organizarea teritoriului curs 2013

Organizarea Teritoriului

Emil LUCA

ORGANIZAREA TERITORIULUI

Editura Tribuna Transilvaniei Cluj – Napoca

Emil Luca

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA TERITORIULUI

1.1. Definiţie, importanţă Organizarea teritoriului, ca ştiinţă, reprezintă un complex de măsuri economico-organizatorice, tehnice şi juridice, orientat spre utilizarea raţională a fondului funciar din agricultură, silvicultură, de sub ape, din localităţi, din industrie, transporturi etc. Prezentând particularităţi specifice în abordarea şi soluţionarea fiecărei probleme în parte, organizarea teritoriului are ca obiect de studiu, pe lângă crearea condiţiilor favorabile utilizării raţionale a fondului funciar, şi amplasarea corespunzătoare a forţelor de producţie în teritoriu, echiparea tehnică a teritoriului, asigurarea conservării resurselor naturale şi delimitarea suprafeţelor necesare diferitelor folosinţe. Conceptul de organizare a teritoriului are, în general, limite foarte largi. Definiţiile formulate în timp sunt adesea diferite de la un autor la altul, fiecare dintre aceştia definind noţiunea prin unul dintre obiectivele ei caracteristice. În Franţa, spre exemplu, Lamour Ph. subliniază caracterul economic al organizării teritoriului; Roulin J.M. consideră că organizarea teritoriului este ştiinţa sau arta care vizează organizarea şi repartizarea spaţiului pentru diverse activităţi în funcţie de necesităţile individului sau ale grupului de indivizi; Petit Claudius apreciază că organizarea teritoriului îi revine misiunea de a realiza o repartiţie a indivizilor în raport cu existenţa resurselor naturale şi cu dezvoltarea activităţilor economice; de Gaulle atribuie organizării teritoriului remodelarea structurii teritoriale; Roudet P. o defineşte ca "geografie prospectivă şi sigură a aşezărilor umane"; Colin A.


consideră că "organizarea teritoriului este înainte de toate, nu o tehnică, ci o politică"... (Jacques de Lanversin, 1970). După Lamour Ph. (citat de Bold I., 1973) organizarea teritoriului a fost considerată, multă vreme, problema fundamentală a Franţei.

De altfel, organizarea teritoriului a reprezentat o preocupare prioritară pentru toate ţările Europei Occidentale, încă de la începutul secolului al XX-lea, apreciindu-se că prin prima treaptă a sa, sistematizarea, trebuie să se asigure o dezvoltare a teritoriului în raport cu factorii naturali şi cu cerinţele economice, sociale şi culturale. În România, ca urmare a frământărilor şi schimbărilor politice frecvente şi adesea brutale, organizarea teritoriului nu a avut o evoluţie constantă, într-un concept unitar. Încercările de sistematizare a teritoriului din ultimele 5-6 decenii, s-au dovedit, în mare parte, nerealiste, neviabile. Din nefericire, nici după 1990, nu s-a reuşit cristalizarea unui concept realist de organizare a teritoriului, pierzându-se, prin desfiinţarea şi pulverizarea proprietăţilor cooperatiste, unul dintre factorii greu de recuperat în activitatea viitoare de organizare a teritoriului. 1.2. Clasificarea activităţilor de organizare şi amenajare a teritoriului Organizarea teritoriului, în vederea unei dezvoltări echilibrate a acestuia, se desfăşoară pe trei trepte succesive: sistematizare (amenajare) teritorială, organizarea teritoriului interunităţi şi amenajarea teritoriului în cadrul unităţilor. Schematic, cele trei componente ale organizării teritoriului sunt prezentate în tabelele 1.1., 1.2. şi 1.3. (după Bold I. şi A. Crăciun, 1994).

Emil Luca

Tabelul 1.1. Planuri de amenajare (sistematizare)

Teritorii administrative judeţ

comună zone preorăşeneşti

zone funcţionale intrajudeţene sau interjudeţene

agricole,piscicole, stuficole pastorale,viticole, pomi-cole extractive, industriale,

energetice turistice,balneoclimaterice,

rezervaţii naturale zone natural-economice bazine hidrografice, perimetre

ameliorative sisteme hidroameliorative acumulări, regularizări zone de protecţie

Localităţi proiecte de dezvoltare a localităţilor

urbane: municipii, oraşe rurale: centre, comune, sate

studii de amplasament obiective economice clădiri de locuit şi dotări social

culturale detalii de amenajare şi

urbanism zone industriale ansambluri de clădiri şi locuinţe dotări social culturale

Tabelul 1.2.

Organizarea teritoriului interunităţi (comasări de terenuri şi rectificări de hotare)

Pe teritorii administrative judeţe, comune zone intrajudeţene şi interjudeţene

Zone naturale şi funcţional economice

zone de relief: deal, câmpie zonă îndiguită perimetre ameliorative sisteme hidroameliorative zone de influenţă a lacurilor de acumulare

Zona de influenţă a căilor de comunicaţie

autostrăzi canale navigabile magistrale


Tabel 1.3. Organizarea teritoriului în cadrul unităţilor

• A. Agricole

– a. unităţi economice (exploataţii) • comune • societăţi comerciale agricole • regii autonome • societăţi agricole • asociaţii • gospodării familiale

– b. folosinţe agricole • teren arabil – neirigat, irigat - plan, în pantă:

asolamente, asolamente de restricţie, culturi în fâşii, benzi înierbate, agroterase

• pajişti naturale, cultivate • plantaţii pomicole, viticole, hamei, protecţie • centre (complexe) de producţie

– administrare şi exploatare: societăţi comerciale agricole, regii autonome, societăţi agricole; asociaţii agricole, ferme, agromec

– producţia animală (complexe, ferme): taurine, porcine, păsări, ovine

– producţia vegetală: sere, solarii, ciupercării – depozitare, prelucrare, conservare: silozuri,

FNC, SDFV, complexe vinificare, depozite fructe şi legume, topitorii de in şi cânepă etc.

• B. Forestiere - a. unităţi economice

• inspectorate silvice • ocoale silvice • unităţi de producţie • cultură şi refacere • corectarea terenurilor • construcţii civile, cinegetice, locuinţe etc.

– b. obiecte

Emil Luca

II. ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞI

SPAŢIUL RURAL 2.1. Funcţiile spaţiului rural

Conceptul de spaţiu rural este unul complex, evidenţiat prin coordonate de ordin natural, teritorial, social, economic, ecologic, tehnic şi tehnologic, juridic, educaţional, instituţional, politic, managerial etc., având un caracter polivalent, interdisciplinar şi integrator (Otiman, P. I., 2000).

Spaţiul rural se defineşte, potrivit Cartei Europeane a Spaţiului Rural, drept o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului are ca principale destinaţii:

a) agricultura, silvicultura, acvacultura şi pescuitul; b) activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor

zone (artizanat, industrie, servicii); c) amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi

distracţie (sau de rezervaţii naturale) d) alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit). Pe de altă parte, potrivit Ordinului comun al Ministerului

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Ministerului Integrării Europene (Ordinul nr. 173 din 03.03.2004), noţiunea de spaţiu rural se defineşte şi se caracterizează astfel:

Art. 1. Spaţiul rural se defineşte prin componenta teritorială şi caracteristici dominante.

Art. 2. Componenta teritorială a spaţiului rural are în vedere zona geografică interioară şi/sau de coastă, aparţinând fondului funciar al României, cuprinzând terenuri cu destinaţie agricolă, forestiere şi/sau aflate permanent sub ape, precum şi cele intravilane, aşa cum sunt prevăzute în cuprinsul art. 2 lit.a), b), c) şi d) din Legea


fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. Zona geografică definită conform art. 2 va corespunde spaţiului rural dacă sunt dominante, individual sau cumulativ, următoarele caracteristici:

a) majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru: - activitati economice de producţie şi valorificare a producţiei

agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi activităţi de protecţie şi conservare a mediului;

- activităţi economice neagricole: mesteşugăreşti şi de mică industrie, pentru prelucrarea şi valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii şi alte asemenea;

- activităţi economice de agrement şi turism; b) populaţia locală este sub nivelul de 5.ooo de locuitori.

Art. 4. Autorităţile administraţiei publice, la cererea solicitanţilor, vor certifica apartenenţa terenurilor aflate în proprietatea sau în administrarea acestora la spaţiul rural definit conform prezentului ordin.

În practica Uniunii Europene, în definirea ruralului, a fost adoptat criteriul OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development), bazat pe densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şi dinamicii mediului rural din Europa.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat.

La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind: regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat).

Emil Luca

Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

In România spaţiul rural reprezintă 89% din suprafaţa ţării, cuprinzând 45% din totalul populaţiei, 45% din totalul familiilor şi 46,8% din totalul locuinţelor.

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme de cercetare:

1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale;

2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi, dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane. Cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii;

3. modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de viaţa contemporan rural;

4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale.

In general, se apreciază că principalele funcţii ale spaţiului rural, în percepţia europeană, sunt:

a. funcţia economică, care garantează satisfacerea de nevoi alimentare, venituri corespunzătoare, comparabile cu profesiile liberale, protecţia mediului etc;

b. funcţia ecologică, orientată spre conservarea de resurse naturale (apă, sol, aer), biotipuri (spaţii verzi), mediu, peisaj, biodiversitate;


c. funcţia socio-culturală, cu rolul de a asigura şi a lărgi viaţa asociativă locală.

Dat fiind faptul că dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit, de-a lungul anilor, accentul în dezvoltarea rurală s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spre dezvoltarea socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea de fenomene pe care le implică dezvoltarea.

În anul 1987 a fost lansat, în raportul Naţiunilor Unite intitulat „Viitorul nostru comun”, conceptul de dezvoltare sustenabilă.

Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea vieţii fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se face legătura între ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţia mediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă, în principal, la: 1. dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată; 2. un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii; 3. asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului; 4. politici coerente, deschise şi transparente; 5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.

Funcţii prioritare, cum ar fi cea de dezvoltare economică, socială sau umană au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri successive pe diverse dimensiuni a fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel de dezvoltare durabilă.

Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, care, în principal, se referă la:

Emil Luca

– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului.

– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din mediul rural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional (conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel tradiţional, care definea opusul agriculturii intensive).

- Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile, în vederea abordării multisectoriale (Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana, 2005). 2.2. Dezvoltarea spaţiului rural în Uniunea Europeană

2.2.1. Politica Agricolă Comună (PAC) în ţările Uniunii Europene

Inceputul PAC datează din anul 1957, fiind marcat de

semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către cele şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, puseseră bazele CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Principalele reglementări ale politicii agricole erau prevăzute în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Articolul 38 (articolul nou 32) prevede că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru


produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta nouă a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

o Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

o Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

o Stabilizarea pieţelor; o Asigurarea siguranţei aprovizionărilor; o Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori; Tratatul de la Roma nu explica însă concret cum aveau să fie

realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. Cu această ocazie au fost stabilite trei principii care să guverneze PAC:

o Principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără restricţii;

o Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia internă;

o Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun;

“Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt. Mecanismul PAC consta, în linii mari, în protejarea veniturilor

producătorilor agricoli prin intermediul preţurilor, şi anume prin instituirea unui nivel ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţa străină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preţurilor interne, respectiv, fixarea de preţuri comune însoţită de un mecanism

Emil Luca

de susţinere a nivelurilor acestora. Întrucât preţurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii.

Măsurile comune aveau să fie finanţate dintr-un buget comun. Piaţa agricolă a Comunităţii devenea în acest fel o construcţie solidă, cu evoluţii independente de tendinţele pieţelor internaţionale.

PAC a intrat în vigoare în 1962, dar, efectiv, PAC a început să funcţioneze din 1964, când s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistenţelor Germaniei, preţul de intervenţie pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaţa mondială.

Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a preţurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi legume, vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor. Treptat, măsurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate, şi asupra altor produse: carne de miel, peşte, tutun, flori, ş.a., încât în prezent circa 90% din producţia agricolă a Uniunii Europene este reglementată într-un fel sau altul prin măsuri comune.

Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grâu, unt şi carne de vită), care la rândul ei s-a transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole.

De aceea, în 1968, acelaşi Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă.

Ideea lui a fost să provoace o restructurare a exploataţiilor agricole în sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări. Fermele mari fiind mai eficiente şi rezistând mai bine jocului pieţei, ar fi fost posibilă şi reducerea nivelului măsurilor de protecţie.


PAC şi-a păstrat aşadar caracteristicile şi în perioada anilor 70. Anii 80 au adus însă unele schimbări, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul producătorilor la veniturile garantate funcţie de un nivel maxim al producţiei. Cote s-au introdus, într-o primă etapă, la cereale, produse lactate, zahăr.

Primele semne ale unei reforme de proporţii întreprinsă de U.E., au apărut sub presiunea internaţională exercitată de Acordul General pentru Tarife şi Comerţ - Runda Uruguay, dar şi a unor complexe probleme mediu, încă din anul 1986.

Prin reformă se preconiza reglarea echilibrului de pe piaţa produselor agricole, la care s-a adăugat şi intensificarea eforturilor U.E. de a crea o piaţă agricolă similară ce cea a SUA, precum şi dezvoltarea legăturilor sale comerciale cu ţări dinafara UE.

Esenţa schimbării consta în trecerea de la un sistem bazat pe susţinerea preţurilor la un sistem bazat pe sprijinirea veniturilor fermierilor prin preţ şi plăţi directe (compensatorii), ceea ce a condus la eliminarea surplusurilor la unele produse agricole principale şi la ridicarea standardului de viaţă al comunităţilor rurale. In ciuda acestei reforme, s-au mai păstrat încă diferenţe semnificative între diferite regiuni precum şi între producători, ca urmare a favorizării unor zone mai dezvoltate, precum şi a unor excedente la unele produse agricole. Reforma nu a putut fi pusă în aplicare, neîntrunindu-se consensul asupra ei.

Abia în anul 1992 a fost marcat momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC. In acel an Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray Mac Sharry. Motivele reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari şi supraproducţie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei Uruguay şi presiunile SUA în direcţia unei reduceri cât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândul membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Emil Luca

Elementul central al reformei l-a constituit reducerea preţurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, în special, cereale, carne de vită şi unt, însoţită de acordarea, către fermieri, a unor sume care să compenseze pierderea suferită de aceştia. Plăţile compensatorii au fost stabilite la hectar pentru culturile arabile, şi pe cap animal pentru bovine. Pentru culturile arabile, s-a introdus totodată condiţionalitatea acordării lor în funcţie de „îngheţarea” (set-aside, scoaterea din circuitul productiv) unui procent de 15% din suprafaţa deţinută. Reforma a abordat şi aspecte structurale: stimulente pentru utilizarea producţiei în scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipată a agricultorilor, stimulente pentru protecţia mediului.

Efectele reformei Mac Sharry au fost încurajatoare, încât o alta a urmat în 1999, pe baza propunerilor de reformă ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Şablonul urmat a fost în linii mari acelaşi: reducerea preţului la cereale, lapte şi produse lactate, vită şi carne de vită, în parallel cu creşterea plăţilor compensatorii.

Ceea ce reforma din 1999 aduce cu adevărat nou este acordarea unei importanţe mult sporite componentei structurale a politicii agricole şi gruparea acestor măsuri – vizând calitatea produselor şi a procesului de producţie, grija pentru mediul înconjurător, dezvoltarea multilaterală a zonelor rurale - sub o umbrelă comună, cea a politicii de dezvoltare rurală, care a devenit astfel cel de-al doilea pilon al PAC. (După studiul elaborat în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, - implementat de “Institutul European din România” în colaborare cu ”Human Dynamics” în anul 2003 şi actualizat în anul 2007).

In sinteză, principalele momente în evoluţia PAC, au fost: o 1957: Tratatul la Roma (articolele 38-46, respectiv 32-38 în

forma consolidată a Tratatului);


o 1958: Conferinţa de la Stresa între miniştrii agriculturii din cele şase ţări membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE) pune bazele PAC;

o 1962: primele măsuri de politică agricolă comună: sistemul de preţuri, intervenţia pe piaţă, prelevări şi cote la import, subvenţii la export;

o Perioada anilor ’70: politica orientată preponderent spre susţinerea veniturilor, CEE devine exportator net de produse agricole, apar surplusuri de producţie în special la cereale, lapte, carne de vită, cheltuielile agricole cresc la cca. 2/3 din bugetul comun;

o Perioada anilor ’80: măsuri mai restrictive: introducerea sistemului de cote, stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a producţiei agricole. Însă problemele vechi (supraproducţia, cheltuielile bugetare) persistă şi apar unele noi: dispute comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului datorită caracterului intensiv al producţiei;

o 1992: reforma Mac Sharry: reducerea preţurilor garantate în paralel cu introducerea de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside), introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor;

o 1986-1994: negocieri în cadrul GATT (runda Uruguay): tarificarea barierelor non-tarifare, reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducerea accesului minim garantat pentru produsele agricole în proporţie de 5% din cererea internă;

o Perioada anilor ’90: lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale determinată de preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile agricole în continuare ridicate;

Emil Luca

o 1999: Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte documentul strategic Agenda 2000. Noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe; importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al PAC;

o Iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noi direcţii de reformă;

o Ianuarie 2003: Comisia propune un pachet de noi măsuri de reformă;

o Iunie 2003: Consiliul ajunge la un compromis privind noua reformă a PAC;

o 2005-2007: Noua reformă a PAC va intra în vigoare. (După Vincze Maria, 2000; Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana,

2005).

2.2.2. Politica Agricolă Comună (PAC) şi dezvoltarea rurală

Timp de peste două decenii, în perioada 1968-1988, problemele spaţiului rural european au fost abordate, în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC), aşa cum s-a menţionat mai sus, doar în relaţie cu evoluţia agriculturii. Acest fapt a limitat, evident, posibilităţile de soluţionare a problemelor legate de dezvoltare şi, implicit, evoluţia comunităţilor locale rurale.

Abia în anul 1988 Comisia Europeană realizează prima diagnoză oficială a spaţiului rural, promovând ideea potrivit căreia dezvoltarea rurală nu trebuie limitată doar la agricultură, ci trebuie extinsă şi la alte activităţi neagricole, în vederea ridicării nivelului de trai al populaţiei rurale. Se marchează prin aceasta un moment de referinţă în abordarea procesului de dezvoltare durabilă a spaţiului rural. Politica de dezvoltare rurală a a ţărilor din spaţiul U.E. se fundamentează prin prevederile Tratatului de la Maastricht (1993), care precizează necesitatea coeziunii economice şi sociale în cadrul comunităţilor rurale.


O altă etapă importantă în evoluţia conceptului de dezvoltare rurală a fost reprezentată de elaborarea documentului comunitar intitulat Carta Europeană a Spaţiului Rural (1995), prin care s-a definit conceptul de spaţiu, precum şi principiile şi obiectivele acestei politici. Prin Declaraţia Conferinţei Dezvoltării Rurale Europene (Cork, 1996), aceste principii au fost redefinite şi mai bine conturate, făcând referiri la:

o Situarea în primul plan al politicii UE, a ruralului. Se stabileşte ca între programele UE, cele care se referă la dezvoltarea rurală durabilă să devină prioritare, urmând să crească nivelul resurselor destinate programelor de protecţie a mediului, de dezvoltare a infrastructurii, ocrotirii sănătăţii, învăţământului, telecomunicaţiilor etc. din mediul rural.

o Abordarea în sistem integrat a dezvoltării rurale. Se consideră că politica de dezvoltare locală trebuie să cuprindă ansamblul activităţilor de natură socială, economică si culturală, într-un cadru general dar adaptate condiţiilor şi specificului local.

o Diversitatea activităţilor economice şi sociale. Prin stimularea unor iniţiative private şi comunitare şi a unor activităţi economice şi sociale cât mai diverse, se preconiza sporirea rolului oraşelor mici (care în UE aparţin ruralului) şi încurajarea procesului de înoire a satelor.

o Durabilitatea. Este o caracteristică pe care s-a pus un accent tot mai mare, avându-se în vedere conservarea şi perpetuarea identităţii culturale, a biodiversităţii, a surselor de energie, a frumuseţii peisajului etc.

o Subsidiaritatea. Este principiul care se referă la procesul de descentralizare a deciziilor şi creşterea gradului de colaborare între comunităţile locale, regionale, naţionale şi europene.

o Simplificarea sistemelor şi reglementărilor menite să stimuleze dezvoltarea agricolă şi cea locală, prin mai multă transparenţă a acestora, prin debirocratizare etc.

Emil Luca

o Programarea procesului de dezvoltare rurală în mod consecvent şi transparent, oferindu-se fiecărei zone şansa de a-şi elabora strategia proprie de dezvoltare. Programele locale de dezvoltare trebuie să fie incluse într-un sistem centralizat la nivel regional şi naţional. Prin aceasta pârghiile mecanismului care determină dezvoltarea pot fi acţionate şi controlate unitar.

o Finanţarea programelor de dezvoltare rurală, prin atragerea în mai mare măsură a resurselor financiare locale şi crearea unor forme de creditare care să permită utilizarea simultană a fondurilor private şi a celor bugetare.

o Indrumarea activităţii din administraţiile locale şi regionale şi din organizaţiile civice prin sprijin ethnic, perfecţionări, printr-o mai bună comunicare, prin dezvoltarea unor relaţii de parteneriat etc.

o Evaluarea şi cercetarea activităţii desfăşurate prin programele de dezvoltare rurală. Acest process se realizează prin control, discuţii, evaluări, stimularea activităţii de cercetare şi inovaţie etc.

Principalele direcţii de finanţare ale UE, potrivit politicii agricole şi de dezvoltare rurală, stabilite tot la Conferinţa Internaţională de la Cork (1996) pentru Agenda 2000 (după Otiman P. I., 2002), au fost:

o investiţiile în fermele agricole, care vizau cu precădere ameliorarea calitativă a producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea peisajului (agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea pluriactivităţii. Este de remarcat faptul că, prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole vizează descurajarea intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu mediul, peisajul şi animalele de producţie;


o cheltuielile pentru resursele umane, având trei componente: susţinerea fermierilor tineri, încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul de îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare concrete, întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii.

o finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a cheltuielilor suplimentare generate de programul Natura 2000;

o finanţarea măsurilor de agromediu constând în plăţile efectuate către fermierii care se angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor prietenoase cu mediul, conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;

o finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca obiectiv desfacerea produselor pe noi pieţe;

o finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite, investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;

o finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi reorganizarea terenului agricol al fermelor;

Agenda 2000 (1997, completată în 1998), a permis crearea unui cadru nou de dezvoltare rurală durabilă, dorindu-se prin aceasta o susţinere mai pronunţată a sectoarelor agricol şi silvic şi o sporire a

Emil Luca

competitivităţii în zonele rurale, conservarea mediului înconjurător şi a moştenirii cultural-spirituale.

Agenda 2000 este un program de actiune ale carui obiective principale erau consolidarea politicilor comunitare si stabilirea unui nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006 in vederea extinderii UE. A fost adoptat in 1999, la Consiliul European de la Berlin, sub forma a douazeci de texte legislative.

Agenda 2000 este alcatuită din trei părţi: prima parte abordează functionarea internă a Uniunii Europene, în special reforma politicii agricole comune şi a politicii de coeziune economică şi socială. Conţine şi recomandări asupra modului optim de a răspunde provocărilor generate de procesul de extindere şi propune un nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006; partea a doua propune o strategie consolidată de pre-aderare care cuprinde două elemente noi: parteneriatul pentru aderare şi extinderea participării ţărilor candidate la programele comunitare şi la mecanismele de aplicare a accquis-ului comunitar; partea a treia cuprinde un studiu de impact privind efectele extinderii asupra politicilor Uniunii Europene. Aceste priorităţi au fost transpuse în circa douăzeci de propuneri legislative înaintate de Comisia Europeană în 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic general asupra pachetului legislativ pentru anul 1999, ceea ce a condus la adoptarea acestor măsuri în cursul aceluiaşi an. Ele acoperă patru domenii strâns legate în perioada 2000-2006: reforma politicii agricole comune; reforma politicii structurale; instrumentele de preaderare; cadrul financiar.

In cadrul Consiliului miniştrilor agriculturii de la Luxembourg, din data de 26 iunie 2003, componenta de dezvoltare rurală a căpătat noi valenţe în ansamblul Politicii Agricole Comune, importanţa acestui sector jalonând viitorul Europei extinse. Prin noua orientare a PAC, s-a conturat tot mai pregnant un curent favorabil unei dezvoltări rurale durabile, prin asigurarea pe termen lung a dezvoltării şi stabilităţii sociale, economice şi culturale a spaţiului rural, în intercondiţionalitate cu protecţia şi conservarea


mediului şi peisajelor, a menţinerii fertilităţii solului, asigurării habitatelor şi biodiversităţii, păstrării tradiţiilor şi patrimoniului cultural, cum se prefigura de altfel prin Declaraţia Conferinţei Dezvoltării Rurale Europene de la Cork.

Acest obiectiv a fost preluat şi promovat şi de România, integrată în UE de la 1 ianuarie 2007, reprezentând fundamentul Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013, pe baza căruia se vor aplica şi în ţara noastră măsurile de dezvoltare rurală, finanţate din fondurile naţionale şi cele europene (după Vincze Maria, 2000; Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana, 2005).

Emil Luca

III. EVOLUŢIA RESURSELOR FUNCIARE ÎN

ROMÂNIA

Fondul funciar al unei ţări este reprezentat de totalitatea terenurilor din interiorul graniţelor acesteia, indiferent de destinaţia sau de forma de proprietate a acestora.

Pământul a fost considerat dintotdeauna drept cea mai de preţ moştenire naturală, păstrată de la înaintaşi, transmisă din generaţie în generaţie şi apărată adesea cu mari sacrificii, mai mult decât orice comori.

Încă de la începuturi, întreaga existenţă a omului a fost legată de pământ şi de calitatea acestuia.

Indiferent de originile agriculturii, fie că aceasta i-a fost oferită omului de către divinitate, drept cadou de mare preţ, fie că reprezintă perpetua pedeapsă pentru păcatul primului nostru strămoş, acela de a mânca din “fructul oprit”, pământul a reprezentat mereu principalul mijloc de producţie al omenirii.

In asociere cu plantele, cultivate ori spontane, cu apa şi cu soarele, pământul a avut şi are un rol esenţial în agricultură, care reprezintă suportul vieţii unei populaţii a globului aflată în continuă creştere;

Rolul pământului este esenţial şi în alte domenii: transporturi, industrie, în amplasarea localităţilor etc.

Din nefericire posibilităţile pământului sunt într-o prea mică măsură valorificate.

După datele FAO, din cele 13,5 miliarde hectare de uscat ale planetei, doar 1,3 miliarde ha, respectiv 10 % din total, sunt integrate în producţia agricolă.

Ca urmare a creşterii impresionante a populaţiei globului, ar fi

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight


necesară şi extinderea suprafeţelor cultivate, cu atât mai mult cu cât din circuitul agricol se pierd anual circa 15 milioane hectare: peste 8 milioane hectare sub asfalt şi beton (căi de comunicaţie, construcţii), 3 milioane ha prin eroziunea solului, 2 milioane ha prin extinderea deşertului, 2 milioane ha prin toxicizarea şi poluarea industrială (Buciuman E., 1975).

3.1. Fondul funciar in Ţările Române până în anul 1918.

Reformele agrare premergătoare Marii Uniri

Situaţia agriculturii şi a spaţiului rural al României la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI este consecinţa unui complex de factori de natura istorică, politică, ideologică, economică, juridică, socială, internaţională şi conjuncturală. Fiecare dintre aceşti factori şi-a lăsat amprenta, într-o măsură mai mare sau mai mică, asupra evoluţiei întregii vieţi rurale.

Se poate aprecia că, în ansamblul ei, agricultura României a parcurs patru etape importante:

a. perioada de până la 1918; b. perioada interbelică (1918-1945); c. perioada comunistă (1945-1989); d. perioada de după 1989 (după Otiman P.,2002).

Pentru a analiza situaţia agriculturii româneşti până în anul 1918 în cele trei provincii istorice ale Romaniei, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, este necesară o abordare diferenţiată datorită situaţiei juridice şi politice diferite, ca urmare a influenţei specifice a legislaţiilor străine, caracteristice fiecărei provincii, asupra proprietăţii funciare şi a exploataţiilor agricole. Bunăoară, în relaţiile agrare din Principatele Române se simt puternice influenţe ale raporturilor acestora cu Imperiul Otoman, în vreme ce în Transilvania, Bucovina şi Basarabia, se resimt consecinţele raporturilor de proprietate funciară, de stăpânire, exploatare şi împărţire a roadelor pământului statornicite în perioada premergătoare Marii Uniri din 1918, raporturi care favorizau

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Emil Luca

naţiunile dominatoare, numeric minoritare, din Imperiul Austro-Ungar şi din Imperiul Ţarist.

Transformările produse în ansamblul economiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi-au pus amprenta şi asupra dezvoltării agriculturii. Paşii realizaţi în agricultură au fost, însă, foarte timizi, în acest sector menţinându-se multă vreme importante vestigii feudale.

In Principatele Române, după unirea acestora din anul 1859, cea mai importantă acţiune este reforma agrară din anul 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act, în elaborarea căruia un rol important l-a avut Mihail Kogălniceanu, se înlăturau vechi obligaţii ale ţărănimii faţă de marii proprietari de pământ, precum claca şi oricare altă formă de legătură silită dintre aceştia, dar, fapt cu totul semnificativ, se prevedea şi trecerea a circa două treimi din terenurile cultivabile în proprietatea ţăranilor. S-au elaborat, de asemenea, mai multe legi cu impact funciar, începând cu cea din anul 1866 şi continuând cu legile din anii 1868, 1873, 1875, 1880, 1884, 1903, prin care se prevedea vânzarea către ţărani a unor loturi de 6-50 pogoane în trupuri compacte din moşiile statului.

Reforma agrară din 1864 şi legile funciare amintite au contribuit în mare măsură la ameliorarea structurii de proprietate din Principatele Române, dar nu au rezolvat complexele probleme tehnice şi economice ale exploataţiei agricole şi starea de înapoiere a ţărănimii împroprietărite, ca efect al precarei dezvoltari industriale şi comerciale din Vechiul Regat. Aprecierea corectă a situaţiei agrare nu poate fi făcută decât în contextul evoluţiei generale a economiei româneşti. Trebuie menţionat că evoluţia situaţiei agrare româneşti era în strânsă relaţie cu interesele capitalismului european.

Corelaţiile dintre evoluţia agrară din Principatele Române, ca rezultat al dezvoltării industriale, comerciale şi financiare româneşti şi relaţiile internaţionale româno-europene sunt fin analizate de Virgil Madgearu (V. Madgearu - Agrariarism, Capitalism, Imperialism - Contributii la studiul evoluţiei sociale româneşti,

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight


Editura Economistul S.A., Bucureşti, 1936). In această direcţie, Virgil Madgearu apreciază că interesele

capitalismului european în Principatele Române şi mai apoi în Regatul României, se materializează în crearea reţelelor de transport, instrumentelor de credit şi monedă, ordinii juridice de drept burghez, inclusiv a instituţiilor proprietăţii private. In foarte mică măsură capitalismul european era interesat, cel puţin până la Unirea din 1859, să contribuie la dezvoltarea industrială a României, iar capitalul românesc era implicat extrem de puţin în investiţii industriale.

Astfel, în perioada 1866-1915, din capitalul total investit în industrie, de 645 milioane lei, numai 122 milioane lei era capital românesc.

In acest cadru economic, reforma lui Alexandru Ioan Cuza nu a avut efectul scontat. Cu toate că ţăranul devine proprietar de pământ, el nu are inventarul şi capitalul necesar pentru exploatarea terenului agricol. De cele mai multe ori, chiar dacă Constituţia din 1866 proclamă libertatea personală, prin Legea tocmelilor agricole, mare parte din ţărănimea moldoveană şi munteană ajunge în situaţia de neoiobăgie. De asemenea, în această perioadă apare în masă şi fenomenul arendăşiei care în România, asemeni mai multor ţări din centrul şi estul Europei (Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ţările Baltice) nu reprezintă, în esenţa sa, un mod de exploatare a terenului agricol ci o constrângere a proprietarului de a arenda. Proprietarul, în absenţa capitalului şi a activului de exploatare, nu are altă soluţie de exploatare, fiind nevoit să-i arendeze pământul. De altfel, acest fenomen îl întâlnim şi în prezent, după mai mult de 100 de ani, având în mare parte, cel puţin pentru proprietarii-ţărani, aceeaşi motivaţie a arendării sau asocierii. Ţăranul, atunci, era constrâns să accepte condiţiile de arendare impuse de arendaş, în caz contrar terenul său rămânând în mare parte nelucrat.

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Emil Luca

Deci, putem aprecia că în timp ce în ţările vest-europene, atât în trecut cât şi acum, arendarea era şi este un mod de exploatare al terenurilor agricole pe care proprietarul nu doreşte să le înstrăineze sau proprietarul nu are capacitatea managerială şi financiară de a exploata ferma (gospodaria) agricolă, în ţara noastră arendarea a avut şi continuă să aibă şi în prezent, din aceleaşi motive, mai multe conotaţii negative.

Din anul 1864 şi până la Unirea din 1918 nu se produc mutaţii semnificative în structura agrară din Principatele Române. Dimpotrivă, se constată fenomenul de parcelare excesivă şi de diminuare a proprietăţilor mici şi mijlocii (A. Frunzănescu - Evoluţia raporturilor agrare în România, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939).

Privită sub raportul repartiţiei proprietăţii funciare, agricultura românească, la inceputul secolului al XX-lea, se caracteriza prin preponderenţa marii proprietăţi moşiereşti. Astfel, în 1905, un număr de aproximativ 4 170 moşieri, cu peste 100 ha, deţineau peste 3 810 000 ha teren arabil (57,4% din suprafaţa agro-silvică a ţării), în timp ce aproape 921 000 proprietăţi ţărăneşti până la 10 ha nu aveau decât aproximativ 3 153 000 ha (34,2%), restul terenului aparţinând locuitorilor înstăriţi din lumea satelor, cu proprietăţi între 10 şi 50 ha.

Dintre ţăranii cu proprietăţi sub 10 ha, doar 176 375 deţineau de la 5 la 10 ha, majoritatea posedând suprafeţe de până la 5 ha. La aceasta trebuie adăugat că alţi aproximativ 300 000 capi de familie erau lipsiţi complet de pământ.

Ca ramură principală a economiei, agricultura ocupa la începutul secolului al XX-lea peste 80% din populatie. Producţia de cereale furniza peste 2/3 din venitul social şi reprezenta 83% din valoarea totală a exportului românesc.

In condiţiile dezvoltării crescânde a producţiei de mărfuri, a extinderii comerţului intern şi extern de cereale, iar sub raport social a diferenţierii continue a ţărănimii, munca salariată începe să ocupe

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight


un loc din ce în ce mai important în economia agrară. Aceasta se reflecta şi în sporirea inventarului agricol deţinut de moşieri, care, în 1905 dispuneau de aproape 45 000 pluguri şi tot atâtea grape, de peste 11 500 semănători, peste 7 500 maşini de secerat etc. Cu toate acestea, moşierii şi arendaşii nu deţineau decât o mică parte din inventarul necesar agriculturii (Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, 1970; Ştefan Pascu, 1974).

O caracteristică a anilor de la începutul secolului al XX-lea o constituie creşterea rapidă a marii arendăşii, care, în condiţiile acelei perioade, împletea sistemul de exploatare capitalistă cu cel feudal. Pentru a putea obţine, pe de o parte, condiţii mai avantajoase de arendare şi, pe de altă parte, pentru a-i constrânge pe ţărani să accepte condiţiile propuse de ei, marii arendaşi se asociau, constituind veritabile trusturi (de exemplu, trustul Fischer, care în 1904 deţinea o suprafaţă de aproape 237 000 ha în 10 judeţe) (Ştefan Pascu, 1974).

Sporul natural al populaţiei rurale şi legislaţia referitoare la succesiune favorizează divizarea proprietăţilor. La noi, din considerente economice şi ale pieţei muncii, nu s-a putut aplica succesiunea dreptului de proprietate funciară în cazul primului născut dintre fraţi, sistem succesoral întâlnit în multe ţări vest-europene. De asemenea, trebuie să remarcam şi faptul că piaţa agricolă precum şi prelucrarea industrială a produselor agricole se aflau la un nivel extrem de redus, împietând asupra creării unor exploataţii agricole organizate pe principii comerciale. Cu excepţia pieţei cerealelor, în Principatele Române până în anul 1918 nu putem vorbi, în adevăratul sens al noţiunii, de piaţă agricolă sau agroalimentară.

Economia capitalistă are o influenţă puternică asupra evoluţiei structurilor agrare şi a producţiei agricole. Capitalismul creează pieţe noi în centrele urbane şi industriale, atât pentru produsele agricole - materii prime pentru agroindustrie, cât şi pentru produsele agroalimentare. De asemenea, dezvoltarea capitalistă a

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Emil Luca

agriculturii constituie piaţa pentru forţa de muncă disponibilizată din agricultură.

Mai mulţi economişti care aparţin curentului de gândire marxist au susţinut că dezvoltarea industrială, formarea marilor capitaluri financiare şi comerciale atrag după sine şi în agricultură apariţia marilor capitaluri în plasamente funciare, creşterea suprafeţelor proprietăţilor funciare la limita şi peste limita latifundiilor şi, prin consecinţă, pauperizarea unor mase mari de ţărani. Această teză de gândire şi ideologie neomarxistă o întâlnim şi azi la mulţi oameni politici de vârf din România. Aceştia susţin că prin liberalizarea pieţei funciare s-ar produce acumularea primitivă de capital, sărăcirea majorităţii ţăranilor şi, prin polarizare, formarea marilor proprietăţi funciare.

Istoria reformelor agrare şi a dezvoltării rurale din vestul Europei demonstrează, fără putere de tăgadă (M. Georgescu - Reforme agrare, Editura Bucovina, Bucureşti, 1943), că proprietăţile funciare au crescut, dar cu un ritm extrem de lent. Astfel, în Franţa, în anul 1892 (în urmă cu peste o sută de ani) suprafaţa medie pe exploataţie era de 8,66 ha, în anul 1930 de 11,65 ha, în anul 1955 de 14 ha, iar în 1992 de 29 ha. Exploataţiile de peste 100 de ha în Franţa anului 1892 erau în număr de 33280 (0,6% din total şi deţineau 12,24 milioane ha, adică 22% din suprafaţa agricolă a Franţei). In anul 1930 numărul acestor exploataţii, practic, este acelaşi, ponderea lor rămânând la 0,6% din numărul exploataţiilor, dar suprafaţa aferentă acestora se reduce la 7,36 milioane ha (15,9%), ca efect al reducerii suprafeţei medii de la 368 ha la 227 ha pe o exploataţie mare. In anul 1992 numărul de exploataţii de peste 100 de ha creşte la 47000 (4,9% din totalul exploataţiilor), iar suprafaţa agricolă deţinută de acestea se reduce la circa 6,60 milioane ha, revenind pe o exploataţie mare circa 140 ha. Acest fenomen se regăseşte în toate ţările vest-europene.

Structura Funciară în România. Inaintea reformei agrare

din 1918, după cum rezultă din datele tabelului 3.1., aproape 50% din


suprafaţa agricolă a Vechiului Regat era deţinută de 5385 proprietari latifundiari, revenind în medie 707,5 ha pe o exploataţie.

Tabelul 3.1. Structura proprietăţii agricole în Vechiul Regat în anul 1907

(După Gh. Ionescu Şişeşti şi N. Cornăţeanu - La reforme agraire en Roumanie et ses consequences, Editura Acad. Române, Bucureşti,

1937)

Categorii de proprietăţi

Exploataţii Suprafaţa Număr % Ha %

sub3ha 423047 43,9 673212 8,6 3-5 ha 321163 33,3 1342997 17,2

5-10 ha 176375 18,3 1137436 14,5 10-50 ha 36318 3,7 695953 8,9

50-100 ha 2405 0,2 166847 2.1 peste 100 ha 5385 0,6 3810352 48,7

Total 964693 100,0 7826797 100,0 Răscoala ţărănească din 1907 şi mişcările violente ale

acesteia, au determinat autorităţile vremii să amelioreze prevederile legii învoielilor agricole şi a legii obştiilor de arendare ş.a. Totuşi, structura proprietăţii funciare nu se modifică până în 1918. In acest an situaţia structurii agrare este cea prezentată în tabelul 3.2. din care se reţine chiar o creştere cu circa 2% a suprafeţelor deţinute de marii latifundiari.

Structura agrară din România dinaintea reformei agrare de după Marea Unire se poate aprecia ca fiind caracteristică unei economii de tip feudal, cu mari proprietăţi latifundiare. Intre structura agrară a României şi structura agrară a Franţei din acea vreme este o deosebire fundamentală, care poate fi uşor observată din datele comparative ale tabelului 3.3.

Emil Luca

Tabelul 3.2. Structura proprietăţii agricole în Vechiul Regat în anul 1918

(După M. Constantinescu - L'evolution de la propriete rurale et la reforme agraire en Roumanie, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925)


Exploataţii Suprafaţa

Număr % Ha % sub 3 ha 423401 44,00 673212 8,60 3-5 ha 321163 33,30 1342997 17,30 5-10 ha 176375 18,10 1187900 14,60 10-50 ha 36318 3,70 695953 8,20 Total până la 50 ha 957527 99,10 3813598 48,70 50-100 ha 2405 0,26 166847 2,20 100-500 ha 3314 0,41 316385 10,60 500-1000 ha 1112 0,13 302084 10,40 1000-3000 ha 771 0,09 1236420 15,80 3000-5000 ha 112 0,01 484367 5,60 peste 5000 ha 66 - 520095 6,70 Total 50-5000 ha 7780 0,90 3977198 51,30 Total general 965307 100,00 7790796 100,00

Tabelul 3.3.

Situaţia comparativă a structurii agrare în Franţa (1892) şi România (1907) (După I.P. Otiman, Evoluţia structurii proprietăţii funciare şi a exploataţiilor în agricultura românească în secolul XX şi probleme ale dezvoltării rurale, în vol.

