curs organizarea si planificarea teritoriului planificare anul iii sem i

8/19/2019 Curs Organizarea Si Planificarea Teritoriului Planificare Anul III Sem I

1/50

1

- Pentru examen, în mod obligatoriu și notele de curs(conceptele de teritoriu, spațiu geografic,organizare,amenajare, acțiunile ce definesc organizarea, criterii, principii

și obiective în organizare) - Inclusiv planificarea teritorială de mai jos și ce urmează…..

Planificarea teritorială

În gestionarea şi administrarea oricărei aşezări umane, se pune problema ca la baza politicilorgenerale de dezvoltare să existe o planificare pe bază de obiective, axată pe elementele concrete alerealităţii.

Planificarea strategică reprezintă un demers menit să realizeze diagnoza unui spaţiu dat şi care, înfuncţie de disfuncţionalităţile constatate, să identifice soluţiile cel mai potrivite de rezolvare. O asemenea

planificare strategică porneşte de la următoarele componente esenţiale – buget, resurse materiale,capacitate operaţională, resurse umane, servicii oferite, sisteme de evaluare şi monitorizare.

Orice planificare strategică presupune analiza în detaliu a tuturor sectoarelor de activitate şicuprinde participarea directă a unui mare număr de instituţii publice şi private, a numeroşi specialişti,experţi. Acesta pune în ecuaţie relaţiile şi aspectele dintre situaţiile existente şi perspectivele de viitor.

Planificarea teritorială se referă la metodele folosite de administraţia şi instituţiile publice pentrua ajusta şi echilibra distribuţia populaţiei şi a activităţilor în spaţiul deţinut de orice aşezare umană. Această acţiune presupune realizarea unei bune valorificări a potenţialului natural, uman, economic, cucompletarea unei infrastructuri menite să asigure o circulaţie şi distribuţie uniformă a produselor şi

serviciilor. La baza acesteia se regăseşte o sumă de componente esenţiale ce aparţin politiciloreconomice, sociale, de protecţie a mediului.

Aplicarea acestui tip de planificare teritorială îşi are începuturile dup cel de al doilea războimondial, în ţările europene interesate de refacerea economiilor după distrugerile avute. Asemenea

planificări au fost concepute în Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Italia, cu extinderedeosebită în deceniul şase al secolului XX. Accentul este pus pe o dezvoltare economică axată pe odurată de cel puţin 15-20 de ani şi unele părţi din planificare sunt revizuite la fiecare 5 ani.

Orice plan teritorial trebuie revizuit periodic şi completat în funcţie de noile realităţi existente lanivelul aşezărilor. Întotdeauna se face mai întâi o evaluare a situaţiei existente (audit) şi apoi se stabilescnecesarul de intervenţii pentru modernizare şi creşterea calităţii generale a habitatului. Patru dintreobiectivele fundamentale este acela de a asigura o dezvoltare echilibrată a tuturor zonelor componente şiameliorarea calităţii vieţii, gestionarea raţională a terenurilor şi exploatarea responsabilă a resurselor şiformelor de energie.

În cadrul planificări teritoriale se integrează toate tipurile de amenajare şi de urbanism. Aceasta seconcentrează în mod deosebit pe modul de utilizare a terenurilor existente în funcţie de sistemul de

proprietate. În plus, procesului de dezvoltarea socio-economică a aşezărilor, planificarea strategică îiconferă o dimensiune geografică, ca modalitate de valorificare a cadrului natural existent (adaptare dupăA. Vârdol, 2007).

În fapt prin aplicarea reală a unei asemenea planificări se încearcă o armonizare a componentelorexprimate de teritoriu, economie, viaţă socială şi culturală, starea psihologică colectivă, standard de viaţă,


2/50

2

protecţia mediului. O latură mai puţin pozitivă a acestei planificări este dată de influenţa foarte puternicăa factorilor politici şi economici.

