revista incursiuni printre valorile buzoiene

B u z o i e n e

Cuprins

Incursiuni printre valorile

B u z o i e n e

Grup Şcolar Industrial Transporturi Căi Ferate Buzău

Str. Horticolei, nr. 50 Telefon/fax: 0238710650

e-mail: [email protected] http://liceulcfrbuzau.licee.edu.ro

George Ciprian Pag 2

Vasile Voiculescu

Pag 4

Constantin Giurescu

Pag 5 Ion Caraion

Pag 6 Nicolae Vaschide

Pag 7 Ion Băieşu

Pag 8 George Emil Palade

Pag 9 Alexandru Marghiloman

Pag 10 Dionisie Romano

Pag 12 Ştefan Popescu

Pag 14

Mai-Iunie 2012

Numărul 1

2

Material realizat de:

POGONARU IULIAN-MARIUS, ELEV CLASA a XI-a C, Prof. BADEA MIHAELA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

George Ciprian (1883-1968)

George CIPRIAN s-a născut pe 7 iunie1883 orele 12,00 la Buzău, pe strada Dobrogei nr.11(azi Al. Marghiloman) din suburbia Bisericii Neguţători (în prezent Biserica Greci) tatăl său brutar, fiind chiar elen, din insula Cipru. Viitorul actor, dramaturg, prozator şi memorialist a fost declarat la naştere cu numele Gheorghe Pană Constantin, modificat prin decret în1950, în cunoscutul Gheorghe Constantinescu Ciprian, deja celebru în lumea artistică sub numele de Gheorghe sau George Ciprian, despre care G.Călinescu afirmase în 1941 că este un „mic Calderon al nostru”.

După liceu, se înscrie la Litere şi Filozofie apoi, la Drept, pentru ca în final, să se decidă a urma Conservatorul la clasa lui Constantin Nottara. Primul rol ca actor profesionist îl va avea în 1907 la Teatrul Naţional din Craiova în piesa ”Răzvan şi Vidra” de B.P.Haşdeu, unde îl va întruchipa pe Şoltur. Dar succesul îi va fi adus de interpretarea excrocului Leroque dintr-o piesă obscură ”Necunoscuta”. Acesta va deschide seria rolurilor mari precum: Bufonul din ”Regele Lear”, Păcală din ”Înşir-te mărgărite”, Răzeşul din ”Răzvan şi Vidra”, Grozea din ”Vlaicu Vodă”, Purgon din „Bolnavul închipuit ”Lubin din ”Georges Dandin”. Au urmat, roluri titulare sau alte roluri, în piese de referinţă pentru, orice repertoriu: Domnişoara Iulia, Nora, Macbeth, Richard al III-lea, Raţa sălbatică, Idiotul, Azilul de noapte, Faust etc.

În turneele făcute nu a uitat şi de concetăţenii săi, venind la Buzău, pe scena de la „Moldavia”cu: Heidelbergul de altădată (1932), Capul de Răţoi (1940), Strigoii (1941), Omul cu mârţoaga (1942). Ca actor de film a jucat în peliculele:Independenţa României (1912), Năbădăile Cleopatrei (1925), O noapte furtunoasă (1942), Viaţa învinge (1951) şi Brigada lui Ionuţ (1954).

În dramaturgie, debutează în 1927 când are loc la Teatrul Naţional Bucureşti, premiera piesei” Omul cu mârţoaga”, al cărei succes va duce, pentru prima dată, ca un autor român, să fie reprezentat pe scenele de la Paris, Berlin, Praga, Berna. Tot „Omul cu mârţoaga” va inaugura în oraşul său natal, Teatrul ”George Ciprian” pe 5 aprilie 1996.

Casa din Buzău unde s-a născut George Ciprian

Urmează primele clase primare la Glodeanu Siliştea după care se mută cu mama sa la Bucureşti. Între 1894-1902 G. Ciprian frecventează LiceulGh. Lazăr, având printre colegi şi doi viitori importanţi scriitori, legaţi de oraşul natal, V.Voiculescu şi Dem Demetrescu – Buzău, Urmuz de mai târziu, supranumit un Jarry al României, datorită contribuţiei sale în conturarea şi impunerea literaturii absurdului; prin “Capul de răţoi”se poate spune şi, despre, G.Ciprian că a fost marcat de această tendinţă.

3

Dramaturgia A debutat ca autor dramatic cu piesa “Omul cu mârţoaga”, a cărei premieră a avut loc

Teatrul Naţional Bucureşti în anul 1927 şi s-a bucurat de un mare succes, fiind reprezentată ulterior pe scenele de la Paris, Berlin, Praga, Berna.

