Privită numai dintr-un anumit punct de vedere şi în contextul perioadei şi la nivelul condiţiilor de producţie dela începutul dezvoltării capitalismului în Anglia, concepţia marxistă poate a avut o oarecare valabilitate.La o analiză mai detaliată şi fără a face din ea eşafodul unei propagande politice, referitoare la lupta de clasă şi la rolul clasei muncitoare ca „gropar” al capitalismului, opiniile lui Marx capătă alte sensuri, alte valori şi cu totul un alt conţinut.

Analiza istorică a societăţii omeneşti făcută de către specialişti istorici şi economişti, pe baza unor documente istorice, confirmă că societăţile antice din Grecia şi Roma, de exemplu, în care se produceau diverse bunuri materiale şi în care existau proprietari de sclavi şi sclavi, nu pot fi considerate ca nişte exemple semnificative, întrucât aceste două clase sociale au reprezentat am putea spune, o parte nesemnificativă a populaţiei antice, iar existenţa acestei societăţi a fost de orelativ scurtă durată. În aceste societăţi proprietatea asupra sclavilor, consideraţi de istorici drept „unelte vorbitoare”, nu s-a manifestat în nici un fel ca fiind un act de vânzare a forţei de muncă.Mai tîrziu şi în orânduirea feudală, unde au existat mai multe clase sociale:feudalii, ţăranii liberi, şerbii, meseraşii şi clerul, iarăşi nu se poate pune problema vânzării forţei de muncă; şerbii erau legaţi de pămîntul feudalului (munceau pentru el, îi asigurau produsele agricole de care avea nevoie feudalul – propietarul pămîntului şi al şerbilor), dar de asemeni nu a existat nici o formă de vînzare aforţei de muncă şi nu primeau o retribuţie sub formă de salariu în schimbul utilizării forţei lor de muncă.

De abia în condiţiile societăţii capitaliste se poate discuta despre proprietatea asupra mijloacelor de producţie, despre cele două clase sociale: capitalişti şi muncitori şi despre relaţiile lor sociale bazate pe plata muncii prin salariu, iar capitalul fiind considerat ca instrumentul fundamental al vieţii economice, politice şi sociale.Acestei societăţi îi devin specifice noţiunile de salariu şi profit. În acelaşi timp în cadrul societăţii capitaliste au fost create unele instituţii, despre care nici Marx şi nici alţi teoreticieni socialişti nu au făcut prea multe referiri. Este vorba de exemplu despre instituţiile patronale, care aveau drept scop asigurarea unor condiţii de muncă şi viaţă pentru muncitori (printre care: locuinţe pentru lucrători, creerea cartierelor muncitoreşti, economatele, creerea sistemului de pensii, şcoli pentru copii salariaţilor şi uneori la anumite întreprinderi chiar participarea la beneficiile întreprinderii).Cele mai multe reforme introduse de legislaţia muncitorească pe parcursul sutelor de ani sau revendicările sindicatelor au fost realizate din şi prin iniţiativa acestor instituţii patronale.Este adevărat că pe parcursul evoluţiei acestor instituţii, în anumite ţări, ele au degenerat în instituţii ce controlau într-un mod deosebit de intens vieţile muncitorilor. Acesta a fost motivul pentru care la Martie 1910, în Franţa, de exemplu,s-a emis legea de suprimare aeconomatelor.Concepţia socialiştilor se referea la anumite obiective printre care:- sursa de obţinere a profitului după opinia lor, nu era capitalul ci munca care producea valoare şi plusvaloare şi ca atare cereau ca munca să fie răsplătită la adevărata ei valoare (fără a se face vreo precizare despre care era „valoarea” ei, în afară de asigurarea unor mijloace modeste de subsistenţă şi pentru asigurarea reproducerii forţei de muncă),- mijloacele de producţie trebuiau să devină proprietate comună şi producătorii (cei ce le foloseau-n.n.), să devină stăpânii acestora.

Teoretic asemenea idei prezentate şi de V.I. Lenin, având la bază teoria marxistă, au putut ameţi capetele unor oameni lipsiţi de educaţie (ţăranii săraci, meşteşugarii din micile ateliere), sau tineri educaţi,veniţi din ţările Europei occidentale dela studii şi care erau inspiraţi de un înalt elan revoluţionar, dar care nu cunoşteau la timpul respectiv adevăratele instrumente ale conducerii şi desfăşurării procesului de producţie, al concurenţei şi al evoluţiei economice în general.

