VOLUMUL I

CAP. I – LA INCEPUTURILE CIVILIZATIEI

Grota din AltamiraInceputurile artei se situeaza in jurul aparitiei tipului uman Homo sapien, adica acum aproximativ 30 / 40.000 de ani. Un sunt propriu zis niste obiecte cu carácter artistic, ci mai degraba ele reprezinta idei, ele reprezentand un sens magic – cum este cazul “Venerelor”. Acestea sunt statuete feminine descoperite pornind din Liberia pana in sudul Frantei. Printre aceste Venere putem aminti pe Venus din Willendorf (Austria), din Lespugue (Franta) si din Savignano (Italia).

Totusi aceste statuete (reprezentand animale sau femei) demonstreaza o oarecare preocupare a omului paleolitic pentru estetic prin observarea obiectului sculptat (de fapt a modelului original), prin renuntarea la anumite detalii (socotite de el inutile), prin culorile alese (a se vedea pestera din Altamira – lana orasul Santander - Spania).Fain: ARTA NU ESTE O SIMPLA REFLECTARE A REALITATII, CI O REFLECTARE A ATITUDINII OMULUI FATA DE REALITATE.

Arta NeoliticaIn arta neolitica se observa o preocupare pentru estetic mai pregnanta si debarasarea obiectului sculptat de functiile sale religioase sau de semnificatiile magice. A se vedea vasul de ceramica cu forma feminina denumit “Zeita de la Vidra”, statuetele gasite la Cernavoda – “Ganditorul si femeia”.

Pe la mijlocul sec. al IV-lea si-a facut aparitia roata olarului in Mesopotamia. In Europa Occidentala va apare cu 3000 de ani mai tarziu (deci prin anul 500 i.e.n). In aceasta perioada se evidentiaza pictura, dat fiind faptul ca omul devine sementar, se ocupa cu agricultura, se aseaza intr.-un loc si se produce transferul de la reprezentarea de animale la reprezentarea de mamen – Picture umane in diferite ipostaze, lupte, intamplari petrecute etc.

Civilizatia megaliticaApare cu aproximatie intre anii 3500 – 1500 i.e.n.Arie de extindere in Europa: zona occidentala mediteraneana, urcand prin Bretagne, sudul Angliei si Irlanda si in nordul Germaniei si in regiunile scandinave.Au functie religioasa.Tipul cel mai simplu si mai vechi de constructie megalitica este dolmenul (in bretona – masa de piatra), legat de cultul stramosilor, loc de inmormantare a capeteniilor de triburi.Monument megalitic – menhirul (in bretona – piatra lunga). Legat de cultul mortilor, era plasat in apropierea unor morminte si considerat un fel de tron al sufletelor defunctilor. (Este celebru sirul de menhiri din Carnal, in Bretagne – aproximativ 3000 de menhiri).Cand menhirii sunt plasati in cerc poarta numele de cromlech. Tipuri speciale, locale, de monumente megalitice se mai gasesc in Insulele Mallorca si Minorca (talayot, taula, naveta).

StonehengeUn aliniament circular de menhiri, un cromlech, in Anglia poarta numele de henge.N-au fost locuri de cult celebrat de sacerdotii celti sau de druizi pt simplul motiv ca prezenta celtilor este mult ulterioara epocii in care aceste monumente megalitice au fost ridicate.Se afla in tinutul Essex din sudul Angliei.Aveau 4 cercuri concentrice si in jurul ansamblului central era un complex de necropole cu tumuli. (TÚMUL, tumuli, s.m. Movilă artificială, conică sau piramidală, din pământ sau din piatră, pe care unele popoare din antichitate o înălţau deasupra mormintelor. [Var.: túmulus s.m.] – Din fr., lat. tumulus. )Complexul a fost construit in epoci diferite, incepand din jurul anului 1900 i.e.n pana catre 1400 i.e.n.

Domesticirea animalelorCainele – Asia Mica – sec. VIII i.e.nOaia – Irak – sec.VII i.e.n.

Capra – tot in sec. VII.Tot in Egipt a aparut mai intai pisica domesticita acum aprox. 4000 de ani, dar ea apare mult mai tarziu in Orientul Apropiat si in zona Mediteranei – sec. I i.e.nValea Nilului – ratele si gasteleGaina – provine se pare din India ca si bivolul.Boul si vaca – in mai multe centre geografice. Cele mai vechi dovezi arheologice – Grecia Septentrionala – sf. sec. VII i.e.n.Dupa caine, cel mai vechi animal domesticit – porcul – Iran si Mesopotamia – sec. VII i.e.n. Totusi specia actuala provine din China de unde a ajuns in Europa abia acum 2 secole.Calul domestic – atestat in regiunea Ucrainei si a Rusiei Meridionale.