A urmat scrierea altor piese de teatru, aproape imediat reprezentate pe scenele teatrelor din ţară: “ Nae Niculae” (1928), “ Capul de răţoi” (1938), “ Ioachim-prietenul poporului” şi “ Un lup mâncat de oaie” (1947). A mai scris şi alte producţii dramatice, care nu au fost reprezentate, precum: “ Iuda” şi “ Soţ or’făr’de…”. Criticul George Călinescu a afirmat în anul 1941 că Ciprian un „mic Calderon al nostru”. Piesele sale de teatru se încadrează în categoria farsei dramatice.

În domeniul prozei, a publicat două volume de memorialistică: “Cutia cu maimuţe” şi “Măscărici şi Mâzgălici”.

Cea mai cunoscută piesă de teatru a sa este “ Capul de răţoi”, scrisă în anul 1938 (care a avut premiera în anul 1940). Considerată ca un exemplu timpuriu al teatrului absurdului, descrie adolescenţa sa şi prietenia cu Urmuz.

Opera sa a fost multă vreme trecută cu vederea, însă la apariţia teatrului absurdului George Ciprian a fost considerat un precursor al acestui fenomen, în care s-a afirmat dramaturgul francez de origine română Eugen Ionescu (alias Eugene Ionesco).

În anul 1996, Teatrul Municipal din Buzău a primit numele său, cu această ocazie având loc reprezentaţia piesei “Omul cu mâţoaga.”

Teatrul Municipal “George Ciprian” Buzău

George CIPRIAN moare la Bucureşti la 8 mai 1968.


SANDU COSMIN-GABRIEL, ELEV CLASA a XI-a C, Prof. BADEA MIHAELA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

A debutat în “Convorbiri literare” (1912). A practicat medicina la ţară. În timpul Primului

Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial, a debutat cu volumul “ Poezii” (1916). Din acelaşi an a colaborat la “ Flacăra” lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul “Din ţara zimbrului şi alte poezii” (1918).

4


RAFIROIU MARIAN-PETRUŢ, ELEV CLASA a XI-a B, Prof. RĂDULESCU ADRIANA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

Vasile Voiculescu (1884-1963)

Casa Memorială “Vasile Voiculescu”

Poetul, dramaturgul şi prozatorul Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub

influenţa poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiţionalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Apar treptat semnele expresionismului. Temele religioase preferate sunt Naşterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezenţe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

Devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie de conferinţe de medicină pentru ţărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris şi povestiri fantastice. În proză îi apar postum “ Capul de zimbru”, “ Ultimul Berevoi”, ambele volume de povestiri; romanul “Zahei orbul” şi “Teatru”, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viaţa literară, iar din dramaturgie între altele: “Duhul pământului”, “Demiurgul”, “Gimnastică sentimentală”, “ Pribeaga”.

În 1941 i-a fost conferit Premiul Naţional de poezie.

„Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi... religia a fost pravila, enciclopedia vieţii lor practice. Traiul de la ţară, datinele care se împleteau pe cununa anului... mi-au fost o comoară din care am trăit după ce-am plecat de acasă...” V. Voiculescu

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu). Şcoala a început-o în satul Pleşcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902 - 1903) şi le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obţinut în 1910.


ICHIM NICOLAE-COSMIN , ELEV CLASA a XI-a B, Prof. FLORESCU CARMEN - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

Opera : o Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, (1906) o Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, (1907) o Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu (împreună cu N. Dobrescu);,

(1907), o Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană, (1908) o Oltenia sub austrieci. Documente, (1909) o carte despre politica externă a lui Rare , (1910) o Tratatul lui Constantin Cantemir cu austriecii, (1913) o Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir,

(1913) o Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron Logofăt, şi Vasile Demian, (1914) o Vechimea rumâniei în Ţara Românească i legătura lui Mihai Viteazul, (1915) o Despre rumâni, (1916) o Despre boieri, (1920)

5

Constantin Giurescu

(1875-1918)

Constantin Giurescu (n. 10 august 1875, satul Chiojdu, judeţul Buzău - d. 15/28 octombrie 1919, Bucureşti) a fost istoric şi conferenţiar de istoria modernă a românilor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Clasele primare le-a făcut în satul natal. A urmat liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti. După un an de medicină, matematică şi litere se decide pentru istorie (licenţă 1898), urmând şi cursurile Şcolii normale superioare.

