Universitatea Al.I.Cuza Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”

Lucrare de Seminar la Spiritualitate

Patima desfrânării sau iubirea fără responsabilitate

Roşca Nicuşor-Andrei

Anul III, Pastorală, Grupa 8

Semnificaţia cuvântului „desfrânare”

Termenul de desfrânare are drept corespondent în limba greacă, şi deci în Noul

Testament, cuvântul porneia, care înseamnă prostituţie. Acest cuvânt „are legătură cu

verbul pernumi, care înseamnă a vinde. Esenţialmente, porneia este dragostea care este

cumpărată şi vândută – care nu este deloc dragoste. Eroarea cea mare şi fundamentală

în aceasta este că persoana care este plătită pentru o astfel de dragoste, nu este de fapt

considerată o persoană, ci un lucru. El sau ea este un simplu instrument prin care sunt

satisfăcute nevoile de senzualitate şi patimă (...) Porneia descrie relaţia în care una din

părţi poate să fie cumpărată, la fel cum este cumpărat un obiect, şi poate fi aruncată aşa

cum arunci ceea ce nu-ţi mai trebuie, o relaţie în care nu există nici unitatea nici

respectarea personalităţii.”1 . În general, termenul desemnează relaţii sexuale imorale şi

ilegitime, cum ar fi: relaţii intime înainte de căsătorie, adulter, incest, pedofilie,

homosexualitate, păcate împotriva firii etc.

1 William Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois U.S.A. , 1992, p.28

Patima desfrânării

Sf. Ioan Casian ne spune despre desfrânare că „războiul acesta înfricoşător

începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereţii şi nu se stinge

decât numai după ce vor fi înfrânate mai întâi şi celelalte vicii.”2 , iar omul trebuie să

lupte cu ea întreaga sa viaţă. „În paradis domnea fecioria (...) Când prin călcarea

poruncii a intrat moartea în lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, şi a

zămislit şi a născut.”3 . Deci desfrânarea este o consecinţă a păcatului neascultării. Însă

nu este păcat ca bărbatul să îşi cunoască femeia prin unirea trupească, deoarece

„Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l

supuneţi.” (Fac 1,28) . Deci pofta este folositoare „ca să dăm naştere la copii, pentru a

continua neamul omenesc prin astfel de moştenitori.”4 , iar „judecata dreaptă cu privire

la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci.”5 . De aceea a lăsat

Dumnezeu Căsătoria, pentru a nu trăi omul în păcat: „dacă însă nu pot să se înfrâneze, să

se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Cor 7,9) .

„Ochii sunt cele două făclii ale trupului – după cuvântul Domnului (Mt 6, 22) .

Astronomii îi numesc cei doi luminători ai feţei, iar filosofii – primii doi furi ai păcatului.

Un înţelept îi numeşte cele două ventuze ale sufletului pe care acesta, întocmai ca o

caracatiţă, le întinde şi ia de departe cele ce îi plac. (...) Vederea este pipăire mai subţire

decât pipăirea mâinilor, dar mai groasă decât pipăirea imaginaţiei şi a minţii , după

cum spune Sfântul Vasile în Cuvântul pentru feciorie.”6 . Vedem, din cele relatate mai

sus, cele trei moduri în care un om poate desfrâna: cu fapta sau cu trupul, cu privirea şi cu

gândul sau cu inima.

Desfrânarea cu fapta

2 Sf. Ioan Casian, Aşezăm. VI, 1, în Colecţia „Teologie şi Spiritualitate” , Sfântul Ioan Casian, Viaţa şi învăţătura lui, Trinitas, Iaşi, 2002, p.193 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.2394 Sf Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, XVII, I, în PSB, vol.23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p.2195 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap.17, în Filocalia, vol.II, p.866 Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, p.120-121.

A şaptea poruncă spune „Să nu fii desfrânat!” (Ieşirea 20,14) . Iar mai pe urmă

arată Moise ce îseamnă să fii desfrânat şi ce pedepse se cuvin pentru acest păcat : dacă

fata care se mărita nu era fecioară, „atunci fata să fie adusă la uşa casei tatălui ei şi

locuitorii cetăţii ei să o ucidă cu pietre şi să o omoare, pentru că a făcut lucru de ruşine

în Israel, desfrânându-se în casa tatălui său (...) De se va găsi cineva dormind cu femeie

măritată, pe amândoi să-i daţi morţii: şi bărbatul, care a dormit cu femeia şi femeia (.. .)