Cum a aparut moneda? Cand si unde?La inceput trocul. Apoi, grecii din epoca homerica, egiptenii, germanii si romanii din primele veacuri – capete de vita. La celelalte popoare mai putin evoluate persitau inca schimburile cu obiecte recunoscute de respectiva comunitate ca valoroase. De exemplu discuri de piatra perforate, varfuri de lance, ornamente din scoici, pesti (Alaska), ceai (Mongolia), seminte de cacao (Mexic).In epoca metalelor – a aramei si a bronzului – acestea au servit ca etalon de valoare. Ca si o curiozitate, cuvintele pecuniar si capital, de origine latina, insemnau – pecus = oaie si prin extensie turma iar caput = cap de vita.In mileniul al III-lea i.e.n in tarile Orientului Apropiat au intrat argintul si aurul ca metale de schimb. Dar numai argintul circula, aurul fiind depozitat in temple (ca azi in banci) si folosit in schimburile internationale.

Nu se stie exact aparitia monezii. Exista mai multe teorii. Unii afirma faptul ca ar fi aparut mai intai in Lidia, inaintea lui Cresus, in sec al VII-lea i.e.n, alte teorii, ca ar fi aparut simultan in mai multe orase – stat grecesti (Argos, Egina, Paros, Milet, Efes) – ipoteza cea mai plauzibila.Cuvantul grecesc pentru moneda era nómisma = ceea ce este conform legii. In humea greaca din Sicilia si din Sudul Italiei moneda se numea nomos, cuvant care prin latinescul numus a dat numismat si numismatica. Constitutia monetara a fost introdusa la Atena de catre Solon in jurul anului 600 i.e.n, data de la care monedele grecesti si cele de mai tarziu vor avea forma rotunda (in timp ce monedele romane vor ramane mult timp ovale< iar in Japonia medievala vor avea forma de Patras sau de paralelogram).

Regele Lidiei, Creses (sec VI i.e.n) a fost primal rege care a batut monede de aur. In acelasi secol, Darius a fost cel dintai rege care si-a reprodus pe monedele emite de el propria imagine, in ipostaza de rege divinizat. La Roma, primele monede (de argint) s-au batut abia ina nul 269 i.e.n – deci cu patru secole in urma grecilor. Atelierul se gasea intr.-una din dependintele templului dedicat zeitei Ionona Moneta (adica “Povatuitoarea”) – de unde, prin urmare si originea cuvantului “moneda”.

CAP. II – POPOARE SI CIVILIZATII VECHI

Prima civilizatie historicaPrima civilizatie – in zona vailor fertile ale Mesopotamiei – tara dintre fluviile Tigru si Eufrat – coincide aproximativ cu Irakul de azi.De fapt Mesaopotamia insumeaza trei popoare distincte: sumerienii (in sudul tarii), akkadienii (zona centrala, formand orasul si statul babilonian) si mai tarziu triburile razboinice ale asirienilor.Scrierea cuneiforme – cea mai veche, atestata la sumerieni, avea peste 700 de semne si se invata in scoli – sumerienii au avut primele scoli din lume – datate din al III-lea milenio i.e.n. La inceput erau scoli unde predau preotii, dar apon au devenit scoli laice si in anul 1800 se infiinteaza primele biblioteci foarte bine dotate si organizate.Apar la sumerieni primele forme ale arhitecturii – ziguratul – turn gigantic in trepte. Tot in sec. IV i.e.n apar si primele orase-state, independente, administrate de un rege: Ur, Lagaş, Nipur. Acestea s-au înfiinţat chiar înainte de potop (3600 î.e.n – vărsarea fluviilor Tigru şi Eufrat).Aproximativ prin 2300 î.e.n oraşele-state sumeriene au fost supuse de triburile akkadienilor care au format puternicul stat sumero-babilonian. Civilizaţia sumerienilor a fost preluată de babilonienii-akkadieni şi dezvoltată. Exemplul cel mai strălucit este Epopeea lui Ghilgameş, legendarul rege sumerian din Uruk, de la sfârşitul mileniului al IV-lea. Interesant este faptul ca şi ayi, în nordul Irakului, există o populaţie, relativ numeroasă, numită someri.

Civilizaţia IndusNăscută cu cel puţin 5000 de ani9 înainte în Valea Indului din subcontinentul indian (în mare parte pe teritoriul Punjabului de azi). Au existat 2 mari oraşe: Mohenjo-Daro şi Harappa (foarte dezvoltate conform planurilor ubranistice, cu străzi largi din care porneau drept altele, cu puţuri interioare, camere de baie în unele cazuri, pavate cu lespezi de piatră şi în mijloc cu canale de scurgere acoperite). Regele era şi sacerdotul suprem, iar asemănarea dintre organizarea statală a acestei populaţii şi cea a sumerienilor ne duce la concluzia că au existat legături comerciale intense pe mare şi pe uscat cu Mesopotamia. Au avut contacte şi cu Persia, Arabia, Asia Centrală, fapt ce explica dezvoltarea rapidă a acestei populaţii.Venerau boul asiatic, probabil consideran anuimal sacru, fapt transmis de cultura Indus în cultura indiană propriu-zisă în cultul zeiţei-mame, în venerarea vacii şi în cultul zeului Şiva. Din cauza invaziilor unor populaţii ariene această cultură s-a prăbuşit în jurul anului 1500 î.e.n.

