuri în sensul rezolvării amiabile a situaţiei create.

Prin cerere, reclamanta şi-a majorat pretenţiile de la suma de 1 leu cu titlu de daune morale la suma de 10000 lei şi a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata acestei sume.

Potrivit încheierii din data de 29.09.2015, instanţa a unit cele două excepţii cu fondul cauzei şi a încuviinţat proba cu înscrisuri, interogatorii şi martori, atât pentru reclamantă cât şi pentru pârâţi.

Potrivit precizărilor din dosar, pârâta CEC Bank S.A. a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, motivând faptul că prin decizia 513/2015, reclamanta a fost concediată.

Din răspunsul pârâtei la interogatoriul formulat de reclamantă s-a reţinut că reclamanta nu a agreat calificativul acordat, astfel că s-a organizat un interviu de evaluare la care au participat şeful ierarhic direct, directorul sucursalei şi liderul de sindicat însă evaluarea nu a fost finalizată deoarece reclamanta a părăsit încăperea motivând că nu admite o involuţie faţă de anul precedent şi nici un punctaj mai mic de 4.

3

Pârâta a mai arătat că a respectat toate prevederile privind evaluarea performanţei personalului băncii, evaluarea s-a făcut cu luarea în considerare a activităţii pe care reclamanta a desfăşurat-o pe parcursul anului, scorul total obţinut fiind de 3,2, aferent calificativului final „corespunde cerinţelor criteriului”, că nu a dorit soluţionarea în mod amiabil a situaţiei pe care a creat-o pe parcursul derulării procedurii de evaluare, afirmând în mod autoritar că dacă nu va obţine acelaşi scor ca în anul precedent, va apela la judecată.

Din răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei la solicitarea pârâtei CEC Bank S.A. s-a reţinut că aceasta a cunoscut şi respectat toate regulamentele băncii, că evaluarea se face pe baza unui interviu într-un climat adecvat, interviu care nu a avut loc în ce o priveşte, primind fişa de evaluare deja semnată, că la prima evaluare nu a participat iar apoi a fost chemată la discuţii într-un mediu ostil pentru cea de-a doua evaluare.

Reclamanta a mai precizat că rezultatul evaluării o afectează, întrucât se punea în discuţie desfiinţarea unor posturi, că niciodată nimănui nu a furnizat informaţii despre sistemul de funcţionare a băncii şi despre clienţii sau potenţialii clienţi ai acesteia.

Instanţa a luat interogatoriu şi pârâtului D.E., care a arătat că într-adevăr s-a exprimat în cadrul unităţii că analiştii de credite se „mişcau greu”, afirmând că reclamanta este un analist ineficient, că unele dosare s-au derulat în termen lung şi nu a avut alte motive de ordin profesional care să-l nemulţumească în activitatea acesteia.

Acelaşi pârât a precizat că nu a marginalizat-o pe reclamantă, că evaluarea s-a făcut cu respectarea procedurii legale, anterior având loc două interviuri, că media obţinută în urma evaluării se încadrează în media celorlalţi şi nici un alt salariat nu a fost peste punctaj, că documentele justificative ale fişei de evaluare sunt tratate în precizările depuse iar procesul de evaluare nu s-a încheiat pentru că reclamanta a plecat după discutarea primelor două puncte.

Din declaraţia martorului propus de reclamantă s-a reţinut că pentru anul 2014 toţi salariaţii au primit un punctaj inferior anilor anteriori, evaluarea i-a fost adusă reclamantei fără a se dialoga cu ea, că nu se cunoaşte de existenţa vreunor denigrări sau hărţuire din partea pârâtului D.E. faţă de reclamantă, martorul arătând că nu este în măsură să se exprime dacă pârâtul a produs un stres reclamantei de natură să-i afecteze activitatea. Acelaşi martor încunoştinţează că înainte de semnarea fişei de evaluare fiecare salariat era desemnat pentru discutarea punctajului în prezenţa liderului de sindicat, şefului serviciu credite şi directorului de bancă. Reclamanta a fost chemat în acest sens, iar la întoarcere a acuzat o stare de rău ce a necesitat intervenţie medicală. S-a mai reţinut că aceasta avea o relaţie bună cu colegii şi clienţii iar în ceea ce priveşte evaluarea, martorul a

4

arătat că se acordă un punctaj de şeful de serviciu, care se discută cu salariatul pe fiecare criteriu, în caz de nemulţumiri acesta putând să apeleze la un mediator din cadrul băncii.

Martorul propus de pârâta CEC Bank a arătat că iniţial s-a întocmit o fişă de evaluare de către şef serviciu creditare, reclamanta şi-a exprimat nemulţumirea faţă de punctajul obţinut şi ulterior s-a întocmit o comisie formată din şef serviciu creditare, director şi şef sindicat, pentru a discuta fiecare criteriu din fişa de evaluare. După discutarea primelor două criterii, reclamanta a plecat, exprimându-se că nu există o involuţie faţă de anul trecu. Martorul a mai învederat că reclamanta a venit nervoasă la această întrevedere, iar pe parcursul discuţiei nu s-au adresat cuvinte insultătoare, pârâtul D. neexprimând vreo jignire.

Tribunalul a mai reţinut că punctajul obţinut de reclamantă care este între 3 şi 4 se încadrează în media punctajelor celorlalţi salariaţi, fiind cel mai mare obţinut de analiştii de credite.

În speţă s-au invocat excepţiile lipsei de obiect a acţiunii, prematurităţii formulării acesteia şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.E..

Prin sentinţa nr. 273/16.02.2016, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie s-a reţinut că pe cale judiciară nu poate să fie substituită evaluarea făcută de către angajator, rolul instanţei fiind acela de a verifica dacă reclamanta a fost depunctată nejustificat sau discreditată în raport de ceilalţi colegi.

Calificativul obţinut la evaluare mai mic decât în anul precedent nu conduce la concluzia lipsei de performanţă profesională putând fi rezultatul evaluării mai riguroase făcute din perspectiva altor indicatori care au scopul mobilizării personalului salariat.

De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale pentru presupusa faptă de hărţuire la care a fost supusă.

Prin sentinţa civilă nr.864 pronunţată la 17.05.2016 a fost admisă cererea de completare prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei pronunţată pe fondul cauzei în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţelor, a formulat apel reclamanta pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, tribunalul a apreciat în mod eronat asupra posibilităţii cenzurării evaluării competenţei profesionale pe cale judiciară, precum şi asupra calificativului acordat care nu a creat în ceea ce priveşte reclamanta o situaţie dezavantajoasă în raport de alţi salariaţi.

În cursul cercetărilor judecătoreşti, tribunalul nu a manifestat rol activ administrând probe prin care să se confirme

5

apărările reclamantei, motivarea soluţiei în lipsa unor astfel de dovezi fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, tribunalul a făcut aprecieri greşite şi asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale, atunci când nu sunt întrunite elementele răspunderii, reclamanta nefăcând dovada faptei de hărţuire, deşi din atitudinea reprezentantului angajatoarei rezultând existenţa unei asemenea fapte, evaluarea fiind făcută cu scopul concedierii ulterioare a acesteia dinainte.

S-a mai motivat că angajatoarea a făcut o evaluare incorectă potrivit argumentelor arătate pe larg în conţinutul cererii de apel, îndeosebi cu privire la obligaţia reclamantei de a respecta confidenţialitatea informaţiilor de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi relaţia sa cu colegii.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe pentru argumentele arătate în fapt şi în drept în conţinutul actului procedural.

Prin decizia civilă nr. 998/06.04.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile civile formulate de reclamanta S.M., împotriva sentinţei civile nr.273 din 16 februarie 2016 şi a sentinţei nr.864 din 17 mai 2016, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, intimaţi fiind pârâţii C.E.C. Bank S.A. şi D.E..

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Potrivit Regulamentului Intern al CEC Bank SA, aprobat în

şedinţa Comitetului de Direcţie din 16.03.2015, a fost prevăzut procesul de evaluare anuală a performanţelor profesionale ale salariaţilor, conceput ca „un dialog de apreciere care are loc între salariat şi şeful ierarhic direct”, rezultatul evaluării urmând să fie înscris într-un formulat, iar în funcţie de scorul total obţinut, evaluarea fiind notată cu un calificativ.

În anexa 4.1, respectiv anexa 4.2 au fost prevăzute reguli de evaluare, precum şi criteriile avute în vedere de către angajator „scalele de evaluare”.

În cazul contestării scorului total acordat de evaluator s-a prevăzut dreptul salariatului, dreptul de a contesta evaluarea în termen de 10 zile, la „şeful ierarhic următor”.

În ipoteza existenţei divergenţelor în evaluare, o comisie formată din 3 persoane, una dintre acestea fiind desemnată de Federaţia Sindicatelor Libere, are competenţa medierii conflictului potrivit dispoziţiilor Legii nr.192/2006.

Cu privire la evaluarea profesională, instanţa de fond a făcut aprecierea că această operaţie trebuie să fie făcută în mod exclusiv numai de către angajator, instanţa judecătorească neputându-se substitui acestuia.

Într-adevăr evaluarea profesională este concepută pentru măsurarea competenţelor profesionale ale salariatului în raport de indicatorii prestabiliţi având ca scop stimularea personalului angajat

6

pentru atingerea unor standarde profesionale, urmărite de către angajator în vederea creşterii rentabilităţii muncii, operaţia fiind concepută potrivit Regulamentului de Ordine Interioară ca un „dialog de apreciere”.

Scopul evaluării competenţelor profesionale şi modul de concepere scoate în evidenţă rolul angajatorului în cadrul operaţiei, acesta fiind interesat şi singurul în măsură să aprecieze nivelul la care trebuie să ridice pregătirea profesională a salariaţilor care să corespundă activităţii desfăşurate, motiv pentru care trebuie să se recunoască că evaluarea reprezintă atributul exclusiv al acestuia.

În raport de recunoaşterea competenţei exclusive a angajatorului de a efectua evaluarea profesională a salariaţilor, nici o altă persoană nu-l poate substitui în lipsa delegării unei asemenea competenţe, aprecierea instanţei sub acest aspect fiind una corectă, pe cale judiciară neputându-se acorda salariatului un alt calificativ.

Tocmai pentru acest motiv în Regulamentul de Ordine Interioară a fost prevăzută procedura contestării rezultatelor calificării evaluării făcută pe cale administrativă la şeful ierarhic următor, iar în situaţia neînlăturării divergenţelor la comisia de mediere a cărei componenţă a fost prevăzută prin actul evocat.

Deşi, îi este recunoscut angajatorului atributul exclusiv al evaluării profesionale, salariatului trebuie să-i fie recunoscut dreptul de acces la justiţie pentru a contesta respectarea procedurilor evaluării, nu şi calificativul acordat de angajator.

Reclamanta nu a criticat încălcarea regulilor de evaluare, ci rezultatul operaţiei care pentru argumentele evocate nu poate fi substituit pe cale judiciară.

S-a criticat, de asemenea, soluţia privind cererea reclamantei de plată a daunelor interese pentru fapta de hărţuire la care a fost supusă.

Răspunderea patrimonială se poate angaja faţă de angajator în condiţiile art.253 alin.1 Codul muncii, în temeiul principiilor răspunderii civile contractuale, dacă se face dovada că salariatul a suferit un prejudiciu material sau moral în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau în legătură cu serviciul din culpa acesteia dinainte.

Existenţa faptei cauzatoare de prejudicii reprezintă unul dintre elementele constitutive ale răspunderii civile în lipsa căruia această sancţiune nu poate opera.

Din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta a fost supusă unor acte de hărţuire la locul de muncă manifestate prin îngrădirea posibilităţii de a-şi exprima punctul de vedere faţă de şefii săi sau colegii de muncă, prin desconsiderare şi discreditare profesională, prin încredinţarea unor sarcini de natură să-i pună în pericol sănătatea sau prin exercitarea altor agresiuni, care se pot încadra în conţinutul noţiunii de hărţuire.

7

Lipsa elementelor constitutive pentru angajarea răspunderii civile contractuale a fost apreciată în mod corect de instanţa de fond, fiind respinsă cererea de plată a despăgubirilor.

Faţă de aceste argumente, a fost respins apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă şi s-au păstrat sentinţele, aceea pronunţată asupra fondului, cât şi sentinţa pronunţată pentru completarea dispozitivului, prin care a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, urmare a culpei sale procesuale.

2. Decontarea cheltuielilor pentru naveta cadrelor didactice

Art.1 din Instrucţiunile nr.2 din 17 februarie 2011 emisă de Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi

Sportului

Personalul didactic din unităţile de învăţământ de stat care nu dispun de locuinţă şi nici nu i se poate asigura în localitatea unde are postul, beneficiază de decontarea cheltuielilor pe mijloacele de transport în comun, potrivit art.1 din Instrucţiunile nr.2 din 17 februarie 2011 emisă de Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului.

Decontarea sau plata efectivă a costurilor de transport se efectuează de către autoritatea administrativ – teritorială, după propunerea Consiliului de Administraţie a unităţii de învăţământ, a drepturilor băneşti aferente personalului didactic, spre aprobare Consiliului local.

Omisiunea Consiliului de Administraţie a şcolii de a propune lunar, Consiliului local, aprobarea sumelor necesare decontării cheltuielilor de transport nu afectează dreptul personalului didactic care a dovedit îndeplinirea condiţiilor de plată.

(Decizia civilă nr. 1077/13.04.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.765/90/2015 pe rolul tribunalului Vâlcea, reclamanta U.S.Î.Vâlcea, în numele membrilor de sindicat C.M.D., P.C., T.E., G.A., Z.C.C., O.C., D.I., I.I., U.I., P.N., P.A., P.I. şi M.M., au chemat în judecată pe pârâtele Şcoala Gimnazială A.P. Păuşeşti-Măglaşi şi Comuna Păuşeşti-Măglaşi prin primar, solicitând obligarea acestora la plata cheltuielilor de navetă ale cadrelor didactice navetiste, conform dispoziţiilor art.105 alin.2 lit. f din Legea nr.1/2011 şi ale instrucţiunilor MECTS nr.2/2011 pentru perioada aprilie-iunie şi septembrie-decembrie 2012, ianuarie-aprilie şi septembrie-decembrie 2013, precum şi ianuarie-decembrie 2014, în sumă totală de 32.146 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi integrale, la care se adaugă dobânda legală

8

aferentă, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective şi integrale.

Reclamanta a arătat că, în ciuda demersurilor pe care le-au făcut atât cadrele didactice cât şi unitatea şcolară, autorităţile administraţiei publice ale comunei Păuşeşti-Măglaşi au refuzat nejustificat plata acestor drepturi ale cadrelor didactice din unitatea şcolară aflată în raza lor teritorială, drepturi reglementate de art.105 alin.2 lit. f din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 şi de prevederile din Instrucţiunile MECTS. Instituţia primarului şi consiliului local aveau obligaţia de a deconta aceste sume, obligaţie ce le revine în mod direct şi imperativ, fără posibilitatea de opţiune. Mai mult, cheltuielile cu naveta cadrelor didactice reprezintă o componentă a finanţării completare unităţii de învăţământ, finanţare ce se asigură din bugetul local conform legii educaţiei naţionale.

Prin întâmpinarea formulată pârâta comuna Păuşeşti-Măglaşi a arătat că documentele depuse la registratura primăriei de Şcoala Gimnazială A.P. nu sunt însoţite de aprobarea consiliului de administraţie, nu sunt semnate de directorul şcolii şi nu au anexate nici un fel de acte justificative. Pentru perioada ianuarie-aprilie şi septembrie-decembrie 2013 au fost înaintate din partea consiliului de administraţie al şcolii pentru aprobarea în consiliul local al comunei doar două solicitări, pentru lunile ianuarie-iunie şi septembrie-noiembrie 2014 nu există nici o solicitare din partea consiliului de administraţie privind decontarea transportului, iar pentru luna decembrie 2014 consiliul local a adoptat hotărârea nr.5/31.01.2015, prin care s-a aprobat decontarea sumei de 1.163 lei, sumă ce va fi plătită şcolii. În concluzie, consiliul de administraţie nu şi-a îndeplinit obligaţia stipulată de art.2 din Instrucţiunile MECTS nr.2/2011.

Prin sentinţa civilă nr.1822 din 9.12.2016, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii sa plătească reclamanţilor - membrii de sindicat contravaloarea cheltuielilor de navetă, pentru perioadele aprilie-iunie şi septembrie-decembrie 2012, ianuarie-aprilie şi septembrie-decembrie 2013, ianuarie-decembrie 2014, în sumă totală de 32.146 lei, conform centralizatoarelor anexe, sume actualizate cu indicele de inflaţie calculat până la data plăţii efective şi integrale, la care se adaugă şi dobânda legală, calculată de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective şi integrale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt cadre didactice la Şcoala Gimnazială A.P. din comuna Păuşeşti-Măglaşi şi fac naveta între localitatea de reşedinţă şi locul de muncă, astfel cum este specificat în cererile depuse, în vederea decontării. Unitatea şcolară a aprobat decontarea acestor sume celor îndreptăţiţi şi a calculat sumele necesare, acestea fiind în cuantum total de 32.146 lei pentru lunile aprilie-iunie, septembrie-decembrie 2012, ianuarie-aprilie, septembrie-decembrie 2013 şi

9

ianuarie-iunie, septembrie-decembrie 2014. La dosar au fost depuse acte din care rezultă că au fost formulate cereri pentru decontarea cheltuielilor de transport, cereri aprobate de Consiliul de administraţie al şcolii, însă în mod nejustificat aceste sume nu au fost decontate de către autorităţile administraţiei locale ale comunei Păuşeşti-Măglaşi.

A mai reţinut tribunalul că, potrivit art.105 alin.2 lit. f din Legea nr.1/2011 „finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată, printre altele şi pentru cheltuielile cu naveta cadrelor didactice”, conform legii.

Instrucţiunile MECTS nr.2/2011 prevăd la art. I următoarele „personalului didactic din unităţile de învăţământ de stat care nu dispune de locuinţă şi căruia nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în localitatea de reşedinţă.

În cazul în care nu există mijloace de transport în comun între localitatea de reşedinţă şi sediul unităţii de învăţământ, urmează a i se deconta contravaloarea a 7,5 l. benzină premium la 100 km parcurşi dacă transportul se face cu autoturismul proprietate personală.

În cazul în care există mijloc de transport în comun dar personalul didactic preferă să circule cu autoturismul proprietate personală, urmează a se deconta contravaloarea abonamentului lunar pe respectivul mijloc de transport în comun.

Atunci când transportul mai multor cadre didactice se face cu un singur autoturism plata se face numai posesorului autoturismului respectiv.

Decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea cadrul didactic în urma solicitărilor adresate autorităţilor administraţiei publice locale”.

În raport de aceste dispoziţii legale, tribunalul a concluzionat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească contravaloarea cheltuielilor de navetă, întrucât au depus documentaţia necesară, respectiv cererile aprobate de consiliul de administraţie şi centralizatorul cu sumele solicitate, situaţie faţă de care a admis acţiunea, conform celor de mai sus.

În termen legal pârâta Comuna Păuşeşti-Măglaşi a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

10

Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale A.P. nu a respectat dispoziţiile art.2 din Instrucţiunile MECTS nr.2/2011, ce reglementează obligaţia consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ de a propune lunar spre aprobare consiliului local drepturile băneşti aferente personalului didactic ce solicită cheltuieli de deplasare.

Astfel, consiliul de administraţie al şcolii nu a făcut nicio solicitare în anul 2014, cu excepţia lunii decembrie, pentru care s-a şi decontat suma de 1.163 lei; în anul 2013 s-au făcut solicitări doar pentru lunile ianuarie şi februarie; în anul 2012 solicitarea nu este însoţită de aprobarea consiliului de administraţie, nu este semnată de directorul şcolii şi nu are anexate niciun fel de documente justificative, iar plata nu se putea efectua deoarece nu existau prevederi bugetare pentru decontarea acestui tip de cheltuială, o solicitare de suplimentare a creditelor bugetare nefiind făcută de către şcoală.

Prin decizia civilă nr. 1077/13.04.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Comuna Păuşeşti Măglaşi prin primar, împotriva sentinţei civile nr.1822 din 9.12.2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.765/90/2015, intimaţi fiind pârâta Şcoala Gimnazială A.P. Păuşeşti Măglaşi şi reclamanta U.S.Î. Vâlcea pentru membrii de sindicat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Conform art.105 alin.2 din Legea educaţiei naţionale

nr.1/2011: "finanțarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ preuniversitar, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, pentru următoarele categorii de cheltuieli:… f) cheltuieli pentru naveta cadrelor didactice, conform legii";.

Art.1 din Instrucţiunile nr.2/17.02.2011 emise de M.E.C.T.S. prevăd: "Personalul didactic din unităţile de învăţământ de stat, care nu dispune de locuinţă şi căruia nu i se poate oferi locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din localitate de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în localitatea de reşedinţă”.

Decontarea sau plata echivalentă costurilor de transport se va efectua de autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ la care desfăşoară activitatea cadrul didactic, în urma solicitărilor adresate autorităţilor administraţiei publice locale.

Apelanta nu a contestat îndreptăţirea reclamanţilor la decontarea cheltuielilor efectuate cu naveta către şi de la locul de muncă, ci a invocat numai aspecte legate de nerespectarea de către

11

consiliul de administraţie al şcolii a procedurii reglementate de lege pentru decontarea transportului.

Curtea constată, într-adevăr, că, potrivit art.2 din Instrucţiunile MECTS nr.2/2011, consiliul de administraţie propune lunar spre aprobare consiliului local, drepturile băneşti aferente cheltuielilor de deplasare. În speţă, nu s-a dovedit că această obligaţie ar fi fost îndeplinită de consiliul de administraţie în fiecare lună, însă acest lucru nu este imputabil reclamanţilor, al căror drept la decontarea cheltuielilor de transport nu a fost contestat în speţă.

Pe de altă parte, susţinerea apelantei în sensul că sumele aferente acestor plăţi nu au fost aprobate anual prin legea bugetului anual nu constituie un motiv de respingere a pretenţiilor reclamanţilor, întrucât dreptul acestora este reglementat de lege, iar situaţia invocată de apelantă se poate remedia prin rectificare bugetară.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care a respins apelul ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

3. Lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare – cauză de nulitate a deciziei de sancţionare disciplinară prevăzută de art.252 alin.2 lit. c Codul muncii

Art.252 alin.2 lit.c Codul muncii

Decizia prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Omisiunea motivului de înlăturare a apărării salariatului din cuprinsul deciziei nu poate să fie înlăturată prin administrarea probelor pe cale judiciară, faţă de reglementarea art.252 alin.2 lit.c Codul muncii în sensul că menţiunea trebuie să fie făcută în mod expres în conţinutul deciziei de sancţionare.

(Decizia civilă nr. 1108/19.04.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2015, contestatorul D.I., în contradictoriu cu intimata SC A. SA, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.81/21.04.2015, solicitând în principal anularea acesteia şi restituirea procentului de salariu reţinut de societate ca urmare a acestei decizii, iar în subsidiar schimbarea sancţiunii aplicate cu avertisment.

12

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că decizia este nulă în conformitate cu art.250 Codul muncii şi art.49 alin 6 din Regulamentul intern al SC A. SA, întrucât nu s-a descris fapta care constituie abatere disciplinară (litera a) şi nici motivele pentru care pentru care au fost înlăturate apărările formulate (litera c). S-a susţinut de asemenea, că decizia nr.81/21.04.2015 este emisă cu încălcarea condiţiilor de formă şi de fond, consecinţa încălcării acestora fiind tot nulitatea deciziei. Şi termenul de şase luni de la data săvârşirii faptei prevăzut de art.252 alin 1 Codul muncii pentru sancţionare a fost încălcat, întrucât problemele pentru care a fost cercetat, respectiv acel mod defectuos, invocat de Comisie, de rezolvare a sarcinilor din teren, sunt aferente anului 2014 (adică acele proceduri operaţionale cu privire la ridicarea, montarea, înlocuirea şi gestiunea apometrelor pentru clienţii Romtelecom, P.E., M.D. şi V.V.). Montarea apometrelor la respectivele locaţii menţionate a fost efectuată în lunile aprilie, mai şi august 2014.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatoriul contestatorului, proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiaţi doi martori, N.L., T.G., la solicitarea contestatorului.

Prin sentinţa civilă nr.1541 din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia, a anulat decizia nr.81/21.04.2015 şi a obligat intimata să plătească contestatorului sumele reţinute în baza acestei decizii, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.81/ 21.04.2015 emisă de intimată, contestatorul, având funcţia de Şef Sector în cadrul Sectorului Călimăneşti, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază pe o durată de 1 lună cu 5%.

S-a reţinut în sarcina contestatorului faptul că acesta se face vinovat de modul defectuos de rezolvare a sarcinilor din teren legate de ridicarea şi schimbarea apometrelor (conform Procedurii operaţionale PO-05, Ediţia 1/05.04.2011 – Procesul de montare, preluare, în locuire, intervenţie şi debranşare a contoarelor de apă), iar prin atitudinea şi dispoziţiile date a generat o stare de tensiune în interiorul sectorului, precum şi faptul că şi-a depăşit atribuţiile ce îi revin conform art.27 pct.12 din Regulamentul Intern.

Analizând decizia contestată sub aspectul cerinţelor de conţinut obligatorii prevăzute de dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, instanţa a apreciat că în cauză au fost încălcate prevederile cuprinse la literele a, b şi c ale acestui text de lege, fapt ce atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare, întrucât norma juridică este imperativă.

Raportat la acest text de lege s-a menţionat că pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorului, prin care s-

13

ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariatului, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres condiţiile de fond şi de formă în care angajatorul poate dispune cu privire la sancţionarea disciplinară.

Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art.252 alin.2 Codul muncii, referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut ale deciziei de sancţionare, urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventualele acţiuni abuzive sau nejustificate ale angajatorului, precum şi viceversa.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, aceasta constituie, legal, o cerinţă de sine stătătoare, faţă de motivarea în fapt şi motivarea în drept a deciziei. Sintagma „descrierea faptei” nu înseamnă doar simpla enunţare a faptei, ci presupune prezentarea explicită a acelor aspecte care pot conduce la concluzia că fapta salariatului reprezintă o încălcare a normelor de disciplină a muncii.

Or, din decizia de sancţionare contestată rezultă că nu se face o descriere în mod concret a faptelor comise de către salariat, fiind enumerate generic fapte pretins a fi săvârşite de acesta, anume: rezolvare defectuoasă a sarcinilor din teren legate de ridicarea şi schimbarea apometrelor, generarea unei stări de tensiune în interiorul sectorului, prin atitudinea şi dispoziţiile date de contestator, precum şi depăşirea atribuţiilor ce îi revin conform art.27 pct.12 din Regulamentul Intern.

Însă, textul de lege prevede obligaţia de a menţiona în mod concret faptele săvârşite de salariat, tocmai pentru a da posibilitatea acestuia ca în cazul contestării deciziei de sancţionare să-şi poată pregăti o apărare adecvată.

Prin simpla menţionare a unui mod defectuos de rezolvare a sarcinilor din teren ori prin dispoziţii date în calitatea deţinută sau depăşirea unor atribuţii, fără a se indica în concret care au fost sarcinile din teren, în ce a constat modalitatea defectuoasă de rezolvare a acestora, care au fost locaţiile supuse verificării, datele la care au fost efectuate respectivele preluări, montări, înlocuiri de apometre, în ce au constat dispoziţiile date de contestator, în calitatea sa de şef sector, datele la care s-au realizat pretinsele fapte, care au fost atribuţiile din regulamentul intern ce au fost încălcate, contestatorul nu poate să-şi facă o apărare corectă, iar instanţa nu poate verifica ce fapte au fost comise în concret de salariat, inclusiv în scopul unei juste individualizări a sancţiunii aplicate.

De asemenea, necesitatea descrierii apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate, impusă prin art.252 alin.2 lit.c Codul muncii, are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu au fost luate în considerare respectivele apărări, pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. În

14

decizia contestată, nu se face nici o referire în acest sens, necunoscându-se astfel motivele pentru care titularul prerogativei disciplinare a înlăturat apărările salariatului.

Totodată, este necesară şi individualizarea în timp a abaterii disciplinare reținute în sarcina contestatorului, în caz contrar, instanţa neputând să verifice respectarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, termenul de prescripţie începând să curgă de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

S-a constatat, faţă de faptele reţinute (rezolvare defectuoasă a sarcinilor din teren legate de ridicarea şi schimbarea apometrelor, precum şi dispoziţiile date de contestator), că din decizie nu rezultă ce texte de lege au fost încălcate de către salariat, pentru a se putea observa dacă salariatul nu şi-a respectat obligaţiile de serviciu, iar aceasta a condus la încălcarea unor norme legale, cum ar fi regulamentul intern, contractul de muncă, statutul intern.

Instanţa nu a putut verifica, în lipsa acestor menţiuni, legalitatea şi temeinicia deciziei contestate. Este adevărat că în cuprinsul deciziei se face trimitere la dispoziţiile art.27 pct.12 din Regulamentul Intern, conform cărora „salariaţii cu funcţii de conducere, inclusiv conducătorii de formaţii şi şefii de tură, au atribuţiuni conform fişei postului şi sunt obligaţi să organizeze activitatea salariaţilor în cadrul programului de lucru precizând locul de muncă şi atribuţiile fiecăruia, în raport cu funcţia şi specializarea sa”, însă trimiterea generică la acest text, fără să existe o corelare a acestuia cu fapta concretă, nu constituie o precizare în drept a prevederilor încălcate de salariat.

Cum prin dispoziţiile art.252 alin.2 lit.c Cocul muncii se prevede o nulitate expresă, în cazul căreia legea instituie o prezumţie de vătămare, iar beneficiarul prezumţiei nu trebuie să dovedească faptul vătămării, ci doar nerespectarea formei legale, este de prisos în acest sens o analiză a temeiniciei deciziei de sancţionare. Numai în cazul în care s-ar fi considerat de către instanţa de judecată ca fiind întocmită în mod legal decizia de sancţionare, s-ar fi trecut la analiza temeiniciei acesteia, în baza probelor administrate. Or, decizia de sancționare nu a fost întocmită în mod legal sub aspect formal, astfel încât instanţa nu a mai analizat temeinicia acesteia.

Întrucât toate aceste omisiuni existente în decizia de sancţionare, ce sunt cerinţe obligatorii, nu au fost menţionate de către intimată, instanţa a considerat că singura sancţiune legală este constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare a salariatului, cu consecinţa revenirii la situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, aceasta fiind emisă cu nerespectarea dispoziţiilor expres şi limitativ prevăzute de lege.

15

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor legale precitate, instanţa a admis acţiunea, a anulat decizia nr.81/21.04.2015 emisă de intimată şi a dispus obligarea intimatei la plata către contestator a sumele reţinute în baza deciziei anulate, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei conform art. 453 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, intimata S.C. Apavil S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

1. În mod greşit a considerat instanţa de fond că decizia nr.81/21.04.2015 nu îndeplineşte condiţiile obligatorii prevăzute de dispoziţiile art.252 alin.2 din Codul muncii, întrucât din conţinutul acesteia se poate constata că are toate elementele menţionate în acest text legal, iar sancţiunea a fost aplicată în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de contestator, împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie, consecinţele abaterii disciplinare şi sancţiunile disciplinare avute anterior, nefiind încălcate disp. art.250 din Codul muncii.

2. Susţine apelanta că nu a fost încălcat termenul de 6 luni de la data săvârşirii faptei, aşa cum prevăd dispoziţiile art.252 alin.1 din Codul muncii, întrucât în luna martie au fost aduse la cunoştinţa conducerii societăţii faptele şi comportamentul contestatorului faţă de salariaţii din subordine.

3. Conform obligaţiilor asumate prin fişa postului, contestatorul are obligaţia cunoaşterii legislaţiei specifice şi regulamentele societăţii, prin comportamentul său dovedind că nu le cunoaşte.

În acest sens, apelanta arată că din înscrisurile ataşate la întâmpinarea depusă la instanţa de fond se poate constata că intimatul-contestator nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu. Mai mult decât atât, acesta a generat o stare conflictuală în Sectorul Călimăneşti datorită atitudinii şi comportamentului său.

Dacă nu ar fi fost descrise faptele, intimatul-contestator ar fi făcut apărări doar pe excepţii, dar aşa cum se poate observa din contestaţia acestuia, a făcut apărări şi pe fondul cauzei.

Referitor la faptul că nu au fost descrise apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate, apelanta arată că în cuprinsul deciziei contestate se face trimitere la declaraţia d-nei Rusu Liliana nr.11156/13.03.2015.

4. Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.22 din Codul de procedură civilă privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei nr.81/21.04.2015 ca fiind legală şi temeinică.

16

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466-482 Cod procedură civilă.

Intimatul-contestator D.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reluat, în esenţă, susţinerile din cererea de apel.

Prin decizia civilă nr. 1108/19.04.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr.1541 din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, intimat fiind contestatorul D.I.; a obligat pe apelantă la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin Decizia nr.81/21.04.2015, apelanta în calitate a

angajator, a dispus sancționarea cu reducerea salariului de bază pe o durată de 1 lună cu 5% a intimatului-contestator, în decizie reținându-se că angajatul şi-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile din teren legate de ridicarea şi schimbarea apometrelor; că prin atitudinea şi dispoziţiile date a generat o stare de tensiune în interiorul sectorului; că şi-a depăşit atribuţiile ce îi revin conform art.27 pct.12 din regulamentul intern, menţionându-se că a mai fost sancţionat cu „avertisment scris” conform deciziei nr.52/18.03.2015, precum şi faptul că între explicaţiile date de către contestator şi cele ale persoanelor audiate există neconcordanţă în prezentarea faptelor şi modul cum au fost soluţionate acestea.

În ce priveşte conţinutul deciziei de sancționare, se constată că potrivit dispoziţiilor art.252 alin. 1 si 2 lit. a, b si c din Codul Muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, care sub sancțiunea nulităţii absolute, trebuie sa cuprindă în mod obligatoriu, printre altele si descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.

În cauză, în mod corect a reținut prima instanță că decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare nr.81/21.04.2015 este întocmită cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art.252 alin.2 lit. a, b şi c din Codul Muncii.

Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. a) C. muncii, referitoare la obligativitatea menţionării în decizie a descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, s-a constatat, în mod corect, că decizia contestată nu cuprinde această menţiune.

17

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina angajatului. În lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu poate verifica în concret dacă există sau nu vreo abatere în sarcina reclamantului.

Atâta vreme cât în decizia atacată, s-a menţionat în ceea ce priveşte faptele săvârşite doar modul defectuos de rezolvare a sarcinilor din teren legate de ridicarea şi schimbarea apometrelor, generarea unei stări de tensiune în interiorul sectorului prin atitudinea şi dispoziţiile date, precum şi depăşirea atribuţiilor ce îi revin conform art.27 pct.12 din regulamentul intern, fără a se indica în ce constă efectiv modul defectuos de rezolvare a sarcinilor sau prin ce anume au fost depăşite atribuţiile de serviciu, in legătura cu ce aspecte sau cum anume a fost generată starea de tensiune, nu se poate reţine că decizia conţine descrierea faptelor ce constituie abateri disciplinare.

Astfel, necesitatea descrierii faptelor care au condus la luarea măsurii de sancţionare are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a faptelor, tocmai pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros, asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Că este aşa rezultă şi din faptul că textul legal face distincţie între descrierea faptei, respectiv indicarea situaţiei de fapt în materialitatea ei şi motivarea în fapt, motivarea în drept, etc. Legiuitorul nu s-a referit la modalitatea în care se descrie fapta, însă termenii în care se precizează conţinutul său trebuie să fie suficienţi pentru a se da posibilitatea cunoaşterii sale, întrucât descrierea faptei în baza căreia se aplică sancţiunea disciplinară reprezintă o garanţie a legalităţii deciziei de sancţionare în sensul că instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra condiţiei temeiniciei sancţiunii, analizând elementele constitutive ale acesteia.

Or, în mod corect s-a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în speță.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate reglementat de art. 252 alin. (2) lit. b) C. muncii, Curtea constată, de asemenea, că mod legal s-a reţinut incidenţa acestuia în cauză, decizia de sancţionare neconţinând prevederile din statutul de personal, regulament intern, contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă ce au fost încălcate de reclamant.

Astfel, menţionarea dispoziţiilor art. 27 pct. 12 din Regulamentul intern, doar în ceea ce priveşte ultima faptă, nu poate acoperi lipsa constatată, în contextul în care această prevedere face referire la faptul ca salariaţii cu funcţii de conducere au atribuţii conform fişei postului şi sunt obligaţi să organizeze activitatea salariaţilor în cadrul programului de lucru, precizând locul de muncă şi atribuţiile fiecăruia, în raport de funcţia şi specializarea sa, iar în

18

sarcina reclamantului s-a reţinut depăşirea atribuţiilor care îi revin potrivit acestui text, fără a se menţiona în ce constă depășirea.

Prin urmare, era necesar a se indica prevederea legală care reglementează ca abateri disciplinare faptele reţinute de angajator în sarcina reclamantului, or, o atare prevedere legală nu a fost invocată.

În aceeaşi ordine de idei, se constată că în mod corect tribunalul a apreciat şi asupra neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 252 alin.2 lit. c din Codul Muncii, referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Motivul invocat de către apelantă în sensul că în cadrul deciziei se face trimitere la declaraţia unei alte salariate, d-na R.L. şi că există neconcordanţe între explicațiile date de reclamant şi de persoanele audiate cu privire la prezentarea faptelor si a modului cum au fost soluționate acestea, nu poate fi reținut ca acoperind lipsa cerinței prevăzute de art. 252 alin.2 lit. c din Codul Muncii.

Viciul formal constatat în decizia în discuţie, nu poate fi acoperit, suplinit cu existenţa declarațiilor persoanelor audiate in cadrul cercetării disciplinare, cum s-a invocat în apel, întrucât textul legal impune ca decizia să cuprindă aceste aspecte în conţinutul său, neputând fi completată cu acte extrinseci. Din acest punct de vedere, urmează a fi înlăturate argumentele apelantei pe acest aspect, nulitatea constată neputând fi acoperită.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, s-a constatat că în mod corect s-a apreciat de către prima instanță că nerespectarea dispozițiilor art. 252 C. muncii atrag nulitatea deciziei de sancționare şi că nu se mai impune analizarea netemeiniciei deciziei de sancționare.

Pe cale de consecință, curtea a apreciat că sentința atacată este legală şi temeinică şi că sunt neîntemeiate criticile aduse, astfel că, în baza art. 480 C.pr.civ., a fost respins ca nefondat apelul de faţă.

În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat.

4. Momentul de la care curge termenul de un an pentru formularea contestaţiei în anulare

Art. 319 alin.2 Cod procedură civilă de la 1865, respectiv art.506 alin.1 NCPC

Termenul de un an pentru formularea contestaţiei în anulare prevăzut de art.319 alin.2 Cod procedură civilă de la 1865, respectiv art.506 alin.1 NCPC, reprezintă un termen obiectiv, deoarece momentul de la care începe să curgă este

19

acela al rămânerii irevocabile sau definitive după caz a hotărârii, după împlinirea sa părţile fiind decăzute din dreptul de a mai formula calea de atac.

În ipoteza în care hotărârea nu a fost comunicată şi partea interesată formulează contestaţie în anulare, de la data depunerii cererii va curge termenul de 15 zile, al cărui moment de începere depinde de acela al cunoaşterii hotărârii şi nu termenul de un an.

Se presupune că la data depunerii cererii de contestaţie în anulare partea avea cunoştinţă despre existenţa hotărârii, situaţie care exclude aplicarea termenului limită stabilit în raport de un reper obiectiv acela al datei la care hotărârea este irevocabilă sau definitivă după caz.

(Decizia civilă nr. 73/04.04.2017)

Constată că, prin decizia civilă nr.169/16.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.13133/288/2012 a fost respins ca nefondat recursul formulat de pârâta SC R. SA, prin administrator judiciar Insol Industry IPURL, împotriva deciziei civile nr.862/9.11.2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi cererea de intervenţie în interesul altei persoane formulată de M.N., în contradictoriu cu intimatele, reclamanta SC B. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.Ş. şi pârâta SC G. SA prin lichidator judiciar S. SPRL, fiind obligată recurenta la plata sumei de 3.600 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. A fost anulată ca netimbrată cererea de intervenţie accesorie formulată de S.G..

Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare la data de 23.09.2016, SC R. SA prin lichidator I.I. IPURL în contradictoriu cu intimatele SC B. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.Ş. şi SC G. SA prin lichidator judiciar S. SPRL, pentru următoarele motive:

Instanţa a omis, din greşeală, să analizeze unele motive de recurs fiind incidente prevederile art.318 teza a II-a Cod procedură civilă; prin cererea de intervenţie accesorie s-a invocat greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, decurgând din încălcarea prevederilor art.80 din Legea nr.85/2006, excepţie de ordine publică, astfel că şi motivul de recurs prin care se invocă greşeli în modul de soluţionare a acesteia are caracter de ordine publică.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că acţiunea nu se încadrează în niciuna din categoriile de acţiuni prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 şi nici nu are ca scop reîntregirea masei credale, toţi creditorii fiind deja satisfăcuţi. Şi prevederile art.25 din Legea nr.85/2006 pe care s-a întemeiat

20

instanţa se referă la obligaţia lichidatorului judiciar privind introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase, încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor, ceea ce nu este cazul în speţă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nicio dispoziţie legală nu-l autoriză pe lichidatorul judiciar să formuleze acţiuni de drept comun în numele societăţii în lichidare.

Instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui motiv de recurs.

De asemenea, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin care s-a susţinut încălcarea prevederilor art.968 Cod civil, referitoare la caracterul ilicit al cauzei, intervenientul a arătat că acţiunea a fost admisă, iar contractul de vânzare - cumpărare-înscris sub semnătură privată-încheiat între vânzătorul SC A. SA şi cumpărătorul SC Z. SA şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2295/2002, încheiat între aceleaşi părţi au fost desfiinţate pentru motivul că au fost fondate pe o cauză ilicită, constând în intenţia de prejudiciere a intereselor vânzătorului, prin convenirea unui preţ inferior valorii de piaţă a bunurilor înstrăinate.

Cum existenţa unei disproporţii între prestaţiile părţilor nu constituie o cauză ilicită, ci întruneşte elementele leziunii ca viciu de consimţământ, cu precizarea că majorii nu au dreptul să invoce leziunea pentru obţinerea anulării contractelor şi cum nicio dispoziţie legală nu obligă subiectele de drept privat să investigheze piaţa, anterior încheierii convenţiei pentru a pretinde un preţ care să reprezinte valoarea exactă a bunului stabilită în funcţie de acest criteriu, încălcarea legii pretinsă de contestatoare se răsfrânge şi asupra modului în care au fost soluţionate celelalte capete de cerere, inclusiv cel prin care s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului prin care contestatoarea a devenit proprietara imobilelor pe care a fost obligată să le predea reclamantei.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra acestor chestiuni invocate.De asemenea, instanţa nu a analizat nici motivul de recurs

referitor la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art.22 Cod procedură penală vechi, instanţa constatând nulitatea actelor de înstrăinare cu motivarea că afectarea acestora de o cauză ilicită ar fi fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, printr-o sentinţă penală.

Prin întâmpinare, intimata SC B. SA a invocat lipsa semnăturii contestaţiei în anulare formulată în numele R. SA, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei faţă de dispoziţiile art.321 Cod procedură civilă, ce prevăd că nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi, iar pe fond a solicitat respingerea

21

contestaţiei, susţinând că art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, deschide calea contestaţiei în anulare numai atunci când instanţa a respins recursul, nu şi atunci când respinge o cerere de intervenţie accesorie.

S-a mai arătat că eventuala omisiune de a cerceta motivele cererii de intervenţie accesorie, nu conferă recurentei calea contestaţiei în anulare.

De asemenea, s-a susţinut că niciunul dintre celelalte două motive ale contestaţiei nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă.

La data de 16.03.2017, M.N. a solicitat introducerea în cauză în calitate de succesor al intervenientei SC R. SA, susţinând că ulterior formulării contestaţiei în anulare prin sentinţa civilă nr.545/2016 pronunţată de judecătorul sindic al Tribunalului Gorj în dosarul nr.14873/95/2012 a fost admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar I.I. IPURL, a fost aprobat raportul final întocmit de acesta, s-a dispus închiderea procedurii falimentului contestatoarei şi s-a dispus radierea acesteia din Registrul comerţului. Prin aceeaşi sentinţă s-a hotărât ca bunurile debitoarei, nelichidate, să treacă în proprietatea intervenientului.

Prin încheierea din data de 28.03.2017 a fost admisă cererea şi s-a dispus introducerea în cauză a contestatorului M.N., în calitate de succesor al societăţii R.SA.

La acelaşi termen, Curtea, din oficiu, a pus în discuţie excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei în anulare.

Prin decizia civilă nr. 73/04.04.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia i civilă a respins, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de SC R. SA prin lichidator I.I. IPURL şi continuată prin succesorul M.N., împotriva deciziei civile nr.169/16 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, intimaţi fiind SC B. SA, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.Ş., SC G. SA, prin lichidator judiciar S. SPRL şi S.G.; a obligat contestatoarea SC R. SA, prin lichidator I. I. IPURL şi continuată prin succesorul M.N., să plătească intimatei SC B. SA, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.Ş., suma de 3.600 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele.Potrivit dispoziţiilor art.319 alin.2 teza a II-a Cod procedură

civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile, de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr.169/16.06.2016 nu face parte din categoria hotărârilor susceptibile de a se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită.

În această situaţie, termenul de exercitare al contestaţiei în

22

anulare, este cel prevăzut de norma mai sus evocată, normă care instituie două categorii de termene: cel subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de 1 an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

În cauză, nu s-a făcut dovada datei de la care contestatoarea a luat cunoştinţă de hotărârea atacată pe calea extraordinară de faţă, însă, la data de 18.07.2016, aceasta a formulat contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri nr.169/16.06.2016, în dosarul nr.870/46/2016.

Aşadar, cel puţin de la această dată, de 18.07.2016, contestatoarea cunoştea despre hotărârea pe care a atacat-o în cauza anterioară, tot pe calea contestaţiei în anulare, astfel încât este aplicabilă norma referitoare la termenul subiectiv de 15 zile de la cunoaşterea hotărârii, termen care în cauză este depăşit, întrucât contestaţia în anulare de faţă a fost formulată la data de 23.09.2016.

Nu s-a reţinut apărarea contestatoarei în sensul că prima contestaţie a fost formulată de o persoană care nu avea nicio calitate în cadrul societăţii R. SA, întrucât cererea este semnată de către administratorul special al debitoarei, calitate reţinută de către judecătorul sindic în hotărârea de închidere a procedurii falimentului nr.545/14.12.2016 a Tribunalului Gorj.

Cum în cauză s-a făcut dovada datei de la care SC R. SA a cunoscut despre hotărârea atacată pe calea extraordinară de atac de faţă, termenul în raport de care trebuie introdusă contestaţia este termenul subiectiv de 15 zile, iar nu termenul obiectiv de 1 an, care este termenul limită înlăuntrul căruia este deschisă calea contestaţiei în anulare.

În consecinţă, excepţia tardivităţii formulării căii de atac este întemeiată, astfel încât în raport de dispoziţiile art.319 alin.2 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge contestaţia în anulare ca tardivă.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă va fi obligată contestatoarea la plata către intimata SC B. SA a sumei de 3.600 lei cheltuieli de judecată, conform înscrisului de la dosar. (

5. Condiţia avizării tehnice a expertizelor judiciare – natura cauzelor în care avizarea este obligatorie

Expertizele judiciare efectuate de către experţii judiciari în specializarea: topografie, cadastru şi geodezie sunt supuse avizării tehnice de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară prin oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.

Avizarea tehnică se face cu privire la corectitudinea datelor topografice, ceea ce presupune efectuarea unei

23

expertize judiciare administrate ca mijloc de probă în acţiunile reale imobiliare, nu şi în acţiunile având ca obiect despăgubiri.

(Decizia civilă nr. 74/06.04.2017)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 13.06.2012 sub nr.11698/109/2012, pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantele T.A. şi P.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând să fie obligat la plata sumei de 6.000.000 lei, pentru prejudiciul suferit în urma condamnării politice a autorului lor, C.N..

Reclamantele au arătat că sunt descendentele autorului comun C.N. care, considerat chiabur, a fost arestat şi ulterior condamnat prin sentinţa nr.456/17.10.1958 a Tribunalului Militar Craiova pronunţată în dosarul nr.452/1958, pe motiv că ar fi purtat discuţii cu caracter duşmănos prin care lăuda regimul burghez şi comenta diferite ştiri de la posturile de radio „imperialiste”. Astfel, s-a reţinut că inculpatul C.N. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art.209 pct.2 lit. a din Codul penal în vigoare la acea dată şi a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, fiindu-i confiscată întreaga avere. În timpul încarcerării în Penitenciarul Galaţi a fost bătut, batjocorit, trăind în condiţii greu de imaginat, iar în anul 1960 a decedat în penitenciar, din cauza pneumoniei.

Au mai arătat reclamantele că prin măsura condamnării şi privării de libertate a autorului au fost cauzate traume psihice, cât şi atingeri ireversibile onoarei, demnităţii şi libertăţii individuale. O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferinţelor îndurate nu poate fi realizată prin probe tehnice exacte, ci este o chestiune pur subiectivă care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce ţin atât de condamnarea efectivă cât şi de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial, cât şi profesional.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3, 5, 8 şi 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2, 5 6 din CEDO şi Rezoluţiile A.P.C.E nr.1096 şi 1481 din 2006.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de împrejurarea că prin deciziile nr.1354/20.10.2010 şi nr.1358/21.10.2010 ale Curţii Constituţionale a României au fost declarate neconstituţionale art. I pct.1 şi art. II din O.U.G. nr.62/2010, art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009.

La data de 25.10.2012, reclamantele au formulat cerere de modificare a acţiunii, solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor confiscate, ca urmare a condamnării politice a aceluiaşi autor.

24

În motivarea cererii au arătat că bunurile confiscate sunt atât mobile, cât şi imobile. O parte din bunurile imobile au reintrat în proprietatea familiei, respectiv casa şi mai multe terenuri de pe raza localităţii Valea Ursului, iar bunurile imobile care nu au fost retrocedate şi pentru care nu s-a primit niciun fel de despăgubire sunt următoarele: o magazie din scânduri, o povarnă din zid de cărămidă, un grajd din cărămidă cu fânar la etaj şi o clădire veche zidită acoperită cu şiţă compusă din două camere de locuit, bucătărie şi sală deschisă, precum şi un ha teren în pct. N.. În cuprinsul cererii modificatoare au enumerat şi o serie de bunuri mobile confiscate.

Prin notele de şedinţă depuse la 20.11.2012, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare, respinsă de instanţă prin încheierea din 5.12.2012, pentru motivele cuprinse în acea încheiere.

Prin sentinţa civilă nr.434 din 22 noiembrie 2013 Tribunalul Argeş - Secţia civilă a admis în parte acţiunea modificată şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor câte de 20.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul şi la plata către reclamante a sumelor de 350.340 lei – T. A. şi 206.845 lei – P.C., cu titlu de daune materiale.

Prin decizia nr.1082 din 12 iunie 2014 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a casat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Instanţa a de recurs a reţinut că prima critică privind acordarea de daune morale către reclamante este fondată, întrucât în prezent nu mai există temei legal pentru acordarea acestora. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, care a statuat că decizia nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

A mai reţinut curtea de apel că din prevederile art.5 lit. b din Legea nr.221/2009 rezultă că obiect al reparaţiei îl constituie obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale de retrocedare. Raportul de expertiză întocmit la dosar conţine numai concluzii generale şi a avut în vedere

25

în exclusivitate doar înscrisurile depuse la dosar de intimatele-reclamante, fără ca aceste înscrisuri să fie transpuse în mod real pe teren, cu atât mai mult cu cât Primăria Comunei Bascov a precizat prin înscrisurile depuse în recurs că terenul din pct. N. nu se mai regăseşte în prezent, situaţie faţă de care expertul trebuie să verifice dacă terenul poate fi identificat, în sensul că acesta mai există sau nu, sau dacă în prezent are altă denumire. Legiuitorul a condiţionat astfel acordarea de despăgubiri materiale prin intermediul Legii nr.221/2009 numai în situaţia în care persoanele îndreptăţite nu au solicitat retrocedarea prin intermediul legilor speciale de reparaţie şi evident nu au primit despăgubiri speciale. Sub acest aspect expertul desemnat în cauză trebuie să solicite absolut toate cererile de reconstituire formulate de către reclamante în temeiul legilor speciale de reparaţie şi să stabilească în mod clar, fără echivoc, dacă s-a emis titlu de proprietate sau dispoziţie a primarului în baza Legii nr.10/2001 sau dacă pe rolul instanţelor judecătoreşti există procese cu privire la terenul şi construcţiile în litigiu şi, în caz afirmativ, care este stadiul acestor procese.

Aceeaşi situaţie vizează şi construcţiile care au făcut obiectul litigiului şi cu privire la care se solicită despăgubiri materiale, atâta vreme cât expertul desemnat de către instanţa de fond s-a raportat numai la un singur înscris şi anume un inventar al acestor imobile, fără a stabili dacă la data preluării terenului şi a construcţiilor de către stat aceste construcţii mai existau sau au fost înstrăinate de către autorul comun. În situaţia în care acestea existau trebuie administrate probe cu privire la stadiul acestor construcţii, respectiv dacă erau în stare bună sau degradată, toate aceste împrejurări trebuie dovedite cu proba testimonială, înscrisuri şi, evident, completare la raportul de expertiză, pentru a se stabili în mod concret cuantumul acestor despăgubiri, evident, numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.5 lit. b din Legea nr.221/2009.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 8.07.2014, iar în raport de decizia de casare au fost administrate probele indicate, respectiv proba cu expertiză tehnică de specialitate, proba testimonială şi înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr.456 din 16 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respins excepţia prescripţiei, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamante a sumelor de 320.610 lei şi respectiv 410.950 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare a acţiunii a fost respinsă la termenul din data de 29.06.2016, pentru considerentele din încheierea de la această dată.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost unită cu fondul şi a fost analizată cu prioritate, conform art.137 Cod

26

procedură civilă, fiind apreciat ca nefondată. Astfel, art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005. Prin intrarea în vigoare a Legii nr.221/2009 legiuitorul a înţeles să repună în termen persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, astfel că termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data de 1.01.1990, potrivit dreptului comun (art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958 şi art.1886 Cod civil).

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din raportul de expertiză iniţial, precum şi completarea la acesta efectuată în rejudecare de expertul C., a rezultat fără niciun dubiu că terenul din pct. N., identificat în raportul de expertiză iniţial, nu se mai numeşte la fel la momentul actual, însă cel identificat de expert este terenul ce a purtat denumirea de N.. Concluzia expertului este susţinută de adresa nr.21519/27.11.2015 emisă de Primăria comunei Bascov, din care mai reiese că acest teren a fost confiscat, aşa cum rezultă din inventarul privind confiscarea din 2.03.1959, în dosarul nr.1060/1958 şi din sentinţa civilă nr.2165/7.10.1960 pronunţată în dosarul nr.2674/1960. Tot în această adresă s-a menţionat că reconstituirea dreptului de proprietate pe acest amplasament nu s-a făcut în condiţiile Legii nr.18/1991 şi nici a legilor ulterioare privind fondul funciar; după condamnarea politică şi dislocarea familiei C., terenul din punctul N., situat în zona necooperativizată a comunei, a intrat în posesia altor persoane, urmare a măsurilor din perioada de după 1959, persoane care ulterior şi-au edificat gospodării, fiind dobânditori de bună-credinţă, terenul intrând în circuitul civil; nu a fost emisă nicio dispoziţie a Primarului în baza Legii nr.10/2001 pentru construcţiile demolate din incinta gospodăriei familiei Constantinescu Nicolae.

Cele menţionate în adresa de mai sus se coroborează cu cele constatate în raportul iniţial de expertiză, din care rezultă că terenul din pct. N. nu a fost retrocedat reclamantelor, însă nu este liber, fiind intrat în circuitul civil şi aflat in proprietatea actuală a numiţilor T. şi M.. Evaluarea acestui teren s-a făcut de către expertul M.V., care a reţinut în raportul de expertiză o valoare de 410.950 lei.

27

Tribunalul a mai reţinut că reclamantele au dovedit prin probele ce au fost administrate existenţa construcţiilor a căror contravaloare au solicitat-o, respectiv: o magazie din scânduri, o povarnă din zid de cărămidă, un grajd din cărămidă cu fânar la etaj şi o clădire veche zidită acoperită cu şiţă compusă din două camere de locuit, bucătărie şi sală deschisă.

Astfel, din declaraţiile martorului B.N. a rezultat că familia C. a avut construcţiile poziţionate în acelaşi loc unde se găseau două case, din care una era casa boierească, ce se află şi în prezent, iar una unde stăteau de regulă cei care erau folosiţi la lucrările agricole; această familie mai avea un fânar de aproximativ 250 mp. folosit la parter pentru adăpostul animalelor, o povarnă de aproximativ 200 mp. din zid de cărămidă şi o clădire unde se obţinea ţuică din fructe cu ajutorul unui cazan alambicat, o magazie de cereale de aproximativ 60-70 mp., construcţie nouă; fânarul a fost folosit iniţial ca şcoală, iar apoi a fost demolat, fiind ridicată o casă nouă în locul acestuia; toate aceste bunuri au existat la data exproprierii.

Construcţiile enumerate mai sus au fost menţionate şi de martorul Toma Ilie, ce a declarat că acestea erau „aproape noi” fiind luate „de comunişti”.

Existenţa construcţiilor rezultă şi din următoarele înscrisuri: procesul-verbal nr.1060/27.12.1958, inventarul din data de 2.03.1959, procesul-verbal din data de 6.06.1959, extrasul de rol cu membrii gospodăriei şi identificarea terenurilor şi construcţiilor care aparţin autorului C.N. la nivelul anilor 1957-1958 (documente ce s-au aflat în evidenţa primăriei Valea Ursului) şi sentinţa civilă nr.2165/7.10.1960.

Toate aceste construcţii au fost identificate şi evaluate de către expertul C.C. la valoarea de 320.610 lei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, expertul evidenţiind existenţa construcţiilor pe baza înscrisurilor menţionate mai sus şi a declaraţiilor martorilor, în funcţie de care a făcut şi evaluarea acestora.

Faţă de conţinutul art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, constatând incidenţa acestora în cauză în raport de situaţia de fapt relevată de materialul probator din care rezultă bunurile confiscate în urma hotărârii de condamnare, depoziţiile martorilor, dar şi concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză cu privire la evaluările bunurilor menţionate mai sus şi posibilitatea atribuirii lor în natură sau prin echivalent, în baza dispoziţiilor legale mai sus menţionate, tribunalul a admis în parte acţiunea, conform celor de mai sus.

În termen legal, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Acţiunea formulată de reclamante este prescrisă.

28

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art.5 lit. b din Legea nr.221/2009 rezultă că pentru valorificarea eventualelor drepturi rezultate din măsura confiscării, reclamantele au avut la dispoziţie procedurile reglementate de Legile nr.10/2001 şi nr.247/2005, de care însă nu au înţeles să uzeze. Art.5 lit. b din Legea nr.221/2009 nu operează o repunere în termenul de formulare a cererilor de retrocedare a bunurilor şi nici nu instituie un nou termen de 3 ani pentru reiterarea cererilor al căror regim a fost deja reglementat prin legile speciale anterioare de reparaţie.

A concluzionat apelantul că prezenta acţiune este prescrisă, întrucât putea fi formulată numai într-un termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989 sau cel târziu din momentul intrării în vigoare a Constituţiei României (8.12.1991), iar prescripţia trebuie cercetată din oficiu de instanţă, potrivit art.18 din Decretul nr.167/1958.

2. Raportul de expertiză topografică este nul, deoarece nu are avizul tehnic al O.C.P.I. Argeş, aşa cum prevăd dispoziţiile art.2 şi 3 din Regulamentul aprobat prin Ordinul M.J. nr.1882/2011.

3. Soluţia pronunţată pe fondul cauzei este greşită.Astfel, faţă de decizia de casare nu se impunea efectuarea

unei noi evaluări a imobilelor, deoarece instanţa care a trimis spre rejudecare a pus în vedere tribunalului să administreze noi probe cu privire la situaţia juridică a imobilelor teren şi construcţii, iar nu cu privire la cuantumul sumelor stabilite prin rapoartele de evaluare.

În ceea ce priveşte construcţiile, din expertiza efectuată nu rezultă dacă acestea mai existau la data preluării terenului sau au fost înstrăinate, după cum nu s-a stabilit care ar fi stadiul acestor construcţii, deşi decizia de casare a dispus în acest sens. Tribunalul, însă, în rejudecare nu a dispus refacerea probatoriului, iar reclamantele nu au produs probe în sensul celor anterior arătate, deşi au beneficiat de apărare calificată din partea unui avocat.

Referitor la terenul din punctul N., expertul nu a răspuns clar obiectivului fixat de instanţă, în sensul dacă mai există dosare pe rolul instanţelor cu privire la acesta, cu referire expresă la dosarul nr.412/1259/2011 al Tribunalului Argeş. În plus, mai există un dosar având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, respectiv dosarul nr.23017/109/2012 aflat pe rolul Tribunalului Argeş. Pe de altă parte, terenul a fost identificat de expert numai pe baza susţinerilor reclamantelor, iar tribunalul, încălcându-şi rolul activ, nu a solicitat expertului lămurirea acestuia aspect. În altă ordine de idei, acest teren a fost solicitat şi în baza Legii nr.247/2005 prin cererea nr.8537/23.08.2005.

În fine, a arătat recurentul-pârât, în dosarul nr.412/1259/2011 s-a statuat de către Curtea de Apel Piteşti, atât prin decizia nr.71/2015, cât şi prin decizia nr.180/2016, că reclamantelor

29

le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru 22,36 ha. teren, deşi autorii deţineau, potrivit B.A.P. din anul 1948, doar 16,58 ha.

Prin decizia nr.74/06.04.2017, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti – Secţia i civilă a admis recursul formulat de pârâtul STATUL ROMÂN prin M.F.P. reprezentat de DGRFP Ploieşti prin AJFP Argeş, împotriva sentinţei civile nr.456 din 16 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.11698/109/2012*, intimate fiind reclamantele T.A. şi P.C.; a modificat sentinţa în parte, în sensul că a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru teren; a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, cu majoritate, a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs este nefondat.Conform art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative poate fi solicitată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.

Textul este, aşadar, foarte clar în ceea ce priveşte data posibilităţii formulării unei acţiuni întemeiate pe acest act normativ: data intrării în vigoare a legii. Ca atare, apare nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că termenul de prescripţie este cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 şi că acest termen curge din decembrie 1989 sau de la data intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991.

În speţă este vorba despre un act normativ special, care reglementează atât durata termenului, cât şi momentul de început al acestuia, iar actul special derogă de la cel general.

Cum Legea nr.221/2009 a intrat în vigoare la data de 14.06.2009, iar prezenta acţiune a fost formulată la 13.06.2012, rezultă că a fost respectat termenul de 3 ani prevăzut de actul normativ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.Conform art.1 alin.1 din Ordinul nr.1882/2011,

A.N.C.P.I., prin oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, avizează tehnic, exclusiv cu privire la corectitudinea datelor topografice, expertizele judiciare efectuate de către experţii judiciari în specializarea topografie, cadastru şi geodezie.

Rezultă din textul de lege că avizul O.C.P.I. este necesar cu privire la corectitudinea datelor topografice, ceea ce înseamnă că are în vedere expertizele judiciare în acţiunile reale în care litigiul poartă asupra unei suprafeţe de teren care trebuie identificată fizic şi transpusă într-un plan de amplasament şi delimitare a imobilului, ce trebuie întocmit în sistemul de proiecţie Stereografic 1970, conform art.3 din acelaşi ordin.

30

În speţă, însă, acţiunea promovată de reclamante este una în despăgubiri, iar nu o acţiune reală, iar expertiza tehnică întocmită de Chiriţescu Lucian s-a efectuat numai pentru identificarea fizică a terenului, lucrarea nefiind necesară pentru punerea în executare a hotărârii.

De altfel, aşa cum se va arăta în continuare, soluţia tribunalului cu privire la despăgubirile pentru teren urmează a fi modificată de instanţa de recurs, situaţie faţă de care susţinerile recurentului din cel de al doilea motiv apar şi lipsite de interes.

Al treilea motiv de recurs este, în parte, fondat.Contrar susţinerii recurentului-pârât, în decizia de casare,

Curtea de apel a dispus ca tribunalul, în rejudecare, să efectueze şi o expertiză pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Pe de altă parte, tribunalul a respectat îndrumările instanţei de casare şi sub aspectul existenţei construcţiilor şi a stadiului acestora, sens în care au fost audiaţi martorii B.N. şi T.I.. Cei doi au cunoştinţă despre toate construcţiile ce fac obiectul prezentului dosar şi care nu mai există fizic, fiind demolate, aspect confirmat şi de expertul cauzei, C.C., care nu a regăsit fizic aceste construcţii, făcând o evaluare ipotetică a acestora.

În fine, în ceea ce priveşte terenul din punctul „N.”, în decizia de casare s-a dispus ca instanţa de fond să facă verificări dacă terenul poate fi identificat, dacă a fost solicitat prin intermediul legilor speciale de reparaţie, dacă face obiectul vreunui titlu de proprietate sau a unei dispoziţii a primarului şi dacă pe rolul instanţelor există procese cu privire la acest teren, sens în care trebuie verificată susţinerea recurentului referitoare la dosarul nr.412/1259/2011*, care ar avea ca obiect şi terenul din punctul N..

Tribunalul s-a conformat deciziei de casare şi a dispus o completare a expertizei tehnice, însă expertul nu a putut răspunde tuturor obiectivelor, arătând că nu are posibilitatea să verifice cu exactitate dacă părţile au mai avut procese cu acelaşi obiect.

Referitor la acest teren, din adresa nr.21519/27.11.2015 emisă de Primăria comunei Bascov, rezultă că terenul din punctul „N.” nu a fost reconstituit reclamantelor în baza Legii nr.18/1991 şi nici retrocedat în baza Legii nr.10/2001, el intrând în posesia altor persoane care şi-au edificat gospodării după anul 1959, terenul intrând în circuitul civil.

După pronunţarea deciziei de casare în prezentul dosar (12.06.2014), a fost pronunţată decizia irevocabilă nr.180/28.06.2016 în dosarul nr.75/46/2016 al Curţii de Apel Piteşti (de soluţionare a recursurilor formulate împotriva sentinţei nr.79/2015 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.412/1259/2011*), ce a avut ca obiect restituirea, în baza Legii nr.10/2001, a unui teren deţinut de autori în comuna Bascov, sat Valea Ursului. Prin această decizie a fost modificată sentinţa nr.79/2015 a Tribunalului Argeş, în sensul

31

respingerii contestaţiei formulate de T.A. şi P.C.. În această hotărâre judecătorească s-a stabilit în mod irevocabil că, potrivit B.A.P. din anul 1948, autorii reclamantelor au deţinut 16 ha. şi 5.800 mp. teren agricol şi, cu toate acestea, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă mult mai mare, respectiv pentru 22,36 ha. teren agricol.

În aceste condiţii, deşi terenul situat în punctul N. nu a fost restituit în natură şi nici prin echivalent, Curtea a apreciat că reclamantele nu mai pot primi despăgubiri pentru acesta, în temeiul Legii nr.221/2009, deoarece printr-o atare soluţie s-ar ajunge ca reclamantele să obţină şi mai mult teren faţă de cel deţinut de autori (despăgubiri pentru acesta), în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, deja au în plus aproape 6 ha.

Este adevărat că art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, se poate face dacă bunurile respective nu au fost restituite în natură sau prin acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005. Însă instanţa nu poate ignora faptul că reclamantele au obţinut deja mai mult teren decât cel la care erau îndreptăţite potrivit legilor speciale de reparaţie, iar prin acordarea unor despăgubiri pentru terenul din punctul N., care, aşa cum învederează chiar Comuna Bascov, nu a făcut obiectul acestor legi speciale, instanţa ar încuraja atitudinea abuzivă a reclamantelor, care urmăresc, invocând actele normative reparative, să obţină avantaje mai multe decât cele pe care legea le conferă.

Ca atare, Curtea a apreciat că în mod greşit tribunalul, ignorând decizia civilă nr.180/28.06.2016, a acordat reclamantelor despăgubiri şi pentru terenul de 1 ha. din punctul N..

Pentru toate aceste considerente, Curtea, cu majoritate, a admis recursul, în temeiul art.312 Cod procedură civilă şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru teren, menţinând în rest sentinţa.

6. Riscul normal al serviciului - cauză exoneratoare de răspundere a salariatului pentru pagubele patrimoniale cauzate angajatorului

Forţa majoră şi riscul normal al serviciului sunt cauze care exclud culpa salariatului pentru faptele săvârşite în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu şi care au creat o pagubă patrimonială angajatorului.

Salariatul trebuie să manifeste o conduită prudentă pentru evitarea unei pagube, când serviciul său prezintă un astfel de risc.

32

Efectuarea unor manevre de către conducătorul auto în condiţii cu un potenţial grad de risc presupune acceptarea posibilităţii producerii unei pagube, situaţie care nu se mai poate încadra în noţiunea de risc normal al serviciului, întrucât salariatul a manifestat o conduită lipsită de prudenţă, ceea ce conduce la ideea de culpă.

(Decizia civilă nr. 1315/03.05.2017)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 20.04.2016, reclamanta S.C. A.S. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul M.V., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.953,25 EUR, reprezentând prejudiciul produs societăţii.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său in funcţia de „conducător auto”, iar în această calitate a efectuat pentru societate un transport internaţional de mărfuri, încărcând în data de 11.03.2016 de la firma N.P.A.V. Franţa, cu livrare la data de 14.03.2016 la firma M.E. Gmbh Germania. În data de 12.03.2016 a oprit în zona Nurenberg pentru a face cumpărături, iar ulterior a mers intr-o zonă cu pământ pentru a întoarce spre autoband însă din cauza faptului ca pământul era moale din caza vremii ploioase, nu a mai putut ieşi din zona respectiva, fiind necesară intervenţia unei firme specializate pentru a scoate autocamionul din acea zona. Datorită acestui eveniment livrarea mărfii s-a făcut cu întârziere de 24 de ore, iar societatea a suferit un prejudiciu constând în contravaloarea serviciilor prestate de către firma de depanare.

Prin fapta sa, pârâtul a încălcat obligaţiile din fişa postului, respectiv cele indicate la lit. a şi q din cap. 5. Astfel, reclamanta a susţinut că se impunea ca pârâtul sa repare prejudiciul suferit de societate, fiind îndeplinite condiţiile instituirii răspunderii patrimoniale a salariatului.

La data de 26.05.2016, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, formulând, totodată, şi cerere reconvenționala prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata sumei de 948 EUR, reprezentând diurna restanta.

Prin sentinţa nr.90 din 13 ianuarie 2017, Tribunalul Argeş a admis acţiunea principală formulată de reclamantă şi a obligat pe pârât să plătească acesteia contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 1.953,25 EUR, reprezentând prejudiciul produs societăţii.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant şi a obligat-o pe reclamanta-pârâtă sa plătească acestuia contravaloarea în lei la data plătii a sumei de 232,5 EUR, reprezentând diurna restantă. A compensat obligaţiile reciproce ale părţilor, iar în urma compensării urmează ca pârâtul să plătească doar contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 1.720,75 EUR şi a

33

obligat pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtului-reclamant cheltuieli de judecata în cuantum de 400 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul a devenit angajatul reclamantei, în funcţia de „şofer autocamion/maşina de mare tonaj”, pe durată nedeterminată, începând cu data de 26.02.2016, după cum reiese din contractul individual de muncă nr. 524/25.02.2016 (f. 8-10). In contract a fost inserata şi o clauza privind perioada de proba de 90 de zile calendaristice.

În perioada 29.02.2016-19.03.216, pârâtul a efectuat ca angajat al reclamantei un transport internaţional de marfă. Marfa a fost încărcată de la firma N.P.A.V Franţa pe care trebuia să o livreze la data de 14.03.2016 firmei M.E. Gmbh Germania. După cum s-a susținut de către ambele părţi, în data de 12.03.2016, pârâtul a oprit pe teritoriul Germaniei, la un magazin din localitatea Nurnberg, pentru a face cumpărături. Pentru a continua drumul a efectuat manevra de întoarcere a autocamionului într-o zonă neasfaltată, cu pământ. Pârâtul nu a mai reuşit să scoată autocamionul din zona respectivă, așa încât a anunțat telefonic evenimentul şi a solicitat ajutor dispecerului societăţii. Reclamanta a apelat la serviciile unei societăţi specializate în acest sens, respectiv G. BM Germany Gmbh. Pentru serviciile prestate societatea germană a emis reclamantei factura, pentru suma totala de 1953,25 EUR.