De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca

cu dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi să-i ucideţi cu pietre: pe

fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui

său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău. Dacă vreun bărbat va întâlni la câmp o fată

logodită şi, prinzând-o, se va culca cu ea, să-l ucideţi numai pe bărbatul care s-a culcat

cu ea; iar fetei să nu-i faci nimic. Asupra fetei nu este vină de moarte, căci aceasta este

tot una ca şi cum cineva s-ar ridica asupra aproapelui său şi l-ar omorâ; pentru că el a

întâlnit-o în câmp şi, deşi fata logodită va fi strigat, n-a avut cine s-o scape. De se va

întâlni cineva cu o fată nelogodită şi o va prinde şi se va culca cu ea şi vor fi

prinşi, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea

să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viaţa lui să nu se poată despărţi de ea. ”

(Deut. 22,21-29) . „Fiul femeii desfrânate să nu intre în obştea Domnului (...) Să nu fie

desfrânată din fiicele lui Israel, nici desfrânat din fiii lui Israel” . (Deut. 23,2 ;17) .

Vedem aici desfrânarea cu fapta şi cum era ea pedepsită. Sfântul Apostol Pavel ne

avertizează: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de

trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor 6,18) , iar

„trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul” (I Cor 6,13) , căci trupul „este

templu al Duhului Sfânt” (I Cor 6,19) .

Desfrânarea cu privirea

Mântuitorul, în predica de pe munte, ne spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de

demult: «Să nu săvârşeşti adulter» . Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie,

poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. ” (Mt 5,27-28) . Iată, deci că

desfrânarea nu presupune doar făptuire, ci este condamnată chiar şi privirea păcătoasă,

întrucât „cel ce urmăreşte plăcerea (...) face rea întrebuinţare de femeie.”7 . Am văzut că

scopul pentru care a lăsat Dumnezeu pofta în om este acela de procreere; în orice alt scop

am folosi acest afect, săvârşim păcat. Sf. Apostol Petru spune despre cei ce privesc

pătimaş că „având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc

sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.” (II

Ptr 2,14) , înfierând aspru „pofta ochilor” (I In 2,16) .

Desfrânarea cu gândul

Mergând şi mai departe, Scriptura şi Părinţii Bisericii condamnă chiar şi gândurile

păcătoase. De ce fac acest lucru? Nu pentru că gândul în sine ar fi păcătos, ci pentru că

acesta poate duce la înfăptuire. Ascultând gândul, însoţindu-te cu el şi consimţind lui,

ajungi să păcătuieşti cu fapta. Căci „nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete

şi în voia omului.”8 . Dracul curviei „furând pe nebăgare de seamă mintea prin vraja

plăcerii, pe urmă năvăleşte prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul şi

înfăţişând minţii felurite forme, îndemnându-l astfel să consimtă la păcat.”9 . Iar „pofta

din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului.”10 . Sf. Apostol

Iacov spune că „pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce

moarte.” (Iac 1,15) . De aceea spune Sf. Apostol Pavel „să se cerceteze însă omul pe

sine” (I Cor 11,28), adică să privească înlăuntrul său, la toate gândurile sale, ca acestea să

nu îl vatăme. Sfinţii Părinţi aseamănă gândurile cu nişte păsări ce zboară pe deasupra

minţii şi a inimii, pe care, dacă le lăsăm să se aşeze, îşi vor face cuib în inima noastră. Să

omorâm răul de la rădăcină, tratând nu atât boala, cât mai ales cauza ei.

Pofta – între afect şi păcat

De ce există atracţia trupească între bărbat şi femeie? Pentru că a fost sădită de

Dumnezeu în fire(afect) : „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea

nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (I Cor 7,4) . De aceea spune

7 Sf. Maxim Mărturisitorul, op.cit. , p.868 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XIX, p.192, apud Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi, vol. I, Editura Anestis, 2008, p.4189 Ibidem, p.7110 Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap.157, în Filocalia, vol. I, p.45

psalmistul David „că iată intru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut

maica mea.” (Ps 50, 6) . Omul, chiar „şi după naştere se hrăneşte cu dezmierdarea. Încă

din primii ani ai copilăriei, dar mai ales în cele nouă luni din pântece, deoarece partea

cea cuvântătoare a omului nu este încă desăvârşită, mintea nu se poate folosi de

organele simţurilor ca să-şi facă lucrarea sa şi să se îndulcească astfel cu dezmierdările

cele gândite. Doar trupul este cel care le lucrează [aceste dezmierdări], nu numai pentru

hrana lui cea de trebuinţă, ci şi pentru [firea] lui cea pătimaşă. Lucrul cel mai rău este