Secolul XX – Performanţe în agricultură, Ed. Ceres, 2002)

Categorii de

proprietăţi

România Franţa Exploataţii Suprafaţa Exploataţii Suprafaţa

Nr., mii

% Mii ha % Nr., mii % Mii ha %

sub 10 ha 912,2 95,40 3153,6 40,5 4852,9 85,1 12572,0 27,0 10-50 ha 36,3 3,70 660,0 8,5 711,1 12,5 14313,4 30,0 50-100 ha 2,4 0,26 166,9 2 105,4 1,8 10253,3 21,0 peste 100 5,4 0,64 3810,5 48,0 33,3 0,6 12240,2 22,0


ha Total 965,3 100 7791,0 100 5702,7 100 49378,8 100

Dacă suprafaţa medie pe exploataţie este aproximativ egală în cele două ţări, în Franţa fiind de 8,65 ha, iar în România 8,07 ha, în schimb distribuţia pe clase de mărime este total diferită. Astfel, în Franţa, încă de la finele secolului XIX, se conturează tendinţa de formare a exploataţiilor mijlocii, viabile, profitabile. Ponderea cea mai mare în suprafaţa agricolă a Franţei o deţin fermele între 10 şi 50 de ha, în timp ce la noi acestea, atât ca număr cât şi ca suprafaţă, au ponderea cea mai redusă. Peste jumătate din suprafaţa agricolă a Franţei aparţine fermelor între 10 şi 100 ha (51 %), pe când la noi această clasă are o pondere de numai 10,6%. Gospodăriile ţărăneşti mici, în număr de aproape un milion, au o suprafaţă medie de 3,4 ha, iar marile latifundii au suprafaţă medie de peste 700 ha, dublă faţă de marile proprietăţi franceze.

In Transilvania, unde sunt cuprinse şi provinciile Banat, Crişana şi Maramureş, situaţia este marcată profund de apartenenţa vremelnică a acesteia la Imperiul austro-ungar. Stăpânirea străină în Transilvania şi-a lăsat amprenta asupra structurilor agrare, şi a structurilor de proprietate ale naţionalităţilor locuitoare în spaţiul transilvan. Dorinţa de emancipare a românilor din Transilvania, de împroprietărire a ţăranilor români, a luat forme când extrem de dure (răscoalele ţărăneşti ardelene), când forme paşnice, politice, prin repetate petiţii adresate Curţii Imperiale de la Viena.

Legea reformei agrare din anul 1848, care desfiinţează iobăgia în Imperiul Austro-Ungar, deci inclusiv în Transilvania, prevedea împroprietărirea foştilor iobagi cu suprafeţele de teren pe care aceştia le lucraseră. Punerea în aplicare a acestei legi a creat nenumărate conflicte, de cele mai multe ori fiind rezolvate în favoarea nobilimii maghiare care, de altfel, era îndrituită să judece aceste litigii.

Legislaţia agrară, atât dinaintea anului 1867 - anul dualismului austro-ungar - cât mai ales după acest an, deşi a avut influenţe pozitive asupra exploataţiilor agricole din acest spaţiu, prin

Emil Luca

segregarea (separarea proprietăţii asupra pădurilor şi păşunilor) şi comasarea proprietăţilor în exploataţii viabile, totuşi asupra populaţiei majoritare româneşti nu a avut efecte benefice. Populaţiei româneşti i s-au atribuit, de regulă, suprafeţele cele mai neproductive şi cele mai inaccesibile exploataţiei moderne.

Din analiza datelor din provinciile inter şi transcarpatice prezentate de M. Constantinescu (M. Constantinescu, L' evolution de la propriete rurale et la reforme agraire en Roumanie, Edit. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925), se desprinde cu claritate ideea că la începutul anului 1918 structura agrară era profund distorsionată în defavoarea populaţiei majoritare româneşti, această structură fiind consecinţa de secole a politicii de dominaţie străină în Transilvania. Astfel, în anul 1918, în timp ce românii reprezentau 63,75% din populaţia Transilvaniei, ei aveau în proprietate numai 24% din suprafaţa agricolă şi forestieră a acestei provincii româneşti. Suprafaţa medie, pe un locuitor român transilvănean era de 1,08 ha, iar pentru un locuitor minoritar transilvănean era de 5,93 ha.

In ceea ce priveşte proprietăţile mari (de peste 100 iugăre), românii deţineau numai 2,5% din exploataţiile de această mărime din Transilvania, restul aflându-se în proprietatea minoritarilor (unguri, saşi, şvabi).

In Basarabia structurile rurale au fost puternic marcate de dominaţia ţaristă din perioada 1812-1918. După anul 1878, ţărănimea basarabeană este lovită de politica ţaristă de colonizare străină în Basarabia şi de cumpărările masive de teren făcute de către nobilimea rusă. In Basarabia mai apare, ca o caracteristică specifică acestei provincii, proprietatea funciară a statului, în suprafaţă de peste 310000 ha (7,5%) şi proprietăţile unor persoane juridice în suprafaţă de 193000 ha (4,6%).

In Basarabia structura proprietăţilor agrare era asemănătoare celei din Vechiul Regat, reprezentând o bipolaritate marcantă. Proprietatea latifundiară reprezenta 44,1% din suprafaţa Basarabiei, fiind concentrată în 2171 proprietăţi care au deţinut 1639000 ha,


revenind 755 ha pe exploataţie latifundiară. Pe de altă parte, proprietăţile sub 10 ha reprezentau 51,6% din suprafaţa agricolă a Basarabiei, cu o suprafaţă medie de circa 3,7 ha pe familie.

In Bucovina, aflată din anul 1777 până în 1918 sub administraţia austriacă, datorită libertăţii de înstrăinare a proprietăţii, fenomenul de polarizare este prezent şi aici la niveluri semnificative. Din suprafaţa agricolă a Bucovinei, de 520000 ha, mica proprietate (ferme sub 10 ha) deţinea 78%, iar marea proprietate (ferme peste 100 ha) deţinea 22% din total. Suprafaţa medie pe o proprietate în Bucovina era mai redusă comparativ cu celelalte provincii româneşti, fiind de circa 2,9 ha.

In sinteză, structura agrară românească înaintea reformei agrare din anul 1918 poate fi apreciată ca extrem de disproporţionată, prezentând două polarizări caracteristice exploataţiilor agricole de tip feudal. Prima caracteristică desemnează existenţa unui număr foarte mare de exploataţii mici, având pondere de 95,7% din totalul exploataţiilor, cu suprafaţa medie pe fermă de 4,35 ha, iar pe de altă parte se polarizează marea proprietate funciară care, deşi reprezenta numai 0,7% din numărul exploataţiilor, deţinea 40,4% din suprafaţa ţării. A doua caracteristică a structurii agrare româneşti în anul Unirii, 1918, consta în foarte slaba dezvoltare a exploataţiilor de mărime mijlocie. Aceste exploataţii, care se conturează în toată Europa Occidentală încă de la începutul secolului XX, la noi deţineau 15,9% din suprafaţa ţării şi numai 3,6% din numărul exploataţiilor româneşti.

Dacă în ţările vest-europene evoluţia agriculturii, a structurilor agrare, a tehnologiei de producţie şi a pieţei agricole s-a produs în paralel cu dezvoltarea capitalismului, în România şi în alte ţări central şi est-europene, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, continuau să se manifeste puternice structuri agrare latifundiare şi relaţii agrare neoiobage de tip feudal.

Constantin Garoflid, studiind problema agrară până în anul 1907, afirma: "capitalismul a revoluţionat numai raporturile de

Emil Luca

proprietate nu şi raporturile de muncă. Proprietatea a devenit burgheză, munca a rămas feudală" (V. Madgearu - Agrariarism, Capitalism, Imperialism - Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti, Editura Economistul S.A., Bucureşti, 1936). Deşi V. Madgearu nu împărtăşeşte în mod explicit concepţia lui C. Garoflid, totuşi în scrierile economice ale savantului-economist vom găsi explicaţii ale mecanismului de funcţionare a sistemului agrar românesc în pragul trecerii în secolul XX. Gospodăria ţărănească mică nu asigura utilizarea integrală a capacităţii de muncă a familiei ţărăneşti. De asemenea, gospodăria ţărănească în suprafaţă de 3-4 ha pământ agricol, cu o tehnologie precară, puternic influenţată şi afectată de starea meteorologică anuală, nu-şi asigura complet necesarul de produse agricole pentru autoconsumul propriu. Deci, putem aprecia că aceste gospodării ţărăneşti se aflau, de fapt, într-o economie de subzistenţă precară cu o marcantă dependenţă de marea proprietate funciară.

Gospodăriile mari, slab înzestrate tehnic în acea perioadă, folosesc de cele mai multe ori ca forţă de muncă excedentul din gospodăriile ţărăneşti mici şi nu forţa de muncă salariată. Gospodăriile agricole mari, care pot fi definite ca întreprinderi agricole, sunt, de fapt, puternic racordate la piaţa agricolă şi industrială. Acestea produc pentru autoconsumul lor, plătesc în natură o parte din munca ţăranilor, dar produc cea mai mare parte pentru piaţă.

Caracterul de agricultură cerealieră în Vechiul Regat este dat de faptul că în întreprinderile agricole mari s-au produs cereale pentru piaţa europeană. Acest tip de exploataţie agricolă, chiar dacă a avut oarecari rezultate în modernizarea unor ferme cultivatoare de cereale, totuşi a continuat să perpetueze sistemul de agricultură cerealieră extensivă al României. Aceasta este explicaţia faptului că în Vechiul Regat dezvoltarea creşterii animalelor, cu excepţia oieritului, era limitată la necesarul autoconsumului familial, la creşterea animalelor de tracţiune şi într-o foarte mică măsură la


producţia animală pentru piaţă. Sistemul de agricultură cerealieră a menţinut sectorul de creştere a animalelor, atât cât a fost în Vechiul Regat, la un nivel subdezvoltat tehnologic şi biologic. Creşterea animalelor s-a făcut după metode tradiţionale, iar rasele de animale, în cea mai mare parte, au fost autohtone, tardive şi cu o slabă capacitate productivă şi reproductivă.

Prin urmare, se poate aprecia că agricultura României Mari, după anul 1918, era puternic marcată de subdezvoltarea economică generală a ţării, caracterizată de o bipolare excesivă a structurii agrare, cu un sistem de producţie unilateral, extensiv şi, mai presus de toate, dominată mai degrabă de relaţii neofeudale decât de relaţii de producţie capitaliste.

3.2. Situaţia agriculturii româneşti în perioada interbelică

3.2.1. Reforma agrară din 1918

Starea satului românesc, în ansamblul său şi, implicit, starea

agriculturii româneşti, în preajma anului 1918, era una cu totul specială şi complexă, date fiind condiţiile diferite de evoluţie pe care le-au urmat satul şi agricultura în Regatul României pe de o parte, şi în celelalte ţinuturi ce aveau să se alăture României în anul 1918, pe de altă parte.

“Chestiunea agrară” a fost larg analizată şi dezbătută în cercurile politice şi în cele economice româneşti, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai pregnant după răscoala din 1907, punându-se astfel bazele teoretice ale reformei din 1918.

Posibilităţile ce se întrevedeau de către personalităţi precum P. S. Aurelian, V. Madgearu, C. Garoflid, C. Stere, N. Cornăţeanu, I. C. Brătianu, N. O. Popovici Lupa, I. Lahovari, A. D. Xenopol, V. M. Kogălniceanu, N. Iorga, M. Şerban, Gh. Ionescu Şişeşti etc., urmau două tendinţe principale: una, care promova ideea realizării unei

Emil Luca

exproprieri a marilor proprietăţi, urmată de o împroprietărire a celor lipsiţi de pământ şi a celor cu pământ puţin; a doua tendinţă susţinea ideea constituirii unor exploataţii viabile prin stimularea pieţei libere a terenurilor, în aşa fel încât proprietari să devină cei ce-şi doresc cu adevărat şi au capacitatea să dezvolte corespunzător exploataţiile agricole (Otiman I.P., 2002).

Tabelul 3.4. Structura proprietăţilor rurale în Vechiul Regat al României şi în celelalte provincii

româneşti înaintea reformei agrare din 1918 (după Otiman P. I., 2002)

Provincii Clase de suprafaţă

Suprafaţa totală Exploataţii Suprafaţa medie

ha % nr. % ha Vechiul Regat

sub 10 ha 3732195 46,7 921209 95,4 4,05 10-100 ha 860953 10,8 30723 3,8 28,02 peste 100 ha 3397851 42,5 5375 0,8 632,15 Total 7990999 100,0 957307 100,0 8,35

Basarabia sub 10 ha 2156827 51,6 300178 95,4 7,18 10-100 ha 180975 4,3 12209 3,9 14,82 peste 100 ha 1844539 44,1 2171 0,7 849,63 Total 4182350 100,0 314558 100,0 13,29

Transilvania sub 10 ha 2536738 34,1 602643 94,1 4,21 10-100 ha 2153117 28,9 32348 5,1 66,56 peste 100 ha 2751457 37,0 5402 0,8 509,34 Total 7441312 100,0 640393 100,0 11,62

Bucovina sub 10 ha 405000 77,9 197790 99,2 2,05 - - - - - -

peste 50 ha 115000 22,1 1652 0,8 64,6 Total 520000 100,0 199442 100,0 2,60

România

sub 10 ha 8830760 43,8 2021820 95,7 4,36 10-100 ha 3195054 15,9 75280 3,6 42,44 peste 100 ha 8108847 40,3 14600 0,7 555,40 Total 20134661 100,0 2111700 100,0 9,53

Cea de-a doua direcţie şi-a găsit mai mulţi susţinători,

îndeosebi ca urmare a experienţelor eşuate prin reformele anterioare, în urma cărora, mulţi dintre ţăranii împroprietăriţi şi-au pierdut, mai devreme sau mai târziu, cea mai mare parte a proprietăţilor, în lipsa unui minim de mijloace de producţie.

Intârziată datorită implicării României în primul război


mondial, legea pentru reforma agrară în Regatul României avea să fie promulgată în 1918. In esenţă, legea prevedea exproprierea a circa două milioane de hectare, provenind din mari proprietăţi din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova, cu despăgubire prin plată, şi împroprietărirea celor îndreptăţiţi, prin vânzare.

In provinciile care au intrat în componenţa României Mari, după Unirea din 1918 (Basarabia, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina), se trece, de asemenea, treptat, la aplicarea reformei agrare, pe aceleaşi principii generale ca în Vechiul Regat al României (tabelul 3.5).

Tabelul 3.5. Suprafeţele expropriate prin reforma agrară din 1918

(după Otiman P. I., 2002)

Provincii Suprafaţa

latifundiilor (ha)

Suprafaţa expropriată

(ha)

Cota de expropriere

(%) Vechiul Regat 3397851 2776401 81,7 Basarabia 1844549 1491920 76,9 Transilvania 2751457 1663809 61,2 Bucovina 115000 75967 66,1 România 8108857 6008097 74,1

3.2.2. Consecinţele reformei agrare din 1918 şi evoluţia agriculturii româneşti in perioada interbelică

Despre finalizarea reformei agrare declanşate în anul 1918, se

poate vorbi doar odată cu emiterea Legii circulaţiunii pământurilor, cunoscută şi sub numele de Legea Mihalache, în 20 august 1929. Prin acea lege erau suspendate interdicţiile de vânzare a suprafeţelor agricole (cum prevedeau legile emise pentru aplicarea reformei agrare). Noua situaţie din agricultura României, în urma reformei

Emil Luca

agrare din 1918 este prezentată în tabelele 3.6. şi 3.7.

Tabelul 3.6. Situaţia privind modul de împroprietărire, prin reforma agrară din 1918

Provincii Nr. de ţărani Suprafaţă totală (ha) Suprafaţa medie (ha)

îndreptăţiţi împroprietăriţi % agricolă arabilă agric. arabilă Vechiul Regat

1075330 648843 60,3 2562014 2562014 3,9 3,5

Basarabia 357016 357016 100,0 1098045 1098045 3,1 3,1 Transilvania 490528 310584 64,4 1354821 489043 4,4 1,6 Bucovina 82603 76941 94,0 53042 49179 0,7 0,6 România 2005477 1393383 69,5 5067922 3928007 3,6 2,8

Tabelul 3.7.

Structura proprietăţii rurale în România, înainte şi după înfăptuirea reformei agrare din 1918

Provincii Clasificare

suprafeţe Înaintea reformei După reformă ha % ha %

Vechiul Regat sub 10 ha 3732195 46,7 6508596 81,4 10-100 ha 860953 10,8 860953 10,8 peste 100 ha 3397851 42,5 621450 7,8 Total 7990999 100,0 7990999 100,0

Basarabia sub 10 ha 2156827 51,6 3648747 87,2 10-100 ha 180975 4,3 180984 4,3 peste 100 ha 1844539 44,1 352619 8,5 Total 4182350 100,0 4182350 100,0

Transilvania sub 10 ha 2536738 34,1 4200547 56,5 10-100 ha 2153117 28,9 2153117 28,9 peste 100 ha 2751457 37,0 1087648 14,6 Total 7441312 100,0 7441312 100,0

Bucovina sub 10 ha 405000 77,9 480967 92,5 peste 100 ha 115000 22,1 39033 7,5 Total 520000 100,0 520000 100,0

România sub 10 ha 8830760 43,8 14838857 73,7 10-100 ha 3195054 15,9 3195054 15,9 peste 100 ha 8108847 40,3 2100750 10,4 Total 20134661 100,0 20134661 100,0

In primii ani după aplicarea reformei agrare, prin fărâmiţarea

excesivă a exploataţiilor agricole şi menţinerea unei dotări tehnice precare, consecinţele au fost negative, manifestate în principal prin


scăderea generală a producţiei vegetale şi animale (tabelul 3.8.)

Tabelul 3.8. Producţiile medii la hectar obţinute la principalele culturi de câmp în

perioadele 1911-1915 şi 1923-1927

Cultura 1911-1915 1923-1927 % Porumb 1400 1090 77,9 Grâu 1140 870 76,3 Orz 1040 710 68,3 Ovăz 950 720 75,9

Treptat, producţia agricolă a dat semne de înviorare, astfel că,

pe ansamblu, se poate aprecia că perioada interbelică a fost favorabilă constituirii unor exploataţii agricole de tipuri şi mărimi diferite, îndeosebi a exploataţiilor mijlocii, asemănătoare celor din alte ţări europene, cu agricultură mai performantă decât a României.

După modelul occidental, au fost create în acea perioadă, şi în România, toate tipurile de asociaţii ţărăneşti: cooperative de producţie, de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, de aprovizionare, sindicate ale crescătorilor de animale, case de credit, obştii, camere de agricultură, corporaţii etc.

Aceasta este perioada în care România a început să fie considerată, în anumite cercuri, drept un “grânar al Europei”, ca urmare a creşterii volumului de exporturi la cereale (1,5 – 3 milioane de tone anual) dar şi la carne (90 000 – 100 000 tone anual). Cea mai mare parte a producţiei pentru export provenea din gospodăriile mijlocii, care deţineau circa 2,75 milioane hectare teren arabil, din care circa 2,4 milioane hectare cultivate cu cereale, chiar dacă producţiile medii realizate erau încă destul de scăzute în comparaţie cu cele din alte ţări ale Europei (tabelele 3.9., 3.10.)

Emil Luca

Tabelul 3.9. Producţiile medii de grâu (kg/ha) obţinute în perioada 1928-1936 în

câteva ţări europene (după Lazăr M., 1940, citat de Otiman P. I., 2002)

Ţări 1928 1930 1932 1934 1936 Media % Bulgaria 1180 1280 1040 850 1500 1154 127,4 Franţa 1460 1180 1670 1700 1290 1504 166,0 Germania 2230 2130 2190 2060 2210 2137 235,9 Italia 1250 1190 1530 1270 1530 1368 151,0 Ungaria 1610 1350 1140 1140 1420 1355 180,0 Iugoslavia 1480 1030 750 920 1320 1181 130,4 România 980 1160 530 670 1020 906 100,0

Tabelul 3.10.

Producţiile medii la porumb boabe (kg/ha) obţinute în perioada 1928-1936 în câteva ţări europene (după Lazăr M., 1940, citat de Otiman P. I.,

2002)

Ţări 1928 1930 1932 1934 1936 Media % Italia 1190 1980 2090 2150 2270 1803 174,0 Iugoslavia 1100 1440 2070 1940 2040 1593 153,8 Ungaria 940 1330 1900 1840 1920 1319 125,3 România 620 1020 1250 970 1070 1036 100,0

Chiar dacă pe ansamblul său, agricultura României continua

să se situeze, şi în perioada interbelică, la un nivel scăzut, inferior agriculturii din ţările Europei Occidentale, se poate aprecia, pe baza unor rezultate statistice din acea perioadă (Gh. Ionescu Şişeşti, 1921, Anton Golopenţia, 1940, citaţi de Otiman P. I., 2002), că în unele zone ale României (Timiş, Arad, Târnava Mare, Braşov etc) se obţineau producţii medii asemănătoare sau chiar superioare celor obţinute în unele ţări vest europene.

Procesul de dezvoltare şi consolidare a exploataţiilor performante din agricultura României a fost întrerupt în anul 1945, odată cu intrarea ţării sub guvernarea comunistă.


3.3. Agricultura României în perioada comunistă (1945-

1989) Perioada 1945 – 1989 poate fi considerată una dintre cele

frământate şi mai complexe, cu consecinţe profunde pentru locuitorii satelor româneşti.

Inceputul perioadei a fost marcat de reforma agrară din 1945, prin care guvernul Petru Groza, de orientare comunistă, creat după model sovietic, instalat la putere la 6 martie 1945, făcea un prim pas spre socializarea agriculturii din România.

In tabelul 3.11. este prezentată o situaţie comparativă a principalelor producţii realizate în România, comparativ cu cele din Franţa, în două momente importante, 1938 şi 1950.

Prin Legea 187, pentru înfăptuirea reformei agrare, publicată în Monitorul Oficial din 23 martie 1945, s-a trecut la exproprierea a nu mai puţin de 1 109 000 hectare din totalul de 1 468 000 hectare care aparţineau proprietarilor cu mai mult de 50 hectare pe exploataţie. In acest fel, erau desfiinţate cele mai performante exploataţii, cele cuprinse între 50 şi 100 hectare, odată cu înfiinţarea unor exploataţii mici, lipsite de mijloace de producţie (tabelul 3.12).

O evaluare comparativă a numărului de proprietăţi şi a suprafeţelor acestora, pe anii 1930 şi 1945, evidenţiază o creştere a numărului total de exploataţii cu nu mai puţin de 2,2 milioane, odată cu scăderea suprafeţei medii a unei exploataţii, de la 6,1 ha la 2,65 ha, în condiţiile în care, în anul 1930 erau luate în considerare şi exploataţiile din Basarabia şi Bucovina ( 657 000 exploataţii în Basarabia şi 200 000 exploataţii în Bucovina), teritorii pierdute după 1945 (tabelele 3.13., 3.14.).

Emil Luca

Tabelul 3.11. Producţiile medii la hectar obţinute la principalele culturi de câmp în

anii 1938 şi 1950 în România şi Franţa

Produse România Franţa 1938 1950 1938 1950

Grâu 1310 804 1900 1800 Orz 724 608 1700 1600 Ovăz 712 544 1700 1400 Porumb 1055 736 1700 1100 Cartofi 8300 7000 12100 12700 Sfeclă de zahăr 1370 8100 25000 29500 Floarea soarelui 873 420 1000 1400

Tabelul 3.12.

Structura proprietăţii agricole în România în anul 1945, după înfăptuirea reformei agrare (după Otiman P. I., 2002))

Categorii de proprietăţi Exploataţii Suprafaţa agricolă

Număr, mii % Mii ha % sub 1 ha 2001,9 36,4 956,5 6,6 1 - 3 ha 2311,1 42,1 3982,8 27,3 3 - 5 ha 697,3 12,7 2474,4 17,0 5 - 10 ha 363,7 6,6 5020,9 34,4 10 – 20 ha 80,3 1,5 1096,1 7,5 20 – 50 ha 22,7 0,4 723,0 5,0 Peste 50 ha 15,2 0,3 326,7 2,2 Total 5492,2 100,0 14580,5 100,0


Tabelul 3.13. Structura agrară în România, 1930 (după I. P. Otiman, 2002)


1930 Exploataţii Suprafaţa

Nr., mii % Mii ha % sub 10 ha 3020,0 92,0 14838,9 73,7 10-100 ha 248,0 7,6 3195,0 15,9 peste 100 ha 12,2 0,4 2100,7 10,4 Total 3280.2 100,0 20134,6 100,0

Tabelul 3.14.

Structura agrară în România, 1945 (după I. P. Otiman, 2002)


1945 Exploataţii Suprafaţa

Nr. mii

% Mii ha %

sub 10 ha 5374,0 97,8 12434,6 86,3 10-100 ha 118,2 2,2 1495,2 14,7 peste 100 ha - - - - Total 5492,2 100,0 14580,5 100,0

De subliniat că majoritatea exploataţiilor de 10-20 ha, care

scăpaseră de furia reformatorilor, vor avea la rândul lor aceeaşi soartă, la doar patru ani, odată cu declanşarea procesului de colectivizare forţată a agriculturii româneşti.

Decizia de colectivizare a agriculturii a fost luată la Plenara PMR din 3-5 martie 1948 iar procesul de constituire a “gospodăriilor agricole colective”, a fost unul extrem de dureros pentru cei mai vrednici gospodari ai satelor româneşti, fiind derulat pe parcursul a

Emil Luca

13 ani, din 1948 până în 1962. O situaţie privind evoluţia procesului de colectivizare este

prezentată în tabelul 3.15. iar în tabelul 3.16. este prezentată structura noilor exploataţii, pe forme de proprietate, la sfârşitul anului 1962.

Tabelul 3.15. Evoluţia procesului de colectivizare în România

(După I. P. Otiman, 2002)

Ani G.A.C. Familii (mii)

Suprafaţă agricolă arabilă

mii ha % mii ha % 1949 56 4,0 14,3 - 10,1 - 1950 1027 67,7 288,9 2,0 262,5 2,62 1955 2152 184,2 605,8 6,2 792,8 7,92 1960 4187 1420,1 4580,2 31,2 4099,6 40,0 1962 5398 3294,8 9084,7 61,8 7677,7 76,8

Tabelul 3.16.

Structura exploataţiilor, pe forme de proprietate, în România, la sfârşitul anului 1962 (după I. P. Otiman, 2002)

Felul proprietăţii Suprafaţă agrară

agricolă arabilă mii ha % mii ha %

Proprietate de stat 4292,4 29,2 1724,8 17,6 - din care I.A.S.

1778,7 12,1 1362,2 13,9

Proprietate colectivistă

9525,6 64,8 7732,2 78,9

Proprietate privată 882,0 6,0 343,0 3,5 Se constată că în proprietatea de stat sau în cea colectivistă, intra

aproape întreaga suprafaţă agricolă a României. Proprietăţii private îi mai rămânea doar 6 la sută din suprafaţa agricolă, circa 882 000 hectare, în


zonele montane, improprii practicării agriculturii. Potrivit altor statistici, proprietatea particulară deţinea circa 1,2

milioane hectare (12,1 %), mai ales în zonele colinară şi montană (Davidescu D,. 2002)

Nu poate fi trecut cu vederea pasul impresionant, chiar dacă forţat, realizat în sensul creşterii suprafeţelor exploataţiilor agricole şi a efectuării unor ample lucrări de îmbunătăţiri funciare (amenajarea unor mari sisteme de irigaţii, de desecare-drenaj, ori de combatere a eroziunii solului) .

Tabelul 3.17.

Suprafeţele irigate în România şi în unele ţări ale UE (mii ha) (După I. P. Otiman, 2002)

Ţări SAU* irigată %

România 3102 21,1 Uniunea Europeană 10912 8,6 Danemarca 430 15,4 Germania 330 2,8 Grecia 1190 20,7 Spania 3360 12,4 Franţa 1160 3,8 Italia 3100 18,0 Olanda 550 27,2 Polonia 634 14,0

*SAU – suprafaţa agricolă utilă Prin comasarea şi sistematizarea terenurilor agricole intrate în

proprietatea statului sau a celor din proprietatea colectivistă, s-au creat condiţii care au permis, de asemenea, aplicarea unor tehnologii moderne de cultură, echiparea exploataţiilor cu maşini şi utilaje adecvate, chiar dacă nu şi foarte performante.

Dintre investiţiile făcute îndeosebi în perioada 1955-1989, pot fi menţionate: amenajarea a circa 3,2 milioane hectare pentru irigaţii; circa

Emil Luca

2,2 milioane hectare amenajate antierozional; zece combinate pentru producerea îngrăşămintelor chimice, cu o capacitate totală instalată de 4,5 milioane tone substanţă activă anual, din care jumătate pentru consum intern şi jumătate pentru export; 8 fabrici de pesticide; 1200 hectare de sere de tip industrial; şase uzine de tractoare, cu o producţie anuală de 30 000 bucăţi, cu putere între 45 şi 180 CP; 12 uzine pentru producerea de utilaje agricole şi piese de schimb; două uzine pentru fabricarea de utilaje şi echipamente pentru irigaţii; 196 combinate intercooperatiste pentru creşterea industrială a porcilor şi păsărilor; 60 complexe intercooperatiste pentru creşterea vacilor de lapte; 40 de fabrici de nutreţuri combinate; 33 de fabrici pentru industrializarea sfeclei de zahăr etc. (Davidescu D., 2002) (tabelele 3.18; 3.19).

Trebuie menţionat că tendinţa sistemului era aceea de a realiza mult, de a impresiona prin cantitate, neglijându-se de cele mai multe ori criteriile de calitate. Aşa se face că, în ciuda condiţiilor ecologice favorabile, a eforturilor şi a sacrificiilor făcute, rezultatele obţinute deopotrivă în producţia vegetală şi în producţia animală, nu au fost pe măsura aşteptărilor, realizându-se constant, pe ansamblul agriculturii României, în majoritatea cazurilor, producţii sub 60 la sută din cele ale ţărilor din Uniunea Europeană (tabelul 3.20.).

Această situaţie a reprezentatat o consecinţă firească a neajunsurilor majore ale sistemului managerial, a implicării adesea în procesul de producţie a unor factori incompetenţi, a dotării tehnice precare, a gradului scăzut de calificare a unor largi categorii de lucrători din agricultură, a sistemului de retribuire nestimulativ etc.

De subliniat că agricultura României oferea, în anii de vârf ai epocii comuniste, prin producţiile agricole realizate, chiar mai puţine disponibilităţi pentru export decât în perioada interbelică (tabelele 3.21. şi 3.22.).


Tabelul 3.18. Încărcătura pe tractor în România şi în ţările UE (1989)

(După I. P. Otiman, 2002)

Ţări SAU* / tractor (ha)

Raportul UE / RO

UE 19,6 1:5,1

Belgia 12,2 1:8,2

Danemarca 16,9 1:5,9

Germania 8,3 1:12,0

Grecia 30,3 1:3,3

Spania 37,0 1:2,7

Franţa 20,8 1:4,8

Irlanda 34,5 1:2,9

Italia 12,2 1:8,2

Luxemburg 12,2 1:8,2

Olanda 10,9 1:9,2

Portugalia 58,8 1:1,7

Anglia 35,7 1:2,8

România – total 100,0 -

- I.A.S. 83,3 -

- C.A.P. 107,0 -

Sursa: După Anuarul statistic al României 1990 şi “La situation de l’agriculture dans L’Union Européenne”, Raport 1992 *SAU – suprafaţa agricolă utilă

Emil Luca

Tabelul 3.19. Îngrăşăminte chimice folosite în România şi UE (1990)

Ţări Îngrăşăminte

kg s.a./ha RO : UE Cereale Kg/ha RO : UE

România 78 1,0 3050 1,0

Uniunea

Europeană

149 1,9 4720 1,6

Belgia 273 3,5 5950 2,0

Danemarca 219 2,8 6090 2,0

Germania 358 3,3 5790 1,9

Grecia 113 1,4 3080 1,0

Spania 97 1,2 2440 0,8

Franţa 195 2,5 6070 2,0

Irlanda 121 1,6 6450 2,1

Italia 121 1,6 3840 1,3

Luxemburg 273 3,5 3820 1,3

Olanda 307 3,9 6930 2,3

Polonia 66 0,8 1500 0,5

Marea Britanie 134 1,7 6170 2,0


Tabelul 3.20. Evoluţia producţiei medii la cereale 1950-1999

Perioadele 1950

1954 1955 1959

1960 1964

1965 1969

1970 1974

1975 1979

1980 1984

1985 1989

1990 1994

1995 1999

kg/ha 1050 1260 1520 1960 2310 2920 3080 3070 2710 2900

Tabelul 3.21. Exportul românesc de cereale în perioada 1909-1940 (mii tone)

Produse 1909-1912 1920-1924 1925-1929 1930-1934 1935-1940

Grâu şi secară 1498,6 120,1 176,5 307,0 853,3

Orz şi ovăz 506,7 656,1 653,0 832,8 288,5

Porumb 983,7 584,8 775,8 1109,9 535,1

Total 2989,0 1361,0 1605,3 2248,9 1676,9

Tabelul 3.22.

Exportul românesc de cereale în perioada 1980-1989 (mii tone) Ani 1980 1985 1986 1987 1988 1989 Mii tone

1700 841,7 289,9 529,2 241,8 289,0

Se poate aprecia că agricultura României, căzută pe nedrept şi cu

brutalitate sub apăsarea comunistă, a parcurs un drum anevoios, lovindu-se constant de greutăţi multe şi mari. Ieşirea din “lagăr” avea să se producă la fel de brutal şi de dureros, în urma evenimentelor sângeroase din decembrie 1989...

Emil Luca

3.4. Agricultura României după 1989

Anul 1989 a reprezentat pentru întreaga economie a României un moment de răscruce, de revenire de la un sistem controlat de statul comunist, la economia de piaţă. Din nefericire, schimbarea nu s-a făcut câtuşi de puţin raţional, trecându-se cu îndârjire, imediat după căderea regimului comunist, la fărâmiţarea excesivă a suprafeţelor fermelor colectiviste şi a celor de stat, şi atribuirea acestora foştilor proprietari sau urmaşilor acestora. Ori, era fapt cunoscut încă de la începutul secolului XX, că "mizeria în care se sbuciumă ţărănimea noastră îşi are originea în starea de pulverizare a pământului". Afirmaţia aparţine unuia dintre intemeietorii cercetării ştiinţifice din agricultura românească, profesorul Gheorghe Ionescu Siseşti. Ajuns ministru al agriculturii, profesorul Ionescu Siseşti a militat pentru înfiinţarea şi consolidarea unor forme asociative de exploatare a terenului, care să beneficieze astfel de avantajele evidente ale marii proprietăţi: "Prin organizarea cooperativelor agricole de producţie, toate avantagiile specifice marii proprietăţi se pot realiza în proprietatea mică", afirma profesorul Siseşti... Ideea a fost promovată şi de alţi importanţi oameni luminaţi

ai perioadei interbelice, între care şi profesorul universitar Virgil Madgearu. In revista «Viaţa agricolă», acesta susţinea că “este necesar să se creeze un sistem de încurajare pentru întemeierea asociaţiilor de lucru în comun a pamântului ţărănesc”. In ciuda acestor realităţi, odată cu trecerea la aplicarea Legii Fondului Funciar, (Legea 18/1991) se «lichidează» fizic fostele CAP-uri prin restituirea proprietăţilor funciare «pe vechile amplasamente».

In acest fel au rezultat nu mai puţin de 4,2 milioane exploataţii în mărime medie de 2,3 ha, fiecare fărâmiţate în 5 - 16 parcele


izolate. Astfel, România a atins un record cu totul nedorit, devenind ţara cu agricultura cea mai fărâmiţată din Europa, depăşind de 2,7 ori chiar situaţia înregistrată din acest punct de vedere în perioada interbelică. In această situaţie se regăsesc circa 10 milioane hectare, ceea ce reprezintă 75% din suprafaţa agricolă cultivată şi din care mai mult de jumătate aparţine unor proprietari care locuiesc la oraş sau au alte profesii decât cea de agricultor. La aceştia se mai adaugă un număr tot mai mare de locuitori ai satelor care nu mai sunt apţi de muncă (Timariu G., 2004). Este greu de înţeles cum cei care au elaborat şi aplicat legea 18/1991, “nu s-au obosit nici cel puţin să studieze experienţa reformei agrare din 1918-1922, care a fost pusă în practică de specialişti agronomi şi nu de primari, majoritatea fără nici o pregătire în domeniu, cum s-a întâmplat după 1989. Punerea în practică a reformei agrare din 1918-1922 a necesitat peste doi ani de pregătire”(Davidescu D., 2002).

Judecata reputatului academician David Davidescu a fost emisă, de altfel, şi de către alţi specialişti, ale căror păreri nu au fost însă ascultate şi nu au contat în anii postdecembrişti: “legiuitorul din 1991 nu a ţinut seama de un fapt elementar şi anume că, în ultimii 45 de ani, societatea a evoluat şi că tehnica agricolă a evoluat şi ea şi că nu este cazul să ne întoarcem la agricultura dinainte de 1948.” O situaţie privind suprafeţele agricole şi neagricole ale României în 1993, după primul val de fărâmiţare, este prezentată în tabelele 3.23 şi 3.24.

Emil Luca

Tabelul 3.23. Situaţia suprafeţei agricole a României pe judeţe, 1993 (ha)

Nr crt

JUDEŢUL Arabil Păşune Fâneaţă Vii Livezi Total agricol

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41

TOTAL ALBA ARAD ARGEŞ BACĂU BIHOR BISTRIŢA N. BOTOŞANI BRAŞOV BRĂILA BUZĂU CARAŞ-S. CĂLĂRAŞI CLUJ CONSTANŢA COVASNA DÂMBOVIŢA DOLJ GALAŢI GIURGIU GORJ HARGHITA HUNEDOARA IALOMIŢA IAŞI MARAMUREŞ MEHEDINŢI MUREŞ NEAMŢ OLT PRAHOVA SATU-MARE SĂLAJ SIBIU SUCEAVA TELEORMAN TIMIŞ TULCEA VASLUI VÂLCEA VRANCEA BUCUREŞTI

9.341.496 130.738 348.064 170.513 184.720 301.175 101.187 291.546 118.175 337.805 253.918 118.458 416.381 177.204 477.805 86.642 174.245 482.284 290.171 257.857 102.262 92.735 90.111 346.149 249.418 83.606 185.732 222.327 169.984 383.142 146.741 220.217 122.328 116.237 181.336 460.971 539.708 290.198 275.512 86.728 146.832 146.832

3.362.553 115.228 127.314 101.469 84.163 140.072 107.595 74.364 119.890 30.624 89.187 190.124 4.771

161.837 65.885 58.126 436.705 67.086 42.182 8.325 85.809 148.156 148.908 17.272 85.128 101.135 79.169 113.312 68.469 35.329 71.928 57.770 80.042 107.118 92.575 20.689 118.960 59.519 80.605 111.468 44.735 44.735

1.489.264 70.498 25.434 42.210 39.800 41.870 63.756 14.152 56.536

380 29.943 75.933

104 77.186

40.264 18.428 2.631 548 197

40.518 163.935 103.796

85 20.148 117.711 10.126 63.107 39.542

813 32.452 26.995 26.889 75.675 71.018

700 29.290

5.607

30.909 30.079 30.079

303.945 5.394 4.031 3.457 10.262 5.566 1.049 3.593 233

10.537 17.891 1.410 8.818 1.155 17.445

1.399 20.488 22.188 8.000 8.399

77 342

7.979 12.679

246 9.831 4.742 1.125 10.537 10.877 4.210 3.138 3.224

12.820 4.988 10.524 19.711 4.645 29.110 29.110

295.604 2.432 6.817 27.422 4.398 10.750 10.915 4.027 2.685 1.469 11.538 13.695

623 6.995 5.561 1.384 11.982 11.537 2.028 1.210 13.266 1.540 5.689 1.375 9.140 8.537 9.120 6.262 3.506 12.556 17.121 8.337 7.027 5.720 4.573 1.173 9.424 1.766 7.037 17.902 4.572 4.572

14.793.062 324.920 511.660 345.071 323.343 499.133 284.502 387.682 297.519 380.815 402.477 399.620 430.697 424.377 56.696 186.416 249.759 584.026 357.117 275.589 250.254 406.443 348.846 372.860 376.513 311.235 293.977 409.750 202.626 442.377 279.119 317.519

2369.424 307.974 349.502 496.353 702.370 362.007 388.472 251.652 255.328 255.328


Tabelul 3.24.

Situaţia suprafeţei neagricole a României, pe judeţe, 1993 (ha)

Nr. crt.

JUDEŢUL Păduri Ape, bălţi

Dru-muri

Curţi constr.

Teren neprod.

Total neagr.

TOTAL TERIT.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41

TOTAL ALBA ARAD ARGEŞ BACĂU BIHOR BISTRIŢA BOTOŞANI BRAŞOV BRĂILA BUZĂU CARAŞ-S. CĂLĂRAŞI CLUJ CONSTANŢA COVASNA DÂMBOVIŢA DOLJ GALAŢI GIURGIU GORJ HARGHITA HUNEDOARA IALOMIŢA IAŞI MARAMUREŞ MEHEDINŢI MUREŞ NEAMŢ OLT PRAHOVA SATU-MARE SĂLAJ SIBIU SUCEAVA TELEORMAN TIMIŞ TULCEA VASLUI VÂLCEA VRANCEA BUCUREŞTI

6681057 226.654 212.186 289.948 281.072 195.019 205.605 57.215 199.315 23.223 169.740 409.829 21.830 169.291 34.891 167.375 120.820 81.548 44.925 37.633 273.918 232.545 312.181 25.855 98.113 289.195 148.351 216.149 261.636 57.745 152.222 78.171 106.718 201.758 456.579 29.672 109.017 95.195 83.472 287.303 191.407 25.743

892623 6.485 13.706 9.351 14.800 13.516 7.495 13.947 6.645 37.735 12.822 8.545 33.421 9.190 48.849 3.273 10.971 25.227 13.001 16.352 4.681 4.251 5.751 19.394 13.219 5.650 17.302 6.349 10.565 17.877 9.661 14.510 5.712 6.734 13.661 19.906 15.828 353.375 9.550 12.393 14.445 6.478

394012 9.725 14.751 10.037 11.885 14.103 8.311 8.433 6.391 9.148 9.706 10.219 9.306 11.969 13.212 4.132 6.879 14.068 10.812 6.849 9.079 8.150 10.051 8.037 11.434 6.297 7.489 11.056 7.889 9.580 9.235 8.090 7.158 8.915 8.107 11.654 18.713 8.109 11.994 6.905 8.666 6.958

627353 17.482 16.906 19.172 17.972 22.400 7.491 11.745 17.574 13.737 12.606 10.339 12.698 18.295 29.933 9.342 15.217 30.520 17.276 14.142 11.890 9.452 14.606 12.335 14.130 11.293 11.678 17.047 11.478 18.143 17.848 17.518 9.007 10.897 15.944 18.740 20.375 8.638 15.879 11.042 9.560 25.515

450454 39.521 6.200 9.052 12.980 9.956 21.616 19.537 8.865 11.918 2.896 13.121 33 31.318 13.525 142 1.761 6.030 3.501 2.037 10.343 3.049 14.882 6.808 34.149 6.786 14.492 11.037 15.120 4.106 3.502 5.977 18.419 6.970 11.567 2.653 3.362 22.551 22.473 7.182 6.297 49

9064000 299.067 203.749 337.569 338.709 254.091 251.018 110.867 238.790 95.761 207.778 452.356 78.060 24.063 140.433 184.561 155.060 157.735 89.515 77.013 309.920 257.447 357.421 72.429 171.045 319.201 199.312 261.638 305.988 107.451 192.468 124.266 147.014 235.274 505.848 82.625 167.295 487.868 143.368 324.825 230.375 64.743

23889071 627.157 775.109 882.031 662.052 754.127 585.620 498.560 536.009 176.576 610.255 851.976 506.705 506.140 707.130 370.961 105.127 741.101 146.882 352.602 560.171 663.490 706.267 145.289 547.558 630.136 493.289 671.082 509.614 549.828 471.587 441.785 386.438 543.240 855.350 578.978 869.885 849.075 531.840 578.477 485.703 182.115

Emil Luca

Din păcate, deciziile mari pentru soarta agriculturii au fost luate în pripă, sub presiuni diverse, de către factori cu grad foarte scăzut de competenţă sau, de cele mai multe ori, profund incompetenţi. Iată aprecierea academicianului Davidescu în această direcţie: “Este drept că nici Marx, Lenin şi nici foarte mulţi dintre domnii noştri teoreticieni de după 1990 nu aveau rădăcini rurale şi nu cunoşteau agricultura decât din cărţi, din mass media sau şi-o imaginau ca nişte romantici, însă ei au elaborat «tezele» privind colectivizarea (socializarea) şi apoi decooperativizarea (lichidarea CAP-urilor), ca nişte amatori, iar timpul le-a invalidat tezele, cu pierderi de miliarde de lei pentru ţara românească”...