Planificarea teritorială deţine trei componente esenţiale – una instituţională, alta axată pe susţinerea parteneriatului public privat, alta democratică prin luarea în consideraţie a cerinţelor societăţii umane petermen mediu şi lung (A. Preuss, 2003, F. Sartorio, 2005). Un rol major îl deţine factorul politic dat fiindfaptul că autorităţile locale care reprezintă statul au obligaţia de a realiza o asemenea planificare. Din modul

cum sunt concepute şi realizate aceste planificări teritoriale rezultă şi crearea unor reţele echilibrate deaşezări umane, denumite şi sisteme teritoriale (I. Ianoşi, 2000). Cele mai recente iniţiative de aplicare a planificării teritoriale aparţine Uniunii Europene care , în anul

1999, a redactat un document intitulat „ Perspectiva europeană de dezvoltare spaţială“, care ulterior a permis derularea unor programe de dezvoltare teritorială – EPSON ŞI INTERREG I-III. Accentul este pus pe calitate şi eficienţă, identitate teritorială, scopul final fiind acela de a se realiza o coeziune socială, oreducere a diferenţelor economice regionale şi păstrarea unei identităţi istorice şi culturale. În plus seîncearcă realizarea unor centre polarizatoare de tip urban de mărime medie, care să deţină un bun potenţialde dezvoltare socio-economică și să contracareze atracţia marilor aglomeraţii urbane.

În prezent, se încearcă să se realizeze trecerea de la planificare urbană axată pe anumite spaţiifuncționale - cu aspecte negative, la proiectarea pe ansamblu a oraşului/comunei, pentru a realiza unsistem funcţional, cu acelaşi grad de dezvoltare şi confort. În acest fel se reduc treptat diferenţele dedezvoltare economică, de locuri de muncă, aglomeraţia traficului, locuire şi servicii publice car e asigurăo calitate mai bună a vieţii. Accentul este pus pe acţiuni de solidaritate şi reînnoire urbană , care să ofereo perspectivă unitară pentru întreaga comunitate existentă (Th. Oblet, 2008).

4.2. Structura planificării în dezvoltarea aşezărilor umane

În literatura de specialitate s-au conturat două tipuri de planning, cel al proceselor din spaţiu şi celal obiectelor din spaţiu. Accentul se pune pe abordarea problemelor de ordin economic, natural, social şiecologic, privite în ansamblu.

În ambele cazuri se constată nevoia stabilir ii unor obiective comune, benefice pentru întregul teritoriual unei ţări şi a unora specifice - ce caracterizează anumite regiuni. Îndeplinirea acestora în timp şi spaţiu

aduce în prim plan nevoia de planificare a acţiunilor şi de stabilire a obiectivelor prioritare. Coordonatele unei planificări în domeniul dezvoltării aşezărilor umane se referă în principal la: stabilirea politicilor şi a obiectivelor importante pentru modernizarea şi completarea cu noi dotări

cerute de evoluţia actuală a pieţei economice actuale; Aplicarea graduală a cerinţelor de dezvoltare durabilă în urbanizare şi de utilizare a unor resurse

alternative de energie;

Integrarea dotărilor şi amenajărilor de urbanism şi infrastructură în modelele generale de calitate,existente la nivel mondial, cu păstrarea specificului naţional;

Crearea unei baze de cooperare mai bună între sectoarele publice şi private pentru dezvoltareareţelei de aşezări la nivel regional şi local;

Realizarea unei dezvoltării coordonate între toate ramurile economice, cu accentuarea sectorului

terţiar pentru a oferi acelaşi standard de calitate pentru toate serviciile oferite; Optimizarea şi echilibrarea modului de concentrare în teritoriu a structurilor de tip urban pentru a

preveni saturaţia şi degradarea mediului; Realizarea de proiecte viabile pentru dezvoltarea şi modernizarea turismului la nivelul staţiunilor

şi a localităţilor turistice. Aceste cerinţe trebuie să fie incluse în orice strategie de dezvoltarea aşezărilor şi fiecărui obiectiv

propus îi corespunde şi un anumit nivele de amenajare generală şi specifică a teritoriului. În oriceactivitate de amenajare a teritoriului, mai ales în planul reţelei de aşezări se recurge la planificare; aceasta

porneşte de la obiectivele generale ale administraţiei publice locale sau agenţilor economici şi care pun înrelaţie obiectivele de dezvoltare ale acesteia cu iniţiativele private din teritoriu.

Prin planificare se urmăreşte rezolvarea mai multor probleme:

stabilitatea populaţiei, a forţei de muncă şi creşterea veniturilor; reducerea consumului energetic şi utilizarea resurselor alternative; conservarea solurilor şi păstrarea biodiversităţii;


3/50

3

reducerea deşeurilor şi reciclarea acestora. Coordonatele planificării includ trei planuri de acţiune: economic, prin creşterea gradului de exploatare şi valorificarea a resurselor, stabilirea unui circuit

deschis între turism şi alte sectoare economice; social , prin creşterea locurilor de muncă, practicarea unor meserii tradiţionale, atragerea populaţiei în practicarea turismului;

ecologic, prin care se aplică anumite limite ale consumului şi exploatării turistice a tuturorresurselor pentru a se păstra calitatea creditului şi identitatea sa naturală şi culturală.