„Cei nevoiaşi sau mai puţini avuţi, marcaţi şi de invidie, spune Dr. Frei, nutreau speranţe în posibila echitate materială şi socială” 1Aceeaşi teorie marxistă, de susţinerea cu vehemenţă a necesităţii continue a luptei de clasă, a fost folosită şi de către conducătorii ţărilor socialiste care au experimentat timp de peste 70 de ani noul mod al unui sistem bazat pe planificarea centralizată a producţiei, în societăţi în care clasa muncitoare devenise stăpână pe mijloacele de producţie, iar clasa exploatatoare fusese lichidată. Având posibilitatea de analiză şi comparaţie între cele două sisteme de producţie: cel bazat pe planificarea centralizată şi cel al pieţei libere, se poate considera că în condiţiile economiei „socialiste”nu au avut loc şi nu s-au manifestat diversele efecte ale unor crize economice? Asemenea crize economice, au existat şi oricine care nu a avut sau nu are ochelari de cal, a putut să le vadă la timpul respectiv şi ulterior. În tot sistemul economic socialist au existat crize economice şi au avut loc toate manifestările specifice, dar ele erau mascate. Şomajul real era mascat prin angajările fără nici o necesitate şi împărţirea salariilor între cei angajaţi; situaţia industrei, agriculturii,comerţului intern şi internaţional se dovedea la fel de dezastroasă,falimentară şi pentru a supravieţui aceste ramuri economice trebuiau să fie permanent stipendiate din bugetul de stat. Inflaţia îşi manifesta şi ea prezenţa, iar atunci când se simţea lipsa anumitor produse de uz curent,se manifesta şi mai puternic creşterea preţurilor printr-o piaţă „neagră”,(care oficial era sancţionată prin lege, dar în realitate, era acceptată în mod tacit). Pe de altă parte, aşa cum remarca şi Prof. Dr. N.S.Stănescu, 2 în cadrul activităţii economice se practica un sistem dublu de preţuri:- pe de o parte erau preţurile subvenţionate, care se aplicau produselor ale căror costuri erau peste cele ale preţurilor de vânzare al mărfurilor de mare necesitate, vitale pentru populaţie (pîine, medicamente ş.a.);- pe de altă parte, se practicau preţurile supradimensionate,stabilite pentru produsele din import, care trebuiau să înlocuiască produsele deficitare din producţia internă.Pe această cale se căuta pe de o parte să se descurajeze consumul acestor produse, iar pe de altă parte se căuta o compensare pentru produsele la care nu se puteau acoperi cheltuielile de producţie. Pe asemenea căi de fapt se creease o practică în care pierderile planificate erau acceptate şi chiar legiferate de către toate organele de conducere. Lipsa de preocupare pentru obţinerea de beneficii creea o stare de totală neglijare a preocupării pentru organizarea producţiei, creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor materiale şi a manoperei.Se favoriza pe această cale o creştere mascată a preţurilor şi a inflaţiei care ascundeau de fapt pierderile financiare ce existau la nivelul fiecărei întreprideri, a ramurilor economice şi în final aîntregii economii naţionale. Realitatea a dovedit că economia socialistă din oricare ţară în care fusese impusă pe o cale mai mult sau mai puţin agresivă, era într-o permanentă recesie economică. Nimeni nu îşi poate aminti de existenţa unor etape de înviorare sau de avânt economic în nici una din acesteţări.În momentul în care s-a produs prăbuşirea sistemului comunist şi s-a lichidat instrumentul propagandistic care prezenta numai aspectele „vieţii fericite a muncitorilor şi ţăranilor” şi „marile succese” ale diferitelor ramuri economice, au ieşit la lumină toate deficienţele acestui sistem economic în care se anulase competiţia şi capitalul, care ar fi putut crea şi asigura o producţie necesară, suficientă şi rentabilă. O asemenea producţie ar fi trebuit să asigure satisfacerea nevoilor tuturor cetăţenilor acestor ţări în funcţie de veniturile pe care le aveau.

