Psihologia cognitivă

Tematic, psihologia cognitivă se referă la modul, la studiul modului în care individul uman prelucrează informaţiile.

Omul are o componentă comportamentală (ce face); o componentă biologică (ce anume se întamplă în organism); o componentă cognitivăa (informaţiile prelucrate); o componentă subiectivă (trăiri emoţionale).

Psihologia cognitivă studiază toate tipurile de prelucrări de la cele mai simple (percepţii) la cele hiper-complexe.

Dimensiunea informaţională este esenţială pentru adaptarea noastră la realitate.

Psihologia cognitivă este paradigma fundamentală. Istoric, psihologia cognitivă a apărut după al doilea război mondial.

Percepţia

Teoriile gestaltiste asupra percepţiei

Gestaltiştii, în special Kohler, Koffka şi Wartheimer susţin că organismuil

uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia după anumite

reguli: Percepţia, ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică

mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Aceştia susţin că în perceperea „bunei

forme” acţionează anumite legi de organizare. În cazul în care distincţia este

ambiguă, câmpurile electrice se schimbă de la o interpretare la alta. Principiul de

bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei, enunţată astfel de Koffka:

„Organizarea psihologică va fi cu atât mai bună cu cât condiţiile predominante o

permit. „Buna formă” poate fi văzută ca o noţiune mai degrabă abstractă deoarece,

din punct de vedere intuitiv, este satisfăcătoare.” (Malim, 1999, p.72)

Celelalte principii vin să explice principiul pregnanţei, fiind frecvent

complementare sau chiar opuse:

Proximitatea – elementele învecinate sunt considerate împreună;

Similaritatea – elementele similare tind să fie percepute grupat;

Configuraţia – o figură incompletă tinde să fie percepută ca fiind completă;

Continuitatea – atunci când figurile sunt definite printr-o linie neîntreruptă, tind

să fie percepute ca o entitate;

Au existat încercări de testare empirică a legilor gestaltiste ale percepţiei. În

experimentul lui Pomerantz (1981) se arată subiecţilor puncte pe care le puteau

reuni aşa cum doreau. Ipoteza era că prezentarea punctelor într-un mod care sugera

anumite figuri („forme bune”) aveau ca rezultat faptul că toţi subiecţii reunesc în

acelaşi mod punctele, iar figura rezultată este aceeaşi. În momentul în care

prezentarea punctelor nu sugera „forme bune”, s-a observat o mai mare variaţie a

modului în care erau reunite punctele prezentate.

Eysenck critică principiile gestaltiste, considerându-le ca fiind numai

descriptive, lipsite de putere explicativă. O altă limită o constituie faptul că sunt

aplicabile doar reprezentărilor bidimensionale.

Teoria lui Gregory asupra percepţiei

Gregory (1971) are în vedere faptul că procesul percepţiei este un proces

activ; informaţiile senzoriale primite se organizează pe baza unei ipoteze

perceptive determinate de experienţa de viaţă a individului şi de expectaţiile

rezultate din acea experienţă. Ipoteza perceptivă este o primă presupunere, bazată

pe experienţa, asupra informaţiilor senzoriale. Faptul cş obiectele îndepărtate par

mai mici este un rezultat al experienţei. Dacă în datele senzoriale există repere care

să sugereze faptul că ceva anume este situat la distanţă şi dacă simţurile arată că

2

acel ceva are aceeaşi mărime ca altceva mai apropiat, atunci ipoteza perceptivă va

fi ca acel ceva este mai lat şi astfel va apărea iluzia. Ipoteza perceptiva este testată

de experienţa, context, motivaţii şi de încărcătura emoţională – este astfel un

proces descendent.

Teoria percepţiei spontane a lui Gibson

În 1986, Gibson a demonstrat că nu este necesară existenţa etapelor

intermediare de procesare între stimularea retiniană şi elaborarea răspunsului

vizual. Aceasta este percepţia directă. Teoria accentuează faptul că funcţia

analizatorilor este aceea de a furniza individului toate informaţiile necesare

interacţiunii cu mediul înconjurător. Gibson susţine că oamenii au un ambient optic

care constă în toate razele luminoase care converg spre retină. De exemplu, atunci

când o persoană trece din poziţia şezând la poziţia în picioare, ambientul optic se

modifică şi furnizează noile informaţii, necesare ca bază de acţiune. Obiectele din

mediul înconjurător vor părea mai mari sau mai mici şi vor avea înclinări diferite

în funcţie de distanţă. Prelucrarea informaţiei nu este o operaţie cognitivă ci una

neuronală. Ceea ce furnizează informaţia necesară acţiunii este întregul ambient

optic, iar iluzia constă tocmai în insuficienta informaţiei pentru elaborarea unui

răspuns adecvat.