În acţiunile de dezvoltare urbanistică a aşezărilor, în aproape orice ţară de pe glob, planificarea sederulează pe două planuri:

–

la nivel naţional - unde se stabilesc politicile şi strategiile de amenajare generală şi modernizarea principalelor localităţi; astfel se realizează o dezvoltare coordonată a tuturor componentelor economice şi prezentarea relaţiilor dintre acestea, atât în domeniul public cât şi privat.

Un aspect deosebit referitor la acest nivel este legat de conţinutul planurilor de dezvoltareurbanistică şi amenajare a teritoriului la nivel naţional. Acestea presupun, în principal, respectareametodologiilor, procedurilor, reglementărilor legislative, a standardelor care să asigure calitateaserviciilor de tip urban.

–

la nivel regional şi local - exploatarea şi amenajar ea resurselor se face conform principiuluidescentralizării. Astfel, prin turism, de exemplu, sunt atrase resursele mai puţin cunoscute şi valorificateeconomic și se încearcă angrenarea iniţiativelor private în susţinerea planurilor de dezvoltare economicăşi urbanistică; în acest context sunt susţinute oraşele mici şi mijlocii şi satele ce pot deveni centre

polarizatoare sub aspect economic şi social. Ambele niveluri de planificare şi amenajare presupun parcurgerea mai multor faze de lucru. identificarea resurselor care se cer a fi valorificate, calitatea şi cantitatea acestora; se aleg, prin studiu de prefezabilitate tehnică , mijloacele de valorificare a acestor resurse şi

costurile aferente;

se stabilesc principalele obiective care se vor realiza, în funcţie de evoluţia pieţei, stareaeconomică generală şi financiară;

în urma analizelor se evidențiază obiectivele viabile (din alternativele oferite) şi se specificăsursele de finalizare;

se stabileşte managementul proiectului şi se schițează posibilităţile de implementare.

Toate aceste etape, odată parcurse, sprijină realizarea unei amenajări durabile, mai ales în domeniulurbanizării. Spaţiul amenajat este privit şi prin prisma densităţii locuirii, astfel încât să nu se ajungă lasupraaglomerare de construcţii. De asemenea, se are în vedere regimul înălţimilor, aspectul exterior alfaţadelor, maximul de apartamente (camere prevăzute), a numărului de etaje; un loc aparte îl ocupădrumurile de acces, parcările. Un ultimul timp creşte preocuparea pentru dezvoltarea spaţiilor verzi, alocurilor pentru recreere şi divertisment.

În concordanţă cu amenajările de urbanism existente şi propuse sunt dimensionate serviciile

publice (alimentarea cu energie electrică, canalizare, evacuare, epurare, reciclare deşeuri, ape uzate,telecomunicaţii. În mod concret, prin planificarea acţiunilor şi amenajărilor din aşezările umane sunt soluţionate

următoarele aspecte: definirea identităţii arhitecturale şi peisagistice la nivel regional, local a spaţiului geografic

natural, al mediului economic, social, cultural;

definirea unui sistem coerent de obiective, cu etapizarea posibilităţilor în succesiunea temporalăşi în structura sectorială; definirea metodelor, mijloacelor tehnice şi financiare de punere în

practică a obiectivelor de interes economic, social, cultural; definirea condiţiilor de participare a populaţiei rezidente şi de respectare a calităţii mediului

ambiant, ca suport pentru dezvoltarea generală şi specifică.

În plus, contribuţia benefică a planificării se traduce prin utilizarea raţională a terenurilor, reducereadecalajelor socio-economice dintre unităţile administrative existente, ameliorarea nivelului de viaţă,corelarea planurilor naţionale cu cele regionale şi locale.