Prin acţiunea de faţă reclamanta a solicitat instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului pentru aceasta suma, de 1.953,25 EUR, susţinând că acesta este prejudiciul produs de către pârât ca urmare a încălcării de către acesta a prevederilor fisei postului.

Pentru instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 254 alin. 1 din C. muncii, republicat.

Potrivit acestui text legal, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, trebuie să existe o pagubă materială adusă angajatorului.

La dosar s-a depus de către reclamanta aceasta factura pentru suma de 1953,25 EUR, însă pârâtul a susţinut că prejudiciul nu este cert şi că suma nu a fost achitată de către reclamantă.

Instanţa a constatat că, într-adevăr, reclamanta nu a achitat efectiv suma către societatea prestatoare a serviciului de tractare, însă reclamanta a depus dovada faptului că între cele 2 societăţi a avut loc o compensare a unor datorii reciproce, printre acestea figurând şi factura în cuantum de 1.953,25 EUR. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat ca îndeplinită condiţia existentei pagubei materiale adusă angajatorului

34

De asemenea, trebuia ca paguba să fie produsă de către angajat şi să aibă legătură cu munca pe care acesta o prestează în cadrul angajatorului.

Niciuna dintre părţi nu a negat situaţia de fapt, respectiv că fapta pârâtului a constat în aceea că a încercat să efectueze o manevra de întoarcere a autocamionului, însă datorită locului ales manevra nu a fost posibila şi a necesitat intervenția firmei germane de tractare. La momentul efectuării manevrei paratul se afla in timpul programului de lucru iar aceasta a avut legătura cu atribuțiile sale de serviciu.

Pârâtul a susținut că nu a existat vinovăţia sa, argument pe care nu îl poate reţine instanţa deoarece vinovăţia comporta 2 forme, atât intenţia (directa sau indirecta) şi culpa (în oricare dintre formele sale, imprudenta sau neglijenta). Este adevărat că nu se poate spune despre pârât ca a efectuat intenţionat acea manevră cauzatoare a prejudiciului, însă pe tărâmul dreptului civil răspunderea civila operează, în principiu, şi pentru cea mai uşoară culpa.

S-a mai invocat de către pârât că este exonerat şi că nu poate răspunde pentru pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului (reprezentat de pierderile care se produc de obicei în procesul muncii, datorita faptului că sunt previzibile şi se înscriu în sfera pierderilor uzuale) şi că împotmolirea autocamionului reprezintă un risc normal al serviciului de conducător auto şi nu îi poate fi imputată, iar eventuala suportare a unor costuri de tractare a autocamionului reprezintă pierderi normale în cadrul procesului manipulării, prelucrării ori transportului rutier de mărfuri.

Astfel, instanţa a apreciat că paguba a fost produsă de către angajat, că are legătură cu munca pe care acesta o prestează în cadrul angajatorului, că fapta a fost săvârşita cu vinovăţie şi că exista legătură de cauzalitate între fapta şi prejudiciu.

Tribunalul a constatat astfel că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 254 alin. 1 din C. muncii, republicat, aşa încât a admis acţiunea şi a obligat pârâtul sa plătească reclamantei contravaloarea în lei la data plăţii sumei de 1.953,25 EUR, reprezentând prejudiciul produs societăţii.

Pe cale reconvențională pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 948 EUR, reprezentând diurna restantă, susținând că a negociat cu angajatorul o diurna de 52 EUR/zi.

La dosar nu s-a găsit niciun document prin care părţile să fi negociat un anumit cuantum al diurnei, aşa cum s-a susținut, drept pentru care au fost analizate condițiile generale de acordare a diurnei şi cuantumul acesteia potrivit normelor legale în vigoare.

Pârâtului-reclamant i se cuvine o diurna categoria I. Observând anexa la HG 518/1995 s-a constatat că pentru statele comunitare, printre care şi Franţa, Germania, diurna este de 35

35

EUR/zi. Instanţa a apreciat că pentru perioada 29.02.2016-19.03.216, pârâtul-reclamant avea dreptul la o diurna în cuantum de 682,5 EUR.

Atât din documentele depuse la dosar de către ambele părţi dar şi din recunoașterea pârâtului la interogatoriu (răspunsul la întrebările 2 si 3), a reieșit că angajatorul i-a achitat acestuia suma de 450 EUR.

În aceste condiții, instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă mai are de achitat pârâtului-reclamant cu titlu de diurna numai suma de 232,5 EUR, obligându-l în acest sens.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâtul M.V., criticând-o pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea căror a arătat, în esenţă, că în cauză angajatorul nu a demonstrat existenţa unui prejudiciu concret care să se materializeze într-o sumă de bani, nu sunt elemente de probă care să justifice operaţiunea compensării unor datorii reciproce, respectiv factura fiscală în dispută de 1.953,25 euro, cu creaţa deţinută de firma germană.

Prin urmare, apelantul a susţinut că prejudiciul nu este cert şi că suma de 1.953,25 euro nu a fost achitată de către intimată.

În raport de prevederile art.254 alin.2 din Legea nr.53/2003 şi cu referire la situaţia de fapt, susţine că împotmolirea autocamionului reprezintă un risc normal al serviciului de conducător auto, fapt ce nu poate fi imputat acestuia, iar eventuala suportare a unor costuri de tractare a autocamionului se încadrează în pierderi normale în cadrul transportului rutier de mărfuri, ce trebuie suportate în mod egal şi de către angajator.

Prin urmare, lipsa caracterului ilicit al faptei nu poate atrage răspunderea sa patrimonială, chiar în condiţiile în care se demonstrează existenţa unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului.

Prin decizia civilă nr. 1315/03.05.2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul M.V., împotriva sentinţei civile nr.90 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, intimată fiind reclamanta S.C. A.S. S.R.L.Piteşti.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Apelul este nefondat pentru considerentele ce se succed.Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, Curtea a

constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut situaţia de fapt constând în fapta pârâtului care, încercând să efectueze o manevră de întoarcere a autocamionului într-un loc impropriu, a produs prejudicii unităţii angajatoare constând în necesitatea intervenţiei unei firme germane de tractare.

Este real că la momentul efectuării manevrei de întoarcere a autocamionului apelantul-pârât se afla în timpul programului de lucru, fapt ce denotă că fapta comisă a avut legătură cu atribuţiile sale de serviciu.

36

S-a invocat de către apelant că nu poate răspunde pentru prejudiciul creat angajatorului câtă vreme fapta sa se încadrează în riscul normal al serviciului şi, în plus, nu a săvârşit operaţiunea de întoarcere cu intenţia de a produce o pagubă.

Potrivit art.254 alin.2 din Codul muncii, republicat „Salariaţii nu răspund pentru pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”. Pentru a exista răspundere patrimonială, prin prisma acestui text, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, cum ar fi calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, existenţa faptei ilicite şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, a prejudiciului cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia (culpa) salariatului. În ceea ce priveşte concluzia instanţei de fond, criticată prin apelul formulat, în sensul că nu există una din condiţiile răspunderii patrimoniale şi anume vinovăţia (culpa), Curtea constată că acest aspect nu este confirmat de actele şi lucrările dosarului cât şi de textele legale incidente în cauză.

Astfel, s-a reţinut, în acord cu tribunalul, că pe tărâmul dreptului civil se răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, iar elementul intenţional în comiterea faptei ilicite a existat câtă vreme apelantul, în calitate de şofer, avea obligaţia să fie prudent în manevra de întoarcere a autocamionului şi, totodată, să prevadă consecinţele faptei sale – terenul fiind umed şi impropriu pentru o astfel de manevră a unui autovehicul greu.

Curtea, a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, câtă vreme operaţiunea de întoarcere a autocamionului a fost de natură să determine un prejudiciu concret în patrimoniul angajatorului constând în costul tractării autocamionului, paguba fiind concretizată la suma de 1.953,25 euro.

Prejudiciul este cert şi a fost creat ca urmare a încălcării de către apelantul-pârât a prevederilor fişei sale de post, constând în costul manevrei de întoarcere a autocamionului, fapt dovedit cu plata preţului către societatea prestatoare a serviciului de tractare.

Referitor la compensarea datoriilor reciproce dintre societatea angajatoare şi societatea germană de tractare, Curtea a constatat că la dosar există dovada faptului că între cele două firme a existat o astfel de compensare a datoriilor, între care s-a evidenţiat şi factura în cuantum de 1.953,25 euro, respectiv costul operaţiunii de tractare.

Fiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii patrimoniale, Curtea a constatat întemeiată soluţia pronunţată în primă instanţă, motiv pentru care o va menţine şi, pe cale de

37

consecinţă, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.

7. Revizuirea pentru motivul existenţei unor hotărâri potrivnice – condiţia autorităţii de lucru judecat

Art.430 alin.2 Cod procedură civilă Art.509 pct.8 Cod procedură civilă

Existenţa unor hotărâri potrivnice definitive pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, prin care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri reprezintă motiv de revizuire potrivit art.509 pct.8 Cod procedură civilă.

Autoritatea de lucru judecat se va analiza în condiţiile art.430 alin.2 Cod procedură civilă, în sensul că aceasta priveşte, atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină sau alte chestiuni litigioase soluţionate prin hotărâre.

Admisibilitatea cererii de revizuire este condiţionată de lipsa invocării excepţiei autorităţii de lucru judecat în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre, în caz contrar, soluţia pronunţată asupra excepţiei dobândind ea însăşi autoritatea de lucru judecat potrivit art.430 alin.1 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr. 1343/04.05.2017)

Constată că, la data de 13 ianuarie 2017 s-a formulat de către revizuientul P.S. o cerere de revizuire în contradictoriu cu C.J.P. Argeş, cerere de revizuire care a fost precizată ulterior la data de 07.03.2017, în baza dispoziţiilor art.509 pct.8 Noul Cod de procedură civilă, solicitând în concret anularea hotărârii nr.493/2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, care este contradictorie şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr.709/2012 pronunţată de către acelaşi tribunal.

În mod concret se invocă faptul că prin hotărârea iniţială i-a fost admisă acţiunea, iar ulterior prin cea de-a doua hotărâre judecătorească, deşi era vorba de acelaşi obiect, acţiunea a fost respinsă, motiv pentru care s-a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, raport la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, în sensul că chestiunea litigioasă dezlegată anterior nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, întrucât se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, sens în care invocă şi Decizia nr.52/2017 a Î.C.C.J..

S-a formulat întâmpinare de către C.J.P. Argeş prin care s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată având în vedere faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, atâta vreme cât cele două dosare au obiecte diferite, fiind vorba de perioade diferite de timp, chiar dacă este vorba de plata indemnizaţiei

38

reparatorii prevăzută de art.4 din Legea nr.341/2004, pe de o parte, iar pe de altă parte, se precizează faptul că în cea de-a doua cauză s-a invocat de către revizuient excepţia autorităţii de lucru judecat a aceleiaşi sentinţe, respectiv nr.709/2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, excepţie care a fost respinsă de către instanţa de judecată.

Nu în ultimul rând, potrivit textelor legale invocate în cuprinsul întâmpinării (art.18 din Legea nr.283/2011, art.2 din OUG nr.84/2012 şi art.13 din OUG nr.80/2010 pentru completarea art.11 din OUG nr.37/2008), s-a precizat că, începând cu anul 2012, indemnizaţiile prevăzute de art.4 alin.4 nu se mai acordă, dispoziţii legale care au fost menţinute şi pe perioada dedusă judecăţii.

Ca atare, raportat la aceste precizări s-a solicitat a fi respinsă cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1343/04.05.2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul P.S, împotriva sentinţei civile nr.493 din 7 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1329/109/2014*, intimată fiind Casa Judeţeană De Pensii Argeş, pretins a fi contradictorie cu sentinţa civilă nr.709/2012, pronunţată de Tribunalul Argeş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.709/2012 din 14 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.5784/109/2011, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.S. în contradictoriu cu pârâta C.J.P.; a fost obligată pârâta să calculeze începând cu luna ianuarie 2011, indemnizaţia lunară reparatorie datorată reclamantului conform art.4 din Legea nr.341/2004, prin raportare la câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat prevăzut de art.15 din Legea nr.287/2010, precum şi să plătească acestuia diferenţele rezultate; s-a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.493 din 7 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1329/109/2014*, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul P.S. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Argeş, prin care a solicitat să fie obligată pârâta la plata indemnizaţiei reparatorii prevăzute de art.4 din Legea nr.341/2004, începând cu data de 01.01.2012 la zi, a daunelor prezente şi viitoare, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

Astfel, pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct.8 al art.509 Noul Cod de procedură civilă, se prevede condiţia ca prin hotărâri potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Actualul text, mai clar decât precedentul, valorifică această viziune a legiuitorului în sensul că trebuie ca hotărârile potrivnice să

39

îndeplinească cerinţa triplei identităţi de cauză, obiect şi părţi, cu menţiunea că hotărârile trebuie pronunţate în dosare separate şi nu pe parcursul ciclurilor procesuale ale aceleiaşi pricini.

În noua reglementare, dispoziţiile art.430 alin.2 Noul Cod de procedură civilă prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

De asemenea, admisibilitatea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată obligatoriu de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă o asemenea excepţie a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei, soluţia contrară fiind de natură să nesocotească autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre.

Raportat la speţa dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în cadrul celui de-al doilea dosar în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr.493/2016 a Tribunalului Argeş, s-a invocat chiar de către revizuient faptul că nu există autoritate de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr.709/2012 a aceluiaşi Tribunal, iar Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr.1855/2015 a reţinut că, legat de autoritatea de lucru judecat, tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală în sensul că iniţial, prin sentinţa nr.709/2012, instanţa a soluţionat îndreptăţirea reclamantului la indemnizaţia cuvenită în condiţiile Legii nr.341/2014 începând cu luna ianuarie 2011, iar în cea de-a doua cauză s-a solicitat aceeaşi indemnizaţie însă plata începând cu 1.01.2012, motiv pentru care nu există autoritate de lucru judecat.

Ca atare s-a trimis spre rejudecare cauza, reţinându-se de către instanţa de control judiciar că în mod greşit s-a pronunţat iniţial prima instanţă pe excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr.709/2012, pronunţată de către Tribunalul Argeş.

Faţă de considerentele arătate mai sus, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege special în sensul dispoziţiilor art.509 pct.8 Noul Cod de procedură civilă, motiv pentru care va fi respinsă cererea de revizuire.

8. Modul de calcul al punctajului mediu anual în cazul persoanelor care au fost trecute de la pensie de invaliditate la pensie pentru limită de vârstă

Punctajul mediu anual realizat de asigurat reprezintă unul dintre elementele de calcul al cuantumului pensiei şi se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege.

În cazul persoanelor care au beneficiat de pensia de invaliditate, stagiul complet de cotizare se va determina în

40

raport de data cererii deschiderii dreptului la pensie pentru limită de vârstă şi nu de data deschiderii dreptului de asigurări sociale pentru pierderea totală sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă.

(Decizia civilă nr. 11365/08.05.2017)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 31.08.2016, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând: revizuirea drepturilor de pensie de invaliditate prin stabilirea corectă a stagiului complet de cotizare de 27 de ani, conform anexei 3 la Legea nr. 19/2000 şi revizuirea drepturilor de pensie limită de vârstă stabilite prin decizia nr.312165/08.10.2014, având în vedere vârsta standard de pensionare de 58 de ani şi 6 luni, potrivit anexei 3 la Legea nr.19/2000; acordarea punctajului suplimentar pentru activitatea desfăşurată în grupă superioară de muncă la punctajul obţinut în urma revizuirii şi plata diferenţelor de drepturi de pensie aferente, cu respectarea termenului general de prescripţie de la data formulării acţiunii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că fost înscrisă la pensie de invaliditate prin decizia nr.312165/11.02.2009, începând cu data de 02.12.2008, pârâta utilizând la determinarea punctajului mediu anual al pensiei un stagiu de cotizare de 30 de ani, conform anexei 9 la Ordinul 340/2001, în loc de cel prevăzut de anexa nr.3 la Legea nr.19/2000, în funcţie de data formulării cererii de pensionare, respectiv de 27 de ani.

A susţinut reclamanta că disp.art.76-77 din Legea 19/2000 sunt dispoziţii care privesc doar calculul punctajului pentru stagiul efectiv realizat de pensionarul de invaliditate şi pentru stagiul potenţial, în raport de data pensionării, respectiv 02.12.2018. Dispoziţiile art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000 trimit la stagiul complet de cotizare din anexa 3.

De asemenea, a apreciat reclamanta că drepturile de pensie limită de vârstă s-au născut în baza Legii nr.19/2000, act normativ ce trebuie avut în vedere la trecerea la limită de vârstă, şi nu Legea nr.263/2010, anexa 5, act normativ aplicat de pârâtă prin decizia a cărei revizuire o cere.

A solicitat şi acordarea punctajului suplimentar prevăzut de art.78 alin.1 lit.b din Legea nr.19/2000, pentru activitatea desfăşurată în grupă superioară de muncă, punctaj suplimentar menţinut şi prin Legea nr.263/2010.

La data de 23.09.2016, pârâta a depus, în termenul prevăzut de art.201 alin.1 NCPC, întâmpinare potrivit art.205 NCPC, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât actul normativ în baza căruia solicită revizuirea drepturilor de pensie este abrogat la data introducerii acţiunii.

41

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta a fost înscrisă la pensie pentru invaliditate în condiţiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, fiind trecută la pensie limită de vârstă în condiţiile Legii nr.263/2010.

Astfel că, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr.19/2000 la înscrierea la pensie pentru limită de vârstă, drepturile de pensie fiind corect calculate prin cele 2 decizii.

Reclamanta nu a depus în termenul prevăzut de art.201 alin.2 NCPC răspuns la întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 10.01.2017 pârâta prin reprezentant arată că nu mai înţelege să susţină excepţia de inadmisibilitatea a acţiunii invocată prin întâmpinare.

În cursul cercetării judecătoreşti a fost încuviinţată şi administrată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri în raport de disp.art.265 NCPC.

Prin sentinţa civilă nr.13 din 10 ianuarie 2017, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pe pârâtă să revizuiască drepturile de pensie de invaliditate ale reclamantei, stabilite prin decizia nr.312165/11.02.2009, prin luarea în calcul a unui stagiu de cotizare de 27 de ani, potrivit anexei 3 la Legea 19/2000, precum şi să plătească diferenţele de drepturi de pensie rezultate în urma acestei revizuiri, începând cu data de 31.08.2013, respingând cererea de revizuire a drepturilor de pensie limită de vârstă stabilite prin decizia nr.312165/08.10.2014, în raport de anexa nr.3 la Legea nr.19/2000, precum şi cererea de acordarea a punctajului suplimentar pentru activitate desfăşurată în grupă superioară de muncă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr.312165/11.02.2009, reclamanta a fost înscrisă la pensie pentru invaliditate începând cu data de 02.12.2008, reţinându-se pentru aceasta un stagiu complet de cotizare de 30 de ani.

Prin decizia nr.312165/08.10.2014, reclamanta a fost trecută la pensie limită de vârstă în temeiul Legii nr.263/2010, anexa 5, în raport de data naşterii.

În ceea ce priveşte revizuirea deciziei pentru invaliditate, instanţa a apreciat întemeiată cererea pentru următoarele considerente: în raport de disp.art.59 alin.1 din Legea nr.19/2000, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.

Or, stagiul complet de cotizare de care vorbeşte textul de lege nu poate fi altul decât cel prevăzut de anexa nr.3 la Legea nr.19/2000, acela de 27 de ani în speţa de faţă, în raport de data cererii de pensionare, respectiv 19.12.2008.

42

Într-adevăr, Ordinul nr.340/2001 al MMSS, de aprobare a Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000, prevede în Anexa 9 vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare în funcţie de data naşterii, încercându-se a se înlătura astfel o omisiune a legii pensiilor, care, în Anexa 3, nu prevede aceste vârste prin raportare la data naşterii beneficiarului, ci prin raportare la data cererii de pensionare.

Însă conflictul dintre aceste norme a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin decizia nr.4/2011 a Î.C.C.J..

Întrucât potrivit art.517 alin.4 N C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept în cadrul unui recurs în interesul legii de către ICCJ este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 19.05.2011, data publicării deciziei nr.4/2011, instanţa a reţinut că modalitatea de stabilire a vârstei standard de pensionare şi a stagiului complet de cotizare utilizate pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de calculare a pensiilor din sistemul public, pentru persoane ale căror drepturi s-au deschis începând cu data de 1 aprilie 2001 şi care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare potrivit legii, se realizează prin raportare la dispoziţiile anexei nr.3 la Legea nr. 19/2000, în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare care se determină în funcţie de data formulării cererii de pensionare.

În considerentele acestei decizii, ce se bucură, potrivit art.517 alin.4 N C.pr.civ., de aceeaşi forţă obligatorie, Înalta Curte consideră că trebuie să se ţină cont de actul normativ cu forţă juridică superioară, respectiv de Legea nr. 19/2000, şi nu de ordinul emis în aplicarea legii. Prin urmare, Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001 are natura juridică a unui act normativ adoptat în executarea prevederilor Legii nr. 19/2000, astfel încât trebuia aplicat numai în limitele actului normativ cu forţă juridică superioară. Această soluţie decurge şi din interpretarea dispoziţiilor art.4 alin.3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Decizia nr.4/2011 a fost pronunţată de Î.C.C.J. în a lămuri dacă stagiul complet de cotizare aplicabil este cel prevăzut de anexa 3 la Legea nr.19/2000, în funcţie de data cererii asiguratului, sau cel prevăzut de anexa 9 la Ordinul 340/2001, în funcţie de data naşterii, fără să se delimiteze asupra tipului de pensie.

Astfel, având în vedere că stagiul potenţial în raport de care se calculează pensia de invaliditate, se determină ca diferenţă din stagiul complet de cotizare şi cel efectiv realizat, apreciem că stagiul complet de cotizare este cel prevăzut de anexa 3 la Legea nr.19/2000, decizia nr.4/2011 fiind aplicabilă.

43

Pentru aceste considerente, constatând că există diferenţe între sumele stabilite şi plătite de pârâtă şi cele legal cuvenite reclamantei, în temeiul art.107 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, instanţa a obligat pârâta să revizuiască drepturile de pensie de invaliditate ale reclamantei stabilite prin decizia nr.312165/11.02.2009, prin luarea în calcul a unui stagiu complet de cotizare de 27 de ani potrivit anexei nr.3 la Legea nr.19/2000.

În baza dispoziţiilor art.107 alin.2 din Legea 263/2010, instanţa de fond a obligat pârâta să plătească reclamantei diferenţele de drepturi de pensie rezultate din revizuire începând cu data de 31.08.2013, până la momentul înscrierii la pensie pentru limită de vârstă.

În ceea ce priveşte solicitările de revizuire a deciziei de pensie limită de vârstă, stabilite prin decizia nr.312165/08.10.2014, prin reducerea vârstei standard de pensionare de 58 de ani şi 6 luni în raport de anexa nr.3 la Legea nr.19/2000 şi de acordare a punctajului suplimentar pentru activitatea desfăşurată în grup superioară de muncă, instanţa le-a respins ca neîntemeiate.

Astfel, reclamanta a fost trecută la pensie limită de vârstă din pensie de invaliditate prin decizia nr.312165/08.10.2014, în temeiul Legii nr.263/2010, începând cu data de 03.08.2014.

Întrucât înscrierea reclamantei la pensie pentru limită de vârstă s-a realizat în condiţiile Legii nr.263/2010 şi nu în temeiul Legii nr.19/2000, nu-i poate fi reţinut acesteia un stagiu complet de cotizare în funcţie de data cererii, potrivit anexei 3 la Legea nr.19/2000, instanţa constatând că în mod corect i-a fost acordat reclamantei, la trecerea la pensie limită de vârstă, stagiul complet de cotizare prevăzut de anexa 5 la Legea nr.263/2010, în funcţie de data naşterii.

Având în vedere că nu se revizuieşte decizia nr.312165/08.10.2014, prin care reclamanta a fost trecută la pensie limită de vârstă, instanţa nu a admis nici cererea de acordare a punctajului suplimentar în raport de punctajul obţinut în urma revizuirii, cu consecinţa admiteri acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş criticând-o pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora a arătat, în esenţă, că tribunalul a făcut o apreciere greşită cu privire la utilizarea stagiului de cotizare prevăzut în Anexa 3 la Legea nr.19/2000, în cazul pensiei de invaliditate, câtă vreme la beneficiul acestei legi au vocaţie numai titularii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă.

Prin decizia civilă nr. 1365/08.05.2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâta C.J.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.13 din 10 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, intimată fiind reclamanta N.M.; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind revizuirea

44

drepturilor de pensie de invaliditate şi plata diferenţelor aferente. A menţinut în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:Prin decizia nr. 312165/11.02.2009 emisă de C.J.P. Argeş,

intimata-contestatoare a fost înscrisă în categoria pensionarilor de invaliditate în condiţiile Legii nr.19/2000, iar prin decizia nr.312165/08.10.2014 pentru pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile Legii nr.263/2010.

Prin cererea de faţă, reclamanta a solicitat ca la stabilirea stagiului complet de cotizare sa se aibă in vedere data formulării cererii de pensionare pentru invaliditate, respectiv 2 decembrie 2008, când potrivit Anexei 3 din legea 19/2000, era prevăzut un stagiu complet de cotizare de 27 ani.

Instanța de fond a procedat în consecinţă, însă nu a arătat motivul pentru care în aceasta situație se aplica Anexa 3 şi stagiul complet de cotizare, in raport de data formulării cererii de pensie de invaliditate şi de ce nu, în raport de data îndeplinirii condițiilor de înscriere la limita de vârstă.

Curtea constata că reclamanta a formulat la data de 2 decembrie 2008 cerere de înscriere la pensie de invaliditate şi prin urmare, la acel moment, aceasta nu se regăsea în situaţia unui conflict între Legea nr.19/2000 şi normele de aplicare a acesteia, aprobate prin Ordinul MM nr.340/2001.

În acelaşi sens, prin Decizia nr.4/2011 pronunţată de Î.C.C.J. în recurs în interesul legii s-a statuat că se utilizează datele din Anexa 3 a Legii nr.19/2000, în situaţia persoanelor ale căror drepturi s-au deschis începând cu data de 1.04.2001 şi care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare potrivit legii. Altfel spus, numai în situaţia în care persoana beneficiază în baza dispoziţiilor legale de reducerea vârstei standard de pensionare se poate ajunge ca aceasta să se pensioneze mai devreme decât o altă persoană de aceeaşi vârstă biologică, diferenţierea justificându-se tocmai prin faptul că, prima beneficiază de reducerea vârstei legale de pensionare.

Conform art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000, punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în Anexa nr.3 a Legii nr.19/2000.

A rezultat că, în cazul reclamantei, înscrisa inițial la pensie de invaliditate, trebuie stabilit care este stagiul complet de cotizare la momentul la care acesta este înscrisa la pensie pentru limită de vârstă si nu de la momentul la care a formulat cerere pentru pensie de invaliditate. Aceasta se impune deoarece pensia pentru limita de vârsta nu se poate determina în funcție de un element aleatoriu,

45

respectiv momentul ivirii invalidității şi al cererii formulate pentru o astfel de pensie.

În aceste condiții, nu poate fi acceptata interpretarea dată de către reclamantă, căci în caz contrar înscrierea la pensie nu s-ar face în condiţiile legale, ci în acelea alese de persoana solicitantă. S-ar ajunge la situaţia, în care o persoană ar beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare prin simpla înregistrare a unei cereri de pensionare la casa teritorială de pensii, iar în funcţie de data aleasă de aceasta, s-ar stabili vârsta standard de pensionare. O astfel de interpretare ar contraveni tuturor principiilor Legii nr.19/2000, în special principiului egalităţii şi celui al contributivităţii, prevăzute de art.2 lit.b) şi e).

A rezultat, aşadar, că în cazul reclamantei nu poate fi utilizat pentru determinarea stagiului complet de cotizare, stagiul de la data înscrierii la pensie de invaliditate, cum se solicita prin acțiune, ci stagiul de la momentul înscrierii la pensie pentru limita de vârsta.

Prin urmare, în mod greșit, prima instanța a obligat pârâta la aplicarea stagiului complet de cotizare prevăzut în Anexa 3 la data înscrierii la pensie de invaliditate, în loc de cel prevăzut la data înscrierii la limita de vârstă.

În condiţiile reţinute, Curtea a constatat că este fondată critica formulată în privinţa revizuirii deciziei de pensie pentru invaliditate, astfel încât, în baza art.480 Cod procedura civilă, va fi admis apelul, schimbată în parte sentinţa, în sensul că va respinge capătul de cerere privind revizuirea drepturilor de pensie de invaliditate şi plata diferenţelor aferente.

Totodată, a menţinut în rest dispoziţiile necontestate ale sentinţei.

9. Modul de stabilire a drepturilor salariale personalului plătit din fonduri publice

Art. 138 din Legea nr.62/2011

Contractele de muncă în sectoarele bugetare se negociază în condiţiile art.138 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social, în sensul că nu pot fi incluse în clauzele acestuia alte drepturi decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria de personal în cauză.

Din modul de stabilire a salariului personalului bugetar rezultă că orice reîncadrare ulterioară sau recalculare a dreptului nu se face prin acordul părţilor, ci prin decizia ordonatorului de credite prin care salariatul poate să o accepte sau să o conteste potrivit procedurii reglementată prin lege.

(Decizia civilă nr. 1352/04.05.2017)

46

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 4 august 2015, reclamantul J.A. a chemat în judecată pe pârâtul I.S.C.T.R., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: anularea Deciziei nr.221/01.07.2015 emisa de ISCTR; constatarea nulităţii actului adiţional nr.5 la contractul individual de munca încheiat si înregistrat la data de 12.12.2011 sub nr.103 în Registrul general de evidenţă a salariaţilor ISCTR; obligarea angajatorului la plata sumei de 24.032,05 lei reprezentând spor pentru consemn la domiciliul, aferent perioadei 01.08.2012-31.07.2015; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 12.12.2011, urmare susţinerii şi promovării unui concurs organizat la nivel național, între el, în calitate de salariat şi I.S.C.T.R., în calitate de angajator, a fost încheiat contractul individual de munca nr.103, prin care a fost angajat în funcţia de inspector de trafic rutier-cod (COR) 242216, părţile convenind la lit.J: Salarizarea, pct.1 următoarele: „salariul de bază brut este de 4.356 lei”, salariul ce a fost stabilit prin negocierea pârtilor, în conformitate cu grila de salarizare aprobată prin Hotărârea nr.2/15.12.2011 de către Consiliul de Conducere al ISCTR.

La clauza M, pct.1, contractul individual de munca nr.103/12.12.2011 prevede „salariatul are, în principal, următoarele drepturi: a) dreptul la salarizare pentru munca depusa”.

De asemenea, pct.4 stipulează la litera a 1): „angajatorului îi revine obligaţia să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de muncă, din contractul colectiv de munca aplicabil şi din lege”, iar la clauza N: Dispoziţii finale, părţile au convenit: „prevederile prezentului contract individual de muncă se completează cu dispoziţiile Legii nr.53/2003 - Codul Muncii".

La data de 22.11.2012, a fost încheiat actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.103 prin care părţile au convenit modificarea salarizării în sensul majorării salariului de bază lunar brut de la 4.356 lei, la 4.459 lei, act adiţional semnat de ambele părți.

La data de 01.07.2015, I.S.C.T.R.a emis Decizia nr.221 prin care îi face cunoscut că începând cu data de 01.07.2015 se modifică salariul de bază lunar la 3.822 lei, corespunzător gradaţiei 5, cls.76, gradul l A, celelalte drepturi salariale rămânând neschimbate, iar la data de 15.07.2015 a emis actul adiţional nr.5 prin care se stipulează că în temeiul art.17, alin.3, lit.k, alin.5, coroborat cu art.41 din Legea nr.53/2003, republicata, de comun acord părţile hotărăsc modificarea salariului de bază lunar brut la 3.822 lei.

În conformitate cu art.162 alin.2 din Codul Muncii „salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat”.

În speţă nu există acordul său în ceea ce priveşte schimbarea salariului, nu există o negociere în acest sens purtată de

47

părţile raportului juridic şi nu este situaţia cazului acceptat de legiuitor pentru modificare unilaterală de către angajator a contractului de munca nr.103/12.12.2011, modificare dispusă prin Decizia nr.221/1.07.2015 şi Actul adiţional nr.5/15.07.2015.

Art.41 din Codul muncii este o expresie a principiului consensualismului relaţiilor de muncă, transpus la nivelul contractului de muncă.

Este evident că modificarea unor clauze ale oricărui contract sinalagmatic civil sau comercial, inclusiv ale contractului individual de muncă, nu se poate realiza prin voinţa unilaterală a unei singure părţi, ci necesită şi manifestarea acordului de voinţă a părţii cocontractante.

Şi contractul individual de munca, ca orice contract, presupune întrunirea mai multor condiţii de fond: capacitatea de a contracta, consimţământul, un obiect determinat şi o cauză licită, conform dispoziţiilor art.948 din Codul civil.

În aplicarea acestui principiu fundamental al contractelor, legiuitorul de dreptul muncii stabileşte regula conform căreia, nici angajatorul şi nici salariatul nu pot modifica nicio clauză a contractului individual de muncă fără acordul expres al celuilalt.

Acordul de modificare trebuie să fie expres şi nu tacit sau subînţeles, şi trebuie să se manifeste fără nici un viciu de consimţământ.

Angajatorul ISCTR a procedat la modificarea cu caracter definitiv a contractului de muncă, acest lucru fiind posibil doar în baza realizării acordului pârtilor în acest sens, orice modificare unilaterală cu caracter definitiv a contractului de muncă fiind ilegală, în speţă nefiind întrunită una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului adiţional nr.5/15.07.2015 la contractul individual de muncă nr.103 şi anume lipsa consimţământul părții care se obligă, ceea ce face că atât actul adiţional cât şi Decizia nr.221 să fie lovită de nulitate.

Inclusiv din cuprinsul actului adiţional nr.5/15.07.2015 s-a observat nelegalitatea cu privire la elementul „salarizare” deoarece, deşi acesta prevede că modificarea salariului se poate face doar în condiţiile existentei acordul de voinţă al ambelor părţi, angajat şi salariat, pe actul adiţional contestat nu există un astfel de acord valabil exprimat din partea salariatului.

În plus, Decizia nr.221 emisă la 01.07.2015 o apreciază ca fiind nelegală şi prin prisma art.42, lit.a din Regulamentul de Organizare si Funcţionare al ISCTR care prevede că Serviciul Juridic asigură respectarea legalităţii documentelor emise de către ISCTR.

Or, din cuprinsul Deciziei contestate nu reiese că aceasta a fost avizată pentru legalitate de Serviciu Juridic şi, în plus, consideră că lipsa menţionării termenului în care poate fi atacată Decizia nr.221/01.07.2015 conduce la nelegalitatea acesteia, cu atât mai mult

48

cu cât în Decizia nr.655/22.11.2012, în baza căreia a fost întocmit actul adiţional nr.3 la contractul individual de muncă nr.103/12.12.2011, este menţionat termenul în care poate fi contestată.

De asemenea Decizia nr.221/01.07.2015, act unilateral depus de angajator, este nelegala şi în raport de dispoziţiile art.1326 Cod civil.

Decizia nr.221/01.07.2015 nu poate produce efecte aşa cum este stipulat la art.1 "începând cu data de 01.07.2015", ci, fiind un act unilateral ce modifică un drept al reclamantului, în temeiul art.1326 Cod civil, produce efecte începând cu data de 08.07.2015.

Reclamantul a fost angajat în funcţia de inspector de trafic la ISCTR încă de la înfiinţarea instituţiei, ca urmare a susţinerii şi promovării unui concurs organizat la nivel naţional, iar după semnarea cu ISCTR a contractului individual de muncă nr.103/12.12.2011 în forma convenită de ambele părţi, în care a negociat un salariu de 4.356 lei majorat ulterior la valoarea de 4.459 lei, a solicitat încetarea contractului de muncă cu acordul părţilor la fostul angajator. Autoritatea Rutiera Româna - ARR, instituţie publică aflată tot în subordinea Ministerului Transportului, în cadrul căreia desfăşurase activitate o perioada de 15 ani, de asemenea de la înfiinţarea ARR.

La data încetării raportului de munca (12.12.2011) în cadrul ARR era angajat pe cea mai înaltă clasă de salarizare 1A, corespunzătoare funcţiei de execuţie de inspector de trafic, iar motivul ce l-a determinat să solicite încetarea contractului de munca cu acordul pârtilor a fost tocmai acela al negocierii salariului cu ISCTR la valoarea de 4.356 lei, aşa cum părţile au convenit la semnarea contractului individual de munca nr.103/12.12.2011.

Pe de alta parte, măsura dispusă unilateral de angajator, de reducere a salariului brut lunar cu suma de 634 lei, de la 4.459 la 3.822 lei reprezentând un procent de 14,22 % din valoarea salariului lunar brut, este în totală contradicţie cu politica de creşteri salariale adoptata în prezent pe piaţa muncii din România, atât în sectorul public cât şi în cel privat, inclusiv salariului minim pe economie majorându-se cu 75 lei, începând cu 01.07.2015 de la 975 lei, la 1050 lei.

Reclamantul şi-a planificat, pe termen lung, un set de cheltuieli ce aveau la bază salariul convenit cu angajatorul, reducerea acestuia punându-l în postura de a nu mai putea onora plata contractelor în care este parte şi pierderea sumelor de bani ce fac obiectul respectivelor contracte.

Spre exemplu, la data de 24.06.2015 a încheiat o poliţă de asigurare de viaţă pentru care s-a obligat la plata anuală timp de 18 ani a unei prime de asigurare în cuantum de 2.732,83 lei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere nr.3, învederează că la

49

clauza J, pct. 3 din Contractul individual de munca nr.103/12.12.2011 părţile au convenit următoarele: "orele suplimentare prestate în afara programului normal de lucru sau în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de sărbători legale se compensează cu ore libere plătite sau se plătesc cu un spor la salariu, conform contractului colectiv de munca aplicabil sau Legii nr.53/2003-Codul muncii", iar clauza M, pc.4. din Contractul individual de munca nr.103/2011 stipulează la litera a l) că "angajatorului îi revine obligaţia sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de munca, din contractul colectiv de munca aplicabil si din lege."

La nivelul ISCTR nu exista Contract colectiv de muncă, iar Programul normal de lucru este stipulat la clauza H din Contractul individual de munca nr.103 şi prevede ca la o norma întreagă, durata timpului de munca este de 8 ore/zi, 40 ore săptămânal, repartizat de luni pana vineri pe doua schimburi astfel: schimbul I între orele 07:00-15:00; schimbul II între orele 15:00-23:00.

Prin fişa postului angajatorul ISCTR i-a impus obligaţia de a desfăşura activitatea "8 ore pe zi, 40 ore pe săptămâna, în ture lunare "conform programării făcute de inspectorul sef teritorial".

Or, afară de programul normal de lucru de 8 ore/zi, conform "Programării inspectorilor care participă la investigarea accidentelor rutiere", întocmit de către angajatorul ISCTR prin Inspectorul Sef Teritorial, reclamantul a fost consemnat la domiciliu pentru cercetarea accidentelor grave de circulaţie în care sunt implicate autovehicule destinate transportului public de mărfuri sau persoane, potrivit Dispoziţiei comune nr.410120/22.08.2012 şi nr.5766/ 22.08.2012 încheiata între Politia Rutiera si ISCTR, câte o săptămâna, de luni orele 00:00 până duminica orele 24:00. în fiecare lună, în perioada 01.08.2012-31.07.2015, având obligaţia ca ulterior cercetării unui accident să elaboreze şi să transmită, în maxim trei ore de la prezentarea la locul producerii accidentului, un raport detaliat către ISCTR, aşa cum prevede adresa nr.6061/ 29.08.2012.

Spre exemplu, la nivelul lunii iulie 2015 a fost consemnat la domiciliu în săptămâna 13.07.2015, orele 00:00 - 19.07.2015, orele 24:00, iar în ziua de duminica 19.07.2015 în intervalul orar 20:00-23:00 a participat la cercetarea unui accident grav de circulaţie produs pe DN 7 în localitatea Milcoiu, jud.Vâlcea.

Aşadar, faţă de programul normal de lucru de 8 ore/zi si 40 ore/săptămână, reclamantul a fost consemnat la domiciliu şi un număr de 128 ore lunar (5 zile x 16 ore/zi +2 zile (sâmbăta, duminica) x 24 ore/zi) pentru care nu a beneficiat de ore libere plătite, motiv pentru angajatorului îi revenea obligaţia plaţii unui spor la salariu, conform Codului muncii şi a clauzei M.

Având în vedere statutul ISCTR de instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, rezultă că, deşi ar fi trebuit să beneficieze şi de acest drept salarial, în temeiul clauzei contractuale

50

M, angajatorul nu şi-a respectat obligaţia acordării acestui spor ce trebuia calculat în conformitate cu art.10 la Anexa VIII, CAP II, art.10, din Legea nr.284/2010 "personalul încadrat în autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii beneficiază suplimentar de sporuri specifice pentru condiţii de munca după cum urmează: d) pentru consemn la domiciliu, un spor de pana la 15% din salariul de baza".

A rezultat că pentru perioada 01.08.2012-31.07.2015, cuantumul sporului pentru consemn la domiciliu, datorat de către angajator şi neplătit se ridică la valoare de 24.032.05 lei fiind calculat ca sumă între: a. pentru perioada 01.08.2012-31.10.2012 -1.960 lei, calculat ca procent de 15% din salariul de baza de 4.356 lei timp de 3 luni; b. pentru perioada 01.11.2012-31.07.2015 - 22.072.05 lei, calculat ca procent de 15% din salariul de baza de 4.459 lei timp de 33 luni.

Acest spor este acordat de toate instituţiile si societăţile comerciale care consemnează la domiciliu angajaţii in zilele sau orele de repaus, spre exemplu cuantumul sporului fiind de 25% din salariul de baza in cazul operatorului de distribuţie apa Apavil.

La data de 18 ianuarie 2016, reclamantul a depus la dosar cerere de completare a acţiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtei şi la plata de despăgubiri egale cu diferenţele de salarii indexate, majorate şi reactualizate, calculate începând cu data de 01.07.2015 şi până la data achitării loc integrale.

Prin aceeaşi cerere a solicitat reclamantul să se dispună decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe şi invoca experţii, faţă de faptul că nu a depus la dosar întâmpinare în termen de 25 de zile, conform art.201 Cod procedură civilă.

La data de 1 martie 2016, după primul termen de judecată, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinica si nelegala.

S-a susţinut de către pârât faptul că reclamantul este salariatul I.S.C.T.R. de la data de 12.12.2011, conform Contractului Individual de Munca nr.103

Din studiul cererii de chemare în judecată se observă faptul că aceasta nesocoteşte motivele pentru care I.S.C.T.R. a pus în executare decizia nr.III/34/12.05.2015 şi încheierea nr.III/43/23.06.2015 a Curţii de Conturi a României.

La data de 01.07.2015, prin Decizia Inspectorului de Stat Sef, nr.221 şi Actul Adiţional nr 5/15.07.2015, reclamantului i s-a modificat salariul de baza lunar brut de la 4.459 lei la 3.822 lei, în temeiul pct. 19 din Decizia nr.III/34/12.05.2015 emisă de către Curtea de Conturi a Romanici şi a Încheierii nr.111/43 din data de 23.06.2015 emisă de către Curtea de Conturi a României prin care s-a dispus în sarcina I.S.C.T.R. stabilirea grilei de salarizare în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, respectiv anexa nr.VIII

51

din Legea nr.284/2010 cu modificările şi completările ulterioare.Salariaţii I.S.C.T.R. au fost informaţi de către Inspectorul de

Stat Sef, D-l Ing. Dorin Ştefan şi Serviciul Juridic, în legătură cu faptul că: în perioada 09.03.2015 - 15.04.2015, auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României - Departamentul III au efectuat "Auditul financiar asupra contului de execuţie bugetara pe anul 2014" la ISCTR, pentru perioada 2013 -2014.

În urma acestei misiuni de audit a fost încheiat Procesul verbal de constatare întocmit cu ocazia Auditului financiar de execuţie încheiat de Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier la 31.12.2014 si Raportul de Audit Financiar asupra contului de execuţie a bugetului din venituri proprii încheiat pentru anul 2014 de ISCTR înregistrat sub nr.11260 din data de 15.04.2015.

Ulterior comunicării Raportului de Audit Financiar nr.11260/15.04.2015, ISCTR a formulat obiecțiuni, însă Curtea de Conturi a emis Decizia nr.III/34/12.05.2015, decizie, împotriva căreia, s-a formulat contestaţie în temeiul art.204 şi următoarele din H.G. nr.155/2014, fiind soluţionată prin emiterea încheierii nr.III/43 din 23.06.2015.

Prin această încheiere, Curtea de Conturi a României a menţinut punctul de vedere exprimat de Departamentul III, şi anume că stabilirea salariilor de baza ale personalului L.S.C.T.R. s-a făcut cu nerespectarea gradelor şi nivelului coeficienţilor de ierarhizare prevăzute de Anexa nr.VIII şi cu încălcarea prevederilor art.1 alin (2) şi art.37 din Legea 284/2010.

În atare situaţie, având în vedere faptul că potrivit pct. 210 din H.G. nr.155/2014 "Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia. Prin "data comunicării încheierii" se înţelege data confirmării de primire a acesteia, menţionată pe documentul de transmitere a încheierii", instituţia punând în executare Decizia nr.III/34/12.05.2015.

În acest sens, s-a arătat, în conformitate cu prevederile art.17 alin. (5) din Legea nr.53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, că începând cu data de 01.07.2015 urmează să se emită decizii individuale prin care se va modifica unul dintre elementele prevăzute la alin. (3) al art.17, respectiv cel reglementat la lit. k) salariul de bază.

Această modificare a fost dispusă de Curtea de Conturi prin Decizia nr.III/34/12.05.2015, iar noile salarii au fost acordate în conformitate cu grila aprobata şi întocmită potrivit prevederilor Anexei VIII la Legea nr.284/2010.

În aceste condiţii, s-a învederat că, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre o modificare unilaterală a contractului individual

52

de munca în condiţiile art.41 alin. (1) din Legea nr.53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, ci de punerea în executare a deciziei nr.III/34/12.05.2015 a Curţii de Conturi a României, prin care s-a dispus, la pct.1.9, „Stabilirea grilei de salarizare şi încadrarea personalului conform reglementarilor legale în vigoare".

S-a susţinut că întreg personalul I.S.C.T.R. a fost încadrat pe noua grila elaborata în conformitate cu Anexa VIII la Legea 284/2010, iar operaţiunea de încadrare nu se putea realiza decât prin emiterea deciziei si a actului adiţional la contractul individual de muncă.

Pârâta a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea şi a petitului trei al cererii de chemare în judecată privind plata sporului pentru consemnul la domiciliu.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1772/29.11.2016 a admis în parte cererea, aşa cum a fost completată, a anulat Decizia nr.221/1.07.2015 emisă de ISCTR şi actul adiţional nr.5/15.07.2015 emis de ISCTR şi a obligat pe intimată să plătească reclamantului sumele reprezentând diferenţa de salariu, indexate şi reactualizate, reţinute începând cu 1.07.2015 până la reluarea în plată a salariului potrivit contractului individual de muncă şi actului adiţional nr.3/22.11.2012; a fost respins ca neîntemeiat petitul 3 al cererii principale şi s-a luat act că reclamantul a renunţat la petitul 4 privind cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Între părţi există raporturi de muncă începând cu data de

12.12.2011, în baza contractului individual de muncă înregistrat cu nr.103/12.12.2011, activitatea reclamantului desfăşurându-se în postul de inspector trafic rutier-COR 242216, din cadrul pârâtei.

Iniţial, salariul de bază lunar brut negociat prin art.J din contractul individual de muncă a fost de 4.356 lei. Prin Actul adiţional nr.3/22.11.2012, salariul de bază lunar a fost majorat, cu acordul părţilor, la 4.459 lei.

La data de 1.07.2015, intimata a emis decizia nr.221, prin care a modificat salariul de bază lunar brut al reclamantului la suma de 3822 lei, începând cu data de 1.07.2015, în cuprinsul deciziei fiind menţionate decizia nr.III/34/12.05.2015 pct.I.9 a Curţii de Conturi, încheierea nr.III/43 din 23.06.2015 a Curţii de Conturi şi hotărârea nr.7/30.06.2015 a consiliul de conducere al intimatei.

Prin art.10 din decizia nr.III/34/12.05.2015 pct.I.9 a Curţii de Conturi a României (filele 58 - 85) s-a constatat nerespectarea de către pârâtă a prevederilor legii nr.284/2010, în perioada începând cu data de 1.11.2012, de la care s-a aplicat grila de salarizare a personalului, astfel cum fusese aprobată prin hotărârea consiliului de conducere nr.1/31.10.2012, până la data finalizării controlului, în sensul că s-au efectuat cheltuieli nejustificate cu plata drepturilor

53

salariale personalului contractual şi persoanelor cu funcţii de conducere, cauza abaterii constând în nerespectarea gradelor şi nivelului coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi de Anexa nr.VIII şi încălcarea prevederilor art.1 lin.2 şi art.37 din legea nr.284/2010. La art.9 şi art.15.1 din decizie, Curtea de Conturi a dispus măsura stabilirii grilei de salarizare şi încadrarea personalului conform reglementărilor legale în vigoare, precum şi măsura stabilirii întinderii prejudiciului cauzat prin încadrarea fără temei legal şi plata unor sume necuvenite personalului instituţiei în perioada decembrie 2011 – aprilie 2015, înregistrarea în contabilitate şi recuperarea acestuia, potrivit legii, termenul de realizare fiind 31 august 2015.

Drept urmare, prin hotărârea nr.7/30.06.2015, consiliul de conducere al intimatului a stabilit o nouă grilă de salarizare şi a dispus conducerii executive respectarea termenului de punere în aplicare a acesteia.

Prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins constatarea nulităţii deciziei nr.221/1.07.2015 a intimatei, repunerea în situaţia anterioară şi restituirea de către aceasta a diferenţei dintre drepturile salariale ce i se cuveneau în temeiul contractului individual de muncă şi salariile încasate efectiv, ca efect al punerii în aplicare a deciziei contestate.

Art.8 din Codul muncii consacră principiul consensualităţii şi al bunei – credinţe, care trebuie să se afle la baza relaţiilor de muncă, iar potrivit art.16, contractul individual de muncă, pentru a cărui valabilitate este impusă forma scrisă, exprimă consimţământul părţilor.

Potrivit art.16 din Legea 53/2003 privind Codul Muncii: ”Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.”, iar potrivit art.17: ”Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice.

(2) Obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adiţional, după caz. (3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente: a) identitatea părţilor; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative, precum şi fişa postului, cu

54

specificarea atribuţiilor postului; e) criteriile de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de la care contractul urmează să îşi producă efectele; h) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora; i) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; j) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; k) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul; l) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână; m) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului; n) durata perioadei de probă.

(4) Elementele din informarea prevăzută la alin. (3) trebuie să se regăsească şi în conţinutul contractului individual de muncă.

(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege”.

Art.17 alin.5 din Codul muncii impune în sarcina părţilor contractului individual de muncă obligaţia încheierii unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei oricărei modificări a unuia dintre elementele prevăzute la alin.3, ce a intervenit în timpul executării contractului.

Totodată, pentru ca modificarea contractului individual de muncă să fie valabilă, art.41 alin.1 prevede existenţa obligatorie a acordului de voinţă al părţilor, singurele excepţii în care este permisă modificarea unilaterală fiind cazurile prevăzute de prezentul cod, şi anume în situaţia delegării, detaşării salariatului, precum şi în situaţiile excepţionale de modificare a locului şi felului muncii, în condiţiile prevăzute de art.42 – 48 din codul muncii.

În cauză, actul emis de intimat a avut ca efect modificarea cuantumului salariului de bază lunar brut al contestatorului, începând cu data de 1.07.2015, iar salariul constituie un element al contractului, a cărui modificare atrage condiţia întrunirii consimţământului părţilor raportului de muncă, potrivit art.41.

Mai mult, la pct.N din contractul individual de muncă s-a prevăzut expres că „orice modificare privind clauzele contractuale în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, conform dispoziţiilor legale, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută expres de lege.”

În ce priveşte decizia nr.221/1.07.2015, deşi aceasta nu menţionează temeiul legal în baza căruia a fost adoptată măsura modificării salariului, această împrejurare nu conduce la nulitatea

55

actului, câtă vreme dispoziţiile legale nu impun respectarea unor condiţii de formă cu prilejul emiterii deciziei de modificare, de a căror îndeplinire să depindă valabilitatea acesteia, iar controlul legalităţii urmează a se efectua prin prisma efectelor pe care actul le-a produs asupra părţilor raportului de muncă şi a dispoziţiilor legale incidente.

De altfel, menţionarea în cuprinsul deciziei a actelor Curţii de Conturi şi a hotărârii organelor interne de conducere permite determinarea motivelor ce au stat la baza măsurii adoptate de intimat în ceea ce-l priveşte pe contestator, intenţia angajatorului fiind de a onora obligaţiile stabilite de organul de control financiar referitoare la încadrarea personalului contractual în prevederile legale privind salarizarea.

Instanţa fiind sesizată numai cu analizarea valabilităţii actului de modificare a contractului individual de muncă, iar nu şi cu legalitatea încadrării stabilirii cuantumului salariului cuvenit reclamantului, constată că procedura urmată de angajator în vederea executării obligaţiilor de intrare în legalitate, în ceea ce priveşte salarizarea personalului său, nu este cea permisă de lege.

Astfel, art.159 alin.1 din codul muncii defineşte salariul ca reprezentând contraprestaţia muncii depusă de salariat în baza unui contract individual de muncă, iar potrivit art.162 alin.1 şi 2, salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat, nivelurile salariale minime negociindu-se prin contractele colective de muncă aplicabile. Alin.3 al art.162 mai prevede că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Susţinerea intimatei, întemeiată pe acest din urmă text legal, în sensul că, în cazul reclamantului, care face parte din categoria personalului din instituţii publice pentru care sistemul de salarizare este reglementat prin lege, nu era necesar acordul de voinţă pentru încadrarea sa în normele legale privind salarizarea, acord cerut de dispoziţiile legale menţionate anterior, în cazul modificării salariului, nu este întemeiată întrucât art.162 alin.2 şi 3 prevăd numai modalitatea excepţională în care se stabilesc salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice, negocierea purtându-se numai în limitele legii de salarizare, textul vizând numai condiţia ce trebuie îndeplinită cu ocazia încheierii convenţiei părţilor asupra cuantumului salariului, în timp ce modificarea, anularea contractului individual de muncă, respectiv a unei clauze acestuia sunt instituţii diferite, reglementate separat, prin reguli specifice. Astfel, regimul diferit de stabilire a salariilor acestei categorii de personal nu presupune exceptarea de la celelalte norme legale privind încheierea, modificarea, respectiv anularea contractelor

56

individuale de muncă, a unor clauze ale acestora, în lipsa unor dispoziţii legale exprese în acest sens.

Pe de altă parte, actul intimatei nu a fost emis în executarea unor prevederi legale intervenite ulterior semnării contractului individual de muncă, act normativ care să prevadă modificarea regimului juridic al unităţii, modificarea statutului personalului său sau modificări de încadrare salarială, pur şi simplu, situaţie în care angajatorul avea abilitarea legală de a emite acte în vederea punerii în aplicare a noilor dispoziţii normative, inclusiv de a modifica salariile angajaţilor, cu posibilitatea acestora de a le contesta, în condiţiile prevăzute de actele normative respective, întrucât Legea nr.284/2010, invocată de intimat ca temei al stabilirii noului salariu, era în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă, însă sunt indicii că nu a fost pusă în aplicare.

În această situaţie, se pune problema neconcordanţei clauzei salariale din contractul individual de muncă cu dispoziţiile legale ce erau în vigoare la data încheierii convenţiei şi devin incidente dispoziţiile art.57 din codul muncii, care reglementează nulitatea contractului individual de muncă, ce intervine în cazul nerespectării oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea sa valabilă (alin.1), precum şi nulitatea unei clauze din contractul individual de muncă, pe motiv că stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative (alin.4).

Cum clauza referitoare la salariul de 4.356 lei a fost inclusă în contractul individual de muncă dintre reclamant şi pârât, iar salariul constituie un element important, de care depinde exprimarea acordului de voinţă al părţilor cu prilejul încheierii convenţiei, chiar dacă în cazul personalului încadrat în instituţii publice negocierea, în ceea ce priveşte cuantumul, este limitată prin lege, în situaţia în care valoarea salariului încalcă actul normativ, această situaţie nu poate fi înlăturată prin modificarea unilaterală provenită de la angajator, căci dispoziţiile art.41 din Codul muncii interzic acest lucru, ci prin constatarea nulităţii clauzei salariale, care potrivit art.57 alin.6 şi 7 din Codul muncii nu poate interveni decât în urma existenţei unui acord al părţilor contractului în acest sens, sau, în lipsa unei înţelegeri a părţilor, ca urmare a constatării de către instanţa de judecată.

În consecinţă, apreciind că decizia contestată a avut ca efect modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, fără a exista un acord al salariatului, precum şi că actul reducerii salariului contestatorului nu a intervenit ca urmare a punerii în aplicare a unei modificări legislative ulterioare încheierii contractului individual de muncă, împrejurare care ar fi putut justifica din punct de vedere legal demersul angajatorului, ci a fost emis pentru a înlătura o eventuală încălcare a actului normativ ce era în vigoare la

57

data întrunirii acordului de voinţă al părţilor contractului individual de muncă, mai precis pentru a înlătura o cauză de nulitate a clauzei, ori acest lucru nu îi era permis, în lipsa acordului salariatului, respectiv în lipsa unei confirmări a nulităţii în justiţie, situaţie în care, potrivit art.57 alin. 3, 6 şi 7 din Codul muncii, urmare constatării nulităţii, clauza ar fi fost înlocuită de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, instanţa constată că actul intimatului este lovit de nulitate.

De altfel, şi Î.C.C.J., completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr.17/13.06.2016 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu: ”În interpretarea prevederilor art.I, art.21 şi art.26 lit.h raportat la prevederile art.64 din Legea 94/1992, a prevederilor art.132, art.138 al.5, art.142, art.148, art.151 şi art.152 din Legea 62/2011 şi a prevederilor art.229 al.4, art.254 şi art.268 al.1 lit.d din Codul Muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, potrivit legii.”

Ca efect al constatării nulităţii Deciziei nr.221/1.07.2015 şi a actului adiţional subsecvent nr.5/15.07.2015 (neînsuşit de reclamant), se impune admiterea şi a cererii completatoare (f.49) şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin stabilirea în sarcina intimatei a obligaţiei de plată către reclamant a salariului din contractul individual de muncă precum şi a diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite, potrivit contractului individual de muncă dintre părţi, şi drepturile salariale încasate în baza deciziei menţionate, pentru perioada începând cu data de 1.07.2015, până la reluarea în plată a salariului prevăzut în CIM şi actul adiţional nr.3/2012.

În ce priveşte petitul trei din cererea principală prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească suma de 24032,05 lei reprezentând spor pentru consemn la domiciliu, aferent perioadei 1.08.2012-31.07.2015, instanţa a reţinut că acesta nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

În primul rând, în contractul individual de muncă al reclamantului nu există menţionat sporul pentru consemn la domiciliu, iar la nivelul ISCTR pe perioada menţionată de reclamant nu a existat Contract colectiv de muncă.

Susţinerea reclamantului că în contractul individual de muncă există menţiunea că orele suplimentare prestate în afara programului normal de lucru se compensează cu ore libere plătite sau se plătesc cu un spor la salariu este reală însă aceasta nu se referă la

58

plata unui spor pentru consemnul la domiciliu care are un cu totul alt regim.

Pe de altă parte, din înscrisurile depuse de reclamant la dosar cu privire la obligaţia inspectorilor de trafic din cadrul ISCTR de a fi programaţi la nivelul instituţiei câte o săptămână în echipe de câte doi, pentru a participa la cercetarea eventualelor evenimente rutiere grave produse în raza de competenţă, rezultă doar obligaţia acestora ca în aceste perioade să poată fi contactaţi telefonic de către dispecer şi să se deplaseze la locul accidentului cât mai repede posibil, să efectueze cercetarea şi să întocmească un raport.

Pentru a se naşte dreptul la plata unui spor la salariu pentru consemn la domiciliu este necesar, pe de o parte că existe o obligaţie clar consemnată de a nu părăsi domiciliul şi de a fi complet la dispoziţia angajatorului în perioada respectivă. Or, nici un înscris din cele depuse la dosar nu prevede nici obligaţia inspectorilor de trafic planificaţi pentru participarea la accidente de a nu părăsi domiciliul şi nici obligaţia angajatorului de a plăti vreun spor pentru consemn la domiciliu.

Chiar şi martorul propus de reclamant, Stelea Emil (f.280), a arătat că inspectorii de trafic planificaţi pentru cercetarea evenimentelor rutiere grave sunt obligaţi să aibă asupra lor telefonul mobil pentru a fi contactaţi însă angajatorul nu le-a impus niciodată să nu părăsească domiciliul, putând astfel să se deplaseze pentru rezolvarea unor probleme personale în interiorul localităţii şi chiar în afara acesteia (cu aprobarea şefului ierarhic). A mai relatat martorul că nu s-a pus niciodată problema la nivelul instituţiei să li se plătească vreun spor la salariu pentru faptul că trebuie să fie disponibili atunci când sunt de serviciu la evenimente rutiere.

Faţă de aceste considerente, instanţa a reţinut că acest capăt de cerere nu este întemeiat şi a fost respins, luându-se act că reclamantul a renunţat la petitul patru privind cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat apel pârâtul ISCTR, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.466 şi următoarele Cod de procedură civilă, raportat la următoarele considerente:

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală reţinând în mod nejustificat că în speţa dedusă judecăţii a avut loc o modificare unilaterală a contractului de muncă al intimatului-reclamant, atâta vreme cât există alte dispoziţii legale imperative care permit stabilirea salariului în limitele prevăzute de lege;

- instanţa de fond a încălcat în mod nejustificat dispoziţiile art.38 din Legea nr.284/2010, potrivit cu care încălcarea dispoziţiilor prezentei legi privind stabilirea salariului şi a celorlalte drepturi, fără respectarea prevederilor acesteia atrag răspunderea disciplinară, materială sau penală a persoanelor vinovate, precum şi art.138 alin.3

59

din Legea nr.62/2011, care nu permit excepţii de la caracterul legal al drepturilor salariale ale personalului din autorităţile şi instituţiile publice, fiind exclusă o negociere a salariului între părţi;

- pe de altă parte, nu s-a ţinut cont de faptul că dispoziţiile art.17 alin.5 din Codul muncii prevăd că, de regulă, orice modificare a unuia din elementele prevăzute la art.17 alin.3 din Codul muncii, printre care şi salariul, în timpul executării contractului individual de muncă impun încheierea unui act adiţional la contract, cu acordul părţilor, însă, în speţa dedusă judecăţii, era vorba de o excepţie, excepţia în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege;

- în fine, se invocă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile pct.210 din HG nr.155/2014, executarea măsurilor prevăzute în Decizia nr.III/34/12.05.2015 a Curţii de Conturi este obligatorie şi, în concluzie, atât decizia contestată de către intimatul-reclamant, cât şi actul adiţional au fost emise în mod legal.

S-a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei instanţei de fond şi a respingerii acţiunii formulate de către intimatul-reclamant.

S-a formulat întâmpinare de către intimatul-reclamant, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, pe considerentul că, în mod justificat s-a precizat faptul că au fost încălcate dispoziţiile art.41 alin.1 şi 2 din Codul muncii, potrivit cu care un contract individual de muncă nu poate fi modificat unilateral decât în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest cod, care nu erau aplicabile în speţa dedusă judecăţii, iar decizia Curţii de Conturi nu reprezintă documente cu caracter legislativ, aşa cum impun dispoziţiile art.17 alin.5 din Codul muncii, ci numai documente cu caracter administrativ, care nu au niciun fel de relevanţă juridică.

S-a invocat faptul că, atâta vreme cât nu există un acord al intimatului-reclamant, nu era posibilă modificarea contractului individual de muncă şi că pe parcursul derulării raporturilor de muncă dintre intimatul-reclamant şi apelanta-pârâtă s-au încheiat mai multe acte adiţionale însă cu respectarea legii şi de asemenea, se precizează că, în speţa dedusă judecăţii nu sunt incidente nici dispoziţiile art.162 alin.2 şi 3 din Codul muncii.

S-a mai invocat de către intimatul-reclamant decizia nr.17/13.06.2016, pronunţată de către Î.C.C.J., în care s-a statuat că o decizie a Curţii de Conturi prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă ce au fost acordate în mod nelegal, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă, prin care acele drepturi au fost stabilite şi a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, atâta vreme cât nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă poate fi cerută de către părţile interesate fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, dar şi

60

de către instanţe din oficiu.Prin decizia civilă nr. 1352/04.05.2017, Curtea de Apel

Piteşti a admis apelul formulat de apelantul-pârât I.S.C.T.R., împotriva sentinţei civile nr.1772/29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, intimat fiind reclamantul J.A.; a schimbat sentinţa în sensul că a respins cererea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Potrivit Deciziei nr.III/34/12.05.2015, pronunţată de Curtea de Conturi, decizie contestată şi menţinută prin încheierea cu acelaşi număr, s-a stabilit că salariile de bază ale personalului I.S.C.T.R. s-a făcut cu nerespectarea gradelor şi nivelului coeficienţilor de ierarhizare prevăzute de Anexa VIII şi cu încălcarea prevederilor art.1 alin.2 şi art.37 din Legea nr.284/2010.

În această situaţie, raportat la dispoziţiile pct.210 din HG nr.155/2014, executarea măsurilor cuprinse în decizia Curţii de Conturi devine executorie, situaţie faţă de care Curtea constată că apelanta-pârâtă a respectat dispoziţiile legale în materie, motiv pentru care a emis pentru mai multe persoane dispoziţia contestată, precum şi actul adiţional în ceea ce-l priveşte pe intimatul-reclamant.

Ulterior, respectiv la data de 1.07.2015, prin decizia inspectorului de stat şef nr.221 şi actul adiţional nr.5/15.07.2015, au fost emise aceste decizii care sunt contestate în speţa dedusă judecăţii.

Se reţine de către instanţa de control judiciar că în speţa dedusă judecăţii nu poate fi vorba de încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art.41 alin.1 şi 2 din Codul muncii, atâta vreme cât apelanta-pârâtă s-a aflat în situaţia de excepţie prevăzută de art.17 alin.5 din Codul muncii, potrivit cu care, este adevărat că orice modificare a unuia din elementele prevăzute la art.17 alin.3 din Codul muncii presupune încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă, cu acordul ambelor părţi, însă, cu excepţia situaţiei în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege ca în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, potrivit O.G. nr.26/2011 publicată în Monitorul Oficial nr.625/2.09.2011 și care a intrat în vigoare la data de 5.09.2011, Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier (I.S.C.T.R.) a luat ființă ca organism tehnic specializat în subordonarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii desemnat să asigure inspecția și controlul respectării reglementărilor interne și internaționale în domeniul transportului rutier.

În conformitate cu art.3 din același act normativ I.S.C.T.R. este finanțat din venituri proprii.

Or, Legea-cadru nr.284/2010 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului (art.1

61

din această lege).Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.69/2010, bugetul

consolidat se compune și din bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, se concluzionează că legea cadru a salarizării se aplică și instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, situație în care se încadrează și I.S.C.T.R.

Cât priveşte grila de salarizare care trebuia aplicată personalului angajat al I.S.C.T.R., relevante sunt şi prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.284/2010 potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.1 sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Prin art.38 din lege s-a menţionat caracterul imperativ și obligatoriu al acestor dispoziții legale, stipulându-se că încălcarea dispozițiilor prezentei legi privind stabilirea salariului de bază individual atrage, după caz, răspunderea disciplinară materială sau penală a persoanelor vinovate, potrivit legii.

Prin urmare, potrivit art.10 alin.4 din Legea nr.284/2010, la data intrării în vigoare a legii, valoarea de referință ce trebuie folosită în stabilirea drepturilor salariale individuale este de 600 lei, diferențierea salariilor de bază realizându-se prin utilizarea unor coeficienți de ierarhizare cuprinși în intervalul 1,00 pentru funcția cu cea mai mică responsabilitate și 15,00 pentru funcția cu cea mai mare responsabilitate în stat (conform art.14 din acelaşi act normativ).

În continuare, prevederea cu privire la valoarea de referință egală cu 600 lei a fost prevăzută şi prin art.4 alin.1 din Legea nr.285/2010, aplicabilă anului 2011.

Şi pentru anul 2012, prin art.1 alin.1 din Legea nr.283/2011 se stipulează că brutul salariilor de bază se menține la același nivel cu cel acordat personalului plătit din fondurile publice pentru luna decembrie 2011.

Mai mult, prevederea cu privire la valoarea de referință egală cu 600 lei a fost prevăzută în fiecare an prin acte normative anuale de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, inclusiv în anul 2015 (art.4 alin.1 din O.U.G. nr.83/2014).

Coroborând prevederile legilor anuale de salarizare începând cu anul 2012 cu alin.3 al art.4 din Legea nr.285/2010 (personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează începând cu 1 ianuarie 2011 pe clase de salarizare, pe unele funcții, gradații și grade prevăzute în legea cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010), se concluzionează că, pentru reclamanţi, salariul de bază trebuie stabilit potrivit celor cuprinse în Anexa nr.VIII din Legea-cadru, la valoarea de referință de 600 lei.

62

Această anexă se referă, în mod explicit, la salarizarea personalului din instituții publice finanțate din venituri proprii (situație în care se află pârâta-intimată) iar dezideratul cuprins în dispozițiile art.162 alin.3 din Codul muncii potrivit cu care sistemul de salarizare a personalului din autoritățile sau instituțiile publice se stabilește prin lege, nu poate fi atins decât respectând legea.

În cauză nu-și găsesc aplicarea dispozițiile art.28 alin.2 din Legea nr.284/2010 care reglementează posibilitatea salarizării personalului încadrat în funcții specifice prin asimilare, pentru că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, nu suntem în prezența unor funcții specifice care nu sunt prevăzute în lege, ci dimpotrivă așa cum s-a arătat anterior, Anexa VIII din Legea nr.284/2010 se referă tocmai la personalul din instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, situație în care se află I.S.C.T.R., față de care această anexă trebuie aplicată personalului angajat al acestei instituții.

Astfel, prin art.1 din Legea nr.284/2010 salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice se stabilise că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

În acelaşi sens, potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, iar conform art.2 din aceeaşi lege, în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

De menţionat faptul că, prin legile de salarizare s-a stabilit un regim special pentru determinarea modului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, cu respectarea prevederilor art.162 alin.3 din Codul muncii potrivit căruia sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat (…) se stabileşte prin lege, iar nu prin negocieri colective sau individuale potrivit art.162 alin.1 şi 2 Codul muncii.

În sensul celor arătate mai sus, Curtea constată că decizia nr.17/12.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se invocă, de către intimatul-reclamant, dispoziţii ce vizează contractul colectiv de muncă şi care ar conduce în concepţia sa la menţinerea sentinţei instanţei de fond, în realitate din lecturarea

63

considerentelor acestei decizii se desprinde o situaţie contrară şi care sprijină soluţia de faţă (de admitere a apelului).

Astfel, Î.C.C.J. a reţinut că, având în vedere că salarizarea personalului angajat în instituţii publice care se finanţează integral prin venituri proprii, precum şi acordarea altor drepturi se realizează, pentru anii 2014-2015, în baza Legii-cadru nr.284/2010 şi a legilor anuale de salarizare, menţionate anterior, potrivit art.132 alin.(1) din Legea nr.62/2011, prin contractele colective de muncă pentru anii respectivi, se puteau stabili drepturi şi obligaţii, numai în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, iar potrivit art.138 alin.(1) din acelaşi act normativ nu se puteau negocia şi incluse în contractele colective de muncă clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare, pentru categoria respectivă de personal.