Scurt timp (1902-1903) îl găsim profesor titular şi director al Liceului „Al. Haşdeu" din Buzău, de unde - ca bursier - îşi va continua studiile la Universitatea din Viena. Reîntors în ţară (1906), încredinţează tiparului vastul material cercetat privind istoria românilor. Este, pe rând şef al serviciului arhivelor din Ministerul Afacerilor Străine (1908), membru al Comisiei istorice înfiinţate de Spiru Haret pentru publicarea izvoarelor naţionale (1909), conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti (1912), secretar general în Ministerul Instrucţiunii (1918). La 39 de ani, academician titular.


SAVA VALERICA, ELEVĂ CLASA a X a D, Prof. BADEA MIHAELA- GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

6

Ion Caraion

(1923-1986)

S-a născut în comuna Ru avă (azi Vipereşti), judeţul Buzău, într-o familie de ţărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău, unde din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie „Zarathustra”. Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti şi lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) şi Ecoul (1943-1944).

Debutează în 1939 în Universul literar şi în 1940 în Curentul literar cu versuri şi recenzii. Volumul de versuri Panopticum (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură. Din 1945 este secretar general de redacţie la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit şef de presă la Editura Fundaţiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti).

Versuri: “Panopticum”, “Omul profilat pe cer”, “Cântece negre”, “Eseu”, “Dimineaţa nimănui”, “Necunoscutul ferestrelor”, “Cârtiţa şi aproapele”, “Selene şi Pan”, “Deasupra deasuprelor”, “Cimitirul din stele”, “Munţii din os”, “Frunzele din Galaad”, “Poeme,” “Marta, fata cu poveşti în palme”, “O ureche de dulceaţă şi-o ureche de pelin”, “Lucrurile de dimineaţă”, “Interogarea magilor”, “Lacrimi perpendiculare”, “Cântecul singurei”, “Dragostea e pseudonimul morţii”, “Apa de apoi”, “Postume”. interior.

Eseuri, critică literară, jurnale:

“Duelul cu crinii”, “Enigmatica nobleţe”, “Pălărierul silabelor”, “Bacovia - sfârşitul continuu” , “Jurnal”, “Insectele tovarăşului Hitler”, “ Tristeţe şi cărţi”.

Publică două articole virulente: Criza culturii şi Criza omului în ziarul Jurnalul de dimineaţă. Între 1950 şi 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie, în urma unei condamnări politice.

Până în martie 1958 este redactor al publicaţiei Limbă şi literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viaţă. Este eliberat în 1964, împreună cu alţi deţinuţi politici. Îşi reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri Eseu. Scrie şi publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin puşcării.

În 1981, familia Caraion primeşte azil politic în Elveţia şi se stabileşte la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaţionale Don Quijote şi Correspondances.

Ion Caraion s-a stins din viaţă la Lausanne, la 21 iulie 1986. În 2006 se publică volumul „Cazul Artur” editat de Institutul Naţional pentru Memoria

Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion. “”

Opere traduse în limbi străine: Das Lied in Flote Blieb, Le Chant de l'Unique, Poems, 1981 Ein Garten ist in mir

Contactul cu celebrul psiholog francez Alfred Binet, îi deschide perspectiva desăvârşirii studiilor la Paris. Aici devine în scurt timp foarte cunoscut prin lucrările pe care le publică în colaborare cu celebrii săi profesori.

În toamna anului 1895, Vaschide începe să lucreze în cadrul Laboratorului de psihologie fiziologică de la Ecole des Hautes Etudes de pe lângă Sorbona. În 1897 i se acordă încă doi ani bursă din Fondul Halfon.

Departe de ţară, Nicolae Vaschide îşi amintea cu nostalgie de oraşul natal: "Dragul meu Buzău şi Crângul lui, unde am făurit visuri frumoase.”

În scurt timp, dându-şi seama că nu va putea face psihologie fiziologică şi patologică fără a avea cunoştinţe de medicină sau biologie, se înscrie la Facultatea de medicină din capitala Franţei, pe care o absolvă, dar din nefericire nu-şi poate susţine şi teza de doctorat, deoarece moartea sa, survenită la numai 33 de ani, i-a închis orice perspectivă.

În semn de respect şi consideraţie pentru cercetările şi contribuţia sa ştiinţifică, a fost cooptat ca membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A susţinut peste 150 de comunicări ştiinţifice, a publicat 170 de articole şi 12 studii de specialitate, în total peste 200 de titluri, majoritatea în limba franceză, fiind socotit pentru cercetările şi activitatea sa printre oamenii de ştiinţă de reputaţie internaţională. Municipalitatea Parisului îl premiază, iar Facultatea de medicină îi decernează medalia de aur. A colaborat systematic la publicaţiile româneşti: “Noua revistă română”, “Revista idealistă”, la care a fost prim redactor, etc. Prin articolele în care pleda în favoarea psihologiei experimentale, a contribuit la constituirea acestei discipline în România.