Care sunt consecinţele deciziilor luate în 1989 şi în anii care au urmat?

In cele mai multe dintre noile exploataţii agricole, este greu de aplicat oricare dintre tehnicile moderne de utilizare raţională şi de conservare a solului - marea bogăţie a României, ce se iroseşte cu fiecare zi, ca urmare a exageratei fărâmiţări a parcelelor, pe de o parte, şi a dotării cu totul precare, pe de altă parte. Se poate aprecia că agricultura românească a începutului de mileniu trei, are prea puţine lucruri în comun cu orice cucerire a cercetării ştiinţifice.

Este greu de vorbit de generalizarea mecanizării în efectuarea lucrărilor solului câtă vreme animalele (cai, boi, vaci, măgari etc.) pot fi întâlnite pe mai toate brazdele din zonele agricole ale României...

Cum se poate vorbi de extinderea sistemelor de irigaţie, absolut necesare într-o agricultură sănătoasă şi într-o Românie în care anii secetoşi sunt mult mai frecvenţi decât cei normali ori cei ploioşi, câtă vreme echipamentele de udat şi celelalte dotări de pe aproape toate cele peste 3,2 milioane hectare amenajate în 1989, au fost vandalizate de către noii proprietari...

In tabelele 3.25 şi 3.26. sunt prezentate sistemele irigaţii, cele de desecare drenaj şi de combatere a eroziunii solului în România la 31 decembrie 1989


Tabelul 3.25. Suprafaţa amenajată cu lucrări de irigaţii la 31 decembrie 1989

Nr crt

JUDEŢUL

TOTAL

Din care:

Sisteme Amenajări Agricol Arabil locale

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41

ALBA ARAD ARGEŞ BACĂU BIHOR BISTRIŢA BOTOŞANI BRAŞOV BRĂILA BUZĂU CARAŞ-S. CĂLĂRAŞI CLUJ CONSTANŢA COVASNA DÂMBOVIŢA DOLJ GALAŢI GIURGIU GORJ HARGHITA HUNEDOARA IALOMIŢA IAŞI MARAMUREŞ MEHEDINŢI MUREŞ NEAMŢ OLT PRAHOVA SATU-MARE SĂLAJ SIBIU SUCEAVA TELEORMAN TIMIŞ TULCEA VASLUI VÂLCEA VRANCEA BUCUREŞTI

4.676 29.130 35.083 24.042 12.581

941 23.684 2.653

379.579 31.500

445 371.961 10.271 430.247

4.789 38.272 316.873 145.116 169.551

7.247 305

9.692 203.595 52.950

819 79.908 3.466 9.496

178.161 17.782 7.181 1.160 2.700 3.864

241.514 15.379 162.926 27.624 11.697 37.384 62.490

1.939 24.551 32.500 20.928 5.085

- 19.243 1.557

378.236 28.120

- 358.513

5.955 430.082

4.329 34.720 308.884 139.699 166.883

4.133 -

4.538 193.283 45.884

- 78.452

- 5.129

173.927 14.765 4.704

- 1.480 3.089

234.291 7.216

159.011 26.196 10.887 32.297 44.925

2.737 4.579 2.583 3.114 6.776 941

4.441 1.096 1.343 3.380 445

13.448 4.316 165 460

3.552 7.989 5.417 2.628 3.114 305

5.154 10.312 7.066 819

1.456 3.466 4.367 4.234 3.017 2.477 1.160 1.220 775

7.223 8.163 3.915 1.428 810

5.087 17.565

4.524 28.205 31.738 24.034 12.401

941 23.475 2.632

359.987 31.471

445 355.554 10.075 422.250

4.789 37.656 304.955 144.314 162.724

7.224 305

9.603 199.180 51.650

819 75.934 3.466 9.360

169.129 17.163 6.127 1.160 2.550 3.864

234.257 15.310 159.228 26.689 11.662 36.526 62.490

3.747 27.461 28.000 22.610 10.431

941 22.692 2.582

336.575 28.270

445 353.092

9.892 398.773

4.718 35.512 284.280 130.318 160.252

7.174 305

8.183 193.012 42.969

819 70.169 3.466 9.360

158.175 15.066 6.828 1.070 2.250 3.520

229.461 13.888 153.852 25.401 11.078 33.433 60.235

TOTAL 3.168.694 3.006.151 162.543 3.065.966 2.910.650

Emil Luca

Tabelul 3.26. Suprafaţa amenajată cu lucrări de desecări şi C.E.S. la 31 decembrie 1989

Nr crt

DESECĂRI Din care:

C.E.S. Din care:

JUDEŢUL TOTAL Sisteme Amenaj locale

TOTAL Sisteme Amenaj locale

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41

ALBA ARAD ARGEŞ BACĂU BIHOR BISTRIŢA BOTOŞANI BRAŞOV BRĂILA BUZĂU CARAŞ-S. CĂLĂRAŞI CLUJ CONSTANŢA COVASNA DÂMBOVIŢA DOLJ GALAŢI GIURGIU GORJ HARGHITA HUNEDOARA IALOMIŢA IAŞI MARAMUREŞ MEHEDINŢI MUREŞ NEAMŢ OLT PRAHOVA SATU-MARE SĂLAJ SIBIU SUCEAVA TELEORMAN TIMIŞ TULCEA VASLUI VÂLCEA VRANCEA BUCUREŞTI

10.825 226.742 33.309 3.623

169.780 17.961 10.541 80.241 267.915 111.994 24.338 169.269 10.900 15.491 44.370 68.532 144.173 60.723 89.835 7.559 37.442 21.388 165.984 47.246 27.178 38.222 13.709 11.131 78.276 52.508 232.155 13.477 32.727 41.298 95.322 432.448 75.910 41.186 12.991 54.174 54.316

7.455 222.394 33.309 3.623

165.731 7.819 9.150 75.837 267.915 111.994 24.338 168.590 3.786 14.801 37.702 60.912 140.986 60.723 86.296 7.559 18.284 14.115 165.984 42.059 27.178 37.196 10.895 10.811 72.048 44.240 323.155 13.477 27.229 36.350 95.322 432.448 73.739 39.986 12.991 50.057 52.733

3.370 4.348

- -

4.094 10.142 1.391 4.404

- - -

679 6.304 690

6.668 7.620 3.187

- 3.539

- 19.158 7.273

- 5.187

- 1.026 2.814 320

6.228 8.268

- -

5.498 4.948

- -

2.171 1.200

- 4.117 1.583

38.674 23.197 50.238 108.786 63.217 47.024 95.111 49.760 2.247 50.667 48.765 3.567

104.739 35.889 8.078 13.180 53.381 161.220 2.510 51.038 30.675 29.845

849 127.671 35.463 80.526 64.687 36.397 25.536 48.650 37.464 115.866 83.664 83.192 8.586 38.368 56.612 202.670 52.435 51.898

-

36.634 10.284 50.238 108.786 55.27 42.418 94.822 49.760 2.210 50.667 43.660 2.769

104.739 33.739 8.078 13.180 42.894 161.220 1.890 51.038 30.675 29.845

346 112.431 35.463 78.115 64.687 34.929 22.673 36.553 37.464 115.866 74.976 83.192 5.146 38.268 47.487 177.120 52.435 51.788

-

2.040 12.913

- -

8.001 4.606 289

- 37 -

5.105 803

- 2.150

- -

10.487 -

620 - - -

153 15.240

- 2.411

- 1.468 2.863

12.097 - -

8.688 -

3.440 -

9.125 25.550

- 110

-

TOTAL 3146399 3020217 126182 2222252 2093706 128546


Ce se va întâmpla cu suprafeţele care au fost amenajate împotriva excesului de apă, prin lucrări costisitoare de desecare şi drenaj, ori cu cele pe care s-au efectuat lucrări de prevenire şi de combatere a eroziunii solului? Cum se vor organiza asolamente raţionale, absolut obligatorii, la rândul lor, în creşterea gradului de fertilizare şi a conservării calităţilor solului? Sunt întrebări la care răspunsurile optimiste sunt tot mai greu de identificat... De subliniat că mânia revoluţionară s-a făcut simţită mult mai larg, nu doar în pulverizarea suprafeţelor agricole. Doar între 1990 şi 1993 au fost sacrificate 55 la sută din efectivele de bovine (circa 2,8 milioane capete), 67 la sută porcine ( 3,9 milioane capete) 70 la sută păsări (34 milioane capete), 62 la sută ovine (6,2 milioane capete). De asemenea, au fost demolate nenumărate spaţii de producţie şi adăposturi de animale din fostele cooperative agricole, au fost defrişate suprafeţe de circe 76 000 ha cu livezi moderne de pomi, au rămas nefolosite şi părăginite spaţii de prelucrare a produselor agricole cum sunt: centre de vinificaţie, fabrici de prelucrare a fructelor şi legumelor, 33 de fabrici de zahăr, fabrici de prelucrare a inului şi cânepii, au fost alungaţi din fermele fostelor CAP peste 30000 de specialişti agricoli etc (Timariu G., 2004). Comparativ cu România, care a urmat un traseu cu totul original, celelalte ţări din Europa, foste comuniste (Republica Cehă, Ungaria, Slovacia), au păstrat exploataţiile în mărimile fostelor CAP şi IAS, în proporţie de 70-90%. Germania Democrată, după reunificarea cu Germania Federală, nu a fărâmiţat nici ea marile exploataţii agricole, organizând societăţi agricole cooperatiste pe acţiuni, în mărimi de 1000-5000 ha şi asociaţii familiale de 300-500 ha pe 82% din suprafata agricolă, doar 18% din suprafaţa agricolă aparţinând fermelor familiale de 1-40 ha.

Situaţia este apropiată şi în alte ţări vecine României, inclusiv Bulgaria şi chiar Moldova...

Aprecierile unui important fermier american, David Garst, asupra fenomenului din agricultura României din primii ani de după 1989,

Emil Luca

sunt edificatoare: “Ceea ce aţi făcut dumneavoastră prin divizarea pământului, după anul 1989, este o crimă. O crimă rezultată din sălbăticie, nu din principiile capitalismului. Greşelile pe care le-aţi făcut prin divizarea agriculturii nu ţin de capitalism. Distrugerea capitalului nu poate însemna capitalism. Ati vrut să eliminaţi comunismul şi aţi instalat sărăcia”.

Din păcate, nici legislativul şi nici executivul României (Parlamentul şi Guvernul României) n-au reuşit să identifice ori să elaboreze până în prezent adevăratele măsuri menite să contribuie la redresarea situaţiei din agricultură, să stimuleze asocierea gospodăriilor de subzistenţă şi transformarea acestora în exploataţii agricole comerciale.

Merită amintită în acest sens, poate, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (O.U.G.) nr.108 din 27 iunie 2001, care prevedea dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole comerciale stimulate a se constitui, în aşa fel încât pe acestea să poată fi promovate tehnologii moderne de producţie.

Se prevedea, de asemenea, că exploataţiile agricole asociative sau cele rezultate prin arendare vor beneficia de facilităţi financiare din partea statului similare celor practicate în statele Uniunii Europene.

Infiinţarea şi organizarea exploataţiilor agricole comerciale, prin asocierea proprietăţilor mici, de subzistenţă, sau prin arendare, urma să se realizeze, conform ordonanţei de urgenţă, pe baza unor studii şi proiecte de organizare a teritoriului, întocmite de instituţii specializate de la nivel central, judeţean şi local. Din păcate, efectele ordonanţei, la fel ca şi ale altor încercări ulterioare de stimulare a asocierii şi comasării pe această cale a suprafeţelor mici în vederea realizării unor exploataţii competitive, nu au fost, încă, cele scontate...


IV. SISTEMATIZAREA TERITORIULUI

4.1. Consideraţii generale Ca primă etapă a organizării teritoriului, sistematizarea cuprinde ansamblul unor acţiuni de lungă durată care au ca obiectiv transformarea şi remodelarea teritoriului în concordanţă cu scopurile urmărite de către societate. Sistematizarea teritoriului este un ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative relative la terenurile agricole, la desfăşurarea activităţii pe aceste terenuri, la circulaţia forţei de muncă şi a materialelor în scopul obţinerii unor rezultate economice optime. Acţiunea de sistematizare a teritoriilor agricole urmăreşte rezolvarea în condiţii optime a tuturor exigenţelor moderne şi de perspectivă: circulaţie, dotări economice, administrative, evacuarea apei în exces, aducţiunea, transportul şi administrarea apei de irigaţie.

Sistematizarea poate avea în vedere teritoriul unei ţări, al unor regiuni cu condiţii asemănătoare, teritoriul judeţelor, comunelor sau al localităţilor. In toate cazurile sistematizarea teritoriului tinde spre rezolvarea în complex a problematicii legate de dezvoltarea şi utilizarea resurselor teritoriului, reprezentând un mijloc de îmbunătăţire a valorificării posibilităţilor teritoriului din punct de vedere fizic, economic şi demografic (Timariu Gh. si colab., 1965; Bold I., 1973; Bold I., A. Crăciun, 1994). Sistematizării îi revine misiunea de a soluţiona întreaga problematică legată de creşterea localităţilor, stabilirea mărimii optime şi a profilului economico-social al acestora, zonarea funcţională a teritoriului, amplasarea raţională a întreprinderilor productive şi a zonelor agricole, a spaţiilor de locuit şi a celor social-

Anda A

Highlight

Anda A

Highlight

Emil Luca

culturale, a bazelor sportive, a reţelelor de circulaţie, dotarea cu lucrări tehnico-edilitare, rezolvarea unor probleme legate de specificul local, de aspectele estetice şi de corelarea cadrului construit cu mediul înconjurător (Bold I., 1973). 4.2. Sistematizarea teritoriului în alte ţări O importanţă deosebită i s-a acordat în ultimul secol, în ţările Europei Occidentale, sistematizării zonelor rurale. Prin aceasta s-a încercat si, în cea mai mare măsură s-a reuşit, ridicarea standardului de viaţă al locuitorilor din spaţiul rural, prin separarea zonelor de locuit de zonele cu altă destinaţie. De obicei, diferitele construcţii, depozitele, atelierele, fermele etc. sunt plasate la periferia localităţii sau în afara ei. De asemenea, se evită, pe cât se poate, plasarea unor artere importante de circulaţie prin centrele locuite. Pentru că adesea satele constituie puncte de atracţie pentru turism, au fost dezvoltate unităţi de deservire moderne şi s-a facilitat accesul, spre punctele de interes. In cadrul sistematizării teritoriului, un rol aparte îl are gospodărirea eficientă a suprafeţelor agricole. Această funcţie a sistematizării are în vedere:

identificarea măsurilor pentru conservarea şi utilizarea raţională a fondului funciar în concordanţă cu condiţiile geografice, economice şi sociale concrete;

repartizarea teritorială a producţiei agricole şi forestiere; atribuirea de teren cu potenţial redus de productivitate

pentru obiectivele economice, în conditiile respectării cerinţelor economico-sociale.

Un studiu realizat în Franţa de către Delegaţia pentru Amenajarea Teritoriului şi pentru Acţiune Regională (DATAR) pentru sistematizarea teritoriului ţării, prevedea, în sinteză, următoarele faze ale acestui proces:


faza I - elaborarea de scheme logice a operaţiilor ce urma a fi realizate, cu precizarea obligatorie a obiectivelor de atins.

faza a II-a - evidenţa interconexiunii multiple şi delimitarea punctelor din scheme în care există posibilitatea apariţiei unor corecţii cu efecte importante asupra restului operaţiilor;

faza a III-a - expunerea grupelor de căi şi mijloace utilizabile pentru atingerea obiectivelor din etapa I (financiare, tehnice, organizatorice etc.);

faza a IV-a - precizarea limitelor sau a condiţiilor limitative care puteau opri, la un moment dat, acţiunea de sistematizare (densitatea populaţiei, lipsa sau excesul forţei de muncă, posibile efecte negative asupra mediului ambiant, costuri excesive sau nerentabile, imposibilităţi tehnice sau organizatorice);

faza a V-a - concluzii comparative, pe variante sau grupuri de variante privind sistematizările teritoriale propuse (Bold I., 1973).

In Germania, sistematizarea teritorială a landurilor a coincis cu o organizare structurală, de ansamblu, a fiecărui land. Planurile de sistematizare au inclus elemente cu privire la evoluţia numărului de locuitori ai zonei, precum şi hărţi care au prezentat următoarele aspecte: localităţile importante (centrale) şi zonele dezvoltate economic; domeniile de migrare, constituite din zonele locuite (de unde

existau premise de migrare) pe de o parte, şi din zonele industriale şi comerciale (spre care există posibilitatea să se migreze), pe de altă parte;

zonele libere - zone agricole menţionate ca prioritare, zone forestiere, zone de recreere, zone miniere, zone de protecţie a mediului etc.; zonele prevăzute pentru amplasarea arterelor de circulaţie, conducte etc.;

Emil Luca

aeroporturile; zonele destinate industriilor de deservire publică. Odată cu elaborarea acestor planuri de sistematizare a landurilor, în Germania s-a promovat şi o treaptă prealabilă acestui proces - presistematizarea, concretizată la rândul ei, în trei direcţii:

sistematizarea cadru - privind structura agrară a zonei; presistematizarea privind structura agrară; presistematizarea pe bază de proiecte.

Sistematizarea cadru privind structura agrară a landurilor, a fost orientată spre trasarea unei linii generale de dezvoltare, stabilind necesarul de fonduri pentru finanţarea planurilor de dezvoltare, pentru sistematizarea şi reconstrucţia unor localităţi; Presistematizarea structurii terenurilor agricole a reprezentat o sistematizare supralocală (intercomunală), cuprinzând teritoriul unuia sau mai multor terenuri şi care, spre deosebire de sistematizarea - cadru, a elaborat şi propus obiective şi măsuri reale de sistematizare în vederea stimulării unei dezvoltări structurale şi spaţiale a landului. Presistematizarea pe bază de proiecte a avut menirea de a stabili măsurile concrete care se impuneau pentru ameliorarea condiţiilor de gospodărire a unităţilor de pe teritoriul supus organizării: studii de sol pentru proiecte de drenaj, de combatere a eroziunii solului, de irigaţii, cercetarea stării clădirilor în cadrul măsurilor de reconstruire, densitatea circulaţiei etc. In cele 133 zone şi 16 oraşe autonome stabilite în Germania a fost favorizată o dezvoltare generală şi, în mod special, o dezvoltare agricolă, punându-se un accent deosebit pe protecţia şi conservarea mediului (Hessing F.L., 1972; Schone-Warfeld K., 1971; Bold I., 1973). In Anglia s-a avut în vedere, prin sistematizare, realizarea unei serii de obiective, pe baza analizei riguroase a mai multor proiecte alternative.


Proiectele trebuie să conţină, obligatoriu, studii asupra posibilităţilor de dezvoltare ale fiecărei zone, precum şi asupra modului de afectare a zonelor sistematizate de către schimbările intervenite. Obiectivele stabilite prin sistematizare erau puse faţă în faţă cu consecinţele acestui proces, fiind excluse orice intervenţii care ar fi influenţat nefavorabil funcţionarea şi evoluţia fiecărui sistem (Wilson A.G., 1969; Thorburn A., 1970). In Spania, direcţiile de sistematizare au fost orientate spre:

stabilirea, în mediul rural, a unor opţiuni ferme de dezvoltare generală pe termen lung;

identificarea unui cadru propice localizării echipamentelor tehnice;

elaborarea unor planuri de folosire a solului în raport cu destinaţia sa - pentru producţie agricolă, pentru activitate industrială, turism, pentru locuinţe, pentru plasarea echipamentelor de infrastructură etc. (Kayser B., 1970).

In Suedia - principalele obiective de sistematizare a teritoriului au vizat, deopotrivă, gospodărirea raţională a terenului, protecţia şi conservarea mediului înconjurator. Intre altele, în Suedia, s-a pus accentul pe: studiul, în perspectivă, a necesarului de terenuri şi de resurse de

apă; identificarea posibilităţilor de dezvoltare echilibrată, raţională, a

fiecărei zone, fără afectarea mediului înconjurator; stabilirea unor parametri generali privind gospodărirea resurselor

naturale, în aşa fel încât satisfacerea intereselor individuale sau departamentale să se suprapună cu interesele naţionale generale.

In anul 1970, în cadrul acţiunilor de sistematizare rurală, în Suedia, numărul comunelor a fost redus de la 2500 la 280, constituindu-se unităti funcţionale autonome (Lundqvist S., 1973).

Emil Luca

In Statele Unite ale Americii s-a construit în ultimul secol, aproape totul, din temelii, procesul realizându-se pe bazele unei sistematizări riguroase, atât în mediul urban cât şi în mediul rural. Industrializarea masivă a impus promovarea unor modalităţi curajoase de soluţionare a problemelor legate de sistematizare, prin valorificarea spaţiului în favoarea individului, dar şi a societăţii, în ansamblul ei (Pearson N., 1970, Polland W.S. si D.W. Moore, 1971, Friedmann J., 1969). 4.3. Intocmirea proiectelor de sistematizare a teritoriului Studiile ce intră în componenţa proiectelor de sistematizare a teritoriului urmează, în general, două etape principale: o analiză a situaţiei teritoriului înainte de amenajare şi emiterea unei ipoteze a dezvoltării economice în perspectivă. 4.3.1. Analiza situaţiei teritoriului înainte de amenajare, cuprinde: 4.3.1.1.Consideraţii generale - cu privire la raporturile de interdependenţă a teritoriului luat în studiu cu teritoriile vecine, în ce priveşte delimitarea, întinderea, elementele cu privire la aşezările omeneşti, la populaţia acestora, la activitatea economică şi la echiparea tehnică a teritoriului. 4.3.1.2.Cadrul natural - este prezentat sub mai multe aspecte: fizico-geografic, geologic, geomorfologic, hidrografic, hidrogeologic, climatic, pedologic, din punct de vedere al vegetaţiei naturale, al pretabilităţii şi favorabilităţii solurilor, al expunerii acestora la eroziune, la colmatare etc. 4.3.1.3. Populaţia şi asezările omeneşti se analizează din punct de vedere al pretabilităţii şi favorabilităţii solurilor, al expunerii acestora la eroziune, la colmatare etc. Populaţia şi aşezările omeneşti se analizează din punctul de

vedere al forţei de muncă, al posibilităţilor de utilizare a acesteia


în agricultură şi în ansamblul ramurilor economiei naţionale prezente în teritoriu.

Analiza are în vedere: distribuţia populaţiei în teritoriu (numărul de locuitori pe

localităţi şi gruparea localităţilor în teritoriu); gradul de urbanizare; densitatea locuitorilor pe kilometrul pătrat şi densitatea raportată

la teritoriul agricol şi la cel arabil; evoluţia demografică din ultimele decenii şi situaţia migrării

populaţiei din ultimii ani; structura populaţiei pe grupe de vârstă şi ramuri de activitate; raportul dintre populaţia activă şi populaţia pasivă. Cadrul agro-economic este analizat sub aspectul posibilitatilor de

utilizare a fondului funciar, al producţiei agricole vegetale şi animale, al centrelor de producţie şi al dotărilor existente, al posibilităţilor de valorificare a producţiei agricole etc.

4.3.2. Ipoteza dezvoltării în perspectivă a teritoriului - reprezintă o prognoză complexă a dezvoltării din punct de vedere economic a teritoriului, stabilind căile şi mijloacele prin care teritoriul luat în studiu se poate dezvolta. Principalele elemente ale ipotezei economice sunt: Caracterizarea activităţii economice, care vizează următoarele

aspecte: Fondul funciar, luându-se în calcul posibilităţile de dare

în folosinţă a unor suprafeţe slab productive, de comasare a terenurilor, de transformare a folosinţelor atunci când se impune;

Stabilirea mărimii optime a viitoarelor exploataţii agricole; se va ţine seama şi de experienţa în domeniu a altor ţări;

Stabilirea structurii culturilor şi a efectivelor de animale; Necesarul de maşini şi utilaje agricole;

Emil Luca

Stimularea dezvoltării întreprinderilor care prelucrează, depozitează şi valorifică producţia agricolă.

Necesarul de forţă de muncă. Stabilirea acestui parametru stă la baza calculului populaţiei de perspectivă, a dimensionării asezărilor, a dotării social-culturale şi a echipării tehnice a teritoriului. La stabilirea forţei de muncă se va ţine seama de necesarul atât în agricultură cât şi în alte ramuri economice dezvoltate în teritoriu.

Reţeaua de aşezări populate. Se va stimula dezvoltarea localităţilor care pot asigura condiţiile cele mai bune de amplasare, de acces, de alimentare cu apa, de extindere etc.

Dotarea tehnică, în cadrul căreia se pune accent, cu prioritate, pe dotările cu caracter general: alimentare cu apă, cu energie electrică, cu gaz metan, căile de comunicaţie, şcolile, spitalele etc.

Eficienţa economică. In cadrul acestui studiu se întocmesc mai multe variante cu justificări tehnico-economice, şi se face o analiză a rentabilităţii fiecărei variante.

Etapizarea obiectivelor şi investiţiilor preconizate.


V. DELIMITAREA TERITORIILOR

ADMINISTRATIVE 5.1. Unităţi administrativ-teritoriale In conformitate cu Legea 2/1968 şi cu Decretul Consiliului de Stat nr. 15/23.I.1981, privind organizarea administrativă a teritoriului României, lucrările de cadastru se execută pe unităţi administrativ-teritoriale de tipul: COMUNĂ, ORAŞ (MUNICIPIU), JUDEŢ. COMUNA este unitatea administrativ-teritorială, care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii economice, social-culturale, geografice şi demografice. ORAŞUL este o formă complexă de aşezare umană, constituind, de obicei, un centru industrial, comercial, administrativ, politic şi cultural. Oraşele cu un număr mare de locuitori şi cu o viaţă economică, politică şi social-culturală dezvoltată, sunt organizate ca MUNICIPII. JUDEŢUL este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din oraşe şi comune, stabilite în funcţie de condiţiile geografice, economice şi social-politice, etnice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei. Teritoriile administrative comunale şi orăşeneşti se compun din două elemente teritoriale principale:

INTRAVILANUL, este partea din teritoriul administrativ în care sunt grupate locuinţele şi anexele gospodăreşti ale locuitorilor, construcţiile social-culturale, construcţiile cu destinaţie

Emil Luca

economică, căile de comunicaţii, dotările social-culturale, de agrement şi sportive, edilitare şi comerciale etc.

EXTRAVILANUL, este partea din teritoriul administrativ cuprins între limitele hotarului administrativ (al unităţii ce se cadastrează) şi limita intravilanului.

5.2. Unităţi cadastrale Unităţile de tip cadastral sunt subdiviziuni ale intravilanului sau extravilanului.

TRUPUL este suprafaţa de teren dintr-un teritoriu administrativ care are un singur posesor, fiind înconjurat de alţi posesori. Trupul este format din una sau mai multe tarlale. Trupul poate avea una sau mai multe categorii de folosinţă.

SECTORUL CADASTRAL (CVARTALUL - pentru intravilan) este suprafaţa de teren delimitată de drumuri, cursuri de apă, păduri, canale, diguri etc. Poate avea una sau mai multe categorii de folosinţă şi unul sau mai mulţi posesori sau proprietari.

CORPUL DE PROPRIETATE (BUN IMOBIL) - este reprezentat de una sau mai multe parcele alipite, aparţinând aceluiaşi proprietar.

PARCELA este suprafaţa de teren cu o singură categorie de folosinţă şi un singur posesor sau proprietar.

LOTUL este o unitate teritorială, cu una sau mai multe parcele, având o utilizare deosebită: loturi date în folosinţa membrilor C.A.P., loturi experimentale, loturi semincere etc.


5.3. Hotarul Hotarul este linia despărţitoare între două teritorii ce formează unităţi distincte administrative şi economice, sau separă două proprietăţi funciare sau particulare. Hotarele sunt de patru tipuri: NAŢIONALE. Acestea alcătuiesc graniţele ţării. ADMINISTRATIVE. Delimitează teritoriile unităţilor

administrative (judeţene, orăşeneşti, comunale). HOTARE ALE UNITĂŢILOR ECONOMICE. Delimitează

teritoriile unităţilor industriale, ale unităţilor agricole, ale unităţilor forestiere.

HOTARE ALE PROPRIETĂŢILOR FUNCIARE. Delimitează diferitele proprietăţi de stat, cooperatiste, individuale.

Privite din punct de vedere ale provenienţei, hotarele se pot clasifica în:

NATURALE. Reprezentate prin liniile de TALVEG ale cursurilor de ape permanente sau temporare, prin liniile de cumpănă a apelor, prin margini de pădure etc.

ARTIFICIALE. Sunt hotare trasate de om. Ca exemple, pot fi enumerate şanţurile, gardurile, brazdele, digurile, canalele, drumurile etc.

5.4. Limita Limita este linia care stabileşte (determină) configuraţia sau forma geometrică a unităţilor teritoriale cadastrale (trup, tarla, parcelă etc.) a detaliilor liniare (ape curgătoare, drumuri, căi ferate etc.), a categoriilor de folosinţă, tipurilor de sol, clase de bonitare etc., separându-le unele de altele şi conferindu-le o individualitate aparte.

Emil Luca

CLASIFICAREA LIMITELOR: DISTINCTE. Au contururi vizibile, putându-se identifica

cu multă precizie. Acestea pot fi: a) DISTINCTE-NATURALE. (Limita dintre terasă şi luncă,

limita reprezentată de baza unei pante etc.) b) DISTINCTE-ARTIFICIALE. (Limita dintre un teren

arabil şi o plantaţie de vie, limita dintre terenurile amenajate şi cele neamenejate etc.)

DIFUZE. (Limita dintre o păşune împădurită şi pădurea propriu-zisă); prezintă contururi incerte, din care cauză, pentru clarificarea şi definitivarea lor, sunt necesare documentaţii, martori etc.

DISCRETE. Nu sunt vizibile la suprafaţa terenului şi pentru a fi identificate necesită lucrări speciale. (Limitele unităţilor de sol, limitele claselor de bonitare cadastrale etc.)

Semnele convenţionale adoptate pentru reprezentarea hotarelor (limitelor) pe hărţi şi planuri, sunt următoarele: Frontiera de STAT Hotar judeţean Hotar municipal Hotar orăşenesc Hotar comunal Limită de proprietăţi


5.5. Delimitarea cadastrală a teritoriilor administrative 5.5.1. Principii generale Delimitarea cadastrală a teritoriilor administrative se organizează ca lucrare de bază, prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele teritoriului administrativ conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului dinspre teritoriile administrative vecine şi limitele intravilanelor din respectivul teritoriu. Se oficializează astfel suprafaţa totală a teritoriului administrativ şi suprafeţele intravilanelor, în care urmează să se execute lucrări de introducere a cadastrului general. Lucrările de delimitare cadastrală a hotarelor sunt lucrări de mare importanţă fără de care nu pot începe lucrările de introducere a cadastrului general pe un teritoriu administrativ. Stabilirea liniei de hotar şi denumirile unităţilor administrativ-teritoriale se face în conformitate cu Legea nr. 7/1996, pe baza prevederilor Legii nr. 2/1968, cu modificările ulterioare, stabilite prin acte normative emise de Guvernul României sau prin alte documente legale. Limitele intravilanelor se stabilesc conform Planurilor Urbanistice Generale întocmite şi aprobate potrivit Legii nr. 50/1991, cu modificările ulterioare. In cazurile în care nu s-au aprobat Planuri Urbanistice Generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente la 1 ianuarie 1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată. 5.5.2. Procedura operaţiei de delimitare a teritoriului administrativ 5.5.2.1. Constituirea comisiei de delimitare Conform art. 11 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, delimitarea şi marcarea hotarelor administrative ale

Emil Luca

comunelor, oraşelor şi municipiilor, precum şi limitele intravilanelor localităţilor se face, potrivit legii, de către comisia stabilită în acest scop prin ordinul prefectului. Din comisie vor face parte primarul, secretarul consiliului local, delegatul O.J.C.G.C. şi, după caz, delegatul Direcţiei Generale pentru Amenajarea Teritoriului şi Urbanism. In comisia de delimitare se recomandă convocarea unor localnici care cunosc traseul hotarului, fără ca aceştia să fie nominalizaţi în ordinul de constituire. La stabilirea hotarului administrativ pot fi invitaţi, dacă este cazul, şi delegaţi desemnaţi de ministerele titulare ale cadastrelor de specialitate. Inaintea începerii lucrărilor de delimitare, delegatul OJCGC împreună cu primarul, procedează la convocarea comisiei, care are obligaţia să studieze (înainte de parcurgerea terenului) întreaga documentaţie existentă referitoare la ultima delimitare cadastrală. Primăria care doreşte să-şi delimiteze teritoriul va comunica în scris, cu aviz de confirmare, primăriei din teritoriul administrativ vecin, cu minimum 15 zile înainte, data, ora şi locul de întâlnire pentru a proceda la opeaţiunea de delimitare. Primăria teritoriului administrativ vecin este obligată să-şi delege membrii comisiei care vor participa la stabilirea hotarului. Când o parte din hotarul teritoriului administrativ case se delimitează se află la limită de judeţ, comisia de delimitare va fi constituită prin ordin comun al prefecţilor judeţelor implicate. Primăria care îşi delimitează teritoriul împreună cu O.J.C.G.C., vor informa în scris , Prefectura judeţului vecin, respectiv Oficiul Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie din judeţul vecin despre operaţiunea de delimitare, cu minimum 15 zile înainte de data stabilită pentru delimitare. Aceştia sunt obligaţi să-şi trimită delegaţi, membri ai comisiei, la data, ora şi locul comunicate. In cazul în care delegaţii primăriei teritoriului administrativ vecin, judeţului vecin, sau ai O.J.C.G.C. vecin, după caz, nu se prezintă la termenul stabilit, delimitarea hotarului se va face în lipsa


acestora, iar în procesul verbal şi în schiţa de delimitare se vor face menţiuni în legătură cu aceasta. 5.5.2.2. Recunoaşterea, marcarea şi descrierea hotarelor Opeaţiunea de delimitare pe teren a liniei de hotar începe, de regulă, dintr-un punct de trei sau mai multe hotare, identificându-se traseul până la următorul punct format din intersecţia mai multor hotare. Identificarea pe teren a liniei de hotar se face cu schiţa din dosarul ultimei delimitări. In lipsa schiţei menţionate stabilirea liniei de hotar se face de către membrii comisiei şi se evidenţiază, la faţa locului, pe hărţile şi planurile topogragice existente. Reprezentanţii executantului lucrărilor, convocaţi prin grija O.J.C.G.C., participă în mod obligatoriu la operaţiunile de stabilire a punctelor liniilor de hotar şi a punctelor care vor fi materializate. Odată cu recunoaşterea terenului teritoriului administrativ se face şi recunoaşterea punctelor din reţeaua geodezică naţională, reconstituirea şi semnalizarea celor distruse sau dispărute precum şi recunoaşterea punctelor geodezice noi în vederea realizării reţelei de îndesire şi/sau reţelei de ridicare. In cazul măsurătorilor prin metode convenţionale se culeg şi datele necesare pentru întocmirea proiectului de execuţie pentru determinarea punctelor din reţeaua de îndesire şi/sau din reţeaua de ridicare. Atunci când unele segmente şi puncte de hotar stabilite anterior (existente pe schiţa veche de delimitare) au suferit modificări, pe noua schiţă vor fi făcute menţiunile în acest sens. Numerotarea punctelor de hotar începe, cu numărul 101, din punctul de intersecţie a trei sau mai multe hotare situat în partea de nord sau nord-vest şi se continuă în sens orar. Punctele care se delimitează pe limita intravilanului, precum şi cele reprezentate prin detalii stabile se numerotează începând de la 1001,

Emil Luca

în sens orar, începând cu un punct din partea de nord-vest, asigurând o densitate de minim 2 puncte/km. Atunci când există delimitări făcute anterior, se vor înlocui numerele vechi ale punctelor de hotar cu numere noi, fără a se dubla numerele. Pe segmentele de hotar comune la două teritorii administrative delimitate, numerele vechi ale punctelor de hotar din teritoriul vecin vor fi scrise în paranteză. Pentru toate punctele de hotar materializate (vechi sau noi) se vor întocmi schiţe de reperaj şi descrieri topografice. Odată cu parcurgerea traseului, se vor culege şi date asupra terenurilor traversate de tronsoanele liniilor de hotar referitoare la categoriile de folosinţă, destinaţia terenurilor şi proprietari şi se vor consemna în procesul verbal de frontieră a ţării, coordonatele punctelor de hotar se preiau, în mod obligatoriu, de la Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Cadastru prin O.N.C.G.C. Linia de frontieră a ţării se avizează la Comandamentul Naţional al Grănicerilor. Cu ocazia parcurgerii terenului se face descrierea stării marcajelor atât pentru vechile puncte de hotar (care se menţin) cât şi pentru noile puncte care trebuie materializate cu borne. Punctele care se bornează sunt:

punctele de intersecţie ale liniilor de hotar (puncte de trei sau mai multe hotare);

unele puncte de schimbare a aliniamentelor pe traseul hotarului alese astfel încât să permită, la nevoie, reconstituirea exactă a traseului hotarului.

Pe tronsoanele de hotar, în aliniament, mai lungi de 3 km bornele se plantează la distanţe de aproximativ 2 km;

punctele de intersecţie ale hotarului cu ape curgătoare, căi ferate, şosele.

Se vor borna numai pe o parte a acestor detalii liniare, iar pe partea opusă se vor marca prin stâlpi de lemn cu diametrul de 10 cm şi lungimea de 70 cm, protejaţi cu movile de pământ.


Dacă punctele de schimbare a aliniamentelor (de frângere) sau de intersecţie a hotarelor care trebuie bornate, se află în locuri improprii bornării (baltă, mlaştină, carieră, prăpastie etc.) se vor planta în apropierea lor borne martor din care se vor determina coordonatele punctelor de hotar. Dacă hotarul traversază în linie dreaptă o pădure compactă, o păşune, o fâneaţă sau un lac, se vor borna punctele de intersecţie ale liniei de hoar cu limita suprafeţelor acestor categorii de folosinţă (în aceste cazuri, linia de hotar este o dreaptă imaginară). Dacă linia de hotar care traversează pădurea este o linie frântă sau siuoasă, se vor picheta şi determina coordonate la punctele care definesc respectiva linie. La recunoaşterea traseului hotarului care traversează păduri şi lacuri de acumulare, în comisia de delimitare vor fi invitaţi, după caz, şi reprezentanţii Direcţiei Silvice Judeţene şi ai Regiei Apele Române. Dacă hotarul este format de talvegul unei ape curgătoare se vor borna numai punctele de interscţie ale liniei de hotar cu traseul apei pe partea dinspre teritoriul care se delimitează, indiferent de lungimea tronsonului. Dacă firul apei are un traseu sinuos, la lucrările de delimitare se vor determina coordonate la punctele intermediare care definesc acest traseu. Punctele intermediare se materializează la intervale de 200-1000 m, cu stâlpi de lemn cu lungimea de 50 cm şi diametrul de 10 cm, protejaţi de movile de pământ. In cazul apelor curgătoare interioare, hotarul se stabileşte pe talvegul firului de curgere al apei, iar în cazul albiilor secate, hotarul se stabileşte la jumătatea albiei minore. coordonatele punctelor intermediare vor fi utilizate la calculul suprafeţei teritoriului administrativ. Dacă teritoriul administrativ este mărginit de drumuri, căi ferate, diguri, canale, linia de hotar se stabileşte pe una din laturile acestora, astfel încât acestea să fie cuprinse în întregime în suprafaţa unui teritoriu administrativ.

Emil Luca

In cazul traseelor frânte ori sinuoase se vor determina coordonate la puncte intermediare care definesc aceste trasee. Coordonatele punctelor intermediare vor fi utilizate la calculul suprafeţei teritoriului administrativ. Pe râurile de frontieră a ţării şi pe fluviul Dunărea, coordonatele punctelor de hotar vor fi cele preluate de la O.N.C.G.C. prin Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Cadastru. Pe fluviul Dunărea, pe porţiunea în care ambele maluri se află pe teritoriul României, punctele de hotar, între două teritorii, se stabilesc şi se determină prin digitizare la jumătatea lăţimii fluviului. La Marea Neagră hotarele se stabilesc pe linia care separă uscatul de apă, la data măsurătorilor. In cazurile în care există neînţelegeri, între vecini, la stabilirea liniei de hotar şi membrii comisiei nu pot rezolva neînţelegerile, litigiul se consemnează în documentele de delimitare astfel:

a) pe schiţa generală a hotarului administrativ şi pe schiţa cu porţiunea de hotar în litigiu, se consemnează ambele variante;

b) suprafaţa în litigiu se va calcula din coordonatele punctelor de pe contur care se vor stabili în prezenţa membrilor comisiei de delimitare;

c) unele puncte caracteristice de pe conturul suprafeţei în litigiu se vor materializa cu stâlpi de lemn cu lungimea de 50 cm şi diametrul de 10 cm şi vor avea o altă numerotare decât restul punctelor de hotar;

d) până la rezolvarea litigiului, suprafaţa disputată va fi inclusă în suprafaţa calculată a teritoriului nominalizate de OJCGC;

e) în procesul verbal de delimitare se vor menţiona argumentele celor două părţi şi se vor anexa copii după actele deţinute, dacă acestea există;


f) după soluţionarea litigiului, se reface documentaţia cadastrală şi se vor materializa cu borne punctele de pe varianta acceptată.