Cum drepturile pretinse sunt drepturi pecuniare, condiţiile acordării lor nu puteau fi negociate decât dacă dreptul respectiv era recunoscut prin legile de salarizare.

Înalta Curtea a considerat ca fiind corectă opinia conform căreia o decizie a Curţii de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă.

Însă, potrivit art.142 din Legea nr.62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art.132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Art.138 din legea nr.62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin.1-3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze (alin.(4)). Conform art.138 alin.(5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.

Spre deosebire de această situaţie sancţiunea edictată în cazul nerespectării interdicţiei de a negocia drepturi neprevăzute de legea bugetului de stat (art.138 alin.(1) – (3)), care ocroteşte un interes public, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută.

Controlul legalităţii unei astfel de cauze este posibil atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea unei astfel de sancţiuni(prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia. Sintagma „a constata nulitatea pe cale de excepţie” presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o cauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.

64

Pe de altă parte, s-a reţinut că art.138 alin.(5) din Legea nr.62/2011, potrivit căruia răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă, revine angajatorului, nu distinge între tipurile de răspundere de care angajatorul poate fi ţinut, respectiv penală, contravenţională sau civilă, în daune. Instituirea unei astfel de răspunderi exclusiv în sarcina angajatorului nu este de natură a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit rezultă din desfiinţarea cu efect retroactiv a clauzei nelegale, în condiţiile în care dispoziţiile art.57 alin.(2) din Codul muncii („Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor”), ce consfinţesc o excepţie de la regimul nulităţii de strictă interpretare, nu pot fi aplicate, prin analogie, contractului colectiv de muncă.

Din interpretarea textelor de lege evocate, Curtea a constatat că salariul personalului plătit din fonduri publice este stabilit întotdeauna unilateral de către ordonatorul de credite, în baza legii, iar în contractul semnat de părţi este doar reluat cuantumul salariului astfel stabilit, iar nu ca urmare a unui acord al părţilor.

De asemenea, ordonatorul de credite determină legal salariul printr-o decizie proprie, iar angajatul nu poate decât să accepte sau să atace acea decizie.

În aceleaşi condiţii, orice reîncadrare ulterioară şi recalculare a salariului nu se va face ca urmare a unui acord între părţi, ci numai prin decizia ordonatorului de credite, supusă contestării din partea angajatului nemulţumit.

Este adevărat că în contractul individual de muncă al personalului plătit din fonduri publice se menţionează cuantumul salariului, însă această menţiune nu reprezintă o clauză contractuală rezultată dintr-un acord al părţilor, care să fie supusă aceloraşi condiţii pentru a fi modificată astfel cum impune art.41 Codul muncii.

După cum se poate observa, în cazul personalului contractual din instituţiile publice bugetare salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii de salarizare şi nu prin negocierea directă a salariului, iar modificarea contractului de muncă este permisă şi fără acordul salariatului atunci când această modificare rezultă din lege.

Aşadar, nu era necesar în cauză acordul salariatului pentru ca angajatorul să ia masurile la care este obligat prin actele normative în vigoare în scopul intrării în legalitate.

Astfel cum s-a statuat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin considerentele Deciziei nr.2/19.01.2015 în considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi faţă de amintitele decizii pronunţate de Curtea Constituţională, atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat

65

acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare în sensul art.2 raportat la art.1 alin.2 lit.e) pct.i) şi alin.3 din O.G. nr.137/2000, republicată.

Art.16 alin.2 din Constituţie statuează că nimeni nu este mai presus de lege. Aşadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.

Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti.

Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, Curtea, în baza dispoziţiilor art.480 Cod de procedură civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât şi a schimbat sentinţa, iar pe fond a respins cererea formulată de către intimatul-reclamant.

10. Condiţia sesizării curţii constituţionale cu excepţia privind neconstituţionalitatea unei legi

Art. 29 alin.1 din Legea nr.47/1992

Curtea Constituţională poate să fie sesizată cu excepţia neconstituţionalităţii unei legi sau a unei ordonanţe care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază procesuală şi indiferent de obiectul acestora.

Potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale norma juridică apreciată ca fiind neconstituţională trebuie să aibă legătură directă cu soluţionarea litigiului.

O astfel de legătură nu se poate reţine când norma este aplicabilă numai în eventualitatea rejudecării cauzei după retractarea hotărârii urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, precum revizuirea.

(Decizia civilă nr. 98/18.05.2017)

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 26.02.2016, precizată la data de 10.03.2016 şi în

66

şedinţa publică din data de 29.06.2016, revizuientul A.A., în contradictoriu cu intimata S.C. A.H.I.S. S.R.L., a solicitat revizuirea sentinţei civile nr.684/24.03.2015 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.23/109/2014, în temeiul art.509 pct.3 şi 5 Cod procedură civilă, pentru motive de fapt constând în soluţionarea litigiului dintre părţi pe baza declaraţiilor mincinoase date de către C.T. şi în descoperirea unor înscrisuri doveditoare (răspunsul la interogatoriu dat de intimată în dosarul nr.694/46/2015, scrisoarea lui J.J. din 05.02.2016, relaţii comunicate instanţei de intimată cu privire la infrastructura informatizată, declaraţia martorului C.T., reprezentant legal al intimatei, întâmpinarea acesteia din apel, transcrierea şedinţei din 11.11.2014) care ar fi condus, în mod indubitabil, la o altă soluţie în cauza având ca obiect contestaţie la decizie de concediere, anume o soluţie de admitere.

La datele de 6 şi 7 decembrie 2016, revizuientul A.A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.250 şi art.268 alin.1 lit. a din Codul muncii, precum şi ale prevederilor art.304 şi art.270 Cod procedură civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale:

(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va

67

trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Tribunalul a constatat astfel că sunt patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca o excepţie de neconstituţionalitate să fie admisibilă şi, prin urmare, invocată cu succes în sensul de a fi admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea ei.

În primul rând este imperativ prevăzută condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţei (judecătoreşti sau de arbitraj comercial), condiţie îndeplinită, de vreme ce excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de A.A. în cadrul procesului civil având ca obiect revizuirea sentinţei civile nr.684/24.03.2015 pronunţată în dosarul nr.23/109/2014.

Mai apoi, este necesar ca excepţia de neconstituţionalitate să fie ridicată de una părţile cauzei, de procuror (atunci când acesta participă) sau, din oficiu, de către instanţă, condiţie de asemenea îndeplinită, întrucât excepţia a fost ridicată de însuşi revizuentul în cauză.

Cea de a treia condiţie este reprezentată de neconstatarea de către Curtea Constituţională, până la momentul prezent a neconstituţionalităţii textelor art.250 din Codul Muncii, art.268 alin.1 lit. a Codul Muncii, art.304 şi art. 270 Cod procedură civilă, condiţie îndeplinită, deoarece până la momentul pronunţării încheierii nu a fost pronunţată de către Curtea Constituţională nicio decizie în acest sens. Sub acest aspect, instanţa a constatat totuşi că prin Decizia nr.11/2013 pronunţată de Î.C.C.J. în recurs în interesul legii, s-a consfinţit „posibilitatea” instanţei ca, alături de angajatorul care procedează la o individualizare a sancţiunii, la momentul aplicării ei, după luarea în considerare a elementelor prevăzute de art.250 lit. a-e din Codul muncii, iar nu obligaţia de a efectua această individualizare faţă de circumstanţele cauzei (posibilitatea devenind obligaţie în măsura în care existau temeiuri şi nu a făcut-o, ceea ce apreciază instanţa de control judiciar).

Astfel, s-a constatat că, în condiţiile existenţei unui text care în opinia revizuentului nu era suficient de predictibil, nefiind obiectivat la nivelul instanţelor într-un punct de vedere unitar, dar care a fost interpretat de instanţa supremă cu competenţe, potrivit art.517 alin.1 cu referire la art.514 din Codul de procedură civilă, în interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe teritoriul naţional - revizuentul a beneficiat de o legislaţie neechivocă în soluţionarea pricinii sale.

68

Ultima cerinţă de admisibilitate a excepţiei este ca neconstituţionalitatea să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Verificând această condiţie, tribunalul a observat că revizuentul a invocat neconstituţionalitatea art.250 şi art.268 alin.1 lit. a din Codul ,uncii, art.304 şi art.270 din Codul de procedură civilă şi referindu-se în concret acesta a arătat, în esenţă (încercându-se o sinteză a motivelor de fapt ale excepţiei), că:

-art.250 din Codul muncii este neconstituţional în măsura în care se interpretează că numai angajatorul este obligat să stabilească sancţiunea în raport de elementele inserate la literele a-e, nu şi instanţa de judecată;

-art.268 alin.1 lit. a din Codul muncii este neconstituţional în măsura în care reglementează un termen de contestare a deciziei de sancţionare diferit, dar concomitent, ambele fiind în vigoare (activitate a două dispoziţii legale paralele ireconciliabile) faţă de o lege nouă, de imediată aplicare;

-art.270 prin raportare la art.304 din Codul de procedură civilă este neconstituţional în măsura în care se interpretează că instanţa nu poate denunţa ca false înscrisurile oficiale/acte autentice întocmite de o altă instanţă.

De asemenea, verificând cererea în cadrul căreia s-a invocat neconstituţionalitatea textelor legale menţionate mai sus, instanţa a constatat că aceasta este revizuire.

Prin urmare, în accepţiunea agreată de sintagma „neconstituţionalitatea să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei”, instanţa a apreciat că se putea invoca doar neconstituţionalitatea uneia dintre normele ce reglementează în Codul de procedură civilă „Revizuirea”, secţiunea a 3-a, art.509-513, iar nu texte de lege în baza cărora s-a soluţionat şi ţin de litigiul în fond având ca obiect „contestaţie la decizie de concediere”.

Iar dacă se analizează restul sintagmei „în orice fază a litigiului şi indiferent de obiectul acestuia” concluzia este că referirea se face la orice fază a litigiului în care s-a invocat neconstituţionalitatea, în speţă la orice fază a revizuirii, cu atât mai mult cu cât soluţia ce se va pronunţa asupra acesteia este atacabilă cu apel, aceasta fiind calea de atac cu care este susceptibilă a se ataca sentinţa a cărei revizuire se cere.

Această interpretare este dată şi de faptul că fazele unui litigiu sunt de judecată şi de executare, iar în ceea ce priveşte judecata, doar două sunt etapele procesuale şi anume în fond şi apel,

69

restul căilor de atacare, retractare mai degrabă, a unei hotărâri judecătoreşti sunt extraordinare, revizuirea fiind una dintre acestea.

Numai în măsura în care instanţa ar fi ajuns în faza judecării cererii de revizuire şi, constatând-o admisibilă, ar fi anulat sentinţa şi ar fi fixat termen pentru judecata contestaţiei la decizia de sancţionare, pe fondul ei, contestatorul ar fi fost în drept să invoce neconstituţionalitatea unor temeiuri de drept al muncii şi de procedură, aşa cum a făcut-o, în baza cărora s-a soluţionat acel litigiu de muncă.

S-a concluzionat, astfel, că prin invocarea acestei excepţii revizuientul a avut tendinţa de a eluda etapa preliminară a judecării cererii de revizuire, anume cea a admisibilităţii, care se circumscrie exclusiv reglementării prevăzute de art.509-513 Cod procedură civilă, privitoare la obiectul şi motivele revizuirii, instanţa competentă, termenul de exercitare, suspendarea executării şi procedura de judecată, şi de a altera cu orice preţ, chiar cu încălcarea legii, o hotărâre judecătorească definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce este prohibit.

Prin urmare, dacă neconstituţionalitatea ar fi putut privi şi alt obiect decât cel stabilit de revizuent, potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil (art.509 pct.3 şi 5 Cod procedură civilă), adică oricare din celelalte puncte de la 1 până la 11, în ceea ce priveşte respectarea condiţiei ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului de revizuire a sentinţei civile nr.684/24.03.2015, pronunţată în dosarul nr.23/109/2014, instanţa a constatat că această obligaţie nu a fot respectată de revizuient.

Prin urmare, în temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, constatând că excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuent este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.1, 2 sau 3, instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În termen legal revizuientul a formulat recurs împotriva încheierii din data de 22.02.2017, solicitând casarea acesteia şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.

Recurentul a susţinut că încheierea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuient are legătură cu soluţionarea litigiului în stadiul apelului, cât şi cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în eventualitatea admiterii cererii de revizuire, aşadar poate privi inclusiv soluţia litigiului tocmai în faza în care a fost invocată.

70

A mai arătat recurentul că nu avea cum să anticipeze ce text de lege va aplica instanţa cu privire la termenul de contestare a deciziei şi nici ce interpretare va da articolului din Codul muncii ce reglementează criteriile de individualizare, după cum nu putea anticipa cum va interpreta instanţa prevederile referitoare la înscrierea în fals. Ca atare, nu avea cum să invoce mai devreme excepţia de neconstituţionalitate.

Constatarea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale are influenţă asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, dată fiind legătura directă între normele contestate şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

A mai susţinut recurentul că încheierea de respingere nu este motivată şi încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ceea ce determină incidenţa dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.5 şi 6 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 98/18.05.2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, cu majoritate, a respins ca nefondat recursul formulat de revizuientul A.A., intimată fiind S.C. A.H.I.S. S.R.L..

Pentru hotărî astfel, Curtea a reţinut urmăoarele:Este nefondată critica revizuientului privind nemotivarea de

către tribunal a încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Lecturând încheierea din 22.02.2017, Curtea a constatat că încheierea recurată este motivată atât în fapt cât şi în drept de către tribunal, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte prevederile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că în cererea de recurs nu se arată în mod concret care sunt regulile de procedură încălcate de instanţă, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu este incident motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, întrucât soluţia tribunalului nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, dintre condiţiile reglementate de art.29 din Legea nr.47/1992, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită aceea privind legătura pe care o au cu soluţionarea cauzei dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată de către revizuient.

În această fază a procesului tribunalul era chemat să analizeze incidenţa temeiurilor cererii de revizuire, respectiv a prevederilor art.509 alin.1 pct.3 şi 5 Cod procedură civilă, pe care s-a întemeiat cererea de revizuire dedusă judecăţii. Numai dacă instanţa ar admite cererea de revizuire constatând că sunt îndeplinite cerinţele art.509 alin.1 pct.3 şi 5 Cod procedură civilă şi ar fixa termen pentru rejudecarea în fond a dosarului având ca obiect contestaţie la decizia de concediere, în această a doua etapă ar fi fost

71

admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a celor patru texte de lege: art.250 şi art.268 alin.1 lit. a din Codul muncii, precum şi art.304 şi art.270 Cod procedură civilă, căci aceste dispoziţii legale au legătură cu soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

În aceste condiţii, în mod corect tribunalul a apreciat că în această fază, a analizării admisibilităţii cererii de revizuire, dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată de revizuient nu au legătură cu dosarul.

Pentru aceste considerente, Curtea, cu majoritate, a respinge recursul ca nefondat, în temeiul art.29 alin.5 din legea nr.47/1992 şi art.496 Cod procedură civilă.

11. Aplicarea indicelui de corecţie prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii, pensionarilor în favoarea cărora s-a deschis dreptul la pensie de invaliditate în baza Legii nr.19/2000, privind sistemul public de pensii şi altor drepturi de asigurări sociale.

Art.170 din Legea nr.263/2010

Persoanele înscrise la pensie începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice beneficiază de majorarea punctajului mediu anual cu un indice de corecţie calculat ca raport între 43,3% din câştigul salarial mediu brut realizat şi valoarea unui punct de pensie de la data deschiderii dreptului.

Potrivit art.170 alin.3 din Legea nr.263/2010, indicele de corecţie se aplică la înscrierea iniţială la pensie şi numai o singură dată.

Noţiunea de „înscriere iniţială la pensie” nu include şi pensia de invaliditate, determinată de un element aleatoriu, acela al pierderii capacităţii de muncă, legiuitorul neurmărind să impună condiţii nerezonabile pentru aceste persoane şi să creeze un tratament diferit faţă de alte persoane cu privire la dreptul la pensie pentru limită de vârstă supuse aceloraşi condiţii.

În cazul persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, beneficiare a pensiei de invaliditate în baza Legii nr.19/2000, privind Sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, data „înscrierii iniţiale la pensie coincide cu data trecerii la pensie pentru limită de vârstă în baza Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, care prevede aplicarea indicelui de corecţie potrivit de art.170 din acest act normativ.

72

(Decizia civilă nr. 1822/07.06.2017)

Prin sentinţa civilă nr.55/11.01.2017 pronunţată în dosarul nr.4498/109/2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamantul E.N. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Argeş şi a obligat-o pe aceasta să aplice indicele de corecţie prevăzut de art. 170 din Legea nr. 263/2010 la punctajul mediu anual stabilit prin decizia nr. 297512 din 25.02.2014 în beneficiul reclamantului, precum şi la plata diferenţelor începând cu data de 13.09.2013. totodată, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 297512/11.03.2008 emisă de CJP Argeş, reclamantul a fost înscris la pensie de invaliditate, iar la data de 25.02.2014 prin decizia nr. 297512 a fost trecut la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.263/2010, începând cu data de 23.01.2011, utilizându-se la stabilirea drepturilor acesteia de pensie un stagiu total de cotizare de 44 ani, 9 luni şi 16 zile.

În ce priveşte solicitarea reclamantului de aplicare în situaţia sa a prevederilor art.170 din Legea nr. 263/2010, tribunalul a reţinut refuzul pârâtei, motivat prin faptul că reclamantul nu a fost înscris iniţial la pensie în temeiul Legii nr.263/2010, ci în baza Legii 19/2000.

Într-adevăr, prin decizia nr. 297512/11.03.2008, reclamantul a fost înscris la pensie de invaliditate începând cu data de 11.10.2007, fiind însă trecut la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.263/2010, începând cu data de 23.01.2012.

De asemenea, art.170 din această ultimă lege prevede că pentru persoanele înscrise la pensie începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art. 95 se aplică un indice de corecţie, o singură dată, la înscrierea iniţială la pensie.

A rezultat deci că de corecţia prevăzută de art.170 din Legea nr. 263/2010 beneficiază doar persoanele înscrise iniţial la pensie după data de 1.01.2011, data intrării în vigoare a acestei legi.

În speţă, reclamantul a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă după acest moment, însă pârâta invocă faptul că această înscriere nu este cea iniţială, întrucât a fost înscris la pensie de invaliditate în anul 2007.

În consecinţă, instanţa a fost chemată să stabilească dacă acordarea pensiei de invaliditate echivalează cu o înscriere la pensie.

În acest sens, tribunalul a reţinut că potrivit legii, în sistemul public de pensii din România se acordă următoarele categorii de pensii: pensia pentru limită de vârstă; pensia anticipată; pensia anticipată parţială; pensia de invaliditate; pensia de urmaş.

73

De asemenea, potrivit art.2 lit.d din Legea nr. 263/2010, unul din principiile de bază ale sistemul public de pensii este principiul egalităţii, prin care se asigură tuturor participanţilor la sistemul public de pensii, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege.

Or, în privinţa pensiei de invaliditate nu poate fi ignorat elementul aleatoriu ce intervine, dat fiind că nu poate fi controlat de persoana în cauză momentul la care îşi pierde capacitatea de muncă, total sau parţial.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.680/2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 73 alin.1 din Legea nr. 263/2010, în considerentele căreia se arată că legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca în privinţa acordării pensiei de invaliditate.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că în noţiunea de înscriere iniţială la pensie la care se referă art.170 din Legea nr. 263/2010 nu poate fi inclusă şi pensia de invaliditate, apreciind că în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea principiului egalităţii, întrucât elementul aleatoriu al pierderii capacităţii de muncă nu justifică un tratament diferit între persoane pentru care legea prevede aceleaşi condiţii de pensionare pentru limită de vârstă.

Totodată, prin decizia nr. 437/ 29.11.2013 a Curţii Constituţionale, au dobândit dreptul de a li se aplica indicele de corecţie prevăzut la art. 170 din legea nr. 263/ 2010, numai peroanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, respectiv data de 01.01.2011, în cazul de faţă, reclamantul a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 23.01.2012.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să aplice indicele de corecţie prevăzut de art. 170 din Legea nr. 263/2010 la punctajul mediu anual stabilit prin decizia nr. 297512 din 25-02-2014 în beneficiul reclamantului, precum şi la plata diferenţelor începând cu data de 13.09.2013.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art.453 C.pr.civilă, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta CJP Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a susţinut că intimatul nu îndeplineşte condiţiile prev. de art.170 din Legea nr. 263/2010 pentru a beneficia de aplicarea indicelui de corecţie, întrucât nu a fost înscris la pensie începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.263/2010, ci a

74

fost înscris la pensie în condiţiile Legii nr.19/2000, începând cu data de 11.10.2007, aceasta fiind data iniţială a înscrierii sale la pensie.

Faptul că pensia de invaliditate se asimilează stagiului de cotizare nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte înscrierea iniţială la pensie. Prin decizia nr.437/29.11.2013 a Curţii Constituţionale au dobândit dreptul de a li se aplica indicele de corecţie prevăzut de disp. art.170 din Legea nr.263/2010 numai persoanele ale căror drepturi de pensie sau deschis după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010, respectiv 01.01.2011, iar nu şi persoanele care au beneficiat de aplicarea art.82 din Lege nr.263/2010, respectiv de trecerea de la o categorie de pensie la alta.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1822/07.06.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul declarat de pârâta CJP Argeş, ca nefondat; a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată din apel în sumă de 500 lei, către intimat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Reclamantul a fost înscris la pensie de invaliditate începând

cu data de 11.10.2007 în baza Legii nr.19/2000.Prin decizia nr.297512/25.02.2014, reclamantului i-a fost

acordată pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 23.01.2012, în baza Legii nr.263/2010.

Conform art.170 alin.1 din această lege, pentru persoanele înscrise la pensie începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art.95 se aplică un indice de corecţie calculat ca raport între 43,3% din câştigul salarial mediu brut realizat pe anul precedent şi valoarea unui punct de pensie în vigoare la acea dată. Art.170 alin.2 prevede că această dispoziţie se aplică o singură dată, la înscrierea iniţială la pensie.

Apelanta nu a aplicat în cazul reclamantului acest text de lege, motivând că înscrierea iniţială la pensie a acestuia a avut loc în baza Legii 19/2000, iar textul de lege are în vedere numai persoanele înscrise la pensie pentru prima dată după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010.

Curtea, ca şi tribunalul, a apreciat că această susţinere a casei teritoriale de pensii este eronată, deoarece reclamantul a fost înscris pentru prima oară la pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 23.01.2012, deci după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010. Ca atare, el beneficiază de indicele de corecţie prevăzut de art.170 din acest act normativ, întrucât noţiunea de „înscriere iniţială la pensie” nu include şi pensia de invaliditate. O interpretare contrară ar însemna o încălcarea a principiului egalităţii, or un

75

element aleatoriu cum este pierderea capacităţii de muncă nu justifică un tratament diferit între persoane pentru care legea impune aceleaşi condiţii de pensionare pentru limită de vârstă.

De altfel, Curtea Constituţională a statuat în considerentele deciziei nr.680/2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.1 din Legea nr.263/2010, că legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca în privinţa acordării pensiei de invaliditate.

Decizia nr.437/2013 a Curţii Constituţionale invocată de apelantă nu este de natură să ducă la o altă concluzie. Prin această decizie s-a statuat că indicele de corecţie reglementat de art.170 se aplică atât celor pensionaţi după 1.01.2013, cât şi celor înscrişi la pensie după 1.01.2011, în condiţiile în care Legea nr.263 a intrat în vigoare la 1.01.2011, iar dispoziţiile art.170 abia la 1.01.2013.

Reclamantul s-a pensionat pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2012, deci este beneficiarul indicelui de corecţie. Pe de altă parte, aspectele privind noţiunea de înscriere iniţială la pensie nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art.453 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocat.

12. Motivele contestaţiei în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunţată în apel.

Art.503 alin.1 şi 2 Cod procedură civilăArt.634 alin. 4 Cod procedură civilă

Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute de art.503 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă.

Sunt definitive în înţelesul art.634 alin. 4 Cod procedură civilă şi hotărârile pronunţate în apel fără drept de recurs care pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai pentru motivele prevăzute de art.503 alin.2 pct.1, 2 şi 4 din acest cod.

Pentru promovarea contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de apel, legiuitorul a exclus motivul prevăzut de art.503 alin.2 pct.3 Cod procedură civilă, referitor la omisiunea instanţei să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate în termen.

76

Faţă de caracterul extraordinar al căii de atac, în sensul formulării numai pentru motivele limitativ şi expres prevăzute de lege, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 Cod procedură civilă şi promovată împotriva hotărârii formulată în apel este inadmisibilă.

(Decizia civilă nr. 1974/15.06.2017)

Constată că, prin sentinţa civilă nr.1768/23 iunie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de C.I. împotriva pârâtei P.S.C.M., urmare a admiterii excepţiei autorităţii lucrului judecat invocată de către pârâtă.

În motivare s-a reţinut că, prin cererea de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei diferenţe salariale considerate cuvenite în intervalul 1 ianuarie 2005-30 aprilie 2006, constând în salariul brut minim garantat, spor de vechime, indemnizaţie de pensionare, indemnizaţie de concediu de odihnă, în diferiţi ani în acelaşi interval, diferenţă între salariu şi rata inflaţiei pentru aceste sume şi concedii medicale, sume reţinute asupra drepturilor sale salariale constând în impozit pe venit, CAS, CASS şi altele, care nu au fost virate la fonduri, deşi au fost oprite.

Totodată, s-a constatat că aceleaşi pretenţii au fost invocate în instanţă în dosarele nr.3421/CV/2005, nr.8330/109/2005, nr.1880/109/2007 ale Tribunalului Argeş, soluţionate irevocabil, potrivit deciziilor pronunţate în acestea.

În toate cele trei dosare au figurat aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, cauza cererilor de chemare în judecată fiind aceeaşi, respectiv îndreptăţirea reclamantului la plata acestor diferenţe de drepturi băneşti pentru acelaşi interval, situaţie în care, s-a constatat existentă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de lege.

Nu în ultimul rând, în considerente s-a constatat fondată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c) din Codul muncii.

În cauză a fost formulată şi o cerere privind eliberarea unui certificat din care să rezulte o altă situaţie privind drepturile salariale cuvenite reclamantului în acelaşi interval, decât cea consacrată prin anterioarele hotărâri judecătoreşti, faţă de soluţia dată celui dintâi capăt de cerere, prin prisma primei excepţii.

Împotriva sentinţei, în termen, la data de 1 august 2016, a formulat apel reclamantul, considerând greşit apreciată ca întemeiată excepţia autorităţii lucrului judecat, întrucât în dosarul nr.3421/CV/2007 a solicitat salariul minim brut garantat pentru intervalul 1 ianuarie 2005-7 martie 2006, însă instanţa a admis acţiunea numai până la 31 decembrie 2005, deci diferenţa face obiectul prezentei judecăţi, în vechiul dosar pârâta arătându-se de acord să plătească drepturile solicitate şi în prezenta acţiune.

77

Cât despre drepturile de pensionare, ele nu au fost solicitate şi nici acordate, la fel după cum, nici indemnizaţia pentru concediile de odihnă neplătite, în cursul anilor 2005, 2006, neexistând identitate de obiect.

Cât priveşte punctul 2 al acţiunii, cererea trebuia respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât într-o altă judecată, cea purtată în dosarul nr.1880/109/2007 a solicitat rectificarea, iar nu eliberarea contractului de muncă, prin înscrierea tuturor drepturilor salariale, începând cu 1995 şi până în 2006, cererea fiind admisă irevocabil.

Or, în prezent, s-a solicitat eliberarea unui certificat din care să rezulte drepturile salariale aşa cum au fost ele câştigate în instanţă.

Motivarea apelului a fost redactată prin apărător, iar în şedinţa publică din data de 10.01.2017, apelantul a solicitat amânarea pentru imposibilitatea prezentării acestuia care, însă, nu a dovedit motivul ce l-a împiedicat să se prezinte în instanţă, delegaţia sa fiind depusă încă din septembrie 2016.

În cursul procedurii de pregătire a judecăţii, s-a formulat cerere de ascultare de martori, pentru a se dovedi că pârâta nu ar fi plătit drepturile salariale pretinse.

Totodată, au fost depuse numeroase alte înscrisuri referitoare la judecăţi purtate între părţi, expertize, anchete penale, căi de atac declarate şi soluţionate până la prezenta judecată.

La fel, prin memoriul depus la 19 octombrie 2016, apelantul a dezvoltat punctul său de vedere cu privire la drepturile salariale pe care pârâta ar fi trebuit să i le plătească în perioada în care a fost angajatul acesteia, precum şi cu privire la obligaţia fostului angajator de a-i elibera o adeverinţă certificată cu aceste drepturi, aşa cum le solicită, spre a-i fi de folos la casa de pensii.

Prin întâmpinare, intimata P.S.C.M. solicită respingerea apelului, întrucât corect prima instanţă a constatat operantă autoritatea lucrului judecat.

Răspunsul la această întâmpinarea a reluat apărările formulate în fond, cu referiri la întâmpinări prin care se pretinde că, în alte pricini, până în anul 2007 pârâta ar fi recunoscut debitele, prin memoriul întocmit de acelaşi apărător ales.

În şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2017, instanţa a constatat că apărătorul ales nu a învederat instanţei că se află în imposibilitate de a se prezenta la judecată, întrucât ar avea mai multe alte cauze la alte instanţe care nu i-ar permite prezentarea, şi nu a depus delegaţie de reprezentare sau asistenţă pentru alte cauze, iar declaraţia de apel a fost formulată în luna august 2016 existând suficient timp pentru a se formula apărarea, aşa încât, a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare.

Faţă de pronunţarea primei instanţe în excepţie, s-a constatat că nu este necesară suplimentarea probatoriului sub

78

aspectul neplăţii drepturilor salariale în momentul scadenţei lor în anul 2006, pretins de către apelantul-reclamant, fiind respinse probele cu înscrisuri şi martori pe această teză.

Dându-se cuvântul asupra excepţiei prescripţiei avută în vedere de prima instanţă dar necriticată prin motivele de apel, se arată că ea nu este operantă, întrucât drepturile pretinse au făcut obiectul altei cereri, începând cu anul 1994 şi continuând în anul 2005 şi următorii, ceea ce constituie o întrerupere a cursului acesteia.

Prin decizia civilă nr.84/17.01.2017, pronunţată în dosarul nr.1027/109/2016, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

Cea dintâi instanţă a examinat pretenţiile reclamantului prin prisma identităţii de obiect, cauză şi părţi faţă de soluţii pronunţate în alte dosare de către instanţele judecătoreşti, constatând că aceleaşi drepturi au mai fost invocate şi în alte litigii deja soluţionate.

Subsidiar, a constatat că de altfel aceste drepturi sunt şi prescrise.

Curtea a apreciat ca prioritară examinarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de cercetarea autorităţii de lucru judecat.

Astfel, cel mai târziu, a pretins reclamantul, scadenţa drepturilor formulate pentru anii 2005, 2006, ar fi constituit-o momentul ieşirii sale la pensie, anul 2006.

De la acel moment, într-un termen de 3 ani, acesta trebuia să încerce valorificarea drepturilor într-o instanţă de judecată, deci cel mai târziu până în anul 2009.

Potrivit răspunsului apelantului la această excepţie, aşa cum a fost formulat oral, întrucât în motivele de apel nu s-a făcut vorbire despre soluţia dată de prima instanţă sub acest aspect, a considerat că termenul de prescripţie s-ar fi întrerupt, întrucât ar mai fi formulat şi alte cereri de chemare în judecată pentru aceleaşi drepturi.

Cererea de chemare în judecată este întrerupătoare de prescripţie, ceea ce înseamnă că, de la acel moment, eventual, în măsura în care judecata nu ar fi lăsată în nelucrare, ar începe curgerea unui nou termen.

În cauză, apelantul a pretins că partea de drepturi solicitată nu ar fi fost admisă prin cererile de chemare în judecată anterior formulate şi, de aceea, a adresat noua sa acţiune, în data de 7 martie 2016.

Cum se poate observa însă, ultimele pronunţări irevocabile datează din anul 2011 (decizia civilă nr.313 din 21 februarie 2011), moment de la care eventual s-ar putea verifica o nouă altă curgere a unui termen de prescripţie la fel de 3 ani, fiind supus aceloraşi dispoziţii ale art.268 alin.1 lit.c) Codul muncii.

79

Or, de la acest moment, în mod evident până la data formulării acţiunii au trecut mai mult de 3 ani.

Faţă de această situaţie, nu se impune a se mai examina eventuala autoritate de lucru judecat, întrucât dacă drepturile au făcut obiect al unei solicitări în instanţă, ele au suportat o reglementare judiciară care nu permite o altă judecată, noua acţiune fiind inadmisibilă ca urmare a autorităţii lucrului judecat, iar dacă nu au făcut obiectul unei astfel de examinări, în mod evident, sunt prescrise.

Sub aspectul cererii de obligare la eliberarea unei noi adeverinţe din care să rezulte alte drepturi decât cele pentru care raporturile părţilor au fost deja lămurite, chiar dacă o astfel de cerere nu este una prescriptibilă şi nici nu se dovedeşte o eventuală autoritate de lucru judecat, ceea ce trebuie observat este faptul că pretenţia reclamantului vizează eliberarea unei astfel de adeverinţe care să cuprindă drepturile cerute la primul petit al acţiunii, însă în forma nou solicitată, iar nu în cea în care instanţele anterioare s-au pronunţat.

Or, câtă vreme acestea corect nu au fost cercetate de către instanţă, o adeverinţă care să aibă conţinutul solicitat de către reclamant, nu poate să fie eliberată, iar faptul că nu s-ar fi eliberat una care să corespundă soluţiilor pronunţate în judecăţile anterioare, nu se invocă.

Faţă de toate acestea, s-a constatat că apelul este nefondat, fiind respins, potrivit art.480 Cod procedură civilă.

Împotriva deciziei civile nr.84/17 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.1027/109/2016, a formulat contestaţie în anulare CI, solicitând admiterea acesteia ca drept consecinţă anularea deciziei respective raportat la dispozițiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, după cum urmează:

- instanţa de apel a analizat numai excepţia prescripției dreptului la acțiune considerând-o prioritară faţă de excepția autorităţii de lucru judecat, în mod eronat cu alte cuvinte prin decizia pronunţată, instanţa de control judiciar nu a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat, care conducea la o altă soluție;

- se solicită a se constata faptul că în speţa dedusă judecăţii nu operează excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât nu a expirat termenul de 3 ani de la data ultimului proces, având ca obiect plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului si neachitate de intimata pârâtă în mod eronat, atâta vreme cât instanţa nu a analizat sentinţele judecătorești;

- pe de altă parte, excepţia prescripției nu a fost dezbătută în faţa primei instanţe şi de altfel această instanţă nici nu s-a pronunţat în dispozitivul sentinţei apelate.

S-au invocat dispozițiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, raportat la dispozițiile art.503 alin.3 care prevăd că dispozițiile alin.2 pct.1, 2 si

80

4 se aplică în mod corespunzător şi hotărârilor instanţelor de apel, care potrivit legii nu pot fi atacate cu recurs, în sensul omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la anumite motive de apel.

Prin întâmpinare, intimata PSCM a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, pe considerentul că motivele de apel cu privire la care se susţine că instanţa a omis să se pronunţe, trebuiau să fie invocate de către contestator şi nu de către intimată, precizându-se că atât excepțiile ce vizează autoritatea de lucru judecat cât şi excepţia prescripției dreptului material la acţiune, au fost invocare de către intimată şi nu de către contestator. A solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi ca drept consecinţă, anularea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Pitești, iar pe fond admiterea contestaţiei formulată de intimatul-contestator.

În şedinţa din 15.06.2017, Curtea a pus în discuţie excepția inadmisibilităţii contestației în anulare raportat la dispozițiile art.503 alin.3 NCPC, excepţie cu privire la care rămâne în pronunţare.

Prin decizia civilă nr. 1974/15.06.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de C.I., intimată fiind PSCM.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Contestatorul a invocat în cuprinsul motivelor sale

dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, pe considerentul că instanţa de apel a omis să cerceteze două dintre motivele de apel invocate de apelantă.

Curtea constată însă că, dispoziţiile art.503 alin.3 NCPC prevăd în mod expres în ceea ce priveşte motivele contestației în anulare, se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel, care potrivit legii nu pot fi atacate cu recurs, însă în numai ceea ce priveşte dispoziţiile alin.2 pct.1, 2 şi 4, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 NCPC invocate în cuprinsul contestație în anulare nu sunt aplicabile hotărârilor instanţelor din apel ci, numai celor pronunţate în recurs.

De altfel, prin decizia Curții Constituţionale nr.483/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art.503 alin.2 pct.3 NCPC, iar în considerentele acestei decizii s-a precizat în mod expres că lipsa posibilităţii părților de a exercita contestația în anulare, în ceea ce privește omisiunea instanţei de apel de a cerceta „un motiv de casare” este o consecinţă firească a caracterului ordinar devolutiv al apelului, fără a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii şi a accesului liber la justiție.

Curtea a reţinut că această critică nu poate fi primită, deoarece motivul contestaţiei în anulare specială – omisiunea cercetării unui motiv de casare – potriveşte exclusiv hotărârile instanţelor de recurs, cale extraordinară de atac care poate fi

81

exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art.488 din cod.

Or, apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care se rejudecă în fond cauza – spre deosebire de recurs, care are caracter nedevolutiv în configuraţia actualului Cod de procedură civilă. totodată, apelul poate fi formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a observat că o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar transforma calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare speciale într-o cale de atac ordinară, din moment ce instanţa care va soluţiona contestaţia în anulare ar trebui să reanalizeze motivele de apel, acestea nefiind structurate de lege ca atare, ci putând fi orice critici formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul.

Faţă de cele arătate mai sus, raportat la dispoziţiile art.248 şi art.508 NCPC Curtea a respins contestația în anulare, ca inadmisibilă.

13. Calitatea procesuală a constituitorului unei ipoteci în acţiunile având ca obiect constatarea simulaţiei.

Art.975 Cod civil de la 1845, respectiv art.1289 – 1294 Cod civil adoptat din Legea nr.286/2009

Simulaţia este reglementată ca excepţie de la regula opozabilităţii efectelor contractului potrivit art.975 Cod civil de la 1845, respectiv art.1289 – 1294 Cod civil adoptat din Legea nr.286/2009, constând în disimularea voinţei părţilor prin încheierea simultană a două convenţii:

Una aparentă prin care se creează o situaţie juridică publică, dar neadevărată şi cealaltă convenţie secretă, prin care este exprimată adevărata voinţă a părților, anihilând în tot sau în parte efectele contractului aparent.

Pentru opozabilitate,operaţia simulării trebuie să fie constatată în raport de toate părţile, atât cele din contractul public, cât şi cele din contractul secret, inclusiv faţă de persoanele care au garantat executarea obligaţiei în nume personal sau prin reprezentant.

Calitatea persoanei de constitutor al unei ipoteci privind garantarea executării obligaţiei izvorând din contractele a

82

cărei simulaţie se invocă justifică legitimitatea sa procesuală în acţiunea în constatare, în sensul art.36 Cod procedură civilă, ca identitate între părţile raportului juridic şi subiectele raportului juridic procesual.

(Decizia civilă nr. 2011/19.06.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 27.02.2015, reclamanţii B.M. şi B.R.S. au chemat în judecată pe D.D., CEC Bank SA, CEC Bank SA- Sucursala Vâlcea şi pe Al-K. E., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate simulaţia prin interpunere de persoane a contractului de credit încheiat la data de 13.02.2007 şi a actului adiţional la acest contract, încheiat la data de 29.02.2009.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta şi autorul B.C. au semnat contractul de credit nr. RQ 07123293154593/13.12.2007 cu pârâta CEC Bank SA prin Sucursala Râmnicu Vâlcea, precum şi actul adiţional nr. 78/29.02.2009.

Beneficiarul contractului de împrumut a fost pârâtul D.D., reprezentantul Sucursalei CEC Bank SA Râmnicu Vâlcea, care la data încheierii actului îndeplinea funcţia de şef al autorului reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâtul D.D. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 1755/29.11.2016 a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat simulaţia prin interpunere de persoane a contractului de credit şi a actului adiţional, constatându-se că actul real a fost unul de împrumut pentru pârâtul D.D..

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că pârâtul D.D. a recunoscut obţinerea unui împrumut printr-un contract de credit făcut în calitate de debitor de către autorul reclamantei, recunoaştere evocată în considerentele sentinţei penale nr. 171/2810.2014, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, prin care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că beneficiar al contractului de împrumut este pârâtul.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii şi pârâta CEC Bank SA pentru motive de nelegalitate.

Reclamanţii au criticat soluţia primei instanţe de a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Al-Kaddah Elena, care are calitatea de parte în contractul de credit imobiliar, garantând executarea restituirii împrumutului.

Pârâta CEC Bank SA a criticat la rândul său hotărârea pentru motive de nelegalitate, în sensul încălcării rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, a nemotivării soluţiei pronunţate, iar pe fond a aprecierii eronate asupra existenţei simulaţiei.

83

Prin decizia civilă nr.1588/22.05.2017 au fost admise apelurile şi anulată sentinţa, cu reţinere spre rejudecarea cauzei, cu argumentul că instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Al-K E., în mod greşit, fiindcă în actul adiţional nr. 78/29.02.2008 la contractul de credit este menţionată ca având calitatea de garant.

De asemenea, în contractul de credit încheiat la data de 13.12.2007 la menţiunea garanţii reale imobiliare este trecut imobilul descris în conţinutul actului ca fiind proprietatea pârâtei Al-K. E..

Prin decizia civilă nr. 2011/19.06.2017, Curtea a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.A.M., B.R.S., în contradictoriu cu pârâţii D.D., aflat în detenţie la Penitenciarul Colibaşi, CEC Bank – Sucursala Râmnicu Vâlcea şi Al-K.E; a constatat simulaţia contractelor de credit nr.RO07123293154593, completat prin contractul de credit nr.78 din 29 februarie 2008 privind suma de 700.000 lei, prin interpunere de persoane, în contradictoriu cu D.D., CEC Bank SA-Sucursala Râmnicu Vâlcea şi Al-K.E.; a constatat că pârâtul D.D. are calitate de împrumutat şi pârâta Al K. E. calitatea de garant ipotecar.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele: S-a reţinut în fapt că reclamanţii au solicitat în

contradictoriu cu pârâţii constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane a contractului de credit RQ07123293154593/13.07.2007 şi actului adiţional RQ07123293154593/13.12.2007, a contractului de credit salariat nr.78/29.02.2008 şi actul adiţional la acest contract încheiat la 30.06.2008, cu motivarea că beneficiarul contractului de împrumut nu a fost autorul B.C. şi reclamanta B.M., aşa cum rezultă din contractele aparente, ci D.D. care la acea dată îndeplinea funcţia de director al Sucursalei Rm. Vâlcea a CEC Bank, primul împrumutat la rândul său fiind salariatul acestei sucursale.

Prin sentinţa penală nr. 171/28.10.2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, definitivă prin decizia penală nr.1382/A/19.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, inculpatul D.D. a fost condamnat în baza art.244 alin.2 NCP cu aplicarea art.35 alin.1 şi 5 NCP la pedeapsa închisorii de un an pentru obţinerea unui credit de nevoi personale pe baza unor adeverinţe de salariat false.

Cu privire la latura civilă, inculpatul D.D. a fost obligat să plătească părţii civile CEC Bank suma de 1.380.748, 82 lei, reprezentând valoarea creditului acordat acestuia prin mijloace frauduloase.

Instanţa penală a reţinut în fapt că B.C. salariatul CEC Bank SA – Sucursala Rm.Vâlcea a încheiat un contract de credit de nevoi personale pentru suma de 700.000 lei rambursabil eşalonat într-o perioadă de 25 de ani, fiind încheiat contractul RQ 07123293154593/13.12.2007, garantarea executării obligaţiei fiind

84

asigurată prin ipoteca constituită asupra imobilului proprietatea lui Al - K. E., sens în care a fost încheiat contractul de ipotecă nr.3193/13.12.2007.

Semnarea contractului de ipotecă s-a făcut de către inculpatul D.D. în calitate de mandatar al lui Al-K. E. şi al soţului acesteia.

Instanţa penală în considerentele sentinţei a reţinut că suma care a făcut obiectul contractului de credit a fost obţinută prin mijloace frauduloase de către inculpatul D.D. care a folosit-o în scopuri personale, în sensul achiziţionării de bunuri săvârşind în acest sens şi infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art.29 alin.1 lut. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art.35 alin.1 cod penal.

Soluţionând latura civilă a cauzei, instanţa penală s-a pronunţat numai asupra măsurii restituirii sumei încasată în mod fraudulos în dauna intereselor părţii civile, nu şi cu privire la desfiinţarea actelor încheiate în mod ilegal.

Cu privire la aceste acte – contracte de împrumut, reclamanţii au invocat existenţa simulaţiei prin interpunere de persoane.

Simulaţia este reglementată ca excepţie de la opozabilitatea efectelor contractului, potrivit art. 975, respectiv art.1289 – 1294 Cod civil, constând în disimularea voinţei părţilor prin încheierea simultană a două convenţii, una aparentă, prin care se creează o situaţie juridică publică dar neadevărată şi cealaltă convenţie secretă, prin care se exprimă adevărata voinţă a părţilor de natură să dea naştere situaţiei juridice reale anihilând în tot sau în parte efectele contractului aparent.

Simulaţia se prezintă sub mai multe forme, una dintre ele fiind aceea a interpunerii de persoane, respectiv interpusul – persoana care figurează ca parte în actul public şi care maschează adevărata identitate şi interponentul sau terţul care este adevăratul beneficiar al actului şi a cărui identitate este ascunsă.

Din sentinţa penală evocată a rezultat că adevăratul beneficiar al contractelor de credit de nevoi personale nu a fost împrumutatul B.C. care a încheiat contractul aparent, ci pârâtul D.D., adevăratul beneficiar al sumei împrumutate, întreaga operaţiune de simulare a realităţii având un caracter fraudulos, potrivit aprecierii instanţei penale, care a dobândit putere de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei acestuia de pe urmă de a obţine pentru sine sumele împrumutate.

Operaţiunea frauduloasă de a ascunde identitatea adevăratului beneficiar al contractelor de credit de nevoi personale a fost apreciată în mod corect şi de către instanţa de fond ca reprezentând o simulaţie prin interpunere de persoane, fiind

85

constatată această disimulare, motivat în fapt şi în drept contrar criticilor apelantei CEC Bank SA.

Operaţiunea simulării prin interpunere de persoane trebuie să fie constatată în raport de toate părţile care au contribuit la realizarea acesteia, respectiv atât părţile din contractul public, cât şi părţile din contractul secret, astfel ca efectele hotărârii judecătoreşti să le fie opozabile.

La realizarea simulaţiei a contribuit şi pârâta Al-K E., care figurează în contractul de credit de nevoi personale în calitate de garant ipotecat, chiar dacă acest contract a fost încheiat prin reprezentare, pârâta nefăcând dovada caracterului fals al contractului de mandat sau a depăşirii împuternicirii dată mandatarului, astfel că actul de garanţie ipotecară în lipsa unor asemenea dovezi este considerat ca fiind actul pârâtei însăşi, argument faţă de care se justifică lipsa calităţii procesuale pasive, urmând să fie constatată simulaţia şi faţă de această persoană.

Pentru toate aceste argumente s-a admis cererea de chemare în judecată în baza art. 975 Cod civil, text de lege aflat în vigoare la data încheierii contractelor cu executare succesivă, precum şi art.6 alin.2 Noul Cod civil, privind principiul aplicării legii civile în timp.

14. Lipsa comunicării actelor privind restructurarea activităţii angajatorului, condiţie de legalitate a măsurii concedierii salariatului – relevanţa juridică a denumirii actului de restructurare a activităţii

Denumirea unui act nu este relevantă în ceea ce priveşte forţa sa decizională, această putere fiind atribuită de normele legale sau statutare de care depinde valabilitatea actului şi efectele sale juridice.

Actul prin care s-a hotărâri restructurarea activităţii angajatorului este valabil chiar dacă a fost intitulat: „proces – verbal” şi nu „decizie”, comunicarea sa salariatului nefiind obligatorie având în vedere că este un act unilateral, prin care angajatorul îşi manifestă un tribut exclusiv de reorganizare a activităţii sale.

Pentru respectarea drepturilor salariatului angajatorul are obligaţia să-i comunice numai actele unilaterale în legătură cu încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractului individual de muncă.

(Decizia civilă nr. 1981/19.06.2017)

Prin contestaţia înregistrată la data de 01.08.2016 pe rolul Tribunalului Argeş, contestatorul G.E.V. a solicitat în contradictoriu

86

cu Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Argeş anularea deciziei de concediere nr. 985/23.06.2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării acestuia în muncă, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă.

În motivarea cererii s-a arătat că prin contractul individual de muncă nr. 148/23.07.2013, contestatorul a fost încadrat în funcţia de inginer silvic.

La data de 26.05.2016, reclamantului i-a fost comunicat un preaviz de concediere pentru motivul că, urmare a comasării fondurilor cinegetice „Râul Târgului şi Stoeneşti” se va desfiinţa locul de muncă.

Decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost emisă anterior împlinirii termenului de preaviz, iar în cuprinsul său se menţionează procesele - verbale din data de 12.05.2016 ale adunării generale a asociaţiei privitoare la aprobarea unei noi organigrame, acte care nu au un caracter „decizional” şi care au stat la baza emiterii deciziei de concediere.

Pentru a fi valabile, actele de aprobare a noii organigrame trebuia să îmbrace forma unei hotărâri emise de organul de conducere.

Un alt motiv de nulitate a deciziei este acela că măsura desfiinţării locului de muncă nu a fost una efectivă şi nu a avut la bază o cauză serioasă.

Din contractul de muncă nu rezultă locul de muncă al contestatorului ca un loc fix, motiv pentru care nu se poate reţine că prin cesionarea celor două fonduri cinegetice a fost desfiinţat postul ocupat de contestator, astfel că în condiţiile diminuării unui loc de muncă, angajatorul trebuia să stabilească criterii de departajare şi disponibilizare a personalului angajat, cum ar fi organizarea unui concurs de evaluare a cunoştinţelor profesionale în cadrul asociaţiei fiind angajaţi şi alţi ingineri silvici cu aceleaşi atribuţii de serviciu.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 3408/14.12.2016, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că „Potrivit contractului individual de muncă nr.148/23.07.2013 (filele 11-14), contestatorul a devenit angajatul intimatei, ocupând postul de inginer silvic.

Dată fiind necesitatea îmbunătăţirii activităţii de vânătoare şi pescuit sportiv a Clubului Câmpulung Muscel, directorul intimatei, în baza art.21 din Statutul organizaţiei, a emis la nivel intern, organizatoric, decizia nr.187/05.08.2013 prin care s-a dispus ca

87

domnul G. să coordoneze activitatea de vânătoare şi pescuit sportiv a Clubului Câmpulung Muscel.

Previzionând la nivelul anului 2015 o rentabilitate scăzută a clubului, intimata a intenţionat ca activitatea acestuia să fie coordonată de alt angajat, propunând contestatorului postul de la Piteşti, însă acest post a fost refuzat de către domnul G., rămânând să-şi desfăşoare activitatea în continuare la Câmpulung (a se vedea ultimul paragraf al filei 35, dosar – aspect necontestat de contestator).

Acesta este postul pe care contestatorul îl ocupa la data emiterii preavizului nr.846/26.06.3016 în care se stipula că începând cu ziua următoare, 27.05.2016, i se acordă un preaviz de 20 zile lucrătoare în intervalul 27.05.2016-24.06.2016, iar la împlinirea acestuia se va emite decizia de încetare a contractului individual de muncă în temeiul disp.art.65 alin.1 Codul muncii, motivul fiind unul extrinsec persoanei sale şi constând în diminuarea numărului de posturi de inginer silvic prin desfiinţarea postului ocupat de contestator, ca urmare a cesionării celor două fonduri cinegetice: nr.18 Râul Târgului şi nr.20 Stoeneşti, ambele în raza de jurisdicţie a Clubului Câmpulung Muscel.

Este real că decizia de concediere nr. 985/23.06.2016 a fost emisă anterior expirării termenului de preaviz, însă aşa cum rezultă din conţinutul acesteia efectele juridice constând în încetarea raporturilor de muncă s-au produs începând cu data de 25.06.2016, astfel că nu se poate reţine în cauză apărarea contestatorului în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile art.75 Codul muncii privitoare la garantarea în favoarea salariatului a dreptului la preaviz şi a timpului acordat cu acest titlu.

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa constată că intimata a avut şi invocat ca temei juridic disp.art.65 alin.1 Codul muncii. Astfel, s-a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motive ce nu au ţinut de persoana salariatului, motive ce au constat în reorganizarea activităţii organizaţiei de vânătoare şi pescuit sportiv prin diminuarea numărului de posturi de inginer silvic.

S-au avut drept justificări de fapt deficitul cu care a figurat, în urma evidenţelor contabile, activitatea la nivelul Clubului Câmpulung Muscel (fila 44 şi 45, faţă şi verso), concesionarea celor două fonduri cinegetice din cadrul Clubului (nr.18 Râul Târgului şi nr.20 Stoeneşti) şi împrejurarea în care contestatorul ocupa, aşa cum s-a menţionat mai sus, postul de inginer silvic în cadrul Clubului Câmpulung, acesta fiind singurul la acest nivel.

Prin urmare, nici apărarea în sensul că domnul G. era angajatul organizaţiei AJVPS Argeş, fără a rezulta din vreun document că acesta figura la nivelul Clubului Câmpulung, nu poate fi reţinută, instanţa constatând că ocupa exact postul de inginer silvic la

88

Clubul Câmpulung Muscel şi că acest post a fost desfiinţat, cu respectarea disp.art.65 Codul muncii.

În ceea ce priveşte conţinutul pe care decizia de concediere trebuie să-l aibă în mod obligatoriu, în conformitate cu art.252 alin.2 Codul muncii, instanţa observă că noua organigramă, cu structura acesteia (departamente, stat de funcţii, posturi etc.) nu este prevăzută ca element intrinsec al deciziei, pentru ca în cazul nemenţionării ei să fie atrasă sancţiunea nulităţii deciziei.

Analizând menţiunile exprese din decizie, instanţa constată că în preambul se fac trimiteri la numeroase acte şi fapte juridice pe care intimata le-a apreciat drept temeiuri de drept şi de fapt ale măsurii pe care a dispus-o prin decizia de concediere nr. 985/23.06.2016, astfel:

În primul rând se invocă două procese verbale încheiate în data de 12.05.2016 la nivel de Adunare Generală şi de Consiliu.

În cadrul şedinţei soldate cu procesul verbal al AG din 12.05.2016 (filele 48-52) s-a discutat, ca prim punct al ordinii de zi, raportul de activitate pe anul 2015, ocazie cu care s-a pus în evidenţă deficitul înregistrat de organizaţie, la nivel general, de 67.067,09 lei.

Acest aspect a îndreptăţit directorul organizaţiei să întocmească şi să propună, în temeiul art.21 lit.G din Statut, către Consiliu necesitatea restructurării activităţii prin restrângerea ei (sub forma concesionării celor două fonduri cinegetice din cadrul Clubului Câmpulung: nr.18 Râul Târgului şi nr.20 Stoeneşti) şi, în consecinţă, prin diminuarea numărului de posturi de inginer silvic cu unul, cel de la nivelul Clubului Câmpulung, Consiliul găsind oportună şi aprobând noua organigramă aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat în aceeaşi dată, potrivit art.18 lit.J (filele 46 şi 47).

Se constată astfel că organele de conducere au procedat în conformitate cu regulile statutare în ceea ce priveşte competenţele şi atribuţiile lor, dar şi restructurarea activităţii organizaţiei, toate considerentele de fapt şi de drept, precum şi măsurile ce s-au impus, asigurându-se astfel transparenţa, fiind consemnate în acte emanând de la acestea. Prin urmare, împrejurarea de fapt că aceste dispoziţii au îmbrăcat forma proceselor verbale iar nu a hotărârii nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei de concediere câtă vreme prin inserarea lor în conţinutul ei, s-a asigurat/garantat dreptul salariatului de a contesta pertinent, prin motive concrete, temeinicia şi legalitatea actului şi de a se apăra împotriva susţinerilor angajatorului.

În afară de cele două procese verbale, decizia menţionează date referitoare la asigurarea dreptului de preaviz, precum şi temeiurile legale în baza cărora a fost luată măsura concedierii, fiind una individuală, ori potrivit cărora aceasta se poate contesta în faţa instanţelor de judecată.

89

Cât priveşte Hotărârea nr.1/2016 a AGA şi Hotărârea nr.5/2016 a CA, instanţa a constatat că partea interesată nu s-a înscris în fals împotriva acestora, urmând să le analizeze prin coroborare cu celelalte înscrisuri, mai exact cu procesele verbale încheiate în momentul şi pe măsură ce se desfăşura şedinţa, care sunt oglinda directă a ordinii de zi, a discuţiilor, a punctelor de vedere contradictorii etc., procese verbale apreciate ca relevante în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus.

Potrivit procesului verbal al Adunării Generale a Asociaţiei din 12.05.2016, din cei 10 membri din cadrul Clubului Câmpulung 7 au semnat tabelul întocmit ca anexă (fila 54, verso), iar conform procesului verbal al Consiliului Asociaţiei din aceeaşi dată, la şedinţa respectivă au participat 7 persoane, documentul purtând semnăturile a cel puţin 5 (fila 47, faţă şi verso), astfel că se apreciază respectate şi dispoziţiile statutare privitoare la cvorum - art.34 din Statut (fila 25) potrivit cu care hotărârile se iau cu votul majorităţii celor prezenţi la şedinţe.”

Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat, în esenţă, că tribunalul nu s-a pronunţat asupra apărării în legătură cu legalitatea deciziei, constând în lipsa criteriilor clare şi obiective de selecţie a celor trei ingineri silvici, salariaţii intimatei, având în vedere că din contractul de muncă al contestatorului nu rezultă că postul său era acela desfiinţat.

Nu a fost analizată nici apărarea contestatorului din cuprinsul răspunsului la întâmpinare cu privire la procesul - verbal nr. 818/23.05.2016 prin care se pretinde efectuarea unei evaluări prealabile concedierii şi selecţionarea personalului cu funcţia de inginer.

Această evaluare trebuia să se facă numai de către directorul Asociaţiei, însă la operaţia de selectare a participat şi contabilul-şef, persoana în cauză având interes să facă o evaluare subiectivă.

De asemenea, evaluarea nu a avut în vedere criteriile stabilite de angajator şi face trimitere exclusiv la volumul de activitate.

Instanţa de fond a apreciat în mod eronat îndeplinirea condiţiei de legalitate a deciziei de concediere sub aspectul motivării în drept şi în fapt, trimiterea intimatei la cele două procese - verbale ale adunării generale în cuprinsul deciziei nefiind suficientă pentru îndeplinirea condiţiei motivării actului.

Tribunalul a făcut o apreciere eronată şi cu privire la data emiterii deciziei de concediere, faţă de data expirării preavizului şi nu s-a pronunţat asupra nulităţii hotărârii nr. 5/12.05.2016 a Consiliului Asociaţiei pentru lipsa semnăturii membrilor prezenţi.

90

S-a mai motivat că a fost încălcat principiul dreptului la apărare pentru că prin răspunsul la întâmpinare apelantul a precizat că înţelege să conteste proces - verbal de şedinţă al consiliului asociaţiei din 12.05.2016, cât şi hotărârea nr. 5/12.05.2016, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei apărări, după discuţii orale şi contradictorii.

S-a mai criticat soluţia şi sub aspectul că a fost obligat în mod greşit contestatorul la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat,pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Prin decizia nr. 1981/19.06.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul G.E.V, împotriva sentinţei civile nr.3408 din 14 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.3805/109/2016, intimată fiind A.J.V.P.S. Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin contractul individual de muncă nr. 148/23.07.2013 contestatorul a fost încadrat în funcţia de inginer silvic, iar prin decizia nr. 187/05.08.2013 s-a stabilit ca acesta să-şi desfăşoare activitatea la „Clubul Câmpulung”, gestionând fondurile cinegetice: Râul Târgului şi Stoeneşti.

Prin hotărârea nr. 5/2016 a Consiliului Asociaţiei şi Hotărârea nr. 1/2016 a Adunării Generale a fost aprobată cesionarea fondurilor cinegetice administrate de către contestator, astfel că urmare a desfiinţării postului ocupat i-a fost emis preavizul de concediere nr. 846/26.05.2016 de 20 de zile lucrătoare, termenul împlinindu-se la data de 24.06.2016.

Decizia de concediere nr. 985/23.06.2016 şi-a produs efectele de încetare a contractului individual de muncă la data de 25.06.2016, după împlinirea termenului de preaviz din 24.06.2016.

Legalitatea deciziei de concediere sub acest aspect se putea pune în discuţie numai dacă încetarea contractului individual de muncă avea loc în perioada termenului de preaviz, însă emiterea deciziei în această perioadă care produce efecte după expirarea sa, nu poate să fie afectată de sancţiunea nulităţii, relevanţă juridică având data de la care încetează raportul individual de muncă.

Apelantul a criticat sentinţa sub aspectul că instanţa de fond nu a analizat apărările sale în legătură cu criteriile pe care angajatoarea nu le-a stabilit în vederea selectării personalului angajat ocupând aceeaşi funcţie.

Într-adevăr, în cadrul Asociaţiei existau trei posturi de inginer silvic, cu privire la care pentru rentabilizarea activităţii Asociaţiei s-a hotărât cesionarea a două fonduri cinegetice aflate în administrarea „Clubului Câmpulung”.

91

Măsurile de organizare a activităţii Asociaţiei prin cesionarea celor două fonduri cinegetice au fost dispuse de către Adunarea Generală şi consiliul acesteia prin actele din 12.05.2016 denumite „procese-verbale”, acte contestate de către apelant pentru puterea lor decizională.

Denumirea actului nu are relevanţă în ceea ce priveşte forţa sa decizională, ci această relevanţă este dată de normele statutare indiferent de denumirea pe care o poartă actul, iar legalitatea lor depinde de respectarea condiţiilor de fond şi de formă, respectiv de respectarea competenţelor autorităţii care poate să emită asemenea acte. Tribunalul a făcut o apreciere corectă asupra puterii decizionale a celor două procese-verbale, motivând soluţia şi cu privire la aceste acte atunci când a reţinut că desfiinţarea postului ocupat de către contestator a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

Procesele-verbale prin care intimata a hotărât restructurarea activităţii sale prin cesionarea celor două fonduri cinegetice şi măsurile ulterioare nu sunt acte care trebuie să fie comunicate salariatului, deoarece reorganizarea activităţii este un atribut exclusiv al angajatorului, acestuia dinainte urmând a i se comunica numai acele măsuri care au legătură cu contractul individual de muncă, pentru a se apăra faţă de eventualele măsuri cu caracter unilateral dispuse de angajator.

O altă critică a apelantului este aceea în sensul că nu s-a avut în vedere apărarea sa în legătură cu lipsa criteriilor de selectare în vederea concedierii, însă în cuprinsul cererii de apel se face menţiunea existenţei procesul-verbal nr. 818/23.05.2016 de evaluare prealabilă şi de selecţionare a personalului cu funcţia de inginer.

Cu privire la acest act, apelantul invocă nelegalitatea operaţiei de evaluare făcută de către o persoană care avea interes, întrucât şi acesta ocupa funcţia de inginer.

Apărarea invocată de către reclamant pentru prima dată în apel nu se poate analiza, faţă de art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, decât cele invocate la prima instanţă, dacă nu sunt motive de ordine publică.

Legalitatea unei operaţiuni săvârşite anterior concedierii nu poate să fie considerată ca o chestiune de drept pe care contestatorul să o poată invoca motiv de ordine publică în apel, acesta având posibilitatea, în măsura în care nu se invocă o nulitate absolută, să facă apărările corespunzătoare la instanţa de fond.

În cuprinsul cererii de apel s-au mai făcut apărări noi şi în legătură cu lipsa menţiunilor hotărârii Adunării Generale nr. 1/12.05.2016 şi nr. 5/12.05.2016 din conţinutul deciziei de concediere, precum şi a preavizului, apărări pe care, având în vedere considerentul evocat, instanţa nu le poate analiza direct în apel.

92

S-a motivat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra nulităţii hotărârii nr. 5/12.05.2016, însă nu a fost sesizată cu o asemenea cerere, precizarea contestării celor două acte a făcut-o contestatorul numai în răspunsul la întâmpinare. Cererea apelantului de a se desfiinţa cele două acte era una prin care se modifica cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 204 Cod procedură civilă, însă în baza principiului disponibilităţii nu s-a făcut menţiunea că prin răspunsul la întâmpinare s-a urmărit modificarea cererii de chemare în judecată, astfel că instanţa de fond a avut în vedere acest răspuns ca o simplă apărare, cu privire la care s-a pronunţat în cauză, reţinând în considerentele hotărârii legalitatea Hotărârii nr. 5/12.05.2016 şi a Hotărârii nr. 1/2016 a Consiliului, respectiv a Adunării Generale a Asociaţiei, ceea ce exclude omisiunea pronunţării, aşa după cum s-a apărat apelantul.

Pronunţându-se asupra apărării în legătură cu legalitatea actelor contestate de către apelant, instanţa de fond a respectat principiul dreptului la apărare.

S-a arătat şi că evaluarea nu a avut în vedere criteriile stabilite de angajator şi face trimitere numai la volumul de activitate.

În analiza acestei apărări, se impunea ca apelantul să facă precizarea concretă a criteriilor stabilite de angajator, pentru a se putea analiza în ce măsură nu au fost corect evaluate, menţiunea generală neputând să conducă la o asemenea apreciere.

În ceea ce priveşte motivarea deciziei de concediere, s-a reţinut în mod corect că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 76 Codul muncii, în sensul că din conţinutul său rezultă durata preavizului şi motivele care au determinat concedierea, având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. 2 Codul muncii.

Ultimul motiv de apel a fost formulat în legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa l-a obligat în mod eronat pe contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor evocate, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii adverse, să plătească cheltuieli de judecată. Ca urmare a culpei procesuale a contestatorului căruia i-a fost respinsă contestaţia, tribunalul l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste argumente, a fost păstrată soluţia primei instanţe şi respins apelul în baza art. 480 Cod procedură civilă.

15. Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale plătită pentru personalul salariat anterior datei de 01.04.2001

Art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, fondul necesar

93

pensiilor s-a constituit din contribuţiile plătite de angajator şi sumele alocate de la bugetul de stat în acest scop.

Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale a constituit-o câştigul brut realizat de către salariaţi în grupele superioare de muncă şi salariul brut primit în limita prevăzută de lege în cazul personalului casnic angajat de persoanele fizice pentru îngrijirea celor aflaţi în vârstă, a persoanelor cu handicap şi a copiilor, fiind stabilită în mod diferenţiat.

Sumele care nu pot constitui bază de calcul a contribuţiei de asigurări sociale sunt enumerate expres şi limitativ în art.2 din decretul nr.389/1972, ceea ce presupune că orice venituri dobândite de salariatul care a desfăşurat activitate permanentă şi nu face parte din acelea excluse de legiuitor trebuie să fie avute în vedere la calculul dreptului la pensie.

(Decizia civilă nr. 1950/15.06.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.2577/109/2016 pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 26.05.2016, reclamantul E.M. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş, solicitând recalcularea drepturilor de pensie pentru invaliditate prin valorificarea salariilor brute din adeverinţa nr.261/19.10.2015 eliberată de S.C. S. S.A. şi a celor obţinute în acord din adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti şi să plătească acestuia diferenţele drepturilor de pensie rezultate din această recalculare, începând cu data de 1.12.2015.

Reclamantul a arătat că prin cererea nr.72682/23.11.2015 a solicitat pârâtei valorificarea la stabilirea drepturilor de pensie a veniturilor brute, respectiv obţinute în acord, aşa cum rezultă din adeverinţele de mai sus, însă aceasta a respins cererea, prin decizia nr.342437/25.03.2016, încălcând principiul contributivităţii, întrucât pentru aceste venituri a fost reţinută contribuţia de asigurări sociale.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că veniturile din adeverinţele în litigiu nu pot fi valorificate la recalcularea pensiei reclamantului, în raport de dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010, deoarece nu reprezintă venituri cu caracter permanent şi nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare. În plus, dovedirea sporurilor care sunt parte componentă a „salariului brut” este responsabilitatea unităţii angajatoare, care trebuia să elibereze adeverinţa în conformitate cu actele normative în vigoare (Anexa nr.15 la normele de aplicare a Legii nr.263/2010), anume să evidenţieze, în mod concret, din ce se compun aceste venituri.

Prin sentinţa civilă nr.2580 din 26 octombrie 2016 a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în calcul a veniturilor menţionate în adeverinţele nr.261/19.10.2015 eliberată de S.C. S. S.A şi

94

nr.842/15.10.2015 eliberată de S.C. T. S.A. Bucureşti şi să plătească acestuia diferenţele drepturilor de pensie începând cu data de 1.12.2015.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin cererea nr.72682/23.11.2015 reclamantul a solicitat pârâtei recalcularea pensiei în raport de veniturile brute din adeverinţele menţionate mai sus. Pârâta a emis decizia nr.342437/25.03.2016, prin care a respins solicitarea reclamantului, reţinând că, potrivit art.165 din Legea nr.263/2010, la determinarea punctajelor anuale până la data de 1.04.2001 se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, precum şi sporurile cu caracter permanent înregistrate în carnetul de muncă sau dovedite cu adeverinţe completate conform legii.

Potrivit art.165 alin.1 din Legea nr.263/2010, la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, respectiv salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991. Însă alin.2 al art.165 menţionează că la determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin.1 se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.

În cauza de faţă, reclamantul a beneficiat de o astfel de adeverinţă, nr. 261/19.10.2015 eliberată de SC S. SA, din care rezultă că angajatorul a virat contribuţiile de asigurări sociale în raport cu veniturile realizate şi încasate.

Coroborând aceste dispoziţii cu art.2 lit. c din aceeaşi lege, care reglementează principiul contributivităţii, conform căruia drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite, tribunalul a reţinut că plata contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale de stat este o condiţie pentru recunoaşterea şi stabilirea dreptului la pensie. De asemenea, potrivit art.96 alin.2 din Legea nr.263/2010, punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică. În acest sens s-a pronunţat şi ÎCCJ în recurs în interesul legii, prin decizia nr.19/2011, în considerentele căreia a statuat că neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a

95

contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii.

Prin urmare, la calculul drepturilor de pensie în temeiul Legii nr.263/2010 se au în vedere toate veniturile care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale.

Tribunalul a apreciat că art.165 din Legea nr.263/2010 are menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum şi modalitatea de stabilire a bazei de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale. Altfel spus, textul de lege prevede ce salarii „se utilizează” la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcţie de legislaţia în vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul a acestor punctaje ce trebuie respectată de casa de pensii şi având caracter orientativ.

În ceea ce priveşte veniturile realizate în acord, tribunalul a reţinut că, potrivit art.12 şi următoarele şi art.40 şi următoarele din Legea nr.57/1974 a retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii, plata în acord, cât şi depăşirea planului pe secţie sunt, fie forme de salarizare, fie criterii în funcţie de care se stabileşte retribuţia tarifară majorată.

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, act normativ în vigoare pentru perioada 1984 - 1987 (la care se referă adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti), fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii şi din sumele alocate de la bugetul de stat.

Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.

Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri.

Distinct de aceasta, art.2 din Decretul nr.389/1972 enumeră drepturile băneşti pentru care nu se datorează contribuţia pentru asigurările sociale de stat, iar între ele nu se regăsesc drepturile ce fac obiectul prezentei judecăţi, adică formele de retribuire în acord global.

96

Retribuţia tarifară micşorată sau majorată conform art.40 alin.1 din Legea nr.57/1974, obţinută pentru munca în acord global, este inclusă în câştigul brut realizat de salariat, din care s-a reţinut, potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, o contribuţie de 15% la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Prin urmare, pentru aceste sume, angajatorul reclamantului a calculat şi virat contribuţii de asigurări sociale, aspect confirmat prin adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti.

Reglementarea privind calculul drepturilor de pensie, instituită prin Legile nr.19/2000 şi nr.263/2010 a fost construită în jurul principiului contributivităţii, potrivit căruia orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au achitat statului contribuţii de asigurări sociale, trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.