însă faptul că mintea însăşi este atrasă de el la aceleaşi dezmierdări şi este robită de ele

ca o nedesăvârşită şi nepricepută.”11 . Iată, aşadar, că nu unirea trupească dintre bărbat şi

femeie este păcat, ci pervertirea scopului pentru care a fost lăsată – naşterea de prunci –

în căutarea plăcerii, dar care, în mod automat aduce după sine şi durere: „ toate dulceţile

cele simţite sunt în mod obişnuit numite dureroase plăceri.”12 . Mai mult, „dulceţile sunt

cumpliţi călăi ai trupului şi sunt mai cumplite chiar şi decât călăii, pentru că întind

foarte tare legături nefăcute de mâini.”13 . De aceea a şi spus înţeleptul Solomon: „Nu te

uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai

alunecător decât untdelemnul, dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă

decât o sabie cu două ascuţişuri.” (Pilde 5,3-4) . Iar Sf. Isaac Sirul spune că „este greşit

a numi «dulceaţă» pe cea a trupului şi nu pe cea înţelegătoare şi duhovnicească. Căci

ea aduce pe urmă, după îndulcirea cu ea, amară căinţă. Deci este evident că numele ei

este o minciună.”14 . „Pofta, de altfel, nici nu are în sine vreo plăcere. De multe ori

poftele acestea nasc pe cele mai înfierbântate, şi niciodată nu vei fi pe deplin satisfăcut,

ci singur îţi vei provoca croirile cele mai grozave. După cum cel ce necontenit este

însetat, chiar de ar avea în faţa lui mii de izvoare, totuşi cu nimic nu-i va folosi,

neputându-şi stinge setea, sau mai bine zis boala lui, tot aşa şi cel ce necontenit trăieşte

în pofte.”15 . De unde vine însă această pervertire a celor sădite de Dumnezeu în firea

noastră şi căutarea aceasta sălbatică, mai mult decât animalică, a plăcerii? Părinţii spun că

din desfătare, din somn mult, din mâncare multă, din mândrie sau din osândirea fratelui

11 Sf. Nicodim Aghioritul, op.cit. , p.10912 Ibidem, p.11613 Ibidem, p.11914 Ibidem, p.11915 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIV, pp. 456-457, apud Drd Liviu Petcu, op.cit. , vol II, p.551

tău. Mai pe scurt însă, răspunsul este unul foarte simplu, dar, în acelaşi timp, extrem de

dureros: „Satisfacerea poftelor lumeşti, de nicăieri nu vine decât că s-a răcit iubirea.”16

Tămăduirea patimii desfrânării

Dacă desfrânarea are drept cauză „răcirea iubirii” atunci cel mai simplu remediu

şi cel mai eficient este iubirea. „Iubeşte şi fă ce vrei!” spunea Fer. Augustin, pentru că

atunci când iubeşti – autentic, bineînţeles, cu iubire jertfelnică – nu poţi nici măcar să mai

gândeşti strâmb, darămite să mai şi faci un lucru murdar, căci iubind, „nu mai trăiesc eu,

ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal 2,20) ; iar Hristos este iubire (I In 4,8) . Foarte uşor de

spus să înmulţim iubirea; să vedem, însă, cum putem face acest lucru.

În primul rând prin pocăinţă, adică părându-ne rău de cele ce am săvârşit. „Este,

oare, în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate? – Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe

bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei,

prinde curaj!”17 . Şi cum se alătură iubirea de oameni a lui Dumnezeu pocăinţei, altfel

decât prin Taina Spovedaniei? Iar „când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă,

nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată

cu izbăvireade pedeapsă dă şi dreptate şi-l face pe cel ce păcătuise asemenea cu cel care

n-a păcătuit.”18 . Şi asta se întâmplă nu o dată, ci „de şaptezeci de ori câte şapte.” (Mt

18,22) , şi de câte ori greşim, să cerem iertare şi vom primi, încercând de fiecare dată

schimbarea vieţii şi punând început bun mântuirii noastre.

Căsătoria

Dar, pentru ca doi tineri care se iubesc să nu ardă şi să se poată bucura de iubirea

lor deplin, se alătură iubirea lui Dumnezeu şi îi binecuvintează prin Sfânta Taină a

16 Idem, Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia XVIII, p.175, apud Drd Liviu Petcu, op.cit. , p.55117 Idem, Omilii despre pocăinţă, omilia a opta, p.157, apud Drd Liviu Petcu, op.cit. , p.55018 Ibidem, pp.163-164, apud Drd Liviu Petcu, op.cit. , p.550

Cununiei, căci „mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Cor 7,9) . Asta nu