5.5.2.3. Materializarea pe teren a punctelor de hotar După parcurgerea terenului, stabilirea punctelor care se materializează şi marcarea provizorie a punctelor caracteristice se trece la materializarea definitivă. Materializarea punctelor din reţelele geodezice de sprijin, din reţelele de îndesire şi ridicare precum şi cele ale hotarului administrativ şi a limitei intravilanelor componente se realizează cu borne de suprafaţă şi borne subterane standardizate conform SR 3446-1/96 sau cu borne preluate din standardele intenaţionale avizate sau omologate de O.N.C.G.C. Mărcile pentru bornele de suprafaţă se inscripţionează conform STAS 4294/73. Se plantează prin grija executantului lucrărilor de delimitare, cu respectarea caracteristicilor menţionate anterior. Atunci când limita intravilanului a fost materializată cu ocazia întocmirii Planului Urbanistic General (conform Regulamentului local de urbanism) vor fi folosite şi acste puncte. Pentru bornele utilizate la materializarea punctelor executantul va prezenta certificat de calitate. La toate punctele materializate se vor întocmi schiţe de reperaj şi descrieri topografice. Pentru toate punctele geodezice utilizate şi pentru punctele de hotar şi limită de intravilan materializate, se vor întocmi procese verbale de predare.

Emil Luca

5.5.2.4. Determinarea coordonatelor punctelor şi calculul suprafeţelor După întocmirea proiectului de execuţie pentru determinarea punctelor din reţeaua de îndesire şi/sau din reţeaua de ridicare, în cazul măsurătorilor prin metode convenţionale şi a proiectului de execuţie pentru determinarea punctelor de hotar şi a celor de pe limita fiecărui intravilan, se trece la executarea operaţiilor de teren şi birou pentru determinarea coordonatelor acestor puncte. Coordonatele X,Y,Z ale punctelor din reţeaua de sprijin, de îndesire, ale punctelor de hotar precum şi ale punctelor de pe limitele intravilanelor componente se calculează în sistemul de proiecţie Stereografic 1970 şi în plan de referinţă Marea Neagră 1975. Reţeaua geodezică de sprijin a unui teritoriu administrativ este formată din totalitatea punctelor reţelei geodezice de referinţă. Reţeaua geodezică de îndesire şi ridicare se realizează astfel încât să asigure densitatea de puncte necesare pentru executarea lucrărilor de introducere şi întreţinere a cadastrului general. In configuraţia reţelei geodezice de îndesire şi ridicare vor fi incluse cel puţin 4 puncte din reţeua geodezică de sprijin, astfel încât poligonul format să încadreze toate punctele acesteia. Se execută prin metode cunoscute: triangulaţie, trilateraţie, triangulaţie-trilateraţie, reţele de drumuiri poligonometrice, intersecţii, retrointrospecţii sau tehnologii geodezice bazate pe observaţii satelitare (sisteme globale de poziţionare). In cazul în care coordonatele punctelor sunt determinate cu echipamente GPS (Global Positioning System), la proiectarea reţelei se va ţine seama de următoarele: reţeaua de îndesire şi ridicare trebuie să se sprijine pe minimum 6

puncte din reţeaua geodezică de sprijin (3 puncte din reţeuau de triangulaţie şi 3 puncte din reţeaua de nivelment);

punctele de sprijin vor trebui să fie uniform repartizate, atât în interiorul reţelei cât şi la marginea reţelei;

toate punctele noi vor fi determinate cu ajutorul a minimum trei vectori;


se va prevedea determinarea punctelor de legătură dublu-staţionate în sesiuni diferite. Numărul minim de sesiuni s într-o reţea p puncte şi cu utilizarea a r receptoare se calculează cu relaţia:

s = (p-n)/(r-n) pentru n≥1 unde n este numărul punctelor de legătură între sesiuni. Dacă un punct este staţionat de m ori atunci numărul de sesiuni se calculează cu relaţia: s = m x p/r Se compensează cu reţele libere. Abaterea standard medie de determinare a punctelor reţelei nu trebuie să depăşească 5 cm în poziţie planimetrică. După compensarea ca reţea liberă, se vor determina coordonatele plane ale punctelor reţelei de îndesire şi ridicare în sistemul de proiecţie Stereografic 1970, printr-o transformare Helmert cu ajutorul a minimum 4 puncte din reţeaua geodezică de sprijin. Punctele din reţeaua de îndesire trebuie să asigure o densitate de 1 punct/5 kmp în extravilan şi 1 punct/kmp în intravilan. Densitatea reţelei de ridicare se stabileşte în raport cu scopul lucrărilor şi scara de redactare a planurilor cadastrale. Reţelele de ridicare se proiectează astfel încât să se asigure determinarea punctelor care delimitează teritoriul administrativ şi intravilanele, precum şi a celor care definesc bunurile imobile. Indiferent de instrumentele şi procedeele tehnice utilizate la executarea măsurătorilor, reţeaua de ridicare se compensează ca reţea constrânsă pe punctele reţelelor de sprijin şi de îndesire. Abaterea

Emil Luca

standard de determinare a unui punct nu trebuie să depăşească 10 cm în intravilan şi 25 cm în extravilan. Suprafaţa teritoriului administrativ şi a intravilanelor componente se calculează analitic, din coordonatele tuturor punctelor de hotar, materializate şi nematerializate. 5.5.3. Documentaţii tehnice 5.5.3.1. Conţinutul documentaţiilor tehnice ale teritoriului administrativ La terminarea lucrărilor de delimitare a teritoriului administrativ se întocmeşte, în vederea realizării recepţiei, "dosarul de delimitare" care trebuie să conţină următoarele piese:

schiţa generală a hotarului şi schiţele segmentelor de hotar cuprinse între două puncte de trei sau mai multe hotare, cu acordul şi semnăturile membrilor comisiei de delimitare;

schiţele de reperaj ale tuturor punctelor materializate;

descrierile topografice ale tuturor punctelor materializate;

inventar de coordonate pentru toate punctele de hotar (materializate şi nematerializate);

inventar de coordonare pentru toate punctele materializate, pe suport magnetic (fişier ASCII);

schema măsurătorilor efectuate ; suprafaţa teritoriului calculată din coordonatele

tuturor punctelor de hotar; procesul verbal de delimitare cu descrierea

tronsoanelor de hotar corespunzătoare fiecărui


teritoriu administrativ vecin, cu semnăturile membrilor comisiei de delimitare ;

copii după scrisorile de încunoştinţare trimise primăriilor teritoriilor administrative vecine şi după caz prefecturilor şi O.J.C.G.C. vecine.

Schiţa generală a hotarului administrativ însoţită de o descriere a traseului hotarului, se întocmeşte pe copii extrase după hărţile cadastrale sau topografice, la scările 1:25000 sau 1:50000 astfel ca, în funcţie de mărimea teritoriului, acesta să fie cuprins pe o singură planşă. Schiţa generală conţine reprezentarea următoarelor detalii: - reţeaua principală de căi de comunicaţie; - reţeaua hidrografică formată din apele curgătoare şi stătătoare, canalele şi digurile principale; - perimetrele intravilanelor şi denumirile acestora; - poziţia şi numerotarea punctelor materializate şi a punctelor de trei sau mai multe hotare; - traseul liniei de hotar marcat prin semne convenţionale; - denumirea teritoriilor vecine. Pentru segmentele care constituie şi hotar de judeţ este necesar acordul prefecturilor şi O.J.C.G.C. din cele două judeţe limitrofe şi respectiv parafa prefecturii, semnătura prefectului, semnătura şi parafa preşedintelui consiliului judeţean, aplicate pe schiţă în dreptul porţiunii de hotar. Dosarul de delimitare se întocmeşte în trei exemplare: un exemplar se depune la O.J.C.G.C., un exemplar la primărie şi un exemplar la Consiliul Judeţean. Pentru porţiunile de hotar cu teritorii administrative vecine, se întocmesc dosare cu schiţa tronsonului de hotar, cu poziţia şi numerotarea punctelor de hotar. La fiecare primărie a teritoriilor vecine se transmite un dosar, prin grija O.J.C.G.C., cu schiţa porţiunii comune de hotar şi inventarul de coordonate al punctelor de hotar pe tronsonul respectiv.

Emil Luca

5.5.3.2. Conţinutul documentaţiilor tehnice ale intravilanului Pentru fiecare intravilan se întocmeşte un dosar de delimitare care conţine:

schiţe cu segmentele de pe limita intravilanului la scara 1:2000 cu numerotarea tuturor punctelor;

schiţe de reperaj şi descrierile topografice ale punctelor materializate;

procesul verbal de delimitare cu acordul şi semnăturile membrilor comisiei;

inventar de coordonate pentru toate punctele de pe limita intravilanului (materializate şi nematerializate);

inventar de coordonate pentru toate punctele materializate, pe suport magnetic (fişier ASCII);

schema măsurătorilor efectuate; copii după scrisorile de încunoştinţare trimise

Direcţiei Generale de Urbanusm şi Amenajarea Teritoriului din cadrul primăriilor şi după caz Consilii Judeţene sau Prefecturilor;

suprafaţa intravilanului calculată din coordonatele punctelor de pe limita intravilanului.

Dosarul de delimitare al intravilanului se întocmeşte în trei exemplare: un exemplar se predă la primărie, un exemplar la O.J.C.G.C. şi un exemplar la Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului. Prin acţiunea de "Delimitare cadastrală a teritoriilor administrative şi a intravilanelor componente" se oficializează suprafaţa totală a teritoriului administrativ şi suprafeţele intravilanelor în care urmează să se execute lucrări de introducere a cadastrului general.


După funalizarea lucrărilor, având datele pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, acestea se introduc în baza de date cadastrală. Fiecare unitate administrativ-teritorială se identifică prin codul SIRUTA extras din "Registrul permanent al unităţilor administrativ-teritoriale" publicat de Comisia Naţională pentru Statistică.

Emil Luca

VI. INFRASTRUCTURA RURALĂ

6.1. Infrastructura tehnico – edilitară Conform termenilor tehnici utilizati in domeniile de specialitate,

prin infrastructură se intelege un ansamblu de elemente care se incadreaza in una din situatiile de mai jos :

• ansamblul elementelor care sustin partea principala a unei constructii, care o fixeaza pe teren şi care transmite acesteia forţele;

• ansamblu de elemente de tip retea, care constituie un minisistem.

De regula, cînd se face referire la infrastructură se întelege totalitatea reţelelor edilitare (tehnico-edilitare si stradale) care asigura accesibilitatea la o zona teritoriala si functionabilitatea acesteia (de locuit, de exploatare industriala, agricola, turistica etc.).

Pe langa retelele edilitare clasice, de apa, canalizare, gaze, termoficare, electricitate, transport, telecomunicatii, stradale, au aparut retele noi cum sunt cele de TV-cablu, care cunosc o dezvoltare rapida.

Numărul de locuinţe din mediul rural a crescut de la 3.688,9 mii în 1998, la 3.867 mii în 2003;

În perioada 1998-2003, au fost înregistrate îmbunătăţiri în ceea ce priveşte reţelele de distribuire a apei potabile în mediul rural, iar lungimea acestor reţele a crescut de la 14.452,8 km în 1998 la 18.428,3 km în 2003 (creşterea de 27,5% este mult mai mare comparativ cu media pe total ţară de 15,4%, şi respectiv faţă de creşterea de 7,3% din mediul urban). În anul 2003, s-a ajuns ca din totalul lungimii acestor reţele, 43,6% să fie situate în mediul rural şi 56,4% în cel urban;


Lungimea conductelor de distribuire a gazelor a crescut de la 6.366,2 km în 1998 la 8.962,6 km în 2003; creşterea a fost de 40,8% la sate faţă de total care a fost de 23,0%; în anul 2003 s-a ajuns ca lungimea acestor reţele să reprezinte 37,5% la sate şi 62,5% în oraşe; deci, în acest sector satele sunt în avans ca ritm deoarece au fost lipsite de acest combustibil;

În privinţa canalizării, decalajul este încă foarte mare între rural şi urban; astfel, în 2003, în oraşe exista 93,2% din lungimea conductelor şi în sate numai 6,8%;

Deşi energia termică este foarte puţin folosită în mediul rural - doar aproximativ 0,5% din totalul energiei termice este distribuită în aceste zone; cauza este reprezentată de faptul că multe din uzinele care produceau această energie şi o distribuiau satelor din apropiere fie şi-au redus activitatea, fie au renunţat la furnizarea acestor servicii.

6.1.1. Infrastructura de transport În ceea ce priveşte căile rutiere, la începutul perioadei

predominau ca lungime drumurile comunale, pentru ca în anul 2000 majoritatea să fie deţinută de cele judeţene, întrucât o parte din drumurile comunale au fost trecute în categoria drumurilor judeţene; la nivelul anului 2003, în România, numai 10,2% din drumurile judeţene şi comunale erau modernizate şi 29,2% erau realizate cu îmbrăcăminte uşoară rutieră.

6.1.2. Infrastructura de telecomunicaţii În domeniul telecomunicaţiilor, pentru mediul rural se

înregistrează o reducere cu 22,9% a numărului unităţilor de poştă şi telefonie–telegrafie, de la 8410 unităţi în 1998 la 6.488 unităţi în anul

Emil Luca

2003, ca urmare, în principal, a introducerii sistemelor perfecţionate, automate, în telefonie, care înlocuiesc vechile centrale telefonice.

In 2004 utilizatorii de internet reprezentau 10% din populaţie, pe vârstă si sexe si se prezintă astfel:

- bărbaţi cu vârsta intre 16-74 ani -11% - femei cu vârsta intre 16-74 ani -9%

(Sursa: EUROSTAT) 6.1.3. Infrastructura de sănătate Analizând numărul principalelor unităţi sanitare (policlinici,

dispensare), în perioada 1999-2003, se constată o evoluţie generală descendentă, mai accentuată însă pentru rural, în timp ce în mediul urban, spitalele şi sanatoriile TBC au o evoluţie pozitivă. Astfel, în 2003 mai funcţionau în mediul rural doar 87,5% dintre spitalele existente în 1999 şi 18,2% dintre dispensarele medicale. Numărul farmaciilor si punctelor farmaceutice a crescut cu 16 unităţi comparativ cu anul 1999.

Deşi peste 40% din populaţia ţării locuieşte în spaţiul rural, mai puţin de 15% din personalul sanitar de toate nivelurile deserveşte aceasta populaţie. Această situaţie face ca unui medic să-i revină în rural, în medie, 1735,8 persoane în 2003, cu 37,3 persoane mai mult decât în 1999.

6.2. Infrastructura de învăţământ Numărul instituţiilor de învăţământ din România a înregistrat

o evoluţie descendentă în perioada 1999-2003, cu 34,8% semnificativ mai pronunţată în rural (41,5%) faţă de urban (14,5%).

Comparativ cu anul şcolar 1999/2000, în anul şcolar 2003/2004 numărul unităţilor şcolare din mediul rural s-a redus cu


48,4% în învăţământul preşcolar şi cu 36,5% în învăţământul primar şi gimnazial Infrastructura educaţională rurală a înregistrat cele mai mari diminuări pentru învăţământul preşcolar cu 48,4%; învăţământul primar şi gimnazial – 36,5%; învăţământul profesional – 17,9%.

In perioada 1998-2003 numărul absolvenţilor din învăţământul liceal de profil agricol a scăzut cu 64,3%;, numărul absolvenţilor de învăţământ profesional şi de ucenici a fost în anul şcolar 2003-2004 la un nivel de 6,4% din total elevi ai învăţământului agricol, denotând un interes al tinerilor faţă de acest tip de învăţământ şi implicit o tendinţă de dinamizare a activităţilor economice în mediul rural numărul absolvenţilor de profilul agricol din cadrul învăţământului postliceal şi de maiştri a scăzut aproape la jumătate în perioada 1998-2004; În învăţământul superior se constată o variaţie fluctuantă a celor ce studiază în domeniul agricol, valoarea procentuală stabilizându-se în jurul valorii de 2,68% în ultimii doi ani universitari,

S-a desfăşurat, de asemenea, o activitate intensă de eficientizare a cheltuielilor cu aceste instituţii de învăţământ, prin introducerea unui program complex de comasare a şcolilor nerentabile, program cuplat cu unul care a asigurat finanţarea necesară pentru achiziţionarea de maşini adecvate pentru transportul copiilor la noile şcoli colectoare. Aşa se explică reducerea drastică a instituţiilor de învăţământ, în special cele din învăţământul rural. Scăderea numărului de şcoli este cauzată şi de reducerea numărului de copii din ultimii ani, cuplată cu un proces de depopulare a zonelor rurale.

Emil Luca

6.3. Cultura O componentă importantă a vieţii satului este cea culturală,

domeniu care poate contribui în mod specific la creşterea gradului de atractivitate a satului pentru populaţia tânără.

Mijloacele prin care se induce cultură în mediul rural sunt: căminele culturale, bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea.

Situaţia actuală a căminelor culturale din sate atestă un declin atât numeric cât şi calitativ.

Din totalul de 6.147 de cămine culturale existente în ţară în 2002, doar 1.874 desfăşurau activităţi culturale propriu-zise, celelalte cămine culturale (peste două treimi) desfăşurând doar activităţi nespecifice. Deşi majoritatea căminelor culturale (cca. 97%) beneficiază de un sediu propriu, dotarea este nesatisfăcătoare pentru circa 82% dintre ele.

Situaţia bibliotecilor se încadrează în tendinţele generale de deteriorare a vieţii culturale la sate. Numărul bibliotecilor din mediul rural a scăzut cu cca. 11,6%, de la 9.388 în 1999 la 8.306 în 2004. Situaţia este mai proastă în ceea ce priveşte funcţionarea efectivă a bibliotecilor din mediul rural. La un număr de 8.947 de biblioteci din mediul rural, în anul 2003, se înregistrau doar 1.726 mii de cititori, ceea ce înseamnă doar 193 cititori la o bibliotecă.

În ceea ce priveşte cinematografele din mediul rural, numărul de spectacole şi spectatori este mult mai mare raportat la cel al sălilor pentru că cele mai multe proiecţii au loc în săli multifuncţionale, o parte din acestea aflându-se în căminele culturale. Se observă, totuşi, o scădere drastică a numărului de cinematografe în mediul rural, de la 55 la 8 în perioada 1999-2004.


6.4. Activităţi economice neagricole În mediul rural, se desfăşoară o serie de activităţi neagricole

(turism rural, agroturism, prelucrarea unor materii prime agricole, comerţ, transporturi etc.), care au un impact pozitiv asupra comunităţilor rurale, contribuind la asigurarea de venituri complementare şi la creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă.

În anul 2003, în mediul rural funcţionau 363.377 de agenţi economici având preocupări în domeniul activităţilor neagricole, din care 355.958 exploataţii agricole individuale (97,9% din total) şi 7.419 unităţi cu personalitate juridică (2,1% din total).

Dintre agenţii economici individuali, ponderea cea mai mare o deţin cei cu activităţi de comerţ, respectiv 33,2%, urmaţi de cei cu activităţi de prelucrare a laptelui - 17,7%, prelucrarea strugurilor - 17,1%, prelucrarea fructelor şi legumelor - 9,3% şi prelucrarea cărnii - 7,9%. Agenţii economici individuali care desfăşoară alte activităţi neagricole decât cele menţionate deţin o pondere foarte redusă (morărit, prelucrarea furajelor, prelucrarea lemnului, agro-turism, piscicultură, meşteşugărie, transporturi–livrări ş.a.).

În ceea ce priveşte agenţii economici cu personalitate juridică, ponderea cea mai mare o deţin tot cei cu activitate comercială (70% la unităţile cooperatiste, peste 32% în cazul societăţilor agricole şi în cel al societăţilor comerciale). Ponderi mai reduse, între 7-9% deţin unităţile de tip societăţi comerciale de morărit, de prelucrare a cărnii, de transporturi.

Agenţii economici cu activităţi de meşteşugărie (împletituri, artizanat), deţin, de asemenea o pondere redusă, între 1-2,6%, numărul exploataţiilor agricole individuale fiind de 6.880, iar al celor cu personalitate juridică de 81.(1,2% din total).

Emil Luca

6.5. Turismul rural şi agroturismul Turismul rural şi agroturismul cunosc, din punctul de vedere

al numărului de pensiuni şi al infrastructurii, un trend ascendent. Din analiza evoluţiei agenţilor economici şi a activităţii economice a acestora rezultă următoarele:

− faţă de 1998, când existau 600 de pensiuni, numărul acestora a ajuns în 2003 la 3.500, rezultand o creştere semnificativă de peste 5,8 ori;

− pensiunile dispuneau, în anul 2003, de 28.000 de locuri de cazare, comparativ cu 3.776, câte existau în anul 1998;

− distribuţia teritorială a pensiunilor turistice şi agroturistice reflectă o dezvoltare a acestora în toate regiunile de dezvoltare; o concentrare mai mare a pensiunilor este întâlnită în regiunile Centru, Nord – Est şi Nord – Vest;

− la nivel judeţean (NUTS III) distribuţia teritorială a pensiunilor turistice şi agroturistice a fost mai intensă în 27 de judeţe.

Analizând informaţiile referitoare la evoluţia pensiunilor turistice şi agroturistice existente la nivelul regiunilor de dezvoltare ale ţării, în perioada 1998-2003, se constată următoarele:

− în regiunea de Nord-Est există un trend crescător al numărului pensiunilor agroturistice, dar pensiunile turistice rurale înregistrează o evoluţie descrescătoare de la un an la altul;

− în zona de Sud se manifestă o tendinţă de creştere puternică a numărului pensiunilor agroturistice (o creştere de 420% în 2003 faţă de 1999); această creştere este intensă în judeţele Buzău şi Tulcea;

− în regiunea de Vest creşterea numărului pensiunilor agroturistice este de 300% în 2000 faţă de 1999;

6.6. IMM-uri în mediul rural Faţă de situaţia de ansamblu a creării de IMM în mediul

rural, analiza dinamică a acestora este în măsură să evidenţieze o


serie de tendinţe şi în ceea ce priveşte starea economico-socială a satelor în general.

Există două perioade distincte în procesul de creare a IMM-urilor la sate.

Etapa 1991-1994 este marcată de apariţia a numeroase IMM-uri. Din 1996, procesul de creare de IMM la sate scade constant, pentru ca în anul 2001 să înceapă o nouă etapă de revigorare a iniţiativelor la sate privitoare la înfiinţarea de noi IMM-uri.

Analiza IMM-urilor din mediul rural până în 2002 evidenţiază capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigenţelor referitoare la furnizarea de locuri de muncă pentru populaţia sătească, atât datorită numărului mic, cât şi a structurii pe număr de angajaţi. Pe ansamblul ţării, se constată o distribuţie puternic asimetrică a firmelor, o pondere majoritară a microîntreprinderilor - 94,45% şi, în cadrul acestora, în special, a firmelor fără nici un salariat (68,1% din totalul unităţilor înregistrate). Întreprinderile care, teoretic, au un potenţial mai mare de oferte de muncă, cele de talie mică şi mijlocie, sunt în număr redus, reprezentând numai 4,6%, firmele „mici” (cu 10 până la 49 de salariaţi) şi respectiv 0,9% - în clasa „firme mijlocii” (cu peste 50 de salariaţi, dar nu mai mult de 249). Pe parcursul anilor, cele mai multe IMM-uri au fost create în rural în domeniul comerţului (48,6%), urmând industria prelucrătoare (19,6%), agricultura (9,8%), turism (7,2%), transporturi (5,9%), construcţii (3,3%), servicii (5,3%), iar pe ultimul loc se plasează industria extractivă (0,2%).

Tabelul 6.1.

Situaţia IMM-urilor la sate, pe domenii de activitate Domenii de activitate

Ind. Extr

Ind. Prel.

Agric Constr Comerţ

Turism Trans- porturi

Serv.

Total

Număr 230 17.971 8.924 3.041 44.477 6.570 5.354 4.873 91.444 Pondere 0,25 19,65 9,76 3,33 48,64 7,18 5,85 5,33 100,00 Sursa: I.N.S.

Emil Luca

Iniţiativele de creare de IMM-uri se orientează în special spre comerţ, întrucât comerţul presupune resurse mai reduse, perioade mai scurte de recuperare a investiţiilor, experienţă de organizare şi conducere mai redusă etc. Un rol important revine persoanelor întoarse din urban în rural cu un grad general de instrucţie mai înalt fiind totodată calificate în foarte multe meserii din sfera industrială, dar care pot fi profesate sau adaptate la meserii de interes pentru funcţionarea comunităţii rurale în parametrii modernităţii.

Volumul mare al forţei de muncă în căutare de lucru nu se constituie în factor declanşator al comportamentului antreprenorial. Pentru înţelegerea acestui comportament sunt prezente elementele definitorii ale capitalului uman: instrucţia şcolară şi profesională a populaţiei rurale apte de muncă, dar mai ales tendinţa sa de a copia modelul de viaţă urban.

În 2004, în România activau circa 450.000 IMM-uri (dintre care 20,3% în mediul rural), cu un număr total de 1.950.000 angajaţi. (Sursa: I.N.S).

Disparităţi profunde persistă între zonele urbane şi rurale în ceea ce priveşte numărul de IMM-uri la 1.000 locuitori. Astfel, dacă oraşele au aproximativ 20 IMM-uri/1.000 locuitori, zonele rurale au doar 9 IMM-uri/1.000 locuitori, rezultând o medie naţională de 17,5 IMM-uri/1.000 locuitori, de trei ori mai mică decât media europeană, de 52 IMM-uri/loc. (Sursa: I.N.S.)

Există raţiuni obiective şi subiective pentru această situaţie. Astfel, este dificil, din punct de vedere obiectiv a pretinde IMM-urilor să se stabilească în zone lipsite de cea mai elementară infrastructură (drumuri, apă şi canalizare etc.)

Înainte ca instituţiile private să se dezvolte, este important să existe şi să funcţioneze un parteneriat public-privat pentru construirea infrastructurii necesare, ori este ştiut că acesta este deficitar în mediul rural.

În cadrul Programului SAPARD, atât reţeaua de apă cât şi cea de canalizare, necesită cofinanţare din partea comunităţilor locale,


dar branşarea la reţea implică plata din partea gospodăriilor pentru serviciul respectiv, fapt ce impune din partea comunităţilor locale şi evaluări privind capacitatea de plată a serviciilor oferite. În cadrul aceluiaşi program drumurile sunt, la rândul lor, cofinanţate de către comunităţile locale, demonstrând că ele înţeleg valoarea economică a unei infrastructuri mai bune. Într-adevăr, aceasta merge dincolo de atractivitatea pentru stabilirea de IMM-uri înspre alte domenii precum îmbunătăţirea accesului la educaţie şi sănătate, sau precum favorizarea mobilităţii persoanelor (prin navetism) şi a bunurilor (prin reţele de marketing şi livrare).

O altă raţiune obiectivă constă din lipsa generalizată a banilor la locuitorii rurali, puşi în imposibilitatea de a plăti chiar şi serviciile cele mai elementare. Acest cerc vicios poate fi spart dacă celelalte condiţii (stimularea migraţiei temporare peste hotare, creşterea pensiilor pentru fermieri în vârstă care renunţă la pământ) s-ar putea implementa.

Motivul subiectiv este legat de mentalitatea rurală arhaică, potrivit căreia, pentru o viaţă bună, totul trebuie produs şi poate fi produs în cadrul gospodăriei. Acesta este motivul pentru care iniţierea şi dezvoltarea programelor de educaţie şi recalificare pentru adulţi în mediul rural au o importanţă vitală.

Odată cu ridicarea nivelului de civilizaţie în zonele rurale, persoanele vor deveni mai puţin dependente de agricultură şi vor avea mai mulţi bani de cheltuit, noi calificări vor fi necesare precum, de exemplu, cele de mecanic auto, depanator TV, instalator etc. Acestea, la rândul lor, vor atrage forţă de muncă dinspre activităţile agricole, iar IMM sunt plasate ideal pentru a oferi acest tip de servicii.

Dacă numărul IMM-urilor din România s-ar dubla, aceasta ar însemna crearea a cca 400.000 – 500.000 locuri de muncă în afara agriculturii. Pe termen mediu şi lung, aceasta ar trebui să se întâmple, concomitent cu implementarea celorlalte elemente ţinând de

Emil Luca

infrastructură, pensii acordate agricultorilor sub formă de rentă viageră, etc.

O comparaţie dintre domeniile de activitate ale IMM româneşti şi cele ale altor ţări europene scoate în evidenţă predominarea activităţii de comerţ, în cazul României, în detrimentul turismului, transportului şi a altor servicii:

Tabelul 6.2.

Structura IMM-urilor pe domenii de activitate în România comparativ cu alte ţări europene, % din total -

Specificare România U.E. 10* Europa-

19** Industrie, agricultură, construcţii

16,9 28 25

Comerţ 63,0 19 25 Turism 0,5 5 6 Transporturi 3,6 12 6 Alte servicii 16,1 36 30 *U.E. 15 + ţările AELS **ţările din Europa Centrală şi de Est care au aderat la 1 mai 2004 Sursa: EUROSTAT

În România, 63% din IMM-uri desfăşoară activitate de

comerţ. În ţările care au aderat la U.E. la 1 mai 2004 (U.E. 10), vechile state membre (U.E. 15) şi patru ţări europene member AELS au o structură a IMM-urilor pe domenii echilibrată, fenomen ce reflectă structura cererii.

O soluţie sub-optimală (temporară) care ar putea fi avută în vedere constă în stimularea amplasării de IMM în oraşe mici, non-industriale, care dispun cel puţin de o infrastructură de bază. Aceasta ar rezolva parţial problema şomajului rural, dar ar lăsa nerezolvată


problema subdezvoltării satelor. O asemenea soluţie ar amâna pe termen lung modernizarea zonelor rurale româneşti.

Evoluţia sectorului IMM din România depinde de aplicarea normelor europene în domeniu.

Ca urmare, o prioritate importantă pentru perioada următoare (2005-2008) este implementarea Cartei Europene pentru Întreprinderi Mici.

O întreprindere se încadrează în categoria IMM (micro, mică sau mijlocie) dacă îndeplineşte toate criteriile cu privire la: numărul de angajaţi; cifra de afaceri şi capitalul social, drepturi de vot, etc.

Comparând definiţia IMM adoptată în România cu cea recomandată de U.E., se observă faptul că, din punct de vedere al numărului de angajaţi, acestea sunt identice.

Din punct de vedere al cifrei de afaceri, definiţia IMM în accepţiunea României este mai restrictivă, nivelul maxim al acesteia fiind de 8 mil. euro, comparativ cu condiţia similară din U.E. (7 mil. euro pentru întreprinderi mici şi 40 mil. euro pentru cele mijlocii), în conformitate cu Recomandarea Comisiei nr. 2003/361/EC privind definiţia întreprinderilor micro, mici şi mijlocii.

Emil Luca

VII. CARACTERISTICILE SOCIO-ECONOMICE ALE REGIUNILOR (NUTS II) DIN ROMÂNIA

In România sunt constituite opt regiuni de dezvoltare, pe baza

Regulamentului CE numărul 1059/2003. Acestea sunt: • Regiunea 1: Nord-Est • Regiunea 2: Sud-Est • Regiunea 3: Sud • Regiunea 4: Sud-Vest • Regiunea 5: Vest • Regiunea 6: Nord-Vest • Regiunea 7: Centru • Regiunea 8: Bucureşti – Ilfov

Fig. 7.1. Regiunile de Dezvoltare ale României


Regiunile de Dezvoltare sunt unităţi teritorial - statistice, alcătuite din 4-7 judeţe, prin asocierea liberă a Consiliilor Judeţene.

O particularitate a dezvoltării regionale în România este structura mozaicală a dezvoltării la nivel sub-regional. Practic, în toate regiunile coexistă zone relativ dezvoltate cu zone slab sau chiar subdezvoltate. De aceea o analiză la nivel subregional este absolut necesară pentru a putea evidenţia disparităţile intraregionale, respectiv la nivel de judeţe si a putea argumenta nu numai prin mărimea PIB pe locuitor necesitatea de a sprijini toate regiunile ţarii, inclusive pe cele considerate, potrivit mărimii PIB, mai prospere.

In cele ce urmează se va face o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale celor opt regiuni de dezvoltare ale României (după PLANUL NAŢIONAL STRATEGIC, 2007 – 2013 şi PROGRAMUL OPERAŢIONAL REGIONAL, – Ministerul Integrării Europene, România, 2007 – 2013, Aprilie 2006).

7.1. Regiunea de Dezvoltare Nord - Est

7.1.1. Caracteristici demo-geografice Regiunea Nord-Est este cea mai întinsă regiune a

României, având o suprafaţă de 36.850 kmp (15,46% din suprafaţa totală a ţării). Are graniţe externe cu Ucraina şi Republica Moldova. În componenţa sa sunt 6 judeţe: Bacău, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Vaslui, unităţi administrativ-teritoriale şi unităţi teritorial-statistice de nivel NUTS 3.

Cu o populaţie de 3.738.601 locuitori (17,2% din populaţia României) şi o densitate a populaţiei de 101,5 locuitori/km2, Regiunea Nord-Est ocupă locul al doilea în ceea ce priveşte densitatea după Regiunea Bucureşti-Ilfov). Populaţia regiunii este localizată cu precădere în mediul rural (56,3%).

Emil Luca

Regiunea se caracterizează printr-o îmbinare armonioasă între toate formele de relief, 30% munţi, 30% relieful subcarpatic, 40% podişului. Relieful bogat oferă zone de deal şi câmpie care sunt adecvate unei game largi de culturi agricole, iar zonele de munte cu peisaje spectaculoase sunt favorabile dezvoltării turismului.

7.1.2. Forţa de muncă şi migraţia Populaţia ocupată este apropiată mediei pe ţară, de 38%. O

pondere foarte mare o deţine populaţia ocupată în agricultură (42,4%), mai ales judeţele Botoşani (52,6%) şi Vaslui (51,7%). Ponderea populaţiei ocupate în industrie şi servicii se află sub media pe ţară (25,1%), respectiv 32,5%), judeţele Botoşani (19,1%) şi Suceava (21,6%) având cel mai mic grad de ocupare în industrie, iar judeţul Vaslui (24,7%) în domeniul serviciilor. De asemenea aceste judeţe se confruntă şi cu o evidentă rămânere în urmă a gradului de tehnologizare industrială şi agrară, precum şi cu un nivel redus de calificare a populaţiei.

În ultimii ani, a avut loc o scădere a ponderii populaţiei ocupate (de la 64.2% în 2000 la 54.8% în 2004). O diminuare accelerată a populaţiei ocupate a avut loc în judeţul Botoşani, unde, un procent mare al populaţiei lucrează în agricultură. (52,6%). Numeroase persoane în vârstă de muncă din această regiune lucrează temporar sau permanent în activităţi economice în Bucureşti, Banat, Transilvania, Europa de Vest şi Israel. În satele bucovinene, după plecarea populaţiei tinere masculine apte de muncă, se manifestă o tendinţă de emigrare şi a femeilor, pentru a munci în străinătate, astfel că în multe localităţi au rămas persoane vârstnice şi copii. În multe din aceste localităţi activitatea de construcţii este impresionantă, materia primă utilizată fiind lemnul. În acest fel s-au accentuat discrepanţele între localităţile regiunii din punct de vedere


al nivelului general de dezvoltare şi îndeosebi al dotărilor infrastructurale.

Şomajul înregistrează o valoare superioară (7,8%) celei naţionale (6,3%), judeţul Vaslui ajungând la 11%. Rata şomajului feminin are valori inferioare ratei şomajului în toate judeţele regiunii. Cauzele se pot găsi în existenţa mai multor locuri de muncă pentru femei (confecţii şi industria hotelieră) şi a faptului că numeroase femei lucrează în străinătate.

7.1.3. Economia regională Regiunea Nord-Est este regiunea cea mai slab dezvoltată a

României (în 2003, PIB/locuitor reprezenta 72,3% din media naţională). În interiorul regiunii, cele mai sărace zone sunt sudul judeţului Iaşi, sud-estul judeţului Neamţ, estul judeţului Bacău, judeţele Botoşani şi Vaslui.

În special vestul regiunii, care a fost în anii 60 – 70 obiectul unei industrializări forţate (mobilă, chimie, materiale de construcţii, construcţii de maşini, textile), a intrat într-un proces de dezindustrializare în ultimii 10 ani (întreprinderi din ramura chimie, petrochimie, uşoară, construcţii de maşini, mobilă), ceea ce a agravat situaţia economică, estul regiunii fiind tradiţional subdezvoltat. Indicele atractvităţii (După Survey, Romanian Business Digest, 2005. Indicele atractivităţii a fost calculat pe baza unor indicatori privind mediul de afaceri (mediul politic şi administrativ, piaţa muncii şi salariile, mediul economic, sectorul privat şi competiţia de piaţă, investiţii străine, comerţ extern, infrastructura şi preţul pământului) şi standardul de viaţă (telecomunicaţii, sănătate, educaţie, sistem bancar, utilizarea internetului, dotări edilitar gospodăreşti, folosirea timpului liber, preţurile medii la produsele de bază) este cel mai scăzut în această regiune - 19,7 (cel mai mare grad de atractivitate fiind realizat, conform studiului, de Regiunea Nord-Vest, respectiv 39,8).

Emil Luca

Atractivitatea scăzută se manifestă şi în volumul mic al investiţiilor străine directe: 18 mil. EURO în 2004, reprezentând 1% din totalul investiţiilor străine directe realizate în România.

De asemenea, Regiunea Nord - Est are cel mai mic număr de IMM-uri la 1000 de locuitori, doar 12,6%, numărul total al IMM-urilor fiind de 47.180, microîntreprinderile reprezentând 86,3% din total IMM-uri. La nivel intraregional, judeţele Iaşi (27,2%), Bacău (20,8%) şi Suceava (18,8%) au cel mai mare număr de IMM-uri, la polul apus aflându-se judeţul Vaslui cu doar (8,5%).

În regiune funcţionează 2 parcuri industriale (Bacău şi Iaşi), 1 în proprietate privată şi 1 realizat în parteneriat public-privat. Acestea acoperă o suprafaţă de 22,38 ha, de tip brownfield. Parcul industrial Bacău, bazat pe tehnologia informaţiei şi comunicaţii, va asimila forţa de muncă disponibilizată şi va dinamiza dezvoltarea acestui sector economic de vârf la nivel regional. Astfel, se preconizează crearea a cca. 50 de noi locuri de muncă directe pe durata fazei de implementare şi cca. 200 pe durata fazei operaţionale. Parcul industrial Iaşi este destinat industriilor de înaltă tehnologie ce includ companii din domeniile IT şi biotehnologiei. Se are în vedere stoparea migraţiei forţei de muncă tinere şi specializate în aceste domenii, prin asigurarea de locuri de muncă pentru absolvenţii din domeniu.

În Regiunea Nord Est, activează un Centru Euroinfo (încă din anul 1999), un IRE (Innovation Relay Centre) în Iaşi şi 33 de centre de consultanţă. De asemenea, cele trei incubatoare de afaceri existente asigură incubarea pentru 118 firme, contribuind la realizarea a 270 noi locuri de muncă.

Dacă în celelalte judeţe ale Regiunii Nord-Est au apărut indicii ale unui început de reviriment economic, situaţia economică este precară şi instabilă in judele Botoşani, Iaşi şi Vaslui, deşi aici activează numeroase întreprinderi textile care lucrează în sistem lohn; cele mai mici perturbări ale cererii internaţionale duc la reduceri de salariu, trimitere în şomaj sau chiar închiderea


întreprinderilor. De asemenea, există zone de declin industrial şi cu şomaj ridicat, în special în arealele din jurul localităţilor urbane: Roman, Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Vaslui, Negreşti, Huşi, Buhuşi, Dărmăneşti, Moineşti, Comăneşti, Paşcani, Hîrlău, Tîrgu Frumos, Tîrgu Neamţ, Botoşani şi Dorohoi, cu platformele industriale adiacente.

În afara disparităţilor de dezvoltare vest–est, în Regiunea Nord-Est sunt evidente de asemenea disparităţile urban-rural în ce priveşte gradul general de dezvoltare, dotările infrastructurale de toate tipurile, gradul de atractivitate a investiţilor. În acelaşi timp se manifestă un alt fenomen îngrijorător, legat de declinul oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi cele monoindustrirale, care tind sau chiar s-au decuplat de la procesul de creştere economică, nemaiputând să-şi îndeplinească funcţiile urbane.

7.1.4. Infrastructura 7.1.4.1. Transportul Infrastructura de drumuri, reţele de apă şi canalizare ridică

probleme în majoritatea judeţelor, dar cele mai afectate sunt judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui. De asemenea aceste judeţe se confruntă şi cu o evidentă rămânere în urmă a gradului de tehnologizare industrială şi agrară, un nivel redus de calificare a populaţiei, precum şi cu probleme de mediu, cauzate de lipsa resurselor de apă, vechile defrişări, alunecările de teren considerabile, stratul freatic adânc.

Densitatea drumurilor publice este de 36,3 km/km2, superioară mediei pe ţară (33,1 km/km2), fiind mai ridicată în Iaşi, Botoşani, Vaslui şi Bacău, pentru că regiunea este străbătută de o serie de coridoare europene (E85, E576, E574, E581, E583). Există

Emil Luca

însă puţine drumuri publice modernizate, ponderea acestora fiind mult inferioară mediei pe ţară (25,3%), judeţele Botoşani şi Iaşi având o pondere de 16,7%, respectiv 17,6%. Din cauza reliefului predominant muntos şi judeţele Neamţ şi Suceava se confruntă cu probleme de accesibilitate.

Densitatea reţelei de cale ferată este de 40,9/1000km2, regiunea fiind traversată de două din cele nouă magistrale feroviare ale ţării: V (Bucureşti-Suceava) şi VI (Bucureşti-Iaşi).