Această abordare ecologică, aşa cum a mai fost denumită, are câteva

dezavantaje:

- Gibson s-a concentrat asupra analizatorului vizual în ansamblu,

neglijând modul în care stimulii vizuali se transformă în percepţie

vizuală;

- Teoria pare o argumentare a caracterului înnăscut – programat al

reacţiei la stimulii ambientali; ambientul vizual are o activitate

3

stereotipă aşa cum ar fi zumzetul unei viespi în faţa unui geam

închis;

- Eynseck afirmă despre această teorie că este ideală – stimularea

vizuală furnizează atât de multă informaţie încât percepţia ar trebui

să fie perfectă, ceea ce de multe ori nu se constată.

Teoria ciclică a percepţiei a lui Neisser

Teoria ciclică a percepţiei a lui Neisser (1976) poate fi descrisă ca o

combinare a teoriilor prelucrării ascendente şi descendente, considerând subiectul

care percepe ca începând cu un model perceptiv. Pe baza reperelor senzoriale,

expectaţiile individuale sunt folosite pentru a construi un model al obiectelor

probabile. Acest model perceptiv conţine obiecte sau situaţii asemănătoare,

reprezentate mental şi este testat prin confruntare cu reperele senzoriale din mediu,

în cadrul unui proces activ de căutare a acelor repere care confirmă sau confundă

obiectul. Această căutare activă constă într-o analiză ascendentă a informaţiei

senzoriale, ca rezultat al necesităţii de revizuire a modelului. Are loc astfel o

interacţiune între prelucrarea conceptelor (descendent), în care conceptele şi

aşteptările individuale sunt primordiale, şi prelucrarea informaţiilor.

Termenul folosit de Neisser pentru această abordare este analiză-prin-

sinteză. Ciclul constă în elaborarea modelului perceptiv (sinteza), extragerea

informaţiilor din mediu în vederea corectării ulterioare (analiza) şi repetarea

continuă a procesului, pentru a înregistra mediul, folosind aşteptările rezultate din

experienţa anterioară.

Neisser a combinat construcţia ipotezelor bazate pe experienţă şi aşteptările

legate de semnificaţia mediului pe de o parte, cu selectarea reperelor ambientale

4

care să permită observatorului corectarea ipotezelor prin intermediul informaţiilor

extrase.

Aşteptările se schimbă constant – modelul lui Neisser susţine existenţa unei

continue explorări a mediului în scopul de a confirma, modifica sau infirma

aşteptările. Gombrich (1960) vorbeşte de contribuţia observatorului în ceea ce

priveşte aprecierea operelor de artă, cu care perspectiva lui Neisser are anumite

similarităţi: imaginea fiecărei persoane asupra lumii este diferită de a celorlalţi.

Modelul lui Brunswik

Modelul lui Brunswik (1976) pare să aibă ceva în comun cu teoria lui

Gibson prin aceea ca stabileşte legături strânse percepţie – acţiune şi are ca punct

central organismul. De o parte a acestuia sunt datele de intrare (input) în câmpul

perceptiv:

- inputul distal, care constă în experienţa personală, motivaţii, stări

emoţionale, dispoziţia generală şi

- inputul proximal, mai apropiat de eveniment, care implică obiectele

care compun mediul înconjurător şi stimularea senzorială imediată

ce constituie baza percepţiei (interpretarea stimulului).

De cealaltă parte a percepţiei se află setul de răspunsuri – de exemplu,

stările fiziologice care însoţesc emoţia generată de eveniment. Aceasta poartă

numele de răspuns molecular şi este urmat de răspunsul de acţiune şi de

consecinţele evenimentului, care constau în efecte emoţionale, precauţiile ce vor fi

adoptate, creşterea gradului de conştientizare etc.

5

Bibliografie:

1. Malim, T., (1999), Procese cognitive, ed. Tehnică, Bucureşti

2. Zlate, M., (2006), Mecanisme psihice cognitice, ed. Polirom, Iaşi

3. Miclea, M., (2003), Psihologie cognitivă, ed. Polirom, Iaşi

6