4/50

4

ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREATERITORIULUI

NOTE DE CURS

1. SPAŢIUL GEOGRAFIC

Spaţiul, din punct de vedere filosofic, reprezintă forma obiectivă şi universală a existenţei materiei,inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg continuu şi exprimă ordinea coexistenţei lumii reale. Încadrul spaţiului are loc mişcarea materiei în timp. „În existenţa umană spaţiul este învestit cu o dublăsemnificaţie: condiţie pentru supravieţuirea noastră biologică, considerându-l ca o resursă care explică rolul pecare cucerirea spaţiului l-a jucat în istoria umanităţii, dar şi necesitate psihologică, spaţiul fiind perceput ca oeliberare faţă de constrângeri şi pericole. Având, prin definiţie, o perspectivă antropocentristă, oameniianalizează spaţiul senzorial şi mintal în funcţie de suportul cultural: din experienţa intimă, a poziţiilor lor şi arelaţiilor cu alţii, organizează spaţiul astfel încât acesta să corespundă cerinţelor lor biologice şi relaţiilorsociale. În perimetrul existenţial, fiinţa umană porneşte de la o abilitate spaţială instinctivă către o cunoaşterea spaţiului prin articularea simbolică dintre cuvinte şi imagini, conştientizarea spaţiului, într -un mod subiectiv,conferindu-i valoare şi păstrându-l în memorie în ierarhii bine definite. Dimensiunea spaţială a existenţeiumane este vitală: spaţiul ne oferă aparenţă, mobilitate, experienţă, încărcătură emoţională, orizonturicognitive” (Claudia Popescu, 1999, p. 5).

Datorită acestui fapt, „spaţiul” deţine un loc important în „segmentul” conceptual al multor ştiinţe, careau încercat să-l descrie, să-l analizeze şi să-l înţeleagă, dezvăluind – din cele mai diferite puncte de vedere – semnificaţia acestuia. Astfel, se vorbeşte de:

– spaţiul economic, care asociază fluxurile vizibile, de materiale şi produse cu cele invizibile, de preţurişi costuri, de profituri sau pierderi; – spaţiul abstract – matematic, constrâns de limite rigide şi supus unor legi axiomatice; – spaţiul mistic – ca răspuns al sentimentelor, percepţiei şi imaginaţiei la cerinţele umane

fundamentale;

– arta defineşte spaţiul artistic care „respiră” din personalitatea artistică a celor care l -au încărcat cuvaloare estetică;

– arhitecţii vorbesc de spaţii orizontale şi verticale, nude sau personalizate etc. Noţiunea de spaţiu variază, deci, de la o oarecare categorie spaţială, la configuraţii din ce în ce mai

structurate. Categoria spaţială se referă la simpla proiecţie în spaţiu a valorilor religioase, politice, ideologiceadmise de un agregat social.

Spaţiul geografic este un spaţiu particular , de mare complexitate şi dinamism, în care se realizeazăfuncţia cea mai semnificativă şi originală a Terrei – şi anume, funcţia biotică, sub toate formele şi treptele eide evoluţie. El exprimă o realitate obiectivă, care se raportează la un sistem de unităţi taxonomice superioare(spaţiul terestru, sistemul solar, spaţiul cosmic) şi conţine ideea de organizare sistemică, cu o serie desubsisteme (subspaţii).

În cercetările geografice actuale se utilizează frecvent noţiunea de spaţiu geografic ca o categorieoperaţională fundamentală cuantificabilă, care înglobează întreg ansamblul de componente şi de relaţii întrecomponentele geografice ale unui teritoriu, indiferent de mărimea sa. Într -un mod foarte simplificat, spaţiulgeografic ar putea fi redus la un spaţiu multidimensional, cu un număr mai mare sau mai mic de componenteşi o serie de relaţii stabilite între acestea, căruia i se poate asocia o structură algebrică sau un graf – uşorasimilate de majoritatea domeniilor implicate în organizarea spaţiului geogr afic.

În literatura geografică internaţională şi românească, noţiunea de spaţiu geografic este de dată relativ

recentă, din anii ’60, şi aparţine unei noi etape în dezvoltarea geografiei moderne. Geografii francofoni consideră spaţiul geografic ca fiind suprafaţa terestră utilizată şi amenajată de societate, apreciată ca materia primă pe care societatea o prelucrează (Isard, 1978). Autorii volumului „Les mots de la geographie” apreciază


5/50

5

că spaţiul este un produs social şi că „ … nu există spaţii naturale, ci doar ansambluri de elemente fizice,componente ale spaţiului geografic”. Se acceptă ideea că spaţiul geografic este un spaţiu formal construit degeografi, o construcţie mentală particularizată, proprie fiecărui geograf.