În cadrul regiunii există trei aeroporturi (Bacău, Iaşi şi Suceava) care deservesc curse interne şi ocazional zboruri externe. Infrastructura existentă în momentul de faţă nu permite nici unui aeroport din cele trei efectuarea de zboruri curente externe de pasageri şi de marfă. Judeţul Suceava dispune de 5 heliporturi, iar în judeţul Iaşi există o aerobază utilitară cu o experienţă de 30 ani în domeniu şi care are ca obiect de activitate zboruri utilitare şi zboruri sanitare.

7.1.4.2. Utilităţi publice Atât reţeaua de alimentare cu apă potabilă, cât şi cea de

canalizare sunt insuficient dezvoltate, ponderea localităţilor cu reţea de apă potabilă fiind de 17%, comparativ cu media pe ţară (20,2%), iar judeţele Iaşi şi Vaslui având o pondere a localităţilor cu reţea de canalizare de doar 2,8%, respectiv 2,9%.

De asemenea, capacitatea staţiilor de epurare a apelor reziduale cât şi capacitatea de depozitare a deşeurilor sunt insuficiente, faţă de cerinţele actuale.

Doar 2,1% din numărul total al localităţilor regiunii sunt conectate la reţeaua de distribuţie a gazelor naturale, judeţele Bacău, Iaşi şi Neamţ, având ponderea cea mai mare. În ceea ce priveşte numărul localităţilor conectate la reţelele de distribuţie a energiei termice, se constată o scădere continuă a acestuia; 6,9% dintre localităţile din Regiunea Nord Est sunt conectate la reţeaua de


distribuţie a energiei termice, valori mai ridicate înregistrând judeţele Bacău, Suceava şi Neamţ.

De asemenea, aceste judeţe se confruntă şi cu probleme de mediu, cauzate de lipsa resurselor de apă (consecinţă a stratului freatic situat la adâncime considerabilă), vechile defrişări, alunecările de teren considerabile.

7.1.4.3. Mediu La nivelul regiunii principalele probleme de mediu sunt

legate de: • proasta gestionare a deşeurilor industriale şi menajere

(colectare neselectivă, gradul redus de revalorificare şi/sau tratare a deşeurilor, depozitare inadecvată sub aspectul amplasării şi amenajării haldelor, existenţa depozitelor de rumeguş pe malurile cursurilor de apă, de-a lungul căilor rutiere);

• dezafectarea unor foste întreprinderi de stat • despăduriri, cu implicaţii în accentuarea alunecărilor de

teren; • fenomenele de eroziune a solului care afectează, în

principal, partea de est a regiunii; • poluarea locală sau zonală În unele judeţe se derulează (în diferite stadii) proiecte de

realizare a unor modernizări ale sistemelor de alimentare cu apă (Iaşi), modernizări, retehnologizări şi dezvoltări ale unor staţii de epurare orăşeneşti (Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ, Roman), de colectare selectivă a deşeurilor (Piatra Neamţ), de conservare a biodiversităţii şi reconstrucţie ecologică a Parcului Naţional Ceahlău.

7.1.4.4. Educaţie Având în vedere că din cele opt regiuni de dezvoltare,

Regiunea NE deţine cea mai mare pondere a populaţiei şi a elevilor

Emil Luca

(17,2% si respectiv 19,48% ), numărul unităţilor destinate procesului educaţional este mic, acesta reprezentând numai 18,75% din numărul unităţilor de învăţământ pe ansamblul ţarii. Trei judeţe Bacău (21%), Suceava (18%) şi Iaşi (18%) deţin aproximativ 60% din numărul total al şcolilor existentă la nivel regional, având cea mai numeroasă populaţie şcolară, comparativ cu celelalte 3 judeţe din regiune. Ele sunt în acelaşi timp şi centre universitare.

7.1.4.5. Sănătate Regiunea Nord-Est deţine 172 de unităţi sanitare (spitale,

policlinici, dispensare medicale, sanatorii TBC), reprezentând 14,35% din numărul total al unităţilor sanitare din România aflate în proprietate publică. Ele se află într-o stare precară, existând riscul ca multe unităţi să nu mai primească autorizaţie de funcţionare. În plus, dotările tehnice de care dispun sunt uzate atât fizic cât şi moral şi nu mai corespund cerinţelor actuale. Necesarul de dotări tehnice pentru următoarea perioadă este cel mai mare dintre toate regiunile.

7.1.4.6. Servicii Sociale În Regiunea Nord-Est s-au înregistrat cel mai mare număr de

nou născuţi de la nivelul întregii ţări (5,4% din total naţional), dar instituţiile pentru protecţia copilului sunt insuficient dezvoltate. Această situaţie nu favorizează reintegrarea părinţilor pe piaţa muncii. Judeţele Iaşi şi Suceava nu dispun de nici o instituţie de asistenţă socială.

7.1.4.7. Zone problemă Analiza mai detaliată a disparităţilor interne în dezvoltarea

Regiunii Nord-Est, atât din punct de vedere al dezvoltării economice,


cât şi al problemelor de mediu, evidenţiază următoarele tipuri de zone-problemă:

Areale rurale izolate, cu infrastructură slab dezvoltată: • zona rurală care acoperă regiunea de confluenţă dintre

judeţele Bacău, Vaslui, Iaşi şi Neamţ, care se continuă cu zona de vest a judeţului Vaslui;

• fâşia adiacentă graniţei dintre judeţele Botoşani si Iaşi; • porţiunea situată în extremitatea sud-estică a judeţului Iaşi şi

care continuă în nord-estul judeţului Vaslui, pe malul drept al râului Prut.

• Zone cuprinzând grupuri izolate de localităţi din sudul judeţului Suceava

Zone afectate de alunecări de teren şi fenomene de eroziune: • în judeţul Botoşani aceste zone sunt situate în zona centrală

şi de sud; • în judeţul Neamţ: pe ambele maluri ale lacului de acumulare

Bicaz şi in nordul judeţului; • în nordul şi sudul judeţul Iaşi; • în judeţul Vaslui, în bazinul afluenţilor râului Bârlad; • în judeţul Bacău au fost identificate 13 zone expuse

alunecărilor de teren, situate în partea centrală si de nord; • în sudul judeţului Suceava, în raza localităţilor: Fălticeni,

Dolhasca etc. Zone afectate de inundaţii sunt în bazinul râului Bistriţa, în

lunca Jijiei şi Prutului, precum şi în judeţul Bacău, în zona bazinelor hidrografice ale râurilor Trotuş, Siret, Tazlău, Bistriţa, Zeletin.

7.1.5. Potenţial de dezvoltare Pe ansamblul Regiunii Nord - Est sunt evidente discrepanţele

ca nivel dar şi ca potenţial de dezvoltare între vestul mai dezvoltat al Regiunii şi estul mult rămas în urmă (judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui).

Emil Luca

Şansa zonelor de est, limitrofe graniţei de est a Uniunii Europene, Ucrainei şi Moldovei, este să se dezvolte ca areal de servicii de tranzit pentru produsele provenite din ţările fostei URSS (înmagazinare, înnobilare şi pregătire prin segmentare şi împachetare etc). Pentru aceasta trebuie efectuate lucrări de infrastructură, de creare a unor zone cu facilităţi specifice (parcuri logistice), asemănătoare celor din porturile Belgiei, Olandei şi Germaniei, specializate în astfel de servicii.

Datorită condiţiilor favorabile de care dispune, a frumuseţii locurilor, purităţii aerului, apelor, zonelor montane din judeţele Bacău, Neamţ şi Suceava, precum şi a inestimabilului patrimoniu cultural şi religios existent, Regiunea Nord Est deţine un potenţial turistic relativ ridicat, care poate fi comparat cu alte zone turistice renumite din ţară şi din străinătate.

Alături de pitorescul regiunii, binecunoscuta ospitalitate, tradiţiile populare, obiceiurile, specificul gastronomiei moldoveneşti, tradiţionalele degustări de vinuri din podgoriile Cotnari si Huşi dau culoare locală pentru atragerea turiştilor.

Principalele tipuri de turism care pot fi practicate sunt: turismul cultural (muzeistic, etnografic, artistic), religios, balneo-terapeutic, de agrement, de tranzit, agroturism.

Zona muntoasă şi deluroasă din vestul regiunii (judeţele Suceava, Neamţ, Bacău) deţin un potenţial turistic valoros, în mare parte (exceptând Bucovina) insuficient dezvoltat, dar care, cu măsuri adecvate poate intra cu uşurinţă în circuitul turistic european, cu specializarea „turism religios” (Putna, Neamţ, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ), Humor, Arbore, Agapia, Văratec, Dragomirna, Bistriţa, Zamca, Secu, Sihăstria, Caşin), turism balneo-terapeutic (Vatra Dornei, Câmpulung-Moldovenesc, Bălţăteşti, Oglinzi, Slănic Moldova, Târgu Ocna), turism etnografic, agro-turism, turism rural, turism sportiv (alpinism, vânătoare, pescuit, sporturi extreme – zborul cu parapanta, rafting, orientare turistică, mountainbike, schi).


Gradul de dotare a localităţilor şi originalitatea landschaftului bucovinean cât şi specificul deosebit al satelor, cu un grad înalt de civilizaţie a populaţiei, pot juca un rol în turismul de lungă durată, cu activităţi sportive, agrement şi pentru optimizarea sănătăţii (Vatra Dornei, Solca, Cacica şi pe Valea Bistriţei şi Moldovei).

7.2. Regiunea de Dezvoltare Sud-Est 7.2.1. Caracteristici demo-geografice Regiunea Sud - Est este situată în partea de sud-est a

României, acoperind 35.762 km² sau 15 % din suprafaţa totală a ţării, regiunea este a doua ca mărime din cele 8 ale României.

Regiunea Sud - Est cuprinde aproape toate formele de relief: lunca Dunării, câmpia Bărăganului, podişul Dobrogei cu Munţii Măcinului, iar partea de nord-vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaţilor şi Subcarpaţilor de Curbură. Totodată regiunea este străbătută de fluviul Dunărea, cuprinde Delta Dunării şi este mărginit la est de întreg litoralul românesc al Mării Negre. Preponderent este însă relieful de câmpie, cu specific climatic continental.

În 2004, Regiunea avea o populaţie de 2.850.318 locuitori, reprezentând 13,1 % din populaţia ţării; densitatea de 79,7 loc/kmp este sub media pe ţară (90,91 loc/kmp), cea mai mare densitate a populaţiei fiind în judeţul Galaţi (139,5 loc/kmp), dominat de centrul industrial şi comercial cu acelaşi nume, iar cea mai mică, în judeţul Tulcea (29,9 loc/kmp), unde condiţiile naturale şi economice sunt mai puţin propice.

Oraşele concentrează 55,5% din populaţie, cu tendinţe de diminuare. Industrializarea forţată de după război a condus la concentrarea populaţiei în oraşele Galaţi, Brăila şi Constanţa.

Reţeaua de localităţi a regiunii Sud - Est era alcătuită din 33 de oraşe (dintre care 11 erau municipii) şi 1.455 de sate (organizate în 339 de comune). Cel mai mare oraş al regiunii este Constanţa

Emil Luca

(309.965 locuitori), urmat de Galaţi şi Brăila (peste 200.000 de locuitori), Buzău, şi Focşani (peste 100.000 de locuitori).

7.2.2. Forţa de muncă şi migraţia

În 2004, populaţia ocupată reprezenta 35,8% din total, cea mai mare parte în servicii (36,4%) şi agricultură (35,3%), urmate de industrie (28,3%). Se remarcă ponderea ridicată a populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în judeţele Constanţa şi Galaţi, datorită staţiunilor turistice din lungul litoralului şi prezenţei porturilor Constanţa şi Mangalia, şi respectiv Galaţi. Spre deosebire de acestea, în judeţul Vrancea, peste 50% din populaţia ocupată lucrează în agricultură, iar 62% din populaţia judeţului locuieşte în mediul rural.

Şomajul, cu o valoare de 6,9% (2004) depăşeşte media ţării (6,3%). Disponibilizările din industria metalurgică (MITTAL GROUP) au determinat ca judeţul Galaţi să deţină cea mai ridicată rată a şomajului (9,6%), urmat de Brăila (8,7%) şi Buzău (6,7%).

Lipsa locurilor de muncă adecvate, salarizarea neatractivă, dar şi calificarea necorespunzătoare determină plecări masive a activilor spre arealele de creştere economică din ţară sau străinătate. Migraţia cea mai accentuată se înregistrează în judeţul Vrancea, în special din cauza structurii economice neconsolidate, unde populaţia tânără a părăsit masiv localităţile pentru a lucra în străinătate.

7.2.3. Economia regională Cu un PIB care reprezintă 11,2% (2003) din economia ţării,

regiunea se situează pe locul 6, în timp ce pe locuitor acest indicator se situează sub media naţională. Până în 2002, productivitatea muncii deţinea o poziţie de mijloc între regiunile ţării, cu valorile cele mai ridicate în judeţul Constanţa.

Specificul Regiunii Sud - Est îl reprezintă disparităţile dintre nodurile de concentrare a activităţilor industriale şi terţiare (Brăila -


Galaţi; Constanţa - Năvodari), centrele industriale complexe izolate (Buzău, Focşani), areale cu specific turistic (litoralul şi Delta Dunării) şi întinsele zone cu suprafeţe de culturi agricole şi viticole. Regiunii îi este caracteristică discontinuitatea în teritoriu a activităţilor industriale şi îmbinarea cu activităţi terţiare (comerţ, servicii, turism) şi agricole.

Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziţiei la economia de piaţă, au dus la creşterea masivă a şomajului în marile centre de industrie grea (Galaţi, Brăila, Buzău) şi în micile centre urbane mono-industriale. Activitatea intensă de construcţii de locuinţe proprietate privată din jurul marilor centre urbane, litoral şi alte areale turistice din Subcarpaţi a preluat o parte din forţa de muncă disponibilizată şi astfel şocul social al disponibilizărilor a fost atenuat.

Cu toată reducerea masivă de personal din zona Brăila – Galaţi, Constanţa – Năvodari, ultimii ani marchează un oarecare reviriment al activităţilor industriale, respectiv un proces de stabilizare a întreprinderilor nou create pe platformele marilor complexe industriale restructurate. Aici pot fi menţionate atât întreprinderile (textile) care funcţionează la Brăila cât şi Combinatul de la Galaţi precum şi rafinăria de la Midia Năvodari. Un alt exemplu de revigorare a industriei îl reprezintă Buzău, unde au apărut numeroase întreprinderi noi, ca de exemplu cele de prelucrare superioară a lemnului şi sticlei, etc. Spre deosebire de acest proces de oarecare stabilizare economică a marilor centre urbane, oraşele mici nu reuşesc să-şi găsească echilibrul, pierzând în continuare locuri de muncă (Babadag, Negru Vodă, Hârşova, Făurei, Tulcea, Măcin, etc.). Aici nu există investiţii străine şi din cauza unei infrastructuri deficitare (drumuri, alimentări cu apă, canalizări, etc).

Arealele de maximă sărăcie cuprind nordul judeţului Galaţi, estul şi sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum şi estul Judeţului Vrancei .

Emil Luca

7.2.4. Infrastructura 7.2.4.1. Transportul Regiunea este străbătută de importante coridoare de transport

care asigură legătura centrelor urbane cu capitala ţării, între care se remarcă marile artere rutiere europene (E60, E85, E87, E70, E581).

Din cei 10.536 km drumuri publice regionale, doar 29,5% sunt modernizaţi, regiunea înregistrând cea mai mică pondere pe ţară. Principalele problemele ale reţelei de drumuri sunt: calitatea slabă a drumurilor, sistemul deficitar de iluminare şi marcare stradală, iar situaţia drumurilor în mediul rural este critică, majoritatea localităţilor rurale neavând drumuri pietruite sau asfaltate. Inundaţiile din anul 2005 au arătat nu numai insuficienţa reţelei rutiere dar şi lipsa unei strategii privind măsuri de protecţie activă a acestora.

S-a dovedit că nu există posibilităţi reale dar şi economice pentru trasee de rezervă, existând pericolul izolării unor areale cât şi întreruperii legăturilor dintre marile regiuni ale României.

Tot în această situaţie s-a evidenţiat şi starea precară a podurilor rutiere.

7.2.4.2. Utilităţile publice Regiunea Sud-Est înregistra, în anul 2004, cea mai mare

pondere a străzilor orăşeneşti modernizate, 69% din cei 2 854 km de străzi orăşeneşti din regiune, fiind modernizaţi. Există însă mari diferenţe intraregionale, judeţele Buzău, Constanţa şi Galaţi având peste 70% străzi orăşeneşti modernizate, faţă de doar 44% în judeţul Vrancea. Această situaţie se datorează prezenţei atât a unor oraşe mari, cât şi a unora mijlocii (Buzău, Constanţa, respectiv Galaţi) - în cazul primelor trei judeţe – în care majoritatea străzilor sunt modernizate, în timp ce în judeţul Vrancea, oraşului Focşani i se


adaugă doar patru oraşe mici (sub 20.000 de locuitori) - în care doar o mică parte a străzilor sunt modernizate.

În privinţa utilităţilor publice de bază, la sfârşitul anului 2004 Regiunea Sud-Est ocupa al doilea loc la nivel naţional în privinţa lungimii simple a reţelei de distribuţie a apei potabile (17,1 % din total pe ţară), iar din numărul total de localităţi 43,9% aveau instalaţii de alimentare cu apă potabilă, acestea concentrându-se mai mult în judeţele Constanţa şi Brăila – apropiate de Dunăre, şi mai puţin în Buzău şi Vrancea. Însă, trebuie menţionat că foarte multe din aceste instalaţii prezintă un grad avansat de uzură, necesitând reabilitarea şi chiar înlocuirea lor.

O situaţie îngrijorătoare există în cazul reţelei de canalizare, doar 6,1% din localităţile regiunii fiind dotate cu această utilitate. La nivel intraregional, există aceleaşi diferenţe, dacă avem în vedere că 72% din localităţile dotate cu canalizare sunt localizate în cele trei judeţe estice ale regiunii (Constanţa, Galaţi şi Tulcea).

7.2.4.3. Mediu La nivel regional, existenţa şi funcţionarea staţiilor de epurare

a apei uzate reprezintă o problema, cu excepţia celor sase capitale de judeţ, unde se afla in derulare proiecte de construire a staţiilor de epurare, majoritatea localităţilor fie nu au de loc, fie au staţii de epurare învechite care nu mai funcţionează corespunzător, datorită lipsei de echipamente moderne.

Poluarea mediului în regiune este determinată atât de existenţa unor tehnologii uzate moral şi fizic dar şi a educaţiei limitate a cetăţenilor. Astfel, cele mai importante probleme se referă la:

• staţii de epurare a apei uzate (doar în cele şase capitale de judeţ)

• statii de pompare (doar 9 localităţi din judeţul Galaţi dispun de 11 staţii de pompare)

Emil Luca

• sisteme de colectare (în judeţul Tulcea reţelele de colectare a apelor uzate menajere sunt subdimensionate şi prezintă un grad avansat de uzură)

• retele de canalizare (în judeţul Vrancea, cu excepţia municipiului Focşani, la nivelul celorlalte localităţi reţelele de canalizare sunt învechite şi deteriorate)

De asemenea, managementul deşeurilor prezintă deficienţe: • în judeţul Galaţi nu există instalaţii de tratare, valorificare şi

eliminare finală a deşeurilor. Colectarea deşeurilor se face prin serviciile de salubritate existente.

• în judeţele Brăila şi Buzău deşeurile menajere sunt colectate neselectiv

• la nivelul judeţului Constanţa sunt 42 de societăţi care gestionează deşeurile menajere şi industriale şi 40 de depozite de deşeuri urbane/rurale sau mixte.

• în mediul rural depozitarea deşeurilor se face pe terenuri destinate special de către primării pentru acest scop. Nu există servicii specializate de colectare a acestora, transportul făcându-se individual de către populaţie.

În zonele de deal şi de munte din judeţele Vrancea, Buzău şi Galaţi, despăduririle masive începute în secolul 19, au afectat foarte mult stabilitatea versanţilor. Poluarea complexă a afectat habitatul natural în Delta Dunarii şi pe litoralul Mării Negre.

7.2.4.4. Educaţie La nivel regional, în anul şcolar 2004/2005, în învăţământul

public existau 929 grădiniţe, care au trebuit să facă faţă creşterii numărului de copii înscrişi, în ultimii ani. Pentru învăţământul primar şi gimnazial, existau 1.364 de şcoli, iar cel liceal era deservit de 176 de licee. Acestora li se adaugă 10 şcoli profesionale şi de ucenici, precum şi 11 unităţi postliceale, a căror bună funcţionare este


esenţială pentru asigurarea pieţei forţei de muncă cu persoane calificate în diferite domenii.

Pentru formarea unei forţe de muncă înalt calificate, absolut necesară pentru asigurarea dezvoltării regiunii, este esenţială buna funcţionare a celor 9 universităţi existente în regiune.

Cele mai importante sunt universităţile din Constanţa şi Galaţi.

7.2.4.5. Sănătate În regiune există 47 de spitale, dintre care 24 sunt localizate

în Constanţa şi Galaţi. De asemenea, în regiune îşi mai desfăşoară activitatea 14 policlinici şi 47 dispensare medicale, la care se adaugă alte tipuri de unităţi sanitare.

Infrastructura de sănătate din regiune, atât din punct de vedere al construcţiilor, cât şi al dotărilor, este precară, fiind necesare reabilitarea clădirilor, precum şi dotarea corespunzătoare a acestora.

7.2.4.6. Servicii Sociale Trei din cele 6 judeţe (Buzău, Vrancea şi Tulcea) nu au centre

de zi. Copii sunt ocrotiţi în instituţii de tip familial (65,7%) sau de servicii rezidenţiale (34.3%).

La sfârşitul anului 2004, erau 8.818 copii cu dizabilităţi, din care doar 462 beneficiau de servicii de reintegrare.

Judeţele Brăila, Buzău şi Galaţi nu au instituţii rezidenţiale de asistenţă socială.

7.2.5. Zone problemă În regiune au fost identificate şi promovate pentru a beneficia

de proiecte eligibile sub Programul Phare Coeziune Economică şi Socială 2001-2002, două zone, şi anume:

Emil Luca

• Zona industrială a Subcarpaţilor de Curbură, care include şi oraşele Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Mărăşeşti, Adjud, Odobeşti şi Tecuci, caracterizată de următoarele probleme: dezechilibre sociale masive, calificări insuficiente şi mono-direcţionate ale forţei de muncă. Mediul natural este puternic afectat de către defrişările necontrolate realizate în ultimul deceniu, care au fost dublate de lipsa lucrărilor pentru limitarea alunecărilor de teren.

• Zona industrială şi de servicii a Dunării de Jos, cuprinzând oraşele Brăila, Galaţi, Tulcea, Măcin şi Isaccea, se confruntă cu probleme legate de: şomaj ridicat, diminuarea rolului jucat de porturile din zonă, ca porţi maritime ale ţărilor din centrul Europei lipsite de ieşire la mare, în urma realizării canalului Dunăre - Marea Neagră; pierderea flotei de pescuit oceanic;

Celor două zone de restructurare industrială, li se adaugă alte zone cu probleme grave de dezvoltare. Este vorba de zona minieră Altân-Tepe şi Hârşova (Tulcea), oraşele Nehoiu (Buzău), Mărăşeşti (Vrancea).

Exceptând uşoara îmbunătăţire a situaţiei şantierului naval Galaţi şi a Mittal Steel Industry Galaţi (Sidex), aceste zone se află încă în dificultate.

7.2.6. Potenţial de dezvoltare Regiunea Sud-Est dispune de o serie de resurse naturale, care

valorificate corespunzător, pot juca un rol important în dezvoltarea economico-socială. Dintre acestea, cele mai importante sunt zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale (Subcarpaţii Buzăului, vestul judeţului Brăila şi sudul judeţului Galaţi), carierele de granit (Munţii Măcinului), sarea, etc.

Alt avantaj pe care regiunea îl poate valorifica, este reprezentat de prezenţa portului Constanţa, secondat de porturile dunărene Galaţi, Brăila şi Tulcea. Legăturile acestora cu marile porturi ale lumii, pot fi folosite, atât pentru a asigura materia primă


necesară dezvoltării economiei regiunii, cât şi pentru a exporta bunuri produse atât în regiune, cât şi în restul ţării sau chiar în statele din vestul ţării.

Cel mai important potenţial pentru dezvoltarea regiunii, este reprezentat însă de resursele turistice:

• Litoralul Mării Negre, care cuprinde 13 staţiuni, cu unităţi de cazare, tratament si agreement (hoteluri, moteluri, vile, campinguri) desfăşurate de-a lungul a 70 km de coastă între Năvodari şi Mangalia.

• Delta Dunării, care prezintă o atracţie ştiinţifică şi un potenţial turistic ridicat, în special după includerea sa în 1990, împreuna cu alte zone naturale adiacente, în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

• Regiunea beneficiază de un fond balnear deosebit, cu o veche tradiţie Lacul Techirghiol, Eforie Nord (nămol curativ cu proprietăţi asemănătoare celui de la Marea Moartă).

• Regiunea prezintă şi un cadru promiţător pentru dezvoltarea agro-turismului (Brăila, Galaţi si Tulcea) cu resurse importante pentru dezvoltarea turismului de agrement (vânătoare şi pescuit) în Insula Mică a Brăilei, Insula Mare a Brăilei, etc.

• Zona montană din Vrancea şi Buzău prezintă interes turistic prin staţiunile Soveja şi Lepşa, şi zone turistice unice în ţară, cum ar fi: Vulcanii Noroioşi (Berca), peşterile de la Bozioru, Focurile Vii.

• Patrimoniul cultural-istoric al regiunii se remarcă cetăţile getice, romane, greceşti, bizantine şi locaşuri mânăstireşti, majoritatea fiind concentrate în judeţele Tulcea şi Constanţa

Emil Luca

7.3. Regiunea de Dezvoltare Sud 7.3.1. Caracteristici demo-geografice Regiunea Sud este situată în partea de sud a României, având

o suprafaţă de 34.453 km2 (14.45 % din suprafaţa României), corespunzătoare judeţelor Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman. În partea de sud, regiunea se învecinează cu Bulgaria.

Relieful regiunii este caracterizat de predominanţa formelor de relief de joasă altitudine: câmpii şi lunci - 70,7%, dealuri - 19,8% şi doar 9,5 % munţi.

Populaţia totală a celor şapte judeţe componente era, în 2004, de 3.342.042 locuitori, reprezentând 15,4% din populaţia României. Densitatea populaţiei este de 97,0 loc/km2, valoare superioară mediei pe ţară (90,9 loc/km2). Gradul de urbanizare este de 41,4%, sub media pe ţară, explicabil prin faptul că, exceptând judeţul Prahova, majoritatea populaţiei trăieşte în mediul rural.

Regiunea Sud are o reţea de localităţi alcătuită din 43 de oraşe (din care 16 municipii), 488 de comune şi 2030 de sate. Cele mai multe oraşe (27) au sub 20.000 de locuitori, multe dintre acestea cu o infrastructură deficitară, apropiată de cea a zonelor rurale. Numai două oraşe au peste 100.000 de locuitori (Ploieşti şi Piteşti). Distribuţia teritorială arată o concentrare mai mare a oraşelor în judeţul Prahova (14) şi mai redusă în Giurgiu (3).

7.3.2. Forţa de muncă şi migraţia Ponderea populaţiei ocupate era, în 2004, de 35,4% din

populaţia regiunii, sub media pe ţară (38,0%), valorile cele mai ridicate înregistrându-se în Argeş (38,9%) şi Teleorman (37,1%), în celelalte judeţe valorile fiind cuprinse între 31 şi 37%.


Gradul de ocupare a populaţiei pe sectoare de activitate, la nivel regional, indică o pondere ridicată, dar în descreştere, a populaţiei ocupate în agricultură (39,4%) şi o pondere relativ scăzută a celei ocupate în industrie (29,5%) şi servicii (31,1%). Judeţele sudice ale Regiunii sunt preponderent agricole, cu o pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură: Teleorman, Giurgiu (58,8 % şi 57,7%), Călăraşi (51,51%). Judeţele Prahova şi Argeş se caracterizează printr-o pondere ridicată a populaţiei ocupate în industrie şi servicii. În cea ce priveşte rata şomajului, la 31 decembrie 2004, aceasta era de 7,4% la nivelul regiunii, evidenţiindu-se aceeaşi diferenţiere între sudul şi nordul regiunii, cele mai ridicate rate ale şomajului înregistrându-se în judeţele Ialomiţa (10,4%) şi Călăraşi (8,8%), iar cele mai reduse în judeţele Prahova (6,6%) şi Dîmboviţa (6,7%). Lipsa locurilor de muncă în zonele rurale determină o masivă plecare către Bucureşti şi migraţia tinerilor către Europa de Vest, astfel încât satele şi oraşele mici se depopulează.

7.3.3. Economia regională În 2003, Regiunea Sud înregistra o valoare a PIB de 1964,4

euro/locuitor, situată sub media pe ţară (2420,5 euro/locuitor), la nivel judeţean, cele mai mari valori înregistrându-se în judeţele Argeş – 2550,9 euro/locuitor şi Prahova – 2282,6 euro/locuitor, iar cea mai redusă în Călăraşi – 1449,2 euro/locuitor. Trăsătura esenţială a Regiunii Sud este reprezentată de împărţirea acesteia în două sub-arii cu caracteristici geografice şi socio-economice diferite.

Partea de nord a Regiunii (judeţele Argeş, Dîmboviţa şi Prahova) se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare,Prahova deţinând locul 1 pe ţară în ceea ce priveşte producţia industrială. Principalele probleme cu care se confruntă acest areal sunt legate de declinul unităţilor industriale, care a generat o rată ridicată a şomajului. Închiderea unor unităţi industriale în

Emil Luca

zonele monoindustriale a determinat apariţia unor grave probleme economice şi sociale, în special în zonele urbane monoindustriale: Mizil, Moreni, Plopeni, Urlaţi, Costeşti şi Câmpulung-Muscel.

Contribuţia industriei la crearea PIB regional este de peste 30%, în special prin aportul întreprinderilor din industria chimică şi petrochimică (judeţele Prahova şi Argeş), maşini, echipamente şi mijloace de transport, materiale de construcţie (Prahova, Argeş şi Dîmboviţa), textile, confecţii şi alimentară. Oraşele Ploieşti, Piteşti şi Târgovişte se manifestă ca poli de dezvoltare şi ca centre de polarizare pentru noi activităţi industriale, în afara celor tradiţionale existente, inclusiv a investiţiilor străine.

Partea sudică a Regiunii (judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman) este o zonă tradiţional subdezvoltată, reprezentând al doilea buzunar de mare sărăcie în România (primul pol fiind cel din Regiunea Nord - Est). Ea se caracterizează prin preponderenţa populaţiei ocupate în agricultură. De altfel, suprafaţa judeţelor componente este reprezentată în întregime de câmpie. În anii ‘70, întreaga zonă a cunoscut o dezvoltare industrială artificială.

În prezent, suportă impactul sever al procesului de tranziţie spre economia de piaţă, prin închiderea majorităţii unităţilor industriale reprezentative. Această situaţie caracterizează toate reşedinţele de judeţ, precum şi arealele adiacente ale oraşelor Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Slobozia şi Feteşti.

Industria reprezintă cea mai importantă ramură economică a Regiunii Sud dacă se are în vedere că întreprinderile din sectorul industrial au realizat 45,9% din cifra de afaceri totală din regiune (2003). Pe judeţe, cea mai ridicată cifră de afaceri în industrie este realizată de Prahova (38,0% din cifra de afaceri în industrie la nivelul regiunii), urmată de Argeş (33,3%), pe ultimul loc situându-se Călăraşi (4,0%). În regiune există 11 parcuri industriale, ştiinţifice şi tehnologice (o


treime din numărul total de parcuri existente în România), 5 dintre acestea fiind localizate în judeţul Prahova.

Potenţialul agricol al regiunii în general şi al părţii sudice în special este deosebit de ridicat (71,1% din suprafaţa totală reprezentată de suprafeţe agricole, din care 80,2% terenuri arabile).

În regiune s-au realizat importante investiţii străine directe: Renault – Piteşti, Holcim – Câmpulung Muşcel, Samsung COS – Târgovişte.

7.3.4. Infrastructura 7.3.4.1. Transport Regiunea dispune de o reţea de drumuri publice europene,

naţionale şi judeţene cu o lungime de 11.999 km (15,1 % din totalul naţional) şi o reţea feroviară de 1703 km (15,4% din reţeaua naţională). Dunărea, arteră fluvială europeană, înlesneşte legăturile acestei regiuni cu principalele oraşe din bazinul său hidrografic.

În ceea ce priveşte transportul rutier, regiunea beneficiază de o bună deschidere internă şi internaţională, asigurată de 5 drumuri europene (E574, E81, E70, E85 şi E60) şi de autostrăzile A1 (Bucureşti - Piteşti) şi A2 (Bucureşti – Constanţa, aflată parţial în exploatare), însă doar 29,1% din totalul drumurilor publice sunt modernizate. La nivel judeţean, cele mai ridicate ponderi ale drumurilor publice modernizate se înregistrează în judeţele sudice: Teleorman, Ialomiţa, fiecare cu peste 33%. Procentele ridicate din aceste judeţe se datorează ponderii mai mari pe care le au drumurile naţionale în totalul drumurilor publice, în sudul regiunii (peste 23%), comparativ cu nordul acesteia (sub 20%). Mai precis, în judeţele nordice (Argeş, Dâmboviţa şi Prahova), pe lângă drumurile naţionale care traversează judeţele, există o reţea mai densă de drumuri judeţene şi comunale (de regulă mai puţin modernizate decât cele naţionale), comparativ cu sudul regiunii. Această explicaţie este

Emil Luca

sprijinită de densitatea mai ridicată a drumurilor publice înregistrată în judeţul Argeş – peste 43 km/100kmp, faţă de cea din judeţele sudice – sub 40 km/100kmp.

Regiunea dispune de o reţea dezvoltată de transport feroviar (15,4% din cei 11.053 km la nivel naţional), teritoriul acesteia fiind străbătut de magistralele feroviare I (Bucureşti-Timişoara), II, III, IV, V si VI (traseu comun până la Ploieşti), VII (Bucureşti-Galaţi), VIII (Bucureşti-Constanţa) şi IX (Bucureşti-Giurgiu).

Regiunea Sud beneficiază şi de avantajul oferit de principala arteră fluvială de navigaţie europeană, Dunărea, însă puţin folosită ca urmare a reducerii capacităţilor industriale ale oraşelor porturi şi lipsei transportului naval de călători.

7.3.4.2. Utilităţi publice Străzile orăşeneşti au o lungime de 3.347 km (14,27% din

totalul naţional), din care 58,3% sunt modernizaţi, pe judeţe, cea mai mare pondere de străzi orăşeneşti modernizate înregistrându-se în judeţul Dâmboviţa (69,8%), iar cea mai scăzută în Ialomiţa (42,8%).

Apa potabilă pentru alimentarea localităţilor din regiune provine din captările apelor de suprafaţă şi a apelor subterane, 29,7% din numărul total de localităţi din regiune beneficiind de alimentare cu apă (din care 43 oraşe). Pe judeţe, apar discrepanţe puternice, astfel dacă în judeţele Dâmboviţa şi Giurgiu peste 40% din localităţi au instalaţii de alimentare cu apă, în Ialomiţa şi Teleorman ponderea scade sub 10%.

Caracteristic reţelei de alimentare cu apă în special din mediul urban, este faptul că unele conducte prezintă un grad avansat de degradare şi uneori de subdimensionare în comparaţie cu volumul de apă solicitat în prezent. Reţelele de canalizare a apelor uzate menajere sunt prezente în doar 4,6% din numărul total de localităţi, printre care şi în cele 43 de oraşe ale regiunii, însă în numeroase situaţii aceste instalaţii sunt slab


dezvoltate, subdimensionate şi în mare parte degradate. Intra regional, doar judeţul Giurgiu depăşeşte media naţională (9,05%), celelalte judeţe înregistrând ponderi mai mici de 4,3%. Epurarea apelor uzate menajere constituie o altă problemă majoră, generată de utilizarea în cele mai multe cazuri, a unor echipamente şi tehnologii depăşite.

Reţeaua de gaze naturale existentă în regiune asigură alimentarea doar a 7% din localităţile regiunii şi a 70% dintre oraşe. Distribuţia teritorială a localităţilor alimentate cu gaze naturale, arată diferenţierea clară dintre nord şi sud, cele trei judeţe nordice concentrând 94,5% dintre localităţile care beneficiază de acest tip de infrastructură.

Distribuţia energiei termice în sistem centralizat este prezentă cu precădere în centrele urbane şi se află în declin în ultimii ani, datorită costurilor ridicate de producţie şi transport. Ca urmare, o parte tot mai însemnată a populaţiei preferă sistemele individuale de încălzire, mai mici, mai performante şi mai eficiente. La nivelul anului 2003, existau sisteme publice de distribuţie a energiei termice în doar 1,4% dintre localităţile regiunii, concentrate în mod deosebit în judeţele Argeş şi Prahova.

Spaţiul verde din oraşele regiunii Sud are o suprafaţă totală de 1773 ha (8,6% din totalul naţional), adică 13 m²/locuitor. Abateri importante de la această medie înregistrează judeţele Ialomiţa – în sens pozitiv (20m²/loc.) şi Giurgiu – în sens negativ (doar 3,6 m²/loc).

Din punct de vedere al transportului urban de pasageri, regiunea dispune de 26 km linii de tramvai (în Ploieşti) şi de 20 km de linii de troleibuz (în Târgovişte şi Ploieşti), întregul parc auto deţinând în exploatare un număr de 647 de vehicule, dominat în proporţie de 82,3% de autobuze.

Emil Luca

7.3.4.3. Mediu Zona de nord a regiunii datorită gradului ridicat de

industrializare şi de concentrarea în cadrul acesteia a unor activităţi industriale poluante, se caracterizează prin probleme la nivelul tuturor componentelor de mediu, cu un impact negativ asupra calităţii vieţii şi a condiţiilor de trai.

In ceea ce priveşte managementul apei, se constată următoarele deficienţe:

• Starea tehnică necorespunzătoare a staţiilor de tratare a apelor uzate menajere şi industriale şi folosirea unor tehnologii depăşite

• Regiunea dispune de importante surse de alimentare cu apă potabilă (un număr de 454 localităţi beneficiază de alimentare cu apă, reţeaua de distribuţie aferentă având o lungime de 6.299 km). Totusi, reţelele de alimentare cu apă, prezintă un grad avansat de uzură fizică, subdimensionarea acestora influenţând furnizarea volumului de apă necesar.

• Un număr de 94 localităţi din care 42 oraşe beneficiază de reţele de canalizare a apelor uzate menajere, care în mare parte sunt degradate şi subdimensionate în comparaţie cu necesităţile actuale.

O problemă deosebită o constituie depozitarea deşeurilor menajere şi nemenajere, regiunea dispunând de un număr mic de locuri de depozitare corespunzătoare a acestora, localizate preponderent în centrele urbane. Până în prezent, în cadrul regiunii nu există un sistem complex şi modern, capabil să realizeze separarea, procesarea, utilizarea şi lichidarea deşeurilor, inclusiv incinerarea acestora.

7.3.4.4. Educaţie Structura educaţională în Regiunea Sud-Muntenia poate

asigura şcolarizarea la toate nivelurile, în cadrul acesteia existând în


2004 un număr de 594 grădiniţe, 1092 şcoli primare şi gimnaziale, 188 licee, 12 şcoli profesionale şi de ucenici, 11 şcoli postliceale şi 5 instituţii de învăţământ superior. 57% dintre unităţile şcolare sunt situate în judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova.

Principala problemă a majorităţii aceastor unităţi educaţionale o reprezintă degradarea clădirilor şi slaba lor dotare tehnică, cea ce nu permite creearea condiţiilor optime pentru realizarea unui proces educaţional adecvat şi eficient. De asemenea, căminele de elevi sunt insuficiente pentru a prelua elevii din zonele rurale – la rândul lor insuficient dotate.

7.3.4.5. Sănătate Sectorul public de asistenţă sanitară cuprindea, în anul 2003,

58 dispensare de medicină generală - unităţi cu cea mai largă răspândire, 6 policlinici şi 63 spitale. Numărul unităţilor sanitare este mai ridicat în judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova, unde se concentrează peste 65% din numărul total, ca urmare a faptului că aceste judeţe concentrează 60,2% din populaţia regiunii.

Caracteristic actului de asistenţă sanitară este faptul că personalul medical cu studii superioare este mult sub nivelul necesar şi că dotarea unităţilor sanitare cu aparatură medicală şi cu medicamente este necorespunzătoare. Rata mortalităţii infantile, unul dintre indicatorii statisticii de bază care reflectă calitatea sistemului sanitar, are în regiunea Sud cea mai ridicată valoare din ţară: 19,3 la mia de născuţi-vii (16,7 la 1000 de născuţi vii – media naţională). Cele mai ridicate valori se întâlnesc în Ialomiţa (24,9 la mie) şi Călăraşi (24,8 la mie) – reflectând infrastructura de sănătate insuficient dezvoltată şi subdezvoltată din sudul regiunii, în timp ce valori scăzute se înregistrează în Argeş (15,8 la mie) şi Dâmboviţa (15,3 la mie), judeţe mai dezvoltate.

Emil Luca

7.3.4.6. Servicii sociale Ca urmare a procesului de restructurare industrială, regiunea

se confruntă cu numeroase probleme sociale: Regiunea Sud ocupă locul al doilea după regiunea Nord- Est în ceea ce priveşte numărul de familii monoparentale (41642); regiunea are cel mai mare procent al populaţiei îmbătrânite din ţară. Începând cu 2005, 7947 copii sunt ocrotiţi în instituţii de tip familial (64.11%) sau rezidenţiale (35.89%). La sfârşitul anului 2004, existau 10443 de copii cu dizabilităţi, dintre care 2403 au beneficiat de servicii de asistenţă socială. Judeţele Argeş şi Ialomiţa nu dispun de facilităţe pentru cantine sociale şi servicii de îngrijire la domiciliu.

7.3.5. Zone problemă Restructurarea industriei din ultimii 15 ani, a determinat

închiderea unor unităţi industriale din zone monoindustriale, ducând la apariţia unor probleme sociale grave în ariile aferente localităţilor: Mizil, Plopeni, Urlaţi, Valea Călugărească, Şotănga, Costeşti, Stoieneşti şi Câmpulung Muscel – din judeţele nordice, dar şi a unora din judeţele sudice: Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Slobozia şi Feteşti.