Civilizaţia incaşilorPână în urmă cu cel puţin 20 000 de ani America era nelocuită. Apoi, grupuri mici de vânători nomazi din continentul asiatic au început să migreze pe teritoriul Americii de Nord, coborând mult mai târziu spre sud, pentru ca în jurul anului 5000 î.e.n să ajungă şi în zona Americii Centrale.Spre sfârşitul perioadei neolitice, adică 6000 î.e.n – 5000 î.e.n a pornit alt val de invazie, de data asta nu dinspre uscat, din sud-estul Asiei, ci de pe mare, dinspre Oceania, în America de Sud. Dintre civilizaţiile sud-americane străvechi putem aminti incaşii. Prin anul 1200 e.n războinicii incaşi au supus vreo 500 de triburi, creând un mare imperiu ce ocupa, total sau parţial, teritoriile actualelor ţări Ecuador, Peru, Bolivia, o parte din Argentina şi jumătate din Chile. Regele se numea Marele Inca, iar supuşii lui – poporul lui Inca.De-a lungul istoriei lor, incaşii nu au creat o mare cultură. Erau însă renumiţi pentru corpul sacerdotal impresionant, împărţit în diferite categorii „profesionale”: ghicitori, vrăjitori şi vindecători. Practicau o medicină empirică cu totul remarcabilă. Se spune că incaşii cunoşteau metde de tratament în condiţii aseptice a rănilor, erau pricepuţi în fitoterapie, ştiau să plombeze dinţii, să trateze fracturile, să efectueze amputarea membrelor, să execute operaţii pe craniu.Nu aveau, ca aztecii sau mazaşii, un sistem de scriere, în schimb aveau un sistem de notare original prin procedeul quipu: un mănunchi de corzi şi sfori de lungimi, grosimi şi culori diferite, cu noduri de diverse forme şi mărimi, sistem prin care incaşii notau cifre, lucruri, fapte. Notaţiile erau făcute după un cod secret, pe care numai interpreţii specializaţi le puteau descifra.Incaşii au fost numiţi de cercetători „Romanii Americii Precolumbiene” şi asta dtorită bunei organizări şi administrări. Sunt remarcabile dimensiunea şi perfecţiunea tehnică a construcţiilor realizate deoarece pentru realizarea lor incaşii nu dispuneau nici de unelete de fier (nu cunoşteau încă fierul) şi nici de animale de tracţiune (lama era singurul animal domesticit, dar aceasta era prea puţin rezistentă) şi nici de vehicole căci nu cunoşteau roata.Faima civilizaţiei incaşe se datorează construcţiilor impresionante în piatră – temple, palate, depozite, fortăreţe, răspândite chiar şi pe înălţimi de 4000 m. Oraşul Cuzco era capitala imperiului. Celebru, unic în lume în felul său, este fantasticul oraş-cetate Machu Pichu, construit pe un pisc înalt de 4000m.Imperiul a avut un sfârşit lamentabil. În 1552, conquistadorul Francisco Pizarro, cu un grup de doar 130 de soldaţi şi 40 de călăreţi, dar folosindu-se de o vicelenie josnică, l-a invitat pe rege, pe Inca Atahualpa (care avea o gardă personală de 50 000 de oameni) să vină dezarmat la o întâlnire. L-a făcut prizonier şi a cerut pentru răscumpărarea sa 5.500 kg de aur şi 12 000 de argint. După ce a pus mâna pe acestea, în loc să-l elibereze, Pizarro a fost sugrumat. Şi astfel s-a sfârşit şi imperiul incaş.

Enigmatica civilizaţie mayaMaya America Centrală.Nu se ştie încă ce formă de organizare şi guvernare avea acest popor. Era singurul popor între celelalte civilizaţii mari ale Americii care nu avea un aparat militar organizat. Nu se cunosc motivele declinului şi sfârşitului acestei populaţii încă înainte de cucerirea spaniolă şi nu se ştie cum acest popor care nu cunoştea nici metalele, nici animalul de povară, nici plugul, nici măcar roata, a putut întrece totate celelalte popoare ale Americii precolumbiene în domeniul ştiinţei şi cel al artelor.De aceea sunt numiţi „greci ai Americii precolumbiene”. Epoca de formare – 1500 î.e.n – 317 e.n. Epoca clasică a lor – 317 e.n – 925 e.n. A fost singurul popor care a creat un sistem de scriere hieroglifică. Hieroglifele lor sunt ideograme, deci semne care transcriu „idei” şi, se crede, anumite elemente fonetice. Preoţii lor au inventat încă din sec IV î.e.n şi un sistem de numărare prin poziţia cifrelor; un sistem care folosea şi cantitatea zero, pe care europenii o vor cunoaşte prin intermediul arabilor, cu peste o mie de ani mai târziu.

Preoţii-savanţi au ajuns şi al o oarecare măsurare a timpului – cunoşteau peste trei calendare. Ultimul calendar, cel laic, era mult superior celui iulian şi gregorian şi azi s-a ajuns la concluzia că acest calendar al mayaşilor avea o eroare de 17 secunde într-un an (era împărţit în 18 luni de câte 20 de zile şi la sfârşitul anului se adăugau 5 zile – de sărbătoare, odihnă, petrecere).Surprinzător de exacte erau şi calculele lor astronomice. Ei cunoşteau constelaţiile Pleiadei, a Gemenilor, a Scorpionului şi a Ursei Mici. Ajunseseră să determine precis solstiţiile, echinocţiile şi eclipsele.