Sub influenţa ideologiei marxiste, geografii anglofoni văd în spaţiu un mijloc de producţie (forţă de producţie), el afectând prin morfologia sa performanţa economică (Benko, Dunford, 1991).

Opiniile menţionate, deşi aparţin în exclusivitate geografilor, converg spre ideea că „spaţiul esteconstruit social”, fiind un efect al relaţiilor sociale, dinamice şi instabile, deci un produs social – „uitând” de

încărcătura naturală a spaţiului, de dubla sa natură, socială şi fizică (Mihăilescu V., 1968, Ianoş I., 1987). O,.tocmai componentele naturale, condiţiile fizico-geografice ale spaţiului sunt acelea care creează favorabilităţisau devin factori restrictivi în dezvoltarea şi expansiunea activităţilor economice, în conturarea spaţiilorsociale.

Spaţiul geografic poate fi considerat un rezultat al suprapunerii unor spaţii specializate şi care, laanumite niveluri, se ordonează în sisteme. Spaţiile specializate sunt fie spaţii naturale (spaţiu montan, deluros,de câmpie; sau forestier, stepic, deşertic etc.), fie spaţii sociale sau economice (spaţii de muncă, de consum,socio-culturale sau industriale, comerciale, agricole, etc.).

Spaţiile de muncă sunt spaţiile organizate pentru şi prin activităţi de producţie. De fapt, toate activităţilede producţie necesită un anumit spaţiu natural şi organizează pentru nevoile sale o serie de spaţiisocial-economice.

Fiecare activitate are propriile nevoi legate de spaţiu. Agricultura este exemplul de activitate carenecesită spaţii vaste, în ciuda proceselor tehnologice considerabile, cea mai mare part e a grupelor umane carese consacră agriculturii rămân dependente de spaţiul în care s -au instalat. Producţia agricolă contribuie laorganizarea unei serii de spaţii specializate ierarhizate. De la spaţiul construit la spaţiul de piaţă, spaţiulagricol utilizat, spaţiul de aprovizionare, se ordonează multiple spaţii de muncă.

Activităţile industriale utilizează mai puţin spaţiu, dar organizează o reţea spaţială foarte complexă. Înafară de acapararea clădirilor, a ariilor de stocare şi a căilor de acces, care formează spaţiul de producţie, uzinaorganizează în jurul ei spaţii financiare şi comerciale, de aprovizionare şi de comandă, un „bazin” de forţă demuncă.

Activităţile terţiare au drept particularitate necesitatea fluxurilor de bunuri şi de persoane, care pot fi atâtdistribuitori, cât şi consumatori ai bunurilor şi serviciilor. Spaţiile de producţie se suprapun limitat pestespaţiile de consum. Activităţile de distribuţie a bunurilor şi serviciilor conturează arii de mărime şi stabilitate

diferite, polarizate în jurul unui centru.Există şi activităţi social -culturale care creează grupe specializate şi organizează spaţii specializate: bisericile, organizaţiile sportive, asociaţiile culturale etc., ce gestionează spaţiul, creează fluxuri de persoane şisimboluri.

Aceste forme de adaptare exprimă relaţia societăţii cu natura, în cadrul activităţilor economico -sociale,generând diferenţieri spaţiale, diferite tipuri de organizare a spaţiului.

Foarte sugestiv, J. Beaujeu-Garnier defineşte spaţiul geografic ca „locali zarea spaţiului economic,materializarea spaţiului psiho- social şi temporizarea spaţiului istoric”.

Fiecare ansamblu natural se caracterizează printr -o combinaţie mai mult sau mai puţin favorabilă aelementelor naturale, prin limitări ale proceselor biologice şi productive, prin potenţiale diferite de materii prime şi terenuri cultivate, pe care le putem măsura. Caracterul discret al sistemelor spaţiale antreneazăapariţia unor fluxuri diferite de substanţă şi energie, de la unul la altul.

De asemenea, spaţiul este analizat pornind de la dimensiuni, forme de utilizare, echipamente,constrângeri – care se traduc prin sisteme de preţuri, distanţe, capacitate de transport şi viteză, fenomen dedifuziune şi percepţii.