Probleme economico-sociale au apărut şi în localităţile rurale axate pe industria extractivă, localizate în zona Subcarpaţilor, unele (Filipeşti şi Ceptura) fiind declarate în trecut zone defavorizate, pentru a încuraja investiţiile din aceste zone, prin acordarea unor avantaje fiscale. Din păcate aceste măsuri au avut un impact redus asupra situaţiei economico-sociale a localităţilor respective, acestea necesitând încă acţiunii ample de revigorare economică şi socială. Pe teritoriul regiunii Sud a fost identificată zona de restructurare industrială V. Situată în nord-vestul regiunii, zona include şi oraşele din judeţele Argeş (Costeşti, Colibaşi, Câmpulung Muscel, Curtea de


Argeş, Piteşti şi Topoloveni) şi Dâmboviţa (Fieni, Găeşti, Moreni, Pucioasa, Târgovişte şi Titu).

7.3.6. Potenţial de dezvoltare Regiunea Sud are un important potenţial de dezvoltare

economică, diferenţiat între nordul şi sudul regiunii. Astfel, în nord există importante resurse de subsol reprezentate de zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale, cărbuni, sare, etc a căror prelucrare şi comercializare poate creşte valoarea adăugată din regiune. De cealaltă parte, în sudul regiunii există suprafeţe agricole întinse, care pot sta la baza dezvoltării unei agriculturi specializate pe anumite tipuri de culturi, corespunzătoare condiţiilor pedologice din regiune.

Potenţialul turistic al regiunii Sud, valorificat într-un mod adecvat şi ţinând cont de principiile durabilităţii, poate contribui esenţial la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. Cele mai importante areale cu potenţial turistic sunt:

• staţiunile montane de pe Valea Prahovei-masivul Bucegi, localităţile turistice şi parcurile naturale situate în Munţiii Bucegi şi Munţii Piatra Craiului

• staţiunile balneoclimaterice din regiune (Slănic Prahova, Vălenii de Munte, Pucioasa, Câmpulung - Muscel etc.)

• Dunărea, al cărui potenţial poate fi valorificat ca o alternativă la turismul montan, din nordul regiunii.

Emil Luca

7.4. Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest

7.4.1. Caracteristici demo-geografice

Regiunea Sud-Vest, cu o suprafaţă de 29.212 km2 cuprinde

cinci judeţe: Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinţi şi Gorj şi coincide, în mare, cu vechea regiune istorică Oltenia. Se învecinează cu Bulgaria, Serbia şi cu regiunile Sud Muntenia, Centru şi Vest.

În 2004, Regiunea Sud-Vest Oltenia avea, o populaţie de 2.317.636 locuitori (10,69% din populaţia totală a ţării), cu densitatea sub media naţională (79,3 locuitori/km2 faţă de 90,9 locuitori/km2 ). Structura rural-urban a populaţiei este de 52,8% vs. 47,2% (România – 45,1% vs. 54,9%), cele mai rurale judeţe fiind Olt (59,6%), Vâlcea (55%) şi Gorj (53,3%).

Relieful regiunii are o distribuţie relativ echilibrată, cuprinzând munţi, câmpii, dealuri şi podişuri. În zona de nord a Olteniei, relieful este muntos şi deluros (Carpaţii şi zona subcarpatică), predominând pădurile şi păşunile alpine. Zona de câmpie este specializată, în principal, în cultura de cereale. Reţeaua hidrologică, alcătuită în principal din Fluviul Dunărea, râurile Olt şi Jiu, conferă regiunii rolul energetic principal în România (71,57% din totalul producţiei hidroelectrice).

Reţeaua de localităţi este constituită din 40 oraşe, dintre care 11 cu rang de municipiu şi 408 comune ce cuprind 2066 de sate. Cele mai importante oraşe sunt Craiova (300.843 locuitori), Râmnicu-Vâlcea (111.980 locuitori), Drobeta Turnu-Severin (109.941 locuitori), Târgu Jiu (96.320 locuitori) şi Slatina (81.342 locuitori). Dintre oraşele mici (sub 20.000 locuitori), numeroase nu au o structură şi dezvoltare corespunzătoare: Vânju Mare, Dăbuleni, Scorniceşti etc.


7.4.2. Forţa de muncă şi migraţia Ponderea populaţiei ocupate în total populaţie înregistrează o

valoare redusă faţă de media ţării - 36,6% . La nivel judeţean, cel mai mare grad de ocupare îl are judeţul Vâlcea (39,1%) şi cel mai redus în judeţul Olt (34,7%).

Piaţa muncii reflectă în mare tendinţele de la nivel naţional. Pe ramuri ale economiei, populaţia ocupată civilă se concentrează astfel: agricultura şi silvicultura (42,1%), industria (26,9%) şi serviciile (31%). Analiza pe judeţe relevă ponderi mai mari ale populaţiei ocupate în agricultură în judeţele Olt (49,5% din total populaţie ocupată) şi Mehedinţi (48,4%), sectorul servicii fiind mai dezvoltat în judeţele Vâlcea (34,3% din total populaţie ocupată) şi Dolj (33%).

Închiderea întreprinderilor şi a exploatărilor miniere nerentabile a mărit numărul şomerilor, cu consecinţe sociale şi economice pentru zonele respective. De asemenea, lipsa locurilor de muncă în zonele urbane şi creşterea costurilor de întreţinere a locuinţelor a determinat migraţia populaţiei şomere spre zonele rurale, unde practică o agricultură ineficientă.

Rata şomajului în regiune este 7,5%, valoare mai mare decât media la nivelul naţional (6,3%). Judeţele din nord, Mehedinţi (10,2%), Gorj (8%), Olt (7,7%) şi Vâlcea (7,6%) au o rată a şomajului mai mare decât media regională, în timp ce in judeţul Dolj (5,8%) înregistrează o rata a şomajului inferioară aceleiaşi medii regionale şi chiar mediei naţionale.

Lipsa locurilor de muncă adecvate au determinat şi aici plecări ale populaţiei pentru munca necalificată în străinătate. Astfel, dacă în anii de după 1990 se pleca, în special, în Serbia, după criza din Iugoslavia, destinaţia privilegiată au devenit Italia şi Spania. În ceea ce priveşte migraţia externă Regiunea Sud -Vest Oltenia se remarcă printr-un nivel relativ scăzut în comparaţie cu alte regiuni,

Emil Luca

dar acest fenomen se intensifică în condiţiile în care măsurile de reviriment economic întârzie şi pauperizarea populaţiei sporeşte.

7.4.3. Economia regională Regiunea Sud-Vest realiza, în anul 2003, un PIB de 2.049,8

euro/locuitor, (84,68% din media naţională) la care sectorul serviciilor a contribuit cu 48,23%, industria cu 33,75% şi agricultura cu 11.62%.

Nivelul redus de dezvoltare al regiunii se datorează şi volumului scăzut de investiţii străine directe, regiunea atrăgând doar 405 milioane euro (reprezentând 2,69% din totalul acestora până la finele anului 2004), ceea ce o situează pe poziţia a şaptea între regiunile ţării, investiţiile din regiune fiind mai mult concentrate în câteva afaceri mari (ALRO şi ALPROM Slatina, LAFARGE Tg Jiu, etc.). Aici se manifestă şi nesiguranţa privind marile privatizări (Electroputere, Daewoo, Combinatul Rm. Vâlcea).

Procesul de restructurare economică a făcut ca o mare parte din populaţia şomeră în vârstă din mediul urban să se orienteze către mediul rural, unde practică o agricultură de subzistenţă.

Procentul mare al populaţiei rurale şi suprafaţa întinsă a terenurilor arabile, în special în partea sudică a regiunii, fac din agricultura sectorul predominant în economia regională.

Astfel, numărul în creştere al persoanelor ocupate în agricultură şi fărâmiţarea terenurilor în urma reformei privind proprietatea, precum şi utilizarea unor tehnologii puţin avansate, au condus la o descreştere notabilă a productivităţii muncii în acest sector.

Structura şi repartizarea activităţilor economice la nivelul regiunii este determinată de resursele naturale, tradiţia în prelucrarea acestora, facilităţile tehnologice, capital, dar şi de sistemul de preţuri şi de funcţionarea adecvată a mecanismelor pieţei.


Sectorul extractiv (cărbune energetic şi petrol) constituie încă o componentă importantă în economia regiunii. În judeţul Gorj se găsesc cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv.

Spectaculoasa creştere a preţului energiei, determină o revigorare a activităţii în domeniu.

După 1990, în condiţiile unui proces de restructurare a economiei relativ încet şi întârziat, întreprinderile cu capital majoritar de stat au devenit necompetitive.

Supradimensionarea lor ca număr de salariaţi a îngreunat procesul de restructurare, neexistând capacitatea necesară de absorbţie a forţei de muncă disponibilizate, îndeosebi în zonele care au ajuns să devină aproape complet dependente de un sector industrial.

Din punct de vedere economic şi social, cea mai afectată zonă este zona minieră a Gorjului, unde dependenţa faţă de minerit rămâne semnificativă. Activităţile de extracţia a cărbunelui se află în recesiune, procesul de restructurare minieră începând doar din 1997.

Judeţul Olt a fost de asemenea unul dintre judeţele unde procesul restructurării industriale a avut drept consecinţă pierderi de locuri de muncă. Dar, spre deosebire de judeţul Gorj, Oltul este un judeţ puternic agricol, o mare parte a angajaţilor din industrie reorientându-se către activităţi agricole.

Evoluţia negativă din centrele monoindustriale (Balş, Tg. Cărbuneşti, Rovinari, Motru, etc.) nu a putut fi compensată prin activitatea productivă din unele ramuri recent privatizate.

Trebuie menţionată mobilitatea redusă a forţei de muncă datorită specifităţii inexistenţei unui disponibil de spaţiu de locuit ieftin.

Industria lemnului din zona montană şi subcarpatică a înregistrat, în ultimii ani un recul puternic, din cauza reducerii capacităţii de export, urmare a devalorizării dolarului. Aceasta rămâne, în mare parte, tributară unei producţii cu valoare adăugată redusă, destinată unor pieţe puţin exigente (ţările nord-africane).

Emil Luca

Reţeaua IMM este slab structurată (nu s-au format clustere) şi are o volatilitate mare din cauza lipsei unor planuri de afaceri coerente şi a susţinerii cu capital şi a managementului corespunzător.

Structura de afaceri a regiunii Sud-Vest este formată din două parcuri industriale operaţionale, situate în judeţul Dolj (Craiova) şi în judeţul Gorj (Sadu) şi un parc industrial greenfield, la Corabia, precum şi 5 incubatoare de afaceri. Infrastructura de cercetare în regiunea Oltenia este reprezentată de 26 institute şi centre de cercetare, din care 13 în agricultură şi silvicultură. Craiova este singurul centru universitar de medicină din România care nu are instituţii/centre de cercetare.

7.4.4. Infrastructura

7.4.4.1. Transport Regiunea Sud-Vest are o infrastructură de transport relativ

bine dezvoltată, teritoriul regiunii fiind traversat de trei drumuri europene: E70, E79 şi E81 şi două din cele trei coridoare Paneuropene care intersectează România, şi anume coridorul IV - Berlin/ Nurenberg-Praga-Budapesta–Constanţa–Istambul -Salonic şi coridorul VII fluviul Dunărea.

Regiunea Sud-Vest dispune de o reţea rutieră de 10.480 km (13,19% din totalul naţional), din care 2043 km sunt drumuri naţionale (13% din total drumuri naţionale) şi 8.437 km drumuri judeţene şi comunale (13,24% din totalul naţional). Judeţele Gorj şi Olt au o infrastructură rutieră relativ bine dezvoltată, judeţul Olt aflându-se pe primul loc în România în ceea ce priveşte numărul şi ponderea kilometrilor de drumuri judeţene şi comunale modernizate (873 km ceea ce reprezintă 13,11% din totalul drumurilor publice judeţene). În privinţa densităţii drumurilor publice la 100 km2 regiunea se situează uşor peste media naţională (35,9 km/100 km2),


cele mai mari densităţi înregistrând judeţele Gorj (39,3 km/100km2), Mehedinţi şi Vâlcea, ambele cu 37,6 km/100km2.

Densitatea liniilor ferate la 1000 km2 are cea mai scăzută valoare din ţară (34,3 km/1000km2), principalul nod feroviar este Craiova având legături cu principalele localităţi din regiune şi din ţară.

În particular, zona de câmpie - de-a lungul Dunării de la Drobeta Turnu Severin până la Calafat şi de la Calafat până la Corabia - cât şi regiunea deluroasă dintre Târgu Cărbuneşti si Ocnele Mari nu beneficiază de reţele de cale ferată. Mai mult, nu există conexiune directă pe calea ferată de la Râmnicu Vâlcea la Piteşti si Bucureşti, traectul început în anii ’80, nefiind finalizat.

Un dezavantaj major îl constituie însă faptul că nu există puncte de trecere a frontierei pe calea ferată la Drobeta Turnu Severin, spre Iugoslavia şi la Calafat şi Corabia, spre Bulgaria, fluxurile de marfă şi persoane între regiune şi ţările învecinate fiind îngreunate.

Aeroportul Craiova, care ar putea constitui un real impuls pentru dezvoltarea economică şi ar contribui la sporirea activităţii nu este folosit decât sporadic.

Traficul pe căi navigabile este în exclusivitate realizat pe Dunăre. Drumurile europene asigură legături eficiente cu cele 5 porturi din cadrul regiunii: Drobeta Turnu-Severin, Orşova, Calafat, Bechet şi Corabia, acestea fiind, însă, slab dotate, cu transbordare costisitoare şi insuficient manageriate.

7.4.4.2. Utilităţi publice În afara zonelor cu dezvoltare economică datorată unor

condiţii speciale (Defileul Dunării, Subcarpaţii Olteniei şi Valea mijlocie a Oltului), infrastructura localităţilor urbane şi rurale este total insuficientă.

Emil Luca

Numeroase aşezări devenite recent oraşe nu deţin nici pe departe infrastructura specifică, care să justifice statutul de localitate urbană, iar în altele vechimea şi starea avansată de uzură afectează calitatea serviciilor oferite cetăţenilor.

În ceea ce priveşte infrastructura de utilităţi, regiunea are o slabă dotare cu instalaţii de apă potabilă (16,5% din total localităţi, racordate la un sistem de alimentare cu apa potabila, faţă de nivelul naţional 21,0%) şi canalizare (2,8% din total localităţi, faţă de 4,4% la nivel naţional). Analiza pe judeţe evidenţiază slaba echipare cu utilităţi a judeţului Dolj (numai 3,6% din localităţi erau conectate la reţeaua de apă potabilă şi 2,1% la cea de canalizare).

Lipsa investiţiilor în modernizarea instalaţiile de canalizare publică şi cele ale apei potabile au repercusiuni asupra calităţii apei furnizate cu consecinţe asupra sănătăţii populaţiei. De asemenea, condiţiile precare din reţeaua de colectare a apelor reziduale determină un grad ridicat de poluare a cursurilor de apă, iar numărul insuficient al depozitelor de gunoi are influenţe negative asupra mediului înconjurător. În momentul de faţă, numai doua staţii de epurare a apelor reziduale sunt în curs de realizare la Craiova şi Calafat.

Numai 71 de localităţi erau conectate în 2004 la reţeaua de gaze naturale, la nivelul întregii regiuni. De asemenea, Mehedinţi este singurul judeţ din România fără nici o localitate conectată la reţeaua de gaze naturale.

Din lungimea totală de 2.340 kilometri de străzi orăşeneşti cât înregistra regiunea Sud-Vest în anul 2003 un procent de 63,9% erau modernizate. În judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi, modernizarea străzilor orăşeneşti s-a realizat în proporţie de peste 60% din total, procent peste media naţională de 59,7% străzi modernizate.


7.4.4.3. Mediu Principalele probleme care afectează mediul înconjurător în

judeţele Olteniei se referă în principal la eroziunea solului şi pericolul deşertificării în judeţele Dolj şi Olt, calitatea solului datorită activităţilor miniere în judeţele Gorj şi Mehedinţi şi datorită agenţilor chimici în judeţul Vâlcea, calitatea aerului în judeţul Olt şi pericolul alunecărilor de teren în judetul Vâlcea.

Condiţiile precare ale reţelei de colectare a apelor uzate generează un nivel ridicat de poluare a cursurilor râurilor, iar numărul insuficient al depozitelor de gunoi au o influenţă negativă asupra mediului.

In ceea ce priveşte managementul apei: • Lungimea reţelei de canalizare regională este de 1.352 km

(8,14% din lungimea reţelei de canalizare la nivel national), regiunea Oltenia aflându-se pe ultimul loc din acest punct de vedere

• Doljul se numără printre judeţele care au cel mai mic număr de localităţi cu reţea de canalizare din ţară.

• În celelalte oraşe ale regiunii nu există staşii de epurare a apei, apele reziduale deversânduse direct în râurile Olt, Jiu sau în Dunare.

In ceea ce priveşte managementul deşeurilor: • în anul 1999 s-au înregistrat cele mai mari cantităţi de

deşeuri industriale în judeţele Vâlcea şi Mehedinţi. • Deşeurile periculoase ce afectează cea mai mare suprafaţă

de teren din România sunt datorate pulberilor de decantare rezultate în urma lucrărilor de la Fabrica de Soda Govora (168 ha). Pe a 5-a pozitie la nivel naţional se situează zona afectată de pulberile de decantare provenite de la Doljchim Craiova (15,8 ha).

In ceea ce priveşte biodiversitatea, conform Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, la nivel judeţean s-a înregistrat un nivel înalt de pagube în zonele forestiere din judeţele: Dolj (64,8% din arbori) – cel mai afectat din România, Mehedinţi (39,1%), Gorj

Emil Luca

(36,4%) – aflate pe locurile 4 şi 5 ca procent între judeţele ţării. Astfel, trei din judeţele din Oltenia sunt situate pe primele locuri în ţară ca judeţe cu un grad înalt de deteriorare a fondului forestier (locurile 1, 4 şi 5).

7.4.4.4. Educaţie Efectele tranziţiei, vizibile mai ales la nivel economic, şi-au

pus amprenta şi asupra sistemului educaţional. Calitatea educaţiei şi a reformei educaţionale sunt afectate de infrastructura insuficientă şi dotarea slabă a celei existente, de motivaţia personalului (salarii foarte mici) şi de situaţia materială precare a populaţiei. Infrastructura educaţională preuniversitară la nivel regional (796 şcoli, 155 licee în anul 2004) se află într-o stare destul de avansată de degradare şi cu dotare majoritar insuficientă (Un studiu al Ministerului Educaţiei şi Cercetării relevând că 76,13% din numărul de şcoli la nivel regional necesită reabilitare).

Asistam la o scădere continuă a numărului populaţiei şcolare, de la 519.128 în anul şcolar 1990/1991 la 461.816 în anul 2003/2004. În judeţul Dolj se înregistrează cel mai mic număr al populaţiei şcolare (151.949 populaţie şcolară înscrisă în anul 2003/2004).

Învăţământul superior reprezintă singurul nivel la care s-au înregistrat creşteri continue ale numărului de persoane înscrise, numărul de studenţi crescând de la 10.525 în anul universitar 1990/1991 la 18.682 în 1995/1996, respectiv 42.201 în 2003/2004, lucru datorat şi înfiinţării instituţiilor de învăţământ superior private.

Creşterea numărului de studenţi nu a fost însă însoţită şi de extinderea spaţiilor de învăţământ ajungându-se la supraaglomerare în unităţile de învăţământ superior. În prezent sistemul de educaţie universitară cuprinde 11 universităţi (de stat si particulare atestate): 5 în Craiova, 2 în Râmnicu Vâlcea, 2 în Drobeta Turnu Severin, 1 în Târgu Jiu, 1 în Slatina.


7.4.4.5. Sănătate Calitatea slabă a infrastructurii spitaliceşti, dotarea slabă,

lipsa personalului specializat – cu precădere în mediul rural- precum şi nivelul scăzut de salarizare sunt probleme cu care se confruntă sistemul sanitar regional. Nivelul ridicat de sărăcie, rămânerea în urmă privind gradul de cultură sanitară etc, determină o rată foarte ridicată a mortalităţii infantile, rata mortalităţii maternale, număr de cazuri TBC, etc).

7.4.4.6. Servicii sociale Problemele sociale sunt importante şi diverse, dar

infrastructura sociala a regiunii este slab dezvoltată. Există doar 44 de servicii alternative pentru îngrijirea copiilor (25 de instituţii de tip familial şi 26 de centre de plasament). La sfarsitul anului 2004, existau 8.677 copii cu dizabilităţi, dintre care doar 780 au beneficiat de servicii de asistenţă socială. Trei judeţe – Mehedinţi, Olt şi Valcea – nu dispun de centre rezidenţiale de îngrijire.

7.4.5. Zone problemă

Declinul industrial masiv al regiunii au condus la transformarea acesteia într-o zonă dezavantajată, motiv pentru care întreaga regiune poate fi considerată “zone problemă”.

Cea mai afectată zonă din punct de vedere economic este zona minieră a bazinulul carbonifer Gorj-Motru, în cadrul căreia gradul de dependenţă faţă de activitatea minieră este foarte mare. Cele mai relevanta centre mono-industrial cu o evoluţie negativă sunt Balş, Caracal, Tg. Cărbuneşti, Motru, Strehaia.

Există alte zone aflate în dificultate datorită gradului ridicat de inaccesibilitate, cum este platoul Mehedinţi.

Emil Luca

De asemenea, există multe sate mici care au fost declarate centre urbane, deşi nu au infrastructură urbană de bază şi în consecinţă o structură economică stabilă (ex: multe dintre ele sunt localizate în partea estică a regiunii: Scorniceşti, Babeni, Balceşti, Berbeşti etc).

Importante zone turistice, cum este cazul staţiunilor de tratament ca Băile Govora, Călimăneşti, Olăneşti cât şi al celor balneo-climaterice, au cunoscut un declin în ultimii ani deşi dispun de un potenţial de dezvoltare remarcabil, o importantă experienţă acumulată în acest domeniu şi tradiţii care pot fi valorificate.

Porturile de pe Dunăre se află în declin economic, motiv pentru care nu favorizează legăturile economice cu ţările vecine.

7.4.6. Potenţial de dezvoltare Construirea celor două coridoare pan-europene (coridorul

rutier IV şi coridorul VII – fluvial Dunărea), care vor traversa regiunea va mări gradul de accesibilitate al regiunii şi va impulsiona atragerea de investiţii, contribuind şi la o mai bună mobilitate a forţei de muncă.

Nu în ultimul rând, derularea proiectelor va implica utilizarea resurselor umane proprii regiunii.

În scopul atragerii investiţiei străine, România a înfiinţat de-a lungul Dunării, zone libere cu facilităţi fiscale, dar nici una din acestea nu se află în Oltenia. După construcţia podului Calafat-Vidin peste Dunăre, se aşteaptă ca oraşul Calafat va îndeplini condiţiile pentru a deveni Zona Libera: un punct cheie în traficul internaţional rutier, feroviar şi fluvial.

Dezvoltarea facilităţilor şi capacităţilor de cercetare în cadruşl centrelor universitare şi utilizarea rezultatelor cercetării de către sectorul înttreprinderilor mici şi mijlocii pot crea condiţii pentru dezvoltarea mediului de afaceri.


Potenţialul turistic utilizat este concentrat în 3 zone: Clisura Dunării – Porţile de Fier, Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu însemnate monumente naturale (peşteri, chei, canioane, rezervaţii) şi arhitectonice (mânăstirile Vodiţa, Cozia, Turnu, Arnota, Lainici, Dintr-un Lemn, Cornetu, Govora, Tismana, Horezu, Polovragi), izvoare termale şi terapeutice (Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata), saline terapeutice (Băile Govora, Ocnele Mari), cât şi Valea Oltului la nord de Râmnicu Vâlcea. O şansă deosebită pentru dezvoltarea turismului montan oferă Valea Lotrului, unde staţiunea Voineasa ar putea oferi condiţii foarte bune pentru sporturi de iarnă, vânătoare, pescuit, alpinism şi drumeţie, şi staţiunea Rânca pentru schi.

7.5. Regiunea de Dezvoltare Vest

7.5.1. Caracteristici demo-geografice Regiunea Vest are o suprafaţă de 32.034 Km2 (13,4 % din

suprafaţa ţării) şi este compusă din 42 oraşe (din care 12 municipii) şi 276 comune (318 unităţi administrativ teritoriale), grupate în patru judeţe: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş.

Istoric vorbind, Regiunea cuprinde provincia Banatului, provincie istorică românească cu o dezvoltare economică timpurie şi mai puternică în comparaţie cu alte provincii din ţară.

Regiunea Vest are un relief variat şi armonios distribuit în zone de câmpie, deal şi munte.

Zonele de câmpie fac parte din Marea Câmpie de Vest şi predomină în judeţul Timiş. Climaeste continental-moderată, cu influenţe sub-mediteraneene, pe culoarul Dunării şi Valea Cernei, cu temperaturi medii multianuale ce oscilează între 10-120C.

Căderile de apă se situază în jurul unei medii de 560-580 l/m2 anual, uşor mai ridicate în zonele montane.

Emil Luca

Regiunea se leagă de Ungaria şi Serbia şi Muntenegru prin magistrale europene, stradale şi feroviare. Oraşele Arad şi Timişoara dispun de aeroporturi cu capacităţi moderne de preluare a fluxului aerian.

Regiunea Vest face parte din Euroregiunea Dunăre - Criş - Mureş - Tisa (DCMT), care implică cele patru judeţe ale Regiunii Vest, trei comitate din Ungaria şi regiunea autonomă Voivodina din Serbia. Euroregiunea a fost înfiinţată în 1997 pe baza unui protocol de colaborare semnat de către reprezentanţii autorităţilor locale din cadrul regiunilor componente.

Populaţia Regiunii Vest este caracterizată de diversitate culturală, comunităţile române coabitând cu cele ungare, germane, rrome şi sârbe. În 2002, minorităţile naţionale reprezentau 11,7% din totalul populaţiei din regiune.

Din 1990, populaţia regiunii a scăzut constant, de la 2.201.717, la 1 930 458 locuitori în 2005 locuitori, ca urmare a unei rate negative a natalităţii şi emigraţiei externe a populaţiei din regiune. Densitatea populaţiei era de 61,1 loc/km2 în 2005, considerabil mai mică faţă de densitatea populaţiei la nivel naţional (90,9 loc/km2).

Regiunea se confruntă cu un proces de îmbătrânire demografică, efectele sale în viaţa economică şi socială urmând să fie resimţite după anul 2005, când în populaţia în vârstă aptă de muncă vor intra generaţiile, reduse numeric, născute după 1990.

Gradul de urbanizare al Regiunii (63,7% populaţie urbană) este mai mare decât media naţională (54,9%), iar judeţul Hunedoara are cea mai ridicată rată de urbanizare din ţară, după capitală, respectiv 76,9% populaţie urbană.

În ceea ce priveşte spaţiul rural acesta se caracterizează din punct de vedere demografic printr-o densitate redusă a populaţiei, declin demografic datorat migraţiei şi îmbătrânirii populaţiei, rata mortalităţii relativ ridicată şi o capacitate scăzută de reînnoire demografică.


7.5.2. Forţa de muncă şi migraţia Forţa de muncă a regiunii reprezintă factorul care a contribuit

cel mai mult la dezvoltarea socio-economică, aceasta fiind motivată, flxibilă, inovativă, dar şi cu un grad ridicat de specializare, contribuind astfel la dezvoltarea unui mediu antreprenorial dinamic.

În 2004, populaţia ocupată reprezenta 42,2% din total, cu ponderea cea mai însemnată în sectorul terţiar (38,8%), urmat de industrie (34,7%) şi de agricultură (26,5%). Ponderea populaţiei ocupate are valorile cele mai ridicate în judeţele Timiş (46,7%) şi Arad (43,2%).

Populaţia ocupată în sectorul industrial a scăzut semnificativ în perioada 1993 - 2003, în mod deosebit în judeţele puternic industrializate - Hunedoara şi Caraş-Severin, în special ca urmare a disponibilizărilor masive de personal din minerit şi siderurgie. Pe acest fond al restructurării şi disponibilizării populaţiei ocupate în sectorul industrial, populaţia s-a orientat cu preponderenţă spre sectorul serviciilor.

Rata şomajului a cunoscut fluctuaţii în intervalul 1991- 2004, de la 2,5% în 1991, la 12,6% în 1999, cu maximum de 21,3% în judeţul Hunedoara în urma disponibilizărilor din sectorul minier, continuând să scadă şi să atingă în 2004 valoarea de 5,8%. Cea mai ridicată valoare a ratei şomajului se înregistează în judeţul Hunedoara (10,8%), iar cea mai scăzută în judeţul Timiş (2,6%).

După 1990, odată cu posibilitatea plecării pentru muncă în afara ţării, un număr important de cadre specializate au părăsit ţara, urmând vechi relaţii tradiţionale către ţările germanice şi Ungaria. Acestea lipsesc în prezent, când tot mai mulţi investitori de anvergură întemeiază întreprinderi în această regiune.

Emil Luca

7.5.3. Economia regiunii Însemnate resurse de subsol (huilă, antracit, metale colorate,

argint, aur, roci dure, zăcăminte radio-active, izvoare termale şi minerale), sol (păduri cu esenţe valoroase, soluri fertile), climat favorabil, legături de transport facile cu centrul Europei şi o populaţie laborioasă reprezintă coordonatele economice ale regiunii.

Ca şi în cazul celorlalte regiuni de dezvoltare, teritoriul regiunii Vest - România poate fi împărţit în două subregiuni, confruntate cu probleme structurale distincte şi grad diferit de dezvoltare.

Prima, include teritoriul judeţelor Caraş-Severin şi Hunedoara, la care se adaugă oraşul Nădrag şi aria adiacentă acestuia, localizate în jud. Timiş. Aici s-au dezvoltat timpuriu, încă din sec 19, ramuri ale industriei extractive, siderurgice, metalurgice şi ale industriei conexe, cum este industria constructoare de maşini.

Această mare subzonă a regiunii a intrat într-un puternic declin după 1990, iar procesul de restructurare care s-a desfăşurat lent şi cu mari dificultăţi, a generat un şomaj foarte ridicat. In acest mare areal, o particularitate aparte o are situaţia economiei bazinului carbonifer Valea Jiului (Aninoasa, Petroşani, Uricani, Petrila, Lupeni, Vulcan), unde reducerea locurilor de muncă a cauzat convulsii sociale repetate, în pofida a numeroase programe de echilibrare a situaţiei.

Cea de a doua subregiune cuprinde teritoriul judeţelor Timiş şi Arad. Această subregiune cu dezvoltare industrială timpurie, complexă şi diversificată (industrie uşoară, constructoare de maşini, electrotehnică etc) este în prezent arealul favorit al investiţiilor străine productive în România. Pe fondul creării a numeroase locuri de muncă ce necesită populaţie cu o calificare înaltă, şi a exodului masiv al forţei de muncă din ultimii ani (emigraţia populaţiei germane a accentuat acest fenomen), subzona se confruntă cu o lipsă tot mai accentuată de forţă de muncă corespunzătoare. Noile


investiţii în acest areal se lovesc de lipsa infrastructurilor corespunzătoare pentru dezvoltare (alimentare cu apă si căi de comunicaţii).

Zona Hunedoara – Deva, Valea Jiului, culoarul Haţeg - Călan, Deva, zona minieră din sudul judeţului Caraş-Severin şi zona minieră din nordul judeţului Hunedoara (Brad, Munţii Apuseni), precum şi fostele zone miniere, necesită lucrări urgente de infrastructură pentru reintroducerea în circuitul economic şi protejarea ecologică a aşezărilor afectate masiv de reziduurile activităţilor miniere (uraniu, metale rare şi colorate).

Valea Jiului (Lupeni, Petrila, Uricani, Vulcan), Moldova Nouă, Sasca, Oraviţa, Anina, Ocna de Fier, Dognecea, Rusca Montană, Valea Jiului, zona Brad, Teliuc - toate sunt areale cu o semnificativă concentrare de forţă de muncă disponibilizată din industria minieră care trebuie absorbită de alte sectoare.

Investiţiile în aceste zone trebuie să includă în mod necesar ecologizarea haldelor şi reabilitarea suprafeţelor industriale dezafectate, ecologizarea întregului areal, modernizarea reţelei de canalizare şi apă potabilă.

Produsul intern brut pe locuitor realizat în Regiunea de Dezvoltare Vest a crescut în mod constant din 1998 (1697 Euro), atingând în 2003 valoarea de 2,733.3 Euro, situându-se pe locul doi în România, după Regiunea Bucureşti – Ilfov.

Contribuţia cea mai semnificativă la formarea PIB este o are sectorul serviciilor (43,27%), fiind urmat de industrie (26,77%).

Productivitatea muncii în 2003 a fost de 5.454,2 Euro, regiunea situându-se astfel la un nivel mediu faţă de cel naţional.

În 2002, sectorul terţiar concentra 28,7% din numărul total de firme din regiune, şi realiza aproape 13,6% din cifra de afaceri totală. Cele mai multe firme din acest sector activează cu preponderenţă în turism, servicii generale, transporturi şi servicii profesionale.

Întreprinderile cu profil industrial din cadrul regiunii au realizat în anul 2002 peste o treime a investiţiilor brute şi au atras

Emil Luca

jumătate din forţa de muncă ocupată a regiunii. În regiune există zăcăminte şi exploatări însemnate de huilă (bazinul Petroşani), şi cărbuni superiori (Anina), petrol gaze naturale şi marmură. Pe categorii de industrie, putem vorbi de industrie siderurgică în Hunedoara şi Reşiţa, construcţia de maşini grele (Reşiţa), echipamente mecanice (Leoni - Arad, UCM Reşiţa, Stimal şi UMT Timişoara), echipamente electrice şi electrotehnice (Leoni, Contor Zenner - Arad, Elba, Bega, Siemens, Electromotor, Solectron), echipamente auto (Kromberg şi Schubert – Timişoara, şi Delphi – Sânnicolaul Mare, Takata - Arad, Eybl - Deta), mobilă fină (Arad, Lugoj, Caransebeş, Timişoara), chimică (Continental Timişoara, Mondial - Lugoj, Solventul – Timişoara, Linde -Timişoara), materiale de construcţii (ciment - Deva, marmură – Simeria, lacuri şi vopseluri - Timişoara), textilă şi confecţii (Lugoj, Caransebeş, Timişoara, Arad), pielărie, alimentară, băuturi (bere, alcool, ape minerale).

În anul 2004, în regiune activau 39.358 IMM-uri, (20,38/1000 locuitori), fiind concentrate cu precădere în judeţul Timiş. Microîntreprinderile au ponderea cea mai ridicată – 86,44%.

Judeţul Timiş are contribuţia cea mai ridicată la cifra de afaceri totală realizată în regiune, şi cea mai ridicată productivitate a muncii (măsurată prin cifra de afaceri).

În anul 2003, investiţiile străine directe în Regiunea Vest au reprezentat 1,093 milioane Euro.

În vederea stimulării mediului de afaceri, a fost susţinută dezvoltarea de parcuri industriale (Parcul Industrial Timişoara şi Zona Industrială Arad prin Phare CES 2001, Parcul Industrial Hunedoara prin Ordinul MDP nr.20/2003, Zona Industrială Valea Ţerovei – Reşiţa, prin Phare CES 2004-2006), acestea oferind spaţii pentru desfăşurarea activităţilor şi servicii pentru investitori.


7.5.4. Infrastructura 7.5.4.1. Transportul

Regiunea de Vest este traversată de două din cele trei coridoare Pan-europene care intersectează România, şi anume coridorul IV Berlin / Nurnberg – Praga – Budapesta, care pe teritoriul României are două ramuri, respectiv Nădlac-Arad-Calafat-Vidin şi Nădlac-Arad-Bucureşti-Constanţa, şi coridorul VII - fluviul Dunărea, de cinci drumuri europene şi de trei linii internaţionale de cale ferată.

În 2004, Regiunea Vest avea o reţea de căi ferate de 2007 km, reprezentând 18,15% din totalul naţional. Reţeua de căi rutiere este bine dezvoltată şi repartizată relativ echilibrat în teritoriu, cu o reţea totală de drumuri publice de 10.205 km (12,84% din totalul naţional) din care 1.882 km sunt drumuri naţionale şi 8.323 km drumuri judeţene şi comunale. Din totalul drumurilor publice doar 26% sunt modernizate, procent sub media naţională (26,3%).

Densitatea drumurilor publice în regiune de 31,9 km/100 km2, este foarte apropiată de media naţională (33,3 km/100 km2). Pe judeţele componente, diferenţele sunt semnificative între Hunedoara (44,2 km/100 km2) şi Caraş-Severin (22,8 km/100 km2). Infrastructura rutieră aflată în perimetrul punctelor de frontieră este doar în parte modernizată, necesitând investiţii majore.

Procentul ridicat de drumuri judeţene nemodernizate îngreunează legăturile dintre centrele judeţene Deva - Reşiţa, Timişoara - Reşiţa şi Timişoara – Deva. Lipsa autostrăzilor, intensificarea traficului pe drumuri neadecvate transporturilor inter-regionale şi internaţionale, capacitatea portantă scăzută a structurii drumurilor existente cu efecte de degradare accelerată, marcarea, inscripţionarea şi iluminarea de slabă calitate şi un procent ridicat de drumuri judeţene nemodernizate, conduc la restrângerea posibilităţilor şi a capacităţii de trafic.

Emil Luca

7.5.4.2. Utilităţi publice Lungimea reţelei de alimentare cu apă a regiunii Vest este de

5.274 km, reprezentând 11,72% dintr-un total naţional de 44.987 km. Reţelele de alimentare cu apă, în general, şi cele din localităţile urbane în special se confruntă cu probleme legate nu numai de extinderea capacităţilor de stocare, dar şi de tratare şi distribuţie, în condiţiile asigurării protecţiei sanitare a surselor.

84 din localităţile Regiunii Vest au reţele de canalizare menajeră. Lungimea totală simplă a conductelor de canalizare din Regiunea Vest este de 2.189 km, reprezentând 12,49% din lungimea reţelei de canalizare la nivel naţional (17. 514 km). Acestea există în principal în oraşe, fiind totodată mai extinse în cartierele de blocuri. Multe dintre reţelele de canalizare menajeră prezintă uzuri avansate, fizice şi mai ales morale.

Lungimea sistemului de furnizare a gazelor naturale, de 2917 km, reprezintă 11,27% din lungimea reţelelor de gaze naturale pe ansamblul ţării (25 879 km).

7.5.4.3. Mediu In Regiunea Vest sunt declarate şi recunoscute ca atare, prin

Legea nr. 5/2000, 124 de arii naturale protejate de interes naţional (care ocupă 8,13% din teritoriul regiunii). Tot în cadrul regiunii, sunt declarate şi recunoscute ca atare, 138 rezervaţii naturale de interes naţional: 53 în judeţul Caraş Severin, 42 în judeţul Hunedoara, 20 în judeţul Arad, 23 în judeţul Timiş. În regiune există cel mai mic număr de localităţi conectate la reţeaua de canalizare, iar reţeaua de colectare a apelor uzate este subdimensionată şi într-o situaţie precară.

In toate localităţile urbane este organizat sistemul de colectare, transport şi depozitare definitivă a deşeurilor de tip menajer, însă depozitarea definitivă a deşeurilor urbane se realizează


pe vechile amplasamente, care nu îndeplinesc condiţiile de protecţie a factorilor de mediu. Gestionarea deşeurilor în mediul rural este deficitară, având în vedere că activitatea de colectare nu este organizată în sistem centralizat iar depozitarea deşeurilor se realizează pe amplasamente dispersate, aflate în general la marginea localităţilor. În prezent, deşeurile nu se colectează în mod selectiv. Colectarea selectivă se implementează experimental numai în Timişoara.

7.5.4.4. Educaţie În anul şcolar 2005/2006 în Regiunea Vest instituţiile

educaţionale au fost reprezentate de 766 grădiniţe, 1497 şcoli şi 15 instituţii de învăţământ superior – publice şi private. Între universităţile publice, un rol important la nivel naţional îl au Universitatea Politehnică şi cea de Medicină. Există, de asemenea, şi universităţi private: Tibiscus - Timişoara, Aurel Vlaicu - Arad, Drăgan - Lugoj.

7.5.4.5. Sănătate Speranţa de viaţă în Regiunea Vest este în medie de 70,76 ani

faţă de o medie naţională de 71,32 ani şi de o medie europeană de 78,31 ani. În 2004, unităţile sanitare cu capital majoritar de stat de la nivelul regiunii Vest erau reprezentate de 46 spitale, 7 clinici, 37 dispensare medicale, 2 sanatorii TBC şi 37 creşe. Dacă din punct de vedere al numărului instituţiilor de îngrijire a sănătăţii situaţia este relativ echilibrată în regiune, infrastructura de sănătate este destul de slab dezvoltată în majoritatea cazurilor, necesitând reabilitare, iar echipamentele trebuie fie înlocuite, fie modernizate.

Emil Luca

7.5.4.6. Servicii sociale Problemele sociale sunt relativ reduse prin comparaţie cu

restul regiunilor, ca urmare a dezvoltării sectorului ONG-urilor care furnizează un exemplu de bune practici în domeniu.

Începând cu martie 2005, copiii fără familii sunt protejaţi în instituţii de tip familial (66,51%) sau rezidenţial (33,49%). Numărul copiilor ai căror părinţi lucrau în afara graniţelor era de 753, iar numărul copiilor abanonaţi 298 (din care 157 în Arad şi 98 în Timiş). La sfârşitul lui 2004, erau 5.903 copii cu dizabilităţi, dintre care numai 1.013 beneficiau de servicii de asistenţă.

7.5.5. Zone problemă Principalele probleme de dezvoltare se concentrază în

judeţele Caraş-Severin şi Hunedoara, cu centre mono-industriale. În judeţele Hunedoara şi Caraş-Severin au fost identificate şi promovate pentru finanţare în cadrul Programului Phare 2001 două zone, şi anume:

• Zona industrială a Podişului Mehedinţi, respectiv oraşul Topleţ din judeţul Caraş-Severin

• Zona industrială a Banatului de Sud şi a Bazinului Petroşani (Reşiţa, Borşa, Oţelu Roşu, Călan, Hundeoara), caracterizată de un grad extrem de ridicat al concentrării tehnice a întreprinderilor şi a centrelor miniere, de pierderea pieţelor de desfacere, precum şi de lipsa ofertei de muncă pentru populaţia feminină, ceea ce a condus către probleme majore în procesul de restructurare economică, echilibru socio-cultural labil şi mediu ecologic destabilizat. De asemenea, cele două judeţe au beneficiat de finanţare prin programe guvernamentale pentru zone asistate şi zone defavorizate: Hunedoara, Rusca Montană, Bocşa, Moldova Nouă, Valea Jiului (Petroşani, Vulcan, Lupeni, Petrila, Uricani), şi Brad, care, prin valorificarea potenţialului local şi prin programele de


investiţii îşi pot îmbunătăţi problemele economico-sociale şi de mediu.