„Misterioşii” iberiMisterioşi d.p.d.v. al originii lor.Peninsula ocupată azi de spanioli şi de portughezi era numită de romani „Hispania” şi de greci „Iberia”. A fost locuită din cele mai vechi timpuri şi ne-au lăsat peştera din Altamira şi monumentele megalitice. În mileniul al II-lea î.e.n a migrat în peninsulă un amestec de populaţii care, stabilindu-se în peninsulă, au fost denumite cu termenul de „iberi”. Temperamentul lor era diferit în funcţie de zonă. Astfel, cei mai aspri, cei mai duri, mai înapoiaţi, erau cei stabiliţi în zona de nord a peninsulei – galicienii, cantabrii, asturii şi „mistertioşii” başci (pt. că nu se cunoaşte nici originea lor şi nici originea limbii lor). Cei despre care avem mai multe informaţii sunt luzitanii – aproximativ locuitorii Portugaliei actuale. În sud, pe teritoriul actualei Andaluzii îi găsim pe tartezi/tudertani – cei mai evoluaţi sub raportul civilizaţiei datorită contactelor pe care le-au avut cu fenicienii şi cu grecii. În centrul şi estul peninsulei – iberii, după ce i-au asimilat pe celţi (care invadaseră din nord peninsula în sec. al VII-lea î.e.n) au fost cunoscuţi sub numele de celtiberi.Iberii aveau un nivel de civilizaţie remarcabil, erau duri, sobrii, puternici, dar şi foarte individualişti, orgolioşi, fapt ce i-a împiedicat întotdeauna să se unifice pentru a face mai bine faţă invaziilor. Unii iberi erau conduşi de un sfat al bătrânilor, alţii de rege, regi al unor regate minuscule, fireşte. Adorau munţii, pădurile şi anumite animale – taurul în speţă (în cazul de faţă, în cazul dat). Nu îşi înmormântau morţii, ci îi lăsau pradă vulturilor pentru ca aceştia să le ducă spiritele în cer.Platon aduce prima mărturie în legătură cu marea pasiune a spaniolilor – corrida – în dialogul său Critias – regii lor se reuneau şi „slobozeau taurii în incinta templului şi îi vânau, fără arme de fier, numai cu ciomege şi arcane”. Un lucru extrem de rar, dacă nu unic în Antichitate, femeile nu erau considerate inferioare bărbatului, iar cele din triburile celtiberice luau chiar parte la lupte alături de bărbaţi. Aveau chiar un sistem propriu de scriere, legi scrise şi chiar versificate pentru a putea fi mai uşor memorate de toţi. Ne-au rămas de la ei statui de piatră reprezentând animale (sec VI î.e.n.) şi statuete şi figurine din bronz. A se vedea bustul de calcar din sec IV î.e.n., de mărime naturală – „Doamna din Elche” care întrece în frumuseţe pe celebra Mona Lisa.Foarte ospitalieri – îi considerau musafirii ca pe trimişi ai zeilor – dar şi foarte cruzi în războaie şi cu un fanatic sentiment al libertăţii şi al independenţei. Este bine cunoscut erosimul marelui şef al luzitanilor – Viriatus – care în sec. II î.e.n a rezistat timp de 8 ani romanilor. Legendar a rămas şi eroismul iberilor din Numancia – căruia Cervantes i-a dedicat o grandioasă dramă eroică. Iberii din Numancia, după ce au nimicit 2 armate romane, comandate de consuli, au rezistat timp de 10 ani, jertfindu-s eliteralmente până al ultimul om. Astfel, romanii, în timp ce pentru a cuceri Gallia le-au trebuit 8 ani, pentru cucerirea tuturor triburilor de iberi din Spania le-au trebuit 200 de ani.

Adevărul despre vikingiNormanzioi, „oamenii nordului” sau Nordmenn, Nordmannos, cum îi numeau cronicarii franci, au pornit din fiordurile Norvegiei. (În norvegiană „golf” se spune wik; de unde numele de vikingar, vikingi). Scopurile expediţiilor lor nu erau numai jaful ci şi căutarea de pământuri fertile pe care să se stabilească, desfăşurarea unei activităţi de comerţ şi captura de sclavi. S-au extins în trei direcţii – spre sud – prădând Parisul, sudul Galliei, Peninsula Iberică şi fondând în Sicilia un stat foarte bien organizat, - spre răsărit – invazie paşnică în ţinuturile Suediei unde erau varegii şi spre vest. Primele două expansiuni au avut mai mult caracter comercial. De altfel, corăbiile lor erau prevăzute mai mult pentru a transporta marfă şi nu oameni. Mai mult, vikingii şi varegii sunt cei care creează premisele prosperităţii comerciale ale unor oraşe precum Zork, Nottingham, Lincon, Derbz, Leicester, Rouen, Novgorod, Kiev, Smolensk. În expediţiile lor nu au ras oraşe şi regate cum au făcut alte populaţii, dimpotrivă, au creat regate prospere – cel al Siciliei, al Pugliei, al Danemarcei, al Suediei şi Norvegiei precum şi prima republică din Europa – Islanda.În direcţia vestică a expediţiilor de explorare şi colonizare (arhipelagurile Orcadelor, Shetland, Hebridelor şi Farör precum şi coastele Scoţiei şi ale Irlandei), către 870 vikingii norvegieni au descoperit şi au început să colonizeze Islanda. Acest stat – creat de ei – a fost independent timp de aproape 4 secole (până în 1264, când Islanda a fost anexată Norvegiei).