A decedat la 13 octombrie 1907, cu puţin înainte de a fi numit profesor la Colegiul Franţei.

Opera principală o “Tehnica psihologiei experimentale”, în colaborare cu

Ed. Toulouse și H. Pieron, 1904 o “Eseu asupra psihologiei mâinii”, 1909 o “Psihologia atenției”, în colaborare cu R.Meunier, 1910 o “Somnul şi visele”, 1911

7


ŢIBULCĂ ANA, ELEVĂ CLASA a XI-a D, Prof. RĂDULESCU ADRIANA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

Nicolae Vaschide

(1873-1907)

“Constatarea erorilor constituie progresul ştiinţific.” Nicolae Vaschide

Nicolae Vaschide a venit pe lume la 5 decembrie 1873, în casa unui cunoscut comerciant buzoian al acelor timpuri, State Vaschide. Casa în care a copilărit era pe strada Carol I, actualmente Independenţei. După terminarea cursurilor primare şi gimnaziale la Buzău, îşi continuă studiile la Liceul "Sf.Sava" din Bucureşti, apoi la îndemnul mentorului său Basil Iorgulescu, urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, secţia filozofie. Nicolae Vaschide a fost un psiholog, savant, filozof, logician, doctor în medicină. A fost întemeietorul psihologiei româneşti.


PÎRLECI SORIN, ELEV CLASA a XI-a B, Prof. FLORESCU CARMEN - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

Ion Băieşu (numele său real fiind Ion Mihalache) (n. 2 ianuarie 1933, Aldeni, judeţul Buzău; d. 21 septembrie 1992, Bucureşti) a fost un scriitor român, dramaturg şi autor de scenarii pentru televiziune şi film. Pentru a putea publica în perioada comunistă (Ion Mihalache fiind şi numele fostului preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc), şi-a luat acest pseudonim.

Urmează şcoala primară "în târlici", prin "nişte noroaie teribile", în satul său şi într-un sat vecin. Băiatul plăpând, respins la vizita medicală la Liceul "Hajdeu" din Buzău, va urma totuşi Liceul Comercial din Buzău, în condiţii aspre de internat. Este admis la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, dar va absolvi Şcoala de literatură "Mihai Eminescu". A fost redactor la "Scânteia tineretului", "Albina" şi redactor-şef la revista "Amfiteatru" între anii 1965-1968. Debutează cu poezie ocazională în 1951. În 1956 publică un volum de schiţe agricole cu caracter reportericesc.

Este un cunoscut prozator şi dramaturg, a scris scenarii pentru filme de cinema şi televiziune. I s-a decernat premiul Asociaţiei Cineaştilor pentru scenariile filmelor Mere roşii şi Omul care ne trebuie.

A lansat celebrul cuplu comic Tanţa şi Costel, în interpretarea a doi mari actori români, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu. A scris foarte multe volume de schiţe cu subiecte comice. După moartea sa i-a fost publicat şi un Jurnal.

Lucrări:

Piese de teatru: “Preşul”, “Tanţa şi Costel”, “Desu şi Kant”, “Tristeea vânzătorului de sticle goale”, “Iertarea”, “Reclamaţie”, “Dresoarea de fantome”, “În căutarea sensului pierdut” ,“Fantomiada”, “Maestru”. Romane: “Balanţa, “Acceleratorul” Schiţe, povestiri: “Umorul la domiciliu”

Scenarii de film: “Balanţa” (1992) (după romanul "Balanţa"), “Vinovatul” (1991), “Harababura ” (1990), “De ce are vulpea coadă? ” (1988), “Miracolul ” (1988), “Omul din Buzău” (1988), “Duminica în familie” (1987), “Sper să ne mai vedem” (1985), “Aventura sub pământ ” (1982), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Omul care ne trebuie ” (1979), “Rătăcire” (1978), “Avocatul ” (1976), “Mere roşii ” (1976), “Un text cu bucluc” (1976), “Astă seară dansăm în familie” (1972), “Maiorul şi moartea” (1967), “Camera albă” (1964), “Iubirea e un lucru foarte mare” (1962).

8

Ion Băiesu (1933-1992)


SANDU COSMIN-GABRIEL , ELEV CLASA a XI-a C, Prof. BADEA MIHAELA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

"Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice. Să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naşte ştiinţa. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc «Basic Science», «Pilonii pe care sprijină medicina»".