7.5.6. Potenţial de dezvoltare Domeniile în care Regiunea Vest prezintă un potenţial de

dezvoltare ridicat sunt cercetareadezvoltarea-inovarea, Regiunea Vest având o tradiţie universitară de peste 80 ani, serviciile şi turismul, acestea din urmă căpătând o importanţă din ce în ce mai mare la nivelul regiunii.

Cercetarea (centre de cercetare şi universităţi) din domeniile medical, industrie constructoare de maşini, minier, chimie, agricultură, se concentrează în principal în judeţul Timiş (18), centre de cercetare existând şi în judeţele Hunedoara (6), Caraş-Severin (4) şi Arad (2).

De asemenea, Regiunea de Dezvoltare Vest este o zonă cu potenţial turistic variat. Condiţii speciale pentru practicarea agroturismului se află în judeţul Caraş-Severin, în Munţii Apuseni (în vecinătatea oraşului Brad), cît şi în vestul şi sudul judeţului Hunedoara (Sarmisegetuza – aici fiind situate vechile vestigii ale fostei capitale ale regatului Daciei din perioada preromană).

Alte forme de turism practicabile în regiune sunt turismul termal-balnear (Băile Herculane, Moneasa, Lipova, Baziaş, Geoagiu), de afaceri (Timişoara) şi de tranzit (culoarele de circulaţie rutieră internaţională Nădlag–Deva şi Timişoara–Herculane).

Turismul urban poate fi, de asemenea dezvoltat, în regiune existând 42 de oraşe, ce conservă un valoros patrimoniu arhitectural, muzee în diverse domenii: istorie, arheologie, artă, ştiinţele naturii, mineralogie, etnografie, tehnice, unele dintre acestea fiind şi în aer liber.

Pentru valorificarea potenţialului turistic al regiunii, în 2004 funcţionau 369 unităţi de cazare.

Distribuirea acestora în cadrul regiunii este relativ echilibrată, variind între 23,3% în judeţul Arad şi 27,9% în judeţul Timiş.

Emil Luca

7.6. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest

7.6.1. Caracteristici demo-geografice

Regiunea Nord-Vest are o suprafaţă de 34.159 km²

reprezentând 14,3% din suprafaţa totală a ţării. Este alcătuită din 6 judeţe (NUTS 3): Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj. Populaţia Regiunii Nord-Vest era în anul 2005 de 2.737.400 locuitori (12,6% din populaţia totală a ţării) şi are o densitate medie de 80,1 locuitori/kmp. Dinamica populaţiei regiunii este caracterizată de un spor natural de –2,2‰ în 2004, cea mai redusă valoare înregistrându-se în Cluj (-3,1‰), iar cea mai ridicată în Bistriţa-Năsăud (0,3‰), singurul judeţ din regiune care a înregistrat un spor natural pozitiv.

Gradul de urbanizare al regiunii, la nivelul anului 2004, era de 52,8%, dar la nivel intraregional, existau diferenţierii mari, acesta variind de la 36,2% (jud. Bistriţa-Năsăud) până la 66,4% (judeţul Cluj).

Din punct de vedere fizico-geografic, 28% din suprafaţa regiunii este ocupată de unităţi muntoase, 30% de unităţi deluroase, iar 42% de unităţi de câmpie şi largi culoare depresionare.

Reţeaua de localităţi a Regiunii Nord-Vest cuprinde 42 de oraşe şi 1.802 de sate grupate în 398 de comune. Dintre oraşe, 4 au o populaţie de peste 100.000 locuitori (Cluj-Napoca – 298.006 locuitori, Oradea – 206.235, Baia Mare – 141.253 şi Satu Mare – 116.632), 9 între 20-100.000 locuitori şi 29 de sub 20.000 de locuitori. Teritorial, oraşele sunt concentrate în special în judeţele Maramureş (13), Bihor (10 oraşe) şi Cluj (6), celorlalte trei judeţe revenindu-le doar câte 5 (Satu Mare), respectiv 4 oraşe.


7.6.2. Forţa de muncă şi migraţia Ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei regiunii era în 2004 de 41,1%. Diferenţele intra-regionale sunt strâns legate de gradul de industrializare, judeţele mai puternic şi mai timpuriu industrializate – Cluj şi Bihor – având o pondere mai mare a populaţiei ocupate (44,3%, respectiv 45,1%), în timp ce judeţele mai puţin şi mai târziu industrializate – Satu Mare şi Bistriţa-Năsăud – au ponderi mai reduse (38,3% şi 36,6%). Analiza populaţiei ocupate, pe sectoare ale economiei, evidenţiază pondere ridicată a populaţiei ocupate în sectorul serviciilor, în cazul judeţelor Cluj şi Bihor, precum şi ocuparea ridicată în agricultură, în cazul celorlalte patru judeţe ale regiunii.

În toate judeţele Regiunii Nord-Vest o pondere importantă a populaţiei active este ocupată încă în întreprinderi de stat. De aceea este previzibilă o creştere a ratei şomajului în judeţele Sălaj, Satu-Mare şi Maramureş cauzată de restructurarea iminentă a întreprinderilor de stat cu pierderi. Această situaţie necesită luarea din timp a unor măsuri active de ocupare a populaţiei ce va fi disponibilizată, între care măsuri de re-orientare profesională a populaţiei, corespunzător cerinţelor locale ale pieţei muncii, trebuie să reprezinte o prioritate.

De asemenea, gradul de industrializare a influenţat puternic şi rata şomajului, din cauza restructurării, în ultimii ani, a industriei, judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj înregistrând cele mai ridicate rate ale şomajului – 6,4%, respectiv 5,1%. Şomajul redus din judeţele vestice (Bihor şi Satu Mare – sub 3%) se datorează investiţiilor străine mai ridicate, care au atenuat parţial efectele restructurării industriei.

O consecinţă directă a procesului de restructurare industrială şi a creşterii şomajului o reprezintă apariţia unui fenomen unic în Europa, constând în migraţia populaţiei din zonele urbane în zonele rurale şi creşterea ponderii populaţiei rurale în toate judeţele regiunii.

Emil Luca

În prezent există 3 judeţe în care populaţia este preponderent rurală (Bistriţa-Năsăud - 63,8%, Sălaj - 59,3% şi Satu Mare – 53,8%).

Un alt efect al restructurării economice şi diminuării locurilor de muncă îl constituie şi procesul de emigrare a populaţiei - mai ales a celei tinere în rândul căreia se manifesată un adevărat exod. De altfel, numeroase localităţi din mediul rural (în special Maramureş şi Satu-Mare) au o pondere foarte mică a populaţiei tinere, dar prosperă prin construcţiile finanţate din banii trimişi de către aceştia, din străinătate.

7.6.3. Economia regională

Regiunea Nord-Vest participa, în anul 2002, cu o pondere de 12% la formarea PIB-ului naţional, situându-se, din acest punct de vedere, pe locul trei între cele opt regiuni de dezvoltare ale României (după Regiunile Bucureşti-Ilfov cu 21% şi Vest cu 13%, dar cu aceeaşi pondere ca şi Regiunile Nord-Est şi Sud).

Participarea celor trei sectoare ale economiei la formarea PIB-ului regional, indică o pondere de 16,3% a sectorului primar, 35% secundar şi 46,7% terţiar, înregistrându-se o creştere a ponderii serviciilor concomitent cu scăderea ponderii agriculturii. Stagnarea relativă a ponderii cu care participă sectorul secundar se datorează faptului că disponibilizările din industrie au fost compensate, parţial, de evoluţia construcţiilor – domeniu care a cunoscut o dinamică extraordinară în ultima perioadă.

In interiorul regiunii, se manifestă disparităţi evidente de dezvoltare măsurate prin gradul de participare al judeţelor la formarea PIB regional: judeţului Cluj - 35,6%, judeţul Bihor - 25,8%, judeţul Maramureş - 14,3%, judeţul Satu Mare - 11,9%, judeţul Bistriţa – Năsăud - 9,1% şi judeţul Sălaj - 7,2%.

În Regiunea Nord-Vest există mari discrepanţe în dezvoltarea economică a celor şase judeţe: judeţele din sudul şi vestul Regiunii, respectiv Cluj, Bihor şi Satu Mare sunt industrializate (industria


alimentară, uşoară, lemn, construcţii de maşini) şi mai stabil dezvoltate economic decât regiunile din centru şi est (Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Sălaj - lemn-mobilă, metale neferoase şi auro-argentifere, uşoară), unde evoluţia din ultimii ani a dus la pierderea capacităţii concurenţiale a multor ramuri.

Conform analizelor economice şi sociale efectuate, polii sărăciei se găsesc în judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud.

Zonele în declin industrial sunt: zona Munţilor Apuseni şi zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii însemnate de pe teritoriul judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Bistriţa-Năsăud.

Acestea deţin totuşi resurse importante, dintre care menţionăm: minereuri complexe şi auroargentifere (Satu Mare, Maramureş), bauxită (Bihor), sare (Maramureş, Bihor), materiale de construcţii (Bihor, Cluj), lemn (Maramureş).

Restructurările din domeniul minier au afectat acest sector extractiv şi au dus la disponibilizări masive şi la declararea zonelor defavorizate Baia-Mare-Borşa-Vişeu. Sectorul industriei neferoase este ameninţat în Baia-Mare de rezultatul unui referendum local pentru interzicerea acelor tipuri de activităţi care poluează oraşul. Pentru relansarea zonelor sunt necesare investiţii atât în infrastructură cât şi în echipamentele de exploatare a resurselor.

Deşi silvicultura reprezintă o ramură importantă a regiunii, defrişările insuficient controlate (Bistriţa-Năsăud, Maramureş) şi lipsa unui program coerent de reîmpăduriri şi construcţii de drumuri forestiere către interiorul bazinelor, conduc la reducerea continuă a suprafeţelor împădurite. Capitalizarea insuficientă, pierderea pieţelor externe, neadaptarea la exigenţele calitative au determinat ca numeroase fabrici de mobilă să fie închise sau să funcţioneze la parametri reduşi.

Emil Luca

7.6.4. Infrastructura

7.6.4.1. Transportul Pe ansamblul regiunii, infrastructura de transport, mediu şi

energetică este mai bine dezvoltată comparativ cu alte regiuni, dar lipsa investiţiilor timp de decenii a adus diferitele tipuri de infrastructură într-o situaţie precară.

Aşezată la intersecţia axelor de comunicare nord-sud şi est-vest, regiunea dispune de o reţea de drumuri destul de densă (34,7 km/100 km2). Corelat cu nivelul general de dezvoltare economică, judeţele Maramureş (25,0 km/100 km2), Bistriţa-Năsăud (28,1 km/100 km2), au cele mai reduse reţele de drumuri publice prin raportare la suprafaţă.

7.6.4.2. Utilităţi publice La nivelul Regiunii Nord-Vest se remarcă discrepanţe între

judeţe în ceea ce priveşte situaţia alimentării cu energie electrică. Mai există încă sate, cătune sau gospodării izolate neelectrificate, concentrate mai ales în zona Munţilor Apuseni şi în zona montană din nord.

Grave disfuncţionalităţi în alimentarea cu energie electrică se înregistrează în jud. Maramureş, atât în mediul rural cât şi în mediul urban (Sighetu Marmaţiei, Borşa, Seini, Târgu Lăpuş şi Vişeul de Sus), precum şi în jud. Bistriţa Năsăud şi într-o anumită măsură chiar şi în judeţele Satu Mare şi Cluj (Satu Mare, Negreşti-Oaş, Tăşnad, etc.).

Majoritatea judeţelor regiunilor se confruntă cu probleme de alimentare cu apă potabilă.

Reţeaua publică de alimentare cu apă potabilă este insuficient dezvoltată pentru a corespunde nevoilor populaţiei, atât în mediul rural cât şi în mediul urban, iar în Maramureş poluarea straturilor


freatice datorată infiltrărilor de reziduuri nemetalifere, periclitează grav sănătatea populaţiei, chiar în arealele cu reţele convenţionale sau unde instalaţiile de tratare sunt insuficiente sau vechi.

În localităţile rurale din Podişul Transilvaniei resursele de apă sunt reduse şi nepotabile din cauza domurilor gazeifere şi a zăcămintelor saline. Aceste zone necesită lucrări prioritare de alimentare cu apă în sistem centralizat.

Calitatea mediului din regiune este afectată de impactul negativ al unor activităţi economice.

Principalii poluanţi sunt: pulberile sedimentabile în judeţele Cluj şi Sălaj; amoniac în judeţele Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj; dioxid de sulf şi cadmiu în judeţele Cluj şi Sălaj; fluor şi compuşi ai acestuia în judeţul Satu Mare, pulberi de metale cuprifere şi plumb.

La sfârşitul anului 2004 numărul localităţilor cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă din regiune a fost de 324, lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei fiind de 7.114 km.

O problemă majoră a spaţiului rural este lipsa reţelei de apă potabilă - dintr-un total de 1.844 de localităţi, sunt racordate la reţeaua de apă potabilă doar 40%.

Sistemele centralizate de canalizare publică sunt o problemă la nivelul întregii regiuni.

Numărul localităţilor cu instalaţii de canalizare publică era la sfârşitul anului 2004 de 100 (cu trei mai multe faţă de 1995), lungimea totală simplă a reţelei de canalizare avea 2241 km (extinsă cu 291 km. faţă de 1995).

Cele mai multe staţii de epurare orăşeneşti au fost realizate în urmă cu peste 25 de ani; ele se află într-un avansat grad de uzură fizică şi morală, având totodată capacitatea de epurare insuficientă pentru apa uzată. Reţeaua de canalizare existentă în spaţiul rural reprezintă 4% din total, un procent care plasează regiunea din punct de vedere al calităţii vieţii şi accesul populaţiei la infrastructuri edilitare pe ultimele locuri din ţară.

Emil Luca

7.6.4.3. Mediu Problemele cu care se confruntă gestionarea deşeurilor în

regiune pot fi sintetizate astfel: • depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile

(în apropierea locuinţelor, a apelor de suprafaţă sau subterane, a zonelor de agrement);

• depozitele de deşeuri nu sunt amenajate corespunzător pentru protecţia mediului, conducând la poluarea apelor şi solului din zonele respective;

• depozitele actuale de deşeuri, în special cele orăşeneşti, nu sunt operate corespunzător;

• colectarea deşeurilor menajere de la populaţie se efectuează neselectiv;

7.6.4.4. Educaţie Infrastructura educaţională este reprezentată de 914 de şcoli,

212 licee şi 5 şcoli profesionale şi de ucenici, caracterizate de necesitatea accentuării procesului de reconversie şi adaptare a acestora la cerinţele actuale ale pieţei forţei de muncă, în condiţiile în care existenţa unei forţe de muncă calificate constituie o condiţie de bază pentru atragerea investiţiilor şi în special a celor străine.

7.6.4.5. Sănătate În privinţa infrastructurii de sănătate, cel mai bine situate sunt

judeţe Cluj, Bihor şi Maramureş, atât în privinţa numărului de spitale (19, 15 respectiv 9), cât şi în cea ce priveşte numărul de paturi la 1.000 de locuitori. Pentru ca aceste infrastructuri să asigure o asistenţă medicală performantă este necesară asigurarea acestora cu cadre specializate, dar şi întreţinerea edilitară şi dotarea tehnico-edilitară adecvată a acestora.


7.6.4.6. Servicii sociale Trei din cele 6 judeţe ale regiunii (Bihor, Sălaj şi Cluj) nu au

instituţii de îngrijire la domiciliu. Au fost identificate mai multe clădiri care necesită reabilitare şi modernizare pentru diferite tipuri de beneficiari. Copii sunt protejaţi în instituţii de tip familial (63,51%) sau rezidenţial (36,49%). La sfârşitul anului 2004, erau 8.298 de copii cu dizabilităţi, dintre care doar 355 beneficiau de servicii de asistenţă socială.

7.6.5. Zone problemă În cadrul Planului de Amenajare a Teritoriului Regiunii

Nord-Vest, au fost identificate o serie de zone problemă, caracterizate de condiţii economico-sociale precare, dar diferite în funcţie de specificul local al fiecărei zone:

• Zona Codrului, situată la interfaţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj, caracterizată prin: număr ridicat de gospodării neelectrificate, dotări sociale precare, economie de subzistenţă generalizată, capăt de drumuri, ş.a.

• Bazinul carbonifer al Barcăului, incluzând localităţile Ip, Sărmăşag, Chieşd sau Popeşti, unde a avut loc restructurarea profilului economic al aşezărilor, datorită închiderii unor mine sau a reducerii activităţii altora.

• Zona montană a judeţului Cluj (Măguri-Mărişel, Beliş, Valea Ierii), care se confruntă cu degradarea continuă a infrastructurii tehnice, îmbătrânirea populaţiei, creşterea analfabetismului sau exploatarea haotică a resurselor locale.

• Ţara Beiuşului (arealul Nucet-Vaşcău-Ştei-Beiuş) afectată de restructurarea industriei degradarea mediului ca urmare a exploatărilor de uraniu de la Băiţa Bihor.

Emil Luca

• Zona Turda - Câmpia Turzii cu disponibilizări masive şi probleme de mediu datorită industriei lianţilor.

Acestor zone, se adaugă alte areale cu probleme asemănătoare, dar care prin valorificarea potenţialului local îşi pot îmbunătăţii condiţiile economico-sociale şi de mediu.

7.6.6. Potenţial de dezvoltare Regiunea Nord-Vest, deţine un potenţial de dezvoltare variat

şi diferenţiat teritorial. Astfel, de la oraşele mari ale regiunii (Cluj-Napoca, Oradea, etc), până la cele mai izolate zone, pot fi identificate resurse locale pe baza cărora să se poată realiza dezvoltarea durabilă a acestora.

Dacă în marile centre urbane există o multitudine de resurse şi oportunităţi de dezvoltare, în zonele izolate, pe lângă efectele negative presupuse de acest statut, există şi un aspect pozitiv, reprezentat de conservarea culturii populare şi a tradiţiilor, care poate fi valorificat turistic.

De altfel, regiunea are un potenţial turistic apreciabil: vestigii arheologice, rezervaţii naturale, lacuri glaciare şi de acumulare, numeroase peşteri, staţiuni balneo-climaterice, condiţii favorabile practicării turismului montan, de agrement şi odihnă.

Există, de asemenea, mai multe zone etnofolclorice care au permis dezvoltarea agro-turismului în Maramureş, Cluj şi Bihor. Prin apropierea de Europa Centrală, relief de mare originalitate (peşteri, defilee, etc.), climă favorabilă, înălţimi reduse (cca. 1800 m), Munţii Apuseni au şansa de a deveni o atracţie pentru turismul de drumeţie, ai cărui practicanţi caută condiţii de cazare simple în medii cât mai naturale.

La nivelul anului 2004 valorificarea acestui potenţial turistic al regiunii se realiza în principal prin intermediul celor 427 de structuri de primire turistică, însumând 8,9 % din capacitate de cazare la nivel naţional. Legat de distribuţia la nivel regional a


capacităţii de cazare, aceasta se concentrează în judeţele Bihor şi Cluj, care deţin 53,4% din totalul regiunii. Aceste judeţe dat fiind potenţialul turistic pe care îl au concentrează şi cea mai mare pondere a cererii înregistrând împreună 64% din sosirile totale în regiune, precum şi 71,5% din numărul total de înnoptări din regiune.

7.7. Regiunea de Dezvoltare Centru 7.7.1. Caracteristici demo-geografice

Regiunea de dezvoltare Centru, cu o suprafaţă totală de

34.100 km2 (14,31% din România), cuprinde judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu.

Zonă cu forme de relief specifice podişului, văi direcţionate est-vest, regiunea deţine însemnate rezerve de gaz metan, minereuri auro-argentifere şi colorate, nemetalifere, sare, izvoare minerale şi terapeutice, iar peste o treime din suprafaţă este ocupată de păduri. Arealul deţine însemnate resurse hidrografice şi comparativ cu alte regiuni o reţea de transport dezvoltată (mai puţin în direcţia nord-sud), dar cea mai însemnată bogăţie o reprezintă capitalul uman. Regiunea este caracterizată de o rată redusă a natalităţii şi de un proces de îmbătrânire demografică, dar a reuşit să integreze armonios imigranţii din alte zone ale ţării. Meşteşugurile au tradiţie seculară şi activităţile economice sunt foarte diversificate.

Cu o populaţie de 2.539.160 locuitori, în regiunea se concentrează 11,7% din populaţia României. Media regională de 74,6 loc/ km2 este inferioară celei naţionale, cea mai mare densitate a populaţiei fiind în judeţul Braşov (111,1 loc/ km2), iar sub media regională sunt judeţele Alba (60,9 loc/ km2), Covasna (60,4 loc/ km2), Harghita (49,3 loc/ km2).

Emil Luca

Dacă iniţial motorul activităţii economice l-a reprezentat mineritul (aur, argint, cărbune şi sare), acum cele mai însemnate ramuri sunt prelucrarea metalelor, chimia, toate ramurile industriei uşoare şi alimentare. Agricultura este bine dezvoltată, cu specializare în cultura plantelor industriale, cultura cartofului, zootehnie, iar viticultura de calitate are o răspândire deosebită.

Dezvoltarea activităţilor de producţie a fost favorizată de o poziţie favorabilă schimburilor de mărfuri, iar activitatea de comerţ are tradiţie.

60% din populaţie se concentrează în mediul urban – cuprinsă în reţeaua de 57 de oraşe ale regiunii. Un grad ridicat de urbanizare deţin Braşov (74,9%) şi Sibiu (67,8%), în timp ce în Harghita are o populaţie predominat rurală (55,7%).

Reţeaua urbană este bine conturată, iar cele mai multe dintre oraşele mici şi mijlocii au structuri urbane mature şi bine dezvoltate. Cele mai mari oraşe cu peste 100 mii locuitori sunt variat dezvoltate şi corespund unor puncte de interes comerciale şi productive pe vechi trasee de schimb economic.

7.7.2. Economia regională În 2003, Regiunea Centru avea un PIB/loc de 2.595,5 euro

(7,21% peste media naţională). Judeţul Braşov înregistrează cea mai mare valoare 3.086,1

euro/locuitor, iar judeţele Mureş şi Sibiu sunt singurele cu PIB/locuitor peste media regională, dar şi naţională. Celelalte trei judeţe înregistrează valori ale PIB/locuitor sub media naţională. Industria şi serviciile contribuie la formarea PIB, cu respectiv 30% şi 42,2%. Sectorul agricol contribuie în proporţie de 11,5%, iar sectorul de construcţii cu 5,6%.

Nivelul investiţiilor străine directe, însumează 1.038 mil euro pentru anul 2004 (6,9% din totalul ISD din România). În planul dezvoltării intra-regionale, judeţele Braşov şi Sibiu se distanţează de


celelalte judeţe. Lipsa de atractivitate a judeţului Covasna se datorează infrastructurii de transport şi utilităţi foarte slab dezvoltată (densitate mică a căilor de comunicaţie, stare nesatisfăcătoare a drumurilor publice).

În perioada 1999-2003 numărul întreprinderilor mici a crescut cu 26,8% ca urmare de dezvoltării microîntreprinderilor şi a oportunităţilor de finanţare oferite prin intermediul diferitelor programe. Numărul firmelor mari, cu peste 250 de angajaţi a scăzut cu peste 11,9% în special datorită restructurărilor marilor întreprinderi de stat. Cele mai multe întreprinderi îşi desfăşoară activitatea în domeniul serviciilor şi a industrie, fapt reflectat şi prin contribuţia acestor sectoare la formarea PIB.

Cea mai redusă dezvoltare economică o deţin arealele slab populate ale Munţilor Apuseni din judeţul Alba. Cele mai dezvoltate areale industriale sunt situate pe şina sudică (dominată de nodurile Braşov şi Sibiu, cu sateliţii acestora) şi specializate în industria constructoare de maşini, chimie, textilă şi alimentară. Şina centrală cuprinde aşezările numeroase înşiruite pe Văile Târnavelor, cu industrie variată şi structuri urbane bine conturate şi atractive arhitectonic. În nord se diferenţiază centre cu structuri economice mai specializate, unde domină industria constructoare de maşini, chimia, industria mobilei, textilă şi alimentară.

Regiunea Centru are o structură industrială complexă cu ramuri de tradiţie şi personal calificat recunoscut. Se remarcă industria chimică de bază (Târgu Mureş, Ocna Mureş, Târnăveni), farmaceutică (Europharm - Braşov, Aromedica - Târgu Mureş), uleiuri auto Braşov, sub-ansamble auto - Compa Sibiu, mecanică, - Independenţa Sibiu, aeronautică, IAR Braşov, dar şi prelucrarea superioară a lemnului (Schweighofer- Sebeş), sau fabrici de mobilă superioară - Târgu Mureş, precum şi industria confecţiilor de lux (Sfântu Gheorghe, Odorhei), alimentară (zahăr – Luduş, bere - Blaj, dulciuri Braşov).

Emil Luca

Distribuţia teritorială a celor 51.924 IMMuri ale regiunii (2004), arată o concentrare a acestora în judeţele Braşov (30,44%), Mureş (20,50%), Sibiu (17,3%) şi o slabă prezenţă în judeţul Covasna (sub 8%).

In regiunea Centru funcţionează 11 parcuri industriale. Şapte dintre acestea sunt în proprietate publică, 3 în proprietate privată şi unul este în parteneriat public-privat. Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 436,75 ha, 355,67 fiind greenfield.

Mai funcţionează, de asemenea, 4 incubatoare dintr-un total de 21 la nivelul întregii ţări, numărul locurilor de muncă create fiind de peste 250. La nivelul acestei regiuni, funcţionează 10% din totalul centrelor de consultanţă.

7.7.3. Forţa de muncă şi migraţia Populaţia activă reprezintă 43% din total (peste media pe ţară

– 40,6%). Gradul de ocupare este de 39,7%, un procent de 38,6% din populaţie fiind ocupată în sectorul serviciilor şi 35% în industrie. În judeţele Braşov şi Sibiu, ponderea populaţiei ocupate în industrie şi servicii este ridicată, aceste fiind şi judeţe cu o activitate industrială predominantă, spre deosebire de Harghita şi Mureş, unde predomină populaţiei ocupate în acest sector, respectiv 36,6% şi 32,4%

In prezent, judeţul Braşov, în special în municipiul Braşov se confruntă cu probleme de ocupare ca urmare a restructurării uzinele constructoare de maşini Roman şi Tractorul şi alte companii industriale de apărare şi a disponibilizării masive a personalului. In judeţele Covasna, Harghita şi Alba sunt în curs de definitivare a proceselor de restructurare a zonelor miniere Baraolt, Bălan şi zona minieră Apuseni.

Acelaşi proces este parcurs şi de oraşele cu structuri productive monoindustriale în domeniile metalurgiei, chimiei şi industrie constructoare: Aiud, Zlatna, Făgăraş, Victoria, Copşa Mica,


Dumbrăveni, Ocna Mureş, Târnăveni, Luduş, Râşnov, Gheorgheni, Topliţa, Întorsura Buzăului.

Migraţia populaţiei în ultimii ani s-a desfăşurat atât înspre alte ramuri de activitate în timp ce în perioada imediat după 1990 a marcat o plecare masivă spre ţări ale Europei Occidentale, în special Germania.

Rata şomajului din regiune înregistra in 2004 un nivel procentual de 7,8%, cea mai mare rata a şomajului, de 10,7% fiind înregistrată în judeţul Braşov, urmat de Alba cu 10%, peste media naţională de 6,3%.

Regiunea, prin structura sa economică complexă, deţinea un capital însemnat de recunoaştere profesională, în special în domeniul tehnic. Reducerea activităţii industriale a determinat migrarea specialiştilor către alte ramuri de activitate sau în exterior, acestea au urmări într-o viitoare revigorare a economiei tradiţionale.

7.7.4. Infrastructura 7.7.4.1. Transportul La nivelul Regiunii Centru, drumurile naţionale sunt în cea

mai mare parte modernizate (93,4%), dar drumurile judeţene şi comunale sunt modernizate doar în proporţie de doar 4,22%. Densitatea medie a drumurilor publice de 29,7% este sub media pe ţară (33,3%), doar judeţul Alba cu 41,6 % drumuri modernizate depăşeşte aceste valori.

Cu 44,5 km de cale ferată la 1000 km2, Regiunea Centru se găseşte sub media pe ţară (46,2 km/1000 km2). Cu o densitate a liniilor de cale ferată sub media pe ţară se situează judeţele Alba, Covasna, Harghita (38,0; 30,7; 30,1 km/1000 km2) iar peste media naţională se plasează judeţele Braşov (61,5 km/1000 km2) şi Mureş (51,7 km/1000 km2).

Emil Luca

4.7.4.2. Utilităţi publice Reţeaua de distribuţie a apei potabile, în lungime totală de

5571,4 km (12,38% din lungimea pe ţară) era repartizată în proporţie de 58,87% (3.280,1 km) în mediul urban, conform datelor din 2004. Din punct de vedere al racordării la reţeaua de apă potabilă se poate constata că 24,1% din localităţile din regiunea Centru sunt conectate. Singurele judeţe cu valori superioare atât mediei regionale cât şi celei regionale sunt Braşov şi Harghita.

În Regiunea Centru sunt conectate la reţeaua de canalizare 123 localităţi în anul 2004, toate cele 57 de oraşe din regiune dispunând de reţea de canalizare.

Lungimea simplă a conductelor de canalizare era la sfârşitul anului 2004 de 2.382,7 km. În judeţul Braşov şi Covasna sunt cele mai multe localităţi conectate la această reţea (ambele cu 12,6% din localităţile judeţului). În Alba şi Mureş conectarea la infrastructura de canalizare este deficitară.

Din totalul de 1.407 localităţi conectate la reţeaua de distribuţie a gazului, în regiunea Centru se regăsesc 598 de localităţi (42,5% din total) cu o lungime a conductelor de 7.272,5 km (28,10% din total), majoritatea fiind localizate în zone rurale (53,95% din totalul lungimii conductelor de gaz din regiunea Centru).

7.7.4.3. Mediu

Managementul apei: • La nivelul Regiunii se constată lipsa în unele oraşe a

staţiilor de epurare a apelor uzate sau existenţa unor staţii de epurare necorespunzătoare din punctul de vedere al standardelor de calitate.

• Reţeaua de distribuţie a apei, în lungime totală de 4.770 km (12,2% din lungimea pe ţară) era repartizată în proporţie de 64,4% (2946,2 km) în mediul urban, conform datelor din 2000.


• In mediul rural, nivelul de înzestrare a localităţilor cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă din reţeaua publică este scăzut. Conform datelor statistice din anul 2000 doar 7,3% din reţeaua de canalizare se afla în mediul rural.

• Lungimea simplă a conductelor de canalizare era la sfârşitul anului 2001 de 2176 km, înregistrându-se o creştere de 18,8% faţă de 1990.

Gospodărirea deşeurilor în general, şi a deşeurilor menajere în special, este una din problemele majore de mediu cu care se confruntă autorităţile locale.

• Există mari cantităţi de deşeuri stocate în depozitele de deşeuri urbane şi industriale, care ocupă mari suprafeţe de teren şi afectează calitatea mediului

• Problemele care afectează aşezările umane sunt legate de salubritate şi modul de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor menajere.

Prin efectul cumulat al activităţilor antropice, mari suprafeţe de păduri sunt supuse fenomenului de uscare şi însemnate suprafeţe de teren montan sunt lipsite de vegetaţie. In anul 2001, 34,4 % din suprafaţa pădurilor din Regiunea Centru erau afectate de procesul de defoliere (faţă de 37,5 %, la nivel de ţară), judeţele cele mai afectate fiind Sibiu 49,9 %, Covasna 41,1 % şi Alba 38,3%.

4.7.4.4. Educaţie In regiunea Centru funcţionează 2.568 unităţi şcolare

(17,93% din total ţară). Populaţia şcolară înregistrează o tendinţă de scădere, principalele cauze fiind scăderea populaţiei de vârsta şcolară şi creşterea ratei abandonului şcolar. Caracterul multietnic al populaţiei regiunii oferă oportunităţi pentru educaţia în limba maternă a minorităţilor. Învăţământul superior este bine reprezentat în regiune activând 15 centre universitare (9 publice şi 6 private).

Emil Luca

7.7.4.5. Sănătate În regiune funcţionează 2.248 unităţi sanitare în proprietate

majoritară de stat (13,38% din total - la nivelul anului 2003). Starea de funcţionare a acestor unităţi nu corespunde standardelor, atât clădirile cât şi echipamentele fiind uzate moral. În regiune funcţionează 50 de spitale, din care cele mai multe sunt concentrate în Braşov (14) şi Sibiu (10), 4 policlinici, 28 dispensare, 10 centre de sănătate, 1.273 cabinete medicale individuale de familie, 392 cabinete stomatologice individuale, 65 de farmacii. Faţă de anul 2003, reţeaua de unităţi sanitare private se menţine cam în aceleaşi proporţii, la sfârşitul anului 2004, aflându-se în proprietate privată 61,26% din cabinetele stomatologice, 90,47% din policlinici, 89,38% din farmacii şi toate laboratoarele de tehnică dentară şi depozitele farmaceutice.

7.7.4.6. Servicii sociale Această regiune are cel mai mare număr al instituţiilor de

îngrijire rezidenţială pentru bătrâni(5). Începând din martie 2005, 10.371 de copii sunt ocrotiţi în

instituţii de tip familial (62.52%) sau rezidenţial (37.48%). La sfârşitul lunii septembrie 2005, numărul copiilor ai căror părinţi lucrau în afara graniţelor era de 1.231. La sfârşitul lui 2004, erau 10.290 copii cu dizabilităţi, dintre care numai 1.649 beneficiau de servicii de asistenţă.

7.7.5. Zone problemă În regiunea Centru au fost finanţate prin programe

guvernamentale zone care erau afectate de restructurarea în domeniul minier care au condus la creşterea şomajului şi la înrăutăţirea situaţiei socio-economice. Aceste programe s-au concentrat în


judeţele Harghita, Covasna, Alba şi Sibiu. Valoare totală a investiţiilor (până la nivelul anului 2003) s-a ridicat la 1.259.668,3 mil lei şi s-au creat 3.221 locuri de muncă.

Pentru a respecta principiul concentrării fondurilor europene, investiţiile realizate din Phare 2003 au fost orientate spre zonele de restructurare industrială identificate prin PND 2002-2005. În regiunea Centru se aflau două astfel de zone, respectiv: zona industrial-extractivă a Munţilor Apuseni, care cuprinde judeţul Alba, şi alte două judeţe din Regiunea Nord Vest, precum şi zona de industrie complexă a Transilvaniei centrale, care cuprindea celelalte judeţe ale regiunii. Problemele cu care se confruntă regiunea erau legate de restructurarea industriei miniere, metalurgice, construcţiilor de maşini, armament, etc.

7.7.6. Potenţial de dezvoltare Potenţialul Regiunii Centru este variat, dispunând atât de

resurse naturale cât şi de resurse umane, sociale şi economice. Reţeaua de universităţi din Regiunea Centru este foarte bine dezvoltată, cele din Târgu Mureş fiind renumite în domeniul farmaceutic, al medicinei precum şi în domeniul artei teatrale, Braşov pentru profilul tehnic şi silvic, cea din Sibiu pentru profile umaniste. Profilele de inginerie sunt, de asemenea, bine reprezentate.

Având o tradiţie în industria prelucrării lemnului, este explicabilă prezenţa a trei institute de cercetare care tratează acest domeniu. În regiune, îşi desfăşoară activitatea şi alte două institute care cercetează istoricul regiunii.

Potenţialul turistic al Regiunii Centru este foarte variat, atât datorită reliefului cât şi datorită varietăţii istorice şi culturale. Numărul staţiuni lor în care se practică sporturi de iarna este de 17, unele fiind de renume internaţional (Predeal, Poiana Braşov, Păltiniş). În Regiunea Centru sunt baze importante de tratament, 4 staţiuni sunt declarate staţiuni de interes naţional (Covasna-judeţul

Emil Luca

Covasna, Predeal - judeţul Braşov, Băile Tuşnad- judeţul Harghita, Sovata – judeţul Mureş), iar alte 11 sunt considerate de interes local (Balvanyos- judeţul Covasna, Bazna- judeţul Sibiu, Băile Homorod, Borsec, Harghita- Băi, Izvorul Mureşului, Lacu Roşu şi Praid din judeţul Harghita, Păltinis- judeţul Sibiu, Pârâul Rece şi Timişu de Sus din judeţul Braşov).

Aceste staţiuni dispun de excepţionale resurse curative naturale, dar de o infrastructura învechită, servicii necorespunzătoare, promovare insuficientă şi oferte nediversificate. A început să se dezvolte agroturismul, beneficiind de potenţialul reprezentat de gospodăriile populaţiei din mediul rural (sunt omologate de ANT 237 pensiuni agroturistice).

Un interes aparte pentru turismul cultural îl reprezintă satele din Regiune, dintre care unele, datorită izolării şi în consecinţă slabei infrastructuri, au păstrat încă vie cultura tradiţională cu arhitectura şi tehnica populară (construcţiile de case, porţi, edificii religioase), materialele folosite, instalaţii tehnice (mori, pive) sau a tehnicilor utilizate în prelucrarea lemnului (Cele mai importante zone etnografice sunt în Muntii Apuseni, Zona Oltului Superior, Valea Sebesului, Zona Odorhei, Zona Casinului, Zona Secuimii, Zona Covasna, Zona Podisul Tarnavelor, Zona Marginimii Sibiului, Tara Fagarasului, Tara Barsei).

În ceea ce priveşte zona istorică, oraşele medievale şi bisericile fortificate sunt foarte bine conservate (20 cetăţile săseşti, oraşele medievale cele mai importante (Sighişoara, Sibiu, Braşov, Mediaş, Făgăraş şi Târgu Secuiesc), biserici fortificate (aflate pe lista UNESCO): Calnic, Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Bunesti, Viscri, Prejmer, Darjiu), iar unele dintre ele fac parte din patrimoniul internaţional UNESCO.

Baza materiala a Regiunii Centru cuprindea în 2004, 914 unităţi de cazare (23,43% din totalul capacităţii din ţară), şi un număr de locuri de cazare de 34.365 (12,45% din total). Reţeaua unităţilor de primire turistică este neuniform răspândită, concentrarea cea mai


mare înregistrându-se în judeţul Braşov (431 unităţi, 47,15% din totalul pe regiune şi 11,05% din totalul pe ţară al unităţilor turistice), urmat la mare distanţă de judeţul Harghita (180 – 19,7%) şi Sibiu (114 – 12,47%); la polul opus se situează judeţul Alba cu doar 29 unităţi (3,17% din totalul pe Regiune şi 0.74% din totalul naţional).

7.8. Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov 7.8.1. Caracteristici demo-geografice Regiunea Bucureşti-Ilfov, constituită din municipiul

Bucureşti - capitala României - şi judeţul Ilfov, este situată în sudul ţării, în partea centrală a Câmpiei Române.

Suprafaţa totală a Regiunii Bucureşti-Ilfov este de 1.821 km2, din care 12,5% reprezintă teritoriul administrativ al Municipiului Bucureşti şi 87,5% al Judeţului Ilfov. Cele două entităţi care alcătuiesc regiunea sunt totodată şi cele mai mici unităţi teritorial administrative ale României din punct de vedere al întinderii.

Populaţia regiunii, de 2.207.596 locuitori în anul 2004, este distribuită invers proporţional cu dimensiunea celor două entităţi administrative. Municipiul Bucureşti este cea mai mare aglomerare urbană din România, populaţia sa fiind de 1.927.559 locuitori reprezentând circa 87% populaţia regiunii, peste 16% din populaţia urbană a ţării, respectiv circa 9% din populaţia totală a României şi având o densitate de aproximativ 8.100 locuitori/km2.

Populaţia judeţului Ilfov de 280.037 locuitori reprezintă numai 13% din totalul regional, acesta fiind situat în categoria judeţelor mici ale ţării cu o densitate de aproximativ 175 locuitori/km2.

Suprapunându-se în întregime unor subunităţi ale Câmpiei Române, regiunea are un cadru natural relativ monoton, în care

Emil Luca

predomină văile create de apele curgătoare ce traversează regiunea, numeroase lacuri naturale şi artificiale.

Reţeaua de localităţi a regiunii Bucureşti-Ilfov era constituită în anul 2004 din 5 oraşe, 35 de comune şi 100 sate. Dintre cele 5 oraşe doar unul singur avea rang de municipiu (Bucureşti).

Ca număr de locuitori se detaşează Bucureştiul, capitala ţării, cu 1.927.559 locuitori, urmat de Buftea (circa 20.000) şi Otopeni (circa 10.000). Existenţa oportunităţilor face însă ca numărul real al populaţiei care locuieşte în regiune să fie mai ridicat decât cel înregistrat oficial.

7.8.2. Forţa de muncă şi migraţia În Regiunea Bucureşti-Ilfov, rata de ocupare a forţei de

muncă a fost în anul 2004 de 50,0% (media naţională a fost 50,4%). Pe sexe, rata de ocupare a forţei de muncă feminine a fost de 44,0% (media naţională – 44,5%). Pentru perioada 1999-2004 evoluţia ratei de ocupare în Regiunea Bucureşti-Ilfov a suferit o scădere, de la 52,8% în 1999 la 50,0% în 2004.

Cererea de forţă de muncă calificată a fost mai mare pentru regiunea Bucureşti-Ilfov, astfel încât, corelat cu oportunităţile oferite de capitală – nivelul de viaţă citadin, cât şi prestigiul – populaţia ocupată (în care predomină populaţia capitalei) are un nivel mai ridicat de instruire şi calificare.

Rata şomajului în anul 2004 este scăzută (2,8%, media naţională fiind de 6,3%) şi posibilitatea de a găsi un loc de muncă este reală. Şomajul de lungă durată este foarte intens, iar cel al tinerilor (sub 25 de ani) are o pondere ridicată – 21,2%, valoare apropiată de media naţională de 21,0%, iar munca la negru (în special în sectorul terţiar) este răspândită.

Majoritatea şomerilor înregistraţi se caracterizează prin nivele scăzute de educaţie, ceea ce înseamnă că Regiunea Bucureşti-Ilfov se confruntă cu o cerere de forţă de muncă calificată.


Pe cele două unităţi administrative componente rata şomajului are valori de 4,1% în judeţul Ilfov şi 2,6% în Municipiul Bucureşti.