înseamnă însă că Nunta este o soluţie de compromis, ci ea are aceeaşi cinste ca şi

fecioria, Mântuitorul Însuşi participând la nunta din Cana Galileii, unde a binecuvântat

unirea dintre cei doi tineri, atât prin prezenţa Sa, cât şi prin prefacerea apei în vin. Sfântul

Ioan Gură de Aur, omagiind Căsătoria, o aşează pe aceeaşi treaptă cu fecioria, starea

„mai sublimă” , căci „Dumnezeu este legiuitorul aşezării ei (...) şi El o face imaginea

cuprinzătoare a unirii Cuvântului Său cu natura omenească”19 . Deci, tocmai prin aceea

este sublimă Căsătoria, pentru că rodeşte, prin naşterea de prunci, moştenitori ai neamului

omenesc: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac 1,28) . În

viziunea creştină, căsătoria „este privită ca unire a două persoane (...) în Hristos, în

vederea ajungerii în Împărăţia Cerurilor (...) Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie

precedată în chip fiinţial de unirea spirituală.”20 . „Până la Căsătorie, tinerii imită

iubirea dintre Tatăl şi Fiul, iar în momentul săvârşirii Tainei Căsătoriei, prin venirea

Sfântului Duh se sfinţeşte momentul în care în iubirea celor doi se poate ivi cea de a treia

persoană, care să împlinească chipul Sfintei Treimi în iubirea lor, adică venirea

copilului.”21 .

Unirea dintre bărbat şi femeie, spirituală, iar în cadrul acesteia şi cea trupească,

este asemănată în Sfânta Scriptură cu unirea dintre Hristos şi Biserică (vezi Efes 5,22-33;

Cântarea Cântărilor) . Majoritatea profeţilor aseamănă legătura dintre Dumnezeu şi casa

lui Israel cu legătura conjugală dintre bărbat şi femeie. De aceea, când evreii rătăceau şi

se aliau cu popoare străine, închinându-se idolilor acestora, Dumnezeu compara poporul

cu o desfrânată care îşi înşeală soţul: „Şi tu te-ai desfrânat cu mulţi iubiţi şi vrei să te

întorci la Mine? zice Domnul” (Ier 3,1) . „Dar tu te-ai încrezut în frumuseţea ta şi,

folosindu-te de renumele tău, ai început să te desfrânezi; şi-ai cheltuit desfrânarea ta cu

tot trecătorul, dându-te pe tine lui” (Iez. 16,15) .

Se poate deci desfrâna şi în cadrul căsătoriei, după cum vedem mai sus, dar şi

atunci când se abuzează de unirea trupească – şi aici intervine înfrânarea: „Iar de vrei să

auzi şi luptele lui [Iov] pentru curăţenia trupească şi sufletească, ascultă-l pe el

spunând: «Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară» (Iov 31,1) . De aceea nu l-

19 Ibidem, pp.163-164, apud Drd Liviu Petcu, op.cit. , p.24820 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.13821 Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p.119

a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi

iubeşti soţia”22 ; „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca

să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă

ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.” (I Cor 7,5) şi iubirea, aşa cum

Hristos iubeşte Biserica (Efes 5,25-27) – sau când aceasta nu are ca scop naşterea de

copii. Iar aceasta se întâmplă atunci când intervine „protecţia” sau „tehnica medicală” (cf.

Părintele Paulin) , atunci când nu dorim să apară un copil în viaţa noastră, când ne ferim

de acest „accident” .

Patima desfrânării astăzi

Am văzut că Iov îşi iubea soţia „cum se cade.” ; să vedem ce înseamnă acest

„cum se cade” . Un tânăr care iubeşte cum se cade va căuta în primul rând sufletul

celuilalt şi nu îl va privi ca pe un obiect cu care îşi satisface nevoile şi pe care mai apoi îl

aruncă. Căci asta se întâmplă atunci când vezi doar trupul celuilalt; sexul este un ospăţ în

doi, mereu acelaşi, mereu dependent de trup şi de intensitatea plăcerii pe care cauţi să o

obţii – să nu uităm că plăcerea este însoţită întotdeauna de durere (vezi notele 11-14) – şi

să o prelungeşti cât mai mult, la care un al treilea (copilul) nu mai are loc, cu atât mai

egoist cu cât nici Dunezeu nu mai are loc. Iar unde nu este Dumnezeu, mai este dragoste?

Mai există iubire acolo unde lipseşte Iubirea? Se poate să existe, dar iubire de plăcere sau

iubire de sine, în niciun caz iubirea pentru celălalt, în niciun caz iubire pentru Hristos din

celălalt? De fapt, care Hristos din celălalt, când celălalt nu este decât trup? „Cine este

persoana cu care faci dragoste? Un trup? Atunci suntem simple animale (n.ns. ba nici

animale nu suntem, întrucât acelea se împreunează pentru a se înmulţi) . Un suflet?