George Emil Palade într-o biografie de Radu Iftimovici

George Emil

PALADE (1912-2008)

După absolvirea liceului devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, absolvind-o în 1936. Între 1936 - 1938 este succesiv, asistent, şef de lucrări, conferenţiar la Institutul de Anatomie, studiind în acest timp anatomia patologică şi medicina internă cu profesorul M. Gh. Lupu. Obţine titlu de doctor în medicină cu teza „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă". Invitat în anul 1946 ca „Visiting Investigator" de Institutul Rockefeller din New York, unde devine asistent, apoi membru asociat, membru titular, şef al laboratorului de biologie celulară (1956) şi profesor de biologic. Publică peste 100 de titluri şi din anul 1972 conduce catedra de biologie celulară a Universităţii Yale din New York. Împreună cu Keith Porter descrie o formaţiune fortuară din citoplasmă. Ulterior descoperă ribozomii, denumiţi iniţial „Granulele lui Palade", cea mai mare descoperire a savantului, deschizătoare de drumuri noi în biologia celulară modernă

Născut în Iaşi în ziua de 11 noiembrie 1912,ajunge în Buzău unde tatăl său se stabileşte împreună cu întreaga familie, în 1921. Continuă cursurile şcolare (clasele primare) începute la Iaşi, după care se înscrie la Liceul "B.P.Haşdeu" al cărui elev devine în 1923,afirmându-se ca un elev de exceptie, unic prin spirit şi inteligenţă nativă, fiind primul cu cunună în toate clasele de la a I-a până la la a VII-a.

A fost distins cu premii de înalt prestigiu ştiinţific: „Premiul Passano" (1964), „Premiul Albert Lasker" (1966), „Premiul T. Duckett Jones" (1966). Este ales membru al multor asociaţii ştiinţifice şi al multor academii naţionale de ştiinţă. A fost consilier la „National Science Fundation" şi membru fondator al revistei „Journal of Cell Biology" este doctor „Honoris Causa" a cinci universităţi, în octombrie 1974 Academia Suedeză şi conferă alături de Albert Claude şi Cristian de Duve „Premiul Nobel pentru Medicină", cea mai înaltă distincţie ştiinţifică.

9

George Emil Palade a fost un medic şi om de ştiinţă american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National „Medal of Science” („Medalia Naţională pentru Ştiinţă”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esenţiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

Premiul Nobel pentru descoperirea

ribozomilor

10


BACIU MĂDĂLINA-SORINA, ELEVĂ CLASA a IX-a C, Prof. RĂDULESCU ADRIANA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE

Avea doar 21 de ani când a revenit în ţară şi se va consacra unei cariere juridice pe care nu o profesează însă mult timp. La 8 ianuarie 1881 începe să funcţioneze în calitate de procuror la Tribunalul Ilfov, dar în 1883 îşi dă demisia şi se înscrie în Barou pentru a practica avocatura. În anul 1884, după o scurtă perioadă petrecută ca avocat al statului, se retrage din activitatea juridică pentru a intra în politică alături de mişcarea „junimistă” (în anul 1891 această grupare s-a transformat în Partidul Constituţional).

În vara anului 1884, iunie, devine înlocuitorul lui Gr. Traindafil în funcţia deţinută de acesta de avocat al statului român dar şi de aici se va retrage, dornic să se înregimenteze în agitata şi tumultuoasa viaţă şi lume politică.

Alexandru Marghiloman (1854-1925)

Alexandru Maghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău - d. 10 mai 1925, Buzău) s-a născut într-o familie provenind din burghezia rurală, părintele său, Iancu, aparţinând clasei sociale a marilor arendaşi ai timpului din Ţara Românească. Soţia lui, Irina Izvoranu, originară din Oltenia era urmaşa unei vechi şi înstărite familii din această parte a ţării.

Studiile liceale le urmează Alexandru Marghiloman în Bucureşti, la Liceul "Sf. Sava". Îşi continuă studiile universitare la Paris unde urmează şi absolvă Facultatea de Drept şi Înalta Şcoala de Ştiinţe Politice după care îşi va susţine în capitala Franţei doctoratul în Drept, în anul 1875.

În activitatea pe care a desfăşurat-o în sfera politică s-a remarcat ca un bun orator şi un priceput elector, dând dovadă de o impresionantă abilitate în negocieri.

„Am intrat în politică bogat şi ies sărac,

dar cu mâinile curate.”