În acest sens s-a pronunţat Î.C.C.J. în aceeaşi decizie nr.19/17.10.2011, în care a statuat că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1 lit. a din Legea nr.57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, iar potrivit art.521 pct.3 N.C.pr.civ., soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii prin care se dezleagă problemele de drept sunt obligatorii pentru instanţă.

În raport de principiul contributivităţii mai-sus enunţat şi de menţiunile din adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti, potrivit cărora pe toată durata angajării s-au achitat lunar cotele CAS, inclusiv contribuţia la pensia suplimentară pentru angajat, cât şi cotele aferente angajatorului, instanţa a concluzionat că reclamantul este îndreptăţit la valorificarea veniturilor obţinute cu titlu de „acord” menţionate în cuprinsul aceleiaşi adeverinţe.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă, conform celor de mai sus.În termen legal pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Veniturile brute din adeverinţa nr.261/19.10.2015 eliberată de S.C. S. S.A. şi cele realizate în acord din adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti, nu pot fi valorificate de casa de pensii, în raport de dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010 şi ale anexei 15 din H.G. nr.257/2011, care prevăd expres acele categorii de venituri ce pot fi valorificate la calculul pensiei, ca atare nu există temei pentru luarea în considerare a veniturilor brute.

Aplicarea principiului contributivităţii consacrat de Legea nr.19/2000 şi de Legea nr.263/2010, nu se poate realiza prin ignorarea altor reguli stabilite de legiuitor în limitele competenţelor

97

sale constituţionale, prin care efectele şi modalităţile de aplicare ale acestui principiu, sunt detaliate.

Mai mult, în niciuna dintre cele două adeverinţe nu se face menţiunea privind plata contribuţiilor de asigurări sociale.

Prin decizia civilă nr. 1950/15.06.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C.J.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.2580 din 26 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr.2577/109/2016, intimat fiind reclamantul E.M.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin sentinţa apelată pârâta a fost obligată să recalculeze

pensia reclamantului prin luarea în calcul a adeverinţei nr.261/19.10.2015 eliberată de S.C. S. S.A. ce atestă veniturile brute obţinute de reclamant în fiecare lună de activitate, în perioada septembrie 1979 - decembrie 1983 şi adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti , ce atestă veniturile în acord obţinute de reclamant în perioada aprilie 1984 - august 1987, pentru care unităţile angajatoare au reţinut şi virat contribuţia de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte veniturile brute, Curtea constată că, potrivit art.96 alin.2 din Legea nr.263/2010, punctajul lunar se calculează în funcţie de câştigul salarial brut care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, ceea ce înseamnă că se au în vedere şi sporurile şi adaosurile. În acord cu aceste dispoziţii, norma tranzitorie din art.165 al Legii nr.263/2010 precizează că salariile obţinute în perioada anterioară datei de 1.04.2001 vor fi valorificate la determinarea punctajelor anuale indiferent de forma în care au fost consemnate în carnetul de muncă, în perioade diferite, respectiv salarii brute sau nete, şi nu salarii tarifare de încadrare.

Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege, rezultă că ceea ce se ia în calcul nu este numai salariul înscris în carnetul de muncă, ci venitul brut lunar, care cuprinde şi sporuri şi adaosuri pentru care legea a prevăzut, iar angajatorul a reţinut şi virat C.A.S.

Referitor la contribuţiile de asigurări sociale, Curtea mai reţine că, potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii şi din sumele alocate de la bugetul de stat. Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care, în art.1, a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de

98

forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.

Practic textul de lege instituia obligaţia virării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizau aceste venituri. Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumera expres şi limitativ drepturile băneşti pentru care nu se datora contribuţia pentru asigurările sociale de stat („sumele reprezentând: drepturile plătite asiguraţilor din fondurile asigurărilor sociale de stat; drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor de muncă; diurnele de deplasare, detaşare şi indemnizaţiile de transferare; drepturile de autor sau de colaborator extern; retribuţiile pentru executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii pe bază de contracte civile ori pentru alte categorii de lucrări care nu au la bază contracte de muncă reglementate, ca atare, prin legislaţia muncii; premiile acordate de unităţile economice din beneficiile realizate), ceea ce înseamnă că pentru celelalte venituri angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuţie.

Veniturile salariale ale reclamantului nu fac parte din categoriile enumerate expres de art.2 din decret, ceea ce înseamnă că pentru acestea s-a achitat contribuţia de asigurări sociale, conform art.1 din Decretul nr.389/1972, chiar dacă în adeverinţă nu s-au făcut menţiuni exprese în acest sens.

Aşa cum corect a reţinut tribunalul, art.165 din lege nu poate fi interpretat în sensul că exclude de la valorificare venituri ce au constituit baza de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale, pe motiv că adeverinţa eliberată de angajator evidenţiază salarii brute, nu salarii nete. Textul de lege clarifică, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum şi modalitatea de stabilire a bazei de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale, prevăzând ce salarii se utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcţie de legislaţia în vigoare la acel moment.

Excluderea de la valorificare a unor venituri, ce au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale reprezintă o încălcare a principiului contributivităţii.

Constatând, deci, că pentru veniturile brute ale reclamantului angajatorul a virat la buget contribuţia de asigurări sociale, Curtea apreciază că aceste venituri trebuie avute în vedere de pârâtă la stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului.

În ceea ce priveşte adeverinţa nr.842/15.10.2015 eliberată de T. S.A. Bucureşti, cuprinzând veniturile în acord, Curtea constată că prin decizia nr.19 pronunţată în dosarul nr.18/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în recurs în interesul legii, că în interpretarea dispoziţiilor art.2 lit. e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 şi ale art.1 şi 2 din O.U.G. nr.4/2005, formele de

99

retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1 lit.a din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Caracterul justificat al nepredării documentelor contabile.

Art.67 alin.1 din Legea nr.85/2014

Pe cale de consecinţă, la momentul solicitării acestora de către lichidator în vederea instrumentării în dosarul de insolvenţă, pârâtul nu se afla în posesia documentelor contabile, nefiind în măsură să le predea, pentru îndeplinirea obligaţiei impusă de art.67 alin.1 din Legea nr.85/2014.

Judecătorul sindic, deşi este sesizat cu aceste aspecte, soluţionează excepţia de prematuritate, reţinând că cererea nu este prematură pe considerentul că actele societăţii se află ataşate la dosarul penal. Cu aceeaşi ocazie încuviinţează proba cu înscrisuri pentru părţi, fără însă a se efectua demersuri în vederea identificării înscrisurilor contabile, respectiv a locului în care acestea se găsesc, iar în final antrenează răspunderea administratorului pe acest considerent al nepredării actelor contabile care ar fi permis lichidatorului recuperarea creanţelor, respectiv justificarea situaţiei bunurilor menţionate în evidenţele contabile.

Curtea reţine însă că, faţă de caracterul justificat al nepredării documentelor contabile, nerecuperarea creanţelor nu poate fi reţinută în sarcina administratorului societăţii, care poate fi ţinut să răspundă numai pentru sumele menţionate în casă, conturi în bănci, respectiv stocuri de materiale, care nu au fost justificate lichidatorului.

(Decizia civilă nr. 344/A-COM/20 Aprilie 2017)

Prin sentinţa nr.788/F/1.10.2015, pronunţată în dosarul nr.181/1259/2015 al acestei instanţe, a fost admisă cererea formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

100

În temeiul art.72 din Legea nr.85/2014, privind procedura de insolvenţă s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei debitoarei SC AMF SRL, a fost numit în calitate de administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă TA, cu atribuţiile prevăzute de art.64 din lege, s-a dispus asupra celorlalte măsuri prevăzute de lege.

Prin sentinţa nr.1127/F/3.12.2015, în temeiul art.145 alin.1 lit.D, raportat la art.147 alin.1 din Legea nr.85/2014, s-a dispus intrarea în faliment în procedură simplificată a debitoarei SC AMF SRL

Prin încheierea din 17.12.2015, în temeiul art.57 alin.3 din Legea nr.85/2014 s-a constatat că a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar IGF EC IPURL în locul lichidatorului judiciar desemnat provizoriu, TA

După desemnarea în această calitate, lichidatorul judiciar confirmat, a chemat în judecată pe pârâtul MF, administrator al societăţii aflată în insolvenţă, pentru a fi obligat, în temeiul art.169 alin.1 lit. a),c), d) şi e) din Legea nr.85/2014 să suporte masa pasivă a debitorului în sumă de 1.496.034 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că debitoarea se află în procedura falimentului. Conform raportului cauzal întocmit în cauză, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvenţă a debitorului, întrucât a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, a deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

În temeiul art.41 alin.4 din Legea nr.85/2014, s-au comunicat pârâtului cererea cu actele anexă, la 5.03.2016, cu menţiunea de a depune întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.

După expirarea termenului, constatând că pârâtul nu a depus întâmpinare, s-a dispus citarea părţilor în şedinţă publică.

La data de 28.03.2016, pârâtul a depus întâmpinare, precizând că se află în termen legal de depunere, întrucât locuieşte la o altă adresă, respectiv ***.

Pârâtul a invocat excepţia de prematuritate, arătând că actele contabile se află la organele penale sesizate cu judecata unei acţiuni de evaziune fiscală într-un dosar penal (nr.300/P/2014 al IPJ Argeş) în care apar ca inculpaţi atât administratorul societăţii cât şi administratorul mandatar conform procurii depuse.

Sub aspectul fondului, pârâtul a arătat că imobilul în care societatea şi-a desfăşurat activitatea, începând cu anul 2011, a fost distrus în incendiu, astfel cum rezultă din procesul verbal de intervenţie, nr.45/21.08.2014, acesta fiind motivul pentru care şi-a încetat activitatea.

101

În perioada de funcţionare, în intervalul 12.04.2012 – 22.05.2014, conform procurii, respectiv declaraţiei de revocare a procurii, depuse la dosar, activitatea de administrare a fost transmisă lui SDA.

Prin încheierea din data de 19.03.2016, instanţa a respins excepţia de prematuritate, reţinându-se că aceasta este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, presupunând că dreptul material la acţiune nu poate fi exercitat deoarece este afectat de un termen sau o condiţie suspensivă.

Împrejurarea că actele societăţii se află ataşate la dosarul penal nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de lege, pentru a aprecia cererea ca prematură.

S-a reţinut că art.28 Cod procedură penală, prevede că, exclusiv în situaţia în care, prin hotărâre penală se soluţionează acţiunea civilă, respectiva hotărâre are autoritate de lucru judecat sub aspectul prejudiciului şi a vinovăţiei. În temeiul art.1365 din noul Cod civil, instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale, procedura penală pentru evaziune nu priveşte întreaga masa credală a debitorului, ci exclusiv creanţa bugetară.

Prin sentinţa nr.771/F/6.07.2016, Tribunalul Specializat Argeş a admis în parte acţiunea formulată împotriva pârâtului MF, administrator al societăţii aflată în insolvenţă, pe care l-a obligat să aducă la masa credală a debitoarei suma de 285.727 lei.

S-a dispus comunicarea sentinţei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Argeş, în temeiul art.4 alin.1 lit.b) raportat la art.5 din O.G. nr.39/2015.

Pentru a hotărî astfel, din examinarea probelor, judecătorul sindic a reţinut că debitoarea se află în faliment. Conform tabelului definitiv de creanţe împotriva debitorului, masa pasivă a acestuia se compune din creanţe bugetare, deţinute de D.G.R.F.P., în sumă de 1.496.034 lei.

Potrivit raportului cuprinzând cauzele şi împrejurările ce au dus la apariţia insolvenţei, întocmit în condiţiile art.97 din lege, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvenţă a debitorului, întrucât nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, iar pe de altă parte şi-a însuşit în interes personal bunurile societăţii.

Instanţa a reţinut că activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic „stricto sensu”, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art.1349 noul Cod Civil.

Astfel, antrenarea răspunderii administratorilor, conform art.1381 şi urm. Cod civil, presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile

102

prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor, culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează sub forma intenţiei sau a culpei.

S-au reţinut dispoziţiile art.169 alin.1 lit.a), c), d) şi e) din Legea insolvenţei, temei juridic al acţiunii precizate, potrivit cu care, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.59 alin.1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; (...) d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice sau au mărit în mod fictiv pasivul acesteia”.

În privinţa faptelor constând în folosirea bunurilor din patrimoniul debitorului, s-a apreciat că acestea au fost dovedite, întrucât, pe de o parte, nerecuperarea datoriilor înregistrate în situaţiile financiare depuse la Administraţia Financiară, de la partenerii de afaceri, organele de conducere rămânând în pasivitate, bunurile persoanei juridice au fost folosite în interesul persoanelor în favoarea cărora a fost lăsat să curgă termenul de prescripţie, iar pe de altă parte, imposibilitatea pârâtului administrator de a justifica cu documente modul în care bunurile - stocurile de materiale în valoare de 34.088 lei, creanţe de încasat, în sumă de 8.200 lei, disponibilităţile băneşti în valoare de 243.439 lei menţionate în documentul contabil prezentat pentru deschiderea procedurii, respectiv bilanţul prescurtat la 31.12.2014 - au fost valorificate în interesul societăţii.

Lipsa dovezii de utilizare a bunurilor şi a sumelor menţionate în raport, în interesul societăţii, lipsa identificării acestora în cadrul procedurii, creează prezumţia folosirii lor în folosul propriu.

Tribunalul a mai reţinut că fapta prevăzută de art.169 lit.c) din lege nu s-a dovedit în cauză în condiţiile legii. Încadrarea unei fapte în această ipoteză juridică presupune stabilirea unei situaţii în care debitorul, cu toate că avea dificultăţi financiare, a continuat activitatea - administratorul având un interes personal - ceea ce a determinat încetarea plăţilor şi starea de insolvenţă. Interesul personal nu poate fi prezumat, spre deosebire de buna-credinţă.

103

Astfel, s-a reţinut că nu trebuie confundată această faptă cu dispoziţia de continuare a activităţii în situaţia în care insolvenţa este prezumată, deoarece, potrivit art.66 alin.1 din Legea nr.85/2014, numai debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi, în termen de 30 zile de la apariţia insolvenţei.

Or, în cauză, nu s-a dovedit că activitatea a continuat în interesul personal al pârâtului şi nici că debitorul s-a aflat în stare de insolvenţă anterior anului 2014.

În ceea ce priveşte fapta prevăzute de art.169 lit.d) din Legea nr.85/2014, în cazul de faţă deşi în raportul cauzal au fost indicate active patrimoniale, din valorificarea cărora se putea acoperi parţial masa credală, nu au fost depuse documente, iar lichidatorul judiciar/administratorul social, nu a justificat lipsa acestor active la inventariere, în condiţiile în care, conform art.6 alin.1 din Legea nr.82/1991 orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrării contabile, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

La alin.2 al aceluiaşi articol se precizează că „documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Art.74 din Legea nr.85/2014 prevede obligaţia de rezultat a debitorului de a preda administratorului/lichidatorului judiciar actele contabile şi celelalte acte prevăzute de art.67 alin.1 din lege, obligaţie pe care trebuie să o îndeplinească prin administratorul statutar, în conformitate cu dispoziţiile art.73 alin.1 lit.e) din Legea nr.31/1990. Altfel spus, legea cadru în materie stabileşte în sarcina debitorului, prin administrator statutar, o obligaţie de cooperare cu administratorul/lichidatorul judiciar, a cărei neîndeplinire are consecinţe deosebit de grave în desfăşurarea procedurii, în sensul că participanţii la aceasta sunt în imposibilitate de a efectua actele necesare atingerii scopului prevăzut de lege-acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă;

Lichidatorul judiciar a notificat pârâtul să depună înscrisurile prevăzute de art.67 din lege, actele nefiind prezentate.

S-a reţinut, însă, că omisiunea de a depune înscrisurile la organul fiscal, respectiv prezentarea documentelor în vederea reîntregirii masei credale lichidatorului judiciar, nu este, prin ea însăşi, cauzatoare de insolvenţă, aceasta fiind imputabilă, în măsura în care nu se poate justifica situaţia bunurilor menţionate în evidenţele contabile.

Prin urmare, în ceea ce priveşte prejudiciul, în condiţiile unei mase pasive, fără posibilitatea acoperirii din activele agentului economic, s-a apreciat că şi acest element trebuie reţinut, însă doar în

104

limita activelor menţionate în bilanţul contabil la data de 31.12.2014, respectiv 285.727 lei.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, potrivit teoriei şi practicii juridice în dreptul civil operează două reguli principale: prima că răspunderea delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă şi a doua că indiferent de gravitatea vinovăţiei obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că, cuantumul despăgubirii depinde de cantitatea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.

Indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenţie normele de drept care îi impuneau întocmirea documentelor care să justifice lipsa bunurilor şi a valorilor menţionate în ultimul bilanţ contabil, conform art.6 din Legea nr.82/1991, acesta se face vinovat de încălcarea Legii contabilităţii, a prevederilor art.73 din Legea nr.31/1990 şi art.1 din Legea contabilităţii nr.82/1992, situaţie care a determinat prejudicierea creditorilor.

S-a constatat că prin nepredarea lichidatorului judiciar a documentelor respective, în scopul verificării acestora şi pentru a fi introduse acţiuni de recuperare a creanţelor înregistrate şi readucerea în patrimoniul societăţii a sumelor înregistrate în ultima evidenţă contabilă depusă la organul fiscal, se creează prezumţia că evidenţa contabilă nu a fost condusă conform legii.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, s-a apreciat că aceasta se impune a fi reţinută, câtă vreme, prin dispoziţii legale imperative (Legea nr.82/1991), se stabileşte obligaţia reprezentanţilor agentului economic de a ţine evidenţa contabilă, de a întocmi anumite documente contabile a căror importanţă rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activităţii desfăşurate şi de a permite cunoaşterea situaţiei economico-financiare.

Fapta prevăzută de art.169 alin.1 lit.e) din Legea nr.85/2006 se poate săvârşi prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice ori prin mărirea, în mod fictiv a pasivului acesteia. Reclamantul nu a făcut dovada că debitorul, prin reprezentant, a schimbat destinaţia unor bunuri ce aparţineau societăţii sau a dosit bunuri sau drepturi patrimoniale, a consemnat în evidenţele fiscale a unor sume fără cauză legitimă, a unor împrumuturi nereale, sau altele asemenea. Aceasta, deoarece s-a dovedit că debitorul nu a ţinut contabilitatea, ca o condiţie prioritară pentru analiza săvârşirii faptelor prevăzute de art.169 alin.1 lit.e) din Legea insolvenţei.

Cu privire la calitatea procesuală, judecătorul sindic a reţinut că încheierea procurii, de mandatare a unei terţe persoane cu administrarea societăţii nu absolvă administratorul societar de răspundere în condiţiile art.169 din lege.

105

Pârâtul nu a chemat în garanţie pe mandatar, iar reclamantul lichidator judiciar a înţeles să promoveze acţiune exclusiv în contradictoriu cu persoana care a avut calitatea de administrator.

În final, s-a apreciat că aceste elemente impun concluzia săvârşirii faptelor prevăzute de art.169 lit.a) şi d) din Legea nr.85/2014 pentru suma înscrisă în bilanţul prescurtat la data de 31.12.2014.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel MF și IGF EC IPURL.

În apelul pârâtului se solicită admiterea acestuia, schimbarea hotărârii şi respingerea cererii de atragere a răspunderii ca neîntemeiată.

În motivare se arată că a fost invocată excepţia prematurităţii cererii, în condiţiile în care art.169 din Legea nr.85/2014 permite formularea acţiunii dacă lichidatorul judiciar cunoaşte actele contabile ale societăţii. Or, acesta declară că nu i-au fost puse la dispoziţie actele contabile.

Se arată că a dovedit că societatea debitoare nu a primit notificarea, întrucât sediul social a ars, administratorul locuieşte în Piteşti, iar actele contabile au fost predate la 27.03.2014 către inspectorul principal M, în vederea soluționării dosarului penal nr.300/2014.

Instanța nu analizează actele contabile, considerând că bilanțul prescurtat al societății din 31.12.2014 este suficient pentru a analiza incidența art.169 lit.a) din Legea nr.85/2014, fără a solicita documentele contabile de la poliţie unde au fost predate, conform procesului verbal menţionat.

Deși instanța arată că neacționarea în judecată a debitorilor debitoarei pentru recuperarea sumei de 8.200 lei reprezintă fapta reglementată de art.169 lit.a) din lege, ulterior arată că și lichidatorului judiciar putea acționa debitorii societății.

Nedepunerea actelor contabile nu este imputabilă apelantului, pe de o parte acesta neavând cunoștință despre existența dosarului de insolvență, iar pe de altă parte datorită faptului că actele contabile fuseseră predate la poliție, în martie 2014, dată la care niciuna din creanțele datorate de debitorii societății nu era prescrisă.

Pe de altă parte, singurul care ar fi putut promova în termen aceste acțiuni era lichidatorul judiciar.

Se critică soluția și în ce privește reținerea faptei prevăzută de art.169 lit.d) din Legea nr.85/2014, în condițiile în care nu s-a dovedit niciuna din ipotezele textului.

Se solicită judecarea cauzei și în lipsă.În apelul formulat de lichidatorul judiciar se solicită

admiterea acestuia, schimbarea sentinței nr.771/2016 și admiterea

106

cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului până la acoperirea pasivului de 1.496.034 lei.

În motivare, se arată că din actele întocmite în procedură, rezultă nepredarea documentelor contabile către administratorul judiciar, din ultima raportare contabilă aferentă anului 2014 rezultând că societatea deținea stocuri, creanțe, casă și conturi în bănci în valoare totală de 285.727 lei, care nu au fost valorificate pentru achitarea datoriilor înregistrate de debitoare.

Administratorul statutar nu a predat bunurile, astfel că se impune a fi obligat să suporte întregul pasiv, respectiv 1.496.034 lei.

Au fost atașate înscrisuri şi s-a solicitat judecata cauzei şi în lipsă.

Curtea la termenul din 26.01.2017, văzând susţinerile apelantului-pârât, a emis adresă către acesta în vederea precizării situaţiei dosarului de angajare a răspunderii solidare în temeiul Codului de procedură fiscală, respectiv pentru a depune dovezi cu privire la dosarul nr.300/2014, despre care face vorbire, iar la termenul din 9.03.2017, a fost emisă adresă către I.P.J. Argeş - Serviciul de investigare a fraudelor pentru a arăta dacă înscrisurile menţionate se regăsesc la această autoritate.

Potrivit adresei nr.47709/2017, I.P.J. Argeş arată că înscrisurile menţionate în procesul verbal indicat se regăsesc la dosarul penal nr.300/P/2014.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată şi reţine următoarele:

Prealabil, se reţine că tribunalul a fost învestit cu cererea de antrenare a răspunderii fostului administrator al debitoarei AMF SRL până la concurenţa sumei de 1.496.034 lei, susţinându-se incidenţa art.169 alin.1 lit.a), c), d) şi e) din Legea nr.85/2014.

Dintre acestea, prima instanţă reţine numai faptele prevăzute la art.169 alin.1 lit.a) şi d) din lege, înlăturând motivat susţinerile lichidatorului referitoare la dispunerea în interes personal a continuării activităţii care ducea vădit debitoarea la încetare de plăţi, respectiv pe cele vizând deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, ori mărirea fictivă a pasivului acesteia.

În acest context, Curtea constată că în apelul formulat de către lichidator, nu se critică soluţia instanţei cu privire la înlăturarea ipotezelor reglementate de art.169 alin.1 lit.c) şi e) din Legea nr.85/2014, susţinându-se generic că pârâtul nu a predat actele financiar contabile, iar în ultima raportare financiară aferentă anului 2014, debitoarea era înregistrată scriptic cu valori materiale şi băneşti în sumă totală de 285.727 lei, ceea ce susţine exclusiv ipoteza art.169 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2014.

Prin urmare, limitele învestirii instanţei de apel se raportează la fapta folosirii bunurilor sau creditelor persoanei juridice

107

în folosul propriu sau al unei alte persoane, pe fondul nepredării documentelor contabile, care ar fi asigurat recuperarea creanţelor.

Văzând criticile aduse în apelul formulat de lichidator, Curtea constată că art.169 alin.1 din Legea nr.85/2014 prevede suportarea unei părţi sau a întregului pasiv al debitorului persoană juridică de către cei care au contribuit la starea de insolvenţă, răspunderea fiind condiţionată de legătura cauzală între faptă şi prejudiciu. Astfel, textul menţionat prevede că nu se poate depăşi prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta invocată, rezultând astfel că atunci când se poate determina cuantumul prejudiciului, în raport de circumstanţele faptei, acesta nu va viza întreaga masă credală.

Pe de altă parte, textul care a determinat antrenarea răspunderii, art.169 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2014, vizează folosirea bunurilor sau creditelor concrete ale persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al altei persoane, fiind posibil să se determine cuantumul valorilor care nu au fost utilizate pentru desfăşurarea activităţii persoanei juridice, ci în interesul propriu al persoanei chemată să răspundă.

În acest context, faţă de cele ce se vor arăta în raport de apelul pârâtului, rezultă că prejudiciul este reprezentat de cuantumul valorilor care au fost utilizate efectiv de către pârât, fără a se putea reţine legătura cauzală cu întregul cuantum al masei credale, apelul exercitat de către lichidator urmând a fi respins.

Curtea reţine că notificarea nr.17/7.01.2016 adresată pârâtului MF a fost comunicată, potrivit dovezilor de la dosar fond, la adresa din comuna Ş, judeţul Argeş, fiind confirmată primirea.

S-a solicitat prezentarea documentelor originale referitoare la societate, evidenţa contabilă, lista debitorilor, a creditorilor, a bunurilor şi a conturilor bancare ale societăţii, însă, urmare a acestei notificări, pârâtul nu a acordat un răspuns.

Ca atare, a fost formulată la 9.03.2016 cererea de antrenare a răspunderii materiale care constituie obiectul prezentei cauze, în cadrul căreia pârâtul a formulat întâmpinare, indicând noua sa adresă, la care se impune a fi citat, susţinând că toate documentele contabile au fost predate poliţiei pentru soluţionarea dosarului penal nr.300/2014.

În acest context, Curtea nu poate reţine lipsa de diligenţă a pârâtului, care, pe de o parte, a fost notificat la fostul sediu al debitoarei, iar, pe de altă parte, s-a apărat invocând imposibilitatea obiectivă de depunere a documentelor.

Astfel, din cererea regăsită la dosarul de fond rezultă că autoritatea fiscală a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş în vederea efectuării de cercetări pentru constatarea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune

108

fiscală, prevăzută la art.9 alin.1 lit.c) din Legea nr.241/2005, pentru combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit procesului verbal (opis) din 27.03.2015, aspect confirmat şi de adresa emisă de IPJ Argeş nr. 47709/4.04.2017, AMF SRL prin SDA a predat poliţiei, în vederea soluţionării dosarului penal nr.300/2014, documentele contabile originale menţionate.

Pe cale de consecinţă, la momentul solicitării acestora de către lichidator în vederea instrumentării în dosarul de insolvenţă, pârâtul nu se afla în posesia documentelor contabile, nefiind în măsură să le predea, pentru îndeplinirea obligaţiei impusă de art.67 alin.1 din Legea nr.85/2014.

Judecătorul sindic, deşi este sesizat cu aceste aspecte, soluţionează excepţia de prematuritate, reţinând că cererea nu este prematură pe considerentul că actele societăţii se află ataşate la dosarul penal. Cu aceeaşi ocazie încuviinţează proba cu înscrisuri pentru părţi, fără însă a se efectua demersuri în vederea identificării înscrisurilor contabile, respectiv a locului în care acestea se găsesc, iar în final antrenează răspunderea administratorului pe acest considerent al nepredării actelor contabile care ar fi permis lichidatorului recuperarea creanţelor, respectiv justificarea situaţiei bunurilor menţionate în evidenţele contabile.

Curtea reţine însă că, faţă de caracterul justificat al nepredării documentelor contabile, nerecuperarea creanţelor în sumă de 8.200 lei nu poate fi reţinută în sarcina administratorului societăţii, care poate fi ţinut să răspundă numai pentru sumele menţionate în casă, conturi în bănci, respectiv stocuri de materiale, care nu au fost justificate lichidatorului.

Având în vedere evidenţele financiare invocate de către lichidator în raportul publicat în BPI nr.19394/12.11.2015 şi regăsite în extrasele de pe site-ul autorităţii fiscale, rezultă că la data deschiderii procedurii, debitoarea deţinea în casă şi conturi la bănci suma de 243.439 lei, stocuri de 34.088 lei, având de recuperat creanţe de 8.200 lei.

Pârâtul, notificat în vederea predării documentelor prevăzute de lege, nu a procedat ca atare, Curtea reţinând că nici urmare a sesizării instanţei cu prezenta cerere de angajare a răspunderii, în condiţiile art.169 din Legea nr.85/2014, pârâtul nu a dat curs solicitărilor practicianului în insolvenţă şi nu a prezentat acestuia bunurile menţionate în evidenţele scriptice şi nici nu a prezentat justificări concrete pentru folosirea acestora, eventual în interesul societăţii.

Apărările formulate în întâmpinare vizează imposibilitatea predării documentelor contabile care se află la dosarul penal nr.300/P/2014, fără menţiune asupra bunurilor deţinute de societate a căror justificare s-a solicitat, în speţă sume din casă şi conturi, respectiv stocurile.

109

Chiar dacă s-ar admite că notificarea transmisă pârâtului nu face referire expresă la obligativitatea lămuririi situaţiei bunurilor societăţii, Curtea reţine că nici după formularea prezentei cereri nu rezultă îndeplinirea obligaţiei prevăzute de lege, iar în cererea de apel se fac apărări similare celor de la prima instanţă, fără a se prezenta o justificare pentru lipsa bunurilor menţionate scriptic.

Art. 74 din Legea nr.85/2014 prevede că în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art.67 alin. 1 din lege, care la rândul său se referă la lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile.

Prin urmare, legea obligă debitorul, ca în ipoteza deschiderii procedurii insolvenţei la cererea creditorului să prezinte bunurile deţinute de societate, conform evidenţelor scriptice, neavând relevanţă existenţa efectivă a documentaţiei contabile.

În acest context, Curtea constată că se poate reţine caracterul justificat al nepredării documentaţiei contabile care ar fi putut determina recuperarea creanţelor de 8.200 lei, însă, nu se poate constata o justificare în privinţa sumelor de bani deţinute de societate (243.439 lei) şi a stocurilor despre care se face vorbire în evidenţele susmenţionate (34.088 lei), în cuantum total de 277.527 lei, care va fi suportată de către pârât.

În ce priveşte faptul că, potrivit susţinerilor din raportul lichidatorului, organele fiscale ar fi emis decizie de angajare a răspunderii solidare pe numele apelantului, potrivit Codului de procedură fiscală, Curtea constată, pe de o parte, că aceasta este anterioară depunerii prezentei cereri, iar, pe de altă parte, că deşi s-au solicitat prin adresă lămuriri asupra acestui aspect, nu s-a primit răspuns, astfel că limitele rolului judecătorului în procesul civil nu pot fi extinse dincolo de dispoziţiile art.22 raportat la art.254 alin.6 Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, raportat la art.43 din Legea nr.85/2014, Curtea a respins apelul formulat de practicianul în insolvenţă şi a admis apelul formulat de pârât, a schimbat sentinţa, în sensul că a dispus obligarea acestuia să aducă la masa credală a debitoarei suma de 277.527 lei.

2. Forţa obligatorie a contractelor. Art.1270 noul Cod civil

O critică adusă sentinţei instanţei de fond se referă la încălcarea de către aceasta a dispoziţiilor art.1270 noul Cod civil, potrivit căruia „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, susţinându-se că în contractul de asigurare sunt prevăzute expres la art.25.4.,

110

26.8.1. şi 26.8.2. condiţiile de asigurare, diferite în ce priveşte cazul de „vandalism” şi cazul de „furt prin efracţie”.

Curtea a constatat că din interpretarea textului legal enunţat, aplicabil în raport de data încheierii contractului de asigurare, respectiv 10.12.2012, rezultă că, judecătorii sunt obligaţi să aplice convenţiile aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea lor, prima instanţă având de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situaţia în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i asiguratului.

(Decizia civilă nr. 367/A-C/4 Mai 2017)

Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2014 reclamanta SC MDMB SRL Piteşti a chemat în judecată pe pârâta SC Groupama Asigurări SA Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 euro, echivalentul sumei de 670.035 lei, la un curs de 4,4669 lei/euro, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii a arătat că a încheiat cu pârâta Contractul de asigurare nr.***, cu valabilitate de 5 ani, având ca obiect asigurarea imobilului proprietatea acesteia identificat prin contract, atât pentru calamităţi naturale cât şi pentru furt.

La data de 29.06.2013, a constatat că din clădire au fost sustrase mai multe bunuri, motiv pentru care a formulat plângere pentru furt, ce formează obiectul dosarului penal nr.2163727/2013, număr unic 5527/P/2013, iar la data de 02.07.2013, a înştiinţat societatea de asigurare despre producerea acestui eveniment, solicitând despăgubiri pentru pagubele suferite, estimate de inspectorii de asigurare la suma de 150.000 euro.

Ulterior, în data de 23.09.2013, societatea de asigurare a răspuns negativ solicitării sale de despăgubiri, motivând că riscul asigurat pentru care s-au solicitat despăgubiri nu este cel stabilit prin contractul de asigurare, precum şi pentru faptul că societatea trebuia să aibă pază permanentă sau sisteme de alarmă pentru a putea beneficia de despăgubiri pentru riscul de furt prin efracţie.

Cererea a fost întemeiată pe pct.26.1 şi pct.26.8.1 din Contractul de asigurare nr.***, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în contractul de asigurare pentru a primi despăgubirea pentru evenimentul asigurat, respectiv acela de furt prin efracţie din imobilul proprietatea sa dotat cu sisteme de alarmă, dar distruse în urma evenimentului produs.

Pârâta a formulat întâmpinare la data de 25.03.2014 prin care a invocat ca şi chestiuni prealabile excepţia lipsei calităţii de

111

reprezentant a persoanei care a redactat cererea introductivă, potrivit art.82 NCPC şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe considerentul că dreptul la despăgubire pentru imobilul asupra căruia poartă contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea Băncii Transilvania SA, astfel că aceasta din urmă este instituţia care poate solicita despăgubiri în cauza de faţă.

Pe fond a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de asigurare a evenimentului asigurat, prevăzute la art. 26.8 din contractul de asigurare, după cum nici dispoziţiile art.44 şi 46 din acelaşi contract.

Prin sentinţa nr.203/23.05.2014, Tribunalul Argeş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel de către reclamantă, iar Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr.92/A-C/29.01.2015, a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că înscrisul aflat la fila 30 dosar apel dovedeşte că BT Transilvania Cluj Napoca SA a mandatat în mod expres reclamanta să solicite despăgubirile aferente daunelor înregistrate de reclamantă pentru cazul asigurat, conform contractului de asigurare încheiat cu SC Groupama Asigurări SA. Totodată, s-a constatat că acest înscris a fost omis a se depune la instanţa de fond care, în mod justificat, a apreciat în ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, fără a antama fondul cauzei.

La rejudecarea în fond, după anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.455/16.11.2016, a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească acesteia suma de 147.630,70 lei despăgubiri (conform sumelor stabilite prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză: suma de 19.569,70 lei - expertiza VS, suma de 64.325 lei – expertiza NRI şi suma de 63.736 lei - expertiza PA).

În temeiul art. 339 alin.2 NCPC şi art. 22-23 din OG nr. 2/2000 a stabilit onorariul definitiv pentru expert VS şi PA, la câte 1.000 lei fiecare, obligând reclamanta la plata diferenţei de 500 lei onorariu pentru expert VS şi de 600 lei pentru expert PA, iar în temeiul art. 453 NCPC, a obligat pârâta la plata sumei de 11.005,35 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, prima instanţă a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă cererea formulată de reclamanta SC MD MB SRL Piteşti, care a chemat în judecată pe pârâta S.C Groupama Asigurări S.A Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 670.035 lei reprezentând despăgubiri, ca urmare a

112

pagubele suferite, estimate de inspectorii de asigurare la suma de 150.000 euro.

S-a constatat că reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de asigurare nr.***, cu valabilitate de 5 ani, având ca obiect asigurarea imobilului proprietatea acesteia, atât pentru calamităţi naturale cât şi pentru furt, iar la data de 29.06.2013, s-a produs evenimentul asigurat, respectiv a constatat că din clădire au fost sustrase mai multe bunuri, motiv pentru care a formulat plângere pentru furt, ce formează obiectul dosarului penal nr.2163727/2013, număr unic 5527/P/2013.

La data de 2.07.2013, pârâta a deschis dosarul de daună, comunicându-i ulterior refuzul de a-i acorda despăgubiri, faţă de faptul că societatea reclamantă nu are pază permanentă şi fiind vorba despre o acţiune de vandalism, poliţa de asigurare nu acoperă aceste daune.

Tribunalul a reţinut că reclamanta S.C MD MB S.R.L, urmare a contractului de asigurare, a înştiinţat societatea de asigurare la data de 02.07.2013, despre faptul că din clădirea ce face obiectul contractului, au fost sustrase şi distruse mai multe bunuri, solicitând despăgubiri. Contractul de asigurare nr.***, cu valabilitate din data de 10.12.2012, până la data de 9.12.2017, vizează asigurarea construcţiei situată în ***, pentru pagubele ocazionate de furtul sau distrugerea bunurilor asigurate, atât pentru clădire cât şi pentru conţinutul acesteia şi instalaţiilor (bunuri mobile prin natura lor cât şi imobilele prin destinaţie, ataşate clădirii asigurate).

În conformitate cu art. 26.1 din contractul de asigurare, asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele materiale provocate de furtul prin efracţie a bunurilor asigurate, comis prin spargerea împrejmuirilor, pereţilor, acoperişului, tavanelor, uşilor, ferestrelor, duşumelelor ş.a., în scopul sustragerii bunurilor din clădirea avariată.

Din declaraţiile de martori audiaţi în cauză, precum şi din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că în perioada 15-29.06.2013, autori necunoscuţi au pătruns prin efracţie în imobilul proprietatea reclamantei de unde au sustras şi distrus mai multe bunuri, în condiţiile în care imobilul era dotat cu sistem de alarmă.

Astfel, din situaţia de fapt expusă în plângere, a reţinut prima instanţă dovedirea refuzului nejustificat în ceea ce priveşte plata sumelor solicitate de reclamantă, în concret prin confirmarea de către martorul audiat în cauză la dosar, precum și prin conţinutul expertizelor întocmite în cauză la cererea părţilor, aşa încât societatea de asigurare a refuzat în mod nejustificat plata către reclamantă a sumelor solicitate.

Contrar susţinerilor pârâtei, potrivit art.15.1 lit. d) din contract, s-a reţinut că societatea de asigurare s-a obligat să asigure pagubele ocazionate de furtul sau distrugerea bunurilor asigurate, atât pentru clădire cât şi pentru conţinutul acesteia şi instalaţiilor

113

(bunuri mobile prin natura lor cât şi imobilele prin destinaţie, ataşate clădirii asigurate).

În ceea ce priveşte valoarea asigurării, s-a reţinut că aceasta nu a fost prevăzută în contract, în sensul de valoare de referinţă a bunului asigurat, astfel că evaluarea instanţei s-a făcut în conformitate cu raportul efectuat de Banca Transilvania la momentul încheierii contractului de împrumut cu ipotecă, respectiv la suma de 1.618.900 lei ( singura valoare previzibilă).

S-a avut în vedere, aşadar, la acordarea despăgubirilor, faptul că suma asigurată este de 1.100.000 lei, conform contractului de la dosar. Referitor la coeficientul de subasigurare, s-a apreciat că acesta a fost în mod corect reţinut în expertiza ca fiind de 0,6798, iar raportat la valoarea de piaţă a imobilului (1.618.900 lei ), au rezultat sumele cu titlu de despăgubire la care este îndreptăţită reclamanta prin contractul de asigurare, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

În consecinţă, în temeiul art. 970 Cod civil, tribunalul a admis, în parte, acţiunea aşa cum a fost precizată, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 147.630,70 lei despăgubiri conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel în termen legal de către pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art.466 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, schimbarea hotărârii în sensul obligării acesteia la plata unei despăgubiri în acord cu prevederile contractuale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prima critică adusă sentinţei instanţei de fond se referă la faptul că situaţia de fapt stabilită reprezintă o încălcare a art.1270 din Codul civil (art.969 vechiul Cod civil), în sensul ignorării faptului că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art.25.4, art. 26.8.1 şi art.26.8.2 din Condiţiile de asigurare, care precedau acordarea despăgubirii în caz de furt şi de vandalism.

În acest context susţine că la art.25.4, în caz de vandalism asiguratul nu are dreptul la despăgubiri dacă nu era păzit permanent de unităţi specializate de pază şi intervenţie sau de o persoană desemnată care să aibă în grijă locaţia asigurată în timpul în care asiguratul nu era prezent în locaţia respectivă, iar la art.26.8.1. şi 26.8.2. raportate la art.26.9, în caz de furt prin efracţie asiguratul nu are dreptul la despăgubiri în ipoteza în care bunul asigurat nu avea la ferestre şi la uşi dispozitive de închidere care să nu permită pătrunderea în incintă fără deteriorarea lor; nu avea pază permanentă efectuată de unităţi specializate de pază şi intervenţie sau de o persoană anume desemnată sau sisteme de alarmă şi nu

114

avea dispozitive de închidere şi sistemele de alarmă în stare de funcţionare.

Pentru a clarifica apărările acesteia s-a susţinut că a invocat în faţa primei instanţe conţinutul adresei nr.2163727/28.02.2013 prin care organele de poliţie au confirmat sustragerea şi distrugerea bunurilor prin vandalizare, ceea ce presupune o ipoteză diferită de despăgubire faţă de ipoteza furtului prin efracţie, considerente pentru care apelanta a invocat condiţiile care trebuiau îndeplinite în caz de furt, cât şi cele în caz de vandalism.

Astfel, învederează că instanţa de fond a reţinut faptul că imobilul era dotat cu sistem de alarmă, reţinere care se bazează însă doar pe declaraţia unui martor a cărui depoziţie se află la fila 11 dosar, precum şi pe conţinutul expertizelor întocmite în cauză la cererea părţilor, concluzia la care s-a ajuns fiind refuzul nejustificat în plata despăgubirilor.

Susţine însă apelanta că reţinerea primei instanţe este nejustificată, deoarece potrivit art.26.8 (furt) din Contractul de asigurare rezultă că nu era suficientă doar dotarea cu sisteme de închidere la uşi şi ferestre, ci acestea trebuiau dublate, fie de pază specializată, fie de o persoană anume desemnată pentru pază, fie de un sistem de alarmă funcţional.

În prezenta cauză, opinează apelanta, că nu s-a făcut dovada faptului că bunul asigurat avea pază permanentă sau că deţinea un sistem de alarmă funcţional pentru a fi întrunite condiţiile de asigurare menţionate expres la art.26.8.1.

În acest sens se învederează că din studiul fotografiilor efectuate cu ocazia constatării daunelor nu au fost identificaţi, la ferestre sau uşi, senzori specifici sistemelor de alarmă, după cum nici în adresa comunicată de poliţie sau din actele dosarului, care să ateste aceste împrejurări, astfel că în lipsa acestor documente, simpla susţinere a intimatei-reclamante coroborată cu depoziţia martorului audiat, nu pot suplini dovada existenţei în mod real a unui astfel de sistem, de alarmă, raportat la prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.333/2003, precum şi art.82 din Condiţiile de asigurare, privind sarcina probei.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de fond nu a analizat dacă reclamanta a îndeplinit obligaţia prevăzută la art.56.5 din Condiţiile de asigurare, respectiv aceea de a conserva urmele daunelor pentru a se evita modificările locului producerii acestora, situaţie învederată prin întâmpinare, dar neverificată.

Or, potrivit art.34.2 şi art.34.3 din Condiţiile de asigurare rezultă că nu se despăgubesc cererile de despăgubiri frauduloase şi cererile având la bază declaraţii sau documente inexacte ori incomplete, ceea ce în cauză s-a dovedit, prin aceea că nimeni nu a sesizat în perioada de 15 zile în care s-a produs furtul, faptul că porţile de acces prin gang spre locul prin care au intrat făptuitorii

115

prezintă urme de forţare sau de natură a ridica semne de întrebare cu privire la evenimentul reclamat.

O a treia critică priveşte faptul că încălcând art.1270 Cod civil prima instanţă a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri pentru bunuri ce nu au fost asigurate prin poliţa A9020747 a căror valoare a fost cuantificată de expertiza N.

În contextul dat susţine că, prin întâmpinare, a precizat că a fost asigurată doar clădirea, fără conţinutul acesteia, cu toate acestea prima instanţă a acordat despăgubiri şi pentru bunuri mobile apreciind că se încadrează în art.12 şi art.15.2 din Condiţiile de asigurare.

Ca atare, se impune diminuarea despăgubirilor cu suma de 64.325 lei stabilită prin raportul Negoiţă, vizând bunuri ce nu au fost asigurate, susţinându-se că era necesară o asigurare separată de bunul imobil, conform art.15.2, sens în care a exemplificat cu bunurile mobile privind uscătoarele de mâini, televizor, monitor, canapea piele, pupitru comandă DJ, instalaţie gheaţă, instalaţie cafea, frigider.

Totodată, susţine că, tot prin încălcarea art.1270 Cod civil, s-au acordat despăgubiri pentru bunuri neasigurate, potrivit expertizei P, în valoare de 53.329 lei provenită din elemente avariate neasigurate, sumă ce urmează a fi diminuată din totalul despăgubirilor stabilite prin această expertiză.

În acest sens a invocat că valoarea uscătoarelor de mâini este cuprinsă în ambele expertize, astfel că, din eroare, s-a dispus obligarea la plata unor despăgubiri duble pentru aceleaşi bunuri mobile, ceea ce conduce la scăderea valorii de 2.035 lei din despăgubire.

O altă critică priveşte coeficientul de subasigurare însuşit greşit de către prima instanţă, care ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea de 1.100.000 lei potrivit contractului de asigurare, în concret art.44 şi 46 din contract şi nu coeficientul de subasigurare de 0.6798, calculat de expertiza V, ci pe cel de 0.395 care priveşte despăgubirea datorată în acord cu condiţiile de asigurare.

În fine, se susţine că asiguratul nu a făcut dovada reparării spaţiului şi având în vedere că TVA în prezent este de 19%, reevaluarea întregului prejudiciu trebuie să se facă prin raportare la această cotă de TVA şi nu la un TVA de 24%, ceea ce face ca expertiza V să fie reapreciată în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor la 27.626,65 lei.

Prin întâmpinarea formulată la 30 martie 2017, intimata – reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinându-se că în mod corect prima instanţă a apreciat atât în ceea ce priveşte dovedirea cazului asigurat cât şi a cuantumului daunelor datorate în temeiul condiţiilor de asigurare prevăzute la art.26.8.1. şi 26.8.2. din Contractul de asigurare, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

116

Curtea, examinând apelul prin prisma criticilor aduse pe temeiul invocat, raportat la probatoriul administrat şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, constată că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În fapt, Curtea constată că între cele două părţi s-a încheiat contractul de asigurare nr.***, cu valabilitate de 5 ani, având ca obiect asigurarea imobilului proprietatea reclamantei, situat în Piteşti, ***, judeţul Argeş, atât pentru calamităţi naturale, cât şi pentru furt.

În data de 29.06.2013, intimata –reclamantă a constatat că din clădire au fost sustrase mai multe bunuri, considerent pentru care a formulat plângere pentru furt, formând obiectul dosarului penal nr.2163727/2013, dar totodată a procedat şi la înştiinţarea societăţii de asigurare despre producerea acestui eveniment, formându-se dosarul de daune privind suma estimată de inspectorii de asigurare la 150.000 euro.

Ulterior, prin adresa nr. ***, societatea de asigurare a comunicat decizia privind neacordarea despăgubirilor solicitate, în considerarea faptului că în formularul “ Proces - verbal de constatare a daunelor ” reclamanta a agreat faptul că nu deţine pază permanentă, astfel că poliţa de asigurare nu poate acoperi pagubele produse prin vandalism /furt.

Ca atare, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată solicitând despăgubiri în cuantum de 670.035 lei, echivalentul a 150.000 euro.

Într-o primă fază procesuală cererea reclamantei a fost respinsă pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât aceasta a cesionat dreptul de despăgubire la data de 10.12.2012, în favoarea Băncii Transilvania, însă în calea de atac formulată de reclamantă s-a apreciat că, prin înscrisul depus la fila 30, s-a dovedit existenţa acordului expres dat de cesionar pentru obţinerea despăgubirilor, constatându-se ca fiind întrunită cerinţa calităţii procesuale active a reclamantei.

În rejudecare, s-a administrat proba cu expertiză de specialitate, atât tehnică, de evaluare imobiliară cât şi contabilă, iar prima instanţă a apreciat ca justificată în parte acţiunea precizată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 147.630,70 lei cu titlu de despăgubiri, raportat la cele trei expertize efectuate în cauză.

Prima critică adusă sentinţei instanţei de fond se referă la încălcarea de către aceasta a dispoziţiilor art.1270 noul Cod civil, potrivit căruia „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, susţinându-se că în contractul de asigurare sunt prevăzute expres la art.25.4., 26.8.1. şi 26.8.2. condiţiile de asigurare, diferite în ce priveşte cazul de „vandalism” şi cazul de „furt prin efracţie”.

117

Curtea constată că din interpretarea textului legal enunţat, aplicabil în raport de data încheierii contractului de asigurare, respectiv 10.12.2012, rezultă că, judecătorii sunt obligaţi să aplice convenţiile aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea lor, prima instanţă având de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situaţia în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i asiguratului.

Prin critica formulată apelanta susţine că solicitarea de despăgubiri formulată de reclamantă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art.26.1 din Condiţiile de asigurare – furt prin efracţie, ci în ipoteza de vandalism prevăzută la art.25.4 din Condiţiile asigurare.

Argumentul apelantei priveşte declaraţiile intimatei-reclamante şi conţinutul adresei nr.2163727/2013 emisă de organele de poliţie, din care rezultă confirmarea sustragerii şi distrugerii bunurilor prin vandalizare, susţineri invocate în întâmpinare, dar pe care prima instanţă nu le-ar fi luat în considerare.

În alte cuvinte, se susţine că prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt neconformă cu voinţa manifestată în convenţie, soluţia fiind rezultatul faptului că nu s-a concentrat pe identificarea intenţiei comune a părţilor la momentul încheierii contractului.

Contrar acestor afirmaţii, Curtea constată, analizând conţinutul Dosarului de daună - procesul verbal de constatare a daunelor – bunuri, pentru asigurări de bunuri şi răspunderi civile nr.1431 din 02.07.2013, - Capitolul IV – Constatări – Cauza şi împrejurările producerii daunelor, că inspectorul de daune a înscris menţiunea „furt prin efracţie cu distrugerea pereţilor,uşilor de acces, instalaţie electrică etc.”, iar în adresa IPJ Argeş s-a precizat că în urma cercetării la faţa locului s-a stabilit pătrunderea în imobil prin efracţie, rezultând astfel modalitatea în care s-a produs evenimentul asigurat, dar şi aplicabilitatea clauzelor privind condiţiile de despăgubiri în care se încadrează aceasta, raportat la art.26.1 şi art.26.8.1 din contractul de asigurare.

Mai mult, lecturând întâmpinarea formulată de pârâtă la data de 25.03.2014, se constată că apărarea acesteia se referă la ipoteza prevăzută de neîndeplinirea condiţiilor pentru despăgubirea riscului de vandalism, conform art.25.4. din contract, dimpreună cu nedovedirea îndeplinirii condiţiilor stabilite de art.26.8.1 din condiţiile de asigurare, argumentând în cazul ambelor ipoteze neîndeplinirea condiţiilor prin aceea că pentru imobilul asigurat nu s-a dovedit existenţa pazei permanente prin unităţi de specialitate de pază şi intervenţie sau de o persoană desemnată sau cu sisteme de alarmă funcţionale.

118

Totodată, apelanta a făcut referire la prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.330/2003 invocând nerespectarea de către reclamantă a obligaţiei legale de a asigura paza imobilului, împrejurare în care aceasta ar fi trebuit să prezinte documente certe privind existenţa acestor sisteme de alarmă funcţionale, aşa cum prevede art.82 din Condiţiile de asigurare, potrivit cărora evenimentul nu este acoperit prin poliţa de asigurare, ci sarcina probei de acoperire revine asiguratului.

Cu referire la cele menţionate, Curtea constată că în dezvoltarea criticilor din prezenta cale de atac apelanta extinde apărările formulate în faţa primei instanţe, căreia nu i-au fost supuse spre analiză.

În ceea ce priveşte inexistenţa dovezii unui sistem de alarmă funcţional, observând fotografiile regăsite la dosar fond, Curtea constată nejustificată susţinerea apelantei, motivat de faptul că acest sistem a existat, însă la momentul furtului făptuitorii au procedat la smulgerea acestei instalaţii, inclusiv a senzorilor cu care erau dotate, ceea ce a permis pătrunderea în interiorul imobilului, fără ca personalul din celelalte instituţii învecinate să observe.

Aceste înscrisuri coroborate cu depoziţia martorului aflată la dosar rejudecare nu au fost însă contracarate de către apelantă, ci s-au făcut doar simple susţineri care nu pot conduce la înlăturarea acestor dovezi pe presupunerea că nu ar exprima realitatea din cauză.

Critica vizând neanalizarea de către prima instanţă a îndeplinirii obligaţiei prevăzută la art.56.5 din Condiţiile de asigurare, raportat la art.34.2 şi art.34.3 din Contractul de asigurare, Curtea o apreciază ca nejustificată având în vedere că, la momentul constituirii dosarului de daune, nu s-a pus în discuţie o asemenea solicitare, în sensul ridicării unor semne de întrebare în privinţa acesteia, care prin natura sa ar deveni frauduloasă sau că s-ar baza pe declaraţii sau documente inexacte ori incomplete. Nu se identifică în ansamblul probatoriului administrat solicitarea depunerii unor dovezi legate de această susţinere.

Însă, relativ la critica referitoare la obligarea acesteia la despăgubiri pentru bunuri care nu fac obiectul poliţei de asigurare, Curtea o constată întemeiată întrucât, din conţinutul Contractului de asigurare nr.*** rezultă că bunul asigurat îl reprezintă clădirea imobil amplasată în Piteşti, ***, judeţul Argeş, pentru suma asigurată de 1.100.000 lei. Nu se face nici o menţiune în poliţa de asigurare în privinţa vreunui bun mobil, astfel că răspunderea asigurătorului este limitată la clădirea imobil cu consecinţe asupra efectelor clauzelor înscrise la art.15.1.b) din Condiţiile de asigurare.

Coroborând acest document cu clauzele generale reprezentând condiţii de asigurare privind asigurarea facultativă a bunurilor, la Capitolul bunuri asigurate, art.15.1. lit. b) rezultă că prin

119

clădiri şi construcţii asigurate se înţeleg cele care au dotările necesare în funcţie de destinaţie, fiind asigurate în integralitatea lor constructivă, respectiv fundaţie, soclu, pereţi, planşee, acoperiş, pardosele, ferestre cu geam (inclusiv termopan), uşi, scări, puţul liftului, iar la lit. d) dotările aferente clădirilor precizate la lit. a), b) şi c) se asigură împreună cu clădirile ca făcând parte din acestea, respectiv conducte de alimentare cu apă, instalaţiile de încălzire, inclusiv caloriferele din interiorul construcţiei, centralele termice proprii, instalaţiile de climatizare, de încălzire, instalaţia de gaz, conductele de canalizare, instalaţiile igienico-sanitare, inclusiv obiecte sanitare, instalaţia electrică, inclusiv prizele îngropate sub tencuială, corpurile de iluminat tip plafonieră sau spot, instalaţiile de alarmă, instalaţiile de semnalizare incendiu, instalaţii făcând parte din dotarea clădirii.

Totodată, se constată că la pct.15.2. - pentru conţinut – din Condiţiile de asigurare sunt incluse mijloace fixe şi mijloace circulante ce pot face obiect al despăgubirilor fiind menţionate cu titlu de exemplu echipamentele inclusiv instalaţii de prevenire şi alarmare, mobilier, dulapuri blindate, birotică, aparatură electronică şi electrotehnică. Or, sub acest aspect, din probatoriul administrat nu rezultă că intimata a convenit cu asiguratorul şi o asigurare pentru conţinut, în sensul de a suporta şi dispariţia unor elemente de mobilier din interiorul imobilului.

Faţă de această reţinere, referitor la expertiza N, rezultă că aceasta a luat în calculul despăgubirilor bunuri mobile ce nu fac obiectul poliţei de asigurare, constând în uscător de mâini, televizor, monitor, canapea de piele, pupitru comandă DJ, instalaţie gheaţă, instalaţie cafea, frigider, în cuantum total de 64.325 lei, Curtea constatând justificată susţinerea apelantei, întrucât bunurile individualizate anterior nu se pot încadra la art.15.1. lit. b) şi lit. d) din Condiţiile de asigurare , astfel că aceste sume vor fi înlăturate din cuantumul total al despăgubirilor.

În ceea ce priveşte expertiza P, care se referă la calculul despăgubirii vizând bunurile considerate ca fiind imobile prin destinaţie, constând în instalaţii, conform contractului de asigurare şi condiţiilor generale de asigurare, art.15.1.d), Curtea o apreciază ca fiind reală, valoarea totală a despăgubirilor însumând 63.736 lei.

Totodată, rezultă că expertiza a aplicat, la valoarea despăgubirii reprezentând materiale şi manoperă în cuantum de 53.560 lei, cota de TVA de 19%, însumând 10.176 lei, astfel că nu se susţine critica apelantei cu referire la cota de TVA de 24%.

În ceea ce priveşte calculul contravalorii materialelor/instalaţiilor precum şi a manoperei necesare în vederea aducerii imobilului la starea de dinaintea producerii evenimentului asigurat, raportat la suma de 1.100.000 lei din contractul de asigurare, se constată că a fost corect stabilit la suma de 19.569,7 lei

120

incluzând şi TVA, fiind respectate dispoziţiile MLPAT privind evaluarea clădirilor şi construcţiilor din grupele 1 şi 2 de mijloace fixe, precum şi buletinul tehnic de preţuri fără TVA, având la bază indicatoarele de norme de deviz actualizate la zi, potrivit expertizei V.

Sub acest aspect, Curtea constată că este justificată însuşirea de către instanţă a punctului de vedere exprimat de expertul de mai sus, observând că în contractul de asigurare nu a fost prevăzută o valoare de referinţă a bunului asigurat, singura evaluare fiind făcută de Banca Transilvania la momentul încheierii contractului de împrumut în cuantum de 1.618.900 lei de unde rezultă, referitor la coeficientul de subasigurare , corecta reţinere în expertiză ca fiind de 0,6798 lei, raportat la valoarea de piaţă a imobilului specificată anterior.

Aşadar, nu se susţine critica apelantei în sensul că nu s-a ţinut cont de prevederea art.46.3 din Condiţiile de asigurare la stabilirea coeficientului de subasigurare, întrucât din conţinutul lucrării efectuate de expert rezultă că s-a stabilit acest coeficient prin raportare la valoarea reală de 1.618.900 lei - ca valoare de reconstituire minus uzura fizică -, de la momentul producerii daunei, la suma asigurată de 1.100.000 lei, conform menţiunii din contractul de asigurare.

Însumând valorile celor două expertize, Curtea constată că intimatei-reclamante i se cuvine cu titlu de despăgubiri suma totală de 83.305,7 lei la care urmează a fi obligată apelanta-pârâtă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, prin raportare la dispoziţiile art.451- 453 noul Cod de procedură civilă, Curtea constată întemeiată în parte solicitarea intimatei - reclamante de acordare a acestora, ţinând cont de cuantumul sumei reprezentând despăgubiri la care va fi obligată pârâta, în sensul că se va aprecia ca fiind justificate cheltuielile de judecată de la fondul pricinii, în cuantum de 3.340 lei, iar în ceea ce priveşte calea de atac în considerarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtei urmează ca intimata să fie obligată la suma de 800 lei taxă timbru în apel, în limita admiterii cererii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 83.305,7 lei, reprezentând valorile determinate în expertize.

3. Existenţa unei discriminări între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime. Discrepanţele apărute între salariile de bază ale funcţionarilor publici, încadraţi pe aceeaşi funcţie publică şi în acelaşi grad profesional.

Art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014Decizia nr.23/2016 a ICCJ

121

Curtea a învederat că şi din interpretarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca prin adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.

Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această prevedere se aplică şi în cadrul stabilirii cuantumului gradaţiilor de care a beneficiat personalul care a avansat în gradaţie după anul 2010.

Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015, dată de la care pârâta trebuia să stabilească şi să plătească reclamantelor drepturile prevăzute şi acordate prin sentinţa atacată.

Totodată, Curtea a constatat, potrivit recunoaşterii părţilor, că începând cu 1 august 2016, conform dezlegării ICCJ în Decizia nr.23/2016, adoptându-se OUG nr.20/2016, s-a remediat situaţia în ce priveşte discrepanţele apărute între

122

salariile de bază ale funcţionarilor publici, încadraţi pe aceeaşi funcţie publică şi în acelaşi grad profesional, cu consecinţa modificării Ordonanţei nr.57/2015, prin introducerea art.31.

(Decizia civilă nr. 400/R-CONT/3 Aprilie 2017)

Prin acţiunea înregistrată la data de 23.05.2016, reclamanţii MLAM, MCM, CV, NM, SCG şi BDE a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând obligarea pârâtei la plata diferenţelor de drepturi salariale la acelaşi nivel de salarizare cu cel al funcţionarilor publici din cadrul pârâtei C.J.P., încadraţi pe funcţii şi aceeaşi clasă şi grad profesional cu cel în care a promovat reclamanta, în raport de data promovării în funcţie, clasă şi grad, acordarea drepturilor solicitate pe ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii şi în raport de data promovării în funcţie.

În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul pârâtei .

Potrivit art.2 din Legea 285/2010 începând cu anul 2011, promovarea în grad profesional sau în funcţie, se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcţiile similare din instituţia publică respectivă.

Reclamantele au promovat în grad profesional în urma unui concurs organizat în conformitate cu Legea 188/1999.

Cum salarii similare în plată erau stabilite, la 01.01.2011 în cadrul instituţiei în care este încadrată reclamanta, la trei valori diferite, rezultate din fostele trepte de salarizare 1, II şi III. conducătorul instituţiei a decis ca salariul de bază al reclamantei, la momentul promovării în grad profesional, să fie stabilit la nivelul fostei trepte III de salarizare, a fiecăruia dintre cele trei grade profesionale de asistent, principal şi superior, iar nu la nivelul maxim al fiecărui grad în parte, deşi existau astfel de salarii în plată.

S-a ajuns astfel ca funcţionari publici aflaţi pe acelaşi grad profesional. în cadrul aceleiaşi clase, să aibă aceleaşi atribuţii dar să fie salarizaţi diferit, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la salariul de bază aliat in piaţă pentru funcţii similare.

Obligaţia de a stabili şi plăti drepturile salariale revine pârâtei, în calitatea sa de angajator.

La data de 08.06.2016 s-a depus întâmpinare de către pârâtă prin care s-a solicitat respingerea acţiunii întrucât drepturile salariale ale funcţionarilor publici promovaţi în gradul profesional imediat superior după data de 01.01.2011, au fost stabilite cu respectarea prev. legale în vigoare la data promovării.

La 22.06.23016 s-a depus răspuns la întâmpinare prin care s-a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi neluarea în seamă a apărărilor pârâtei.

123

La data de 31.08.2016 s-a formulat cerere de intervenţie de către NDN, solicitând obligarea pârâtei la plata diferenţelor de drepturi salariale la acelaşi nivel de salarizare cu cel al funcţionarilor publici din cadrul pârâtei C.J.P., încadraţi pe funcţii şi aceeaşi clasă şi grad profesional cu cel în care a promovat reclamanta, în raport de data promovării în funcţie, clasă şi grad, acordarea drepturilor solicitate pe ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii şi în raport de data promovării în funcţie.

Prin sentinţa nr. 871/10.10.2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi cererea de intervenţie în interes personal, formulată de reclamanţi; a obligat pe pârâtă să stabilească pentru reclamanţi şi intervenientă, de la momentul promovării în grad profesional, salariul de bază prin raportare la salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional şi aceeaşi treaptă de salarizare, la nivelul maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici din instituţie şi să plătească reclamantei diferenţele rezultate dintre drepturile salariale stabilite ca mai sus şi cele efectiv plătite, în perioada cuprinsă între data promovării în grad, dar începând cu 23.05.2013, în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective şi cu dobânzi legale începând cu 23.05.2013.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantele sunt funcţionari publici la Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Argeş, au solicitat pârâtei să li se recalculeze salariul prin stabilirea acestuia la nivelul maxim existent în instituţie pentru funcţia deţinută, în aplicarea Legii 71/2015, însă pârâta nu le-a răspuns.

Lecturându-se deciziile de încadrare emise succesiv, începând cu 2010 până în 2015, depuse pentru mai multe persoane, funcţionari publici, având funcţii similare cu cele ale reclamantelor şi intervenientei, se constată că într-adevăr, veniturile lunare obţinute în cadrul pârâtei de către reclamante şi intervenientă sunt inferioare unor funcţionari publici având funcţii similare cu acestea.

Până la data de 1 ianuarie 2011 salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut prin raportare la clasa din care făcea parte funcţia publică în care erau încadraţi, gradul profesional, prevăzut de art. 15 din Legea 188/1999 privind statutul funcţionarului public, treapta de salarizare şi vechimea în muncă. Prin Legea 284/2010 lege cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2011 s-au abrogat prevederile cuprinse în art. 65 din Legea 188/1999 ce reglementau posibilitatea avansării în trepte de salarizare, trepte ce. până la această dată. erau recunoscute în cadrul aceluiaşi grad profesional.

Avansarea în treaptă de salarizare era condiţionată doar de vechimea dobândită în gradul profesional respectiv. După data de 01.01.2011 stabilirea salariilor personalului promovat în grad

124

profesional, trebuia să fie realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea 285/2010, respectiv la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta era încadrat.

Dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Legea 285/2010, aplicabile în anul 2011 au fost preluate de fiecare act normativ prin care s-a stabilit salarizarea anuală a personalului plătit din fonduri publice, respectiv Legea 283/2011, OUG 84 /2012. OUG 103/2013. OUG 83/2014.

În aplicarea dispoziţiilor Legii 285/2010 a fost emis Ordinul comun 77/14.11.2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii 285/2010, care, în pct. 3 lit. b a stabilit, dincolo de dispoziţiile legale, faptul că în cazul funcţionarilor publici promovaţi în grad profesional, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare era cel corespunzător treptei III de salarizare, utilizate în 2010.

Aceste dispoziţii de aplicare a Legii 285/2010, cuprinse în pct. 3 lit. b din Ordinul comun 77/2011 au fost constatate ca fiind nelegale prin Decizia nr. 108/2013 a ICCJ, Secţia Contencios Administrativ şi fiscal.

Astfel, prin adoptarea Legii 71/2015. de aprobare a OUG 83/2014 privind salarizarea în sectorul bugetar s-a precizat în mod expres, în art. 1 alin. 5A1 faptul că salariile aflate în plată în luna decembrie se menţin şi în anul 2015, cu excepţia personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Din analiza deciziilor de încadrare depuse la dosarul cauzei reiese clar similaritatea atribuţiilor şi a condiţiilor de muncă, astfel că reclamantele sunt îndreptăţite să beneficieze de acelaşi nivel al salariului de bază, în condiţiile în care deţine acelaşi grad profesional şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a constatat că însuşi legiuitorul a înţeles să exprime clar poziţia de egalizare a salariilor celor plătiţi pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, astfel că stabilirea salariilor de bază la nivelul maxim din instituţie corespunzător fiecărui grad profesional, apare ca fiind vădit întemeiată.

Nici ulterior, pentru anii 2012-2014, nu poate fi primită apărarea formulată de pârâtă, fiindcă Legea 284/2010 stabileşte în mod clar, în art. 3, care sunt principiile sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice şi anume: caracterul unitar, în

125

sensul că reglementează salarizarea tuturor categoriilor de personal din sectorul bugetar, prin luarea în considerare a drepturilor de natură salariată stabilite prin acte normative speciale în sistemul de salarizare reglementat de prezenta lege; supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii; echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar; sustenabilitate financiară, prin stabilirea de majorări salariate în baza legilor speciale anuale.

Potrivit art. 5 din Legea 284/2010, reglementările din cuprinsul acesteia au ca scop următoarele: armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar cu importanţa, răspunderea, complexitatea activităţii şi nivelul studiilor necesare pentru desfăşurarea activităţii; stabilirea salariilor de bază, a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, ca principal element al câştigului salarial; realizarea ierarhiei salariilor de bază, a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât şi în cadrul aceluiaşi domeniu, are la bază evaluarea posturilor, diferenţierea făcându-se în funcţie de următoarele criterii: cunoştinţe şi experienţă; complexitate, creativitate şi diversitatea activităţilor; judecata şi impactul deciziilor; influenţă, coordonare şi supervizare; contacte şi comunicare; condiţii de muncă; incompatibilităţi şi regimuri speciale; transparenţa mecanismului de stabilire a salariului de bază. a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, precum şi a celorlalte drepturi salariale; diferenţierea salariilor de bază, a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare în funcţie şi de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial şi local.

Din analiza acestor principii şi a scopului pentru care au fost edictate normele juridice, a rezultat, fără echivoc că nu s-a urmărit stabilirea diferenţiată a salariilor de bază, ca element principal al drepturilor salariale. prin raportare la alte elemente decât cele referitoare la evaluarea posturilor. Nu s-a urmărit diferenţierea salariilor după treapta de salarizare, fiindcă această treaptă de salarizare era acordata doar ca efect al trecerii a doi ani de vechime în grad profesional, deci nu avea legătură cu criteriile prevăzute la art. 5 lit. c din Legea 284/2010.

De altfel, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ prin decizia nr.23/26.09.2016, pronunţată în dosarul nr.1733/1/2016, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în

126

consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 indice 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

Ca urmare, tribunalul, în baza art.1, 2,8, 18 din Legea 554/2004 republicată, a admis acţiunea şi cererea de intervenţie, a obligat pe pârâta să stabilească pentru reclamante şi intervenientă, de la momentul promovării în grad profesional, salariul de bază prin raportare la salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional si aceeaşi treapta de salarizare, la nivelul maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici din instituţie şi să plătească reclamantei diferenţele rezultate dintre drepturile salariale stabilite ca mai sus şi cele efectiv plătite, în perioada cuprinsă între data promovării în grad, dar începând cu 23.05.2013, în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective şi cu dobânzi legale începând cu 23.05.2013.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.8 Noul Cod de procedură civilă, criticând-o pentru încălcarea normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii reclamantelor şi a intervenientei în interes propriu.

În motivare se arată că sentinţa este nelegală, în raport atât de prevederile legale în vigoare, cât şi de cele avute în vedere pentru salarizarea reclamantelor şi a intervenientei în interes propriu în perioada 2011-2016.

Instanţa de fond a reţinut dispoziţiile Legii nr. 284/2010 referitoare la principiile sistemului de salarizare al personalului plătit din fonduri publice şi cele referitoare la scopul pentru care au fost edictate normele juridice, deşi aceste prevederi nu au fost respectate

127

de însuşi legiuitor, care a emis prevederi succesive de restricţionare a încadrărilor salariale, în sensul stabilirii salariilor de bază la nivelul treptei 3 de salarizare.

Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticii aduse, pe temeiul invocat, reţine că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Critica de esenţă formulată de recurentul-pârât se referă la greşita admitere de către instanţa de fond a cererii reclamantelor şi a intervenientei în interes propriu, întrucât urmare a modificărilor legislative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, prin legi anuale de implementare a legii-cadru, în concret prin Legea nr.284/2010, au fost abrogate expres dispoziţiile art.63 din Legea nr.188/1999, începând cu data de 01.01.2011, acte normative interpretate greşit de către judecătorul fondului.

Relativ la această susţinere, Curtea constată că nu se poate imputa recurentului aplicabilitatea actelor normative precitate, atâta vreme cât Curtea Constituţională, prin Decizia nr.807/2012, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art.4 alin.3 din Legea nr.284/2010, privind salarizarea pe anul 2011, statuând că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu unul nou, considerat mai adecvat pentru scopul urmărit.

De altfel, în mod constant jurisprudenţa CEDO a confirmat acest drept al statelor membre, afirmând că acestea se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor în acest domeniu, fără ca prin aceasta să se considere ca fiind încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ori să se realizeze discriminări evidente între diferite categorii sociale, ale căror drepturi au fost stabilite prin raportate la specificul activităţii desfăşurate.