1Martin A.Frei,op.cit.,p.21.2N.S.Stanescu,op.cit.,p.38 și urm.

1.3. Teoria crizelor economice şi a periodicităţii lor

Referindu-se la evoluţia crizelor economice şi la periodicitatea lor,Marx a descris crizele prin patru stagii esenţiale: depresia, criza propriuzisă, înviorarea şi avântul economic, a căror ciclicitate se manifestă la fiecare 7 - 10 ani1.Marx, considera crizele economice ca fiind punctul în care contradicţiile din societatea capitalistă au ajuns la un asemenea apogeu, când clasa capitalistă pierde controlul asupra economiei şi când singura soluţie este înlocuirea relaţiilor capitaliste şi a proprietăţii private cu relaţii de tip nou, în care să dispară exploatarea iar proprietatea privată trebuia să fie înlocuită cu o proprietate comună asupra mijloacelor de producţie (de tip comunist). Ceea ce a omis însă Marx din teoria sa era explicarea situaţiei economice a conflictului social dintre capitaliştii exploatatori şi clasa muncitoare exploatată, în cele două stagii ale crizei economice: de înviorare şi de avânt economic.El nu a continuat explicarea conflictului social în condiţiile acestor două stagii ale crizei economice, când se manifestă o stare de belşug, când şomajul este redus la minimum şi când muncitorii îşi puteau asigura cele necesare unui standard de viaţă corespunzător, (ce nu era nici pe departe standardul de viaţă al unui om ce primea un salariu dincare să-şi poate asigura numai o existenţă ultra modestă şi suficientă pentru reproducţia forţei sale de muncă). De altfel Marx, referindu-se la opinia lui Sismondi despre plusvaloare, face o afirmaţie similară cu cea pe care o făcuseră înaintea lui, Adam Smith şi Sismondi (care la rândul lui o preluase dela AdamSmith), după care:„ Deşi prin munca sa zilnică, muncitorul produce mult mai mult decât ceea ce reprezintă cheltuielile sale zilnice, totuşi, după împărţirea cu proprietarul funciar şi cu capitalistul, arareori îi rămâne ceva care să depăşească simţitor strictul necesar” (Sismondi, Nouveauxprincipes...etc., vol. I, pg.87) 2

Preluând această ideie specifică primei perioade a capitalismului,Marx şi predecesorii lui au omis să spună (voit sau nu – n.n.), că standardul de viaţă al muncitorului „exploatat” depindea de gradul de dezvoltare economică al ţării respective, precum şi de gradul de educaţie al muncitorului, de necesităţile şi posibilităţile lui. Dacă în condiţiile primului stadiu de dezvoltare al capitalismului s-ar putea vorbi despre o asemenea situaţie, nici pe departe ea nu mai este valabilă în condiţiile economice ale producţiei în condiţiile unei societăţi capitaliste dezvoltate din secolul XX şi cu atât mai puţin ale secolului XXI. În condiţiile unei ţări capitaliste dezvoltate, din salariul primit în schimbul aşa zisei „vânzări a forţei de muncă”, muncitorul îşi poate cumpăra o casă, îşi poate dota locuinţa cu cele necesare unei vieţi civilizate şi specifice acestui secol, îşi poate cumpăra o maşină, (care ajunge să fie o necesitate şi nu un mijloc de lux). Chiar şi în condiţiile sistemului capitalist „exploatator”, aşa numiţii muncitorii „exploataţi” îşi pot trimite copii să înveţe la diverse universităţi şi să le asigure toate condiţiile pentru educaţie, chiar şi în condiţiile în care educaţia copiilor, este costisitoare. După cel de al doilea război mondial, muncitorii americani, de exemplu, au avut o creştere a salariului real de circa 50%.Femeile încadrate în activitatea economică au cunoscut o schimbareradicală a statutului lor. Peste 6 milioane de femei s-au încadrat în procesul muncii, ceea ce a dus la creşterea forţei de muncă activă cu circa 60%.Muncitorii negri care o perioadă lungă de timp în istoria Statelor Unite, au fost discriminaţi, au câştigat dreptul de a se încadra în muncă fără a suferi nici un fel de discriminare.