A deţinut mai multe funcţii politico-administrative în guvernele aflate la conducerea României în aceea perioadă: ministrul Justiţiei (23 martie - 11 noiembrie 1888), ministrul Lucrărilor Publice (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889; 5 noiembrie 1889 - 15 noiembrie 1890), ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (16 noiembrie 1890 – 15 februarie 1891); ministrul Afacerilor Străine (7 noiembrie 1900 - 13 februarie 1901), ministru de Interne (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912) şi ministru Finanţelor (14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913). După fuziunea tuturor grupărilor politice conservatoare a devenit unul dintre principalii lideri ai Partidului Conservator. În iunie 1914 este ales preşedinte al acestei grupări politice. În vederea negocierii Tratatului de Pace cu Germania (24 aprilie 1918) este ales, pentru abilitatea sa politică, ministrul de Interne şi Preşedinte al Consiliului de Miniştrii.

11

În viaţa privată, Alexandru Marghiloman era unul din cei mai bogaţi oameni ai ţării, având şi întinse suprafeţe de teren. Hobby-ul său erau caii şi cursele de cai, organizând primele curse cu pariuri pe hipodromul Floreasca din Bucureşti. La Buzău a construit un hipodrom şi creştea cai de rasă. Calul său favorit se numea “Albatros”, de la numele acestuia provenind şi denumirea vilei principale din complexul Marghiloman. După moartea Mariei Marghiloman, cea de a doua soţie a sa, vila a revenit celor 2 nepoţi ai săi. Aceştia au vândut-o Ministerului Aerului şi Marinei, iar după 1945 devine depozit ILF. După 1989, aceasta aparţine Ministerului Culturii şi Cultelor.

În răstimpurile destul de restranse ale vieţii sale particulare, când se elibera de grijile şi responsabilităţile publice de stat şi de partid, Alexandru Marghiloman s-a dovedit un om cu o prestanţă de notorietate în societate şi în lumea mondenă în care a trăit, etalându-şi neostentativ, în mod natural, firesc, eticheta unui aristocrat, a unui gentleman care atrăgea atenţia prin manierele sale ce-i confereau o distincţie aparte, o admiraţie nedisimulată din partea unor reprezentante ale sexului frumos, fiindu-i cunoscută şi recunoscută printre alte preocupări şi una sportivă, pasiunea lui pentru echitaţie.

La Capşa, loc predilect de întâlnire a multor oameni politici, şarjele satirice pornite din condeiele unor ziarişti talentaţi nu l-au scutit nici pe Alexandru Marghiloman, căruia i s-a dat apelativul de "marchizul de Chiloman" (chiloman - gălăgie mare, larmă, zarvă). Cofetăria Capşa era renumită şi pentru un impresionant sortiment de cafele, una din varietăţile de cafea care era servită, preluând numele cunoscutului om politic.

Fără îndoială că trecerea timpului nu va putea estompa figura acestui om politic cu o statură demnă de cele mai proeminente în peisajul politic românesc din ultimul pătrar al secolului XIX şi primul sfert al secolului XX.

Alexandru Marghiloman semnează Tratatul de Pace cu

Puterile Centrale Din operele lui Alexandru Marghiloman

12


CHIORPEC FLORIN-CRISTIAN, ELEV CLASA a XII-a A, Prof. FLORESCU CARMEN - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE BUZĂU

Setea de cultură şi dorinţa de a se instrui îl determină, în 1826, să plece la Bucureşti, fără aprobare canonică, pentru a urma cursurile renumitului colegiu „Sf. Sava”. Găseşte adăpost la patronii tipografiei de la „Cişmeaua Mavrogheni” unde lucrează ca zeţar la revista „Curierul Românesc” condusă de I. H. Rădulescu, iar în timpul liber urmează cursurile la Sf. Sava, până în 1828 când şcoala este închisă.

12 martie 1832 – 28 februarie 1843 este perioada în care ierodiaconul Dionisie Romano funcţionează la Buzău ca „profesor naţional”. În anii ce urmează, în calitate de director al „Şcolii Naţionale”, face demersuri pe lângă autorităţile locale pentru construirea unui local adecvat.

1843 – 1848 - Datorită meritelor sale, Dionisie Romano este promovat director şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Aici găseşte elevi slab pregătiţi şi multă indisciplină. Cu răbdare şi tact pedagogic, impune o ţinută şi o comportare demne de slujitorii bisericii.

1848 Dionisie Romano participă cu toată convingerea la mişcarea revoluţionară. Pentru sprijinirea ideologică a Revoluţiei, traduce din limba franceză şi tipăreşte un manifest intitulat „Cuvintele unui credincios”. După înfrângerea Revoluţiei, Dionisie Romano este arestat şi închis la Văcăreşti, apoi exilat în Transilvania unde se stabileşte la Sibiu, fiind găzduit de mitropolitul Andrei Şaguna.