Au descoperit şi colonizat Groenlanda – cea mai mare insulă de pe glob.

Prima „descoperire a Americii”Se spune că vikingii, datorită tehnicii lor maritime avansate, ar fi ajuns în Vinland („Ţara Vinului” – a cărei localizare nu este foarte bine cunoscută). Această ipoteză este sprijinită şi de literatura lor – Saga lui Erik cel Roşu intitulată Cartea islandezilor sau cea intitulată Landnambok. Totuşi nu există fundament ştiinţific pentru această teorie. Singurele urme ale vikingilor în America au fost găsite în golful Ungava, situat în nordul peninsulei Labrador, care coincide, în cea mai mare parte cu teritoriul actualei provincii Quebec. S-au mai găsit urme şi în golful Meadows. S-au gasit în cele două locaţii structuri de locuinţe vikinge. Datarea acestora – precum şi a anumitor obiecte precum o nicovală, un opaiţ de foc, un inel – 1100.

Runele şi scrierea runicăCaracteristică vechilor popoare germanice din timpul lui Tacitus şi Titus Livius şi de asemenea popoarelor scandinave. Această scriere a început prin sec al III-lea e.n. şi a continuat până în sec al XIV-lea.Literele – rune – erau inspirate din scrierea etruscilor. Ca formă grafică, aceste litere evitau liniile curbe şi orizontale, preferând liniile oblice şi verticale. Scrierea runică avea 2 variante. Începând cu sec al XIV-lea scrierea runică nu mai este folosită. Totuşi, în preajma începutului secolului nostru mai existau încă ţărani care, pentru a însemna anumite date sau formule, ami foloseau încă runele. Cuvântul rună exista în marea majoritate a limbilor germanice însemnând „secret”, „mister”, „fapt tăinuit”. În gotică însemna „lucru ascuns”.

CAP. III MONUMENTE CELEBRETurnul din Babel

Se afla în Babilon. În timpul domniei lui Nabucodonosor (604 – 651 î.e.n) s-a reconstruit noul palat cu gradini suspendate, marile temple cu „turnurile” lor anexe, între care aşa-yisul „turn din Babilon” (Babilonul – timp de 2000 de ani cel mai frumos şi mai mare oraş din Asia Mică, era numit de ebrei „Babel”, probabil printr-o contracţiune cu numele yeului Bel sau Bal, divinitate supremă a babilonienilor). Nu era un turn propriu – zis, ci o construcţie anexă a unui mare templu, un ziggurat, adică o construcţie formată din suprapunerea mai multor corpuri de clădire prismatice. Era numit E-temenan-ki – „Casa Temeliei Cerului şi Pământului”. În legătură cu acest turn, ebreii antici au creat legenda potrivit căreia descendenţii lui Noe au înălţat acest turn pentru a ajunge la cer, dar Dumnezeu le-a pedepsit trufia încurcând limbile constructorilor şi făcând imposibilă terminarea lui.Legenda a fost ilustrată şi de mari pictori ai Renaşterii precum Benozzo, Gozzoli, Rafael sau Brueghel cel Bărtân.

Grădinile suspendate din Babilon

Numite şi grădinile Semiramidei, nu aveau nici un rol practic (ca Farul din Alexandria), nici nu conmemorau un rege (Piramida lui Kheops sau Mausoleul din Halicarnas) şi nici nu erau închinate unor divinităţi (Zeus din Olzmpia sau Templul din Efes). I se datorează lui Nabucodonosor, căci nu a existat nici o regină legendară cu acest nume, singura cu un nume asemănător fiind Sammuramat, dar nici un scriitor antic nu a scris despre aceasta.Create în sec VI î.e.n, ca o anexă a palaturlui lui Nabucodonosor.De fapt grădinile nu erau „suspendate”, ci erau aşezate pe terase de piatră susţinute de coloane şi arcade masive.

Piramida lui KheopsPiramidele egiptenilor erau monumente funerare, morminte ale faraonilor, piramidele în trepte ale babilonienilor (zigguratele), ale aztecilor, mazaşilor îndeplineau funcţia de temple. Piramidele se află în apropiere de Cairo, în Giseh. Cele mai faimoase: cea a lui Kheops (Khufu – la egipteni), a lui Khefren şi a lui Mikerinos. Acum şapte secole, un scriitor arab spunea: „Pe pământ, toate lucrurile se tem de timp; dar timpul se teme de piramide”.