Aşadar, Curtea constată că discriminarea invocată de intimatele - reclamante, prin actele normative privind salarizarea funcţionarilor publici, în perioada 2011- 09.04.2015, nu se datorează modului în care recurenta a înţeles să aplice dispoziţiile legale în vigoare, ci a fost determinată de actele normative edictate de legiuitor. În acest context, se va sublinia că instanţa de contencios constituţional a stabilit că instanţele judecătoreşti nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeaşi natură, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin Decizia nr.820/2008 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile acesteia sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că, în atribuţiile instanţelor judecătoreşti intră crearea unor

128

norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative. În consecinţă, fiecare dintre aceste actele normative privind salarizarea este adoptat în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, constatare ce are semnificaţia că legea-cadru constituie dreptul comun în domeniul său de reglementare, astfel încât regulile sale sunt aplicabile în cazul în care prin legile speciale anuale nu se prevede altfel.

Curtea reţine că, deşi după anul 2010, legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. În capitolul I al Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, Dispoziţii generale, sunt prevăzute o serie de reguli cu valoare de principiu, aplicabile în acest segment al salarizării personalului bugetar plătit din fonduri publice, fiind necesar a fi observate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), precum şi prevederile art. 3, potrivit cărora: a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale; (...). Mai mult decât atât, acelaşi text conţine o enumerare a autorităţilor şi instituţiilor publice din care face parte personalul căruia îi este aplicabil acest act normativ, chiar dacă unele dintre acestea sunt enunţate generic. Aceste autorităţi şi instituţii publice sunt: ... autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Ulterior, prin art.1 alin.1 din OUG nr.83/2014, s-a stipulat că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare

129

corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr.284/2010.

La alin.2 al aceluiaşi articol s-a stipulat că în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În consecinţă, articolul 1 din OUG nr.83/2014 reglementează, de principiu, faptul că în cursul anului 2015 cuantumul salariilor, sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, etc. de care beneficiază personalul plătit din fondurile publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014.

La data de 09.04.2015, a intrat în vigoare Legea nr.71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. 51 la art. 1 din O.U.G. nr. 83 /2014, care prevede următoarele: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Rezultă, aşadar, din cuprinsul art. 1 alin.1 din Legea nr.71/2015 că legiuitorul a aprobat ordonanţa de urgenţă nr.83/2014, stabilind că în cursul anului 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu excepţia personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, care va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

130

Raportat la prevederile acestui act normativ, curtea precizează că în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin.51 din O.U.G. nr.83/2014 sintagma “salarizat la acelaşi nivel” nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de “acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin.1 şi 2 al art.1 din OUG nr.83/2014 şi prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015.

Prin urmare, de la această dată pârâta trebuia să stabilească şi să plătească reclamantelor drepturile prevăzute şi acordate prin sentinţa atacată.

De altfel, ICCJ prin Decizia nr.23/2016 a dezlegat problema legată de interpretarea textelor legale sub aspectul definirii sintagmei salarizat la acelaşi nivel, statuând că din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea cărora este edictată norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia recurentă făcând parte din aceste categorii.

Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu observarea principiului reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, rezultă că personalul din "celelalte autorităţi şi instituţii publice" la care se referă textul supus interpretării sunt: ... celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate

131

integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Către această dezlegare s-a apreciat că premerg şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c): echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar;".

În mod neîndoielnic, s-a reţinut că acest principiu denotă în mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost următoarea: Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Pornind de la motivarea acestui amendament Curtea a considerat evidenţa faptului că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" care explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele cazuri, ar putea fi întrunită).

Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea concluziona, contrar obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin

132

Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului nou-introdus.

În plus, s-a apreciat că trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Astfel, s-a constat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).

Curtea a învederat că şi din interpretarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca prin adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.

Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această prevedere se aplică şi în cadrul stabilirii cuantumului gradaţiilor de

133

care a beneficiat personalul care a avansat în gradaţie după anul 2010.

Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015, dată de la care pârâta trebuia să stabilească şi să plătească reclamantelor drepturile prevăzute şi acordate prin sentinţa atacată.

Totodată, Curtea constată, potrivit recunoaşterii părţilor, că începând cu 1 august 2016, conform dezlegării ICCJ în Decizia nr.23/2016, adoptându-se OUG nr.20/2016, s-a remediat situaţia în ce priveşte discrepanţele apărute între salariile de bază ale funcţionarilor publici, încadraţi pe aceeaşi funcţie publică şi în acelaşi grad profesional, cu consecinţa modificării Ordonanţei nr.57/2015, prin introducerea art.31.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.496 Noul Cod de procedură civilă, a admis recursul, a casat în parte sentinţa şi, în rejudecare, a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să stabilească şi să plătească reclamantelor şi intervenientei în interes propriu drepturile prevăzute în sentinţă începând cu 9 aprilie 2015.

4. Baza de calcul a contribuţiilor sociale reţinute.

Art. 296 ind.4 al.1 lit. u Legea 571/2003Art. 296 ind.5 din Legea 571/2003

Cu privire la contribuţiile sociale reţinute, Curtea reţine că potrivit art.296 ind.4 al.1 lit.u Legea 571/2003, baza de calcul a contribuţiilor sociale include orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii.

Astfel, potrivit art.55 al.2 Legea 571/2003, dobânzile acordate în legătură cu salarii sunt asimilate salariilor, iar potrivit art.296 ind.5 din Legea 571/2003, în cazul contribuţiilor sociale datorate de angajatori baza lunară de calcul reprezintă suma câştigurilor brute realizate de persoanele fizice din salariu sau asimilate salariilor.

De asemenea, potrivit art.2 al.2 din Legea 571/2003, contribuţiile sociale reglementate prin prezentul Cod sunt a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor de stat şi d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj.

Ca atare, în mod legal au fost reţinute impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, iar pretenţia reclamanţilor de a nu li se

134

calcula şi reţine impozitul pe venit şi contribuţii sociale, pentru dobânzile legale încasate ca o consecinţă a plăţii cu întârziere a drepturilor salariale nu are o baza legală, fiind neîntemeiată.

(Decizia civilă nr. 405/R-CONT/4 Aprilie 2017)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 23.09.2016 reclamanţii PV ş.a., toţi prin mandatar comun PV au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj, solicitând să fie obligaţi pârâţii la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit şi contribuţii sociale obligatorii aferente tranşelor achitate în baza sentinţelor civile nr.3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv nr.3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr.8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 2862/63/2013, iar pe viitor să procedeze la plata tranşelor fără reţinerea impozitului şi a contribuţiilor sociale obligatorii.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat ca prin sentinţele civile nr. 3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv nr. 3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr. 8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 2862/63/2013, pârâţii au fost obligaţi în solidar să plătească reclamanţilor daune moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite fiecărui reclamant cuprinse în titlurile executorii. Pârâţii au procedat la plata eşalonată a dobânzilor în baza art.54 din OUG nr.47/2015, raportat la art.34 şi 35 din OUG nr.83/2014, cu aplicarea regulilor de impunere proprii veniturilor din salarii.

S-a mai susţinut de către reclamanţi ca prin decizia nr. 2/2014 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale din sectorul bugetar în condiţiile OUG nr.71/2009, aprobate cu modificări prin Legea nr.230/2011. Astfel, aceste daune interese moratorii sunt datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească.

De asemenea, prin decizia nr.21/2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat, în raport de considerentele deciziei nr.2/2014, că dobânzile nu au caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune interese datorate în temeiul art.166 alin. 4 din

135

Codul muncii. Nefiind un accesoriu al debitului principal aceste dobânzi nu intră în categoria veniturilor asimilate salariilor, fiind acordate ca formă de penalizare a debitorului care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti, nefiind însă considerată o pretenţie nouă. Astfel, dobânda curge de drept de la momentul pronunţării hotărârii, având legătură cu litigiul anterior, însă nefiind vorba despre dobânda accesorie dreptului salarial.

Pârâţii au procedat în mod greşit la reţinerea impozitului a contribuţiilor de asigurări sociale aferente dobânzilor acordate prin hotărâre judecătorească, acestea fiind exceptate de la impozitare potrivit art. 42 lit. b Cod fiscal (art. 62 lit. h din noul Cod fiscal).

Pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare a invocat în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, susţinând că tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridica iar drepturile băneşti stabilite prin sentinţe au fost calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, Tribunalul Alba, care a calculat şi virat contribuţiile sociale către stat. Angajatorul are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira lunar contribuţiile de asigurări sociale şi impozitul pe venit. Ministerul şi-a îndeplinit obligaţia legală de alocare a fondurilor necesare plăţii debitului.

Prin întâmpinare pârâtul Tribunalul Dolj a solicitat respingerea acţiunii. În motivarea întâmpinării pârâtul a susţinut că a achitat reclamanţilor sumele reprezentând dobânzi legale penalizatoare stabilite printr-o hotărâre judecătoreasca, aşa cum au fost ele alocate de către Ministerul Justiţiei, adică sume brute. În situaţia în care Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor ar fi considerat că dobânzile nu se supun prevederilor art. 55 alin. 2 lit. j din Legea 571/2003 privind codul fiscal şi ar fi alocat sume neimpozabile s-ar fi pornit la calculul dobânzilor de la sumele nete la care ar fi calculat dobânzile datorate şi la care nu s-ar fi calculat şi virat contribuţiile legale către bugete. Reclamanţii ar fi încasat exact aceleaşi sume de bani indiferent de modul de calcul. Solicitarea reclamanţilor de a le fi restituite sumele reţinute cu titlu de contribuţii sociale şi impozit nu are nicio acoperite întrucât aceste sume nu au diminuat o sumă neta ce trebuia încasata de reclamanţi, ci o sumă bruta alocata cu această destinaţie de la bugetul de stat, contribuţiile întorcându-se înapoi la bugetul de stat.

S-a arătat că în adresa nr. 1/100996/09.12.2015 a Ministerului Justiţiei este precizat faptul că fondurile aprobate şi alocate cu destinaţia plăţii sumelor cu titlu de dobânda obţinute prin hotărâri judecătoreşti intra sub incidenţa regulilor de impunere proprii veniturilor din salarii. Prin urmare Tribunalul Albă, în calitate de ordonator terţiar de credite a fost obligat să respecte cu stricteţe destinaţia creditelor aprobate pentru plata dobânzilor.

136

Instanţa a analizat prioritar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, pe care a apreciat-o ca neîntemeiata şi a respins-o ca atare.

Prin sentinţa civilă nr.1221 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să restituie către reclamanţi sumele reţinute cu titlu de contribuţii sociale şi impozit din penalităţile acordate ca daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale, prin Sentinţa nr.3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv prin Sentinţa nr.3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr.8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr.2862/63/2013, cu consecinţa executării hotărârii judecătoreşti fără reţinerea unor sume de bani cu acest titlu.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să restituie către ceilalţi pârâţi sumele ce au fost virate cu titlu de contribuţii sociale şi impozit din penalităţile acordate ca daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale, prin Sentinţa nr.3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv prin Sentinţa nr.3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr.8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr.2862/63/2013, pentru reclamanţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţele civile nr.3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv nr.3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr.8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 2862/63/2013, pârâţii au fost obligaţi în solidar să plătească reclamanţilor daune moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite fiecărui reclamant – pentru tranşele achitate după data de 01.10.2011, calculate începând cu data de 01.10.2011 şi până la data achitării acestora, cât şi pentru tranşele cuprinse în acelaşi titlu executoriu şi neachitate până în prezent, calculate începând cu data de 01.10.2011 şi până la data achitării efective a acestora.

Reclamanţilor li s-a făcut o plată eşalonată a dobânzilor acordate în baza titlului executoriu anterior menţionat, în baza art.54 din OUG nr.47/2015, raportat la art.34 şi 35 din OUG nr.83/2014. Sumele acordate reclamanţilor au fost supuse regulilor de impunere proprii veniturilor di salarii.

S-a reţinut că prin acţiunea de faţă reclamanţii solicită restituirea sumelor ce le-au fost reţinute cu titlu de impozit şi contribuţii sociale obligatorii aferente tranşelor achitate în baza sentinţei civile anterior menţionată, iar pe viitor să se procedeze la

137

plata tranşelor fără reţinerea impozitului şi a contribuţiilor sociale obligatorii, întrucât aceste sume nu sunt supuse regimului fiscal prevăzut de art. 55 alin. 2 lit. j1 şi art. 2963 Cod fiscal din 2003, respectiv art. 76 alin. 2 lit. p şi art. 137 alin. 1 lit. a din noul Cod fiscal, ci sunt exceptate de la impozitare potrivit art. 42 lit. b Cod fiscal (art. 62 lit. h din noul Cod fiscal).

După cum se poate observa, Codul fiscal menţionează la lit. j1 şi sumele reprezentând salarii, diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

Instanţa a analizat însă natura drepturilor plătite de către pârâţi în baza sentinţele civile nr.3313/04.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.2861/63/2013, definitivă prin Decizia nr.7392/2013 a Curţii de Apel Craiova şi respectiv nr.3492/10.04.2013 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia nr.8575/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 2862/63/2013.

Astfel, reclamanţii au obţinut dreptul la daune moratorii sub forma dobânzii legale aferente unor creanţe cuvenite în baza unor alte hotărâri judecătoreşti. Executarea acestor hotărâri judecătoreşti a fost eşalonată în timp, astfel că instanţa a considerat că neexecutarea a produs prejudicii reclamanţilor. În aceste condiţii, dobânzile acordate cu titlu de daune interese moratorii nu reprezintă un accesoriu al drepturilor salariale şi nici nu au fost acordate în temeiul art.166 alin.4 din Codul muncii.

Prejudiciul suferit de către reclamanţi s-a datorat însă executării cu întârziere a titlului executoriu prin care le-au fost acordate restanţe de drepturi de natură salarială, fapt susţinut şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care s-a pronunţat asupra acestei probleme în recurs în interesul legii prin decizia nr.2/2014. Prin această decizie ICCJ a reţinut că se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de către creditori prin acordarea nu numai de daune-interese compensatorii (damnum emergens), cât şi prin acordarea beneficiului de care au fost lipsiţi (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Acest prejudiciu este tocmai efectul executării eşalonate a titlurilor executorii.

De asemenea, în cuprinsul deciziei nr.21/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că aceste dobânzi nu au un caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art.166 alin.(4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată a salariului. Aceste dobânzi sunt distincte de cele aferente

138

dreptului salarial a cărui neplată a fost sancţionată prin hotărârea ce constituie titlu executoriu.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că acestor dobânzi nu le pot fi aplicate regulile de impunere proprii veniturilor din salarii. Acestora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. b din Codul fiscal („În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări că urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;”), respectiv ale art. 62 lit. h din noul Cod fiscal.

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Ministerul Finanţelor Publice, în motivarea recursului, a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de fond nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă menţionate de recurentă în întâmpinare sau, cel puţin, de a le aprecia.

Prin indicarea articolelor din contract, instanţa nu arată în baza căror argumente logico-juridice a ajuns la concluzia că reclamanţii nu datorează impozit pe profit impus de organele fiscale, având în vedere că doar reiterează câteva paragrafe din acţiune, care nu sunt lămuritoare în cauză.

Instanţa nu precizează în niciun mod care sunt propriile argumente pentru care consideră că reclamanţilor nu le sunt incidente dispoziţiile învederate de organul fiscal, implicit art.55 alin.2 Cod fiscal, simpla citare a unor texte de lege pe care le consideră aplicabile în cauză, neputând fi suficiente pentru a da consistenţă motivării hotărârii.

Motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, însă, în speţă, nu este vorba nici măcar de o motivare sumară cu privire la neaplicarea dispoziţiilor legale menţionate de organul fiscale în actele contestate.

Mai susţine recurentul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, care, potrivit art.3 din HG nr.34/2009, acesta poate fi citat în justiţie să reprezinte interesele statului numai atunci când reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în orice alte situaţii în care participă

139

nemijlocit în nume propriu, în raporturile juridice şi unde legea nu a stabilit alte organe în acest sens.

Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei sunt ordonatori principali de credite, iar atribuţii în angajarea şi salarizarea reclamanţilor au instituţia angajatoare a acestora, Ministerul Justiţiei implicit Curtea de Apel Craiova – Tribunalul Dolj, fără ca Ministerul Finanţelor Publice să aibă vreun rol în aceste raporturi.

Instanţa de fond a aplicat greşit a normelor de drept atunci când a obligat recurentul să aloce fondurile băneşti.

Prin urmare, reglementările cu caracter special din OUG nr.71/2009 este imperios necesară să se respecte un calendar de executare a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sectorul bugetar, tocmai pentru a nu se produce un dezechilibru bugetului de stat.

Mai arată recurentul că instanţa europeană a apreciat că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice urmăreau un scop de utilitate public, erau proporţionate cu scopul urmărit, nu afectează substanţa dreptului reclamanţilor, iar plata eşalonată a sumelor datorate nu poate fi considerată nerezonabilă.

Aşadar, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiţiei prin lege, în sensul asigurării fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale solicitate de reclamanţi este inadmisibilă.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului cu reţinerea cauzei spre rejudecare în scopul aplicării corecte a legii raportat la împrejurările de fapt şi de drept care au fost menţionate în fond şi recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.483, 488 Cod procedură civilă, art.1, art.8, art.20 din Legea nr.554/2004, Legea nr.571/2003, HG nr.44/2004.

Pârâtul Ministerul Justiţiei critică sentinţa în sensul că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Argumentând critica, arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Faptul că reţinerile privind impozitul şi contribuţiile de asigurări sociale au fost efectuate de către Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia, conform indicaţiilor ordonatorului principal de credite Ministerul Justiţiei, nu îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă în litigiul având ca obiect restituirea reţinerilor ce se pretinde a fi fost efectuate nelegal.

Ministerul şi-a îndeplinit integral obligaţiile impuse de legislaţia în materie, alocând fondurile necesare plăţii debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, în conformitate cu prevederile

140

OUG nr.71/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi cu solicitările departamentului economic al Tribunalului Alba.

Pe fondul cauzei, consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art.55 alin.2 lit.j1 din Codul fiscal, care stabilesc că dobânzile acordate pentru diferenţele salariale, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, sunt supuse regulilor de impunere proprii veniturilor din salarii.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel Craiova, în recursul său, a arătat că temeiul de drept avut în vedere de instanţă în hotărârile prin care li s-a stabilit reclamanţilor dreptul la dobândă a fost art.166 alin.4 din Codul muncii şi nu deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr.2/2014 şi nr.21/2015), acestea fiind ulterioare emiterii titlurilor privind dobânda, deci producându-şi efectele numai pe viitor.

Dobânzile de care beneficiază reclamanţii, fiind un accesoriu al salariului, intră sub incidenţa art.2964 alin.1 lit.k şi u din Legea nr.571/2003.

Prin urmare, potrivit legii, dobânzile acordate prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanţii sunt asimilate salariilor şi sunt supuse regulilor de impunere.

Astfel, se poate concluziona că venitul obţinut de reclamanţi este impozabil atâta vreme cât el se obţine în baza unui contract de muncă sau a unui statut special indiferent de denumirea pe care o primeşte.

Pretenţia reclamanţilor de a nu li se calcula şi reţine impozitul pe venit şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile asimilate salariilor, respectiv dobânzi acordate în legătură cu acestea, nu are o bază legală, fiind neîntemeiată.

Recurenta a invocat în acest sens, adresa nr.432025/17.12.2015 emisă de Ministerul Finanţelor Publice referitor la prevederile vechiului Cod fiscal.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.486 şi următoarele Cod procedură civilă.

În recursul său, Tribunalul Dolj a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit când a considerat că dobânzile legale aferente hotărârilor judecătoreşti au fost acordate cu titlu de daune interese moratorii şi nu în temeiul art.166 alin.4 din Codul muncii şi nu reprezintă un accesoriu al drepturilor salariale.

Temeiul juridic avut în vedere de instanţă în hotărârile prin care li s-a stabilit dreptul la dobândă a reclamanţilor a fost art.166 alin.4 din Codul muncii şi nu deciziile pronunţate de Înalta Curte de

141

Casaţie şi Justiţie (decizia nr.2/2014 şi nr.21/2015), acestea fiind ulterioare emiterii titlurilor privind dobânda.

Dobânzile de care beneficiază reclamanţii, fiind un accesoriu al salariului, intră sub incidenţa art.2964 alin.1 lit. k şi u din Legea nr.571/2003.

Prin urmare, potrivit legii, dobânzile acordate prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanţii sunt asimilate salariilor şi sunt supuse regulilor de impunere.

Pretenţia reclamanţilor de a nu li se calcula şi reţine impozitul pe venit şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile asimilate salariilor, respectiv dobânzi acordate în legătură cu acestea, nu are o bază legală, fiind neîntemeiată.

A fost invocată adresa nr.432025/17.12.2015 emisă de Ministerul Finanţelor Publice referitor la prevederile vechiului Cod fiscal.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.486 şi următoarele Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în cele patru recursuri, din ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea reţine următoarele:

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:Criticile formulate de pârâţi sunt întemeiate, în esenţă, pe

aceleaşi dispoziţii legale, astfel că vor fi analizate împreună de Curte.Sub acest aspect, Curtea constată că în speţă sunt incidente

prevederile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, în sensul că, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale în materie.

Recurenţii critică legalitatea şi temeinicia restituirii către reclamanţi a sumelor reţinute cu titlu de contribuţii sociale şi impozit din daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale prin hotărâri judecătoreşti.

Astfel, tribunalul a apreciat că acestor dobânzi nu le pot fi aplicate regulile de impunere proprii veniturilor din salarii, acestora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. b din Codul fiscal.

Potrivit art.42 lit.b din Codul fiscal sunt neimpozabile, veniturile încasate din asigurări de orice fel, reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile, despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daune morale.

142

Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea lit.b), sunt neimpozabile despăgubirile, sumele asigurate şi orice alte drepturi acordate asiguraţilor, beneficiarilor sau terţelor persoane păgubite, din asigurările de orice fel.

În consecinţă, sunt exceptate de la impozitare potrivit art.42 lit.b Cod fiscal anterior sumele încasate din asigurări, nefiind aplicabil situaţiei din prezenta speţă prin care se solicită exceptarea de la impozitare a daunelor-interese moratorii acordate sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În ceea ce priveşte impozitarea unor astfel de dobânzi acordate prin hotărâri judecătoreşti, Curtea constată aplicabil art.55 alin.2 lit.j1 din Codul fiscal anterior (Legea 571/2003), potrivit căruia regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor, respectiv sumelor reprezentând diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.57 alin.22 din Legea 571/2003, în cazul veniturilor reprezentând diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, impozitul se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii, în conformitate cu reglementările legale în vigoare la data plăţii.

Curtea nu poate reţine concluzia instanţei de fond potrivit căreia deciziile pronunţate de ÎCCJ în recursul în interesul legii nr.2/2014, respectiv în dezlegarea dată prin hotărârea prealabilă nr. 21/2015, îndreptăţesc reclamanţii la restituirea impozitului şi a contribuţiilor sociale.

Astfel, potrivit deciziei pronunţate în RIL 2/2014, ÎCCJ pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzilor legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, ca o consecinţă a faptului că executarea cu întârziere a unei obligaţii de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească implică angajarea răspunderii civile şi obligarea la repararea integrală a prejudiciului.

De asemenea, prin hotărârea prealabilă nr. 21/2015 ÎCCJ arată că aceste dobânzi solicitate sunt distincte de cele aferente dreptului salarial a cărui neplată a fost sancţionată prin hotărâre judecătorească, dar dobânzile nu pot fi considerate o pretenţie nouă, absolut independentă de litigiul anterior, dobânda legală începând să

143

curgă pentru drepturile salariale cuprinse în titlul a cărui executare silită a fost eşalonată de la data pronunţării hotărârii.

De asemenea, prin decizia 7 din 27 aprilie 2015 a ÎCCJ s-au dat dezlegări cu privire la prescripţia dreptului de a solicita aceste dobânzi, reţinându-se că litigiile având ca obiect plata daunelor interese moratorii sunt litigii de muncă.

În consecinţă, deciziile ÎCCJ invocate de reclamanţi şi reţinute de instanţa de fond indică temeiul acordării daunelor moratorii sub forma dobânzilor legale, precum şi faptul că nu există identitate de obiect şi cauză între litigiul referitor la plata drepturilor salariale şi cel referitor la plata dobânzilor, însă nu schimbă cu nimic regimul de impozitare a dobânzilor acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive, acesta fiind reglementat de art.55 alin.2 lit.j1 din Legea 571/2003 coroborat cu art.57 alin.22 din Legea 571/2003. De asemenea, nu se poate reţine că potrivit dezlegărilor ÎCCJ, veniturile încasate din astfel de dobânzi pot fi exceptate de la impozitare conform art. 42 lit. b din Legea 571/2003, care se referă exclusiv la exceptarea sumelor încasate din asigurări: despăgubiri, sume asigurate, despăgubiri ca urmare a unui prejudiciu material suferit de persoana fizică, inclusiv despăgubirile reprezentând daune morale.

Cu privire la contribuţiile sociale reţinute, Curtea reţine că potrivit art.296 ind.4 al.1 lit.u Legea 571/2003, baza de calcul a contribuţiilor sociale include orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii.

Astfel, potrivit art.55 al.2 Legea 571/2003, dobânzile acordate în legătură cu salarii sunt asimilate salariilor, iar potrivit art.296 ind.5 din Legea 571/2003, în cazul contribuţiilor sociale datorate de angajatori baza lunară de calcul reprezintă suma câştigurilor brute realizate de persoanele fizice din salariu sau asimilate salariilor.

De asemenea, potrivit art.2 al.2 din Legea 571/2003, contribuţiile sociale reglementate prin prezentul Cod sunt a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor de stat şi d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj.

Ca atare, în mod legal au fost reţinute impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, iar pretenţia reclamanţilor de a nu li se calcula şi reţine impozitul pe venit şi contribuţii sociale, pentru dobânzile legale încasate ca o consecinţă a plăţii cu întârziere a drepturilor salariale nu are o baza legală, fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile promovate de pârâţi şi a casat sentinţa, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi.

144

5. Nelegala alcătuire a instanţei.Art. 9 din Legea nr. 8/2006

Art. 152, 153 şi 155 din Legea nr. 263/2010Art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004

Potrivit art. 9 din Legea nr. 8/2006 „Prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, răspunderea juridică şi jurisdicţia din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod corespunzător şi indemnizaţiei stabilite în condiţiile prezentei legi.”.

Sistemul unitar de pensii publice este reglementat de Legea nr. 263/2010. Potrivit art. 1 „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile prezentei legi, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, denumit în continuare sistemul public de pensii”. Potrivit art. 152 „Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.”, iar potrivit art. 153 lit. g) şi j) şi art. 155 alin. 2 tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind modul de stabilire şi de plată a pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale, precum şi alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul legii menţionate, hotărârea fiind supusă numai apelului.

Faţă de cele expuse, din care rezultă că deciziile privind încetarea indemnizaţiei acordate în baza Legii nr. 8/2006 (decizie distinctă de cea de stabilire şi plată la care se referă art. 5 din aceeaşi lege) sunt supuse jurisdicţiei asigurărilor sociale, precum şi faţă de dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora „Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de (…) asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”, se constată că prima instanţa a soluţionat cauza într-un complet nelegal constituit.

(Decizia civilă nr. 418/R-CONT/5 Aprilie 2017)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 22.06.2016, reclamanţii DGV ş.a. au chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, solicitând anularea Deciziilor nr.82545, 82547, 80033, 93281 şi 78956 toate emise la data de 05.01.2015, şi obligarea acesteia la calculul şi plata indemnizaţiei lunare pentru membrii uniunilor de creatori, începând cu 01.01.2016, precum şi în viitor, sume la care urmează să aplice şi dobânda legală de la momentul scadenţei plăţilor şi până la data stingerii obligaţiei.

145

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt pensionari în sistemul public de pensii, beneficiind şi de indemnizaţia ca membrii ai uniunilor de creatori, drept recunoscut până la modificările legislative aduse Legii nr.223/2015 când, pensia de care au beneficiat a fost denumită pensie militară de stat şi a fost negat dreptul reclamanţilor la obţinerea acesteia.

Poziţia pârâtei exprimată prin actele a căror anulare se solicită este greşită şi în contradicţie cu dispoziţiile art.3 lit.b) şi art.20 din Legea nr.263/2010, ignorându-se faptul că acest act normativ se referă la sistemul unitar de pensii publice, sistem din care fac parte şi pensiile militare de stat.

Prin sentinţa nr.1327/18.10.2016, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că reclamanţii au calitatea de pensionari miliari, fiind şi membrii ai Uniunii de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România, calitate în care au beneficiat de indemnizaţia prevăzută de art.1 din Legea nr.8/2006, indemnizaţie ce a încetat atunci când a încetat calitatea de pensionari ai sistemului public de pensii, fiind dobândită cea de pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat.

Aşadar, sistarea indemnizaţiei a avut loc ca urmare a faptului că nu au mai fost îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea ei, aşa încât actele atacate au respectat dispoziţiile normative în materie.

Faptul că ulterior emiterii deciziilor a fost modificată Legea nr.8/2006, modificare intrată în vigoare la 7 mai 2016, nu este de natură să infirme concluzia de mai sus, întrucât actele atacate de către reclamanţi trebuie analizate în raport cu dispoziţiile legale incidente la data adoptării lor.

Împotriva sentinţei au formulat recurs reclamanţii, invocând dispoziţiile art.488 alin. 1 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă şi susţinând, în esenţă următoarele:

- la adoptarea actelor contestate au fost avute în vedere dispoziţiile art.1 din Legea nr.8/2006, respectiv schimbarea sintagmei „pensie de stat” cu cea de „pensie miliară de stat”, fără modificări de substanţă, însă reţinându-se ca hotărâtoare o opinie exprimată de Casa Naţională de Pensii Publice, potrivit căreia Casele de Pensii Sectoriale nu fac parte din sistemul public de pensii;

- au fost ignorate dispoziţiile art.20 din Legea nr.263/2010 şi art.5 din Legea nr.223/2015, din care rezultă că şi Casele de Pensii Sectoriale fac parte din sistemul public de pensii şi că fondurile necesare pentru achitarea drepturilor de asigurări sociale se asigură de la bugetul de stat. În aceste condiţii este greşită aprecierea instanţei de fond potrivit căreia pensiile militarilor nu mai fac parte din sistemul public de pensii.

Examinând calea de atac se apreciază că ea se impune a fi admisă pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie din oficiu

146

de către instanţă şi care face inutilă cercetarea aspectelor deduse judecăţii de către părţi.

Astfel, în discuţia părţilor s-a pus natura juridică a litigiului şi în raport de aceasta greşita compunere a completului de judecată, motiv de nelegalitate la care se referă dispoziţiile art.488 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă.

Sub un prim aspect se apreciază că motivul de nelegalitate la care se referă pct.1 al art.488 din legea de procedură este distinct de cel menţionat la pct.3, referitor la încălcarea competenţei de ordine publică, care poate fi valorificat numai în măsura în care excepţia a fost invocată în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte greşita compunere a instanţei de judecată legiuitorul nu a înţeles să condiţioneze valorificarea acestei critici de invocarea nelegalităţii într-un anumit termen şi, având în vedere că alcătuirea instanţei şi în mod special a completului de judecată constituie aspecte de ordine publică, se apreciază că ele pot fi invocate din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.489 alin.3 din Codul de procedură civilă.

Stabilirea compunerii completului de judecată nu poate fi făcută decât în raport de determinarea naturii juridice a litigiului, aspect de natură să determine şi căile de atac pe care părţile le pot valorifica.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Deciziilor nr.82545, 82547, 80033, 93281 şi 78956 toate emise la data de 05.01.2015, prin care s-a dispus încetarea plăţii îndemnizaţiei acordate recurenţilor-reclamanţi în temeiul Legii nr. 8/2006, cu motivarea că acestora le-a încetat calitatea de pensionari ai sistemului public de pensii, devenind pensionari ai sistemului pensiilor militare de stat. Prin urmare, în discuţie este indemnizaţia primită de reclamanţi în considerarea calităţii lor de pensionari.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 8/2006 „Prevederile referitoare la stabilirea, suspendarea, încetarea, plata pensiilor, răspunderea juridică şi jurisdicţia din domeniul pensiilor din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod corespunzător şi indemnizaţiei stabilite în condiţiile prezentei legi.”.

Sistemul unitar de pensii publice este reglementat de Legea nr. 263/2010. Potrivit art. 1 „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile prezentei legi, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, denumit în continuare sistemul public de pensii”. Potrivit art. 152 „Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.”, iar potrivit art. 153 lit. g) şi j) şi art. 155 alin. 2 tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind modul de stabilire şi de plată a pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale, precum şi alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul legii menţionate, hotărârea fiind supusă numai apelului.

147

Faţă de cele expuse, din care rezultă că deciziile privind încetarea indemnizaţiei acordate în baza Legii nr. 8/2006 (decizie distinctă de cea de stabilire şi plată la care se referă art. 5 din aceeaşi lege) sunt supuse jurisdicţiei asigurărilor sociale, precum şi faţă de dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora „Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de (…) asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari”, se constată că prima instanţa a soluţionat cauza într-un complet nelegal constituit.

De altfel, şi potrivit art. 101 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, în considerarea dispoziţiilor căreia au fost emise deciziile contestate în speţă, „Litigiile privind stabilirea şi plata drepturilor de pensie se soluţionează în primă instanţă de tribunale”, potrivit art. 103 „Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu apel”, iar potrivit 104 „Prevederile prezentei legi referitoare la sistemul pensiilor militare de stat se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară”.

Curtea a reţinut, deci, că raportul juridic dedus judecăţii este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanţii sunt subiecţi calificaţi (pensionari), şi că deciziile de încetare a plăţii indemnizaţiei pot fi suspuse cenzurii judiciare doar a unui complet constituit dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

Cum sentinţa a fost pronunţată de instanţă ce nu a fost legal constituită, situaţie care se încadrează în motivul de casare referitor la nelegala alcătuire a instanţei, Curtea a admis recursul, în baza art. 496 şi 498 Cod procedură civilă, şi a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre soluţionare la Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

6. Noţiunea de clădire în sensul art. 249 alin. 5 Cod fiscal.

Art. 249 alin. 5 Cod fiscal

În situaţia în care construcţia nu este finalizată la termenul prevăzut în autorizaţia de construire, beneficiarul imobilului are obligaţia de a solicita prelungirea valabilităţii autorizaţiei.

Dacă nu procedează în acest fel şi nu întocmeşte nici proces verbal de recepţie, care să consemneze stadiul lucrărilor, legea prezumă că la data expirării valabilităţii autorizaţiei construcţia este realizată şi aceasta este clădire în sensul art. 249 alin. 5 Cod fiscal, adică are pereţi şi acoperiş.

(Decizia civilă nr. 440/2017/12 Aprilie 2017)

148

Prin sentinţa civilă nr.1091 din 25.11.2016, Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC G SRL şi a dispus anularea Dispoziţiei nr. 1019/20.05.2016, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, şi a Deciziei de impunere nr. F/19777/24.02.2016 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. F/23185/24.02.2016, emise de Primăria Municipiului Piteşti – Direcţia Economică.

Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Piteşti – prin Primar şi Primăria Municipiului Piteşti, invocând dispoziţiile art.488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru următoarele motive:

- sentinţa este nelegală faţă de dispoziţiile art.39 din Legea nr.50/1991, art.1 alin.3, art.249 alin.5 şi art.254 alin.8 lit.c) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, în prezent art.461 alin.3 lit.c) din Legea nr.207/2015 privind Codul fiscal, respectiv pct.31 alin.6 lit.a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, care consideră data dobândirii clădirii ca fiind data expirării termenului stabilit în autorizaţie şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri. În speţă, data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire a fost 15.06.2011, iar procesul verbal de recepţie s-a întocmit în luna decembrie 2015, la 4 ani distanţă, depăşindu-se cu mult termenul de 15 zile prevăzut de art.39 din Legea nr.50/1991. Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost solicitat societăţii de către organul fiscal încă din anul 2011, prin adresa nr.F/61.951/27.09.2011, atunci când organului fiscal i s-a adus la cunoştinţă de către Direcţia Tehnică şi de Urbanism că a fost întocmit Calculul regularizării taxei la închiderea Autorizaţiei de construire nr.519/15.06.2009, ce poartă nr.30.513/19.07.2011 şi că beneficiarului autorizaţiei de construire în cauză i-a rămas achitată în plus suma de 1.405,56 lei, sumă pentru care societatea a înaintat cererea de compensare înregistrată la Primăria Municipiului Piteşti sub nr.31.133/21.07.2011. Potrivit procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.108/04.12.2015, la data de 04.12.2015 s-a admis recepţia pentru închiderea şi acoperirea terasei. Însă, deşi în Declaraţia nr.519/15.06.2009, Gavrilescu Constantin, reprezentant legal al SC Grides G&G SRL, a declarat că pentru lucrările autorizate a fost întocmit Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.15/10.09.2009, acest act nu avea titulatura de „Proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor”, ci „Proces verbal de recepţie calitativă a: Montajului ansamblu terasă închisă”, în cuprinsul

149

acestuia menţionându-se că a fost întocmit pentru „recepţia calitativă a montajului ansamblu terasă închisă”, cu ocazia verificării efectuate la „Creare acces terasă, închidere şi acoperire parţial terasă pentru realizare spaţii tehnice-montaj ansamblu terasă”. De asemenea, în cuprinsul acestuia s-a mai menţionat că „Din verificările efectuate pe teren şi examinarea documentelor au rezultat următoarele: Confecţiile metalice corespund calitativ, dimensional (lungime-grosime piese, tip) ca repartiţie în plan şi spaţiu şi ca mod de fixare proiectului. Au fost stabilite următoarele concluzii: Lucrările corespund calitativ şi pot fi recepţionate”. Din cele arătate rezultă că peste planşeul (terasă) deja existent a fost montată o structură metalică, planşeul fiind asimilat acoperişului „în cazul în care deasupra acestuia nu sunt alte încăperi/incinte”, conform normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal şi statuărilor din Decizia nr.146/17.03.2016 pronunţată de Curtea Constituţională.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, arătând că motivele de recurs nu aduc critici hotărârii pronunţate de prima instanţă, ci reiau în fapt aspectele învederate în apărarea pârâţilor, şi solicitând respingerea recursului. Intimata a susţinut că recurenţii prezintă o situaţie într-un mod absolut subiectiv şi generalist, formal, de o manieră unilaterală şi pe bază de supoziţii, dar fără a se răspunde în mod concret aspectelor existente în speţă. Niciunul dintre argumentele prezentate în cererea de recurs nu ar putea conduce instanţa de recurs la o altă concluzie decât cea primată de prima instanţă. Faţă de probele depuse, rezultă faptul că lucrările la imobilul în discuţie au fost terminate în decembrie 2015, conform Procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.108/4.12.2015, iar recepţia finală a fost realizată în ianuarie 2016, conform procesului verbal de recepţie finală nr.111/2.01.2016. Sunt incidente dispoziţiile art.254 alin.8 lit.c), precum şi art.250 alin.2, art.1 alin.3 şi art.249 alin.5 din Legea nr.571/2003, dar şi pct.31 alin.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003. Recurenţii omit să indice şi dispoziţiile art.37 din Legea nr.50/1991, care stabilesc în mod imperativ că o autorizaţie de construcţie se poate închide doar printr-un proces verbal care trebuie să poarte în mod obligatoriu semnătura reprezentantului organului emitent. În caz contrar, în cazul în care nu există un proces verbal de recepţie finală, nu se poate considera că autorizaţia de construire a fost închisă şi clădirea finalizată. Nu se poate reţine afirmaţia recurentei, în sensul că începând cu iulie 2011, imobilul poate fi considerat o clădire finalizată ce poate fi impozitată, întrucât din probele administrate în cauză coroborate cu dispoziţiile legale incidente rezultă că acoperişul clădirii nu a putut fi finalizat până în luna decembrie 2015. Prin motivele de recurs nu se contestă faptul că procesul verbal de recepţie nr.108/4.12.2015 a fost întocmit la terminarea lucrărilor şi atestă că recepţia lucrărilor a fost admisă pentru închidere şi

150

acoperire terasă, iar lucrările au fost executate conform documentaţie tehnice şi sunt de bună calitate. Acesta este singurul document oficial care atestă faptul că a fost finalizat acoperişul clădirii şi respectată documentaţia tehnică. Însă clădirea nu a fost compartimentată, pentru a putea fi folosită scopului său, nu au fost finalizate finisajele şi montate instalaţiile sanitare sau electrice, de încălzire şi altele asemenea, care să o facă utilă şi utilizabilă. Doar procesul verbal de recepţie finală nr.111/4.01.2016 confirmă că lucrările au fost finalizate şi din acel moment clădirea a devenit funcţională. Intimata a mai solicitat a se da eficienţă raportului de evaluare întocmit în vederea înscrierii în raportările financiare nr.026/13.02.2015, raport omis a fi indicat de către pârâte, diferenţa dintre suma menţionată în decizia de impunere contestată, preluată din procesul verbal de recepţie finală nr.111/4.01.2016, şi cea din raportul de evaluare în vederea înscrierii în raportările financiare nr.026/13.02.2015, fiind cauzată de faptul că lucrările pentru finalizarea clădirii au continuat, cheltuielile efectuate vizând atât montarea acoperişului, cât şi compartimentarea prin edificarea pereţilor interiori. Intimata a mai precizat că prin încheierea nr.11551/8.03.2016, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti arată că imobilul se află în curs de execuţie, iar invocarea Deciziei nr.146/17.03.2016, pronunţată de Curtea Constituţională, nu poate conduce la aprecierea că actele fiscale contestate sunt legale, ci dimpotrivă.

Curtea, cât priveşte apărarea intimatei referitoare la necriticarea în concret a sentinţei pentru nelegalitate, apărare ce ar putea atrage pentru recurs sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 486 alin. 3 Cod procedură civilă, constată că susţinerile nu se confirmă, criticile de fapt expuse în cererea de recurs încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, indicat de recurente, conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere dacă aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

Prin actele contestate în speţă, pârâţii au impus reclamantei plata sumei de 815.332 lei, cu titlu de impozit pentru clădirea situată în Municipiul Piteşti, str.Fraţii Goleşti nr.2, aferent perioadei iulie 2011-decembrie 2016, precum şi a sumei de 180.990 lei, majorări de întârziere pentru impozitul menţionat, calculate pentru perioada 30.09.2011-24.02.2016.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea actelor, susţinând că decizia de impunere este nemotivată în fapt, respectiv că pârâţii au aplicat greşit legea şi au apreciat eronat că imobilul clădire a fost finalizat în anul 2011, deşi în realitate acoperişul acestuia – element esenţial pentru a considera imobilul drept clădire finalizată - a fost terminat în decembrie 2015.

151

Admiţând cererea reclamantei, tribunalul a reţinut următoarele:

Clădirea, edificată în baza unor autorizaţii de construire emise succesiv, respectiv Autorizaţiile nr.1169/28.09.2004, nr. 1080/05.09.2006, nr. 1062/16.08.2007 şi nr. 519/15.06.2009, a fost finalizată în luna decembrie 2015, conform Procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.108/04.12.2015, iar recepţia finală a fost realizată în luna ianuarie 2016, conform Procesului verbal de recepţie finală nr.111/04.01.2016. Faţă de dispoziţiile art.249 alin.5, art.250 alin.2 şi art.254 alin.8 lit.c) Cod fiscal şi ale pct.31 alin.6 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, susţinerea organelor fiscale în sensul că imobilul în discuţie era o clădire finalizată care putea fi impozitată începând cu luna iulie 2011, nu poate fi reţinută întrucât acoperişul nu a fost finalizat decât în luna decembrie 2015. În acest sens, din Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.108/04.12.2015 rezultă că recepţia lucrărilor a fost admisă pentru închidere şi acoperire terasă şi lucrările au fost executate conform documentaţiei tehnice şi sunt de bună calitate, acesta fiind singurul document oficial care atestă faptul că acoperişul clădirii a fost finalizat şi executat conform documentaţiei tehnice.

Curtea constată că tribunalul a interpretat greşit normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, autorizaţia de construire a societății reclamante a fost valabilă până la data de 15.06.2011. La data respectivă, ca şi în prezent, art. 37 alin. 1 şi art. 39 din Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii nr. 50/1991 prevedeau că „Persoanele fizice şi juridice care realizează lucrări de construcţii în condiţiile prezentei legi au obligaţia de a executa integral lucrările până la termenul prevăzut în autorizaţie”, „Toate construcţiile proprietate particulară, realizate în condiţiile prezentei legi, se declară, în vederea impunerii, la organele financiare teritoriale sau la unităţile subordonate acestora, după terminarea lor completă şi nu mai târziu de 15 zile de la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire”. Prin urmare, cel mai târziu termen de declarare a construcţiei era la împlinirea a 15 zile de la expirarea valabilităţii autorizaţiei de construire. Reclamanta nu a respectat termenul menţionat, pretextând că nu a finalizat construcţia la data expirării valabilităţii autorizaţiei. Cu toate acestea, nu a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire în condiţiile art. 7 din Legea nr. 51/1990 (forma la data 15.06.2011 - data expirării valabilităţii autorizaţiei) şi art. 53 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 (forma la aceeaşi dată).

Potrivit art. 37 alin. 2 şi 5 din aceeaşi lege, forma la data expirării valabilităţii autorizaţiei, „(2) Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea

152

lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire”, „(5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege”. Prin urmare, ca regulă, clădirea se consideră finalizată dacă sunt îndeplinite două condiţii: sunt realizate toate elementele prevăzute în autorizaţie şi a fost efectuată recepţia la terminarea lucrărilor. Dimpotrivă, dacă la terminarea lucrărilor nu a fost efectuată recepţia, clădirea nu este considerată finalizată din punct de vedere legal şi nu poate fi intabulată în cartea funciară. Dispoziţiile alin. 5 citat, care îl sancţionează pe beneficiarul construcţiei pentru nepreocuparea, în pofida dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi art. 39, de a realiza recepţia la finalizarea lucrărilor, prin nepermiterea intabulării imobilului în cartea funciară, nu pot fi interpretate în sensul că permite totuşi respectivului beneficiar să eludeze dispoziţiile fiscale referitoare la impunerea clădirilor şi să se bucure de clădirea sa, chiar în lipsa recepţiei, fără plata impozitului corect. Cu alte cuvinte, alin. 5 nu poate fi interpretate în sensul că, de vreme ce recepţia la finalizarea lucrărilor nu a fost efectuată, clădirea nu poate fi impusă pentru impozit, deşi are toate elementele prevăzute de legea fiscală pentru a fi considerată drept construcţie finalizată. Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 Cod fiscal (forma la 15.06.2011) „În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.”.

Potrivit art. 254 alin. 5 Cod fiscal „Orice persoană care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează o clădire are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii.”. Sub motivul neterminării construcţiei, faţă de dispoziţiile art. 249 alin. 5 Cod fiscal (conform cărora „În înţelesul prezentului titlu, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite.”) reclamanta nu a depus declaraţia decât la data de 14.10.2014, în cuprinsul acesteia arătând

153

că data de dobândire a clădirii este 02.10.2015, iar ulterior a depus Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 108/04.12.2015. Însă, pentru situaţia invocată de reclamantă, pct. 62 alin. 1 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, adoptate prin HG nr. 44/2004, forma în vigoare la data expirării valabilităţii autorizaţiei, prevedea că, „pentru clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii,” clădirea se consideră dobândită „ la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport de care se stabileşte impozitul pe clădiri”.

Prin urmare, pentru situaţia în care construcţia nu este finalizată la termenul prevăzut în autorizaţia de construire, beneficiarul imobilului are obligaţia de a solicita prelungirea valabilităţii autorizaţiei. Dacă nu procedează în acest fel şi nu întocmeşte nici proces verbal de recepţie, care să consemneze stadiul lucrărilor, legea prezumă că la data expirării valabilităţii autorizaţiei construcţia este realizată şi aceasta este clădire în sensul art. 249 alin. 5 Cod fiscal, adică are pereţi şi acoperiş. Reclamanta, aşa cum s-a arătat şi mai sus, nu a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, astfel că organul de impunere a fost pe deplin îndreptăţit să considere că la împlinirea termenului autorizaţiei s-a finalizat şi clădirea, cu consecinţa stabilirii impozitului pe clădiri din acel moment. Nu există dispoziţie legală care să justifice pasivitatea reclamantei, în situaţia pretinsă de nefinalizare a clădirii odată cu ajungerea autorizaţiei la termen, de a nu proceda la întocmirea procesului verbal de recepţie în care să fie consemnat stadiul lucrărilor, respectiv care să îi permită întocmirea respectivului proces verbal ulterior, oricând consideră ea însăşi că a realizat clădirea. Este adevărat că, potrivit pct. 62 alin. 2 din normele metodologice menţionate, „procesul verbal de recepţie se întocmeşte prin grija structurilor de specialitate cu atribuţii în domeniul urbanismului, amenajării teritoriului şi autorizării executării lucrărilor de construcţii din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, pentru că acesta servea la înregistrarea în evidenţele fiscale, în registrele agricole sau în orice alte evidenţe cadastrale, după caz, precum şi la determinarea impozitului pe clădiri”, însă norma legală citată nu transferă în sarcina structurilor de specialitate menţionate obligaţia de a determina unilateral momentul recepţiei. Singurul obligat să se conformeze obligaţiei de realizare a construcţiei în termenul prevăzut în autorizaţia de construire şi singurul care cunoaşte stadiul concret al lucrărilor la

154

momentul respectiv este beneficiarul construcţiei. Acesta are îndatorirea de a plasa construcţia sub regimul fiscal corect, iar în acest sens trebuie să fie preocupat de organizarea şi realizarea recepţiei, conform Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin HG nr. 273/1994, încunoştinţând în acest scop toate persoanele prevăzut de lege pentru a face parte din comisia de recepţie, inclusiv autoritatea publică locală.

Concluzionând, Curtea constată că Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 108/04.12.2015 nu dovedeşte că lucrările au fost terminate la data respectivă şi că imobilul construcţie a avut caracteristicile clădirii la acel moment, câtă vreme autorizaţia de construire a fost valabilă doar până la data de 15.06.2011, iar la acel moment reclamanta nu a realizat recepţia pentru consemnarea stadiului lucrărilor, deşi avea obligaţie legală în acest sens şi doar astfel se putea dovedi că la momentul respectiv, prezumat de lege ca fiind şi cel pentru finalizarea lucrărilor, construcţia nu era terminată şi nu avea caracteristicile unei clădiri. Drept urmare, în mod corect a stabilit autoritatea publică locală impozitul pe clădiri prin raportare la momentul expirării valabilităţii autorizaţiei de construire şi, faţă de depăşirea termenului de scadenţă a plăţii acestuia, în mod corect a stabilit accesorii. Curtea nu reţine nici argumentul de nelegalitate invocat de reclamantă referitor la nemotivarea în fapt a deciziei de impunere, aceasta având elementele prevăzute de art. 49 alin. 1 lit. b) li art. 97 Cod procedură fiscală, iar neindicarea unor motive de fapt ample nu s-a dovedit că a adus destinatarului o vătămare ce nu poate fi îndreptată decât prin anularea actului.

Pentru cele expuse, în baza art. 496 şi 498 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul pârâtei şi a casat sentinţa, dispunând în rejudecare respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată.

7. Modul de realizare a creanţelor statului împotriva unei debitoare aflată în etapa dizolvării societăţii comerciale.

Art. 233 al. (1) din Legea 31/1990Art.237 alin.6 din Legea nr.31/1990

Invocarea de către apelantă a unei creanţe a statului împotriva debitoarei-intimate este lipsită de relevanţă, dat fiind faptul că apelanta, urmare a dizolvării societăţii nu este prejudiciată, pentru că etapa dizolvării societăţii comerciale este urmată de etapa lichidării, ce se efectuează potrivit art.237 alin.6 din Legea nr.31/1990, orice persoană interesată, inclusiv Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, putând solicita Oficiului Registrului Comerţului, numirea unui lichidator înscris în Tabloul Practicienilor în Insolvenţă.

155

Conform art. 233 al. (1) din Legea 31/1990, ”dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, în decursul căreia societatea nu îşi pierde personalitatea juridică ci suferă numai restrângeri ale capacităţii de folosinţă, fiind posibile numai operaţiunile care interesează lichidarea, ceea ce prezumă că societatea are în continuare un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor cu care este garantată executarea obligaţiilor societăţii. Conform alin. (2), din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse.” (4) Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia”.

Legea stipulează căile de realizare a creanţelor tuturor creditorilor începând cu inventarul şi bilanţul de lichidare întocmit de lichidator, care are obligaţia să efectueze demersurile pentru plata creanţelor creditorilor, ori deschiderea procedurii de insolvenţă în condiţiile art. 260 alin. 4 din Legea nr.31/1990, proceduri potrivit cărora creanţele pot fi acoperite fie din fondurile debitoarei, fie din sumele puse la dispoziţie de către asociaţi, în condiţiile art.257 din Legea nr.31/1990 ori din aplicarea dispoziţiilor art.2371 şi 259 din lege, după caz.

(Decizia civilă nr. 484/A-C/15 Iunie 2017)

La data de 9 februarie 2016 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Argeş cererea formulată de reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin care s-a solicitat dizolvarea societăţii E S.R.L.

În motivarea cererii, s-a arătat că societatea comercială şi-a stabilit sediul social la adresa din C, fiind încheiat un contract de închiriere FN din data de 31.05.2001 valabil până la data de 31.12.2001. A mai precizat că obligaţia de actualizare a datelor cu privire la sediul social al societăţii şi condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt cunoscute de către aceasta încă de la înfiinţare, dar cu toate acestea, societatea a rămas în pasivitate, reprezentanţii acesteia neefectuând demersurile necesare la oficiul registrului comerţului. Reclamantul a mai menţionat că oficiul registrului comerţului este instituţia publică care are obligaţia de a ţine registrul comerţului, abilitată cu prestarea acestui serviciu public care are ca scop principal îndeplinirea unui interes public, respectiv acela de a asigura opozabilitatea actelor şi faptelor de profesioniştilor, prin publicitatea acestora, contribuind în acest fel la stabilitatea circuitului civil. Astfel, prin lege, oficiul registrului comerţului justifică calitate procesuală pentru a cere pronunţarea

156

dizolvării societăţii în cazul în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, inclusiv cele menţionate de art. 237 alin. 1 lit. c din Legea nr. 31/1990. A mai susţinut că importanţa actualizării datelor privind sediul social rezidă din însăşi finalitatea sa, respectiv acea ca societatea să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege, nu doar în momentul înfiinţării, ci şi pe toată durata de funcţionare a acesteia. În ceea ce priveşte documentul cate atestă drepturile de folosinţă asupra spaţiilor cu destinaţie de sediu social şi/sau de sedii secundare, reclamantul a precizat că sediul social reprezintă un criteriu de identificare a naţionalităţii persoanei juridice, acesta trebuind să fie serios, real, sub aspectul existenţei sale, în caz contrar acesta putând fi considerat un sediu fictiv. A mai arătat că pentru a face dovada existenţei sediului, în practică se utilizează proba cu înscrisuri, depuse pentru înmatricularea societăţii în registrul comerţului, respectiv pentru înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii de schimbare a sediului social. În drept, s-a invocat art. 237 din Legea nr. 31/1990, iar ca probe, înscrisuri.

La data de 12 aprilie 2016 s-a înregistrat la dosar cererea de intervenţie principală formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii de dizolvare a E S.R.L., formulată de reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi obligarea societăţii sau a reprezentanţilor legali ai acesteia de a repara prejudiciul cauzat instituţiei fiscale. În motivarea cererii, s-a arătat că Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a hotărât dizolvarea societăţii, fără a se avea în vedere că societatea înregistrează obligaţii fiscale neachitate la bugetul general consolidat al statului, la data de 21 martie 2016 în valoare de 37.500 lei, conform adresei nr. 7/17/23.297/21.03.2016 emisă de Serviciul fiscal municipal Câmpulung. S-a mai menţionat că prin dizolvarea societăţii, instituţia fiscală este pusă în situaţia de a nu mai putea recupera acest debit, respectiv a sumei de 37.500 lei, or, potrivit prevederilor art. 227 alin. 7 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a creanţelor fiscale accesorii, ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare. În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă şi obligarea societăţii sau a reprezentanţilor acesteia de a repara prejudiciul cauza instituţiei fiscale. În drept, s-au invocat disp. art. 62 alin. 1, art. 231 alin. 3 din legea nr. 31/1990, art. 62, art. 65-66 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 216/CC/22.11.2016, Tribunalul Specializat Argeş a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a admis

157

cererea formulată de reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi a dispus dizolvarea societăţii E S.R.L. şi a dispus comunicarea sentinţei de dizolvare societăţii, oficiului registrului comerţului pentru înregistrarea menţiunii de dizolvare în registrul comerţului, Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - administraţia judeţeană a finanţelor publice/administraţia finanţelor publice a sectorului, precum şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, se face pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare), pe pagina de internet a Oficiului Naţional a Registrului Comerţului sau pe portalul de servicii on-line al acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Specializat Argeş a reţinut asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie principală formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, dispoziţiile art. 61 alin. 1 şi 2 şi art. 62 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, constatând că obiectul pretenţiilor deduse judecăţii de faţă, respectiv obiectul dosarului nr. 39/1259/2016, îl reprezintă procedura specială reglementată de Legea nr. 31/1990 de dizolvare a societăţilor.

În ceea ce priveşte calitate procesuală activă s-a reţinut că titular al cererii poate fi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş. În aceste condiţii, o asemenea persoană nu poate fi considerată intervenient principal într-o cerere formulată de alt titular, deoarece nu poate pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că potrivit informaţiilor extinse furnizate de ONRC sub nr. 384585/1.03.2016, societatea E S.R.L. figurează cu sediul în municipiul C, cu asociat unic şi administrator IPE. La menţiunile referitoare la sediul social, sunt înscrise: „act sediu: Contract de închiriere din data de 31.05.2001”, „data de început a valabilităţii pentru dovada de sediu: 31.05.2001”, „data expirării dovezii de sediu: 31.12.2001”, „durata: 7 luni”.

Contractul de FN din data de 31.05.2001 a fost încheiat între I. S.R.L., în calitate de proprietar şi S.C. E S.R.L., reprezentată legal de IPE, în calitate de chiriaş, obiectul contractului reprezentându-l închirierea unui spaţiu comercial situat în municipiul C, imobil care a fost înregistrat cu destinaţia de sediu social firmă. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 7 luni, respectiv 1.06.2001 – 31.12.2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 237 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 31/1990, raportat la actul doveditor al sediului societăţii (contract de închiriere FN din 31.05.2001), respectiv durata acestuia, şi la susţinerile părţilor şi informaţiile furnizate de ONRC, s-a constatat că

158

în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 237 alin. 1 lit. c din Legea nr. 31/1990, deoarece nu mai sunt îndeplinite condiţiile referitoare la sediul social, ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu social.

Împotriva sentinţei, în termen legal a declarat apel Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, cu sediul procedural ales la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin care a criticat sentinţa pentru nelegalitate.

În criticile formulate s-a arătat că S.C. E S.R.L, înregistrează faţă de bugetul general consolidat al statului un debit de 37.500 lei, reprezentând obligaţii fiscale neachitate. Prin dizolvarea societăţii bugetul de stat este prejudiciat cu suma de 37.500 lei, statul fiind în imposibilitatea de a-şi recupera creanţa. Conform prevederilor art. 227 alin.7 din Lg 207/2015” executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a creanţelor fiscale accesorii, ori a altor sume datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

Examinând apelul prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prealabil, Curtea constată că, deşi apelanta nu critică partea din sentinţă prin care i s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, acest aspect nu împietează asupra dreptului acesteia de a declara apel împotriva sentinţei de dizolvare, acest drept avându-l, în conformitate cu art. 237 al. 5 din Legea 31/1990, orice persoană interesată; or, apelanta, în calitate de creditoare, are un interes în acest sens, şi pe cale de consecinţă, are calitate procesuală activă în declararea apelului, independent de soluţia primei instanţe referitoare la cererea sa de intervenţie.

Curtea, analizând pe fond apelul formulat, constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, art.237 alin.1 lit. c) din Legea nr.31/1990. În acest context, a reţinut în mod corect că sediul pârâtei a expirat la data de 31.12.2001, iar până în prezent nu a depus dovada actualizării datelor privind sediul social, motiv pentru care a dispus dizolvarea societăţii.

Invocarea de către apelantă a unei creanţe a statului împotriva debitoarei-intimate este lipsită de relevanţă, dat fiind faptul că apelanta, urmare a dizolvării societăţii nu este prejudiciată, pentru că etapa dizolvării societăţii comerciale este urmată de etapa lichidării, ce se efectuează potrivit art.237 alin.6 din Legea nr.31/1990, orice persoană interesată, inclusiv Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,

159

putând solicita Oficiului Registrului Comerţului, numirea unui lichidator înscris în Tabloul Practicienilor în Insolvenţă.

Conform art. 233 al. (1) din Legea 31/1990, ”dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, în decursul căreia societatea nu îşi pierde personalitatea juridică ci suferă numai restrângeri ale capacităţii de folosinţă, fiind posibile numai operaţiunile care interesează lichidarea, ceea ce prezumă că societatea are în continuare un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor cu care este garantată executarea obligaţiilor societăţii. Conform alin. (2), din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse.” (4) Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia”.

Legea stipulează căile de realizare a creanţelor tuturor creditorilor începând cu inventarul şi bilanţul de lichidare întocmit de lichidator, care are obligaţia să efectueze demersurile pentru plata creanţelor creditorilor, ori deschiderea procedurii de insolvenţă în condiţiile art. 260 alin. 4 din Legea nr.31/1990, proceduri potrivit cărora creanţele pot fi acoperite fie din fondurile debitoarei, fie din sumele puse la dispoziţie de către asociaţi, în condiţiile art.257 din Legea nr.31/1990 ori din aplicarea dispoziţiilor art.2371 şi 259 din lege, după caz.

În consecinţă, constatând că nu au fost identificate motive de nelegalitate a sentinţei Curtea, în baza art.480 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.

8. Libertatea de apreciere rezervată organelor administrative. Exces de putere.

Art. 2 al. 1 lit. n) din Legea 554/2004

Este real că, aşa cum a reţinut şi tribunalul, instanţa de contencios administrativ învestită cu legalitatea actului emis, nu poate cenzura opţiunea emitentului actului.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în competenţa instanţei de contencios administrativ intră verificarea legalităţii actului administrativ atacat, ceea ce presupune un control de legalitate a modului în care acesta a fost adoptat şi a respectării procedurii şi etapelor de adoptare a acestuia, însă, nu şi un control de oportunitate.

Cu toate acestea, libertatea de apreciere rezervată organelor administrative nu trebuie să intre în contradicţie cu principul legalităţii. Tocmai faptul că această libertate este lăsată administraţiei de către legiuitor, care nu îi impune o îngrădire expresă de a acţiona în concret sau respectarea unei

160

dispoziţii precise, o obligă să îşi dubleze libertatea de alegere de o motivare corespunzătoare a actului emis, pentru a exclude arbitrariul.

În cauză, lipsa de motivare în fapt a actului contestat şi mai cu seamă lipsa elementelor de fapt care să circumstanţieze şi să fundamenteze în vreun fel opţiunea emitentului pentru una din posibilităţile pe care legea i le conferă se circumscrie definiţiei excesului de putere, în accepţiunea prevăzută de art. 2 al. 1 lit. n) din Legea 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor cetăţenilor.

Din maniera în care este redactat art. 87 al. 3 din Legea 80/1995, rezultă că nu este suficient ca un cadru militar să fie condamnat prin hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni, cu suspendarea executării, pentru ca acesta să fie trecut în rezervă, ci, legea consacră un dreptul de apreciere ce aparţine ministrului apărării. În exercitarea acestui drept, emitentul actului este obligat, potrivit principiului constituţional al dreptului la informare (art. 31 al. 2 din legea fundamentală), să îşi întemeieze aprecierea pe elemente obiective, pe care să le releve în cuprinsul actului adoptat.

Elementele obiective sunt în primul rând cele care ţin de condamnare, şi care trebuie apreciate în concret, Nefiind suficientă minuta deciziei penale sau cazierul judiciar, însă nu se poate face abstracţie şi de celelalte date care ţin de persoana în cauză, sens în care prezintă relevanţă împrejurări cum ar fi că a obţinut calificative profesional foarte bune, că nu a fost sancţionat disciplinar anterior şi că îşi îndeplineşte cu profesionalism sarcinile de serviciu, astfel cum rezultă din dovezile administrate în cauză.

(Decizia civilă nr. 524/R-CONT/4 Mai 2017)

Prin cererea înregistrată la data de 20.09.2016, prin declinare de competenţă de la Curtea de Apel Piteşti, conform sentinţei nr.129/9.06.2016, reclamantul TGC a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

- anularea Ordinului nr.DSP.183/11.09.2015 al comandantului D.2 I. „Getica”, prin care a fost trecut în rezervă la data de 17.09.2015;

- reîncadrarea sa în armată, pe o funcţie corespunzătoare gradului şi pregătirii de specialitate, precum şi achitarea veniturilor salariale, conform soldei de grad şi funcţie, avute la data trecerii în rezervă, până la soluţionarea cauzei;

161

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art.453 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.1217/12.12.2016 a respins acţiunea, reţinând următoarele:

Prin Ordinul DSP nr.183/11.09.2015 al comandantului D.2 I. „Getica”, reclamantul a fost trecut în rezervă prin aplicarea art.47 alin.3 din Legea nr.80/1995 rep., reţinându-se în considerente că a fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa închisorii cu suspendare a închisorii. Aceeaşi măsură s-a dispus prin acelaşi act şi faţă de alte 6 persoane, cu aceeaşi motivare.

La baza emiterii ordinului au stat fişa cu avize şi raportul comandantului D.2 I. „Getica”.

Astfel, instanţa a constatat că în dosarul penal nr.2069/1/2014 al ICCJ, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea executării, pentru săvârşirea mai multor infracţiunii, respectiv complicitate la infracţiunea de fals intelectual şi alte infracţiuni prevăzute de Legea nr.78/2000. Decizia a fost pronunţată la data de 3.02.2015, fiind definitivă începând cu aceeaşi dată.

Cu toate acestea, în raportul nr.AS-1585/4.09.2015, s-a arătat că deşi au avut cunoştinţă despre soluţie, persoanele condamnate, printre care şi reclamantul, nu au înştiinţat unitatea despre soluţionarea definitivă a cauzei, iar pârâta a aflat conţinutul minutei deciziei, abia în luna august 2015, în urma unei solicitări către Î.C.C.J.

Conform art.87 alin.3 din Legea nr.80/1995 rep., cadrele militare în activitate, condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa închisorii, cu suspendare sau graţiate, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere, ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens, prin ordin al M.Ap.N.

Tribunalul a constatat că prima condiţie prevăzută de acest text de lege este îndeplinită, respectiv reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare, printr-o hotărâre definitivă, pentru săvârşirea cu intenţie a unor infracţiuni, dintre care unele în legătură cu serviciul.

Prin raportul nr.348/24.08.2015, comandantul Batalionului 33 Vânători de Munte Posada a solicitat comandantului Brigăzii 2 Vânători de Munte Sarmisegetuza să fie de acord cu analizarea solicitării reclamantului pentru menţinerea în activitate. A argumentat acesta că faptele militarilor nu au adus nici un prejudiciu instituţiei militare şi că aceştia nu au comis abateri disciplinare, au avut calificative de foarte bine, au dat dovadă de profesionalism în

162

îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, fiind preocupaţi permanent de preocuparea cunoştinţelor militare şi de specialitate.

Aşa cum s-a observat de către instanţă din raportul comandantului Brigăzii 2 Vânători de Munte Sarmisegetuza opinia acestuia a fost în sensul trecerii în rezervă a subofiţerilor condamnaţi, printre care şi reclamantul, detaliind în cuprinsul raportului care au fost motivele ce au determinat această convingere.

Ca urmare, şi structura juridic/echipa de comandă şi secţia financiar contabilă/echipa de comandă au acordat acelaşi aviz favorabil propunerii de trecere în rezervă, considerând că faptele pentru care au fost condamnaţi militarii, sunt incompatibile cu statutul de cadru militar în activitate.

Aceeaşi a fost şi opina exprimată de comandantul D.2 I. „Getica”, care în conformitate cu Legea nr.80/1995, are competenţa de a dispune trecerea în rezervă sau retragere ori menţinerea în activitate a cadrelor militare aflate în situaţia reclamantului.

Faptul că reclamantul ar fi obţinut calificativul profesional de „foarte bine”, că nu ar fi fost sancţionat disciplinar anterior şi că îşi îndeplineşte cu profesionalism sarcinile de serviciu nu au nicio relevanţă în cauză, textul de lege arătând clar că este suficient ca un cadru militar să fie condamnat prin hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii sau amenzii penale, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni, neimpunându-se nici măcar condiţia ca fapta respectivă să fi produs vreun prejudiciu instituţiei militare sau altor instituţii sau persoane.

Din modul de formulare al textului aplicabil reiese că este o chestiune de oportunitate, singurul care stabileşte care măsură este mai potrivită fiind comandantul care are în competenţe în domeniul resurselor umane prin ordin al M.Ap.N.

Prin urmare, tribunalul a constatat că este fără relevanţă şi faptul că această măsură, respectiv a trecerii în rezervă s-a dispus prin actul contestat doar faţă de 7 persoane, altele aflate în aceeaşi situaţie cu reclamantul fiind menţinute în activitate.

În lipsa unor alte criterii care să fie clar şi obiectiv stabilite de textul de lege, instanţa a apreciat nu poate cenzura dreptul comandantului care are competenţe în acest sens, respectiv al comandantului D.2 I. „Getica” de a adopta soluţia pe care o crede potrivită, în raport cu propunerile înaintate ierarhic.

Susţinerea reclamantului cum că actul contestat nu ar fi fost motivat nu a fost primită de către instanţă, avându-se în vedere că în preambulul deciziei s-a arătat care a fost motivul care a determinat trecerea în rezervă a celor 7 cadre militare, iar din anexele la acest ordin, reiese clar şi care au fost opiniile celorlalţi factori de decizie, cu respectarea principiului subordonării ierarhice.

Pentru aceste considerente, în baza art.1, art.2, art.8 şi art.18 din Legea nr.554/2004 rep., coroborat cu prevederile Legii

163

nr.80/1995, acţiunea a fost respinsă.Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul,

invocând critici încadrabile în prevederile art. 488 al. 1 pct. 8 C.proc.civ.

În motivare, a arătat că intimatul Ministerul Apărării Naţionale a emis un ordin de trecere în rezervă ce nu este în mod real motivat, acesta nearătând în concret care a fost motivul real al trecerii în rezervă a celor şapte cadre militare, necoroborându-se cu actele depuse de către recurent la dosarul cauzei.

Ordinul de trecere în rezervă nu se referă la toate cele peste 140 de cadre militare condamnate prin sentinţa penală nr.983/12.11.2013 a Î.C.C.J., rămasă definitivă prin decizia penală nr.12/3.02.2015 a Î.C.C.J., ci doar la 7 dintre aceste cadre militare.

Astfel, ordinul de trecere în rezervă trebuia motivat într-o manieră care să nu dea naştere la interpretări şi care să nu creeze situaţii discriminatorii între cadrele militare, cu atât mai mult cu cât, din Raportul Comandantului Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada”, rezultă faptul că acesta a avizat favorabil menţinerea în activitate a recurentului-reclamant TGC, aducând argumente de necontestat în faţa comandantului ierarhic superior cu competenţe în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Astfel cum s-a precizat şi în faţa instanţei de fond, motivarea actului administrativ constituie o garanţie a respectării legii şi a ocrotirii drepturilor cetăţeneşti şi totodată, un principiu al procedurii de emitere a actelor administrative. În acest mod s-a reţinut şi de C.J.C.E. în hotărârea la 26.03.1987 în cauza Comisia Europeană contra Consiliului CE.

Ordinul de trecere în rezervă este întemeiat pe aprecieri de ordin subiectiv, fără a avea la bază vreo procedură ori metodologie de apreciere a trecerii cadrelor militare în rezervă, iar comportamentul recurentului vine în sprijinul admiterii recursului, neputând fi avut în vedere niciun alt fel de comportament decât unul exemplar al acestuia, recurentul având o pregătire foarte diversificată şi avansată, absolvind o serie de cursuri şi specializări, având o conduită şi un dosar de cadre impecabil, nefiind sancţionat disciplinar în întreaga sa carieră militară.