1848 – 1850 După înfrângerea Revoluţiei, timp de aproape doi ani, se retrage la Mănăstirea Băbeni (jud. Rm. Sărat). Acum desfăşoară o bogată activitate literară şi publicistică, editând două publicaţii religioase: Biblioteca religioasă morală şi Echo ecclesiastic.

Dionisie ROMANO (1806-1873)

Dionisie Romano, după numele de botez Dimitrie Romano, a fost un episcop ortodox, cărturar şi traducător român, membru de onoare al Academiei Române. A fost, de la 11 mai 1864 şi până la moartea sa, episcop ortodox al Buzăului. În anul 1839, pe când era director al tipografiei episcopiei Buzăului, împreună cu Gavriil Munteanu, profesorul seminarului teologic din Buzău, a realizat până în 1849 prima publicaţie bisericească din Ţara Românească, gazeta religioasă şi morală „Vestitorul Bisericesc”. Între 1850-1852 tipăreşte revista “Echo eclesiastic” care avea ca supliment “Biblioteca religioasă-morală”. A fost membru de onoare al Sociatăţii Academice Române.

19 iulie 1856 – 19 iunie 1859 este perioada în care D. Romano este înlăturat de la stăreţia mănăstirii Neamţ, din cauza calomniilor şi intrigilor.

19 iunie 1859 – 10 martie 1864, Arhimandritul Dionisie Romano a fost un unionist convins, participând cu entuziasm la promovarea Unirii Principatelor. De aceea, guvernul lui Al. I. Cuza trece peste opoziţia mitropolitului Nifon şi îl numeşte pe Dionisie, la 19 iunie 1859, locotenent de episcop la Buzău.

13

Lucrări: Abecedar românesc spre întrebuinţarea tinerilor începători (1834 şi 1839) Abecedar religios (1835) Biblioteca tinerilor începători 2 părţi (1837-1838), toate la Buzău Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti, traducţiune liberă, Iaşi, 1858,78p.(ed.a II-a Buzău 1869) Prescurtare de geografie sfântă, Bucureşti, 1850, 52 p Prescurtare de geografie veche, Bucureşti, 1850, 57 p Prescurtare de ermineutică sacră sau oarecare explicaţii asupra Scripturii Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1851 Principii de retorică şi elocvenţa amvonului, 2 vol., Iaşi, 1859 Cuvintele unui credincios, de A.F. Lamennais, traducere, Bucureşti, 1848 Mângâietorul celor întristaţi, celor bolnavi şi celor bătrâni sau Adunare de meditaţii.... 3

broşuri, Bucureşti, 1850 (ed. a II-a, Iaşi, 1859, 139 p Din confesiile Sf. Augustin, Bucureşti, 1850, 64 p Din meditaţiile Sf Augustin, 3 br osuri, Bucureşti 1851, 191 p Manualul adevăratului religios, povăţuitorul sufletelor pe calea mântuirii, Iaşi, 1858 Adunare de cuvinte sărbătoreşti, funebre şi la alte ocazii, pentru seminarişti, Iaşi, 1859 Principii generale de înţelepciune şi datoriile tinerilor (extras din “Vestitorul Bisericesc"

(1839), Buzău, 1871,56 p. (retipărite de 0. Ghibu, în 1916 sub titlul: Vrei să fii înţelept.?)

31 mai 1865 – 18 ianuarie 1873 - Contestat şi hulit de unii, elogiat de alţii, Dionisie a fost susţinut de Al. I. Cuza. În urma hotărârii Consiliului de Ministri, el este mutat de la Huşi pe scaunul episcopal de la Buzău, unde rămâne până la sfârşitul vieţii (18 ian 1873). În perioada conducerii Episcopiei Buzăului, a reorganizat Seminarul Teologic, a reutilat Tipografia eparhiei, a construit apartamentul cu etaj dintre palat şi paraclis; cu banii proprii amenajează la porţile Episcopiei prima grădină publică a oraşului, un eleşteu în grădina Episcopiei şi trasează actuala alee dintre oraş şi Episcopie.

Animat de dorinţa de a-i învăţa carte pe cei mulţi, Dionisie înfiinţează şcoli religioase sau laice la Mănăstirea Dălhăuţi (jud. Vrancea), la Schitul Nifon, la mănăstirile Răteşti, Coteşti şi Cislău.

22 decembrie 1861 este data la care Dionisie Romano obţine binecuvântarea şi titlul de arhiereu din partea Patriarhiei Constantinopolului, după demersurile domnitorului Al. I. Cuza.