Templul din EfesEfesul (Smirna), alături de Milet era oraşul-stat cel mai bogat. Aici s-a născut, în sec. VI î.e.n marele filizof Heraclit. Divinitatea venerată de efesieni era Artemis (Diana la romani). A fost de două ori distrus de incendii, a doua oară a fost ridicat de regele Cresus al Lidiei. Ultima reconstrucţie a început în 350 î.e.n. Artemisonul, marele Templu din Efes, nu era doar un lăcaş de cult, ci avea sub jurisdicţia sa terenuri, adăpostea comori, statui precum şi un muzeu cu splendide opere de sculptură şi pictură. Pe la mijlocul sec. III e.n Artemisonul

afost jefuit şi distrus de goţi. Opt dintre coloanele sale de marmură verde se pot vedea şi azi în biserica Sf. Sofia din Constantinopol; iar puţinele fragmente decorative găsite de arheologi la începutul secolului nostru – în Muzeul Britanic din Londra.

Zeus din OlimpiaFidias – cel mai celebru sculptor al Greciei clasice – autorul statuii. Tot el s-a ocupat şi de pictură şi arhitectură. Nu au rămas operele lui, decât poate frânturi, însă este foarte renumit pentru 2 statui criselefantine (adică lucrate în aur şi fildeş – chrysos = gr. aur şi elefenterios = fildeş). Pentru marele templu de pe Acropole, Fidias executase statuia criselefantină a Athenei Parthenos (12 m – toată în aur şi fildeş şi încrustată cu pietre preţioase). Copia ei miniaturală, romană, se află la Muzeul Naţional din Atena. Imaginea celelilalte statui criselefantine a lui Fidias – una din „cele şapte minuni ale lumii” – Zeus din Olympia – o avem doar în efigia ei de pe monede şi din descrierile contemporanilor. Zeus era reprezentat stând pe un tron din aur, bogat decorat cu scene în basorelief în abanos, în aur, în fildeş şi cu incustraţii de pietre preţioase; pe cap cu o coroană de frunze de măslin, în mâna dreaptă cu o statuie a Victoriei, iar în cea stângă cu un sceptru cu un vultur în vârf. Era plasată în templul lui Zeus din Olimpia pentru că Olimpia era centrul religios al întregii lumi greceşti, oraşul în care faimoasele jocuri „olimpice” atrăgeau participanţi şi vizitatori din toată lumea şi deci putea fi admirată.A fost creată în 435 î.e.n şi a rămas acolo timp de opt secole după care împăratul bizantin Teodosius al II-lea a dus-o se pare la Constantinopol, unde, după incendiul din 475 a dispărut cu desăvârşire.

Colosul din RhodosRhodos = oraş important din insula cu acelaşi nume. Una din cele „şapte minuni ale lumii” (de fapt opt) care, alături de statuia lui Zeus din Olimpia nu a lăsat nici o urmă, în sensul de fragment.Insula Rhodos era situată la o distană egală faţă de Grecia continentală, Egipt şi coasta Asiei Mici. Era centrul ideal pentru tranzacţii comerciale şi aici era cel mai mare târg de sclavi.Fiind râvnită de regii elenistici, în jurul anului 306 î.e.n, regele Demetrios, care stăpânea aproape toată Asia Mică, asediază oraşul timp de aproape un an fără să îl poată cuceri. În cinstea acestei eroice rezistenţe, Rhodosul construieşte această statuie, reprezentând zeitatea lor protectoare, Helios, zeul Soarelui. Sculptorul Chares din Lindos a lucrar la această statuie timp de 12 ani. Grecii au numit-o colosul (kolosós – origine cretană) şi acest cuvânt s-a transmis până în zilele noatre pentru a traduce ideea a ceva „de proporţii uriaşe”.Statuia era plasată la intrarea unică din portul insulei (locul cu aproximaţie, cel sigur nu se ştie exact). După numai 56 de ani un cutremur a doborât-o.N-a fost unica statuie din Antichitate de asemenea proporţii. Altele au fost:- în India – statuia în aramă a lui Budha din Pataliputra (sec V – VII e.n)- în China, într-o grotă din Yan-kang se mai poate admira un Budha de pitră din epoca lui Han, înalt de 14 m.- la Roma, pe colina Capitoliului, în faţa Muzeului Conservatorilor, se află expuse resturile unei enorme statui a lui Constantin cel mare.

Mausoleul din HalicarnasHalicarnas = colonie fundată de greci (mai exact de dorieni) în ţinutul Cariei, pe coasta Asiei Mici.

= patria istoricilor Herodot şi a lui Dionis din halicarnas = perioada sa de maximă prosperitate economică, culturală – sec. V î.e.n şi în special următorul, când pe tron ajunge regele Mausolos (377 – 353 î.e.n)

După moartea lui soţia şi sora lui (căci şi aici, ca în multe familii regale din Asia Mică exista obiceiul de a se căsători cu sora sau fratele), Artemisa, a început construcţia mormântului lui Mausolos, în acelaşi timp cavou şi templu dedicat defunctului. Până în sec XIII mai existau încă urme din acest mausoleu dar în prezent nu mai există. Totuşi, statuile celor doi soţi regi, înalte fiecare de 3 m, se păstrează azi la Muzeul Britanic din Londra.