În ceea ce priveşte migraţia internă, începând cu 2001 balanţa sporului migratoriu a devenit pozitivă pentru capitală, având o medie anuală de aproximativ 5.000 unităţi.

7.8.3. Economia regională Economia Regiunii este dominată în cea mai mare parte de

funcţiile capitalei, populaţia activă a regiunii fiind legată de unităţile care îşi desfăşoară activitatea aici. Regiunea Bucureşti-Ilfov reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Declinul industrial treptat de după '90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă, iar închiderea accelerată a multor întreprinderi ineficiente a accentuat diminuarea forţei de muncă din industrie şi migrarea ei către sectorul terţiar.

Ponderea populaţiei ocupate în servicii a crescut de la 53.1% în 1995 la 63,4% în anul 2004.

Comerţul, activităţile de depozitare, distribuţie, administraţie – gospodărie comunală, construcţii au avut o evoluţie rapidă, astfel încât regiunea se distanţează ca nivel de dezvoltare de celelalte regiuni, în ciuda poziţiei geografice nefavorabile.

Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale creşterii economice din România în ultimii ani a fost creşterea importanţei dezvoltării Regiunii Bucureşti-Ilfov şi în special a Municipiului Bucureşti. Aceasta se aliniază tendinţei care afectează toate economiile de tranziţie, dar în România este mult mai evidentă datorită dimensiunilor mari ale ţării atât ca populaţie cât şi ca teritoriu.

Prezenţa capitalei conferă Regiunii o forţă şi o dinamică economică superioare celorlalte regiuni, un nivel superior al PIB-ului şi o structură socială şi profesională de un standard mai ridicat.

Emil Luca

Cu o creştere susţinută în ultimii şase ani (1998-2003), PIB-ul pentru Regiunea Bucureşti-Ilfov (4.696,7 euro/locuitor în anul 2003) a fost de aproximativ două ori mai mare decât media la nivel naţional (2.420,5 euro/locuitor). În consecinţă şi productivitatea muncii, calculată ca raport între valoarea adăugată brută regională (VABR) şi populaţia ocupată civilă, evidenţiază faptul că Regiunea Bucureşti-Ilfov prezintă cel mai înalt nivel între celelalte regiuni ale ţării (9002,6 euro/persoană angajată faţă de media naţională de 4663,0 euro/persoană angajată).

Mediul economic al regiunii este deosebit de atractiv datorită structurii instituţionale existente, a forţei de muncă calificate şi a sistemului de comunicaţii mai dezvoltat decât în alte regiuni ale ţării. Cu 8.426 milioane de euro investiţii străine directe atrase până în anul 2004, ceea ce reprezintă 56,0% din totalul investiţiilor străine directe la nivel naţional, Regiunea Bucureşti-Ilfov se detaşează clar faţă de celelalte regiuni ale ţării, pe locul secund fiind Regiunea Sud-Est cu doar 11,6% din totalul investiţiilor străine directe. De asemenea, densitatea IMM-urilor (numărul de IMM-uri/1000 de locuitori) înregistrează în Regiunea Bucureşti-Ilfov cea mai mare valoare din ţară, în anul 2004 existând 22,3% din totalul IMMurilor la nivel naţional, cu 31,9% mai mult decât în anul 1998.

Potenţialul şi structurile economice sunt diferenţiate între judeţ şi municipiu: agricultura are o prezenţă dominantă în economia judeţului Ilfov (32,2% populaţie ocupată în 2004), iar economia capitalei este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (66,4%) şi industrie (32,5%).

Sectorul serviciilor este bine dezvoltat, cu precădere în ceea ce priveşte telecomunicaţiile, intermedierile financiare, educaţia şi cercetarea, transportul şi depozitarea, turismul şi serviciile culturale, serviciile către întreprinderi (inclusive software) şi comerţul. Având în vedere funcţia de capitală pe care o îndeplineşte Bucureştiul, administraţia publică concentrează, de asemenea, un număr important de angajaţi.


În anul 2004 în Regiunea Bucureşti-Ilfov erau active 2 parcuri industriale din totalul celor 36 înregistrate la nivel naţional. După forma de proprietate ambele parcuri industriale sunt private, acoperind o suprafaţă de 33,07 ha.

Accesul întreprinderilor la societatea informaţională este încă scăzut. Doar 12,2% din întreprinderile din Regiunea Bucureşti-Ilfov sunt conectate la internet, existând 13,6 computere la 100 de angajaţi. 60,1% din computerele întreprinderilor sunt conectate la internet.

Accesul dificil la finanţare, lipsa dotărilor infrastructurale (utilităţi, construcţii, TIC) sunt probleme majore cu care se confruntă marea majoritatea infrastructurilor de sprijinire a afacerilor.

7.8.4. Infrastructura 7.8.4.1. Transport Regiunea Bucureşti-Ilfov, prin municipiul Bucureşti, cel mai

important nod de transport rutier-feroviar-aerian naţional şi internaţional al ţării, se caracterizează printr-un înalt grad de accesibilitate, fiind situată pe cele două coridoare multi-modale europene: coridorul IV (Nădlac-Constanţa) şi coridorul IX (Giurgiu-Albiţa) planificate a fi construite în perioada imediat următoare, precum şi în proximitatea Dunării (coridorul VII). (Date la nivelul anului 2002).

Densitatea drumurilor publice/100 km2 în Regiunea Bucureşti-Ilfov atingea în anul 2004 valoarea de 47,9km/km2, mai ridicată în judeţul Ilfov (49,4km/km2) decât în Bucureşti (37,8km/km2), existând însă un număr mare de drumuri publice nemodernizate în regiune (52,8% în Ilfov şi 2,2% în Municipiul Bucureşti). Pentru Municipiul Bucureşti procentul de străzi orăşeneşti nemodernizate (53,9% în anul 2003) este foarte mare pentru o capitală europeană şi afectează desfăşurarea în bune condiţii a traficului rutier.

Emil Luca

Regiunea Bucureşti-Ilfov prezintă cea mai mare densitate de căi ferate la 1.000 km2 de teritoriu (188,4 km/1000 km2), ceea ce înseamnă de peste 4 ori media naţională (46,5 km/1000 km2). Această cifră se ridică la 676,5 km/1000 km2 pentru municipiul Bucureşti, ceea ce înseamnă de 14 ori media naţională, municipiul Bucureşti fiind punctul de plecare al celor opt magistrale feroviare ce fac legătura cu celelalte regiuni ale ţării.

Accesibilitatea aeriană şi multi-modală este asigurată de două aeroporturi internaţionale: ”Henri Coandă” (Otopeni) cel mai mare aeroport internaţional din România (aproape 83% din transportul total aerian de pasageri din România) şi ”Aurel Vlaicu” (Băneasa).

Infrastructura de distribuţie a apei potabile în regiunea Bucureşti - Ilfov însuma la sfârşitul anului 2000 era de 2.179 km (98 km in judeţul Ilfov la care erau conectate oraşele Buftea şi Otopeni, precum şi 19 alte localităţi). De asemenea, aceste aşezări sunt conectate şi la reţele de canalizare (astfel, la 31 decembrie 2000, reţelele de canalizare publică a regiunii însumau, 1. 873 km de conductă, din care 122 de km în Judeţul Ilfov).

7.8.4.2. Mediu Din punct de vedere al protecţiei mediului, sistemul de

canalizare din municipiul Bucureşti prezintă următoarele disfunctionalităţi:

• Canalizarea a fost proiectată ca sistem unitar, toate apele fiind evacuate printr-o singură reţea;

• Lipseşte epurarea iar unele canale au o pantă mică, fapt care duce la depuneri şi la blocaje;

• Nivelul din canale este permanent ridicat iar uneori, în cazul ploilor abundente capacitatea hidraulică a sistemului este depăşită;

• Reţeaua de canalizare are o vechime foarte mare şi ca atare prezintă porţiuni cu grad avansat de uzură;


• Există zone lipsite de canalizare (20% din suprafaţa străzilor şi 9% din suprafaţa zonei de locuit)

Datorită neepurării apelor uzate singurul emisar al acestor ape, respectiv râul Dâmboviţa este compromis aproape pe toată lungimea de la Bucureşti pană la vărsarea în Dunăre. Această situaţie nu se va schimba decât odată cu punerea în funcţiune a staţiei de epurare amplasată în comuna Glina.

Pădurile din regiunea Bucureşti - Ilfov ocupă o suprafaţă de 25.583 ha, având o pondere de 14% în raport cu suprafaţa totală a regiunii de 182.017 ha. In municipiul Bucureşti exista doar 3.712 ha terenuri cu vegetaţie forestieră, ceea ce reprezintă aprox. 15% din totalul suprafeţei împădurite din regiune.

In judeţul Ilfov problemele pădurilor sunt asemănătoare cu cele situate în Bucureşti, dar mai intervine un tip de agresiune şi anume, tăierile ilegale practicate de cetăţeni. In urma unei analize a suprafeţelor spaţiilor verzi, realizate în intervalul de timp 1989-2001, a rezultat că acestea s-au redus cu 49% iar nivelul vegetaţiei s-a redus cu 51%.

7.8.4.3. Educaţie Regiunea Bucureşti-Ilfov reprezintă cel mai important centru

educaţional din România. În 2004 dispunea de 263 grădiniţe, 381 unităţi şcolare din învăţământul preuniversitar şi 41 instituţii de învăţământ superior. Totuşi, un număr însemnat din unităţile şcolare şi preşcolare de la periferie şi judeţul Ilfov nu îndeplinesc condiţiile pentru acordarea autorizaţiei de funcţionare, neavând apă curentă şi canalizare.

Prin cele 41 instituţii de învăţământ superior Regiunea Bucureşti-Ilfov are cel mai dezvoltat mediu universitar din România şi concentrează cel mai mare număr de studenţi înregistraţi în sistemul de învăţământ superior dintre regiunile României: 190.550

Emil Luca

dintr-un total de 620.785, reprezentând 30,7% din numărul total al studenţilor.

Accesul redus al populaţiei rurale şi a grupurilor dezavantajate la educaţie, în general şi la studii superioare, în particular, dotarea insuficientă a instituţiilor de învăţământ superior şi şcoli TVET constituie încă puncte slabe ale sistemului de educaţie din Regiunea Bucureşti-Ilfov.

7.8.4.4. Sănătate În ultimii ani scăderea activităţilor sanitare a fost evidentă,

înregistrând regrese atât din punct de vedere al cheltuielilor alocate cât şi al calităţii serviciilor furnizate. Infrastructura sanitară a Regiunii Bucureşti-Ilfov se află în mare parte într-o stare de degradare avansată şi cu o lipsă acută de echipamente moderne generate de resursele financiare insuficiente alocate sistemului de sănătate. Potrivit datelor furnizate de Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, din cele 29 de spitale analizate 29% dintre ele aveau o vechime mai mare de 100 de ani şi 65% mai mult de 50 de ani.

Numărul şi gradul de satisfacere a populaţiei cu personal sanitar a fost în scădere în ultimii ani. În anul 2003, asistenţa medicală era asigurată de 8.225 medici (1 medic la 268 persoane), 637 stomatologi (1 stomatolog la 3.463 persoane) şi 17.193 personal mediu sanitar.

7.8.4.5. Servicii sociale Una dintre cele mai importante probleme este cea privind

facilităţile de îngrijire ale copiilor atunci când părinţii sunt la servici. Numărul nou-născuţilor este mare, dar numărul centrelor de îngrijire zilnică sau al creşelor este limitat, iar cele private sunt foarte costisitoare. 5.583 de copii sunt ocrotiţi în instituţii de tip familial


(49.61%) sau rezidenţial (50.39%). La sfârşitul anului 2004, erau 5.650 de copii cu disabilităţi, dintre care 846 beneficiau de servicii de asistenţă socială.

7.8.4.6. Infrastructura urbană Concentrarea populaţiei în cartierele periferice, extinderea

zonei rezidenţiale prin construcţii monofamiliale (vile) fac să se manifeste tot mai acut insuficienţa şi lipsa investiţiilor în modernizarea reţelei de transport, a reţelelor de alimentare cu apă, canalizare, încălzire şi în general în toate tipurile de servicii urbane.

În anul 2003, lungimea străzilor orăşeneşti, la nivelul celor trei oraşe ale Regiunii Bucureşti-Ilfov era de 1.953 km, dintre acestea fiind modernizate numai 925 km, ceea ce reprezintă 47,3% din total, procent ce situează regiunea pe ultimul loc în ţară.

În ceea ce priveşte dotarea oraşelor cu utilităţi publice, în anul 2003 toate cele trei oraşe erau conectate la reţelele de energie termică, gaze naturale şi apă potabilă, multe instalaţii fiind însă uzate şi în stare precară de funcţionare.

Problemele reabilitării reţelei stradale, a înlocuirii şi modernizării instalaţiilor de utilităţi publice sunt extrem de grave, iar lipsa unei concepţii unitare în această direcţie face ca perspectiva transformării regiunii metropolitane într-o entitate funcţională şi eficientă să devină tot mai periclitată.

Numărul mare de străzi orăşeneşti nemodernizate (în Bucureşti – 53,9%), la care se adaugă nefinalizarea şoselei de centură, precum şi creşterea neîntreruptă a numărului de maşini înregistrate (387 maşini/1000 locuitori) în Bucureşti determină aglomerarea traficului în zona urbană cu consecinţe nedorite asupra calităţii vieţii urbane. Scăderea considerabilă a suprafeţei spaţiilor verzi în Bucureşti (s-a estimat că suprafaţa spaţiilor verzi s-a înjumătăţit în ultimii cinci ani, consecinţă a extinderii construcţiilor necontrolate) se repercutează, de asemenea, asupra calităţii vieţii în

Emil Luca

oraş. Suprafaţa spaţiilor verzi este în prezent de aproximativ 2,5 m2/locuitor, faţă de recomandările UE de circa 12m2/locuitor.

Transportul public de pasageri are o reţea extinsă şi complexă realizându-se cu autobuze (44,8% din numărul total al mijloacelor de transport), tramvaie (21%), troleibuze (11,4%), metrou (22,8%). El asigură mobilitatea foarte ridicată a forţei de muncă parţial din zona metropolitană, autobuzele şi tramvaiele transportând cel mai mare număr de pasageri.

Problema transportului de pasageri o constituie calitatea scăzută a mijloacelor de transport şi dificultatea de asigurare a transportului periurban pe întreaga arie necesară.

Afluxul de populaţie către Bucureşti, în căutarea unui loc de muncă generează o creştere supradimensionată a utilizării neplătite a serviciilor şi a facilităţilor comunale.

Creşterea cantităţii de deşeuri menajere de aproximativ 3,4 ori în ultimii patru ani reprezintă o altă problemă acută a regiunii, cu precădere pentru Municipiul Bucureşti. Nerezolvarea sau rezolvarea lipsită de perspectivă poate crea mari disfuncţionalităţi zonei metropolitane în perspectivă.

7.8.5. Potenţial de dezvoltare Prezenţa capitalei ţării în centrul Regiunii este copleşitoare

datorită mărimii populaţiei, a forţei economice şi a concentrării activităţilor umane, a echipării fizice şi instituţionale.

Puterea de polarizare a capitalei iradiază mult dincolo de graniţele administrative ale sale.

Densitatea mare a populaţiei şi concentrarea serviciilor şi activităţilor economice fac din Municipiul Bucureşti cea mai mare piaţă din România, precum şi una dintre cele mai mari din Sud-Est-ul Europei.

Structura economică a regiunii reflectă, de asemenea, funcţiile de servicii ale capitalei ţării, în timp ce construcţiile,


transportul, educaţia, cercetarea şi sectorul TIC sunt cele mai importante sectoare ale regiunii contribuind la creşterea competitivităţii şi potenţialului de dezvoltare. Oportunităţile cheie sunt oferite de posibilitatea integrării educaţiei, cercetării, inovării şi afacerilor pentru îmbunătăţirea inovării în activităţile economice, folosind resursele umane calificate şi bine pregătite.

Dezvoltarea economică şi socială din ultimii ani a capitalei a condus la o nevoie acută de spaţii pentru amplasarea de noi cartiere rezidenţiale, activităţi comerciale, etc, astfel încât graniţele geografice şi administrative ale oraşului au devenit necorespunzătoare.

Constituirea prin lege a zonei metropolitane - zonă care există de facto, răspunde unor necesităţi sau oportunităţi determinate de evoluţiile istorice, economice, sociale şi teritoriale, care au condus la dezvoltarea legăturilor economice şi demografice între Bucureşti şi localităţilor din jur aflate în zona sa de influenţă.

Identificarea unor proiecte comune de dezvoltare şi cooperare a aşezărilor din cadrul zonei, ca şi crearea de noi forme de organizare instituţională şi de administraţie va întări capacitatea acestora de a face faţă concurenţei.

Dezvoltarea zonei metropolitane va facilita amenajarea integrată a teritoriului la nivel regional astfel încât prin aceasta să se diminueze dezechilibrele dintre capitala Bucureşti şi aria limitrofă (rurală, în cea mai mare parte) în planul structurii demografice, sociale si economice, în ceea ce priveşte transportul în comun, dotarea infrastructurală, etc. Înlăturarea sau diminuarea unor astfel de dezechilibre va conduce la o îmbunătăţire a calităţii vieţii populaţiei. Cele mai importante acţiuni ar putea fi cele legate de transportul în comun, alimentarea cu apă, prelucrarea deşeurilor şi implementarea unor proiecte investiţionale.

Regiunea Bucureşti-Ilfov deţine un potenţial turistic specific, reprezentat de capacitatea de atracţie exercitată de centrul urban Bucureşti, la care se adaugă valorile culturale şi de mediu ale zonelor

Emil Luca

adiacente capitalei, situate pe teritoriul judeţului Ilfov. Capacitatea de cazare a Regiunii Bucureşti-Ilfov era în anul 2004 de 11.467 locuri de cazare, ceea ce reprezenta 4% din total ţară. Ea a crescut din 1993 cu 25,55%, fiind printre puţinele regiuni care a înregistrat creştere în această perioadă. În ceea ce priveşte numărul de înnoptări şi sosiri, pe aceeaşi perioadă, acestea au scăzut dramatic cu valori de 47,6%, respectiv 34,6%.


VIII. FONDURI DESTINATE FINANŢĂRII POLITICII AGRICOLE COMUNE

8.1. Fonduri destinate statelor aflate în perioada de preaderare la U.E.

Statelor aflate în curs de aderare la structurile Uniunii Europene le-au fost destinate importante fonduri financiare, în principal prin intermediul programelor PHARE, ISPA şi SAPARD.

8.1.1. Programul PHARE PHARE (Pologne et Hongrie - Aide á Restructuration

Economique) a fost un program lansat de Comunitatea Europeanã în 1990, având ca destinaţie Polonia şi Ungaria. Ulterior el s-a extins şi la celelalte state din Europa Centralã şi de Est, candidate la aderarea la UE, devenind principalul instrument de asistenţã financiarã şi tehnicã oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor ţãri şi crearea infrastructurii necesare aderãrii la Uniunea Europeanã.

Rolul programului Phare a evoluat, pe măsura ritmului reformelor din ţările central şi est europene. Obiectivul general al programului Phare a fost de a ajuta statele candidate, sprijinul concentrându-se asupra priorităţilor pentru îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, şi anume: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; existent unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană; capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Emil Luca

Circa 30% din sprijinul Phare s-a alocat pentru construcţie instituţională.

8.1.2. Programul ISPA

ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare) a fost un program intrat în vigoare începând cu anul 2000. Obiectivul sãu l-a constituit dezvoltarea infrastructurii de transporturi si protecţia mediului în ţãrile candidate la aderare.

8.1.3. Programul SAPARD SAPARD - Special Accession Programme FOR Agriculture

and Rural Development - reprezintă instrumentul financiar de aderare pus la dispoziţia ţărilor candidate de către Uniunea Europeană în perioada 2000 - 2006, pentru măsuri de sprijinire a agriculturii şi dezvoltării rurale.

Obiectivul prioritar al Programului SAPARD a fost acela de a crea cadrul necesar implementării unei agriculturi performante şi dezvoltării durabile a zonelor rurale în ţările candidate. Programul a urmărit adaptarea progresivă a mecanismelor de piaţă la principiile ce guvernează Politica Agricolă Comună.

Cele 11 măsuri de intervenţie în spaţiul rural cuprinse în Program, grupate în patru mari obiective, vizau: îmbunătăţirea competitivităţii în prelucrarea produselor agricole şi piscicole, îmbunătăţirea infrastructurilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală, dezvoltarea economiei rurale şi dezvoltarea resurselor umane.

România a identificat patru mãsuri prioritare care au fost finanţate în cadrul acestui program:

o Îmbunãtãtirea activitãţilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole si pescãreşti;

o Dezvoltarea şi îmbunãtãţirea infrstructurii rurale;


o Dezvoltarea economiei rurale (investiţii în companiile cu profil agricol; Diversificare economicã; Silvicultura);

o Dezvoltarea resurselor umane (Imbunãtãţirea activitãţii de instruire profesionale; Asistenţa tehnicã, inclusiv studii menite sã sprijine pregãtirea şi monitorizarea programului, campanii de informare şi publicitate). 8.2. Fonduri structurale în U.E. Fondurile structurale şi Fondul de coeziune sunt parte a

politicii structurale comunitare, care urmăreşte reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, precum şi dintre cele ale statelor membre ale Uniunii Europene şi promovarea, în acest mod, a coeziunii economice şi sociale.

Pentru regiuni, Uniunea Europeană dispune de patru instrumente financiare:

o Fondul Social European (European Social Fund - FSE), a cărui înfiinţare a fost prevăzuta prin Tratatul de la Roma;

o Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricola (Guidance Section of the European Agricultural Guidance and Guarantee fund - FEOGA), Secţiunea Orientare, creată în 1962 (împărţirea în secţiuni "orientare" şi "garantare" datează din 1964);

o Fondul European de Dezvoltare Regionala (European Regional Development Fund - FEDER), înfiinţat în 1975;

o Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (Financial Instrument for Fisheries Guidance - IFOP), creat în 1993.

Emil Luca

8.2.1. Fondul Social European Fondul Social European (European Social Fund - FSE) a

fost înfiintat în 1958. In scopul de a întări coeziunea economică şi socială şi de a contribui la implementarea “Strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă”, FSE are ca sarcină îmbunătăţirea oportunităţilor de angajare pentru şomeri şi muncitori în Piaţa Unică, prin creşterea mobilităţii lor şi prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire vocatională şi reinstruire, precum şi prin sistemele de recrutare.

Măsuri eligibile: asistenţă pentru persoane: instruire educaţională şi vocaţională, ajutor pentru angajare, educaţie superioară în ştiinţă şi cercetare, informare asupra unor noi surse de locuri de muncă; asistenţă pentru structuri şi sisteme: îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi instruire, modernizarea serviciilor de angajare a forţei de muncă, dezvoltarea de sisteme care să anticipeze nevoile de calificare;

8.2.2. Fondul European de Garantare si Orientare pentru

Agricultură Fondul European de Garantare si Orientare pentru

Agricultură (Guidance Section of the European Agricultural Guidance and Guarantee fund - FEOGA – Guidance), de asemenea înfiinţat în 1958, finanţează măsuri de dezvoltare rurală şi ajutoare pentru fermieri, în special în regiuni cu întârzieri în dezvoltare. Este destinat îmbunătăţirii eficienţei structurilor de producţie, procesare şi marketing al produselor agricole şi forestiere şi dezvoltării potenţialului local în zonele rurale.

Secţiunea de Garantare a acestui fond (EAGGF – Guarantee) susţine dezvoltarea rurală în cadrul Politicii Agricole Comune în alte zone ale Uniunii.


Secţiunea „Orientare” contribuie la sprijinirea regiunilor mai puţin dezvoltate, prin îmbunătăţirea eficienţei structurilor de producţie, procesarea şi marketingul produselor agricole şi forestiere, precum şi dezvoltarea potenţialului local în zonele rurale.

Secţiunea „Garanţii” a acestui fond, care nu este de tip structural, contribuie la dezvoltarea rurală în cadrul Politicii Agricole Comune în zonele cu dificultăţi structurale. Măsuri eligibile: investiţii în holdinguri agricole; sprijin de început pentru tineri fermieri; instruire profesională; sprijin pentru scheme de pensionare anticipată; alocaţii compensatorii pentru zone dezavantajate; măsuri de agro-mediu; procesarea şi marketingul produselor agricole; dezvoltarea şi promovarea pădurilor; măsuri pentru adaptarea şi dezvoltarea zonelor rurale.

8.2.3. Fondul European pentru Dezvoltare Regională Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (European

Regional Development Fund - FEDER) - a fost înfiintat in 1975 si a devenit principalul instrument al politicii regionale a Comunitatii. Obiectivele FEDER sunt, in principal, promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor a caror dezvoltare este ramasa in urma si sustinerea reconversiei economice, redezvoltarea si dezvoltarea zonelor cu probleme structurale, inclusiv regiunile industriale in declin, zonele urbane in dificultate, zonele aflate in criza, precum si zonele dependente de pescuit sau de servicii. Poate finanta proiecte de infrastructura, investitii care creeaza locuri de munca, investitii ITC, proiecte locale de dezvoltare, ajutoare pentru IMMuri, etc.

Măsuri eligibile: investiţii productive care permit crearea sau menţinerea de locuri de muncă permanente; investiţii in infrastructura, cu diferite scopuri în funcţie de Obiectivul de intervenţie; dezvoltări indigene: dezvoltare locală şi a IMM-urilor.

Emil Luca

8.2.4. Instrument Financiar pentru Orientarea Pescuitului Instrument Financiar pentru Orientarea Pescuitului

(Financial Instrument for Fisheries Guidance - IFOP), înfiintat în 1993, contribuie la adaptarea şi modernizarea industriei pescuitului prin îndepartarea capacitatilor în surplus şi orientarea industriei către susţinerea unei dezvoltări integrate a regiunilor de coastă, dependente puternic de pescuit. Fondul susţine acţiuni având ca scop atingerea unui echilibru susţinut între resurse şi exploatare; promovarea dezvoltării întreprinderilor viabile economic în sectorul de pescuit; îmbunătăţirea aprovizionării pieţei şi creşterea valorii adăugate la produsele din peşte şi acvacultura prin procesare; revitalizarea industriilor care depind de pescuit şi acvacultura. In afară de finanţarea înnoirii flotei şi investiţiilor industriale, fondul finanţează măsurile având ca scop căutarea de noi pieţe şi de sectoare alternative de activitate. Măsuri eligibile: ajustări ale efortului în sectorul pescuitului; modernizarea flotei; dezvoltarea de ferme de pescuit; protecţia zonelor maritime; facilităţi în porturile de pescuit; procesarea şi marketingul produselor de peşte; promovarea produselor.

8.3. Domenii de intervenţie a fondurilor structurale Lista categoriilor de domenii de intervenţie ale Fondurilor

Structurale se bazează pe Articolul 36 al Regulamentului nr.1260/1999 al Consiliului UE şi are menirea să ajute serviciile Comisiei Europene în sarcinile de raportare asupra activităţilor finanţate din Fondurile Structurale. Clasificarea facilitează de asemenea urmărirea activităţilor şi monitorizarea, oferind o bază solidă pentru fundamentarea evaluărilor.


În elaborarea măsurilor în cadrul programelor finanţate prin Fonduri Structurale, Statele Membre pot folosi clasificarea cea mai potrivită pentru situaţia lor naţională şi regională, clasificare ce poate fi bazată, dacă doresc, pe clasificarea Comisiei. Lista ce urmează a fost dezvoltată din cele 14 categorii de bază folosite de statele membre aflate, ca şi România, sub Obiectivul 1 în cadrul exerciţiului de adiţionalitate din perioada de programare actuală la nivelul UE, 2000-2006. Fonduri Structurale: Domenii de intervenţie pe categorii şi sub-categorii: Sectorul Productiv 11 Agricultură 111 Investiţii în loturile agricole 112 Iniţierea activităţii tinerilor fermieri 113 Formare profesională 114 Îmbunătăţirea procesării şi marketing-ului produselor agricole 12 Silvicultură 121 Investiţii în păduri 122 Îmbunătăţirea recoltării/tăierii, procesării şi marketingului produselor forestiere 123 Promovarea unor noi modalităţi de folosire şi marketing al produselor forestiere 124 Înfiinţarea de asociaţii ale proprietarilor de păduri 125 Refacerea potenţialului de producţie forestieră pierdut în urma dezastrelor naturale şi focului şi introducerea unor instrumente preventive adecvate 126 Împădurirea terenurilor neagricole 127 Îmbunătăţirea/păstrarea stabilităţii ecologice a pădurilor cu rol de protecţie 128 Formare profesională 13 Promovarea adaptării şi dezvoltării zonelor rurale 1301 Îmbunătăţiri funciare 1302 Reparcelare 1303 Înfiinţarea serviciilor de ajutor şi management al fermelor 1304 Marketing al produselor agricole de calitate

Emil Luca

1305 Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală 1306 Renovarea şi dezvoltarea satelor şi protecţia şi conservarea moştenirii rurale 1307 Diversificarea activităţilor agricole şi a celor apropiate de agricultură, pentru asigurarea de activităţi multiple sau de venituri alternative 1308 Gospodărirea resurselor de apă pentru agricultură 1309 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii asociate dezvoltării agriculturii 1310 Încurajarea activităţilor turistice 1311 Încurajarea activităţilor meşteşugăreşti 1312 Conservarea mediului înconjurător asociată cu conservarea terenurilor, pădurilor şi peisajului, precum şi cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor 1313 Refacerea potenţialului de producţie agricolă pierdut în urma dezastrelor naturale şi introducerea unor instrumente preventive adecvate 1314 Inginerie financiară 14 Pescuitul 141 Restructurarea activităţii de pescuit 142 Înnoirea şi modernizarea flotei de pescuit 143 Procesarea, marketingul şi promovarea produselor piscicole 144 Acvacultură 145 Echiparea porturilor pescăreşti şi protejarea zonelor marine de coastă 146 Măsuri socio-economice (inclusiv ajutoare pentru oprire temporară şi compensaţii pentru restricţii tehnice) 147 Acţiuni ale pescarilor de profesie (inclusiv formare profesională, pescuit pe coastă la scară redusă) 15 Sprijinirea marilor afaceri 151 Investiţii în capital fizic (utilaje şi echipamente, co-finanţare a ajutoarelor de stat) 152 Tehnologii nepoluante şi neagresive, tehnologii curate şi economice din domeniul energiei 153 Servicii de consultanţă în afaceri (inclusiv internaţionalizare, export şi gestionarea problemelor mediului, achiziţie de tehnologii) 154 Servicii pentru factorii interesaţi/implicaţi (de sănătate şi de siguranţă, asigurarea îngrijirii persoanelor dependente) 155 Inginerie financiară 16 Sprijinirea sectorului IMM şi meşteşugăresc


161 Investiţii în capital fizic (utilaje şi echipamente, co-finanţare a ajutoarelor de stat) 162 Tehnologii nepoluante şi neagresive, tehnologii curate şi economice din domeniul energeiei 163 Servicii de consultanţă în afaceri (informaţii, planificarea afacerilor, servicii de consultanţă, marketing, management, design, internaţionalizare, export, management al problemelor de mediu, achiziţionare de tehnologii) 164 Servicii pentru participare în afaceri (spaţii pentru desfăşurarea afacerilor, incubatoare de afaceri, servicii de stimulare, promovare, crearea de reţele de comunicare, conferinţe, târguri) 165 Inginerie financiară 166 Servicii în sprijinul economiei sociale (asigurarea îngrijirii persoanelor dependente, servicii de sănătate şi siguranţă, activităţi culturale) 167 Formare profesională 17 Turism 171 Investiţii fizice (centre de informare, cazare, servire, facilităţi) 172 Investiţii de altă natură decât cele fizice (dezvoltarea şi oferirea de servicii turistice, activităţi sportive, culturale şi de ocupare a timpului liber, tradiţie) 173 Servicii de participare pentru sectorul turistic (inclusiv activităţi promoţionale, crearea de reţele de comunicare/de contacte, conferinţe, târguri) 174 Formare profesională 18 Cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare 181 Proiecte de cercetare efectuate în universităţi şi institute de cercetare 182 Transferuri de inovare şi tehnologie, înfiinţarea de reţele de comunicare/de contacte şi parteneriate între companii şi/sau institute de cercetare 183 Infrastructura pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare 184 Pregătire pentru cercetători Resurse Umane 21 Politica pieţei muncii 22 Integrarea socială 23 Dezvoltarea formării educaţionale şi profesionale (persoane şi firme) 24 Flexibilitatea forţei de muncă, activităţi antreprenoriale, tehnologii de inovare, informare şi comunicare (persoane şi firme) 25 Acţiuni pe piaţa muncii în avantajul femeilor

Emil Luca

Infrastructura de Bază 31 Infrastructura de transport 311 Cale ferată 312 Drumuri 313 Autostrăzi 314 Aeroporturi 315 Porturi 316 Canale navigabile 317 Transport urban 318 Transport multi-modal 319 Sisteme inteligente de transport 32 Infrastructura pentru telecomunicaţii şi societatea informaţională 321 Infrastructura de bază 322 Tehnologia Informaţiei şi Comunicării (inclusiv măsuri de securitate şi transmisie sigură) 323 Servicii şi aplicaţii pentru cetăţeni (sănătate, administraţie, educaţie) 324 Servicii şi aplicaţii pentru IMM-uri (comerţ şi tranzacţii electronice, educaţie şi formare, crearea de reţele de comunicare/de contacte) 33 Infrastructura în sectorul energetic (producţie, distribuţie) 331 Electricitate, gaze naturale, petrol, carburant solid 332 Surse regenerabile de energie (energia solară, energia eoliană, hidro-electricitatea, biomasa) 333 Eficienţa energetică, co-generare, control energetic 34 Infrastructura de mediu (inclusiv apa) 341 Aer 342 Zgomot 343 Deşeuri urbane şi industriale (inclusiv deşeuri sanitare şi periculoase) 344 Apa potabilă (colectare, depozitare, tratare şi distribuţie) 345 Canalizare şi purificare 35 Planificare şi reabilitare 351 Modernizarea şi reabilitarea siturilor industriale şi militare 352 Reabilitarea zonelor urbane 353 Protejarea, îmbunătăţirea şi regenerarea mediului natural 354 Menţinerea şi restaurarea patrimoniului cultural


36 Infrastructura socială şi sănătatea publică Diverse 41 Asistenţă tehnică şi acţiuni inovative (FEDR, FSE, FEOGA, IFOP) 411 Pregătire, implementare, monitorizare, publicitate 412 Evaluare 413 Studii 414 Acţiuni inovative 415 Informarea publicului

8.4. Procesul de programare a fondurilor structurale

La începutul fiecărei perioade de programare (cadru financiar multianual pe o perioadă de 7 ani), Uniunea Europeana decide asupra bugetului dedicat Instrumentelor Structurale şi defineşte regulile de bază care se aplica în utilizarea lor.

Bugetul este împărţit pe state membre şi Obiective de intervenţie; zonele care pot beneficia de finanţare din Fonduri Structurale sunt definite de Comisie în acord cu statul membru implicat.

Comisia propune orientări tematice comune pentru toate statele membre. Ca urmare a acestor decizii UE, fiecare stat membru – cu

implicarea actorilor economici şi sociali relevanţi – stabileşte propriile obiective strategice de dezvoltare pentru a căror realizare se elaborează un Plan Naţional de Dezvoltare (PND), care prezintă: Analiza situaţiei economice şi sociale (inclusiv analiză de tip SWOT); Priorităţile de dezvoltare pe perioada de programare; Strategia pentru realizarea priorităţilor stabilite; Programarea financiară multianuală; Prezentarea mecanismelor de implementare a PND; Descrierea cadrului partenerial pentru elaborarea PND

Statul Membru şi Comisia Europeană discută asupra conţinutului Planului Naţional de Dezvoltare şi, pe baza acestuia,

Emil Luca

definesc cea mai adecvată repartizare a fondurilor naţionale şi comunitare necesare implementării lui. Documentul rezultat este Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC). Ca urmare a negocierilor, Comisia adoptă CSC si programele sale operaţionale regionale sau sectoriale (Programe Operaţionale).

Autorităţile naţionale sau regionale trasează şi aprobă detaliile operaţionale ale acestor programe în documente numite Programe Complement, asupra cărora este informată Comisia.

Odată ce Programele Complement sunt agreate, programele devin operaţionale.

8.4.1. Principii de programare a fondurilor structurale A. Complementaritatea: acţiunile comunitare trebuie să fie complementare sau să contribuie la operaţiunile naţionale corespondente. B. Parteneriatul: acţiunile Comunitare trebuie realizate printr-o strânsă consultare între Comisie şi Statele Membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de Statele Membre, cum ar fi autorităţi regionale şi locale, parteneri economici şi sociali. Parteneriatul trebuie să acopere pregătirea, finanţarea, monitorizarea şi evaluarea asistenţei financiare. Statele Membre trebuie să asigure asocierea partenerilor relevanţi la diferite stadii ale programării. C. Subsidiaritatea: Fondurile Structurale nu sunt direct alocate proiectelor alese de Comisie. Principalele priorităţi ale programului de dezvoltare sunt definite de autorităţi naţionale/regionale în cooperare cu Comisia, dar alegerea proiectelor şi managementul lor sunt sub responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale şi regionale.


D. Adiţionalitatea: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice sau altele echivalente ale Statelor Membre. Bugetele Programului pot include atât fonduri UE cât şi fonduri naţionale din surse publice sau private. E. Compatibilitatea: Operaţiunile finanţate de Fonduri Structurale trebuie să fie în conformitate cu prevederile Tratatului UE, precum şi cu politicile şi acţiunile UE, inclusiv regulile privind concurenţa, achiziţiile publice, protecţia mediului, eliminarea inegalităţilor, promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei. F. Multianualitatea: acţiunea comună a Comunităţii şi Statelor Membre trebuie să fie implementată pe o bază multianuală printr-un proces de organizare, luare de decizii şi finanţare bazat pe formularea de strategii integrate şi coerente multi-anuale şi definirea de obiective concrete. G. Concentrarea: Fondurile Structurale sunt concentrate pe câteva obiective prioritare; de fapt, o mare parte a cestora acoperă un număr limitat de zone, care au nevoie de sprijin pentru dezvoltarea lor, iar resursele rămase sunt dedicate anumitor grupuri sociale care se confruntă cu dificultăţi în toată Uniunea Europeană, fără a satisface criterii geografice speciale.

8.5. Cadrul legislativ şi instituţional

8.5.1. Cadrul legislativ actual care reglementează politica de coeziune şi instrumentele structurale în România este alcătuit din următoarele acte normative: - Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale

Emil Luca

- Hotărârea de Guvern nr. 1179/2004 pentru modificarea şi completarea HG nr. 497/2004; - Hotărârea de Guvern nr.1200/2004 pentru constituirea, organizarea şi funcţionarea Comitetului naţional de coordonare a procesului de pregătire pentru gestionarea instrumentelor structurale; - Hotărârea de Guvern nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare; - Legea nr. 315/2004 a dezvoltării regionale în România; - Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice; - Legea nr. 108/2004 pentru aprobarea OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale; - Legea nr. 84/2003 pentru modificarea şi completarea OG nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv; - Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern; - Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de co-finanţare aferente, utilizate necorespunzător; - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 63/1999 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile alocate României şi a fondurilor de co-finanţare aferente, modificată şi completată prin OG nr. 6/2002; - Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală (art. 200, lit. c); - Hotărârea de Guvern nr. 68/2004 privind organizarea si funcţionarea Institutului Naţional de Statistică.

România se angajează să asigure stabilitatea cadrului legislativ, principal şi secundar, utilizat, direct sau indirect, în reglementarea politicii regionale şi instrumentelor structurale. Orice nou act normativ va fi în conformitate cu acquis-ul comunitar. România se angajează să analizeze conformitatea cadrului legislativ actual cu acquis-ul comunitar, implementând, dacă este necesar, modificări.


8.5.2. Cadrul instituţional Construcţia cadrului instituţional privind politica de coeziune

şi instrumentele structurale în România a plecat de la Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale, care a stabilit: - Cadrul instituţional la nivelul Autorităţilor de Management, Autorităţilor de Plată şi Organismelor Intermediare; - Principalele atribuţii ale Autorităţii de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, Autorităţilor de Management pentru Programele Operaţionale, Autorităţii de Management pentru Fondul de Coeziune şi ale Autorităţilor de Plată, pe baza reglementărilor comunitare; - Obligaţia, pentru toate Autorităţile de Management, Autorităţile de Plată şi Organismele Intermediare, de a constitui unităţi de audit; - Obligaţia de a respecta principiului segregării adecvate a funcţiilor; - Suficientă flexibilitate a cadrului instituţional, în funcţie de viitoarea dezvoltare a politicii de coeziune şi viitorul exerciţiu de programare.

Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 a fost modificată şi completată ulterior prin HG nr. 1179/2004. Comitetul Naţional de Coordonare a procesului de pregătire pentru gestionarea instrumentelor structurale este organismul care asigură o coordonare eficientă la nivel naţional a procesului de pregătire a cadrului legislativ, instituţional şi procedural pentru implementarea instrumentelor structurale, în concordanţă cu angajamentele asumate de România în cadrul negocierilor la Capitolul 21 “Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”.

Emil Luca

Comitetul Naţional de Coordonare (CNC) îşi desfăşoară activitatea în baza Hotărârii de Guvern nr. 1200/2004, conform regulamentului propriu de organizare şi funcţionare.

Atribuţiile principale ale Comitetului Naţional de Coordonare sunt următoarele: a) defineşte strategia şi planifică acţiunile necesare pregătirii cadrului instituţional pentru derularea instrumentelor structurale; b) monitorizează procesul de pregătire a cadrului instituţional, legislativ şi procedural necesar implementării instrumentelor structurale; c) coordonează relaţiile interinstituţionale între structurile implicate în derularea instrumentelor structurale; d) evaluează procesul de pregătire şi funcţionare a cadrului instituţional, legislativ şi procedural necesar implementării instrumentelor structurale; e) raportează Guvernului României şi propune acţiunile prioritare necesare pregătirii şi funcţionării cadrului instituţional în ceea ce priveşte derularea instrumentelor structurale.

CNC are în componenţa sa reprezentanţi la nivel de decizie ai structurilor implicate în gestionarea instrumentelor structurale (autorităţi de management pentru programe operaţionale) şi este coordonat de către Ministerul Finanţelor Publice, care asigură şi secretariatul Comitetului.

CNC se întruneşte lunar sau ori de câte ori este nevoie, în plen sau în grupuri de lucru, reuniuni la care sunt invitaţi, după caz, partenerii sociali reprezentativi, în funcţie de problematica lucrărilor.

organizarea teritoriului curs 2013

Documents