Necesitatea modificării geosistemelor (litosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera), datorită amplificăriiactivităţii umane, a determinat deturnarea stării naturale pentru profitul uman şi creşterea riscului epuizăriiresurselor naturale (L’espace geographique, nr. 1, 1976). Datorită acestui fapt, se vorbeşte – din ce în ce maifrecvent – de un optim spaţial, care se referă la utilizarea raţională a resurselor de care dispune un spaţiu dat,în raport cu starea forţelor de producţie. Acest optimum poate rezulta şi prin crearea unei situaţii în urmacăreia se aşteaptă cele mai bune rezultate.

Proprietăţile spaţiului geografic decurg din marea varietate cantitativă şi calitativă a elementelor cecompun spaţiul, din relaţiile şi conexiunile locale sau regionale dintre componentele naturale şi social

economice.


6/50

6

Astfel, orice spaţiu are dimensiuni metrice exprimate prin: suprafeţe, volume, distanţe etc., unele dintreacestea fiind stabilite în mod aprioric, prin limite administrativ-teritoriale sau prin delimitări subiective,generate de necesitatea studierii unui anumit ansamblu teritorial.

Proprietăţile topologice se referă la caracteristicile calitative ale spaţiului geografic, caracteristici care,în ansamblu, asigură funcţionalitatea acestuia:

– complexitatea şi coerenţa spaţiului geografic rezultă din bogăţia componentelor şi „ţesătura” derelaţii structurale care se regăsesc în el. Coerenţa permite celor interesaţi să urmărească experimental

procesele specifice spaţiului geografic, să le cuantifice şi să le măsoare. – spaţiul geografic este concret, oferă o serie de facilităţi concrete ce trebuie folosite, dar impune şi o

serie de restricţii de care trebuie să se ţină seama; – posedă o anumită structură, o alcătuire morfologică individuală, inclusiv o structură ierarhică; – este neomogen prin natura componentelor, irepetabil , dar divizibil structural; – înglobează atât trăsături actuale, cât şi altele relicte, şi progresive; – are proprietatea de a se autoregla, de a se autoorganiza prin mecanismul transformării intrărilor în

ieşiri (feedback) (cauză-efect) etc.

Spaţiul geografic – ca sistem global – se constituie în obiect de studiu pentru geografie, ca domeniude activitate dar şi ca instrument conceptual de lucru, şi se poate scinda în procesul cunoaşterii, prin aplicarea metodei analitice, în:

– spaţiu geografic natural şi – spaţiu geografic antropizat, umanizat.

La rândul lor, aceste spaţii se diversifică, se nuanţează după o serie de criterii ce pot fi luate înconsiderare, dintre care amintim:

criteriul extensiunii (dimensiunii) diferenţiază: – spaţii continentale; – spaţii naţionale; – spaţii regionale de diferite tipuri;- – spaţii locale etc.

criteriul tipurilor majore de relief detaşează (în cazul României):

– spaţiul muntos (carpatic); – spaţiul deluros; – spaţiul de câmpie; – spaţiul deltaic.

criteriul funcţional defineşte: – spaţii industriale; – spaţii agricole; – spaţii turistice; – spaţii verzi productive şi recreative – de agrement etc. – spaţii rezidenţiale; – spaţii comerciale etc.

1.2. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC ŞI AMENAJAREATERITORIULUI

„Orice spaţiu nedefinit, neanalizat din punct de vedere economic, neorganizat esteun spaţiu subutilizabil”

Pierre George

Lărgirea domeniilor de activitate, în urma dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, trecerea societăţiide la un statut de consumator pasiv la cel de consumator activ, în general, au făcut ca spaţiul geografic să


7/50

7

înregistreze, în anumite segmente ale sale, dereglări ale echilibrului anterior, amenajarea şi or ganizarea sadevenind o necesitate obiectivă, absolut necesară.

Organizarea spaţiului geografic – ca temă a preocupărilor publice – aparţine urbanismului, a căruiistorie începe în secolul XIX. Încă din 1874, Suedia a publicat „Legea asupra construcţiei oraşelor”; în 1901Ţările de Jos au adoptat o lege asupra planurilor de amenajare; în 1909, Marea Britanie a promulgat primul„ Document de planificare a oraşului” (Town Planning Act).

Geddes J., influenţat de şcoala franceză, fundamentează analiza regională (regional survey), subliniind

că această analiză nu trebuie să vizeze doar oraşul propriu-zis, ci şi zona înconjurătoare – dintr-un punct devedere global, istoric şi geografic, economic şi spiritual.