De altfel, Ministerul Apărării Naţionale a menţinut în funcţie mai multe persoane ce au fost condamnate ca urmare a sentinţei nr.983/12.11.2013, rămasă definitivă prin decizia nr.12/3.02.2015 a Î.C.C.J.

La data de 28.04.2017, Ministerul Apărării Naţionale a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca netemeinic şi nefondat.

Curtea, analizând recursul formulat, constată că este fondat, din următoarele considerente:

Curtea are în vedere că principiul motivării actului

164

administrativ impune necesitatea ca autoritatea care emite un astfel de act să arate, în mod expres, elementele de fapt şi de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cetăţenilor cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii soluţiei optime de către organul de decizie.

Amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz. Aşadar, deşi motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Pornind de la aceste consideraţii, Curtea are în vedere, în aprecierea îndeplinirii cerinţei motivării de către Ordinul nr.DSP.183/11.09.2015 al comandantului D.2 I. „Getica”, , faptul că în conţinutul acestuia se indică textul din lege care prevede posibilitatea trecerii în rezervă (art. 87 al. 3 din Legea 80/1995), făcându-se trimitere, sub aspectul situaţiei de fapt, la Sentinţa penală 983/2013 a ICCJ, rămasă definitivă prin Decizia nr. 12/2015 a ICCJ.

Deşi face trimitere la hotărârile judecătoreşti menţionate, rezultă că, de fapt, ceea ce a avut în vedere a fost minuta Deciziei nr. 12/2015 a ICCJ, document comunicat Ministerului Apărării Naţionale la solicitarea acestuia şi avut în vedere şi în Raportul cuprinzând propunerea de trecere în rezervă. Totodată, niciuna dintre ele nu a fost depusă la dosarul cauzei in extenso, astfel încât rezultă că la adoptarea măsurii de trecere în rezervă nu s-au avut în vedere circumstanţele săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat recurentul.

Or, făcând trimitere la Decizia nr. 12/2015 pronunţată în ultimă instanţă de ICCJ, al cărei conţinut nu l-a avut la dispoziţie, şi care a modificat sentinţa primei instanţe, emitentul actului nu a avut în vedere circumstanţele de fapt, aşa încât motivarea actului administrativ, vizavi de posibilitatea pe care textul de lege o deschide, aceea de a alege dintre mai multe opţiuni - trecerea în rezervă sau direct în retragere ori menţinerea în activitate - nu este una adecvată,

165

întrucât nici destinatarul actului şi nici instanţa de judecată nu pot decela elementele care au determinat opţiunea pentru una dintre aceste măsuri.

Este real că alegerea opţiunea pentru trecerea în rezervă, sau direct în retragere ori menţinerea în activitate intră în marja de apreciere de care se bucură autoritatea administrativă, însă, pentru a nu depăşi această marjă, intrând în sfera unui exces de putere, este necesar ca autoritatea să îşi întemeieze alegerea pe circumstanţe de fapt obiective, ceea ce în cauză, în lipsa hotărârii in extenso a instanţei penale, nu a putut avea loc, nefiind indicate, nici în actul contestat şi nici în actele premergătoare acestuia, alte elemente din care să rezulte că emitentul actului ar fi efectuat o atare analiză pe baza altor împrejurări de fapt.

Ca atare, este real că, aşa cum a reţinut şi tribunalul, instanţa de contencios administrativ învestită cu legalitatea actului emis, nu poate cenzura opţiunea emitentului actului. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în competenţa instanţei de contencios administrativ intră verificarea legalităţii actului administrativ atacat, ceea ce presupune un control de legalitate a modului în care acesta a fost adoptat şi a respectării procedurii şi etapelor de adoptare a acestuia, însă, nu şi un control de oportunitate.

Cu toate acestea, libertatea de apreciere rezervată organelor administrative nu trebuie să intre în contradicţie cu principul legalităţii. Tocmai faptul că această libertate este lăsată administraţiei de către legiuitor, care nu îi impune o îngrădire expresă de a acţiona în concret sau respectarea unei dispoziţii precise, o obligă să îşi dubleze libertatea de alegere de o motivare corespunzătoare a actului emis, pentru a exclude arbitrariul.

În cauză, lipsa de motivare în fapt a actului contestat şi mai cu seamă lipsa elementelor de fapt care să circumstanţieze şi să fundamenteze în vreun fel opţiunea emitentului pentru una din posibilităţile pe care legea i le conferă se circumscrie definiţiei excesului de putere, în accepţiunea prevăzută de art. 2 al. 1 lit. n) din Legea 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor cetăţenilor.

Din maniera în care este redactat art. 87 al. 3 din Legea 80/1995, rezultă că nu este suficient ca un cadru militar să fie condamnat prin hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni, cu suspendarea executării, pentru ca acesta să fie trecut în rezervă, ci, legea consacră un dreptul de apreciere ce aparţine ministrului apărării. În exercitarea acestui drept, emitentul actului este obligat, potrivit principiului constituţional al dreptului la informare (art. 31 al. 2 din legea fundamentală), să îşi întemeieze aprecierea pe elemente obiective, pe care să le releve în cuprinsul actului adoptat.

Elementele obiective sunt în primul rând cele care ţin de

166

condamnare, şi care trebuie apreciate în concret, Nefiind suficientă minuta deciziei penale sau cazierul judiciar, însă nu se poate face abstracţie şi de celelalte date care ţin de persoana în cauză, sens în care prezintă relevanţă împrejurări cum ar fi că a obţinut calificative profesional foarte bune, că nu a fost sancţionat disciplinar anterior şi că îşi îndeplineşte cu profesionalism sarcinile de serviciu, astfel cum rezultă din dovezile administrate în cauză.

În consecinţă, constatând că reclamantul se află în situaţia condamnării, prin decizia penală 12/20915, pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, cu suspendarea executării pedepsei, pârâtul avea deschise opţiunile arătate de art. 87 al. 3 din Legea 80/1995; exercitarea dreptului de opţiune se înscrie în marja de apreciere de care dispune în calitate de autoritate administrativă, însă, pentru a se putea verifica încadrarea în această marjă, dincolo de limitele căreia se situează excesul de putere, autoritatea pârâtă ar fi trebuit să aibă la dispoziţie şi să expună, chiar într-o manieră succintă sau prin trimitere, elementele de fapt care să îi întemeieze alegerea. În consecinţă, Curtea nu poate reţine că decizia a fost determinată de elemente de oportunitate, aşa încât, în baza art. 31 al. 2 din Constituţie şi a celorlalte dispoziţii legale menţionate, se impune a fi cenzurată pe calea controlului judecătoresc prevăzut de Legea nr.554/2004, în baza art. 1 şi art. 8 din această lege.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, Curtea, în baza art. 496 C.proc.civ., a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare, a admis cererea formulată de reclamant. A dispus anularea parţială a Ordinului nr.DSP-183/2015 şi reîncadrarea reclamantului în armată cu plata drepturilor băneşti cuvenite de la data trecerii în rezervă până la reintegrarea conform prezentei hotărâri.

9. Noţiunea de „patrimoniu al localităţii”. Modalitatea de vot a hotărârilor privind patrimoniul.

Art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001

Într-adevăr, potrivit art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001 „Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie”.

Totodată, potrivit art.52 alin.1 din Anexa la OG nr.35/2002 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor locale rezultă că „hotărârile şi alte propuneri se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, în afară de cazul în care prin lege sau regulament se dispune altfel”.

Raportat la dispoziţiile legale enunţate, Curtea constată că solicitarea recurentului reclamant de a se face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001, în

167

privinţa cvorumului de vot relativ la hotărârea consiliului local contestată, privite de acesta ca norme derogatorii de la norma generală aplicabilă, este nejustificată întrucât textul legal invocat nu este incident. Din lecturarea cuprinsului normei de care se prevalează recurentul rezultă că acesta reglementează modalitatea în care sunt adoptate hotărârile de consiliu local ce vizează patrimoniul unei localităţi, cu referire expresă la chestiuni legate direct de „patrimoniul localităţii”, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză.

Astfel, chiar dacă Hotărârea nr.32/2015 în litigiu, prin care s-a exprimat acordul consilierilor locali pentru constituirea de parte civilă în dosarul penal nr.95/P/2011 pe rolul D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti, bazată pe actele de urmărire penală efectuate prin care s-a stabilit un prejudiciu cauzat U.A.T. Comuna M, urmare a încheierii şi derulării unor contracte de servicii cu SC E SRL Bucureşti, se repercutează asupra patrimoniului localităţii, nu este de natură a atrage modalitatea de vot constând în adoptarea acesteia cu majoritate calificată, de 2/3 din numărul consilierilor în funcţie, prevăzută de art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001-R.

Actul administrativ contestat reprezintă un act de procedură, în privinţa căruia sunt aplicabile normele de procedură vizând modalitatea de vot prin care sunt adoptate, de regulă, hotărârile de consiliu, cu excepţiile expres prevăzute de lege pentru situaţii particulare, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta speţă.

(Decizia civilă nr. 538/R-CONT/11 Mai 2017)

Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2015, reclamantul VD a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local M, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună constatarea nulităţii HCL nr.32/2015 emisă de acesta, cu nerespectarea Legii nr.215/2001-R, precum şi a HCL nr.43/2007, respectiv nr.70/2007 emise de acelaşi pârât.

Prin întâmpinarea formulată la data de 16.12.2015 pârâtul a invocat excepţia nulităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art.194 alin.1 lit. d) coroborate cu art.196 Noul Cod de procedură civilă, suspendarea soluţionării cauzei conform art.413 alin.1 pct.2 Noul Cod de procedură civilă, până la soluţionarea dosarului penal nr.95/P/2011 al D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe lipsa procedurii prealabile, prevăzută de Legea nr.554/2004-R.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a susţinut că solicitarea reclamantului este nejustificată.

168

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.946/24.10.2016 a respins acţiunea reclamantului, în temeiul art.1, 2, 8 şi 18 din Legea nr.554/2004-R.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs de către reclamant, întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 şi 8 Noul Cod de procedură civilă, solicitând în principal admiterea recursului, casarea sentinţei, cu consecinţa admiterii cererii sale, astfel cum a fost formulată, în sensul anulării HCL nr.32/2015.

Astfel, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat că au fost respectate dispoziţiile art.52 din OG nr.35/2002 privind votul dat de consilierii în funcţie la adoptarea Hotărârii nr.32/2015.

Învederează că potrivit art.52 alin.1 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, anexă la OG nr.35/2002, hotărârile şi alte propuneri se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi în afară de cazul în care prin lege sau regulament se dispune altfel.

Pe de altă parte, menţionează că acest text legal reglementează modalitatea generală de adoptare a hotărârilor de consiliu local.

De la această normă însă se derogă prin dispoziţia art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001, în cuprinsul căreia este descrisă modalitatea prin care sunt adoptate hotărârile de consiliu local ce vizează patrimoniul unei localităţi, respectiv faptul că adoptarea hotărârii se face cu majoritatea calificată de 2/3 din numărul consilierilor locali în funcţie, în cauză cu votul a 9 consilieri locali având în vedere numărul consilierilor locali în funcţie, de 13 consilieri în cazul Consiliului Local M.

Prin urmare, atâta vreme cât hotărârea contestată a fost adoptată cu votul a 8 consilieri locali, în mod greşit instanţa de fond a respins cererea sa, prevalându-se de un alt text de lege decât cel aplicabil în cauza dedusă judecăţii.

În fine, susţine că hotărârea contestată priveşte patrimoniul consiliului local, astfel că trebuia avut în vedere textul normei speciale din Legea nr.215/2001.

Intimatul-pârât, prin întâmpinarea formulată la 10 martie 2017 a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând susţinerile prezentate în faţa primei instanţe, inclusiv în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii pe neîndeplinirea procedurii prealabile, întemeiată pe art.7 din Legea nr.554/2004, republicată.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiurile invocate, raportat la probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale aplicabile, reţine că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Prealabil, observând dispoziţiile art.246-248 raportate art.208 alin.2 Noul Cod de procedură civilă - vizând sancţiunea nedepunerii întâmpinării, în conformitate cu care „Nedepunerea

169

întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel”, Curtea constată că în mod corect prin încheierea din 18 aprilie 2016 prima instanţă a apreciat ca tardivă întâmpinarea depusă de pârât, având în vedere că, deşi acesta a primit adresa prin care i se aduce la cunoştinţă să depună întâmpinare în termen de 10 zile, respectiv în data de 10.02.2017, nu a respectat termenul prevăzut de lege, fiind depusă abia la data de 10.03.2013, astfel că a operat decăderea cu consecinţele dispuse de text.

Trecând însă peste acest aspect, faţă de caracterul excepţiei invocate de pârât, prima instanţă a apreciat că reclamantul a respectat dispoziţiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004-R, în sensul că s-a adresat Prefecturii judeţului Argeş ca autoritate ierarhic superioară pârâtului în vederea revocării actului administrativ contestat, conform înscrisurilor depuse la filele 150-155 dosar fond, astfel că excepţia de inadmisibilitate invocată nu se susţine.

Cu referire la primul motiv de casare întemeiat pe art.488 pct.6 Noul Cod de procedură civilă, în primul rând, Curtea reţine că în cuprinsul prezentei căi de atac recurentul nu dezvoltă criticile bazate pe acest text legal pentru a fi supusă cenzurii sentinţa primei instanţe, din această perspectivă.

Pe de altă parte, însă, observând conţinutul considerentelor sentinţei atacate, prin raportare la dispoziţiile art.425 alin.1 lit. b) Noul Cod de procedură civilă, Curtea constată că instanţa de fond, chiar dacă succint, a arătat argumentele pentru care a apreciat ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, precum şi temeiul de drept pe care şi-a sprijinit convingerea în soluţia pronunţată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de casare întemeiat pe art.488 pct.8 Noul Cod de procedură civilă, vizând greşita aplicare a normelor de drept material, în speţă a Legii nr.215/2001-R şi a OG nr.35/2002, Curtea îl apreciază, de asemenea, ca nefondat.

Într-adevăr, potrivit art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001 „Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie”.

Totodată, potrivit art.52 alin.1 din Anexa la OG nr.35/2002 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor locale rezultă că „hotărârile şi alte propuneri se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, în afară de cazul în care prin lege sau regulament se dispune altfel”.

Raportat la dispoziţiile legale enunţate, Curtea constată că solicitarea recurentului reclamant de a se face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001, în privinţa cvorumului de vot relativ la hotărârea consiliului local contestată, privite de acesta ca norme derogatorii de la norma generală aplicabilă, este nejustificată întrucât textul legal invocat nu este

170

incident. Din lecturarea cuprinsului normei de care se prevalează recurentul rezultă că acesta reglementează modalitatea în care sunt adoptate hotărârile de consiliu local ce vizează patrimoniul unei localităţi, cu referire expresă la chestiuni legate direct de „patrimoniul localităţii”, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză.

Astfel, chiar dacă Hotărârea nr.32/2015 în litigiu, prin care s-a exprimat acordul consilierilor locali pentru constituirea de parte civilă în dosarul penal nr.95/P/2011 pe rolul D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti, bazată pe actele de urmărire penală efectuate prin care s-a stabilit un prejudiciu cauzat U.A.T. Comuna M, urmare a încheierii şi derulării unor contracte de servicii cu SC E SRL Bucureşti, se repercutează asupra patrimoniului localităţii, nu este de natură a atrage modalitatea de vot constând în adoptarea acesteia cu majoritate calificată, de 2/3 din numărul consilierilor în funcţie, prevăzută de art.45 alin.3 din Legea nr.215/2001-R.

Actul administrativ contestat reprezintă un act de procedură, în privinţa căruia sunt aplicabile normele de procedură vizând modalitatea de vot prin care sunt adoptate, de regulă, hotărârile de consiliu, cu excepţiile expres prevăzute de lege pentru situaţii particulare, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta speţă.

Din conţinutul procesului verbal încheiat la data de 09.10.2015, cu ocazia ţinerii şedinţei consiliului local în urma căreia s-a adoptat HCL nr.32/2015 rezultă că, din totalul celor 13 consilieri din cadrul Consiliului Local M au votat, pentru constituirea ca parte civilă a localităţii, opt consilieri prezenţi în şedinţa de consiliu, astfel că a fost respectat cvorumul prevăzut de art.52 alin.1 din OG nr.35/2002, reprezentând majoritatea simplă şi nu calificată, ceea ce face să fie fără relevanţă susţinerea recurentului legată de reţinerea unui alt temei de drept de către prima instanţă.

Pe de altă parte, Curtea reţine că această hotărâre a fost adusă la cunoştinţa Prefectului judeţului Argeş în vederea realizării controlului de legalitate, sens în care s-a apreciat că aceasta respectă dispoziţiile legale în vigoare, împrejurare necontestată de recurent.

Implicit, solicitarea de anulare a acestei hotărâri relevă producerea de consecinţe negative în privinţa patrimoniului U.A.T. M, care ar pierde astfel posibilitatea constituirii ca parte civilă în dosarul penal şi a recuperării pagubei pricinuite prin încheierea contractelor despre care se face vorbire în dosarul penal menţionat, faţă de dispoziţiile art.20 alin.1 din Noul Cod de procedură penală, în conformitate cu care „constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti”.

Curtea constată, din probatoriul administrat, că invitaţiile de participare la şedinţa consiliului local organizată în data de 09.10.2015, având ca ordine de zi iniţierea şi avizarea unui proiect de hotărâre având în vedere adresa D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti,

171

referitor la dosarul penal nr.95/2011, sunt redactate şi semnate de primarul localităţii, în persoana recurentului din prezenta cauză.

Deosebit, Curtea reţine şi faptul că Hotărârile nr.43/2007 şi nr.70/2007, despre care se face vorbire în criticile prezentei căi de atac, nu au legătură directă cu obiectul hotărârii a cărei anulare se solicită, având în vedere că instituţia locală nu are atribuţii vizând încheierea şi semnarea contractelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului legată de contradicţia dintre aceste hotărâri şi hotărârea ce se solicită a fi anulată, dar şi pentru faptul că acesta nu a precizat punctual considerentele faţă de care a apreciat a fi încălcate, prin adoptarea hotărârii din cauză, a celor două hotărâri de consiliu local enumerate.

Faţă de considerentele expuse, neexistând motive care să conducă la casarea hotărârii primei instanţe, Curtea, în temeiul art.496 Noul Cod de procedură civilă coroborat cu Legea nr.215/2001 şi OG nr.35/2002, a respins recursul ca nefondat.

10. Revizuirea în cazul existenţei a două hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă

Analizând cele două hotărâri presupus a fi potrivnice, invocate de revizuient, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei în dispozitivul acestei hotărâri a unor măsuri imposibil de pus în executare, care să impună anularea uneia dintre acestea, respectiv a celei din urmă.

Astfel, se constată că în cauză este vorba de două hotărâri diferite, având reclamanţi diferiţi, chiar dacă cererile de chemare în judecată formulate de aceştia vizează o decizie de impunere cu acelaşi număr şi din aceeaşi dată, sumele pentru care se solicită anularea acestei dispoziţii fiind diferite pentru fiecare reclamant.

Faptul că două complete de la aceeaşi instanţă de judecată au dat soluţii diferite în cele două dosare, presupune o practică neunitară, care nu poate face obiectul cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, ci eventual obiectul unei întrebări preliminare la Î.C.C.J.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cerinţele art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, în sensul existenţei a două hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, prezenta cerere de revizuire

172

este inadmisibilă, Curtea respingând-o ca atare.

(Decizia civilă nr. 564/R-CONT/15 Mai 2017)

Prin încheierea de şedinţă nr.2940/1.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost strămutată judecarea cauzei care formează obiectul dosarului nr.3985/62/2015 de la Curtea de Apel Braşov, Secţia contencios administrativ şi fiscal la Curtea de Apel Tg-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr.273/CA/14.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.3985/62/2015 s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul ADR, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Braşov şi, în consecinţă, s-a dispus anularea parţială a deciziei de impunere nr.1400/4.09.2015, emisă de pârâta D.G.R.F.P. Braşov, respectiv dispoziţiile deciziei, orivind obligarea la plată a reclamantului pentru suma de 13.435,60 lei şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii de şedinţă publică din data de 1.03.2016, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs pârâta D.G.R.F.P. Braşov, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a sentinţei atacate şi în urma rejudecării cauzei, admiterea cu prioritare a excepţiei lipsei procedurii prealabile invocate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond, fiind invocate dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că printr-o interpretare şi aplicare eronată a legii, instanţa fondului a respins excepţia lipsei procedurii prealabile invocate prin întâmpinare şi a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de intimatul-reclamant, reţinând în mod greşit lipsa calităţii de funcţionar public a acestuia, fără a mai analiza fondul cauzei.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat ca fiind nelegală angajarea răspunderii civile a reclamantului, reţinând în mod greşit că instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin reprezentant, faţă de dispoziţiile art.15 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, însă prin aceste dispoziţii sunt reglementate gradele profesionale ale funcţiilor publice de execuţie.

În opinia recurentei-pârâte, excepţia inadmisibilităţii acţiunii este fondată întrucât intimatul-reclamant nu a parcurs procedura prealabilă obligatorie, iar prin sentinţa nr.273/CA/14.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov, nu se motivează sub nicio formă hotărârea prin care a fost respinsă excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, ci doar se face trimitere la dispoziţiile art.15 din Legea nr.188/1999.

173

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că dispoziţiile art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 ar consacra calea acţiunii directe judiciare, fără a fi obligatorie în prealabil calea de atac administrativ-jurisdicţională. Fiind vorba despre o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul răspunderii funcţionarilor publici, nu există un drept de opţiune faţă de incidenţa normelor procedurale instituite de Legea contenciosului administrativ, la care face trimitere expresă art.82 alin.2 din Legea nr.188/1999.

Mai mult decât atât, instanţa fondului nu a făcut distincţie între normele juridice de drept comun care reglementează instanţa de judecată, diferite şi generale faţă de cele aplicabile instanţei de contencios administrativ. Aprecierile instanţei de fond în sensul că dispoziţiile speciale ale Legii contenciosului administrativ se aplică doar în parte procedurii de soluţionare a litigiilor privind anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, sunt în totalitate confuze şi greşite.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în speţă, intimatul-reclamant avea calitatea de funcţionar public atât la data producerii efective a pagubei, fiind consilier juridic în cadrul Direcţiei Regionale de Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, cât şi la data formulării acţiunii, unde avea calitatea de consilier juridic în cadrul Curţii de Apel Braşov, astfel încât temeiul răspunderii civile este cel al legii speciale, Legea nr.188/1999, reţinută în cuprinsul deciziei de imputare, iar competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr.554/2004.

Se invocă dispoziţiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, coroborate cu cele ale art.193 Cod procedură civilă, potrivit cărora procedura prealabilă reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, ceea ce înseamnă „per a contrario” că neîndeplinirea acestei proceduri atrage respingerea acţiunii, ca fiind inadmisibilă.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât AD a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea în totalitate a dispoziţiilor sentinţei nr.273/CA/14.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov.

În considerente, s-a arătat că prevederile art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 constituie o considerabilă excepţie de la regula obligativităţii parcurgerii procedurii prealabile, regulă instituită de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Intimatul-reclamant a arătat că prevederile art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 reprezintă doar o excepţie de la regula stabilită de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 şi nu se poate completa cu aceste prevederi, excepţia invocată neavând fundament legal, prima instanţă respingând-o în mod corect.

174

Prin decizia nr.54/R/1.02.2017, Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi rejudecând cauza a respins acţiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prin decizia de imputare nr.1400/4.09.2015, emisă de D.G.R.F.P. Braşov s-a dispus obligarea intimatului-reclamant la plata sumei de 13.435,60 lei cu titlu de prejudiciu cauzat, la care se adaugă dobânzi şi majorări/penalităţi de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata şi până la data recuperării sumei.

Decizia a fost emisă în temeiul prevederilor art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999, întrucât intimatul-reclamant avea calitatea de funcţionar public, atât la data producerii efective a pagubei, cât şi la data emiterii actului de imputare.

S-a constatat că intimatul-reclamant, în temeiul prevederilor art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 raportat la cele ale art.1 alin.1 şi art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, s-a adresat direct instanţei de judecată cu cererea de anulare parţială a deciziei de impunere nr.1400/4.09.2015, emisă de D.G.R.F.P. Braşov.

Prin încheierea de şedinţă din data de 1.03.2016, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu o trimitere sumară la dispoziţiile art.15 din Legea nr.188/1999.

În recurs, recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, susţinând în esenţă că intimatul-reclamant, deşi avea obligaţia de a parcurge procedura prealabilă, conform art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, totuşi s-a adresat direct instanţei.

Curtea a reţinut că părţile au poziţii diferite faţă de interpretarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei legale de îndeplinire a procedurii prealabile, anterior învestirii instanţei cu acţiunea în anularea deciziei de imputare.

Cu privire la această chestiune, s-a reţinut că voinţa legiuitorului de a supune instituţiile juridice reglementate de Legea nr.188/1999 procedurii stabilite prin Legea nr.554/2004, trebuie desprinsă din contextul actului normativ, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, potrivit art.109 din Legea nr.188/1999, legiuitorul a dat în competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public şi, pe de altă parte, conform art.117 dispoziţiile Legii nr.188/1999 se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Formularea textelor de lege-art.80 şi art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999, este asemănătoare, însă nu fac trimitere expresă la

175

Legea nr.554/2004, spre deosebire de art.106, care prevede că anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu (inclusiv în situaţia reorganizării), se poate cere în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ.

Din această modalitate de formulare a normelor legale, Curtea nu a putut reţine că pentru instituţiile juridice reglementate de Legea nr.188/1999 cu privire la care nu s-a inclus în text trimiterea expresă la Legea nr.554/2004, procedura statornicită prin normele generale din materia contenciosului administrativ nu ar fi aplicabilă.

În susţinerea acestui punct de vedere, s-a apreciat că nu se poate pune semnul egalităţii între procedura de atragere a răspunderii disciplinare şi procedura emiterii ordinului/dispoziţiei de imputare, în cadrul răspunderii materiale, din perspectiva inexistenţei obligaţiei de parcurgere a procedurii prealabile pentru argumentele expuse în continuare.

În acelaşi context, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a menţine timp de 3 ani (în situaţia în care s-ar considera că se aplică termenul general de prescripţie pentru atacarea actului administrativ, şi nu cel special, adică situaţia în care atacarea ordinului/dispoziţiei de imputare nu ar fi supusă condiţiilor şi termenelor stabilite de Legea nr.554/2004), incertitudinea asupra caracterului actului administrativ prin care s-a angajat răspunderea materială a funcţionarului public, până la expirarea acestui termen.

S-a statuat că, potrivit art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie în speţă, în sensul că înainte de a se adresa instanţei competente, persoana care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ trebuie să solicite autorităţii publice emitente revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Numai după parcurgerea acestei etape, care este o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contenciosul administrativ conform art.193 alin.1 Cod procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, petentul, dacă se consideră în continuare nemulţumit sau dacă autoritatea căreia i s-a adresat în prealabil a refuzat să răspundă, poate formula acţiune în contencios administrativ, iar în aceste condiţii, dreptul la acţiune în sens material se naşte după ce autoritatea emitentă răspunde la reclamaţia administrativă sau după expirarea termenului legal pentru soluţionarea cererii.

În speţă, Curtea a reţinut că intimatul-reclamant înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu cererea de anulare parţială a deciziei de impunere nr.1400/4.09.2015 emisă de D.G.R.F.P. Braşov nu a parcurs procedura prealabilă, deşi avea această obligaţie legală, conform dispoziţiilor art.7 alin.1 din Legea

176

nr.554/2004, iar soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii de către instanţa de fond, prin trimitere la dispoziţiile art.15 din Legea nr.188/1999, străine de chestiunea litigioasă tranşată prin încheierea de şedinţă publică din 1.03.2016, este în mod vădit nelegală.

În consecinţă, s-a apreciat că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Faţă de aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă, recursul declarat de D.G.R.F.P. Braşov a fost admis, cu casarea hotărârii şi în rejudecare a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii, respectiv decizia nr.54/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr.3985/62/2015 a formulat prezenta cerere de revizuire, Daniel Arsene, solicitând admiterea acesteia, cu anularea în tot a deciziei civile amintite şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului declarat de către D.G.R.F.P. Braşov, cu menţinerea sentinţei civile nr.273/CA/14.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr.3985/62/2015, invocându-se ca temei de drept dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

În prealabil, revizuientul arată că la data depunerii cererii de revizuire, decizia civilă nr.54/01.02.2017 nu era motivată, redactată şi comunicată, încât în motivele arătate în cererea de revizuire vor fi suspuse unor completări, în funcţie de considerentele deciziei a cărei revizuire se cere.

Legat de temeiul de drept, respectiv art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, faţă de soluţia cuprinsă în minuta deciziei civile nr.54/01.02.2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, revizuientul se raportează la sentinţa civilă nr.338/CA/01.04.2016 şi încheierea de şedinţă din data de 13.01.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar nr.4015/62/2015, definitivă prin decizia civilă nr.788/R/18.10.2016.

Raportat la hotărârile amintite, revizuientul consideră că soluţionarea prezentei cereri de revizuire este de competenţa exclusivă a Curţii de Apel Braşov, conform prevederilor art.510 alin.2 Cod procedură civilă.

Autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.338/CA/01.04.2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 13.01.2016 este invocată de către revizuient faţă de soluţia acordată în recurs prin decizia civilă nr.54/01.02.2017 şi anume inadmisibilitatea.

Revizuientul susţine că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii acestuia este rezultatul constatării lipsei procedurii prealabile reglementată de art.7 din Legea nr.554/2004, aducându-se astfel atingere efectului autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.338/CA/01.04.2016 şi încheierii de şedinţă din data de 13.01.2016.

177

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, se consideră că sunt întrunite condiţiile stabilite de art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, invocându-se considerentele din decizia nr.866/10.12.2015 a Curţii Constituţionale, precum şi cele ale deciziei nr.76/21.02.2013.

În altă ordine de idei se susţine că motivul contradictorialităţii dintre cele două hotărâri invocate priveşte autoritate de lucru judecat, reglementată de art.430 alin.1 şi 2 Cod de procedură civilă, ci nu puterea lucrului judecat reglementată distinct, ca excepţie procesuală absolută, prin art.431 Cod de procedură civilă.

Se precizează faptul că principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

În continuare se menţionează că antagonismul celor două hotărâri invocate în cererea de revizuire reiese din faptul că acestea dezlegă în mod diferit aceeaşi problemă, respectiv a admisibilităţii cererii de anulare a unui act administrativ, formulată în temeiul art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999, ambele hotărâri raportându-se la Decizia de impunere nr.1400/04.09.2015 emisă de D.G.R.F.P. Braşov, similitudinea cauzelor ce au făcut obiectul dosarelor nr.3985/62/2015 şi nr.4015/62/2015 fiind de necontestat.

Revizuientul susţine că decizia civilă nr.54/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr.3985/62/2015 a încălcat principiul prevăzut de art.6 din CEDO, precum şi principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art.16 alin.1 din Constituţie, menţinându-se astfel practicile jurisprudenţiale divergente, în condiţiile în care, pentru codebitorul acestuia, Dragoş Ghidermic, s-a reţinut că nu este necesară o procedură prealabilă prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, amândoi aflându-se într-o situaţie identică, urmând să fie judecaţi pe baza aceleiaşi jurisprudenţe.

În continuare este invocată practica unitară, arătându-se că interpretarea prevederilor art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999 este supusă soluţii diferite de la o instanţă la alta, situaţie în care revizuientul înţelege să formuleze, pe calea revizuirii, în temeiul art.519 Cod procedură civilă, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004, în situaţia reglementată de art.85 alin.2 din Legea nr.188/1999, în privinţa admisibilităţii acestei ultime cereri, fiind îndeplinite toate condiţiile conţinute de art.519 Cod procedură civilă.

Pentru motivele arătate se solicită admiterea cererii de

178

revizuire, cu anularea deciziei civile nr.54/01.02.2017 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, în soluţionarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr.3985/62/2015.

În drept, se invocă dispoziţiile cuprinse în Legea nr.188/1999, Legea nr.554/2004 şi Codul de procedură civilă.

Alăturat acestei cereri au fost depuse hotărârile judecătoreşti de la filele 3-14 dosar.

La data de 21 februarie 2017, reclamantul AD a depus la dosar o cerere prin care invocă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, raportat la principiile fundamentale privind accesul liber la justiţie statuat prin art.21 alin.1, alin.2 şi alin.3 din Constituţia României.

În motivarea excepţiei se arată că prin dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă legiuitorul a prevăzut ca motiv de revizuire contradictorialitatea de hotărâri, iar atingerile aduse autorităţii de lucru judecat prevăzută la art.430 Cod procedură civilă constituie un motiv suficient şi necesar pentru ca orice parte să poată cere reformarea hotărârii judecătoreşti pe calea extraordinară de atac.

Se adaugă faptul că principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară dată într-un alt proces.

În continuare se invocă dispoziţiile art.430 alin.1 Cod procedură civilă susţinându-se că hotărârea judecătorească care soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale are, de la pronunţare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Drept urmare, se pune problema motivaţiei pentru care cererea de revizuire întemeiată pe contradictorialitate de hotărâri poate fi îndreptată împotriva unei hotărâri numai dacă aceasta evocă fondul, în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat protejează şi acele hotărâri care dezleagă unele excepţii procesuale (ex. inadmisibilitatea).

În atare situaţie, revizuientul consideră că interdicţia de drept amintită anterior, reglementată de dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă aduce atingere dreptului fundamental la liberul acces la justiţie, îngrădind nejustificat accesul părţilor la calea extraordinară de atac a revizuirii, în cazul în care autoritatea de lucru judecat priveşte o excepţie procesuală, invocându-se Decizia nr.866/10.12.2015 a Curţii Constituţionale.

Pentru aceste considerente se consideră că în cauză sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitatea ale excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, solicitându-se ca instanţa să dispună

179

sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei amintite.

În drept se invocă dispoziţiile cuprinse în Legea nr.47/1992 şi cele ale Codului de procedură civilă.

Prin întâmpinarea de la filele 23, 24 dosar intimata D.G.R.F.P. Braşov solicită respingerea prezentei cereri de revizuire ca inadmisibilă şi nefondată, în condiţiile în care motivele acestei cereri sunt inadmisibile, nelegale şi nefondate, excedând dispoziţiile art.503 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, invocate de revizuient.

În prealabil, se invocă pe cale de excepţie necompetenţa materială a Curţii de Apel Braşov pentru soluţionarea cererii de revizuire a deciziei civile nr.54/R/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile art.510 alin.2 şi 3 Cod procedură civilă, precum şi faptul că hotărârea presupus potrivnică a cărei retractare se solicită a fost pronunţată în recurs, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei.

În altă ordine de idei se susţine că în privinţa celor două hotărâri presupus potrivnice nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, se arată că prin cererea de revizuire se reiterează motive de netemeinicie ale unei hotărâri definitive pronunţate de Curtea de Apel Tg.Mureş, scopul urmărit de către revizuientul-reclamant fiind acela de a obţine o nouă examinare a cauzei, invocându-se greşeli de judecată şi aprecieri asupra probatoriului administrat.

În continuare se arată că în cele două dosare menţionate în cererea de revizuire, înregistrate pe rolul Tribunalului Braşov, există părţi diferite şi obiecte diferite. Astfel, în dosarul nr.4015/62/2015, calitatea de reclamant o deţine GDA, iar dispozitivele hotărârilor definitive nu se suprapun sub nicio formă, încât cea de-a doua hotărâre a cărei revizuire se solicită nu încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, invocându-se decizia nr.2792/2015 a Î.C.C.J.

Pentru aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele de admisibilitate a revizuirii şi nici dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă se solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În privinţa sesizării Î.C.C.J. pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, se susţine că aceasta intră în competenţa instanţei de judecată.

La filele 26-28 dosar s-a depus încheierea nr.3438/07.12.2016 în dosar nr.3578/1/2016 emisă de Î.C.C.J. prin care s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de D.G.R.F.P. Braşov, de la Curtea de Apel Braşov la Curtea de Apel Târgu Mureş, invocându-se bănuiala legitimă prevăzută de art.140

180

alin.2 Cod procedură civilă.De asemenea, au fost depuse hotărârile judecătoreşti aflate

la filele 29-41 dosar, iar prin încheierea din data de 23.03.2017 dispusă în dosarul nr.81/64/2017, Curtea de Apel Braşov a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul la Curtea de Apel Piteşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei ultime instanţe la data de 29 martie 2017, primind termen de judecată la 15.05.2017.

Prin notele de şedinţă aflate la dosar, intimata D.G.R.F.P. Braşov solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi nefondată, formulând un punct de vedre şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă invocată de revizuient.

Astfel, raportat la obiectul cauzei se apreciază ca fiind inadmisibilă, neîntemeiată şi neutilă pentru soluţionarea cauzei de faţă, sesizarea de către instanţa de judecată a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Faţă de dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, raportat la criticile aduse de revizuient prin acţiunea formulată se arată că s-a pronunţat decizia nr.339/2016 de către Curtea Constituţională, iar pe de altă parte se susţine că prezenta cerere de revizuire nu este admisibilă, nefiind incidente dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, hotărârile pretins a fi contradictorii având pricini diferite ca obiect şi cauză, între persoane diferite.

Pe de altă parte, practica neunitară a instanţelor judecătoreşti nu face obiectul unei cereri de revizuire. Se depune decizia nr.339/2016.

În şedinţa publică din 15 mai 2017, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată în faţa Curţii de Apel Braşov, care nu a mai fost discutată ca urmare a strămutării cauzei la Curtea de Apel Piteşti.

Reprezentantul intimatei având cuvântul precizează că excepţia de neconstituţionalitate nu este admisibilă, întrucât nu aduce lămuriri în cauza de faţă şi mai ales datorită faptului că această chestiune de drept a fost soluţionată prin decizia nr.339/24.05.2016 a Curţii Constituţionale.

Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv neconstituţionalitatea dispoz. art.509 alin.1 pct.8 C.pr.civ, raportat la susţinerile revizuientului, conform cărora acest caz de revizuire nu este incident în cazul hotărârilor care evocă fondul, şi având în vedere prevederile art.509 alin.2 C.pr.civ, potrivit cărora, pentru motivul de revizuire prevăzut de art.509 alin.1 pct.8 C.pr.civ., pot face obiectul cererii de revizuire inclusiv hotărârile care nu evocă fondul, şi raportat la dispoz. art.29 din Legea nr.47/1992, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, neavând legătură cu prezenta revizuire, urmând a fi acordată o cale de atac revizuientului în ceea ce priveşte respingerea

181

ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.În aceeaşi şedinţă, instanţa a acordat cuvântul asupra

admisibilităţii cererii de revizuire, reprezentantul intimatei solicitând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, fiind mai degrabă un recurs la recurs.

Curtea, va analiza cu prioritate competenţa acesteia în soluţionarea prezentei cereri de revizuire are în vedere dispoziţiile art.510 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă care prevăd faptul că, în cazul cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, această cerere se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre, prima hotărâre invocată în cauză fiind cea pronunţată de către Tribunalul Braşov în dosar nr.4015/62/2015, respectiv încheierea de şedinţă din 13.01.2016 şi sentinţa civilă nr.338/CA/01.04.2016, situaţie în care, la momentul formulării cererii de revizuire competenţa soluţionării acesteia revenea Curţii de Apel Braşov.

Cum ulterior formulării cererii de revizuire s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Curţii de Apel Braşov şi trimiterea acesteia la Curtea de Apel Piteşti, această ultimă instanţă se consideră competentă în soluţionarea prezentei cereri.

Curtea, analizând prezenta cerere de revizuire, prin prisma motivelor invocate, a temeiului de drept şi în primul rând a admisibilităţii acestei cereri, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a o respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă prevăd că revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a pronunţat asupra fondului sau a evocat fondul atunci când există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În cauza de faţă, prin cererea de revizuire se susţine că prin decizia civilă nr.54/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosar nr.3985/62/2015 a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.338/CA/01.04.2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 13.01.2016 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosar nr.4015/62/2015, definitive prin decizia civilă nr.788/R/18.10.2016.

Se constată faptul că prin încheierii de şedinţă din data de 13.01.2016 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosar nr.4015/62/2015, s-a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, respectiv excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta D.G.R.F.P. Braşov, în contradictoriu cu reclamantul GDA.

Prin sentinţa civilă nr.338/CA/01.04.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în acelaşi dosar a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul GDA, altul decât reclamantul din cauza de faţă şi s-a

182

dispus anularea deciziei nr.1400/04.09.2015 emisă de D.G.R.F.P. Braşov, în privinţa angajării răspunderii civile a reclamantului pentru plata sumei de 30.556,70 lei, exonerându-l pe acesta de la plata sumei amintite.

Prin sentinţa civilă nr.273/CA/14.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr.3985/62/2015 a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul AD, revizuientul din cauza de faţă, cu anularea parţială a Deciziei de impunere nr.1400/04.09.2015 emisă de D.G.R.F.P. Braşov, pentru plata sumei de 13.435,60 lei.

Din conţinutul acestei sentinţe rezultă că s-a stabilit un prejudiciu în sumă totală de 43.992,3 lei, conform sentinţei civile nr.755/CA/16.06.2010, imputat ulterior revizuientului din cauza de faţă, precum şi lui GDA, în cote diferenţiate, revizuientului impunându-i-se plata sumei de 13.435,60 lei.

Ulterior, prin decizia civilă nr.54/01.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosar nr.3985/62/2015, în urma strămutării cauzei de la Curtea de Apel Bucurşti, a fost admis recursul declarat de D.G.R.F.P. Braşov, cu casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare a fost respinsă acţiunea reclamantului AD ca inadmisibilă, cu motivarea că era necesară exercitarea procedurii prealabile prevăzute de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Revizuientul, prin prezenta cerere susţine că s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că nu este necesară exercitarea procedurii prealabile amintită anterior, prin sentinţa nr.338/CA/01.04.2016 şi prin încheierea din 13.01.2016 pronunţată în acelaşi dosar, respectiv dosarul nr.4015/62/2015.

Dispoziţiile art.430 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, prevăd faptul că hotărârea judecătorească care soluţionează fondul procesului în tot sau în parte sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritate care priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, iar dispoziţiile art.432 Cod procedură civilă prevăd faptul că această excepţie poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Analizând cele două hotărâri presupus a fi potrivnice, invocate de revizuient, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei în dispozitivul acestei hotărâri a unor măsuri imposibil de pus în executare, care să impună anularea uneia dintre acestea, respectiv a celei din urmă.

Astfel, se constată că în cauză este vorba de două hotărâri diferite, având reclamanţi diferiţi, chiar dacă cererile de chemare în judecată formulate de aceştia vizează o decizie de impunere cu acelaşi număr şi din aceeaşi dată, sumele pentru care se solicită

183

anularea acestei dispoziţii fiind diferite pentru fiecare reclamant.Faptul că două complete de la aceeaşi instanţă de judecată

au dat soluţii diferite în cele două dosare, presupune o practică neunitară, care nu poate face obiectul cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, ci eventual obiectul unei întrebări preliminare la Î.C.C.J.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cerinţele art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, în sensul existenţei a două hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă, Curtea respingând-o ca atare.

În concluzie, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.509 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă ca inadmisibilă, potrivit argumentelor arătate în preambulul sentinţei de faţă, din data de 15.05.2017, argumente care nu vor mai fi reluate, fiind respinsă şi prezenta cerere de revizuire ca inadmisibilă.

11. Noţiunea de act administrativ.Art.2 alin.1 lit. c din Legea nr.554/2004

Curtea a constatat că adresa nr.23814/20.04.2016 nu îmbracă forma unui act administrativ, întrucât prin aceasta a fost informat reclamantul că în urma analizei efectuate la nivelul Direcţiei Operaţiuni Speciale nu a fost aprobată solicitarea petentului de a prelungi perioada de suspendare a raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 05.05.2016, iar pe cale de consecinţă se va întocmi un act administrativ de reluare a activităţii de către reclamant.

Trebuie precizat că actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual ori normativ întocmit de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, ori a executării în concret a acesteia, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar adresa sus-citată nu se află în vreuna din cele trei ipoteze precizate în definiţia actului administrativ.

În concluzie, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării adresei nr. 23814/20.04.2016 întocmită de I.G.P.R., ţinând cont de prevederile art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

(Decizia civilă nr. 577/R-CONT/16 mai 2017)

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.10.2016, reclamantul DGG a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

184

Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând obligarea acestuia de a aproba solicitarea de suspendare a raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată cu data de 05.05.2016, anularea dispoziţiei 23814/20.04.2016 şi a deciziei nr.2788/28.04.2016, precum şi suspendarea acestora până la soluţionarea cauzei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat că este angajat în cadrul MAI – Serviciul de Operaţiuni Speciale Piteşti, iar cu data de 05.05.2014 raporturile de serviciu au fost suspendate pe perioade succesive de un an. În prezent, acesta desfăşoară activitate în cadrul Parlamentului European.

Deşi reclamantul nu s-a aflat în situaţia încetării motivelor care au determinat suspendarea raportului de serviciu, în acest sens anunţând unitatea angajatoare prin raportul prin care a solicitat acordarea unei noi perioade de suspendare, se apreciază că în mod greşit pârâtul a dispus reluarea activităţii.

Consideră reclamantul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art.14 din Legea nr.554/2004 republicată, pentru a se dispune suspendarea executării acestora până la soluţionarea cauzei. În susţinere, reclamantul a depus înscrisuri. În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2016, Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a dispus suspendarea executării Adresei nr.23814/20.04.2016, până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul este angajat la Serviciul de Operaţiuni Speciale Piteşti din cadrul I.P.J. Argeş, iar în perioada mai 2014 - mai 2016 a beneficiat de suspendarea raporturilor de serviciu în baza art.44 alin.1 lit.c din PMAI 298/2011, pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul Parlamentului European cu sediul în Bruxelles – Belgia.

Având în vedere faptul că la 05.05.2016 expira ultima dispoziţie de suspendare şi că prin adresa din 15.03.2016, Parlamentul European i-a comunicat disponibilitatea de a reînnoi contractul pe o perioadă nedeterminată, reclamantul a solicitat la 05.04.2016 prelungirea suspendării raportului său de serviciu până la încetarea motivelor care au determinat suspendarea. În acest scop a întocmit raportul pe care l-a supus spre aprobare şefului I.G.P.R.

Prin adresa nr.23814/20.04.2016, reclamantului i s-a comunicat că nu a fost aprobată solicitarea de prelungire de suspendare a raportului de serviciu şi că urmează a fi emis un act administrativ de reluare a activităţii. S-a arătat că s-au avut în vedere art.45 alin.3 din OMAI nr.298/2011.

185

Prin raportul înaintat Şefului I.G.P.R. la 27.04.2016, reclamantul a solicitat revocarea soluţiei comunicate prin adresa anterioară şi încuviinţarea de către pârât a prelungirii suspendării raportului de serviciu pe o perioadă nedeterminată, invocând că nu are nevoie de acordul şefului instituţiei pentru a desfăşura activităţi în cadrul unor organisme internaţionale.

La 26.05.2016, prin adresa nr.25188 s-a adus la cunoştinţă reclamantului că decizia adoptată de conducerea Poliţiei Române cu privire la respingerea solicitării de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată este definitivă, câtă vreme s-a ţinut cont şi de opinia conducerii unităţii în care este încadrat.

De asemenea, s-a precizat că s-a emis şi dispoziţia I.G.P.R. nr.2788/28.04.2016, prin care s-a prevăzut reluarea activităţii de către reclamant începând cu 05.05.2016, dispoziţie ce i-a fost transmisă unităţii din care face parte, pentru a-i fi adusă la cunoştinţă.

Reclamantul s-a adresat cu o cerere de reexaminare a actelor adoptate în ceea ce-l priveşte şi către M.A.I. – Direcţia generală management resurse umane, la 14.06.2016, aceasta comunicându-i că în ce priveşte respingerea solicitării de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu nu s-a emis un act administrativ cu privire la acest aspect şi că revocarea actului administrativ individual trebuia solicitată autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Conform art.14 din Legea nr.554/2004, suspendarea executării actului se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

Alături de aceste argumente este aplicabilă si recomandarea nr.R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă şi recomandarea 16/2003 a Comitetului N. din cadrul Consiliului Europei, conform cărora executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.

Potrivit celor două recomandări, autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, trebuie să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

186

În legătură cu cazul bine justificat, tribunalul a reţinut că acesta se regăseşte şi în hotărârea pronunţată de Curtea Constituţională, decizia nr.244/11.04.2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.27 şi art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 privind statutul poliţistului.

Şi în ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente s-a constatat că prejudiciul cauzat reclamantului ar fi imposibil de acoperit, acesta constând în imposibilitatea acestuia de a mai încheia contractul cu Parlamentul European pentru a-şi desfăşura acolo activităţile.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Ţinând seama de considerentele de ordin legal expuse, de recomandările Comitetului de Miniştri, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţilor fiscale şi de circumstanţele cauzei, s-a apreciat că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantului.

Tribunalul a considerat că executarea propriu-zisă şi efectivă a deciziei de impunere fiscală trebuie să se realizeze numai după ce justiţia s-a pronunţat şi a stabilit că sumele reţinute în actul fiscal sunt datorate.

Pentru aceste considerente, în baza art.14 din Legea nr.554/2004 republicată, tribunalul a admis acţiunea şi a dispus suspendarea executării Adresei nr.23814/20.04.2016 până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond.

Împotriva încheierii de şedinţă din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul DGG şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Prin recursul promovat în cauză, reclamantul DGG a criticat încheierea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond a omis să se pronunţe pe suspendarea executării Deciziei nr.2788/28.04.2016 privind reluarea activităţii reclamantului în cadrul instituţiei pârâte, în cauză fiind îndeplinite condiţiile de casare prevăzute de art.488 alin.1 pct.6 şi 8, coroborate cu art.2 din Noul Cod de procedură civilă.

187

În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că Dispoziţia nr.2788/28.04.2016, emisă de Direcţia Management Resurse Umane este o adresă de reluarea a activităţii în cadrul Serviciului Operaţiuni Speciale Piteşti, iar Decizia nr.2788/28.04.2016 nu i-a fost comunicată niciodată în mod oficial, făcându-se vorbire despre aceasta în întâmpinarea depusă în dosarul nr.5208/109/2016 şi în documentele anexate.

Recurentul precizează că în prezent îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parlamentului European şi a acceptat acest loc de muncă având în vedere caracterul temporar al funcţiei, beneficiile de ordin financiar şi şansele de apreciere pentru eforturile depuse pe plan profesional.

Consideră recurentul că deşi nu s-a aflat în situaţia încetării motivelor care au determinat suspendarea raportului de serviciu, anunţând în acest sens şi unitatea angajatoare prin raportul prin care a solicitat acordarea unei noi perioade de suspendare a raporturilor de muncă, în mod greşit prin decizia nr.2788/28.04.2016 s-a dispus reluarea activităţii sale.

Pe de altă parte, soluţia suspendării executării actului administrativ până la pronunţarea definitivă asupra cererii principale se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, fără a se aduce atingere principiului executării deciziilor autorităţii administrative din oficiu, prin care se impun particularilor obligaţii, în acest sens pronunţându-se şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Factortame Ltd.nr. C 213/89.

Recurentul menţionează că a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu în temeiul art.44 alin.1 lit.c) din O.M.A.I. nr.298/2011, ca urmare a desfăşurării activităţii în cadrul Parlamentului European cu sediul în Bruxelles, Belgia, invocând totodată şi dispoziţiile art.43, art.44 alin.1, art.45, art.46 şi art.47 din acelaşi ordin.

Cu toate acestea, recurentul apreciază că tribunalul a fost în eroare la pronunţarea soluţiei, întrucât din considerentele încheierii atacate rezultă neconcordanţe între ceea ce a solicitat şi ce s-a reţinut de către instanţa de judecată, hotărârea atacată nefiind clară, concisă şi concretă, aşa cum rezultă din motivarea acesteia.

Faţă de cele de mai sus, reclamantul solicită în principal admiterea recursului, casarea încheierii cu reţinere şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea încheierii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române a criticat încheierea pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în cauză nefiind întrunite condiţiile impuse de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ;

188

Se arată de către recurent că intimatul-reclamant are calitatea de poliţist şi prin urmare, în materia suspendării raporturilor de serviciu sunt incidente prevederile Legii nr.360/2002, ce reprezintă o reglementare specială. Având în vedere faptul că raporturile de serviciu ale intimatului fuseseră suspendate pentru o perioadă de 2 ani anterior, pârâtul menţionează că solicitarea acestuia de suspendare a raporturilor de serviciu nu a fost aprobată de conducerea I.G.P.R., având în vedere şi avizul negativ exprimat de conducerea structurii în care acesta este încadrat, respectiv Direcţia de Operaţiuni Speciale – Serviciul de Operaţiuni Speciale Piteşti.

Se precizează faptul că suspendarea raporturilor de serviciu în acest caz nu operează de drept, fiind supusă aprobării conducerii Inspectoratului General al Poliţiei Române.

- instanţa de fond nu a analizat excepţia inadmisibilităţii suspendării executării adresei nr.23814/20.04.2016, motivat de faptul că aceasta nu poate fi considerată un act administrativ, deoarece nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât arată că Inspectoratul General al Poliţiei Române nu a emis un act administrativ prin care să materializeze refuzul de aprobare a cererii intimatului-reclamant de suspendare a raporturilor de serviciu cu unitatea, ci prin adresa sus-menţionată acesta a fost informat că, întrucât în urma analizei efectuate la nivelul Direcţiei Operaţiuni Speciale nu a fost aprobată solicitarea sa de prelungire a perioadei de suspendare a raporturilor de serviciu, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 05.05.2016, urmează să fie emis act administrativ de reluare a activităţii.

Se invocă dispoziţiile art.14 alin.1 şi art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, menţionându-se că obiectul cauzei este reprezentat de refuzul Inspectoratului General al Poliţiei Române de a suspenda raporturile de serviciu ale intimatului-reclamant pentru desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, respectiv cazul unei solicitări de suspendare a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri.

- măsura luată faţă de intimatul-reclamant este legală şi temeinică şi nu se justifică pronunţarea unei hotărâri vremelnice de suspendare a executării dispoziţiei de sancţionare, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art.14 alin.1 coroborate cu cele ale art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004;

Referitor la paguba iminentă - art.2 alin.1 lit.ş din Legea nr.554/2004, recurentul arată că instanţa de fond a apreciat îndeplinirea acestei condiţii prin simpla punere în aplicare a dispoziţiei de sancţionare, fără a analiza situaţia financiară a intimatului-reclamant şi fără a administra probe, motivând decizia luată doar de faptul că prejudiciul cauzat intimatului constă în aceea că s-ar afla în imposibilitatea de a mai încheia contract cu

189

Parlamentul European, omiţând faptul că reclamantul a încheiat un astfel de contract, acesta fiind şi motivul pentru care nu s-a mai prezentat pentru a-şi relua activitatea în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

De altfel, intimatul-reclamant nu a făcut dovada că poate fi prejudiciat pecuniar prin adresa nr.23814/ 20.04.2016 şi nici nu a precizat care este pericolul iminent ce nu poate fi înlăturat decât prin suspendarea actului atacat.

Cu privire la invocarea de către tribunal a Recomandării nr. R (89) 8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, referitor la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, recurentul-pârât arată că şi acest act european impune cerinţa ca executarea actului administrativ să fie de natură să producă pagube grave, dificil de reparat, pe când în cazul de faţă intimatul-reclamant a încheiat contract cu Parlamentul European.

Apreciază recurentul-pârât că măsura luată faţă de intimatul-reclamant este legală şi temeinică şi nu poate fi reţinută existenţa unor motive care să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat şi nici faptul că prin executarea actului administrativ ar fi supus unei vătămări iminente şi ireparabile.

Pentru aceste motive, pârâtul solicită admiterea recursului şi respingerea cererii de suspendare, iar în baza art.223 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, iar pe cale de excepţie a invocat excepţia de nelegalitate a art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, a adresei nr.23814/20.04.2016 şi a deciziei nr.2788/28.04.2016 emise de I.G.P.R., arătându-se că acestea se încadrează în dispoziţiile de principiu ale art.4 din Legea nr.544/2004. S-a precizat că cele două acte contestate au fost emise în baza unui act normativ declarat neconstituţional (filele 27-29 dosar recurs).

Consideră reclamantul că în speţă sunt întrunite dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ şi a precizat că cele două adrese contestate nr. 23814/20.04.2016 şi nr.2788/28.04.2016 emise de I.G.P.R. au fost întocmite în baza unui act normativ declarat neconstituţional.

S-a menţionat că Ordinul MAI nr.298/2011 priveşte procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, iar Legea nr.360/06.06.2002 reglementează statutul profesiei de poliţist.

Petentul DGG a menţionat că prin Decizia nr.244/19.04.2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.27 şi art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului a admis excepţia de

190

neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.78 alin.1 din actul normativ sus-citat contravin celor prevăzute de art.73 alin.3 lit.j din Constituţie, întrucât procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului ţin de statutul acestuia şi trebuie reglementate prin lege organică, respectiv prin Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului.

Aceeaşi instanţă de contencios constituţional a statuat prin decizia sus-menţionată, încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.4 referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art.1 alin.5, întrucât dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 deleagă reglementarea acestor aspecte esenţiale ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine.

În concluzie, se arată de recurentul-reclamant că dispoziţiile cuprinse în art.73 alin.1 lit.j din Constituţie, prin trimiterea la acte administrative cu forţă juridică inferioară legii care reglementează prevederile de modificare/suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor conduc la nelegalitatea prevederilor art.44 alin.1 lit.c din O.M.A.I. nr.298/2011 şi a adresei nr.23814/20.04.2016 şi a deciziei nr.2788/23.04.2016 întocmite de IGPR.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant.

Atât reclamantul, cât şi pârâtul au formulat răspuns la întâmpinarea celeilalte părţi, acesta din urmă invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliţiei Române, faţă de excepţia de nelegalitate a art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.M.A.I. nr.163/2014.

Părţile procesuale au depus la dosar înscrisuri, în această fază.

Curtea constată, în raport de lucrările dosarului şi de prevederile legale în materie, că excepţia de nelegalitate a art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.M.A.I. nr.163/2014, este inadmisibilă.

Dispoziţiile art.4 alin.4 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ prevăd că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate.

Trebuie precizat că aşa cum este edictat O.M.A.I.nr.298/2011 este un act administrativ cu caracter normativ întrucât cuprinde reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată, fiind opozabile unui număr nedeterminat de subiecţi, neîmbrăcând forma unui act administrativ cu caracter individual care să fie adresat doar reclamantului DGG.

De asemenea, Curtea menţionează că actele administrative normative produc efecte erga omnes, în timp ce actele administrative individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, ori uneori

191

faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul respectivului act administrativ.

Respectivele dispoziţii analizate de Curte şi invocate de petent în excepţia de nelegalitate îşi produc efecte juridice faţă de funcţionarii publici cu statut special şi anume poliţişti şi îmbracă forma actului administrativ cu caracter normativ, chiar dacă este vorba de un ordin de ministru.

În concluzie, Curtea, în baza art.4 alin.4 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ va respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, precum şi a adresei nr.23814/20.04.2016 şi a deciziei nr.2788/28.04.2016 întocmite de IGPR. Adresa nr. 23814/20.04.2016 nu îmbracă forma unui act administrativ aşa cum va fi analizat mai jos în considerente, astfel că nu poate fi analizată vreo excepţie de nelegalitate faţă de acest înscris, iar decizia nr.2788/28.04.2016 poate fi atacată separat de reclamant, ceea ce s-a întâmplat în speţă prin solicitarea acestuia de anulare a respectivei dispoziţii, astfel că excepţia de nelegalitate faţă de această decizie contestată este inadmisibilă, întrucât petentul DGG poate cere realizarea dreptului pe calea prevăzută de lege sus-citată.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare a executării adresei nr.23814/20.04.2016, excepţie invocată de pârâtul I.G.P.R., Curtea reţine că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Curtea, constată că adresa nr.23814/20.04.2016 nu îmbracă forma unui act administrativ, întrucât prin aceasta a fost informat reclamantul că în urma analizei efectuate la nivelul Direcţiei Operaţiuni Speciale nu a fost aprobată solicitarea petentului de a prelungi perioada de suspendare a raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 05.05.2016, iar pe cale de consecinţă se va întocmi un act administrativ de reluare a activităţii de către reclamant.

Trebuie precizat că actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual ori normativ întocmit de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, ori a executării în concret a acesteia, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar adresa sus-citată nu se află în vreuna din cele trei ipoteze precizate în definiţia actului administrativ.

În concluzie, Curtea va respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării adresei nr. 23814/20.04.2016 întocmită de I.G.P.R., ţinând cont de prevederile art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la suspendarea executării Dispoziţiei nr.2788/28.04.2016 încheiată de IGPR, Curtea reţine că recursurile

192

declarate de reclamant şi pârât trebuie admise, deoarece verificând petitul reclamantului şi considerentele încheierii atacate se constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere, deşi a fost învestită la punctul 5 din acţiunea contestatorului DGG.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art.498 alin.2 Cod procedură civilă, astfel că, se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se pronunţa pe cererea de suspendare a executării Dispoziţiei nr.2788/28.04.2016 emisă de I.G.P.R.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă au fost admise recursurile promovate de reclamantul DGG şi de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române, a fost casată încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării adresei nr.23.814/20.04.2016 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se pronunţa pe cererea de suspendare a executării Dispoziţiei nr.2788/28.04.2016 emisă de I.G.P.R.

12. Transmisiunea calităţii procesuale. Art.38 Cod procedură civilă

Art. 3 din Legea 31/1990

Potrivit art.38 Cod procedură civilă, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional.

În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării (fuziune, divizare sau transformare), iar cea convenţională ca urmare a cesiunii de creanţă, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării datoriei.

Textul de lege invocat, art.3 din Legea 31/1990 potrivit căruia acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris nu reprezintă temei pentru transmiterea calităţii procesuale a societăţii radiate către acţionari în cadrul procesului în desfăşurare.

În consecinţă, nu sunt întrunite în cauză condiţiile transmisiunii calităţii procesuale şi nici a introducerii în cauză a acţionarilor societăţii radiate, solicitarea de repunere a cauzei pe rol şi introducerea în cauză a acestora urmând să fie respinsă.

Potrivit art.32 al.1 pct. a Cod procedură civilă, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii.

(Decizia civilă nr. 732/R-CONT/13 Iunie 2017)

193

Prin încheierea din data de 11.01.2016, Tribunalul Argeş a respins cererea de recuzare a expertului P,,ca neîntemeiată; a admis cererea de înlocuire formulată de doamna expert contabil BO; a desemnat expert contabil în cauză, prin tragere la soţi, pe domnul GS, aflat la poziţia nr. 50 în lista comunicată de BLETJ Argeş; s-a emis adresă către Biroul Local de Expertize Tehnice de pe lângă Tribunalul Argeş pentru a se comunica înlocuirea, în prezenta cauză, a doamnei expert BO, cu domnul expert GS, în vederea transferării onorariului provizoriu; a admis cererea pârâtei, prin apărător, de amânare a cauzei pentru studiul obiecţiunilor la raportul de expertiză PM formulate de către reclamant, care i-au fost comunicate la acest termen de judecată, în vederea formulării apărărilor corespunzătoare; a prorogat, la termenul următor, discutarea în contradictoriu a obiecţiunilor formulate de reclamant la raportul de expertiză depus de către expertul constructor PM; a amânat judecarea cauzei şi a acordat termen la data de 25 ianuarie 2016, ora 11.30, pentru când părţile au termenul de judecată în cunoştinţă, potrivit dispoziţiilor art. 229 din noul Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 833/26.09.2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges - prin reprez. legal prim - procuror SMI şi pe pârâta SC S SA - prin administrator MMC, chemat în garanţie fiind IIN - Persoana Fizica Autorizată; a obligat pe reclamant la 10.320 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin contractul de lucrări 6070/X/22/28.11.2011, încheiat

între Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi pârâtă, s-a stabilit că aceasta din urmă să obligă să execute şi să finalizeze lucrări de investiţii „sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş”, preţul contractului fiind de 2.247.600 lei, la care se adaugă TVA în sumă de 539.424 lei, preţ ferm, care nu se va actualiza.

La acest contract s-au încheiat mai multe acte adiţionale, prin care s-a stabilit că preţul final al contractului a rămas la 2.215.809,85 lei , fără TVA, durata contractului prelungindu-se până la data de 30.06.2014.

Prin contractul de prestări servicii 6252/X/22/07.12.2011, încheiat între reclamant şi numitul IIN, chemat în garanţie, s-a stabilit ca acesta să presteze activitatea de diriginte şantier pentru „construcţie nouă Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş”, preţul pentru îndeplinirea contractului fiind de 48.000 lei cu TVA inclus.

Prin actul adiţional încheiat în 2014, s-a prelungit durata contractului până la 30.06.2014, noua valoare a preţului acestuia fiind de 45.579 lei cu TVA.

194

La baza întocmirii actelor adiţionale la contractul iniţial de lucrări au stat mai multe centralizatoare valorice, care au fost întocmite şi semnate de către ambele părţi.

La 07.08.2014, s-a încheiat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor privind „sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş”, comisia de recepţie dispunând admiterea recepţiei fără obiecţiuni, recomandându-se doar urmărirea comportării în timp a lucrării conform legii 10/1995.

De asemenea, la 22.08.2016, s-a încheiat şi procesul verbal de recepţie finală 3392/X/22 prin care s-a admis la recepţie finală obiectivul „sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş”, fără obiecţiuni, constatându-se că în perioada de garanţie imobilul s-a comportat corespunzător, fără vicii ascunse sau alte probleme legate de folosinţa acestuia.

De asemenea, în respectivul proces verbal s-a menţionat că valoarea obiectivului este de 3.201.875,43 lei cu TVA.

În urma controlului efectuat de Camera de Conturi Argeş s-a întocmit nota de constatare din 31.03.2015, auditorii publici externi considerând că unele dintre sumele ce au fost plătite de către reclamant pârâtei, au fost necuvenite, deoarece lucrările fie nu s-au executat, fie au fost neconforme cu cele contractate, fie au avut preţuri mai mari decât valorile estimate şi prevăzute în contract.

Ca urmare, s-a întocmit decizia nr.17/2015, prin care s-a pus în vedere reclamantului să stabilească întinderea prejudiciului care i-ar fi fost adus prin plăţi necuvenite făcute pârâtei în baza contractului de lucrări şi să recupereze integral acest prejudiciu, împreună cu accesoriile fiscale.

Deşi avea posibilitatea, reclamantul nu a formulat obiecţiuni şi nici nu a contestat decizia Curţii de Conturi Argeş, chiar dacă lucrarea fusese recepţionată final încă din luna aug.2014, fără obiecţiuni, iar preţul contractului executat a fost chiar mai mic decât cel stabilit iniţial în contract.

La 09.09.2016, reclamantul şi-a dat acceptul pentru eliberarea garanţiei de bună execuţie depusă de pârâtă .

Expertul constructor a analizat în baza documentelor ce au fost avute în vedere la încheierea contractului de lucrări, dacă s-au efectuat toate lucrările prevăzute în caietul de sarcini, la preţurile stabilite şi întocmai cu situaţiile de lucrări şi devizele ce au fost depuse de către pârâtă atunci când a făcut oferta.

În autorizaţia de construire 237/2011 nu s-a precizat care va fi locul de depozitare a pământului în exces şi a deşeurilor rezultate de la construcţie, astfel că nu se puteau întocmi înscrisurile prev.de art.23 din HG 1061/2008, iar pârâta a executat şi încasat lucrările de transport pământ în conformitate cu documentele ofertei şi ale contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât la 29.03.2013 conform procesului verbal de constatare a stadiului fizic, lucrările de

195

terasamente au fost realizate în proporţie de 100 % iar la 26.04.2012, lucrările de săpătură la fundaţii sunt realizate în proporţie de 80 %.

Faptul că reclamantul nu a indicat, la momentul solicitării eliberării autorizaţiei de3 construire, destinatarul pământului în exces rezultat de la săpături, nu poate fi imputat pârâtei care a procedat în mod legal şi în conformitate cu caietul de sarcini şi cu devizul ofertă la transportul acestuia.

Expertul contabil a arătat, în ce priveşte transportul pământului excavat, s-a încheiat contract cu SC SI SRL, iar dovada efectuării propriu zise a transportului se face cu copii de pe foile de transport, avize de însoţire şi copie de pe certificatul de înmatriculare pentru maşina utilizată.

Pământul a fost transportat în localitatea Merişani şi depozitat acolo, distanţa fiind de 22 km, între „sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş” şi locul depozitării. Mai arată expertul cauzei că lucrările de săpături şi transport pământ excavat corespund ofertei de săpături şi situaţiilor de plată.

Ambii experţi au arătat că în ce priveşte cantitatea de parchet aprovizionată de către pârâtă, din avizul de însoţire a mărfii nr.6975161/14.05.2013, a reieşit că aceasta corespunde devizului de ofertă, iar preţul încasat de către pârâtă, efectiv, a fost cel din deviz.

Astfel, chiar dacă valoarea lucrărilor a fost mai mare, diferenţa de preţ a fost suportată de către pârâtă, păstrându-se preţul ferm din contract.

Mai mult, a constatat expertul constructor că glafurile au fost puse din granit iar nu din helolit, preţul granitului fiind mult mai mare, însă, pârâta a solicitat preţul ofertat, ca şi cum ar fi fost glafuri din helolit.

În ce priveşte pavelele care au fost puse în operă pe teren, într-adevăr, acestea au fost toate numai pavele din beton gri, cu grosimea de 6 cm, conform avizului de însoţire a mărfii 16071/31.05.2013, în calculul costului acestor produse, fiind incluse toate cheltuielile necesare prelucrării bunurilor obţinute.

Aceeaşi situaţie au confirmat ambii experţi şi în ce priveşte bordurile mici şi bordurile mari, preţurile utilizate în situaţiile de lucrări şi încasate fiind conforme cu devizul ofertă cu propunerea financiară, contractată şi executată, atelierul în care au fost executate având regim independent de producţie.

Cu privire la vopsitorii pe tâmplărie de lemn executate cu 2 straturi lac alchidic incolor, expertul constructor a arătat că acestea nu au fost executate, în locul lor, executându-se lucrări la scafe şi pazii la închiderea acoperişului din materialul „vidival”.

Aceste lucrări au fost solicitate de reclamantă prin dirigintele de şantier şi prin proiectant, întocmindu-se dispoziţia de şantier nr.4/2012, care a fost cuprinsă în cartea construcţiei , în

196

procesul verbal 6070/X/22/03.09.2013 prevăzându-se că materialul tablă a fost înlocuit de materialul vidival.

Aceste din urmă lucrări, respectiv la scafe şi pazii, nu au fost decontate separat de către pârâtă, ele fiind executate în contul şi în locul celor de vopsitorii pe tâmplărie de lemn cu 2 straturi.

Prin urmare, a considerat tribunalul că reclamantul a fost de acord cu înlocuirea lucrărilor de vopsitorie pe tâmplăria de lemn cu lucrările la scafe şi pazii la închiderea acoperişului, nedecontându-se ambele lucrări, ci doar una dintre ele, astfel că nu se dovedeşte vreun prejudiciu care ar fi fost produs în acest mod reclamantului.

În ce priveşte transportul materialelor şi semifabricatelor care au fost utilizate la efectuarea construcţiei, pe distanţe de 20 km şi respectiv 35 km cu autobasculanta, tariful încasat prin situaţiile de lucrări întocmite este acelaşi cu cel declarat în oferta la achiziţia publică a contractului de lucrări şi se calculează în funcţie de volumul şi greutatea specifică a materialelor care se transportă, preţul unitar pe tonă variind şi în funcţie de distanţă.

Expertul constructor a arătat pe larg în cuprinsul lucrării sale, modalitatea de calcul şi actele normative aplicabile pentru această categorie de lucrări, precizând că în cheltuielile de transport sunt prevăzute şi taxele prev. de legislaţie precum şi cheltuielile determinate de operaţiuni auxiliare şi adiacente.

S-au ataşat copii de pe devizele ofertă şi situaţiile de plată, constatându-se de către ambii experţi că preţul încasat nu a fost mai mare decât cel declarat în ofertă la achiziţia publică şi acceptat de către reclamant la încheierea contractului.

Unele lucrări au fost subcontractate de SC SI SRL Piteşti, care a încasat o cotă de profit în cuantum de 4%, aceasta fiind declarată în anexa la formularul de ofertă şi cuprinsă în contractul de execuţie lucrări din 28.08.2011.