Farul din AlexandriaSă zicem că cele „şapte minuni ale lumii” erau de fapt opt, pentru că autorii antici înlocuiau uneori „Turnul din babel” cu „Farul din Alexandria”. A fost înălţat pe mica insulă numită Pharos, din faţa celor două proturi ale oraşului comercial Alexandria din nordul Egiptului, fondat de Alexandru Macedon care i-a dat şi numele care a şi legat insula de ţărm printr-un dig lung de 1600m. (pharos în vechea gracă însemna vşmânt bărbătesc sau simplă bucată de pânză, în egipteana veche phaar = pânză stofă. Se poate ca grecii să fi numit aşa această insulă pt că veneau să cumpere de la egipteni nvestitele lor stofe pentru veşmintele de lux. În zile noastre aceast cuvânt desemnează far)

În kurul anului 280 î.e.n arhitectul Sostratos din Cnidos a construit în nord-estul insulei Pharos imenul turn-far. Cutremurul din 1375 l-a dărâmat complet.

Templul grecGrecii au început să ridice temple abia din sec VIII î.e.n. în aceste temple nu pătrundeau decât sacerdoţii şi slujitorii acestuia. În încăperea centrală (în latină cella) se afla stauia zeităţii căreia îi era dedicat templul. După forma coloanei şi a antablamentului se distingeau 2 ordine arhitectonice: doric şi ionic.Doric – apărut în Penopolez, în jurul anului 680 î.e.n. Coloana sa este masivă şi greoaie, capitelul lucrat în linii drepte. Coloana este puţin îngroşată la mijloc.Ionic – a apărut mai târziu, dar tot în sec. VII, în insula Samos. Coloana sa este subţire, zveltă, uşoară. Capitelul său are drept element caracteristic două volute, în chip de melc. Derivat din cele două stiluri este cel corintic – apare prin Arcadia prin anul 420 î.e.n, având capitelurile cu ornamente în formă de frunze de acant. Ordinul corintic este fastuos, bogat, fantezist, graţios. Este elegant, dar în mod ostentativ.

Cele şapte coline ale RomeiPalatinulSe cunoaşte legendara poveste despre întemeierea Romei în 753 î.e.n de către Romulus şi Remus, totuţi aceasta nu este decât o poveste. Adevărul istoric este cu totul altul. Teritoriul Romei de azi, străbătut de fluviul Tibru este un teren colinar, cu dealuri înalte de 40 – 50 m de la nivelul Tibrului. Pe una din aceste coline – Palatin – existau 3 sate de agricultori şi păstori încă din sec IX î.e.n. Aceste sate s-au unit apoi cu alte aşezări de pe celelalte coline. Erau etrusci, latini, sabini. La început oraşul format se numea Rumelna – un cuvânt etrusc, pt că în sec VI î.e.n oraşul era condus de etrusci, regi etrusci. În 509 î.e.n monarhia este înlăturată şi instaurată republica.Oraşul Roma s-a constituit pe „cele şapte coline”: Palatinul, Quirinale şi Viminale, Esquilinul, Coelio, Aventinul şi, cel mai ilustru Capitoliul.Numele colinei Palatin probabil vine de la zeiţa Pales – zeiţa păstorilor, în cinstea căreia se organizau serbările păstoreşti Palilia, devenite apoi sărbătoarea oficială a fundării Romei. Dintre cele şapte colinei ale Romei, Palatinul este singurul care a rămas nelocuit şi pe care nu s-a mai construit nimic de pe vremea romanilor.Aventinul, Coelio, Esquilinul, Quirinalul, ViminaleAventinul – la sud de Palatin. Renumit în istoria Romei pentru că era un cartier eminamente popular – locul unde s-au retras plebeii după răscoala lor din 495 î.e.n contra patricienilor (ocazie cu care a şi fost ucis tribunul poporului Gaius Gracchus)Coloseul (Coelio) – la 500 m vest de Aventin. Este cea mai întinsă şi cea mai neregulată din cele 7 coline. Era locul marilor edificii publice printre care şcola de gladiatori, apoi marea cazarmă a soldaţilor de origine străină, multe temple precum şi marele abatoral Romei.Esquilin – la nord de Coelio. Locuită din cele mai vechi timpuri de liguri. Până în vremea lui Augustus era cea mai mizeră zonă a Romei. Aici era şi cimitirul săracilor şi tot aici aveau loc execuuţiile capitale. După ce Augustus însă a inclus-o în planul de asanare a Romei (însărcinându-l pe Mecena) a devenit o zonă înfloritoare, cu vile somptuoase, grădini splendide. Aici se aflau şi celebrele grădini ale lui Mecena, în centru cu impunătorul Auditorium – o vilă de plăcere unde adeseori erau aduşi şi muzicanţi – păstrată până azi. Tot aici şi-a construit şi Nero celebrul său palat Domus aurea.Quirinalul – de la Quirinus, un zeu al războiului venerat de populaţia din această zonă. În punctul cel mai înalt al Quirinalului, în 1574, papa Grigorie al XIII-lea, fiul Lucreţiei Borgia, a pus să se construiască reşedinţa sa de vară. În 1870, când Roma a devenit capitala Italiei, Victor Emanuel II l-a ales ca palat rezidenţial (actualmente este locuinţa şi Palatul Prezidenţial al Republicii)Viminale – vine de la vimine = răchită pt că în vechime tot acest deal era acoperit de o pădure deasă de sălcii şi răchită. Era locuit de sabini, ca şi Quirinalul. Cele mai impunătoare monumete de aici sunt Termele lui Diocleţian.CapitoliulEste a şaptea colină a Romei şi cea mai ilustră. A fost centrul religios, politic şi militar al Romei antice. Prin relieful ei stâncos era foarte propice pentru a se construi aici o fortăreaţă. În parte asudică a colinei se află stânca Tarpeia, din înălţimea căreia legenda spune că au fost aruncaţi Lucius Tarpeus şi fiica sa fiindcă au trădat Roma, permiţând intrarea în oraş a asediatorilor sabini. Stânca a rămas apoi locul de execuţie capitală, prin aruncarea în gol a trădătorilor. Era ridicat aici Tabularium - arhiva de stat a Romei. Pe locul său, în 1143,