În Carta de la Atena (1933), Le Corbusier sublinia că „oraşul nu este decât o parte a unuiansamblu…formând regiunea” şi deci planul său nu este decât un element al acestui întreg, care constituie„planul regional”.

În anii ’40 iau fiinţă primele politici teritoriale. În Elveţia apare Comisia de Amenajare TeritorialăElveţiană (1937), iar apoi Comitetul de Amenajare Naţională (1941) şi Asociaţia Elveţiană pentru PlanulAmenajării Naţionale (1943). Ţările de Jos promulgă, în 1941, Legea Planul Naţional – care instaureazăoficial trei niveluri de acţiune: oraş, regiune, ţară.

În România, abordarea fenomenului de organizare a spaţiului are o tradiţie care o plasează printre pionierii domeniului în Europa. Conceptul de „ supraurbanism”, definit, în 1929, de Cincinat Sfinţescu,conţine unele din temele majore ale problematicii teritoriale. De altfel, tot Cincinat Sfinţescu a introdus şidefinit pentru prima dată (1932) noţiunea de sistematizare. Începând cu anul 1949 apar primele proiecte de sistematizare urbană şi amenajare teritorială în ţara noastră.

Contextul general al dezvoltării, în a doua jumătate a secolului XX, consumul (până la epuizare) unorcomponente ale spaţiului, poluarea şi stocarea reziduurilor neconvenţionale, depăşirea limitelor de presiuneantropică etc., au multiplicat numărul de variabile caracteristice spaţiului şi au extins aria parametrilor dedecizie implicaţi în fenomenele spaţiale, diversificând modalităţile de intervenţie prin sistematizare,organizare, amenajare, planificare etc.

Termenul de sistematizare provine din latinescul systema, având un sens complex: asociere raţională, pe bază de criterii prestabilite, a unei sume de elemente. Termenul generic are o largă utilizare în ţara noastrăînsoţit de o specificare: teritoriu, urban, rural, periurban, fond funciar, căi de comunicaţie etc.

Prin sistematizare se înţelege, în general, un ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative care

privesc organizarea mai bună, după un plan, a spaţiilor de locuit, dar şi a activităţilor productive şi recreative, precum şi a circulaţiei materiilor prime, produselor finite şi oamenilor, fără a neglija însă mediul naturalînconjurător.

Sistematizarea trebuie percepută ca o acţiune ce vizează menţinerea echilibrului între teritoriu şisocietate, ştiut fiind că societatea contemporană cere spaţiului natural funcţiuni extrem de variate şi numai unefort coordonat poate conduce la rezultate satisfăcătoare. Sistematizarea – ca ştiinţă cu caracter interdisciplinar – este în ansamblu ei şi o acţiune de organizare, remodelare, amenajare, cu accent deosebit pe interrelaţia:fenomene economico-sociale – structuri naturale ale cadrului natural.

Legea sistematizării localităţilor urbane şi rurale (1974) prevede stabilirea, ca scop al sistematizării,organizarea judiciară a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a localităţilor urbane şi rurale, zonareafuncţională a terenului, stabilirea regimului de înălţime, a densităţii construcţiilor precum şi a densităţiilocuitorilor, a spaţiilor plantate şi de agrement, echiparea cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare

şi căi de comunicaţie şi transport, păstrarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător, punerea în valoarea monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea eficienţei şi a investiţiilor, îmbunătăţir eacontinuă a condiţiilor de muncă, de locuit şi de odihnă pentru întreaga populaţie.

Prin sistematizare trebuia să se asigure restrângerea perimetrelor construibile ale localităţilor la strictulnecesar şi folosirea optimă a pământului care reprezintă o importantă avuţie naţională.

Termenul de sistematizare – folosit cu precădere în România – are un conţinut similar cu: – amenajarea teritoriului (l’amenagement du territoire – utilizat de şcoala franceză); – planificarea teritorială (physical planning) şi – organizarea teritoriului sau spaţiului (spatial organization), ultimii doi termeni folosiţi de şcoala

anglo-saxonă şi americană. Termenul de organizarea spaţiului geografic, de planificare spaţială a apărut mai târziu, introducerea

lui datorându-se necesităţii de a sublinia interdependenţa între organizarea (planificarea) economică, socială şispaţială.