Astfel, în această anexă la formularul de ofertă s-a prevăzut clar procentul de 3 % profit pentru lucrările de construcţii şi 4 % pentru lucrările de instalaţii.

Această cotă de profit a fost calculată în propunerea financiară din cadrul procedurii de achiziţie publică a contractului de lucrări fiind acceptată de către reclamant fără a solicita alte lămuriri la ofertă.

Expertul contabil a susţinut aceeaşi opinie, arătând că SC SI SRL a fost asociat la contract, efectuând cota procentuală din lucrare la care a avut dreptul, cota sa de profit fiind mai mare, deoarece procentul din lucrare a fost mult mai mic faţă de cel executat de societatea pârâtă.

În fine, probele şi încercările care au fost decontate prin situaţiile de lucrări, în sumă de 17.806 lei cu TVA a fost prevăzute de proiectant în listele cu cantităţile de lucrări supuse procedurii de achiziţie publică şi fac parte din oferta declarată câştigătoare a SC S

197

SA, însuşite de către reclamant prin încheierea contractului de lucrări. Mai mult, acestea sunt probe tehnologice prevăzute în Normativul pentru verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de instalaţii aferente construcţiilor, indicativ C56-02, aprobat de MLPTL prin Ordinul, 900/2003, costurile acestora fiind clar stabilite tot prin act normativ, respectiv ordinul MLPTL 1568/15.10.2002, anexa 6.

Controlul calităţii lucrărilor de instalaţii este necesar pentru a confirma respectarea în execuţie a proiectului, a caietului de sarcini, a condiţiilor impuse de prescripţiile tehnice specifice, a instrucţiunilor tehnice ISCIR, a normelor de protecţia muncii, în limitele indicatorilor de calitate şi a abaterilor admisibile prevăzute.

A mai arătat expertul tehnic că toate probele şi testele comandate de achizitor pentru verificarea unor lucrări sau materiale au fost prevăzute de proiectant în listele de cantităţi supuse procedurii de achiziţie publică şi acceptate de reclamant prin încheierea contractului.

Ele au fost necesare pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor din contract şi fac parte integrantă din acesta, fiind menţionate la pct.8.1.a

Toate situaţiile de lucrări întocmite de către pârâtă, au fost vizate de către chematul în garanţie, în calitate de diriginte de şantier şi atestă faptul că acesta a verificat cantitativ şi valoric lucrările efectuate, precum şi situaţiile de plată aferente acestora, analizând corespondenţa cu devizele de ofertă anexate la contract şi cu facturile materialelor puse în operă.

În acest fel, din ansamblul probatoriu, tribunalul a reţinut fără dubiu că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectând atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ caietul de sarcini şi oferta pe care a întocmit-o.

Nu există lucrări neexecutate, iar lucrările executate respectă prevederile proiectului, valoarea contractului executat fiind mai mică decât cea a lucrărilor contractate.

Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost respinsă, deoarece procesul verbal de recepţie finală încheiat de părţi, vizează doar recepţia din punct de vedere calitativ a lucrării, nu şi aspecte privind corectitudinea preţurilor ce au fost prevăzute în situaţiile de lucrări.

Tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu produs de către pârâtă sau chematul în garanţie ca urmare a faptelor ilicite ale vreuneia dintre aceştia.

Prin urmare în baza art.1, 2,8, 18 din Legea 554/2004 rep., coroborat cu art.286 din OUG 34/2006, tribunalul a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiate.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 ianuarie 2016 şi a sentinţei civile nr.833 din 26 septembrie 2016, în termen a formulat recurs reclamantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş -

198

prin reprez. legal prim - procuror SMI, criticându-le pentru nelegalitate:

În mod greşit instanţa de fond a respins prin încheierea din data de 11.01.2016, cererea de recuzare a expertului tehnic PM, pentru următoarele:

- în ce priveşte cazul prevăzut de art.42 pct.1 Cod procedură civilă; expertul tehnic PM şi-a spus părerea cu privire la soluţia pe care o va adopta la momentul întocmirii raportului de expertiză fără a analiza în nici un fel dosarul achiziţiei. Mai mult decât atât, experta a indicat faptul că a fost desemnată într-un dosar cu Ocolul Silvic X, iar ca urmare a expertizei întocmite, această instituţie a avut câştig de cauză împotriva Curţii de Conturi întrucât decizia contestată a fost anulată.

Din exprimarea la care a făcut referire rezultă clar faptul că raportul de expertiză tehnică nu îi va fi favorabil, lucru care de altfel s-a şi întâmplat. Aşadar, experta a antamat practic fondul cauzei, spunându-şi părerea cu privire la această pricină, până la redactarea raportului de expertiză.

II. În mod greşit, prima instanţă i-a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei SC S SA:

- cu privire la pct. D şi G din cererea de chemare în judecată – lucrări de vopsitorie şi punere în operă pavele, din rapoartele de expertiză rezultă faptul că prima lucrare nu a fost efectuată, lucru reţinut de către instanţa de fond cu completarea nejustificată că în locul acestei lucrări au fost executate alte lucrări la scafe şi pazii care nu au legătură cu pricina, iar referitor la cea de-a doua se menţionează faptul că au fost montate doar pavele gri. Cu toate că preţul pavelelor gri era mai mic decât preţul pavelelor roşii, decontarea s-a făcut şi pentru preţul mai mare, însă instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire acest aspect;

- cu privire la pct.A din cererea de chemare în judecată – transportul pământului, din cuprinsul raportului de expertiză contabilă nu rezultă documente emise pe numele societăţii pârâte din care să rezulte că a efectuat această operaţiune. Expertul menţionează documente aparţinând SC AC SRL, societate cu care SC S SA nu are nici un fel de relaţie contractuală.

- cu privire la pct.B din cererea de chemare în judecată – preţ parchet, solicită să se observe că există diferenţe nejustificate între preţul de achiziţie şi preţul din situaţiile de lucrări. Nu are relevanţă faptul că suma totală a parchetului s-a încadrat în preţul contractului, contestând faptul că s-au plătit sume necuvenite ca urmare a unor situaţii de lucrări care au cuprins valori în plus faţă de preţul de achiziţie.

- cu privire la pct.C - contravaloare probe, verificări şi încercări, solicită să se observe că potrivit pct.14.4(2) din Contract, pârâta trebuia să suporte contravaloarea acestora. Din cuprinsul

199

raportului de expertiză tehnică rezultă faptul că probele, încercările fac parte integrantă din contract. În aceste condiţii, apreciază că pârâta în mod necuvenit a încasat contravaloarea încercărilor, în condiţiile în care era obligată să le suporte din propriile sume.

- cu privire la pct.E din cererea de chemare în judecată – cotă profit încasată de subcontractantul SC SI SRL, solicită să se observe că această societate a executat pentru pârâtă lucrări de construcţii, şi nu de instalaţii, în baza contractului nr.334/2012 existent la dosarul cauzei. Potrivit pct.22 (1) din Contract, faţă de obiectul contractului nr.334/2012, trebuia să îi fie aplicată cota de profit de 3%, aşa cum era stabilită între achizitor şi pârâtă.

- cu privire la pct.F din cererea de chemare în judecată – transport materiale şi semifabricate, solicită să se observe faptul că preţul decontat nu a fost justificat în funcţie de materialele transportate. Expertul s-a mărginit la a face o prezentare a unor acte normative, fără a preciza în concret greutate, volum aparţinând materialelor;

- cu privire la pct.H din cererea de chemare în judecată – preţul bordurilor, acest preţ a fost înscris mai mare în situaţiile de lucrări cu toate că preţul de producţie în atelierele proprii era mai mic;

Referitor la solicitarea de plată a accesoriilor fiscale recurentul solicită să se aibă în vedere art.731 din Legea finanţelor publice nr.500/2002.

În mod greşit Tribunalul Argeş a respins cererea de chemare în garanţie a PFA IIN;

Arată recurentul că între el şi chematul în garanţie a fost încheiat contractul de prestări servicii nr.6252/X/22 pentru ca acesta să presteze activitatea de diriginte de şantier pentru lucrarea „Sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş”, obligațiile acestuia fiind înscrise la pct.10.1 – (1), din rapoartele de expertiză rezultând faptul că dirigintele a vizat situaţiile de lucrări mr-6070/X/28.11.2011.

Consideră că plăţile efectuate în mod necuvenit se datorează culpei dirigintelui de şantier, prin neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor.

Mai mult decât atât, instanţa de fond nu motivează în nici un fel faptul respingerii cererii de chemare în garanţie.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.320 lei, din care 9.920 lei reprezentând onorariu avocat, apreciază ca fiind nejustificată, inechitabilă şi inoportună.

Se pune problema dacă instanţa poate cenzura cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul. În acest sens sunt incidente prevederile art.451alin.2 Cod procedură civilă.

Recurentul solicită să se observe că activitatea avocatului nu a fost una complexă, în condiţiile în care în cauză au fost acordate

200

mai multe termene de judecată pentru a fi redactate şi depuse rapoartele de expertiză, date la care nu s-au purtat discuţii în contradictoriu, nu au fost formulate obiecţiuni la rapoarte sau alte cereri suplimentare.

Faţă de considerentele expuse, solicită instanţei admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata Societatea S SA a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru că nu se încadrează în nici unul din motivele de casare reglementate de art.488 Cod procedură civilă, respingerea recursului cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, în ipoteza în care nu se va da curs cererii formulate mai înainte şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la primul motiv de recurs, intimata consideră că cererea de recuzare a expertei Popescu Maria a fost în mod temeinic şi legal respinsă de instanţa de fond, recurenta aflându-se într-o eroare în ceea ce priveşte interpretarea textelor legale, întrucât aşa cum în mod corect s-a menţionat în practica şi jurisprudenţă, pentru ca expertul să fie recuzat cu succes trebuie să se dovedească faptul că acesta a opinat într-o maniera ce afectează obiectivitatea cu care efectuează raportul de expertiză.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, intimata consideră că sentinţa atacată nu poate fi încadrată în niciunul din motivele de casare reglementate de dispoziţiile art.488 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă.

Recursul este o cale de atac, nedevolutivă, având în vedere că nu are drept consecinţă rejudecarea fondului pricinii, în recurs neputând fi invocate motive care vizează modalitatea în care instanţa de fond a interpretat probele din dosar, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi fiind obligată să se abţină de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

În cauză, critica esenţială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a probelor administrate, cu trimitere exhaustivă la rapoartele de expertiza contabilă şi în construcţii, reclamantul încercând în acest mod să obţină o reanalizare a probelor de către instanţa de recurs, ceea ce este inadmisibil.

Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, consideră că cererea reclamantului de diminuare a onorariului avocaţial este inadmisibilă, deoarece Curtea de Apel nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului cu munca avocatului şi nici complexitatea cauzei, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinice.

La termenul de judecată din 30.05.2017, apărătorul intimatei-pârâte a depus la dosar încheierea de radiere a societăţii SC

201

S SA urmată de certificatul de radiere din Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş şi a invocat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei.

Prin notele depuse, recurentul a solicitat repunerea cauzei pe rol şi introducerea în cauză a acţionarilor societăţii în baza art.3 din Legea 31/1990 potrivit căruia acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, Curtea constată următoarele:

Prioritar analizării recursului declarat împotriva soluţiei de respingere a acţiunii şi a încheierii de respingere a cererii de recuzare expert, Curtea a constatat însă intervenit, la termenul de dezbatere a recursului, conform înscrisurilor depuse la dosar, motivul de ordine publică referitor la capacitatea procesuală de folosinţă a intimatei SC S SA. Această societate a fost radiată din evidenţele Registrului Comerţului, ca urmare a lichidării şi dizolvării, fapt consemnat în rezoluţia Oficiului Registrului Comerţului din 6006/05.04.2017 şi în certificatul de radiere din 06.04.2017.

Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii potrivit art.205 C civ. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se dobândeşte la data înregistrării, iar încetarea capacităţii procesuale de folosinţă are loc la data încetării persoanei juridice prin radierea din registrele în care au fost înscrise potrivit art.250 C civ

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă reprezintă o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, ce poate fi invocată pe parcursul procesului de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice etapă procesuală.

Fiind în dezbatere o obligaţie a intimatei – care a pierdut pe parcursul procesului capacitatea procesuală de folosinţă – se consideră că cererea îndreptată împotriva sa de acordare a despăgubirilor se impune a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite da capacitate procesuală de folosinţă.

Curtea nu poate reţine punctul de vedere la recurentului potrivit căruia calitatea procesuală a persoanei juridice a fost transmisă acţionarilor societăţii cu consecinţa introducerii în cauză a acestora.

Potrivit Codului de procedură civilă sunt reglementate limitativ cazurile de introducere forţată în cauză, respectiv chemarea în judecată a altei persoane art.68-71 Cpciv, chemarea în garanţie art.72-74 Cpciv, arătarea titularului dreptului art.75-77 Cpciv şi introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, art.78-79 Cpciv, introducerea în cauză a acţionarilor în urma radierii persoanei juridice neîncadrându-se în aceste cazuri de intervenţie forţată.

De asemenea, art.412al.1 pct.1 Cpciv reglementează posibilitatea introducerii în judecată a moştenitorilor în urma

202

decesului uneia dintre părţi, prevedere care se aplică exclusiv persoanelor fizice şi nu poate fi aplicat prin asimilare în cazul radierii persoanei juridice.

Potrivit art.38 Cpciv, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional.

În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării (fuziune, divizare sau transformare), iar cea convenţională ca urmare a cesiunii de creanţă, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării datoriei.

Textul de lege invocat de recurent art.3 din Legea 31/1990 potrivit căruia acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris nu reprezintă temei pentru transmiterea calităţii procesuale a societăţii radiate către acţionari în cadrul procesului în desfăşurare.

În consecinţă, nu sunt întrunite în cauză condiţiile transmisiunii calităţii procesuale şi nici a introducerii în cauză a acţionarilor societăţii radiate, solicitarea de repunere a cauzei pe rol şi introducerea în cauză a acestora urmând să fie respinsă.

Potrivit art.32 al.1 pct.a Cpciv, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii.

Faţă de admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei intimate, în temeiul art.56 Cpciv, va anula cererea de chemare în garanţie formulată de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă.

Având în vedere modul de soluţionare a cauzei pe excepţie, Curtea apreciază că nu se mai pot analiza aspectele semnalate de recurent în susţinerea recuzării expertului.

În temeiul art.496 Cpciv, coroborat cu art.32 al.1 pct.a Cpciv şi art.56 Cpciv, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins acţiunea introductivă ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă şi a anulat cererea de chemare în garanţie ca fiind făcută de o persoană fără capacitate de folosinţă.

13. Cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului (funcţionar public cu statut special).

Art.1 din Legea 360/2002art. 95 alin.1 din Legea 188/1999 republicată

În aceste condiţii în care nu există o reglementare privind procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului, care este un funcţionar public cu statut special conform art.1 din Legea 360/2002, urmează a fi aplicate normele dreptului comun, iar dreptul

203

comun în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici îl reprezintă Legea 188/1999, rep.

Recurentul a solicitat prelungirea suspendării raportului de serviciu, după ce anterior a mai fost suspendat de două ori succesiv pentru perioadă de câte un an, întrucât îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parlamentului European.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 alin.1 din Legea 188/1999 rep., „ Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele situaţii: (...)    c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 94 alin. (1) lit. c); (...).”, iar potrivit alin.4 „ Suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile prevăzute la alin. (1) şi la art. 94 alin. (1), precum şi în alte cazuri reglementate prin legi speciale, respectiv se aprobă în cazul prevăzut la alin. (2), prin act administrativ al persoanei care are competenţa numirii în funcţia publică.”

De asemenea, potrivit art.96 „(1) Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.

(2) Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.”

Aşadar, persoana care are competenţa numirii în funcţie poate să dispună sau nu suspendarea, recurentul nefiind în situaţia unei suspendări de drept a raportului de serviciu.

(Decizia civilă nr. 733/R-CONT/13 Iunie 2017)

Prin acţiunea înregistrată la data de 18.10.2016, reclamantul DGG a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând anularea adresei nr.23814/23.04.2016, a deciziei nr.2788/23.04.2016 şi în principal obligarea pârâtului la aprobarea solicitării de suspendare a raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată, începând cu 05.05.2016.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este angajat al M.A.I. - Serviciul Operaţiuni Speciale Piteşti şi începând cu anul 2014 a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu la iniţiativa poliţistului, conform art.44 alin.1 lit.c din O.M.A.I. nr.298/2011.

A mai arătat reclamantul că începând cu data de 05.05.2014 a avut raporturile de serviciu suspendate prin dispoziţiile nr.2203/29.04.2014 şi nr.2756/27.04.2015, deoarece şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Parlamentului European cu sediul în Bruxelles - Belgia.

204

Ca urmare a evaluării pe care a primit-o de la departamentul de resurse umane din cadrul Parlamentului European, s-a hotărât prelungirea contractului de muncă al reclamantului începând cu 05.05.2016, astfel că a solicitat prelungirea perioadei de suspendare a raporturilor de serviciu începând cu această dată, însă prin adresa nr.23814/20.04.2016 i-a fost respinsă solicitarea, menţionându-se dispoziţiile art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011. Totodată, a fost emisă şi dispoziţia nr.2788/28.04.2016 pentru reluarea activităţii în cadrul Serviciului de Operaţiuni Speciale Piteşti.

În susţinere, reclamantul a depus înscrisuri.La data de 01.11.2016, pârâtul a depus întâmpinare prin

care a invocat excepţia inadmisibilităţii în ce priveşte capătul de cerere privind anularea adresei nr.23814/2016, întrucât aceasta nu este un act administrativ, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că raporturile de serviciu ale reclamantului fuseseră suspendate anterior pe o perioadă de 2 ani.

Pârâtul a menţionat că la momentul soluţionării solicitării reclamantului de suspendare a raporturilor de serviciu, actele normative erau în vigoare şi legale, astfel că acesta a luat măsurile ce se impuneau şi nu se poate aprecia că art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011 ar fi nelegal, câtă vreme la momentul emiterii actelor administrative, acesta era aplicabil.

La data de 22.11.2016, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor pârâtului, reluând argumentele de fapt şi de drept din acţiunea principală.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.Prin sentinţa civilă nr.1283 din 21 decembrie 2016,

Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, reţinând în considerente următoarele:

Reclamantul este angajat la Serviciul de Operaţiuni Speciale Piteşti din cadrul I.P.J. Argeş, iar în perioada mai 2014 - mai 2016 a beneficiat de suspendarea raporturilor de serviciu în baza art.44 alin.1 lit.c din O.M.A.I. nr.298/2011, pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul Parlamentului European cu sediul în Bruxelles - Belgia.

Având în vedere faptul că la 05.05.2016 expira ultima dispoziţie de suspendare şi că prin adresa din 15.03.2016, Parlamentul European i-a comunicat disponibilitatea de a reînnoi contractul pe o perioadă nedeterminată, reclamantul a solicitat la data de 05.04.2016 prelungirea suspendării raportului său de serviciu până la încetarea motivelor care au determinat suspendarea, scop în care a întocmit raportul pe care l-a supus spre aprobare şefului I.G.P.R.

205

Prin adresa nr.23814/20.04.2016, reclamantului i s-a comunicat că nu a fost aprobată solicitarea de prelungire a suspendării raportului de serviciu şi că urmează a fi emis un act administrativ de reluare a activităţii, arătându-se că s-a avut în vedere art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011.

Prin raportul înaintat Şefului I.G.P.R. la 27.04.2016, reclamantul a solicitat revocarea soluţiei comunicate prin adresa anterioară şi încuviinţarea de către pârât a prelungirii suspendării raportului de serviciu pe o perioadă nedeterminată, invocând că nu are nevoie de acordul şefului instituţiei pentru a desfăşura activităţi în cadrul unor organisme internaţionale.

La data de 26.05.2016, prin adresa nr.25188 s-a precizat că este definitivă decizia adoptată de conducerea Poliţiei Române cu privire la respingerea solicitării de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu pe o perioadă nedeterminată, câtă vreme s-a ţinut cont şi de opinia conducerii unităţii în care este încadrat. Totodată, a fost emisă şi dispoziţia I.G.P.R. nr.2788/28.04.2016, prin care s-a prevăzut reluarea activităţii de către reclamant începând cu 05.05.2016, dispoziţie ce a fost transmisă unităţii din care face parte, pentru a-i fi adusă la cunoştinţă.

Reclamantul s-a adresat cu o cerere de reexaminare a actelor adoptate în ceea ce-l priveşte şi către M.A.I. – Direcţia generală management resurse umane, la 14.06.2016, acesta comunicându-i că în ce priveşte respingerea solicitării de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu nu s-a emis un act administrativ cu privire la acest aspect, şi că revocarea actului administrativ individual trebuia solicitată autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Câtă vreme reclamantului i s-a comunicat un răspuns la cererea formulată, dar nu s-a emis act administrativ, M.A.I. – Direcţia generală management resurse umane nu are competenţa de a reanaliza răspunsul dat de către directorul respectivei direcţii.

S-a observat că în urma raportului formulat de către reclamant, I.G.P.R. a solicitat opinia Direcţiei de Operaţiuni Speciale a I.P.J. Argeş cu privire la prelungirea suspendării raportului de serviciu al acestuia, comunicându-se ulterior, la 11.04.2016, faptul că, conducerea S.O.S. Piteşti, respectiv D.O.S., nu este de acord cu prelungirea suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantului, motivele avute în vedere regăsindu-se în referatul nr.24652/19.04.2016.

Adresa nr.23814/20.04.2016, cuprinzând comunicarea în sensul că nu i-a fost aprobată solicitarea de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu, a fost comunicată reclamantului la data de 21.04.2016, iar despre dispoziţia nr.2788/28.04.2016 s-a menţionat în cuprinsul comunicării.

206

Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea adresei nr.23814/20.04.2016, respectiv a efectelor acesteia, s-a reţinut a fi întemeiată, deoarece respectiva adresă cuprinde doar comunicarea către reclamant a faptului că nu a fost aprobată solicitarea acestuia de prelungire a suspendării raporturilor de serviciu. Prin acest act nu au luat naştere, nu s-au modificat şi nu au încetat raporturi juridice de drept administrativ, aşa cum prevede art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004 republicată, Raportul nr.24652/19.04.2016 reprezentând actul prin care conducerea I.G.P.R. a aprobat raportul Direcţiei de management resurse umane cu privire la respingerea solicitării de prelungire a suspendării raporturilor de muncă ale reclamantului.

Cu privire la decizia nr.2788/23.04.2016, instanţa a observat că într-adevăr nu se face dovada datei la care aceasta i-ar fi fost comunicată reclamantului, însă la baza ei a stat fără îndoială raportul nr.24652/19.04.2016, prin care s-a respins solicitarea de prelungire a suspendării raporturilor de muncă ale reclamantului.

Câtă vreme acest act nu a fost anulat de către instanţă, fiind considerat legal şi temeinic, tribunalul a reţinut că nu se poate aprecia că dispoziţia contestată ar avea caracter nelegal.

Invocarea de către reclamant a deciziei nr.244/19.04.2016 a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţia nr.2788/2016 nu a fost luată în considerare, deoarece aceasta nu a avut în vedere aplicarea directă şi expresă a textului de lege constatat ca fiind neconstituţional, ci în primul rând este urmarea directă a respingerii cererii de prelungire a suspendării raportului de serviciu al reclamantului.

Reluarea activităţii în cadrul S.O.S. Piteşti era urmarea firească a soluţiei adoptate prin raportul nr.24652/2016, de respingere a menţinerii suspendării raportului de serviciu.

Prin această dispoziţie nu s-au analizat şi aplicat direct dispoziţiile art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, la care se face referire în decizia nr.24472016 a Curţii Constituţionale, această decizie putând fi invocată de către reclamant doar în legătură cu legalitatea soluţiei adoptate în ce priveşte cererea de prelungire a raportului său de serviciu.

Pentru aceste considerente, în baza art.1, 2, 8 şi 18 din Legea nr.554/2004 republicată, tribunalul a respins acţiunea.

Împotriva sentinţei civile nr.1283/21 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, în termen legal, reclamantul DGG, care a criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea recursului, reclamantul susţine, în esenţă, că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă, coroborate cu art.2 din acelaşi act normativ,

207

întrucât instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la aprobarea solicitării de suspendare a raporturilor de serviciu pe o perioadă de un an, începând cu data de 5.05.2016, astfel că hotărârea atacată este greşită.

Ca situaţie de fapt, s-a menţionat în recurs de către reclamant că acesta a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu în temeiul art.44 alin.1 lit.c din O.M.A.I. nr.298/2011, respectiv suspendarea la iniţiativa poliţistului, pentru desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale.

Au fost invocate şi dispoziţiile art.43, 45, 46 şi 47 din acelaşi ordin, care reglementează procedura respectivă şi s-a precizat de recurent că atunci când nu există acordul de voinţă al instituţiei angajatoare privind prelungirea raporturilor de suspendare cu unitatea angajatoare, acest acord poate fi suplinit de instanţa de judecată.

S-a precizat de recurent că omisiunea instanţei de a soluţiona fondul cauzei, de a analiza şi de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, constituie o încălcare a dispoziţiilor legislaţiei naţionale, cât şi a prevederilor legale europene, respectiv art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil în ipoteza în care nu sunt analizate apărările părţii procesuale.

Mai consideră recurentul că instanţa de fond nu a avut rol activ şi nici nu a pus în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei decizia nr.2788 din 23.04.2016, ce nu i-a fost comunicată reclamantului, acesta aflând de existenţa ei prin intermediul corespondenţei purtată cu pârâtul.

Apreciază reclamantul că admiterea excepţiei de inadmisibilitate a capătului de cerere privind anularea adresei nr.23814 din 20.04.2016 este neîntemeiată, ţinând cont şi de soluţia pronunţată în dosarul de suspendare a executării acestei adrese, când aceeaşi instanţă de fond a admis respectivul petit şi de faptul că actul nr.24652/2016, prin care s-a dispus reluarea activităţii petentului, nu i-a fost comunicat acestuia, respectivul fiind în imposibilitate de a-l contesta.

Totodată, menţionează recurentul că în prezent a intrat în vigoare Ordonanţa nr.21/16.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr.451 din 21 iunie 2016, pentru modificarea şi completarea Legii nr.360/2002 privind statutul poliţistului, act normativ care precizează că poliţistul ale cărui raporturi de muncă au fost suspendate la iniţiativa sa pentru desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, se numeşte într-o funcţie identică în statutul anexat constituit în acest scop.

Recurentul a arătat că se consideră nedreptăţit în raport cu alţi colegi poliţişti, în cazul cărora nu au fost necesare aprobări, şi din

208

contră, au fost înştiinţaţi prin adrese de a se prezenta în vederea semnării Acordului privind numirea în Statul Anexă „T”, depunând înscrisuri în acest sens.

De asemenea, apreciază reclamantul că în lipsa unei motivări concrete a refuzului prelungirii suspendării raporturilor de serviciu şi în condiţiile în care pentru alţi colegi poliţişti cererile au fost aprobate favorabil, reiese că selecţia ofiţerilor se face în mod discriminatoriu şi abuziv.

Tot în recurs, a menţionat reclamantul, că în mod nejustificat pârâtul, după prezentarea certificatului de grefă prin care s-a dispus suspendarea provizorie a adresei nr.23814 din 20.04.2016, a întocmit O.M.A.I. nr.II/10/106/11.11.2016, prin care în cadrul procedurii prealabile i-a fost respinsă contestaţia împotriva dispoziţiei Inspectorului General al Poliţiei Române nr.6049 din data de 29.09.2016, prin care a fost destituit din poliţie.

În cuprinsul recursului s-a menţionat de către recurent că instanţa de contencios constituţional a pronunţat decizia nr.244 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.27 şi art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 privind statutul poliţistului, iar Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art.78 alin.1 din actul normativ sus-citat contravin art.73 alin.3 lit.j din Constituţia României, deoarece procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului ţin de statutul acestuia şi trebuie reglementate prin lege organică.

De asemenea, instanţa de contencios constituţional a României a constatat încălcarea prevederilor constituţionale ale art.1 alin.4 referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art.1 alin.5, deoarece dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea nr.360/2002 deleagă reglementarea acestor aspecte esenţiale ministrului de resort, care este abilitat să adopte ordine.

La data de 21 februarie 2017, recurentul-reclamant şi-a completat motivele de recurs, invocând pe cale de excepţie, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, care se încadrează în dispoziţiile de principiu ale art.4 din Legea nr.554/2004, menţionând decizia nr.244 din 19 aprilie 2016 a Curţii Constituţionale, care a fost prezentată mai sus în descrierea motivelor de recurs.

În esenţă, a solicitat recurentul, să se constatate că prevederile art.44 alin.1 lit.c din O.M.A.I. nr.298/2011 sunt nelegale, ţinând cont, în raport de art.73 alin.1 lit.j din Constituţia României, că actul administrativ atacat are forţă juridică inferioară legii care reglementează dispoziţiile de modificare/suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor.

S-a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei ca întemeiată.

209

Prin completarea motivelor de recurs s-a solicitat admiterea excepţiei de nelegalitate a art.45 alin. 3 din O.M.A.I. nr.298/2011, excepţie ce se încadrează, în opinia recurentului, în dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat întâmpinare, amplu motivată, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a reluat, în esenţă, susţinerile din recurs, solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat.

Părţile procesuale au depus la dosar înscrisuri, în această fază.

Curtea constată, în raport de lucrările dosarului şi de prevederile legale în materie, că excepţia de nelegalitate a art.45 alin.3 din O.M.A.I. nr.298/2011, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.M.A.I. nr.163/2014 este lipsită de interes.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 78 alin.1 din Legea 360/2002 „ Procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.”

În temeiul acestui atribut , ministrul administraţiei şi internelor a emis Ordinul nr.298/2011 privind procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor.

Prin decizia nr.244/2016 Curtea Constituţională a constatat că nu sunt constituţionale dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea 360/2002, statuând că: „dispozițiile art.78 alin.(1) din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului aduc atingere prevederile cuprinse în art.73 alin.(3) lit.j) din Constituţie, prin trimiterea la acte administrative, cu forţă juridică inferioară legii, care reglementează, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului. Dispozițiile de lege criticate nu respectă normele de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii, şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea, astfel cum s-a procedat prin ordinul ministrului afacerilor interne menționat.” şi „ lăsând la latitudinea ministrului de resort stabilirea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţistului şi, implicit, ale statutului acestuia, legea imprimă un caracter relativ, nepermis, procedurii și cazurilor de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului.”

210

Ca atare, în condiţiile în care Curtea Constituţională a stabilit că nu ministrul de resort poate să stabilească procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului, dispoziţiile Ordinului 298/2011 nu mai pot fi aplicate, făcând de prisos analizarea pe cale de excepţie a legalităţii acestui act administrativ.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în recurs, din ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea reţine următoarele:

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:Curtea reţine că în speţă nu sunt incidente prevederile

art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la aprobarea solicitării de suspendare a raporturilor de serviciu pe perioada de 1 an.

Curtea apreciază că instanţa de fond s-a pronunţat pe cererea reclamantului sub toate aspectele , a motivat în fapt şi în drept soluţia, fapt pentru care nu se poate reţine motivul de casare prev de art.488 pct.6 cod proc.civ.

În aceste condiţii nu poate fi reţinută critica recurentului relativ la dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât exigenţele legislaţiei europene privind dreptul la un proces echitabil nu au fost nesocotite de judecătorul naţional care a analizat cauza în primă instanţă, acesta verificând apărările reclamantului şi pronunţându-se pe acţiunea acestuia în raport de probele de la dosar ce au fost coroborate şi de prevederile legale în materie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art.488 Cod proc.civ., se reţine că reclamantul a contestat refuzul angajatorului de a dispune suspendarea raportului de serviciu pe perioadă nedeterminată, precum şi decizia de reluare a activităţii, invocând Decizia 244/2016 pronunţată de Curtea Constituţională.

Prin decizia nr.244/2016 Curtea Constituţională a constatat că nu sunt constituţionale dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea 360/2002, că aduc atingere prevederile cuprinse în art.73 alin.(3) lit.j) din Constituţie prin trimiterea la acte administrative, cu forţă juridică inferioară legii, care reglementează, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului şi lasă la latitudinea ministrului de resort stabilirea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţistului şi, implicit, ale statutului acestuia, legea imprimă un caracter relativ, nepermis, procedurii și cazurilor de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului.

În aceste condiţii în care nu există o reglementare privind procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului, care este un funcţionar public cu statut

211

special conform art.1 din Legea 360/2002, urmează a fi aplicate normele dreptului comun, iar dreptul comun în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici îl reprezintă Legea 188/1999, rep.

Recurentul a solicitat prelungirea suspendării raportului de serviciu, după ce anterior a mai fost suspendat de două ori succesiv pentru perioadă de câte un an, întrucât îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parlamentului European.

  Potrivit dispoziţiilor art. 95 alin.1 din Legea 188/1999 rep., „ Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele situaţii: (...)    c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 94 alin. (1) lit. c); (...).”, iar potrivit alin.4 „ Suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile prevăzute la alin. (1) şi la art. 94 alin. (1), precum şi în alte cazuri reglementate prin legi speciale, respectiv se aprobă în cazul prevăzut la alin. (2), prin act administrativ al persoanei care are competenţa numirii în funcţia publică.”

 De asemenea, potrivit art.96 „(1) Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.

(2) Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.”

Aşadar, persoana care are competenţa numirii în funcţie poate să dispună sau nu suspendarea, recurentul nefiind în situaţia unei suspendări de drept a raportului de serviciu.

Nu poate fi reţinut argumentul recurentului că ar fi inutilă prezenţa sa la serviciu în condiţiile în care acest lucru nu ar suplini întregul deficit de personal, asupra acestui aspect apreciază angajatorul, acesta fiind în măsură să gestioneze personalul instituţiei pentru asigurarea desfăşurării activităţii în condiţii optime.

Ca urmare, apreciind că se impune prezenţa la serviciu a recurentului s-a dispus reluarea activităţii ca urmare a expirării măsurii de suspendare a raportului de serviciu dispuse anterior, în mod legal fiind emisă Decizia 2788/28.04.2016, decizie pe care, contrar susţinerilor recurentului, a fost analizată şi de instanţa de fond .

Nici critica privind aprecierea instanţei asupra lipsei caracterului de act administrativ a adresei 23814/2016 nu poate fi reţinută, întrucât această adresă nu reprezintă un act administrativ în sensul dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea 554/2004, prin această adresa s-a comunicat recurentului refuzul de a dispune o nouă suspendare a raportului de serviciu, iar recurentul tocmai acest refuz l-a contestat

212

şi a fost analizat de instanţă sub aspectul justificării sau nu a acestuia.

Deşi susţine recurentul că nu i-a fost comunicat actul 24652/2016 fapt care l-a împiedicat să-l conteste, se apreciază că nu se impunea contestarea acestui raport, fiind greşită reţinerea instanţei sub acest aspect, recurentul a criticat un refuz nejustificat de suspendare a raportului de serviciu, iar analiza acestui refuz a avut în vedere întreaga documentaţie care a fundamentat acest refuz, astfel că recurentul nu a fost prejudiciat prin necomunicare.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului relativ la o anume discriminare raportat la existenţa altor situaţii în care s-a dispus suspendarea raportului de serviciu colegilor, acest aspect nu a fost supus analizei instanţei de fond nefiind invocat de recurent, ori instanţa de recurs este investită cu analiza legalităţii sentinţei instanţei de fond conform art.483 cod proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de reclamantul DGG împotriva sentinţei civile nr.1283/21 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal.

14. Condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal. Condiţia existenţei cazului bine justificat

Art. 14 din Legea nr. 554/2004

În analiza condiţiei existenţei cazului bine justificat, instanţa nu poate să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate ce ar viza însăşi anularea actului, ci trebuie să limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul fiscal contestat.

Aspectele reţinute de tribunal în susţinerea cazului bine justificat, constituie chestiuni de fond; reaua credinţă este o condiţie de fond a valabilităţii actului juridic contestat care ce nu se poate analiza în procedura sumară, la nivel de aparenţă, pe care o impune cererea de suspendare a efectelor actului administrativ-fiscal în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta-intimată invocă motive de nelegalitate constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. 2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, însă aspectele de nelegalitate invocate presupun o analiză amplă a cadrului legal aplicabil într-o judecată de fond a litigiului, ce presupune administrarea de probe în realizarea unui raţionament logico-

213

juridic amplu, susţinut de probatorii complexe pentru a statua asupra legalităţii actului contestat.

Concluzionând în sensul că din susţinerile reclamantei nu rezultă, la nivel de aparenţă, existenţa unor motive de nelegalitate evidentă a deciziei de angajare a răspunderii solidare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Curtea apreciază că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat şi nu se impune suspendarea executării actului fiscal.

Or, în acest caz dată fiind cerinţa îndeplinirii cumulative a condiţiilor instituite de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, nu se mai impune analiza îndeplinirii condiţiei privind paguba iminentă.

(Decizia civilă nr. 735/R-CONT/14 Iunie 2017)

La data de 17 ianuarie 2017 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 167/90/2017 cererea formulată de reclamanta IN în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, prin care s-a solicitat, în temeiul art. din Lg. 554/2004 suspendarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VLG_DEC.125463/2016 din 29.11.2016 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea până la pronunţarea instanţei de fond.

La data de 6 februarie 2017 pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare, întrucât nu sunt precizate şi dovedite motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de suspendare, aşa cum impune art. 14 al. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea nr. 30/02.03.2017, Tribunalul Vâlcea a admis cererea şi a dispus suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VLG-DEC 125463/2016 din data de 29.11.2016, până la pronunţarea instanţei de fond.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VLG-

DEC 125463/2016 din data de 29.11.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei în temeiul art. 25 alin.2 lit. b şi d Cod proc. fiscală, în vederea realizării unei creanţe fiscale în sumă de 56.548 lei aparţinând SC R S.R.L.

Cu privire la cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei de impunere, din analiza art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 278 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 a reţinut că se desprind condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal, respectiv formularea contestaţiei administrative

214

prealabile, plata unei cauţiuni în cuantum prevăzut de legiuitor, existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube.

În speţă, s-a observat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii primelor două condiţii, referitoare la formularea contestaţiei administrative prin înscrisul de la dosar şi a consemnării cauţiunii prevăzute de art. 278 alin. 2 din Legea nr. 207/2015.

Cât priveşte celelalte două condiţii, s-a reţinut că potrivit art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004, prin „cazuri bine justificate” se înțelege împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ., la art. 2 alin. 1 lit. ş din aceeaşi lege, fiind descrisă paguba iminentă ca reprezentând prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Cele două condiții, anterior amintite, prin tonul lor restrictiv - imperativ denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat”; și a „iminenței producerii unei pagube”.

Suspendarea executării actului administrativ constituie o măsură excepţională prin care instanţa de judecată înlătură caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, astfel că luarea acestei măsuri presupune dovedirea existenţei acelor împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, dar mai ales a necesităţii înlăturării temporare a caracterului executoriu al actului pentru a preveni o pagubă iminentă.

Determinarea existenţei cazului bine justificat nu presupune, deci, analiza în fond a legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, fiind suficientă o analiză sumară a actului, în aparenţă, fără prejudecarea fondului, prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant în baza unui probatoriu minimal.

Condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși a motivelor de nelegalitate invocate de contestator.

Aşa cum s-a statuat în practică, punct de vedere pe care tribunalul l-a însuşit, existența cazului bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

În jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis că pot constitui astfel de

215

împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ: necompetența autorității administrative de a emite actul administrativ, lipsa temeiului legal, declararea ca neconstituțională a ordonanței guvernului în baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parțială a actului administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parțială a actului administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc.

În prezenta cauză, în analiza existenţei cazului bine justificat, tribunalul a pornit de la motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ a cărei suspendare se solicită, cu privire la care se reţine că s-a reţinut că s-a angajat răspunderea reclamantei în calitatea acesteia de administrator al debitoarei R S.R.L, în temeiul art. 27 alin 2 lit. b şi d) din O.G. nr. 92/2003, pentru nejustificarea activelor ce figurau în evidenţa contabilă a societăţii şi nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale,

Pentru angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice tribunalul a reţinut că nu este suficientă constatarea faptelor care au determinat emiterea titlului de creanţă fiscală împotriva societăţii, ci este necesară invocarea şi dovedirea relei-credinţe a persoanei fizice care îndeplineşte calitatea de administrator, asociat acţionar sau altă persoană, aceasta fiind o condiţie prevăzută de textele de lege în temeiul cărora s-a emis decizia, şi anume art. 27 alin 2 lit. b şi d) din O.G. nr. 92/2003.

Îndeplinirea acestei condiţii nu rezultă din actul atacat, deşi motivarea ar fi trebuit să conţină elemente care să contureze şi acest aspect, cu atât mai mult cu cât reclamanta a arătat că toate stocurile care au generat obligaţiile fiscale suplimentare existau anterior dobândirii calităţii de administrator calitate pe care a dobândit-o doar ca urmare a îmbolnăvirii grave a soţului său ce deţinea o atare funcţie anterior, iar în proporţie de 80% proveneau din preluarea unei creanţe în contul datoriei avute de debitoarea acesteia C S.A., în cadrul unor măsuri de executare silită demarate împotriva acesteia, rămase neridicate.

Potrivit art. 10 alin 1 din Legea nr.82/1991, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, art. 73 al. 1 din Legea 31/1990, privind societăţile comerciale prevăzând că administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, precum şi pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea le impune.

Date fiind motivele prezentate de către reclamantă în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, tribunalul constată că la o sumară evaluare pot fi reţinute suspiciuni legitime cu privire la legalitatea şi temeinicia actului atacat, apreciate exclusiv prin raportare la motivarea conţinută în acesta, iar nu şi la probatoriul

216

care a stat la baza emiterii sale întrucât o atare operaţiune revine doar instanţei învestite cu analiza pe fond a contestaţiei.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că este incident în cauză un caz bine justificat conform art.14 din Legea nr.554/2004, care prevede acesta drept condiţie pentru admiterea cererii de suspendare a actului administrativ.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de textul de lege anterior menţionat, dat fiind cuantumul mare al obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, faptul că împotriva reclamantei a fost demarată procedura de executare silită, prin continuarea formelor de executare silită în ipoteza executării actului administrativ fiscal mai înainte de soluţionarea de către instanţă a contestaţiei formulate împotriva acestuia putând fi reţinută concluzia iminenţei producerii unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Tribunalul a apreciat, fără a prejudeca fondul, că prin criticile formulate şi probele propus a fi administrate în susţinerea acestora, reclamanta a dovedit în mod pertinent existenţa unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat şi a iminenţei producerii unei pagube în patrimoniul acesteia, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ-fiscal, până la pronunţarea instanţei de fond.

În termen legal, la data de 21.03.2017, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, cu sediul procesual ales la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, prin care în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate.

Recurenta solicită respingerea cererii privind suspendarea executării actului administrativ fiscal, întrucât nu sunt dovedite motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de suspendare, cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În criticile formulate s-a arătat că instanţa de fond a depăşit cadrul legal pentru care a fost învestită şi s-a pronunţat peste limitele acţiunii, respectiv a analizat decizia de răspundere şi condiţiile prevăzute de art. 25 alin. 2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală.

În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea nu a dovedit reaua-credinţă a reclamantei, fără a ţine cont de prevederile Legii nr. 31/1990 (art. 72 şi art. 73).

Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi veridicitate, de unde decurge că a nu

217

executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu neexecutarea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate de Legea nr. 554/2004. Prevederile exprese ale aceste legi trebuie interpretate în sensul descris la art. 2 lit. t), în sensul că prin cazuri bine justificate se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.”

Cerinţa cazului bine justificat menţionată în acţiune nu este îndeplinită, întrucât nu dovedeşte cu elemente nelegalitatea deciziei.

Reclamanta a intenţionat să inducă în eroare instanţa, menţionând că nu sunt îndeplinite elementele şi condiţiile cerute de art. 25 alin. 2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care aceste elemente au fost sesizate şi menţionate de organele de inspecţie fiscală în decizia de impunere nr. F-VL 709/28.12.2015, act administrativ necontestat de reclamantă. Elemente din decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VLG-DEC-125463/29.11.2016 au fost menţionate în decizia de impunere nr. F-VL 709/28.12.2015, act pe care şi l-a însuşit fără să îl conteste.

Recurenta susţine şi că instanţa, cu ocazia analizării condiţiei pagubei iminente, nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărei executare a fost emis. Or, ceea ce susţine reclamanta în cererea de chemare în judecată în privinţa îndeplinirii cerinţei definite în art. 2 lit. t) din lege, presupune o examinare pe fond a legalităţii actului contestat.

A proceda la suspendarea executării unui act fiscal doar pe considerentul că punerea sa în aplicare înseamnă obligarea contribuabilului la plata către buget a unor sume de bani, ceea ce evident are o anumită influenţă asupra patrimoniului acestuia, ar conduce în toate cauzele de contencios fiscal la blocarea efectelor actului contestat.

Nu s-a făcut dovada începerii executării silite împotriva contestatorului, astfel că la momentul formulării cererii de suspendare nu este dovedită paguba iminentă.

Se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii şi respingerea cererii de suspendare.

La data de 04.05.2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a constatat, prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin.

218

2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, că actul administrativ nu cuprinde decât expunerea faptelor, nefiind invocată şi demonstrată existenţa relei-credinţe, ca o condiţie pentru angajarea răspunderii solidare, fapt ce a născut suspiciunea legitimă cu privire la legalitatea şi temeinicia actului.

Astfel, instanţa a constatat că „la o sumară evaluare pot fi reţinute suspiciuni legitime cu privire la legalitatea şi temeinicia actului atacat, apreciate exclusiv prin raportare la motivarea conţinută în acesta, iar nu şi la probatoriul care a stat la baza emiterii sale întrucât o atare operaţiune revine doar instanţei învestite cu analiza pe fond a contestaţiei”.

Ca urmare, instanţa de fond nu a depăşit cadrul legal atunci când a făcut analiza sumară a deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, această analiză fiind obligatorie pentru verificarea îndeplinirii condiţiei cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu privire la existenţa cazului bine justificat.

Intimata susţine şi că actul administrativ a cărei suspendare o solicită a fost pus deja în executare, fiindu-i comunicată somaţia nr. 25/06.01.2017 şi titlul executoriu nr. 24/06.01.2017, emisă în dosarul de executare nr. 1056/2016, iar la 30.01.2017, sub nr. 92 a fost emisă de organul de executare al recurentei adresa de înfiinţare a popririi asupra salariului său.

Creanţa pentru care s-a dispus angajarea răspunderii este o sumă foarte mare în raport de posibilităţile sale de plată, singurul venit fiind cel provenit din salariu, acesta fiind la limita necesităţilor de întreţinere a familiei, poprirea unei sume din salariu afectând în mod grav acoperirea nevoilor de trai.

Intimata precizează că executorul fiscal a comunicat şi că va continua executarea prin urmărirea şi valorificarea singurului imobil pe care îl are în proprietate şi care constituie locuinţa acesteia, formă de executare preîntâmpinată de hotărârea atacată în cauza de faţă.

În practică s-a stabilit că este de necontestat că punerea în executare a unui act administrativ asupra căruia există o îndoială în privinţa legalităţii, conduce inevitabil şi la îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, definită în art. 2 alin. 1 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Se solicită a se avea în vedere şi Recomandarea (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, care stabileşte că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente, Curtea constată că este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

219

Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice, persoana vătămată poate să ceară instanţei competentă să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Dat fiind că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe cele de autenticitate şi veridicitate, suspendarea efectelor acestuia reprezintă o situaţie de excepţie la care se poate recurge atunci când sunt îndeplinite şi condiţiile de fond cumulative impuse de Legea nr. 554/2004.

O primă astfel de cerinţă este aceea a cazului bine justificat, aşa cum este el definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”

Condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, aşadar există un indiciu temeinic de nelegalitate.

Un astfel de indiciu nu este dovedit în cauză, susţinerile reclamantei în sensul că nelegalitatea deciziei de suspendare este evidentă pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 25 alin. 2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală,. deoarece nu a provocat insolvabilitatea persoanei juridice, nu a acţionat cu rea-credinţă, nu a ascuns/înstrăinat bunuri ale debitoarei, obligaţiile fiscale pentru care s-a dispus angajarea răspunderii s-au născut la data de 28.12.2015 prin Decizia de impunere nr. F-VL 709/28.12. 2015, iar la această dată societatea nu mai desfăşura nicio activitate, aflându-se în întrerupere temporară de activitate încă din data de 04.07.2014, nu pot avea valoarea unor indicii temeinice de nelegalitate a actului administrativ-fiscal contestat şi nu permit ca la nivelul unei verificări sumare, specifice procedurii de suspendare a executării, să se reţină concluzia existenţei unor indicii de nelegalitate evidentă.

Paguba iminentă este definită de art.2 alin.1 lit. ş) din Legea nr.554/2004 ca fiind - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”, iar cazul bine justificat este definit de art.2 lit. t) ca fiind „ împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.

În examinarea acestor cerinţe, Curtea reţine că actul administrativ fiscal se bucură de prezumţia de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi pe prezumţia de veridicitate, de unde rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ fiscal este el însuşi titlu executoriu. Ca urmare, măsura suspendării, ca operaţiune juridică de întrerupere

220

vremelnică a executării acestuia, reprezintă o excepţie de la regula executării din oficiu.

Este real că prin recomandarea nr. R(89)8/13.09.1985 s-a statuat că în anumite circumstanţe instanţele pot dispune suspendarea executării dacă există un argument juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea actului, act de natură să producă prin executarea lui pagube grav şi dificil de reparat. Cu toate acestea, suspendarea efectelor actului administrativ, inclusiv a celui fiscal, continuă să rămână o situaţie de excepţie, adoptarea acestei măsuri este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

Faptul că decizia de impunere este supusă cenzurii justiţiei şi că împotriva acesteia s-a formulat contestaţie administrativă, nu poate duce la suspendarea executării actului, nefiind în sine un motiv care să pună la îndoială legalitatea actului. Prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal dăinuie până la momentul în care instanţa se pronunţă definitiv asupra legalităţii lui, iar faptul sesizării instanţei cu o astfel de acţiune în justiţie nu prezumă de plano că actul contestat este nelegal. Prezumţia de legalitate şi prezumţia de veridicitate însoţesc actul administrativ de la naşterea acestuia şi până la eventuala desfiinţare a sa pe cale administrativă sau în justiţie.

La o examinare sumară, cum impune natura prezentului litigiu, nu se relevă elemente de nelegalitate formală evidentă sau de conţinut a actului administrativ fiscal – decizia de angajare a răspunderii solidare.

În analiza condiţiei existenţei cazului bine justificat, instanţa nu poate să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate ce ar viza însăşi anularea actului, ci trebuie să limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul fiscal contestat.

Aspectele reţinute de tribunal în susţinerea cazului bine justificat, constituie chestiuni de fond; reaua credinţă este o condiţie de fond a valabilităţii actului juridic contestat care ce nu se poate analiza în procedura sumară, la nivel de aparenţă, pe care o impune cererea de suspendare a efectelor actului administrativ-fiscal în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta-intimată invocă motive de nelegalitate constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. 2 lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, însă aspectele de nelegalitate invocate presupun o analiză amplă a cadrului legal aplicabil într-o judecată de fond a litigiului, ce presupune administrarea de probe în realizarea unui raţionament logico-juridic amplu, susţinut de probatorii complexe pentru a statua asupra legalităţii actului contestat.

221

Concluzionând în sensul că din susţinerile reclamantei nu rezultă, la nivel de aparenţă, existenţa unor motive de nelegalitate evidentă a deciziei de angajare a răspunderii solidare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Curtea apreciază că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat şi nu se impune suspendarea executării actului fiscal.

Or, în acest caz dată fiind cerinţa îndeplinirii cumulative a condiţiilor instituite de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, nu se mai impune analiza îndeplinirii condiţiei privind paguba iminentă.

Pentru aceste considerente Curtea, în baza art. 496 alin. 1 şi art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat încheierea şi, în rejudecare, a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.

15. Obligaţia administratorilor societăţii de a preciza domiciliul în ipoteza intervenirii unor modificări în privinţa acestuia, cu consecinţe asupra aplicării ipotezei subsidiare, a comunicării prin publicitate.

Art.21 lit. h) din Legea nr.26/1990 raportat la art.7 lit. e) din Legea nr.31/1990

Autoritatea fiscală era îndreptăţită, la nivelul anului 2011, să procedeze la comunicarea prin poştă către domiciliul cunoscut al reclamantului fără a efectua alte demersuri în vederea identificării unei alte adrese de corespondenţă în vederea recomunicării deciziei de angajare a răspunderii la nivelul anului 2011.

Organul fiscal nu era ţinut să efectueze verificări ale tuturor bazelor de date pentru a identifica adresa actuală a reclamantului, în contextul în care art.44 din Codul de procedură fiscală nu obligă la asemenea demersuri, prevăzând dimpotrivă modalitatea subsidiară a comunicării prin publicitate atunci când comunicarea personal sau prin poştă nu este posibilă, fără a arăta ipotezele care fac imposibilă o asemenea comunicare.

Prin urmare, acestea se pot datora însăşi culpei contribuabilului care, deşi avea obligaţii legale de actualizare a datelor, nu a procedat ca atare, astfel că întreaga corespondenţă transmisă către domiciliul cu care figura în evidenţele autorităţii fiscale, respectiv la Registrul comerţului, nu a fost ridicată astfel că în mod corect s-a apelat la citarea prin publicitate.

Ca atare, reclamantul nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege în sarcina sa, pentru a se exonera de răspunderea pe care legea o prevede în

222

sarcina administratorilor şi asociaţilor debitorilor persoane juridice, în condiţiile art. 27 din O.G. nr.92/2003 şi nici nu poate obţine repunerea în termenul de contestare prin cererea de recomunicare depusă la mai bine de 4 ani de la prima comunicare.

(Decizia civilă nr. 748/R-CONT/15 Iunie 2017)

Prin cererea înregistrată la data de 21.06.2016, pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul SM a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.71713/18.04.2011 şi a deciziei 84/2016.

În motivare, reclamantul a arătat că actele sunt nelegale, deoarece nu mai locuieşte la adresa la care i-a fost comunicată decizia de angajare a răspunderii solidare încă din anul 2006, făcând dovada cu cartea de identitate. În acest fel, nu i-a fost comunicată în conformitate cu dispoziţiile legii, respectiv art.44 din O.G. nr. 92/2003 decizia de angajare a răspunderii solidare, astfel că nu a avut cunoştinţă de aceasta, iar considerarea contestaţiei sale prealabile ca fiind tardivă, este nelegală pentru acelaşi considerent şi anume că nu a avut cunoştinţă despre emiterea acestui act.

În susţinere, reclamantul a depus înscrisuri.La data de 11.10.2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece prin decizia 84/2016 nu s-a soluţionat pe fond plângerea, astfel că instanţa nu poate analiza direct în faza de judecată motivele de legalitate şi temeinicie a deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Prin sentinţa nr. 1152/05 decembrie 2016 Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamant, a desfiinţat decizia nr. 84/2016 şi a obligat pe pârâtă să soluţioneze pe fond plângerea prealabilă împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.71713/2011.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea cererii.

Se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Greşit reţine tribunalul că nu s-a comunicat legal decizia nr.84/2016, instanţa neavând în vedere apărările formulate de pârâtă şi probele administrate, decizia de angajare a răspunderii solidare din 18.04.2011, fiind transmisă spre comunicare către reclamant, în condiţiile art.44 din O.G. nr.92/2003.

Cum decizia nu a fost confirmată de primire de către

223

reclamant, s-a procedat la efectuarea comunicării prin publicitate, fiind afişat anunţul colectiv nr.81547/3.05.2011, data comunicării deciziei fiind 18.05.2011.

Contestaţia formulată de către reclamant, înregistrată la autoritatea fiscală la 11.05.2016, a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de art.207 din O.G. nr.92/2003, astfel că în mod corect organul fiscal a respins contestaţia ca nedepusă în termen.

Sunt învederate prevederile pct.3.10 lit.a) şi b) din Ordinul nr.2137/2011, potrivit cu care dispoziţiile privind termenele din Codul de procedură civilă se aplică în mod corespunzător, în sensul că termenul de depunere a contestaţiei se calculează pe zile libere, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul, respectiv că termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat (de exemplu, zile de repaus săptămânal) se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, se reţine că tribunalul constată în finalul considerentelor că reclamantului nu i s-a comunicat legal decizia nr.84/2016, de soluţionare a contestaţiei, deşi în cauză nu s-a invocat şi discutat tardivitatea contestaţiei adresată instanţei judecătoreşti împotriva acestei decizii, ci tardivitatea contestaţiei formulată de petent împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.71713/2011, procedură finalizată cu emiterea deciziei nr.84/2016.

De asemenea, din perspectiva situaţiei de fapt, se constată că prima instanţă a reţinut că trimiterea spre comunicare prin poştă s-a realizat la adresa anterioară a reclamantului, respectiv P, schimbată în anul 2006, fără a analiza susţinerea paratului potrivit cu care comunicarea s-a făcut la locul rezultat din evidenţelor fiscale şi cele ale Registrului Comerţului, aşa cum figurau acestea la nivelul anului 2011. Cu alte cuvinte, tribunalul reţine că nu s-a comunicat actul la noua adresă a reclamantului, deşi aceasta nu era evidenţiată la ORC, fiind obligată autoritatea fiscală să facă demersuri pentru identificarea noilor date ale contribuabilului.

Curtea reţine că deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul susţine faptul că nu mai locuieşte din anul 2006 la adresa la care a fost comunicată decizia, conform cărţii de identitate şi depune la dosar o copie a CI, schimbată la 17.11.2006, nu face dovada menţionării acestui aspect la Registrul comerţului, acolo unde figura în calitate de administrator al societăţii E SRL, evidenţă cu consecinţe importante din perspectiva vieţii juridice a profesionistului.

Decizia de angajare a răspunderii solidare

224

nr.71713/18.04.2011, a fost transmisă spre comunicare reclamantului, la adresa din ***, cunoscută potrivit datelor din Registrul Comerţului după ce, în prealabil, la nivelul anului 2010 a fost întocmit şi comunicat societăţii procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate din 24.09.2010, de asemenea la sediul rezultat din evidenţa ORC.

Şi în cazul respectiv, s-a procedat la aplicarea art.44 alin.3 din Codul de procedură fiscală, întrucât debitoarea nu a ridicat corespondenţa, deşi deschiderea procedurii insolvenţei a fost cerută abia la începutul anului 2015, ceea ce atestă activitatea societăţii.

Or, Curtea reţine că potrivit art.21 lit. h) din Legea nr.26/1990, în forma în vigoare la data modificării actului de identitate al reclamantului, în registrul comerţului se înregistrează menţiuni referitoare la orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.

Textul nu lasă la latitudinea destinatarilor conduita de urmat ci impune obligaţia acestei înregistrări, care incumbă administratorului societăţii în conformitate cu prevederile susmenţionate, raportat la art.7 lit. e) din Legea nr.31/1990.

În acest context, administratorii societăţii au obligaţia de a preciza domiciliul în ipoteza intervenirii unor modificări în privinţa acestuia, cu consecinţe asupra aplicării ipotezei subsidiare, a comunicării prin publicitate, reglementate de art.44 din Codul de procedură fiscală.

Curtea reţine că într-adevăr, potrivit art.45 Cod procedură fiscală, în forma în vigoare la data trimiterii spre comunicare a deciziei de angajare a răspunderii, actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii. Cu alte cuvinte, aşa cum reţine şi tribunalul, pentru ca actul administrativ fiscal să producă efecte este necesară comunicarea acestuia către contribuabil.

Însă, din perspectiva comunicării concrete, nu se poate reţine, aşa cum arată tribunalul, că se impune dovada comunicării prin confirmarea primirii de către destinatar a corespondenţei, ca unică modalitate de comunicare. Dimpotrivă, pentru a apela la comunicarea prin publicitate este necesară aplicarea prealabilă a dispoziţiilor art.44 alin.2 lit.a), b) sau c) din Codul de procedură fiscală, în sensul încercării de comunicare personal prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent sau în alt loc, cu consecinţa primirii actului sub semnătură, ori prin poştă, cu aceeaşi consecinţă a semnării dovezii de primire, conform regulamentelor poştale. Numai în ipoteza în care se relevă imposibilitatea unei asemenea comunicări se procedează la comunicarea prin publicitate, conform art.44 alin.3 din O.G. nr.92/2003.

Astfel, potrivit alin.1 şi 2 ale textului susmenţionat în forma

225

în vigoare la data trimiterii spre comunicare a deciziei de angajare a răspunderii, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. Actul administrativ fiscal se comunică după cum urmează: a) prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului; b) prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului; c) prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia; d) prin publicitate.

Alin.3 al art.44 din Codul de procedură fiscală, reglementează modalitatea de comunicare prin publicitate, arătând că aceasta se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.

Din dispoziţia normativă menţionată, rezultă că legea obligă la comunicarea actului administrativ către destinatar, varianta optimă fiind aceea a comunicării sub semnătură, fie prin remiterea efectivă a actului destinatarului sau reprezentantului său, de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, fie prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau chiar prin alte mijloace de comunicare, cum sunt fax, email etc., dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.

Comunicarea prin publicitate reprezintă o ipoteză subsidiară a modalităţii de comunicare menţionate, nefiind posibil ca organul fiscal să procedeze direct la citarea prin publicitate, situaţie în care s-ar încălca drepturile destinatarului acestuia, întrucât legea impune o anumită ordine de comunicare, aşa cum s-a reţinut şi în decizia Curţii Constituţionale nr.536/28.04.2011.

Or, în speţă, organele fiscale au transmis mai întâi societăţii la domiciliul fiscal din P. procesul verbal de insolvabilitate, corespondenţa fiind înapoiată, nefiind ridicată, ulterior procesul verbal fiind comunicat prin publicitate.

La data de 25.01.2011, autoritatea fiscală a transmis reclamantului invitaţia de a se prezenta la sediul său, pentru

226

determinarea stării de fapt fiscale, corespondenţa fiind transmisă la aceeaşi adresă, care figura în evidenţele Registrului Comerţului. Cum corespondenţa nu a fost ridicată s-a procedat la comunicarea invitaţiei prin publicitate, potrivit art.44 alin.3 din O.G. nr.92/2003.

Ulterior, ca urmare a întocmirii deciziei de angajare a răspunderii solidare la 18.04.2011, organul fiscal a încercat comunicarea acesteia către administrator, la adresa rezultată din evidenţele sale şi prevăzută la Registrul Comerţului, pe care acesta nu a modificat-o, potrivit noului său act de identitate, în contextul în care această obligaţie îi incumba, potrivit art.21 lit.h) din Legea nr.26/1990, cu consecinţe asupra inopozabilităţii noilor date în raport cu autoritatea fiscală.

Curtea mai reţine că reclamantul nu a invocat aspecte referitoare la încetarea activităţii societăţii, sau la schimbarea administratorilor, de vreme ce a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei la începutul anului 2015 (dosar nr.42/1259/2015), rezultând astfel că autoritatea fiscală era îndreptăţită, la nivelul anului 2011, să procedeze la comunicarea prin poştă către domiciliul cunoscut al reclamantului fără a efectua alte demersuri în vederea identificării unei alte adrese de corespondenţă în vederea recomunicării deciziei de angajare a răspunderii la nivelul anului 2011.

Organul fiscal nu era ţinut să efectueze verificări ale tuturor bazelor de date pentru a identifica adresa actuală a reclamantului, în contextul în care art.44 din Codul de procedură fiscală nu obligă la asemenea demersuri, prevăzând dimpotrivă modalitatea subsidiară a comunicării prin publicitate atunci când comunicarea personal sau prin poştă nu este posibilă, fără a arăta ipotezele care fac imposibilă o asemenea comunicare.

Prin urmare, acestea se pot datora însăşi culpei contribuabilului care, deşi avea obligaţii legale de actualizare a datelor, nu a procedat ca atare, astfel că întreaga corespondenţă transmisă către domiciliul cu care figura în evidenţele autorităţii fiscale, respectiv la Registrul comerţului, nu a fost ridicată astfel că în mod corect s-a apelat la citarea prin publicitate.

Ca atare, reclamantul nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege în sarcina sa, pentru a se exonera de răspunderea pe care legea o prevede în sarcina administratorilor şi asociaţilor debitorilor persoane juridice, în condiţiile art.27 din O.G. nr.92/2003 şi nici nu poate obţine repunerea în termenul de contestare prin cererea de recomunicare depusă la mai bine de 4 ani de la prima comunicare.

Pe de altă parte, din perspectiva formalităţilor pe care trebuia să le îndeplinească autoritatea fiscală la nivelul anului 2011, pentru citarea prin publicitate, se constată că art.44 alin.3 din Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la 18.04.2011, prevedea că

227

este necesară afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului.

La dosar au fost depuse anunţul individual în temeiul art.44 alin.3 Cod procedură fiscală, însoţit de dovada publicării pe site-ul ANAF mai întâi a invitaţiei de participare în procedura angajării răspunderii solidare, iar ulterior, la 3.05.2011, a anunţului colectiv şi a procesului verbal de publicare pe site-ul ANAF, a deciziei de atragere a răspunderii, fiind astfel îndeplinite formalităţile impuse de lege pentru comunicarea prin publicitate, cu consecinţe asupra termenului în care putea fi atacată decizia, împlinit la nivelul anului 2011.

Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată de autoritatea fiscală prin decizia nr.84/2016 în raport de contestaţia depusă la decizia de angajare a răspunderii solidare nr.71713/2011 este legală, contestaţia trimisă la 11.05.2016 ca urmare a cererii de recomunicare a deciziei de angajare a răspunderii fiind tardivă în raport cu momentul comunicării legale a acesteia, la nivelul anului 2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins contestaţia.

228

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Restituirea lucrurilor ridicate de la suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale.

Art. 192 alin. 1 şi 2 Cod penalArt. 336 alin. 1 Cod penalArt. 338 alin. 1 Cod penal

Art. 255 alin. (2) Cod procedură penală

Restituirea lucrurilor ridicate de la suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale este posibilă, în conformitate cu art. 255 alin. (2) Cod procedură penală, chiar şi în cursul procesului, dacă prin aceasta nu este îngreunată stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei.

Cum hotărârea de condamnare rămâne definitivă la momentul pronunţării deciziei instanţei de apel, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea autoturismului ridicat de la inculpat în vederea cercetărilor.

(Decizia nr. 350/A/12 aprilie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 34 din data de 14 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Bălceşti, în baza art. 336 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul MM la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 338 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

229

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului, pentru fiecare infracţiune, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), i) Cod penal, pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) Cod penal.

S-a aplicat inculpatului, pentru fiecare infracţiune, pedeapsa accesorie, constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi, care s-a dispus a se executa conform art. 65 alin. (3) Cod penal.

În baza art. 38 al. (1) Cod penal şi art. 39 al. (1) lit. b Cod penal, au fost contopite pedepsele principale stabilite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă, de 4 ani închisoare.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 60 Cod penal.În baza art. 45 alin. (3) lit. a) Cod procedură penală, s-a

aplicat inculpatului, alături de pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), i) Cod penal, pe o durată de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. 1 lit. c) Cod penal.

În baza art. 45 alin. (5) Cod procedură penală, s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa rezultantă, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi, care s-a dispus a executa conform art. 65 alin. (3) Cod penal.

În baza art. 399 alin. (1) Cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat prin încheierea nr. 95 din 03.09.2016 în dosarul nr. 1040/185/2016 al Judecătoriei Bălceşti.

În baza art. 72 alin. (1) Cod procedură penală, s-a dedus din durata pedepsei rezultante, de 4 ani închisoare, perioada reţinerii şi arestării preventive, de la data de 03.09.2016, la zi.

S-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa din data de 10.10.2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti, privind următoarele bunuri aparţinând inculpatului: imobil-apartament, situat în oraşul M, jud. Argeş; autovehiculul marca Volkswagen Passat, serie motor ***.

A fost respinsă cererea inculpatului privind ridicarea autoturismului marca Mercedes-Benz cu nr. de înmatriculare ***.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti nr. 650/P/2016 din data de 26 octombrie 2016, a fost trimis în judecată MM, cercetat în stare de arest preventiv, sub aspectul pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului şi părăsire a locului accidentului, fapte prev. si ped. art. 192 alin. (1) si (2) Cod penal, art. 336 alin. (1)

230

Cod penal şi art. 338 alin. (1) Cod penal, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) Cod penal.

În fapt, în data de 02.09.2016, între orele 17:00 – 19:30, inculpatul MM a consumat băuturi alcoolice, iniţial, la locuinţa părinţilor săi, din comuna G şi, ulterior, la domiciliul numitului FI (unchiul său). În jurul orelor 19:45/20:00, inculpatul a plecat de la locuinţa părinţilor săi din comuna G, conducând autoturismul marca „Mercedes-Benz”, cu numărul de înmatriculare *** pe DJ 651 A, pe raza comunei G, în direcţia B, cu intenţia de a proba acumulatorul pe care în prealabil îl montase pe acest autovehicul,

În jurul orei 20:19, în timp ce se deplasa pe raza localităţii G, circulând din direcţia de mers B către D, pe un sector de drum în aliniament, vizibilitatea fiind bună, inculpatul MM a acroşat cu partea din dreapta faţă a autoturismului pe minora NFE, în vârstă de 9 ani, care se deplasa pe bicicletă, în aceeaşi direcţie de mers, pe partea din dreapta a drumului.

În urma acroşajului, victima NFE a fost proiectată iniţial în stâlpul din dreapta faţă al autoturismului, în zona oglinzii retrovizoare, după care, ulterior, atât bicicleta, cât şi victima au fost proiectate în afara părţii carosabile, în dreapta sensului de mers al autovehiculului. După impact, inculpatul a lovit cu autoturismul un cap de pod situat în apropiere.

Deşi a observat victima proiectată pe sol, conducătorul auto a părăsit locul accidentului fără a-i acorda acesteia vreun ajutor, conducând în continuare autoturismul menţionat spre locuinţa sa, deşi în urma acroşajului anvelopa dreapta faţă a fost avariată şi s-a depresurizat, continuându-şi deplasarea până la imobilul părinţilor săi, unde a introdus autoturismul în garajul amenajat în curte, parcând în faţa garajului un alt autoturism cu scopul de a împiedica organele de poliţie să identifice autoturismul pe care îl conducea în momentul producerii accidentului. Mai mult decât atât, inculpatul a schimbat acumulatorul autoturismului „Mercedes-Benz”, cu numărul de înmatriculare ***, cu vechiul acumulator care nu funcţiona.

În urma leziunilor suferite în urma accidentului de circulaţie, victima NFE a decedat. Potrivit fişei de constatări preliminare întocmite de către Institutul de Medicină Legală Craiova - Laboratorul de Prosectură, „moartea numitei NFE a fost violentă; ea s-a datorat hemoragiei, contuziei şi dilacerării cerebrale, consecinţa unui TCC cu fractură de boltă şi bază de craniu; leziunile traumatice constatate cu ocazia autopsiei au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure în condiţiile accidentului de circulaţie suferit; între leziunile traumatice şi deces există legătură de cauzalitate directă necondiţionată; moartea susnumitei poate data din 02.09.2016”.

În urma investigaţiilor efectuate, atât autovehiculul implicat în accidentul de circulaţie, cât şi conducătorul auto, inculpatul MM,

231

au fost identificaţi în scurt timp pe teritoriul comunei G, la reşedinţa tatălui acestuia.

În urma testării cu aparatul alcooltest a conducătorului auto MM, a rezultat la ora 22:29 o valoare de 0,62 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Conform buletinelor de analiză toxicologică - alcoolemie nr. 1995/A 12-A1 836/837, din data de 02.09.2016, la ora 23:33 inculpatul MM avea o îmbibaţie alcoolică în sânge de 0,90 g‰, iar la ora 00:33 acesta avea o alcoolemie în scădere de 0,75 g‰.

Potrivit raportului de expertiză tehnică-auto, în momentul impactului cu victima autoturismul condus de către inculpatul MM avea o viteză minimă de cca. 52-55 km/h.

S-a stabilit că, raportat la profilul transversal al drumului, locul acroşajului dintre partea faţă dreapta a autoturismului şi partea spate stânga a bicicletei este situat pe banda de circulaţie B-D (banda de sens pentru autoturism şi bicicletă). La momentul respectiv autoturismul rula cu partea lateral dreapta la o distanţă de aproximativ 0,6- 0,8 m, faţă de acostamentul drumului.