a fost construit Palazzo Senatorio, sediul administraţiei oraşului al înalţilor demnitari ai Romei (azi Palatul Municipalităţii, cu birourile consilierilor şi primarului Romei).ColoseulEste edificiul cel mai monumental alături de Panteonul din Roma. În Evul Mediu se spunea despre el: „Cât va dura Coloseul va dura şi Roma; când se va prăbuşi Coloseul se va prăbuşi şi Roma; iar când se va prăbuşi Roma, întreaga lume se va prăbuşi.”Este plasat la poalele celor trei coline care îl înconjoară: Palatinul, Aventinul şi Coelio. Numele i s-a dat fie datorită dimensiunii sale colosale, fie datorită „Colosului” cum era numită popular statuia lui Nero şi care în timpul invaziilor barbare a dispărut nu se ştie cum.A fost început îna nul 72 e.n. de împăratul Vespasian şi inaugurat opt ani mai târziu de împăratul Titus. Dedicat luptelor de gladiatori dar şi cu fiarele. Din cauya cutremurelor a început să decadă şi multe monumente s-au constuit cu materialul său: bazilica Sf. Petru, palatul Veneţia, palatul Barberini, palatul Farnese.

Columna lui TraianÎncepând cu sec II î.e.n gusturile artistice ale romanilor încep să fie influenţate de greci. Totuşi există puţine statui la romani reprezentând zeităţi decât la greci, iar romanii au rămas prin tendinţa lor realistă – nu idealistă de reprezentare ca a grecilor – şi prin portretele lor busturi. Se mai evidenţiază, de asemenea, şi prin basoreliefuri.Columna lui Traian – monumentul în care basorelieful roman a atins culmea perfecţiunii. Putem admira la Muzeul Naţional de Istorie – Bucureşti - calcurile perfect executate ale Columnei lui Traian.

Mausoleul din RavennaRavenna, este alături de Roma oraşul în care s-au păstrat ceel mai multe monumente ale Evului Mediu. Glorioasa istorie a Ravennei începe din anul 402, când împăratul Honorius şi-a mutat capitala imperiului din Mediolanum (Milanul de azi) – unde cu un secol în urmă o transferase Diocleţian – la Ravenna. În 540, Belizarius, general al împăratului Iustinian al Bizanţului cucereşte Ravenna şi un teritoriu din jurul acesteia. Timp de 2 secole va fi guvernat de un locţiitor al Bizanţului, numit exarh. Deci Ravenna devine astfel d.p.d.v. artistic puntea de legătură între Orientul Bizantin şi Occidentul roman.Mausoleul Gallei Placidia – păstrează stilul roman clasic în întreaga sa decoraţie interioară.

Moscheea din CordobaTrei monumente importante din Spania în istoria universală a artei: Moscheea din Cordoba, Alcazarul din Sevilla şi Alhambra din Granada. Istoria acestor monumente este legată de prezenţa activă, timp de opt secole a musulmanilor în Pen. Iberică.711 – la 80 de ani de la moartea Profetului – o armată arabă a trecut, sub comanda lui al-Tarik, strâmtoarea care îi va purta numele (Gibraltar – Gib – al –Tarik – „Stânca lui Tarik”). A învins trupele regelui vizigot (Spania era sub dominaţia vizigoţilor) şi au ocupat uşor Andaluzia. Apoi Abd er-Rahman s-a proclamat emir şi a fondat aici un stat arab independent de califatul din Damasc, cu capitala la Cordoba.Moscheea a fost construită în sec X. Pe la mijlocul sec. al XI-lea începe o a doua perioadă, odată cu invazia triburilor războinice islamizate nord-africane de berberi, mulţi din Mauritania, cunoscuţi în istorie ca mauri. Instituţiile create de arabi, viaţa culturală atât de intensă, au suferit un iremediabil declin. Cu toate astea, regii mauri au lăsat în cele 4 secole de dominaţie (până al Reconquistă - 1492) palatele regale din Sevilla şi Granada.

Alcazarul din SevillaDupă stăpânirea arabă, maurii au făcut din Sevilla ceea ce era Cordoba. Au construit multe fortificaţii – numite al-kasar – alcazare