1Un punct de vedere similar îl foloseşte şi P.A. Samuelson, dar el consideră existenţa numai a două faze principale ale crizei: recesia şi expansiunea.2K.Marx – Teoria asupra plusvalorii, vol. IV al Capitalului, partea 1-a, Editura politică, Bucureşti, 1959, pag.117.

Această politică a determinat o mare migrare a acestor muncitori spre oraşele din Nord-Estul şiVestul Statelor Unite, unde era nevoie de forţă de muncă.O serie de acţiuni cu caracter pozitiv au fost introduse de guvernul american, încurajându-se o reală politică a culturii consumatorilor. William E. Leuchtenberg1 a descris cu lux de amănunte această nouă orientare a guvernului american.Prin extinderea politicii guvernamentale faţă de veteranii de război,s-au atribuit fondurile necesare pentru construcţia sau cumpărarea de locuinţe (circa $2,000, ceea ce pentru anii imediat după război era o sumă considerabilă). Numărul proprietarilor de case a crescut în aceastăperioadă ajungând la peste 46%.Între 1947 şi 1960, în numai 13 ani, venitul real al unei familii medii a crescut mult în comparaţie cu o perioadă de 47 de ani (între 1900 şi1947).Concepţia după care a-i menţine pe muncitori la un nivel cât mai redus de educaţie, era mai mult decât condamnabilă, întrucît aceasta reprezenta o formă de manifestare a unei mutilări şi a distrugerii unor enorme potenţialuri, despre care concepţia capitalistului contemporan şi-a dat perfect de bine seama,.Asemnea concepţii politice şi economice, chiar dacă s-au manifestatîntr-o primă fază a capitalismului (fiind o continuare a unei concepţii feudale), cu toate că au existat multiple exemple contrarii, nu s-a mai aplicat în momentul în care capitalistul a fost interesat să-şi aducă utilaje mai perfecţionate în întreprindere şi a avut nevoie de o forţă demuncă calificată, capabilă să folosească tehnica şi tehnologia pe care o avea la dispoziţie. În acest sens trebuie amintită politica guvernului american şi a altor guverne din ţările dezvoltate din punct de vedere economic, de a asigura plata taxelor şcolare pentru tinerii muncitori, creindu-se astfel o nouă generaţie cu calificări tehnice, ceea ce a permis dezvoltarea industriei electronice, auto, a industriei chimice şi a altor ramuri de activitate. În Statele Unite, numărul foştilor muncitori negri care se înscriseseră la facultăţi imediat după cel de al doilea război mondial, a crescut dela 250.000 la peste 1.2 milioane în 1970, iar numărul femeilor care urmau cursurile facultăţilor de drept crescuse în 1970, dela 5% la peste 40%. Fără nici o discuţie există şi în prezent excepţii dela asemenea reguli, şi care din păcate nu sunt puţine, dar ele sunt determinate de anumite condiţii specifice în care trăiesc anumite persoane implicate în diverse vicii sociale. Nici această pătură subţire de oameni care a ajuns prin obiceiurile şi comportamentul ei la periferia societăţii, nu este lăsată să moară ci sunt ajutăţi de societate prin diverse instituţii filantropice. În aceste condiţii apar o serie de întrebări, cum ar fi:- în stagiile de dezvoltare a economiei moderne şi de existenţă a unei supraproducţii şi a celorlalte condiţii de asigurare a necesităţilor populaţiei, se mai poate considera şi discuta despre,, exploatarea omului de către om”?- dispar contradicţiile specifice economiei capitaliste?- dispar conflictele sociale şi lupta de clasă?

Înseamnă oare că în aceste stagii, reducându-se sau chiar dispărând contradicţiile şi conflictele sociale, ele pot fi considerate că ar avea un caracter ciclic? Contrazice oare această teorie punctul de vedere al economiştilor cu concepţii socialiste după care lupta de clasă este un conflict permanent între cele două clase antagoniste şi care duce în mod inevitabil la revoluţie şi în final la dispariţia societăţii capitaliste? Punctul de vedere marxist nu oferă un răspuns precis la aceaste întrebări.

1Dr. W.E.Leuchtenberg – Profesor la University of North Carolina, Chapel Hill şi Preşedintele Societăţii de Istorie a Americii. Una dintre cărţile cele mai apreciate, este: „The Perils of Prosperity - 1914-1932, pag.214.