S-a concluzionat că starea de pericol a fost creată de către inculpat, prin faptul că în momentele în care efectua manevra de depăşire a bicicletei, deşi condiţiile de vizibilitate erau bune, nu a păstrat o distanţă laterală suficientă faţă de vehiculul depăşit. Conducând autoturismul la o distanţă laterală relativ mică faţă de bicicletă, aflându-se şi sub influenţa băuturilor alcoolice, conducătorul autoturismului a indus pe perioada manevrei de depăşire o stare permanentă de pericol.

La capitolul destinat posibilităţilor de evitare a accidentului s-a stabilit că inculpatul putea evita producerea accidentului, dacă, în timp ce efectua manevra de depăşire, păstra o distanţă laterală suficientă faţă de ansamblul bicicletă-biciclist.

În ceea ce o priveşte pe victima NFE, prin raportul de expertiză s-a concluzionat că, în conformitate cu prevederile art. 70, alin. (2) din O.U.G. 195/2002 rep., pentru a putea conduce o bicicletă pe drumurile publice biciclistul trebuie să aibă o vârstă de minim 14 ani. Victima accidentului avea o vârstă de 9 ani, astfel că din punct de vedere legal nu avea permisiunea de a conduce o bicicletă pe drumurile publice. Dacă victima ar fi respectat această prevedere legală, atunci accidentul putea fi evitat.

Cu toate acestea, expertul a concluzionat că victima se deplasa regulamentar pe drumul public, astfel că din punct de vedere tehnic victima nu avea posibilităţi de evitare, accidentul producându-se şi în condiţiile în care vârsta acesteia ar fi fost mai mare de 14 ani.

Situaţia de fapt reţinută a fost susţinută mijloacele de probă de la dosar.

În drept, prima instanţă a constatat că faptele inculpatului MM care, la data de 02.09.2016, în jurul orei 20:19, a condus

232

autoturismul marca „Mercedes-Benz”, cu numărul de înmatriculare ***, pe DJ 651 A, din sensul G către D - având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge - iar la kilometrul 15+200 metri a lovit cu partea lateral dreapta faţă pe numita NFE, în vârstă de 9 ani, care se deplasa pe bicicletă, în aceeaşi direcţie de mers, pe partea dreaptă a părţii carosabile, în urma impactului victima fiind proiectată în şanţul din dreapta sensului de mers şi decedând ca urmare leziunilor suferite, după care a părăsit locul accidentului, întrunesc din punct de vedere obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor de „ucidere din culpă”, „conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului” şi „părăsire a locului accidentului”, fapte prev. şi ped. de art. 192 alin. (1) şi (2) Cod penal, art. 336 alin. (1) Cod penal şi art. 338 alin. (1) Cod penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal.

Instanţa a menţionat că, în virtutea principiului inevitabilităţii şi indispensabilităţii răspunderii penale, a inoperabilităţii de factori exoneratori, inculpatul va trebui să suporte, în scop represiv educativ, tratamentul sancţionator statornicit.

Astfel, la stabilirea pedepsei retributive s-a dat semnificaţie, în primul rând, periculozităţii reale, concrete a infracţiunilor, desprinsă îndeobşte din modul, mijloacele şi împrejurările de comitere a faptei.

În al doilea rând, nu a fost ignorată nici vârsta, nivelul mediu de instruire educaţională a inculpatului, situaţia civilă, aspectul că nu are antecedente penale, atitudinea cooperantă de care a dat dovadă în raporturile cu autorităţile judiciare.

Judecătorul fondului a apreciat că faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt de o gravitate deosebită, în raport de circumstanţele în care au fost săvârşite, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a condus autoturismul pe drumul public, acroşând un biciclist care se deplasa regulamentar pe partea dreaptă a drumului, în direcţia de mers, după care a părăsit locul accidentului fără să acorde un minim ajutor victimei. De asemenea, urmările produse ca urmare a conduitei iresponsabile a inculpatului (decesul unei fetiţe de 9 ani), au condus la aceeaşi concluzie, a unei gravităţi deosebite a faptelor.

Printr-o atitudine condamnabilă de uşurinţă şi temeritate dusă la extrem, potenţată de cantitatea de băuturi alcoolice ingerate, inculpatul a manifestat o nepăsare crasă faţă de vieţile semenilor săi, încălcând în mod flagrant regulile elementare ale circulaţiei pe drumurile publice şi punând în pericol grav siguranţa circulaţiei rutiere.

Totodată, s-a avut în vedere că inculpatul, chiar dacă a recunoscut ulterior săvârşirea faptelor, în faza iniţială a cercetărilor a încercat să îngreuneze tragerea sa la răspundere penală, ascunzând autoturismul implicat în accident în garajul tatălui său, susţinând, în

233

mod neadevărat, că nu şi-a dat seama că a lovit o persoană şi că a consumat băuturi alcoolice după producerea evenimentului.

Faţă de gravitatea faptelor comise şi periculozitatea inculpatului, prima instanţă nu a putut reţine în favoarea acestuia vreo circumstanţă atenuantă.

Prin urmare, în raport de toate elementele prezentate mai sus şi ţinând seama de limitele conturate de atitudinea de recunoaştere exprimată, diminuate cu 1/3, apreciind că pedepsele aplicate inculpatului trebuie să asigure realizarea scopului pentru care au fost instituite şi susceptibile să asigure nu numai o constrângere adecvată, ci şi să inducă acestuia respectul pentru valorile sociale lezate şi, în genere, pentru normele penale în vigoare, cu alte cuvinte menite să restabilească ordinea de drept încălcată, îndreptarea şi disciplinarea comportamentală, prevenirea reiterării de noi fapte de gen pe viitor, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul MM, după cum urmează:

- la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) Cod penal;

- la pedeapsa de 2 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) Cod penal;

- la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 al. (1) şi (2) Cod penal.

Instanţa a aplicat inculpatului, pentru fiecare infracţiune, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), i) Cod penal, pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) Cod penal.

De asemenea, s-a aplicat inculpatului, pentru fiecare infracţiune, pedeapsa accesorie, constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi, care se va executa conform art. 65 alin. (3) Cod penal.

Constatând că în cauză sunt incidente regulile concursului de infracţiuni, în baza art. 38 al. (1) şi (2) Cod penal şi 39 al. (1) lit. b Cod penal, judecătorul fondului a contopit pedepsele aplicate, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă, de 4 ani închisoare.

În considerarea motivelor expuse anterior, s-au aplicat inculpatului MM dispoziţiile art. 60 Cod penal.

Având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (3) lit. a Cod procedură penală, prima instanţă i-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a),

234

b), i) Cod penal, pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa conform art. 68 alin. 1 lit. c) Cod penal

Totodată, în baza art. 45 alin. (5) Cod procedură penală, s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa rezultantă, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi, care se va executa conform art. 65 alin. (3) Cod penal.

În ceea ce priveşte măsura arestării preventive a inculpatului, instanţa a reţinut că temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă şi se regăsesc în dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. a şi alin. (2) din Codul de procedură penală, impunând în continuare menţinerea acestei măsuri. Astfel, s-a constatat că în cauză există probe certe din care rezultă fără echivoc că inculpatul a comis infracţiunile reţinute mai sus în sarcina sa. Cum acesta a săvârşit o infracţiune prin care s-a cauzat moartea unei persoane (infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (1) şi 2 C.pen., pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani ) şi două infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (infracţiunea de părăsire a locului accidentului, fiind pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului fiind pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă), condiţia referitoare la limita de pedeapsă, cerută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, este îndeplinită. Faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor comise, ansamblul circumstanţelor reale în care au fost săvârşite respectivele infracţiuni, instanţa a considerat că este necesară în continuare menţinerea măsurii, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Totodată, s-a apreciat că măsura arestării preventive este proporţională cu gravitatea infracţiunilor comise de inculpat şi necesară pentru realizarea scopului urmărit, ce vizează prevenirea săvârşirii de către inculpat a unor alte infracţiuni şi asigurarea imperativului ordinii publice, astfel că sunt îndeplinite, în continuare, condiţiile prevăzute la art. 202 alin. (3) Cod procedură penală.

Pentru aceste considerente, în baza art. 399 alin. (1) Cod procedură penală, a fost menţinută măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat prin încheierea nr. 95 din 03.09.2016, în dosarul nr. 1040/185/2016 al Judecătoriei Bălceşti.

Având în vedere că inculpatul a fost judecat în stare de arest preventiv, în baza art. 72 alin. (1) Cod procedură penală, prima instanţă a dedus din durata pedepsei rezultante, de 4 ani închisoare, perioada reţinerii şi arestării preventive, de la data de 03.09.2016, la zi.

Totodată, instanţa a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului, dispusă prin ordonanţa din data de 10.10.2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti, privind următoarele

235

bunuri aparţinând inculpatului: imobil-apartament, situat în oraşul M jud. Argeş; autovehiculul marca Volkswagen Passat, serie motor ***.

Inculpatul a solicitat ridicarea autoturismului marca Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare ***, pentru a-l parca la domiciliu, arătând că acesta se află la dispoziţia organelor de cercetare şi, fiind parcat necorespunzător, există pericolul degradării acestuia.

Prima instanţă a remarcat că, prin procesul-verbal de lăsare în custodie din 03.09.2016, autoturismul respectiv a fost încredinţat iniţial mamei inculpatului, MI, după care a fost ridicat de către organele de cercetare în vederea efectuării expertizei judiciare, în prezent, potrivit susţinerilor părţilor, aflându-se la sediul Poliţiei Bălceşti.

Fiind vorba despre autoturismul implicat în accidentul de circulaţie, instanţa a apreciat că în mod evident că acesta se încadrează în dispoziţiile art. 197 alin. (1) Cod procedură penală, potrivit cărora obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

Având în vedere dispoziţiile art. 162 Cod procedură penală, întrucât soluţia dată cauzei nu este definitivă, existând posibilitatea completării expertizei tehnice (în cursul urmăririi penale inculpatul a formulat obiecţiuni atât la raportul de expertiză, cât şi la suplimentul acestuia), în vederea stabilirii adevărului, judecătorul fondului a respins cererea inculpatului privind ridicarea autoturismului marca Mercedes-Benz cu nr. de înmatriculare ***, urmând ca acesta să fie restituit după soluţionarea definitivă a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul MM, susţinând, prin apărătorul său, motive în legătură cu netemeinicia individualizării judiciare a pedepselor aplicate de instanţa de fond, pe care le apreciază foarte severe, faţă de circumstanţele comiterii faptelor şi cele ale inculpatului, în contextul conduitei sale sincere, dar şi a lipsei antecedentelor penale.

Examinând apelul inculpatului, în raport cu motivele invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 Cod procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Infracţiunea de ucidere din culpă se înscrie în categoria faptelor cu consecinţe deosebit de grave, datorită urmărilor pe care le produce şi valorilor sociale pe care le vatămă.

În cazul de faţă, aşa cum inculpatul a şi recunoscut, în ziua de 02.09.2016, în jurul orelor 20.19, în timp ce se deplasa pe raza localităţii G pe DJ 651A, inculpatul, care se afla sub influenţa băutorilor alcoolice, având în sânge o îmbibaţie 0,90 gr%o alcool pur, a lovit cu partea dreaptă faţă a autoturismului pe minora NFE, în

236

vârstă de 9 ani, ce se deplasa pe bicicletă, pe partea dreaptă a drumului în acelaşi sens.

După ce a proiectat victima în afara părţii carosabile spre dreapta, inculpatul a părăsit locul accidentului şi a revenit la domiciliu său, unde, încercând să înlăture urmele infracţiunii, a introdus autoturismul implicat în comiterea faptei, în garaj, a schimbat acumulatorul acestuia cu unul care nu funcţiona, parcând în faţa garajului un alt autoturism.

Circumstanţele care descriu modul desfăşurării evenimentelor de dinainte şi din timpul accidentului rutier, şi de asemenea conduita inculpatului, imprimă un caracter agravant asupra comiterii infracţiunilor ce i se impută şi subliniază, în acelaşi timp, un nivel sporit de pericol social al faptelor astfel săvârşite, cât şi al făptuitorului.

Individualizarea sancţiunilor penale se raportează în condiţiile actualului Cod penal criteriilor ce se regăsesc în art. 74, astfel încât pedeapsa stabilită de instanţă să contribuie atât la constrângerea inculpatului, cât şi la reeducarea acestuia, determinându-l să-şi conformeze conduita normelor de drept şi de convieţuire socială.

Recunoaşterea faptei, posibilităţile sale de reintegrare, împrejurarea că nu a mai comis alte infracţiuni, constituie elementele care au orientat instanţa atât la stabilirea cuantumului pedepsei, cât şi a modalităţii de executare, apreciate foarte corect de instanţa de fond în contextul tuturor criteriilor de individualizare şi a circumstanţelor la care s-a făcut referire, astfel încât atât natura pedepsei cât şi cuantumul şi modalitatea de executare a acesteia prezintă coordonatele unei juste individualizări, regimul sancţionator, aşa cum a fost definit de instanţa de fond, având aptitudinea de a conduce la realizarea funcţiilor de constrângere şi reeducare specifice pedepsei.

Curtea apreciază, de asemenea, că şi interdicţia impusă inculpatului, conform art. 66 alin. 1 lit. i) din Codul penal, de a nu conduce autovehicule pe drumurile publice, este necesară şi în acelaşi timp justificată pentru protecţia celorlalţi participanţi la traficul rutier împotriva unor infracţiuni de tipul celor comise de inculpat, din perspectiva regimului sancţionator nejustificându-se niciun fel de intervenţie a instanţei de control judiciar.

Apelul inculpatului este însă întemeiat în raport cu dispoziţia din hotărârea criticată, prin care se respinge cererea de restituire a autoturismului marca Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare ***, ridicat de organele de urmărire penală în timpul anchetei în vederea cercetărilor.

În acest sens, Curtea subliniază că restituirea lucrurilor ridicate de la suspect ori inculpat în cursul urmăririi penale este posibilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 255 alin. 2 Cod procedură

237

penală, chiar şi în cursul procesului, dacă prin aceasta nu este îngreunată stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei, cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.

Cum acest moment al definitivării cauzei a intervenit odată cu pronunţarea unei decizii de instanţa de control judiciar, Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea autoturismului precizat mai sus către inculpat, în contextul în care această operaţiune nu mai poate stânjeni aflarea adevărului în prezenta cauză şi nici justa soluţionare a acesteia.

Având în vedere aceste considerente şi pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine reformarea hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 421 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul declarat în cauză, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat dispoziţia privind respingerea cererii inculpatului, de ridicare a autoturismului marca Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare *** şi, în baza art. 255 alin. 2 Cod procedură penală, a dispus restituirea către inculpat a acestui autovehicul.

A fost dedusă la zi arestarea preventivă a inculpatului, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

2. Împlinirea termenului de reabilitare.Art. 41 alin. 1 Cod penalArt. 43 alin. 5 Cod penal

Art.417alin. 2 Cod procedură penalăArt. 421 pct.2 lit. a Cod procedură penală

Împlinirea termenului de reabilitare corespunzător pedepsei la care a fost anterior condamnat inculpatul, face ca în apel să nu mai poată fi reţinute dispoziţiile legale referitoare la recidivă, întrucât nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 1 Cod penal.

(Decizia penală nr. 386/A/26 Aprilie 2017)

Prin sentinţa penală nr.2 din 9 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Horezu, în temeiul art. 396 alin. 2 C.proc pen., a fost condamnat inculpatul MBI, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. şi ped. de art. 335 alin. 2 C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen. rap. la art. 43 alin. 5 C.pen., la pedeapsa de 9 luni închisoare.

În baza art. 67 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C.pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat

238

şi de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an şi 8 luni ce se va executa după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C.pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea inculpatului şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul MBI a fost condamnat prin sentinţa de faţă a fost săvârşită în concurs cu infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an 4 luni închisoare, în condiţiile art. 60 C.pen..

În temeiul art. 39 alin. 1 lit b C.pen rap. la art. 38 alin. 1 C.pen s-a contopit pedeapsa stabilită prin prezenta de 9 luni închisoare cu pedeapsa de 1 an 4 luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa cea mai grea de 1 an 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 1 an 7 luni închisoare, în condiţiile art. 60 C.pen..

În temeiul art. 45 alin. 3 C.pen s-a contopit pedeapsa complementară stabilită prin prezenta, cu pedeapsa complementară stabilită prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. 1 lit a, b şi i C.pen, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an şi 8 luni ce se va executa după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. 3 C.pen s-a contopit pedeapsa accesorie stabilită prin prezenta cu pedeapsa accesorie stabilită prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa accesorie a

239

interzicerii exercitării exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea inculpatului şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 40 alin. 3 C pen. s-a scăzut din durata pedepsei rezultante de 1 an 7 luni închisoare, pronunţate prin prezenta, perioada în care inculpatul s-a aflat în stare de detenţie, respectiv din data de 21.06.2016 la zi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 22.01.2015, în jurul orei 13:00, inculpatul MBI a condus tractorul U445, cu numărul de înregistrare ***, pe drumul public V-A, judeţul Vâlcea, având permisul de conducere reţinut. Instanţa a constatat, că potrivit adresei nr. 43234/30.01.2015, emisă de Serviciul Public Comunitar Regim Permis de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Vâlcea, la momentul depistării în trafic, respectiv în ziua de 22.01.2015, inculpatul MBI figura în evidenţa acestui serviciu cu permis de conducere seria ***, categoriile B, BE, C, CE, D1, D1E, eliberat la 02.02.2004, având menţiunea restricţii – „REŢINUT”, din data de 24.08.2014.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut, că inculpatul avea permisul reţinut ca urmare a depistării în trafic sub influenţa băuturilor alcoolice, astfel cum a reieşit din adresa nr. 492745/27.08.2014 a Poliţiei Oraşului Horezu – Formaţiunea Rutieră.

Totodată, din adresa nr. 1344/P/2014 din data de 24.08.2014, a rezultat că inculpatul MBI a luat la cunoştinţă, sub semnătură, despre reţinerea permisului de conducere până la soluţionarea definitivă a cauzei în care s-a dispus această măsură.

Potrivit declaraţiilor martorului BA şi inculpatului MBI, în ziua respectivă, în jurul orei 13:00, aceştia au plecat cu tractorul U445, cu numărul de înregistrare ***, condus de către inculpatul MBI, pentru a aduce lemne. Inculpatul a mers până în pădure pe albia râului „L”, însă la întoarcere, după ce au încărcat materialul lemnos în remorcă, pentru a ajunge la domiciliul martorului BA, inculpatul a intrat pe drumul public V-A, judeţul Vâlcea. În apropierea imobilului martorului, inculpatul a fost oprit de către lucrătorii de poliţie.

Instanţa de fond nu a reţinut susţinerea inculpatului, cum că drumul pe care acesta a circulat nu reprezintă un drum public, având în vedere răspunsul la adresa efectuată către Primăria comunei V care precizează faptul că drumul A din comuna V, jud. Vâlcea figurează în domeniul public al comunei, conform Hotărârii Consiliului Local V nr. 18/999, la poziţia nr. 131 din Anexa nr. 81 – inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei V, cu o lungime de 1680 ml, de la PC până la ŞR.

240

Instanţa de fond a apreciat, că fapta inculpatului MBI, care, la data de 22.01.2015, în jurul orei 13:00, a condus tractorul U445, cu numărul de înregistrare ***, pe drumul public V-A, judeţul Vâlcea, având permisul de conducere reţinut, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. 2 C.p.

În ce priveşte termenii de „tractor agricol” sau „tractor forestier”, a menţionat instanţa de fond, potrivit art. 6 pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, presupun orice vehicul cu motor, care circulă pe roţi sau pe şenile, având cel puţin două axe, a cărui principală funcţie constă în puterea sa de tracţiune, conceput în special pentru a trage, a împinge, a transporta ori a acţiona anumite echipamente, utilaje sau remorci utilizate în exploatarea agricolă ori forestieră şi a cărui utilizare pentru transportul pe drum al persoanelor sau al mărfurilor ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau al mărfurilor nu este decât o funcţie secundară. Sunt asimilate tractorului agricol sau forestier vehiculele destinate efectuării de servicii ori lucrări, denumite maşini autopropulsate.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 1, art. 23 din acelaşi act normativ, dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulaţie, în timp ce art. 241 alin. 2 lit. h prevede că permisele de conducere eliberate pentru una dintre categoriile B, BE, C sau CE sunt valabile şi pentru categoria Tr, în cazurile specifice de la art. 241 alin. 21.

Instanţa de fond a arătat, că întrucât a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului MBI pentru săvârşirea unei infracţiuni de pericol, nu există latură civilă a cauzei.

Potrivit fişei de cazier judiciar, inculpatul nu este la primul contact cu legea penală, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 605/03.05.2006, definitivă prin sentinţa penală nr. 118/R/22.02.2007 a Curţii de Apel Piteşti, la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni contra persoanei, patrimoniului şi la regimul circulaţiei.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după

241

săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În concret, instanţa de fond a reţinut că inculpatul nu a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal şi a mai fost anterior condamnat pentru săvârşirea unei fapte de acelaşi gen.

Pentru aceste motive, în baza art. 335 alin.2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen., raportat la art. 43 alin. 5 C.pen. inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, cuantum suficient în opinia instanţei pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei.

În baza art. 67 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C.pen. instanţa a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an şi 8 luni ce se va executa după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C.pen., instanţa a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea inculpatului şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Având în vedere faptele ce figurează în fişa de cazier a inculpatului, instanţa de fond a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul MBI a fost condamnat prin sentinţa de faţă a fost săvârşită în concurs cu infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an 4 luni închisoare, în condiţiile art. 60 C.pen..

Prin urmare, în temeiul art. 39 alin. 1 lit b C.pen rap. la art. 38 alin. 1 C.pen instanţa de fond a contopit pedeapsa stabilită prin prezenta, de 9 luni închisoare, cu pedeapsa de 1 an 4 luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa cea mai grea de 1 an 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 1 an 7 luni închisoare, în condiţiile art. 60 C.pen..

242

În temeiul art. 45 alin. 3 C.pen, s-a contopit pedeapsa complementară stabilită prin prezenta cu pedeapsa complementară stabilită prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. 1 lit a, b şi i C.pen, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an şi 8 luni ce se va executa după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. 3 C.pen, s-a contopit pedeapsa accesorie stabilită prin prezenta cu pedeapsa accesorie stabilită prin sentinţa penală nr. 222/16.10.2015 a Judecătoriei Horezu, în dosarul nr. 2416/241/2014, modificată prin decizia penală nr. 734/A/16.06.2016 a Curţii de Apel Piteşti, în pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea inculpatului şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 40 alin. 3 C pen., instanţa a scăzut din durata pedepsei rezultante de 1 an 7 luni închisoare, pronunţate prin prezenta, perioada în care inculpatul s-a aflat în stare de detenţie, respectiv din data de 21.06.2016 la zi.

Impotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, pentru considerente de nelegalitate.

Astfel, reţinerea stării de recidivă în sarcina inculpatului este nelegală, întrucât se împlinise termenul de reabilitare corespunzător pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.605 din 3 mai 2006, pronunţată de Judecătoria Horezu, definitivă prin decizia penală nr.118/R din 22 februarie 2007 a Curţii de Apel Piteşti.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală, constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care intimatul-inculpat a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

243

În raport de probatoriul administrat în cauză, specific infracţiunii sub aspectul căreia a fost cercetat inculpatul, reiese că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere reţinut, în modalitatea normativă prevăzută de art.335 alin.2 Cod penal, sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Inculpatul a recunoscut că a condus tractorul U445 cu numărul de înregistrare *** pe drumul V-A, judeţul Vâlcea, când permisul de conducere era suspendat, însă a susţinut că drumul nu era public, susţinerile sale fiind infirmate de ansamblul probator, reieşind conform adresei emisă de Primăria V, că drumul A din comuna V figurează în domeniul public al comunei, conform Hotărârii Consiliului Local V nr.18/1999, la poziţia nr.131 din Anexa nr.81 – inventarul bunurilor care aparţin domeniului public, cu o lungime de 1.680 m.l., de la PC până la ŞR.

Analizând hotărârea atacată sub aspectul individualizării pedepsei, Curtea constată că instanţa de fond a realizat o justă evaluare a criteriilor prevăzute de art.74 Cod penal, şi anume: împrejurările şi modalitatea săvârşirii faptei, limitele de pedeapsă prevăzute în textul incriminator, distanţa mică parcursă de către inculpat cu tractorul, circumstanţele personale ale inculpatului, care este cunoscut în evidenţa cazierului judiciar cu antecedente penale.

In acest context, pedepsele şi modalitatea de executare a acestora trebuie individualizate în aşa manieră încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii şi să evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale, aşa încât, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului, de 9 luni închisoare, este proporţională cu gravitatea faptei comise, în împrejurările expuse în mod detaliat de către instanţa de fond.

Sub aspectul antecedentelor penale ale inculpatului, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr.605 din 3 mai 2006, pronunţată de Judecătoria Horezu, fiind arestat la 21 martie 2007 şi liberat condiţionat la 28 iulie 2009, rămânând un rest neexecutat de 419 zile.

La data de 29 ianuarie 2015, când a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii, se împlinise termenul de reabilitare de 4 ani prevăzut de art.166 alin.1 lit. a Cod penal, rap. la art.167 alin.1 Cod penal, context în care, este nelegală reţinerea stării de recidivă în sarcina inculpatului.

In consecinţă, în temeiul art.421 pct.2 lit. a Cod pr.penală, Curtea a admis apelul parchetului, a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecând, a înlăturat dispoziţiile art.41 alin.1 Cod penal şi art.43 alin.5 Cod penal, cu toate consecinţele.

In virtutea efectului devolutiv al apelului prev. de art.417 alin.2 Cod pr.penală, din oficiu, Curtea a constatat că sentinţa este nelegală şi sub aspectul omisiunii anulării mandatului de executare a

244

pedepsei închisorii nr.287 din 17 iunie 2016 emis de Judecătoria Horezu, în baza sentinţei penale nr.222 din 16 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Horezu, avându-se în vedere că s-a dispus de către instanţa de fond contopirea pedepsei de 9 luni închisoare, cu pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa respectivă, întrucât faptele sunt concurente.

Prin urmare, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, împotriva sentinţei penale nr. 2 din data de 09 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Horezu, în dosarul nr. 753/241/2015, intimat – inculpat fiind MBI, în prezent arestat în altă cauză la Penitenciarul Mioveni, a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecând a înlăturat dispoziţiile art. 41 alin.1 Cod penal şi art. 43 alin.5 Cod penal, cu toate consecinţele, a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 287 din 17.06.2016 emis de Judecătoria Horezu şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare, corespunzător dispozitivului sentinţei şi prezentei decizii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

3. Confiscare specială.Art. 33 din Legea nr. 656/2002

În contextul în care unui inculpat i-au fost deja confiscate sumele de bani primite în mod necuvenit de la persoanele vătămate, iar acestea nu s-au constituit părţi civile în cauză, este nelegală dispoziţia instanţei de confiscare a aceloraşi sume de bani şi de la cei doi inculpaţi, fiind vorba de o confiscare dublă.

(Decizia penală nr. 392/A/26 Aprilie 2017)

Prin sentinţa penală nr.220 din 21 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică în cazul inculpatului AGR din infracţiunile prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal în infracţiunile prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal, fiecare cu aplic. art. 5 Cod penal.

În baza art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul AGR la 1 an închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. 1 Cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

245

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 38 alin.1, art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 45 alin. 1 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, urmând să execute în total 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 3 ani şi 6 luni.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea sau Liceului Tehnologic „ Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul AVF, prin apărător.

În baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal în infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul AVF, la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 2 ani şi 4 luni.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea .

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea sau Liceului Tehnologic „ Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea.

246

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică în cazul inculpatului DMD din infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal în infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul DMD la 2 ani şi 3 luni închisoare.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 2 ani şi 3 luni.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea .

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea sau Liceului Tehnologic „ Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică în cazul inculpatului CDC din infracţiunile prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal în infracţiunile prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal, fiecare cu aplic. art. 5 Cod penal.

În baza art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul CDC la 1 an închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal , pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. 1 Cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. 1 , art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 45 alin. 1 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare,

247

urmând să execute în total 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 80 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea sau Liceului Tehnologic „ Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică în cazul inculpatului GLB din infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal în infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul GLB la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 2 ani şi 4 luni.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea sau Liceului Tehnologic „ Căpitan Nicolae Pleşoianu” Râmnicu Vâlcea.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 386 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică în cazul inculpatului BC din infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal în

248

infracţiunea prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul BC la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 91 şi art. 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere de 2 ani şi 4 luni.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Teleorman.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Alexandria sau Primăriei comunei Poroschia, judeţul Teleorman.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 33 din Legea nr. 656/2002, s-a dispus confiscarea de la inculpatul AGR a sumelor de 240.741 lei şi 23.523 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul AVF a sumelor de 147.952 lei şi 8.658 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul DMD a sumelor de 76.379 lei şi 9.000 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul CDC a sumelor de 197.176 lei şi 2.048 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul GLB a sumelor de 33.651 lei şi 29.791 euro sau echivalentul în lei şi de la inculpatul BC a sumelor de 66.023 euro şi 14.550 dolari SUA sau echivalentul în lei.

În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002, s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor AGR, AVF, DMD, CDC, GLB şi BC până la concurenţa sumelor supuse confiscării .

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în cursul anului 2007, pe raza judeţului Vâlcea şi în străinătate au acţionat două grupuri infracţionale organizate, coordonate de AI şi IGM, cu legături de conexitate între ele, scopul acestora fiind comiterea de fapte penale din sfera criminalităţii informatice , pentru obţinerea unor beneficii de ordin pecuniar, în dauna unor cetăţeni străini, urmate de repatrierea şi ridicarea sumelor dobândite ilicit.

Probele administrate au relevat că membrii grupărilor aveau roluri bine determinate , fiind săvârşite în mod coordonat licitaţiei frauduloase pe internet.

Sumele de bani provenite din fraude erau încasate în străinătate (Marea Britanie, SUA , Italia , Germania , Austria şi

249

Canada) şi apoi erau transferate în ţară, în vederea ascunderii adevăratei provenienţe a acestora şi a destinatarilor finali.

În acest sens, latura din România a acestor grupări de criminalitate organizată, care avea rolul de a ridica banii expediaţi din străinătate, a fost formată din numeroşi participanţi, racolaţi să retragă sumele de bani, existând situaţii în care, la rândul lor, aceştia au racolat alte persoane introduse în mecanismul de retragere al banilor.

Unii dintre principalii inculpaţi care au desfăşurat activităţi de recrutare şi coordonare a unui număr ridicat de persoane în vederea retragerii sumelor de bani în România au fost ZD şi AI, în cadrul primului grup, şi IGM, în cadrul celui de-al doilea grup, care asigurau constant efectuarea acestor operaţiuni prin intermediul lor, colectau banii de la persoanele recrutate în acest scop, care primeau în schimb, diferite comisioane.

Instanţa de fond a precizat, că activitatea infracţională a inculpaţilor ZD şi AI, precum şi a altor inculpaţi, a făcut obiectul dosarului nr. 1265/90/2009 al Tribunalului Vâlcea, iar în cazul inculpatului IGM s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor.

În baza probelor administrate în cauză, a rezultat că inculpaţii AGR, AVF, DMD, CDC, GLB şi BC au fost printre cei care au avut rolul de a retrage sumele de bani provenite din infracţiuni trimise în ţară.

Astfel, în cazul inculpatului AGR, instanţa de fond a reţinut, că în cursul lunii martie 2007 a fost cooptat în activitatea infracţională de către numitul ZD, vecin de bloc cu acesta, care i-a propus să retragă diferite sume de bani expediate din străinătatea prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi un comision de 40 -50 de lei pentru fiecare sumă retrasă .

Inculpatul a fost de acord astfel că i-a furnizat datele de identitate acestuia, care, l-a rândul său le-a comunicat celorlalţi membrii ai grupului care asigurau transferul sumelor de bani din străinătate.

În acest sens, au fost identificate mesaje text trimise de la numitul ZD către numitul AI ce priveau datele inculpatului AGR.

Datele respective erau comunicate de AI altor participanţi din lanţul infracţional aflaţi în străinătate, în vederea efectuării expedierilor de bani.

Astfel, în data de 17.07.2007, ZD îi transmite de la postul telefonic cu nr. *** lui AI, aflat la postul telefonic *** un mesaj cu textul “AGR”.

În continuare, Andrei Ion îi trimite un mesaj lui AGM la postul telefonic cu nr. *** cu textul “AGR.punei”.

De asemenea, în data de 23.07.2007, în mod identic după ce primeşte solicitare de la AI de a furniza datele unei săgeţi - “dă un

250

nume “ - ZD trimite acelaşi text “AGR” lui AI care îl trimite mai departe în Marea Britanie pentru a fi efectuat transferul – “Receiver GR A.IN MINUTE.LEW.AMT.SENDER CM.”

Instanţa de fond a constatat, că în funcţie de nevoile de transfer, AI îi solicita lui ZD furnizarea datelor unor săgeţi, care ulterior erau trimise complicilor din străinătate care efectuau transferul de bani în România către aceste persoane şi , ulterior datele de transfer erau comunicate pe aceeaşi cale ajungând la ZD care organiza retragerea sumelor de bani.

Începând cu luna martie 2007 şi până în luna iulie 2007, inculpatul AGR a procedat la efectuarea de retrageri de sume de bani .

În exercitarea rezoluţiei infracţionale, acesta era contactat telefonic de către ZD, cei doi se întâlneau la un oficiu de Western Union din mun. Rm. Vâlcea unde ZD îi punea la dispoziţie datele de transfer respectiv datele expeditorului, suma de încasat şi codul MTCN.

Inculpatul proceda la completarea formularului cu datele personale la rubrica destinatar şi respectiv datele menţionate la rubrica corespunzătoare “ expeditor”.

După ridicarea sumei de bani, inculpatul AGR o remitea lui ZD, primind în schimb sume de 40-50 de lei.

În baza acestei rezoluţii infracţionale , inculpatul a procedat în perioada martie-iulie 2007 la efectuarea unui număr de 39 de retrageri de diferite sume de bani, totalizând suma de 240.741 lei şi 23.523 euro.

Prin raportul de constatare tehnico – ştiinţifică grafică întocmit în cursul urmăririi penale, s-a concluzionat că scrisul de pe cele 39 de formulare de retragere a banilor identificate în cauză a fost executat de inculpatul AGR, acest recunoscându-şi, de altfel, cu ocazia audierii, scrisul pe acestea.

Tot astfel, întrucât transferurile erau din ce în ce mai numeroase şi era necesară racolarea şi altor persoane pentru retrageri, inculpatul , de comun acord cu ZI, s-a implicat şi mai mult în activitatea infracţională, procedând la racolarea mai multor tineri în acelaşi scop.

Inculpatul a preluat rolul lui ZD, în ceea ce priveşte persoanele menţionate racolate, pe care le conducea la oficiile Western Union, le dicta datele de transfer primite de la ZD, prelua banii retraşi, le achita acestora suma convenită iar ulterior remitea sumele către acesta din urmă.

Dintre persoanele racolate în acest scop, a menţionat instanţa de fond, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, CNC a efectuat 16 retrageri, RCM – 24 de retrageri, iar RCC – 24 de retrageri, suma totală retrasă de aceştia fiind de 92.711 lire sterline şi 21.908 euro..

251

Referitor la inculpatul AVF, instanţa de fond a reţinut, că în cursul lunii ianuarie 2007, a fost cooptat în activitatea infracţională de către numitul ZD, vecin de bloc cu acesta, care i-a propus să retragă diferite sume de bani expediate din străinătatea prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi un comision de aproximativ 50 de lei pentru fiecare sumă retrasă .

Inculpatul a fost de acord, astfel că i-a furnizat datele de identitate acestuia, care, l-a rândul său, le-a comunicat celorlalţi membrilor grupului care asigurau transferul sumelor de bani din străinătate .

În acest sens, au fost identificate mesaje text trimise de ZD către Andrei Ion ce priveau datele inculpatului AVF .

Datele respective erau comunicate de AI altor participanţi din lanţul infracţional aflaţi în străinătate datele respective în vederea efectuării expedierilor de bani.

Astfel, în data de 01.08.2007, ZD îi transmite de la postul telefonic cu nr. *** lui AI, aflat la postul telefonic *** un mesaj cu textul “AVF”.

În continuare, AI îi trimite un mesaj unui membru al grupului din Marea Britanie cu textul “Receiver VFA .IN MINUTE.LEW.AMT.SENDER IS.”

De asemenea, în datele de 21.07.2007, 10.08.2007, în mod identic după ce primeşte solicitare de la AI de a furniza datele unei săgeţi - “dă un nume “ - ZD trimite acelaşi text “AV” lui AI care îl trimite mai departe în Marea Britanie pentru a fi efectuat transferul – “Receiver VFA.IN MINUTE.LEW.AMT.SENDER IS”

Instanţa de fond a observat, cum în funcţie de nevoile de transfer, AI îi solicita lui ZD furnizarea datelor unor săgeţi, care ulterior erau trimise la complicii din străinătate care efectuau transferul de bani în România spre aceste persoane şi ,ulterior datele de transfer erau comunicate pe aceeaşi cale ajungând la ZD care organiza retragerea sumelor de bani.

Începând cu luna ianuarie 2007 şi până în luna august 2007, inculpatul AVF a procedat la efectuarea de retrageri de sume de bani .

În realizarea rezoluţiei infracţionale, acesta era contactat telefonic de către ZD, cei doi se întâlneau la un oficiu de Western Union din mun. Rm. Vâlcea unde ZD îi punea la dispoziţie datele de transfer respectiv datele expeditorului, suma de încasat şi codul MTCN.

Inculpatul AVF proceda la completarea formularului cu datele personale la rubrica destinatar şi respectiv datele menţionate la rubrica corespunzătoare “ expeditor”.

După ridicarea sumelor de bani, inculpatul AVF le remitea lui ZD, primind în schimb sume de 40-50 de lei .

252

În baza acestei rezoluţii infracţionale, inculpatul a procedat în perioada ianuarie - august 2007, la efectuarea unui număr de 28 de retrageri a unor diferite sume de bani, totalizând 147.952 lei şi 8658 euro.

Cu prilejul audierii în cursul urmăririi penale, inculpatului i-au fost prezentate cele 28 de formulare identificate în cauză privind retragerile efectuate, recunoscându-şi scrisul pe acestea.

În cazul inculpatului DMD, instanţa de fond a reţinut, că în cursul lunii aprilie 2007, a fost cooptat în activitatea infracţională de către numitul ZD, prieten din copilărie cu acesta, care i-a propus să retragă diferite sume de bani expediate din străinătatea prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi sume modice pentru fiecare sumă retrasă .

Inculpatul a fost de acord astfel că i-a furnizat datele de identitate lui ZD, care l-a rândul său le-a comunicat celorlalţi membrii ai grupului care asigurau transferul sumelor de bani din străinătate .

În acest sens, au fost identificate mesaje text trimise de ZD către AI ce priveau datele inculpatului DMD.

Datele respective erau comunicate de AI altor participanţi din lanţul infracţional aflaţi în străinătate în vederea efectuării expedierii sumelor de bani.

Astfel, în datele de 25.07.2007, 26.07.2007, 28.07.2007, 03.08.2007, 04. 08.2007, 08.08.2007, în mod identic ca şi la ceilalţi inculpaţi, după ce primeşte solicitare de la AI de a furniza datele unei săgeţi - “dă un nume “ - ZD trimite acelaşi text “ DMD” lui AI care îl trimite mai departe în Marea Britanie pentru a fi efectuat transferul – “Receiver MDD.IN MINUTE.LEW.AMT.SENDER SM. Mt *** ” sau “Receiver MDD.IN MINUTE.LEW.AMT.SENDER BT .SEND ME ALL”, transferuri care se regăsesc în documentele furnizate de Western Union şi ataşate în cauză.

Instanţa de fond a observat, observă cum, în funcţie de nevoile de transfer, AI îi solicita lui ZD furnizarea datelor unor săgeţi, care ulterior erau trimise la complicii din străinătate care efectuau transferul de bani în România spre aceste persoane şi , ulterior datele de transfer erau comunicate pe aceeaşi cale ajungând la ZD care organiza retragerea sumelor de bani.

Astfel, începând cu luna aprilie 2007 şi până în luna septembrie 2007, inculpatul DMD a procedat la efectuarea de retrageri de sume de bani.

În realizarea rezoluţiei infracţionale, acesta era contactat telefonic de către ZD, cei doi se întâlneau la un oficiu de Western Union din mun. Rm. Vâlcea unde ZD îi punea la dispoziţie datele de transfer respectiv datele expeditorului, suma de încasat şi codul MTCN.

253

Inculpatul proceda la completarea formularului cu datele personale la rubrica destinatar şi respectiv datele menţionate la rubrica corespunzătoare “ expeditor”.

După ridicarea sumei de bani, inculpatul DMD o remitea lui ZD, primind în schimb 40-50 de lei .

În baza acestei rezoluţii infracţionale, inculpatul a procedat în perioada aprilie - septembrie 2007, la efectuarea unui număr de 12 de retrageri a unor diferite sume de bani, în total suma de 76.379 lei şi 9000 euro.

Cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, inculpatului i-au fost prezentate cele 12 formulare privind retragerile efectuate, recunoscându-şi scrisul pe acestea .

Cu privire la inculpatul CDC, instanţa de fond a constatat, că în cursul lunii ianuarie 2007, inculpatul a fost cooptat în activitatea infracţională de către numitul AI, prieten din copilărie cu acesta, care i-a propus să retragă diferite sume de bani expediate din străinătatea prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi sume modice pentru fiecare sumă retrasă .

Inculpatul a fost de acord ,astfel că i-a furnizat acestuia datele de identitate, care l-a rândul său le-a comunicat celorlalţi membrii ai grupului care asigurau transferul sumelor de bani din străinătate.

În funcţie de nevoile de transfer, AI îi expedia lui inculpatului, pe telefonul mobil, mesaje text conţinând datele expeditorilor, sumele de bani şi codul MTCN iar acesta se deplasa la cel mai apropiat oficiu Westen Union unde completa formularul primind suma de bani respectivă şi ulterior retragerii, lua legătura cu AI căruia îi preda banii ridicaţi.

În realizarea acestei rezoluţii infracţionale, în perioada ianuarie –august 2007, inculpatul a procedat efectuarea unui număr de 28 de retrageri a unor diferite sume de bani, în total 197.176 lei şi 2048 euro.

Cu prilejul audierii în cursul urmăririi penale, inculpatului i-au fost prezentate cele 28 de formulare privind retragerile efectuate, recunoscându-și scrisul pe acesta .

De asemenea, în raport de poziţia procesuală a inculpatului, a rezultat că acesta a avut reprezentarea existenţei unui grup infracţional, a membrilor şi scopului său, context în care a aderat şi sprijinit activitatea infracţională desfăşurată în cadrul acestuia.

În cazul inculpatului GLB, instanţa de fond a reţinut, că în cursul lunii martie 2007, a fost cooptat în activitatea infracţională de către un membru neidentificat al grupului care folosea numărul de telefon 0751818579, care colabora cu numitul AI, propunându-i să retragă diferite sume de bani expediate din străinătatea prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi sume modice pentru fiecare sumă retrasă .

254

Inculpatul a fost de acord furnizându-i acestuia datele de identitate, care, la rândul său, le-a comunicat celorlalţi membrii ai grupului, în speţa lui AI, care asigura transferul sumelor de bani din străinătate .

În acest sens au fost identificate mesaje text trimise de la postul telefonic cu numărul *** către numitul AI ce priveau datele inculpatului GLB.

Datele respective erau comunicate de AI altor participanţi din lanţul infracţional aflaţi în străinătate datele respective în vederea expedierii sumelor de bani.

Astfel, în datele de 17.07.2007, 20.07.2007, 21.07.2007, 25.07.2007, 27.07.2007, de la postul telefonic cu numărul *** se transmit lui AI, aflat la postul telefonic *** mesaje cu textul “First name: LB .Last name: G”.

În continuare, corespunzător obţinerii datelor, inculpatului Andrei Ion îi trimite un mesaj unui membru al grupului din Marea Britanie cu textul spre exemplu “Receiver First name: LB.Last name: G.in minute.lew.amt.sender AB” pentru a fi efectuat transferul.

S-s constatat de către instanţa de fond, că în funcţie de nevoile de transfer, Andrei Ion solicita furnizarea datelor unor săgeţi, care ulterior erau trimise la complicii din străinătate care efectuau transferul de bani în România spre aceste persoane şi,ulterior datele de transfer erau comunicate pe aceeaşi cale ajungând la membrii care organizau retragerea sumelor de bani.

Astfel, în perioada martie – august 2007, inculpatul GBL a procedat la efectuarea de retrageri de sume de bani .

În realizarea rezoluţiei infracţionale, acesta era contactat telefonic de persoana respectivă, cei doi se întâlneau la un oficiu de Western Union din mun. Rm. Vâlcea unde inculpatului i se puneau la dispoziţie datele de transfer respectiv datele expeditorului, suma de încasat şi codul MTCN.

Inculpatul proceda la completarea formularului cu datele personale la rubrica destinatar şi respectiv datele menţionate la rubrica corespunzătoare “ expeditor”, iar după ridicarea banilor , îi remitea acestuia , primind în schimb sume modice , conform înţelegerii.

În perioada menţionată, inculpatul a procedat efectuarea unui număr de 37 de retrageri de diferite sume de bani, în total 33.651 lei şi 29.791 euro.

Cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, inculpatului i-au fost prezentate cele 37 de formulare privind retragerile efectuate, recunoscându-şi scrisul pe acestea.

Cu privire la inculpatul BC, instanţa de fond a arătat, că în cursul lunii martie 2007, a fost cooptat în activitatea infracţională de către un membru neidentificat al grupului care utiliza numărul de telefon ***, care colabora cu numitul IGM, propunându-i să retragă

255

diferite sume de bani expediate din străinătate prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi sume modice pentru fiecare sumă retrasă .

Inculpatul a fost de acord furnizându-i acestuia datele de identitate, care, l-a rândul său le-a comunicat celorlalţi membrii ai grupului, în speţa lui IGM, care asigura transferul sumelor de bani din străinătate .

În acest sens, au fost identificate mesaje text trimise de la postul telefonic cu numărul 40743284784 către inculpatul IGM ce priveau datele inculpatului BC.

Datele respective erau comunicate de IGM altor participanţi din lanţul infracţional aflaţi în străinătate în vederea efectuării expedierilor de bani.

Astfel, în data de 20.07.2007, de la postul telefonic cu numărul 40743284784, se transmit lui IGM, aflat la postul telefonic *** mesajul cu textul “C M, V S F,D L D, B C, T A R. Astea sumt numele mele. Pune pt maine kaskaval. D”.

În continuare, corespunzător obţinerii datelor, inculpatul IGM trimite un mesaje unui membru al grupului din Marea Britanie cu textul, spre exemplu, mesajul din data de 30.07.2007 - "Rec- C lastname B , SEND- M lastname B, in euru ROMANIA” sau din data de 31.07.2007 “Rec- C lastname B , SEND- M lastname B 2881 , 4089e” .

Instanţa de fond a observat, cum în funcţie de nevoile de transfer, IGM solicita furnizarea datelor unor săgeţi, care ulterior erau trimise la complicii din străinătate care efectuau transferul de bani în România spre aceste persoane şi ulterior datele de transfer erau comunicate pe aceeaşi cale ajungând la membrii care organizau retragerea sumelor de bani.

Astfel, în perioada martie - decembrie 2007, inculpatul BC a procedat la efectuarea de retrageri de sume de bani .

În exercitarea rezoluţiei infracţionale, acesta era contactat telefonic persoana respectivă, cei doi se întâlneau la un oficiu de Western Union din mun. Alexandria, inculpatului i de puneau la dispoziţie datele de transfer respectiv datele expeditorului, suma de încasat şi codul MTCN.

Inculpatul proceda la completarea formularului cu datele personale la rubrica destinatar şi respectiv datele menţionate la rubrica corespunzătoare “ expeditor”, iar după retragerea banilor , îi remitea acestuia , primind în schimb sume modice conform înţelegerii.

În perioada amintită, inculpatul a procedat la efectuarea unui număr de 30 de retrageri de diferite sume de bani, totalizând suma de 66.023 euro şi 14.550 dolari SUA.

256

Cu prilejul audierii sale în cursul urmăririi penale, inculpatului i-au fost prezentate cele 30 de formulare privind retragerile efectuate, recunoscându-şi scrisul pe acestea.

Sub aspectul încadrării juridice, instanţa de fond a apreciat, că fapta inculpatului AGR, care, în perioada martie – iulie 2007, a comis un număr de 103 acte materiale, 39 în calitate de autor şi 64 în calitate de instigator, prin aceea că a dobândit , deţinut şi folosit, prin transferuri băneşti repetate suma totală de 27.493 euro şi 133.763 lire sterline, cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Fapta aceluiaşi inculpat de a adera şi sprijini un grup infracţional organizat în aceeaşi perioadă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 5 Cod penal.

Întrucât inculpatul a comis aceste infracţiuni înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele , s-au aplicat dispoziţiile art. 38 alin. 1 Cod penal, referitoare la concursul real de infracţiuni.

De asemenea, fapta inculpatului AVF, care, în perioada ianuarie – august 2007, a comis un număr de 28 acte materiale de spălare de bani, prin aceea că a dobândit, deţinut şi folosit prin transferuri băneşti repetate suma totală de 147.952 lei şi 8658 euro, cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Fapta inculpatului DMD , care , în perioada aprilie – septembrie 2007, a comis un număr de 12 acte materiale de spălare de bani, prin aceea că a dobândit, deţinut şi folosit prin transferuri băneşti repetate suma de 76.379 lei şi 9000 euro, cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Fapta inculpatului CDC, care, în perioada ianuarie – august 2007, a comis un număr de 28 acte materiale de spălare de bani , prin aceea că a dobândit , deţinut şi folosit prin transferuri băneşti repetate , suma totală de 197.196 lei şi 2048 euro, cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Fapta aceluiaşi inculpat de a adera şi sprijini un grup infracţional organizat în aceeaşi perioadă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 5 Cod penal.

257

Întrucât inculpatul a comis aceste infracţiuni înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele , s-au aplicat dispoziţiile art. 38 alin. 1 Cod penal, referitoare la concursul real de infracţiuni.

Fapta inculpatului GLB, care, în perioada martie – august 2007 a comis un număr de 37 acte materiale de spălare de bani , prin aceea că a dobândit , deţinut şi folosit prin transferuri băneşti repetate suma totală de 33.651 lei şi 29.791 euro , cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Fapta inculpatului BC, care, în perioada martie – decembrie 2007 a comis un număr de 30 acte materiale de spălare de bani , prin aceea că a dobândit , deţinut şi folosit prin transferuri băneşti repetate suma totală de 66.023 euro şi 14.550 dolari SUA , cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Legat de acest aspect, instanţa de fond a constatat, că în cazul inculpaţilor, în actul de sesizare a instanţei, nu s-a făcut menţiunea aplicării art. 5 Cod penal, în condiţiile în care s-a apreciat că legea în vigoare este mai favorabilă, motiv pentru care, admiţând şi cererea formulată în acest sens, o atare omisiune a fost înlăturată, prin reţinerea dispoziţiilor amintite.

Pe de altă parte, s-a constatat, că în privinţa infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor nu a intervenit prescripţia răspunderii penale .

În cauză, termenele de prescripţie sunt de 5 ani, respectiv 8 ani, şi se socotesc de la momentul epuizării infracţiunilor ( art. 154 alin. 1 lit. c şi d şi alin. 2 Cod penal ).

Potrivit art. 155 alin. 1 Cod penal, a arătat instanţa de fond, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză .

Conform alin. 2 al aceluiaşi text de lege, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Iniţial, s-au efectuat cercetări în dosarul nr. 15D/P/2008 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Vâlcea, pentru ca, ulterior, să se procedeze la disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor , formându-se , succesiv, dosarele nr. 29D/P/2009 şi 42D/P/2010, în care , prin rechizitoriul din 12.01.2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor.

S-a constatat, că în cazul acestora , prin ordonanţele din 20.10.2008 şi 20.11.2008 s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunilor prev. de

258

art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal , cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal, urmate de alte acte de urmărire penală, de asemenea, cu efect întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale.

În conformitate cu art. 155 alin. 4 Cod penal, termenele prevăzute de art. 154 , dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni ( prescripţia specială).

Prin urmare, având în vedere actele de procedură efectuate, s-a reţinut de către instanţa de fond, că nu s-au împlinit termenele de prescripţie specială, condiţii în care nu este incidentă o asemenea cauză care înlătură răspunderea penală.

La stabilirea tratamentului sancţionator, instanţa de fond a ţinut seama de gradul de pericol social al infracţiunilor comise de inculpaţi, dedus din conţinutul concret şi împrejurările în care au fost săvârşite, dimensiunile activităţilor infracţionale, precum şi datele privitoare la persoana şi conduita inculpaţilor, manifestând un comportament adecvat, atât înainte cât şi după săvârşirea faptelor şi care şi-au recunoscut vinovăţia, găsindu-şi aplicabilitatea dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod pr.penală.

Raportat la toate aceste elemente de individualizare, reale şi personale, instanţa de fond, în baza art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal a condamnat pe inculpatul AGR, la 1 an închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. 1 Cod penal s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal , ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a condamnat inculpatul la 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. 1 , art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 45 alin. 1 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, urmând să execute, în total, 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul AVF, la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul DMD, la 2 ani şi 3 luni închisoare.

259

În baza art. 367 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul CDC, la 1 an închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal , pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. 1 Cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal , ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. 1 , art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 45 alin. 1 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea ,de 2 ani şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, urmând să execute, în total, 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,b Cod penal.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul GLB, la 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod pr.penală şi art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul BC, la 2 ani şi 4 luni închisoare.

S-a apreciat de către instanţa de fond, făcând trimitere la datele care circumstanţiază favorabil persoana inculpaţilor , în special absenţa unor antecedente penale, atitudinea avută după săvârşirea faptelor şi posibilităţile reale de îndreptare, conştientizând consecinţele negative ale acestora şi însuşirea învăţămintelor necesare, că aplicarea pedepsei este suficientă fără a se impune şi executarea sa efectivă, în condiţiile unei supravegheri, pe viitor, a conduitei acestora.

Drept urmare, constatând îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, în baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate inculpaţilor.

Pe durata termenului de supraveghere, stabilit potrivit art. 92 Cod penal, s-a dispus ca inculpaţii să se supună măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. 1, alin. 2 lit. b şi alin. 3 Cod penal.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal.

Totodată, în baza art. 33 din Legea nr. 656/2002, s-a dispus confiscarea de la inculpatul AGR a sumelor de 240.741 lei şi 23.523 euro sau echivalentul în lei , de la inculpatul AVF a sumelor de 147.952 lei şi 8.658 euro sau echivalentul în lei , de la inculpatul

260

DMD a sumelor de 76.379 lei şi 9.000 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul CDC a sumelor de 197.176 lei şi 2.048 euro sau echivalentul în lei, de la inculpatul GLB a sumelor de 33.651 lei şi 29.791 euro sau echivalentul în lei şi de la inculpatul BC a sumelor de 66.023 euro şi 14.550 dolari SUA sau echivalentul în lei.

Dat fiind caracterul obligatoriu, a fost instituită măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor AGR, AVF, DMD, CDC, GLB şi BC până la concurenţa sumelor supuse confiscării.

Impotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii AVF şi CDC, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul AVF apreciază că în cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, care se calculează de la momentul epuizării infracţiunilor, conform art.154 alin.1 lit. c, d şi alin.2 Cod penal.

Astfel, iniţial, s-au efectuat cercetări în dosarul nr.15D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. – Biroul teritorial Vâlcea, pentru ca, ulterior, să se disjungă cauza şi să se constituie dosarele penale nr.29/D/P/2009 şi nr.42/D/P/2010, iar prin ordonanţele din 20 octombrie 2008 şi 20 noiembrie 2008, s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunilor prev. de art.7 din Legea nr.39/2003 şi art.23 din Legea nr.656/2002, în condiţiile art.41 alin.2 Cod penal anterior.

Pentru infracţiunea prev. de art.29 alin.1 lit. c din Legea nr.656/2002, cu aplic.art.35 aşlin.1 Cod penal, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, în contextul în care infracţiunea a fost săvârşită în perioada ianuarie – august 2007, iar termenul de prescripţie de 8 ani s-a împlinit la 1 august 2015, anterior punerii în mişcare a acţiunii penale care a avut loc la 29 octombrie 2015, cât şi emiterii rechizitoriului la data de 12 ianuarie 2016.

Nu există nicio ordonanţă de extindere a cercetărilor şi începerea urmăririi penale faţă de inculpat, singurul act care face trimitere la persoana sa fiind procesul verbal întocmit la 29 octombrie 2015, în care se menţionează că s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru două infracţiuni.

Până la împlinirea termenului de prescripţie, nu au avut loc acte de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât demersurile procedurale faţă de inculpat au început abia la 29 octombrie 2015, când s-a pus în mişcare acţiunea penală, motiv pentru care instanţa de fond trebuia să dispună încetarea procesului penal, în baza art.396 alin.1 pct.6 Cod pr.penală, coroborat cu art.16 alin.1 lit. f Cod pr.penală.

Sentinţa este nelegală şi cu privire la greşita aplicare a art.32 şi art.33 din Legea nr.656/2002, prin car au fost confiscate sumele de 147.952 lei şi 8.658 euro sau echivalentul în lei, în condiţiile în care, prin sentinţa penală nr.26 din 17 iulie 2013,

261

pronunţată de Tribunalul Vâlcea, au fost confiscate aceleaşi sume de bani de la inculpatul AI, care a fost liderul grupului infracţional.

Sunt inaplicabile dispoziţiile art.33 din Legea nr.656/2002 şi art.112 lit. e Cod penal, întrucât sumele de bani au servit la restituirea şi despăgubirea persoanelor vătămate, iar cele care nu au fost restituite şi nu au servit la restituire, au fost deja confiscate.

In fine, se solicită reindividualizarea pedepsei aplicate, în sensul reducerii la limita de un an închisoare, avându-se în vedere că inculpatul s-a prevalat de procedura simplificată, nu a suferit niciun fel de condamnări sau sancţiuni până în anul 2007, şi-a continuat studiile superioare, este încadrat în muncă, a avut o comportare bună atât în raporturile de la locul de muncă, cât şi în societatea civilă, fiind vorba de un accident nefericit în viaţa sa ce s-a întâmplat în urmă cu 10 ani, pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare fiind exagerată, în contextul în care liderului grupului, AI, i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni, iar colaboratorului direct al acestuia, ZD, o pedeapsă de 2 ani şi 3 luni închisoare.

Inculpatul CDC a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a înlăturării răspunderii penale, prin împlinirea termenului de prescripţie, urmând a fi exonerat atât de la confiscarea sumelor de bani, cât şi de la instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ce-i aparţin.

Fapta de constituire a unui grup infracţional organizat a fost săvârşită de inculpat în luna ianuarie 2007, iar cea de spălare de bani în formă continuată în lunile ianuarie şi august 2007.

Avândau-se în vedere că singurele acte de procedură ce-l vizează pe inculpat au fost o citaţie emisă la data de 3 septembrie 2015 şi un proces verbal din data de 29 decembrie 2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă punerea în mişcare a acţiunii penale, apreciază că s-a împlinit termenul de prescripţie de 5 ani, prev. de art.154 alin.1 lit. d Cod penal, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat şi, respectiv, termenul de 8 ani, prevăzut de art.154 alin.1 lit. c Cod penal, pentru infracţiunea de spălare de bani în formă continuată, de la data săvârşirii faptei – ianuarie 2007 şi până în ianuarie 2017 au trecut 10 ani.

Se mai invocă de către inculpat, că măsura confiscării speciale este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, care se întemeiază pe răspunderea personală, astfel că nu poate fi aplicată solidaritatea care este proprie răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în situaţia valorificării unor bunuri, fiecare inculpat va fi obligat la plata sumei de care a beneficiat, în urma bunurilor sustrase, iar nu la plata întregii sume în solidar.

Paguba produsă persoanei vătămate, neconstituită parte civilă, al cărei corespondent valoric nu a intrat în patrimoniul făptuitorului, nu poate face obiectul confiscării speciale prin obligarea

262

făptuitorului la plata echivalentului bănesc al pagubei şi nu este posibilă o confiscare specială dublă.

Cum inculpatul nu a beneficiat de sumele de 197.176 lei şi 2.048 euro, iar în dosarul nr.1265/90/2009 al Tribunalului Vâlcea, inculpatului AI i-au fost confiscate şi indisponibilizate mai multe sume de bani, care au inclus şi sumele respective, în mod greşit s-a dispus confiscarea acestora de la inculpat.

Un alt motiv de apel vizează schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, din infracţiunea de spălare de bani, în infracţiunea de tăinuire prev. de art.270 Cod penal şi pentru care a intervenit prescripţia.

Intrucât inculpatul s-a rezumat doar la retragerea sumelor de bani şi predarea lor inculpatului AI, iar, nicidecum la acţiuni de schimbare sau transfer de bunuri în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestora, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.29 alin.1 lit. c din Legea nr.656/2002.

In acest sens este şi jurisprudenţa I.C.C.J. – Decizia nr.146/2010, care a statuat că este necesar să se folosească de anumite instituţii sau instrumente financiare pentru a converti „banii murdari” în „bani curaţi”.

Inculpatul nu a realizat nicio acţiune care să intre în sfera elementului material al spălării de bani, întrucât nu a încercat reintroducerea sumelor de bani în circuitul financiar, prin orice act de natură a facilita disimularea provenienţei, ci s-a rezumat la primirea unui bun de către o persoană, fie a cunoscut, fie a prevăzut că provine din săvârşirea unui fapte prevăzută de legea penală, fapta circumscriindu-se infracţiunii de tăinuire prev. de art.270 Cod penal.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală, constată că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care apelanţii-inculpaţi au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

În raport de probatoriul administrat în cauză, specific infracţiunilor sub aspectul cărora au fost cercetaţi inculpaţii, reiese că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de spălare de bani în formă continuată, în cazul ambilor inculpaţi şi constituirea unui grup infracţional organizat în forma aderării şi sprijinirii, în cazul inculpatului CDC, în modalităţile normative prevăzute de art.29 alin.1 lit. c din Legea nr.656/2002, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod

263

penal şi art.367 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal, sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Este de precizat, că ambii inculpaţi s-au prevalat de procedura simplificată reglementată de art.375 şi urm. Cod pr.penală, iar ansamblul probator relevă săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii.

La dosarul cauzei a fost ataşat dosarul nr.1265/90/2009 al Tribunalului Vâlcea, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr.96 din 17 iulie 2013, prin care au fost condamnaţi ceilalţi inculpaţi, inclusiv AI, coordonatorul grupului infracţional specializat în comiterea de fraude informatice pe internet, în scopul obţinerii de beneficii financiare în mod ilicit.

Apelanţii-inculpaţi au avut rolul de „săgeţi” în cadrul grupului, pe un palier inferior, fiind racolaţi de către inculpatul ZD, care făcea parte din palierul II, al grupului infracţional condus de către inculpatul AI, care, ulterior, colecta toate sumele de bani ridicate de către cei doi inculpaţi de la diferite unităţi bancare, în special prin sistemul Western Union şi care fuseseră expediate de către persoanele vătămate – cetăţeni străini, păgubite în urma inducerii în eroare prin mijloace dolosive.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului, identificarea acesteia până la judecarea definitivă a cauzei, se realizează conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.265 din 6 mai 2014, prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii penale mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu.

Sub acest aspect, instanţa de fond a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de cele două reglementări incidente, circumstanţe agravante, regimul sancţionator al acestora, modalitatea de executare a pedepsei care se poate stabili, pedepsele complementare şi accesorii, alte instituţii distincte, precum reabilitarea.

In considerarea tuturor acestor aspecte, comparând cele două legi penale succesive, instanţa de fond a reţinut judicios că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este cea nouă, aceasta urmând a fi aplicată în ansamblu, cu privire la pedeapsa principală, pedeapsa accesorie şi modalitatea de executare.

Este evident, că legea nouă este mai favorabilă, chiar dacă modalităţile de individualizare a executării pedepsei prevăzute de Codul penal anterior, sunt mai blânde decât cea prevăzută de art.91 Noul Cod penal, în condiţiile în care limitele de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracţiuni deduse judecăţii sunt mult mai mici în Noul Cod penal.

Faptele comise de către inculpaţi se circumscriu tipicităţii obiective a infracţiunii de spălare de bani prev. de art.29 alin.1 lit. c din Legea nr.656/2002, în contextul în care aceştia au retras sumele

264

de bani şi le-au predat inculpatului Andrei Ion prin intermediul inculpatului ZD, cunoscând că acestea proveneau din săvârşirea infracţiunii de fraudă informatică, în scopul ascunderii sau a disimulării originii ilicite, nejustificându-se schimbarea încadrării juridice în baza art.386 Cod pr.penală, în infracţiunea de tăinuire prev. de art.270 Cod penal, aşa cum se solicită de către inculpatul CDC.

In cauză, nu s-au împlinit termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute de art.154 alin.1 lit. c şi d cod penal, de 8 ani şi 5 ani, corelative celor două infracţiuni deduse judecăţii, avându-se în vedere dispozițiile art.155 alin.1 şi 3 Cod penal, care prevăd „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar întreruperea produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei”.

Prin urmare, actele de procedură efectuate de către organele de urmărire penală faţă de inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriul nr.26D/P/2009 al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea şi care a făcut obiectul dosarului nr.1265/90/2009, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea (inclusiv inculpaţii IGM şi AI, liderii grupurilor infracţionale organizate), în interiorul termenelor de prescripţie de 5 ani şi, respectiv 8 ani, au efect întreruptiv şi asupra cursului prescripţiei răspunderii penale, corelativ infracţiunilor sub aspectul cărora s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi apelanţi-inculpaţi prin rechizitoriul nr.42D/P/2010 din 12 ianuarie 2016 al D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Vâlcea, aceştia având calitatea de participanţi la infracţiunile pentru săvârşirea cărora a fost condamnat inculpatul AI, alături de alţi inculpaţi, în dosarul nr.1265/90/2009, conform sentinţei penale nr.96 din 17 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

De asemenea, în cauză nu s-au împlinit termenele de prescripţie specială ale răspunderii penale, în considerarea art.155 alin.4 Cod penal, care prevăd că „termenele prevăzute la art.154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni”, în condiţiile în care termenul de 10 ani se calculează de la momentul epuizării infracţiunii şi se împlineşte în cursul anului 2017, însă, ulterior pronunţării prezentei decizii.

Analizând hotărârea atacată sub aspectul individualizării pedepselor, Curtea constată că instanţa de fond a realizat o justă evaluare a criteriilor prevăzute de art.74 Cod penal, şi anume: împrejurările şi modalitatea săvârşirii faptelor, limitele de pedeapsă prevăzute în textul incriminator, reduse cu 1/3 în baza art.396 alin.10 Cod pr.penală, rolul nesemnificativ al inculpaţilor în mecanismul infracţional, aceştia fiind racolaţi în vederea retragerii unor sume de bani expediate din străinătate, prin sistemul de transfer Western Union, urmând a primi comisioane de aproximativ 40-50 lei, pentru fiecare sumă retrasă, circumstanţele personale ale inculpaţilor, care

265

nu sunt cunoscuţi în evidenţa cazierului judiciar cu antecedente penale şi s-au integrat ulterior în societate, inclusiv din punct de vedere familial, susţinând că faptele comise în urmă cu 10 ani constituie „un accident” în viaţa lor.

In acest context, pedepsele şi modalitatea de executare a acestora trebuie individualizate în aşa manieră încât inculpaţii să se convingă de necesitatea respectării legii şi să evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale, aşa încât, Curtea apreciază că pedepsele aplicate acestora, sunt proporţionale cu gravitatea faptelor comise, în împrejurările expuse în mod detaliat de către instanţa de fond.

Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepselor , instanţa de fond, în mod temeinic, a apreciat că scopul preventiv-educativ al acestora poate fi atins şi fără executarea în condiţii de privare de libertate, ci prin suspendarea sub supraveghere în baza art.91 Cod penal, pe durata unor termene de supraveghere de 2 ani şi 4 luni, în cazul inculpatului AF, respectiv de 3 ani în cazul inculpatului CD, conform art.92 Cod penal anterior.

Astfel, nu se justifică schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării disp.art.60 Cod penal, avându-se în vedere circumstanţele concrete ale săvârşirii infracţiunilor, cei doi inculpaţi fiind racolaţi de către inculpatul ZD la solicitarea inculpatului AI, şi că în prezent sunt percepuţi cu o conduită exemplară în colectivitate, fiind vorba de un incident singular.

Însă, sentinţa este nelegală sub aspectul confiscării de la cei doi inculpaţi a sumelor de bani în lei şi euro, conform art.33 din Legea nr.656/2002.

Astfel, conform dispoziţiilor respective, în cazul infracţiunii de spălare de bani, se aplică art.118 Cod penal privind confiscarea.

In cuprinsul sentinţei penale nr.96 din 17 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, sunt defalcate prejudiciile cauzate celor 61 părţi vătămate, de către grupul infracţional coordonat de inculpatul IGM, respectiv celor 148 părţi vătămate, de către grupul infracţional coordonat de către inculpatul AI.

In baza art.118 lit. b şi art.118 alin.1 lit. e Cod penal, s-a dispus confiscarea de la inculpaţii din respectiva cauză a bunurilor folosite la săvârşirea infracţiunilor şi a sumelor de bani obţinute prin săvârşirea activităţilor ilicite, sume ce nu au fost folosite la despăgubirea părţilor vătămate.

Prin urmare, de la inculpatul AI au fost confiscate sume mari de bani în euro, echivalent în lei la data plăţii şi inclusiv de la ceilalţi inculpaţi condamnaţi prin sentinţa penală nr.96/2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, fiind indisponibilizate şi sume mari de bani în lei depuse în conturi bancare la CEC Bank Râmnicu Vâlcea, la dispoziţia instanţei, în vederea reparării prejudiciilor cauzate de către inculpaţii din respectiva cauză.

266

In sarcina celor doi inculpaţi s-a reţinut că, fiind cooptaţi în activitatea infracţională de către inculpaţii ZD şi AI, au retras diferite sume de bani expediate de către cetăţeni străini, prin sistemul de transfer Western Union, beneficiarul efectiv al sumelor respective fiind liderul grupului infracţional, inculpatul AI, cu menţiunea că inculpatul ZD făcea parte din palierul II, iar inculpatul CD de pe un palier inferior, având rolul de „săgeată”.

Inculpatul AI a organizat şi coordonat un grup infracţional pe o perioadă de un an, în scopul comiterii unor infracţiuni grave, cu caracter transnaţional şi obţinerii de beneficii financiare, inducând în eroare un număr de 148 de persoane vătămate şi folosindu-se de mijloace frauduloase cu prilejul încheierii tranzacţiilor, cauzând un prejudiciu total de 394.926, 37 lei.

Aşa cum judicios s-a menţionat de către inculpatul CD în motivele de apel, confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, care se întemeiază pe răspunderea personală, astfel că nu poate fi aplicată solidaritatea care este proprie răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni de acest gen, trebuie să li se confişte sumele de bani de care au beneficiat în mod efectiv , fiind exclusă solidaritatea.

In contextul în care inculpatului AI i-au fost confiscate deja sumele de bani cu care au fost induse în eroare persoanele vătămate care nu s-au constituit părţi civile în cauză, şi nu au servit la despăgubirea acestora, este nelegală dispoziţia instanţei de fond de confiscare a aceloraşi sume de bani şi de la cei doi apelanţi-inculpaţi, fiind vorba de o confiscare dublă, în esenţă.

Pentru considerentele expuse anterior, sentinţa este nelegală, motiv pentru care, în baza art.421 pct.2 lit. a Cod pr.penală, Curtea a admis apelurile inculpaţilor, a desfiinţat sentinţa în parte şi, rejudecând, a înlăturat confiscarea de la aceştia a sumelor de bani în lei şi euro.

Instanţa de fond a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale celor doi inculpaţi până la concurenţa sumelor supuse confiscării. In condiţiile în care aceste sume au fost înlăturate, subzistă temeiul instituirii măsurii asigurătorii respective, însă numai până la concurenţa sumelor la plata cărora au fost obligaţi cei doi inculpaţi de către instanţa de fond, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

267