Între 17 noiembrie 1864 şi 11 mai 1865 este numit, prin „ordonanţă domnească”, locotenent de episcop la Huşi, apoi episcop (11- 31 mai 1865).

Mormântul şi placa de marmură cu epitaf de la Episcopie

Nicolae Iorga îl considera „un adânc iubitor de neam” şi „simbol al unităţii naţionale”. Pentru serviciile aduse instrucţiei publice şi a contribuţiei sale la înfiinţarea Bibliotecii Acadeniei Române, aceasta îl alege membru de onoare. Prin activitatea sa culturală, socială şi monahală, Dionisie Romano este considerat cel mai mare episcop al Buzăului şi un mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Bustul episcopului D. Romano

14


NEACŞU MIHAI, ELEV CLASA a XI-a C, Prof. BADEA MIHAELA - GRUP ŞCOLAR IND. TRANSPORTURI CĂI FERATE

Ştefan Popescu (n. 20 ianuarie 1872, Finţeşti, judeţul Buzău - d. 1948, Bucureşti) a fost un pictor, desenator, gravor, membru de onoare al Academiei Române din anul 1936. A studiat la Academia de Arte din Munchen şi Academia de Arte din Paris. Este unul dintre gravorii de referinţă din arta românească, operele sale reprezentând un punct de reper în dezvoltarea graficii de şevalet cât şi a gravurii din România.

Între anii 1894-1899 a studiat la Academia din Munchen cu profesorul Nikolaos Ghizis şi la Academia de Arte din Paris cu Lucien Simon şi Eugene Anatole Carriere. În 1900 a plecat la Paris apoi Bretania împreună cu Gheorghe Petraşcu. Studiază anatomia la Bucureşti. În anul 1901 are prima expoziţie de grup la Ateneul Român din Bucureşti. În 1904 este premiat la Munchen cu medalia de aur la Expoziţia Internaţională Seszession. Şi-a organizat prima lui expoziţie personală în 1904 la Paris, expunând apoi la Berlin alături de Claude Monet şi Edgar Degas.

Ştefan POPESCU (1872-1948)

În anul anul 1922 organizează la Balcic cu ajutorul asociaţiei Cercul Intim o expoziţie dedică locului la care participă cu lucrări şi Cecilia Cuţescu Storck, Jean Alexandru Steriadi, Gheorghe Petraşcu. Participă la Bienala de la Veneţia de 3 ori, în 1924, 1938, 1942, la expoziţia de artă românească la Muzeul Jeu de Paume Paris 1925 etc. În anul 1926 ilustrează cartea de poezii (Florica) a prietenului său Ion Pillat.

În anul 1936,1937 expune lucrări împreună cu Iosif Iser şi Gheorghe Petraşcu în cadrul grupării Arta, iar în 1937 obţine premiul expoziţiei internaţionale de la Paris .Participă în 1936 la Expoziţia Internaţională de la Bruxelles. A obţinut Legiunea de Onoare în grad de cavaler în 1925, distincţie acordată de Statul francez şi Premiul Naţional pentru pictură în 1928. Din 1922 a fost pentru o perioada scurta profesor la Academia din Bucureşti.

ZZZiii dddeee ddduuummmiiinnniiicccăăă

Stefan Popescu, caracterizat de o mare modestie, declară în prefaţa catagolului său din 1947, “Atâta am putut, atâta am făcut”.

LLLaaa uuummmbbbrrraaa nnnuuuccciiilllooorrr

CCCeeerrrdddaaaccc cccuuu fff lllooorrriii

ÎÎÎnnnccceeepppuuuttt dddeee tttoooaaammmnnnăăă

AAAcccooopppeeerrriiişşşuuurrriii sssuuubbb zzzăăăpppaaadddăăă

Cadre didactice îndrumătoare: Prof. Mihaela BADEA Prof. Adriana RĂDULESCU Prof. Carmen FLORESCU

Elevi: Iulian-Marius Pogonaru, clasa a XI a C Mihai Neacşu, clasa a XI a C Cosmin-Gabriel Sandu, clasa a XI a C Valerica Sava, clasa a X a D Ana Ţibulcă, clasa a XI a D Mădălina-Sorina Baciu, clasa a IX a C Marian-Petruţ Rafiroiu, clasa a XI a B Sorin Pîrleci, clasa a XI a B Nicolae-Cosmin Ichim, clasa a XI a B Florin-Cristian Chiorpec, clasa a XII a A Tehnoredactare computerizată:

Prof. Mihaela BADEA Mihai Neacşu, clasa a XI a C

Colectivul de redacţie

revista incursiuni printre valorile buzoiene

Documents