Cu tot respectul care i se poate acorda lui Karl Marx, ca om de ştiinţă, filozof şi economist, nu putem trece cu vederea unele puncte de vedere care nu au un conţinut ştiinţific sau nu mai corespund de mult cu realitatea obiectivă a evoluţiei economiei capitaliste. Teoria marxistă referitoarela crizele economice, după opinia multor economişti, a jucat un rol cheie în combaterea sistemului de producţie capitalist, dar în acelaş timp, este una dintre cele mai şubrede puncte de vedere şi analize din întreaga teorie marxistă. Analizând lucrările lui Marx în ansamblu şi notele specifice care au rămas nepublicate până la moartea sa, (publicate ulterior de către Engels), se poate remarca că nu există o prezentare sistematică cu privire la teoria crizelor. Multiplele sale referiri la manifestarea crizelor, el le corelează cu tendinţele de creere şi evoluţie a ratei profitului, cu relaţia care existăîntre supraproducţie şi subconsum. La o analiză mai profundă a acestei concepţii, se poate constata lipsa unei documentări, a unui punct de vedere clar şi chiar pierderea din vedere (în mod voit sau nu - n.n.) a unor aspecte dintre cele mai simple, dovedind lipsa unui studiu mai profund asupra diverselor corelaţii.Aceasta duce la concluzia că Marx nu îşi crease un puct de vedere teoretic complet asupra crizelor economice, aşa cum a făcut-o în cazul analizei valorii şi plusvalorii.Cu toate că în volumul al IV-lea al Capitalului, partea a II-a,1 referindu-se la aportul lui Ricardo în analiza crizelor economice, Marx susţine că:„ Ricardo însuşi nu ştia nimic despre crize în sensul propriu al cuvântului, despre crizele generale ale pieţei mondiale care rezultă din însuşi procesul de producţie...” se poate observa că în prezentarea teoriei crizelor, Marx are şi el o mulţime de lacune de prezentare. Dintre acestea merită amintite câteva:

În primul rînd, Marx nu prezintă o teorie ca atare a crizelor economice.Ceea ce a prezentat Marx, apare mai mult ca o discuţie teoretică asupra crizelor şi nu reprezintă decât – aşa cum o caracterizează şi Simon Clarke2 drept un comentariu epigramatic şi deosebit de superficial. Acest lucru face ca să fie deosebit de dificil pentru oricine de a stabili în mod real concepţia lui Marx despre crizele economice.

În al doilea rînd, unele dintre concluziile la care ajunge Marx, sunt în cele mai multe dintre notele sale, abandonate pe parcursul expunerii sau sunt pur şi simplu amestecate cu unele calcule aritmetice nesemnificative, ceea ce face deosebit de dificil de stabilit o interpretare adecvată a acestei teorii.

În al treilea rînd, întregul concept al crizelor economice este dominat de rolul criticii sale asupra economiei politice.Aceasta, după cum afirmă şi Clarke, ne determină să considerăm că teoria marxistă asupra crizelor economice este de fapt un compromis între modul de expunere, modul de interpretare şi modul de stabilire ca atare a contextului în care este prezentată această teorie.

Preluând ideile marxiste expuse în Manifestul Partidului Comunist,referitoare la contradicţiile sociale din cadrul sistemului capitalist,Lenin3 considera că: exploatarea, ea însăşi, nu contează cât de mare este, ea nu este suficientă pentru a marca începutul unei situaţii revolutionare.În cele mai multe cazuri nu este de ajuns pentru pornirea unei revoluţii ca cei exploataţi să nu mai dorească să trăiascăîn aceleaşi condiţii.

1K.Marx- Capitalul, Teoria asupra Plusvalorii, Vol.IV, Partea a 2-a, pag.424 şi urm.2Simon Clarke – Teoria Marxistă a crizelor, pg. 11 şi următoarele (vezi website:www.warwick.uk-russia)3 Vladimir Ilici Lenin –“May Day action by the revolutionary proletariaz, Sotsial Demokrat, Nr. 31, June 15, 1913(vezi:www.marxist.org/archive/lenin/works/1913/june/15.htm)