Atunci învaţă să-l iubeşti mai întâi sufleteşte! Descoperă-i inima, sufletul, sentimentele şi

abia apoi primeşte-i şi trupul.”23 . Abia după ce primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu la

Taina Nunţii.

22 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, XXIII, VI, p.416-41723 Părintele Paulin de la Putna, op.cit. , p.25

Cele relatate puţin mai sus reliefează într-o mică măsură cele ce se întâmplă astăzi

în lumea noastră. Vom vorbi însă mai pe larg despre situaţia în care ne aflăm noi, românii

ortodocşi. Life-style american, bunăstarea UE, moda vestului... oricum am numi

libertinajul ce se instalează încet-încet peste societatea românească, realitatea este una

extrem de crudă şi de dureroasă: copiilor li se predă în şcoli educaţie sexuală,

anticoncepţionalele sunt distribuite gratuit, fetiţele de clasa a IV-a sunt vaccinate

împotriva cancerului de col uterin – se încearcă tratarea bolii, deşi cauza acesteia

(desfrânarea) este promovată în orice loc şi prin orice mijloace – se încearcă legalizarea

prostituţiei, a homosexualităţii şi a incestului, avorturile se înmulţesc pe zi ce trece, la

vârste cât mai fragede (din 1990 şi până în prezent, au fost ucişi în pântece un număr de

copii echivalent cu actuala populaţie a României) . Copiii sunt învăţaţi că sexul nu este

decât o manifestare firească a iubirii, iar cei care se împotrivesc iubirii lor sunt medievali

şi retrograzi. „Elevii claselor V-XII, dintr-un liceu oarecare, au fost adunaţi cu toţii în

sala de sport a liceului. Aici, nişte cântăreţi la modă astăzi, le-au expus în detaliu toate

tainele şi dedesubturile desfrâului. Ceea ce nici măcar un adult nu ar putea privi cu

decenţă, au văzut şi copiii de clasa a V-a. S-au folosit imagini clare, diapozitive şi filme

de scurt metraj. Iar în final s-au împărţit cu generozitate anticoncepţionale.”24 . Codul

lui Da Vinci, Evangheliştii, revistele, toată mass-media, internetul, toate răspândesc

nestingherite adevărata „libertate” : libertatea sexuală, eliberarea de sub minciunile

Bisericii, care nu dă voie tinerilor să se iubească. Aceasta nu este nimic altceva decât

robirea libertăţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu; nu este nimic altceva decât omorârea

icoanei lui Hristos, care este omul, omorârea icoanei Treimii, care este familia.

Dacă păcatele sunt boli ale sufletului, cu siguranţă desfrânarea este cancerul.

Dacă, însă, pentru cancer nu există leac, pentru desfrânare există; şi nu doar unul, ci mai

multe: castitatea, abstinenţa, înfrânarea, postul, rugăciunea. Cel mai bun medicament,

însă, care le cuprinde pe toate şi la care duc toate, nu poate fi decât iubirea; să ne

întoarcem la Hristos cu tot sufletul, să Îl chemăm să ne tămăduiască durerile şi rănile, să

Îl rugăm să plinească lipsurile şi neputinţele noastre.

24 Ibidem, p.95

Concluzie

Deşi lucrarea de faţă se intitulează „Patima desfrânării sau iubirea fără

responsabilitate” , deşi am tratat pe larg patima desfrânării, totuşi nu am menţionat nimic

despre responsabilitate. Există responsabilitate în desfrânare? Doar dacă există

responsabilitate în folosirea şi exploatarea celuilalt, în batjocorirea trupului care este

templu al Duhului Sfânt, în pruncucidere, în anularea libertăţii noastre şi în libertinaj, în

omorârea treptată a sufletelor noastre. Concluzia ÎŢI aparţine.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 2008.

Barclay, William, Analiză semantică a unor termeni din Noul

Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA,

1992.

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia,

Bucureşti, 2006.

Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2008.

Petcu, Drd. Liviu, Lumina Sfintelor Scripturi, Antologie tematică din

opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I-II, Editura Anestis, 2008.

Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi

despre buna purtare, în Filocalia, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 2008.

Sf. Ioan Casian, Aşezăm. VI, 1, în Colecţia „Teologie şi Spiritualitate”

Sfântul Ioan Casian, Viaţa şi învăţătura lui, Trinitas, Iaşi, 2002.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.

Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, în PSB, vol.23,

EIBMBOR, Bucureşti, 1994.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol.II,

EIBMBOR, Bucureşti, 2008.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura

Egumeniţa.