Este necesar ca cei din clasele superioare(exploatatorii – n.n.) să nu mai fie capabili să mai conducă în vechiul mod – şi acest lucru este creat de momentul crizei economice, împreună cu instabilitatea economică şi extinderea ei – ceea ce generează conflictele sociale.După cum se vede acest punct de vedere avea un caracter mai mult politic decât unul ştiinţific. Nu putem avea altă pretenţie de la Lenin,care cu toate că avea o educaţie deosebită, şi-o canalizase spre munca de propagandă politico-revoluţionară şi nici decum spre una ştiinţifică.El cauta să justifice necesitatea creerii unei noi societăţi „fără clase şi fără exploatare”, în care pe baza unei revoluţii trebuia să se ajungă la creerea unei noi societăţi în care să dispară sărăcia, foamea, distrugerea mediului înconjurător şi războaiele.Pentru a fi mai clar în cele afirmate voi da câteva exemple.În problema crizelor Marx se referă la producţia suplimentară creată de către un capitalist. 1Marx spune: „... producţia suplimentară care pe de o parte corespunde creşterii naturale a populaţiei şi pe de altă

parte, crează o bază imanentă pentru fenomene care se manifestă în crize.”

Din afirmaţia lui Marx nu reiese dacă întradevăr capitalistul industrial din secolul XVIII sau XIX (ca să nu mai vorbesc de cel din secolul XX) era sau nu direct interesat de creşterea naturală a populaţiei (la nivel local, naţional sau internaţional) pentru a-şi organiza şi desfăşura procesul de producţie (al bunurilor de uz curent sau de trebuinţă îndelungată) în raport cu necesităţile acestei populaţii care cunoştea o „creştere naturală”. Pe de altă parte, tot Marx este cel care susţinea că populaţia,, muncitoare exploatată” era remunerată cu un salariu care de-abia îi ajungea pentru a-şi asigura mijloacele subsistenţă şi de reproducţie a forţei de muncă. De asemeni nu reiese clar din afirmaţia lui Marx dacă producţia suplimentară (ce se crea în secolul XVIII sau XIX) cunoscuse o asemenea creştere, în asemenea proporţii, încât să creeze o bază imanentă care să declanşeze fenomenele care se manifestau în timpul crizelor economice. Marx nu prezintă niciun detaliu cu privire la „fenomenele care se manifestau în timpul crizei”. Totodată căutând să prezinte condiţiile mizere în care trăia clasa muncitoare exploatată,nu explică dece era necesară şi cât de mare era aceea supraproducţie destinată majorităţii populaţiei în vederea satisfacerii nevoile de consum (atâta timp când acestei clase sociale nu i se asigurau – aşa cum am mai amintit, decât modestele mijloace de subsistenţă şi reproducţie a forţei de muncă)permiţându-i în acelaşi timp capitalistului industrial să-şi obţină profitul scontat. Socotind ca o ipoteză, că după ce şi-a definitivat acest punct de vedere, Marx a considerat necesar să vină cu unele explicaţii, iata ce a spus el în continuare:

„Măsura acestei producţii suplimentare este însuşi capitalul, proporţiile existente ale condiţiilor de producţie şi tendinţa excesivă a capitaliştilor de a se îmbogăţi, de a-şi spori capitalul şi nici decum consumul care este subminat anticipat, căci cea mai mare parte a populaţiei, populaţia muncitoare,

poate să-şi lărgească consumul numai în limite foarte înguste”.

Din păcate nici această „ipoteză” pe care i-am acordat-o nu are conţinutul şi sensul aşteptat şi nici nu ne poate convinge de valabilitatea ei.Era oare capitalistul industrial (pe care îl analizează şi îl critică Marx pentru dorinţa lui de a se îmbogăţii şi de a-şi mări capitalul) preocupat de satisfacerea nevoilor de consum ale majorităţii populaţiei, a populaţiei muncitoare?Dacă era interesat de acest element, atunci capitalistul nu mai trebuie socotit drept un „diavol” ce trebuie distrus.Dacă nu era interesat de acest fapt, atunci dece şi pentru cine crează capitalistul această supraproducţie?, întrucât chiar Marx afirmă:populaţia muncitoare, îşi poate lărgii consumul numai în limite foarte înguste, pentru care deci, nu este necesară creerea unei supraproducţii. 1Karl Marx, Capitalul, Vol. IV, Subcapitolul 6, Problema crizelor, ed.cit., pp.419 şi urm.