În prezent, în ţara noastră, se utilizează din ce în ce mai mult noţiunea de organizarea teritoriului, carereprezintă expresia spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice, deoarece, în principiu,


8/50

8

oricărui mod de producţie îi corespunde o anumită organizare teritorială (economică, socială, tehnică,administrativă) dat fiind că procesul de producţie este în fond un proces de t ransformare a naturii (ordonare,amenajare, dotare, echipare), corespunzător gradului de dezvoltare a societăţii. Astfel, organizarea teritoriuluiconstituie unicul mod de coordonare a elementelor spaţiale cu dezvoltarea preconizată, afirmându -se ca osoluţie globală de optimizare a folosirii spaţiului în funcţie de cerinţele prezente şi viitoare ale societăţii (I.Bold, A. Crăciun, 1999, p. 101).

1.2.1. AMENAJAREA TERITORIULUI, SUPORT AL REALIZĂRII UNORPROGRAME COERENTE DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Amenajarea teritoriului este o activitate esenţială a societăţii umane, a cărei valoare şi complexitatecreşte pe măsura dezvoltării tehnicii şi a civilizaţiei umane. Conceptul de amenajare îşi are originea înnecesitatea adaptării spaţiului la problemele ridicate de creşterea demografică şi dezvoltarea economică, denecesitatea de a utiliza teritoriul în favoarea societăţii umane, de a utiliza resursele din spaţiul respectiv , pentru ca ele să satisfacă nevoile umane pe termen lung, fără a aduce prejudicii mari componentei naturale.

Amenajarea teritoriului, în forma sa cea mai simplă, reprezintă ansamblul acţiunilor de pregătire a unui

teritoriu prin executarea unor lucrări de echipare, asanare, nivelare, plantare, defrişare, desalinizare,terasare, etc., pentru a-l face corespunzător unor funcţiuni şi destinaţii stabilite prin studiul de sistematizare.Amenajarea complexă a teritoriului constituie un instrument important pentru modelarea spaţiului

geografic, conform valenţelor sale economice, particularităţilor sociale şi specificului natural, şi reprezintă,la rândul ei, totalitatea măsurilor tehnice şi a lucrărilor întreprinse într -un ansamblu de acţiuni coordonate,în scopul organizării armonioase a spaţiului, valorificării superioare a resurselor naturale şi umane,echipării teritoriului cu căi de comunicaţie, zonării producţiei agricole etc. (Erdeli G. şi colab., 2000).

Amenajarea teritoriului urmăreşte punerea de acord a nevoilor umane (individuale şi sociale) curesursele, al potenţialului real al mediului natural şi/sau construit – pe de o parte – cu nivelul tehnologic şiresursele funciare disponibile – pe de altă parte – în condiţiile protejării şi conservării patrimoniului existent.

Amenajarea (sistematizarea) teritorială şi locală se realizează în concordanţă cu programele şi prevederile strategiei de dezvoltare social-economică, prevederile programelor naţionale pentru dezvoltarea

diferitelor ramuri şi activităţi, precum şi a planurilor de dezvoltare în profil regional sau zonal, creând cadru ldezvoltării armonioase a teritoriului, ameliorarea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane. Eaîndeplineşte două condiţii logice: este concretă, asigurând satisfacerea cerinţelor de gestiune şi dezvoltarecurentă şi de perspectivă, adică ţine seama de necesitatea modificărilor ulterioare în procesul de dezvoltaredurabilă (I. Bold, A. Crăciun, 1999, p. 103).

Amenajarea presupune transformări ce trebuie făcute în corelaţie cu calitatea sistemelor naturale,mărimea suprafeţei. Prin amenajare se creează spaţii cu o mai mare eterogenitate decât a celor iniţiale, efecteleamenajării constând în:

– diferenţierea regiunilor sau a spaţiilor; – divizarea producţiei şi investiţiilor în spaţiul amenajat; – divizarea costurilor de mediu; – redistribuirea în spaţiu a activităţilor economice în general (utilizare şi gestiune durabilă); – soluţionarea unor probleme sociale (forţa de muncă disponibilă, infrastructură).

Finalităţile amenajării (după Ph. Pinchemel) sunt de ordin: – economic (exploatarea unor resurse cu minimum de investiţii), dar se va face distincţia între politica

de amenajare şi politica de dezvoltare; – social (pentru bunăstarea populaţiei, dezvoltarea serviciilor); – ecologic (intervenţii blânde în ecosisteme, în scopul prevenirii dezechilibrelor ireversebile).Amenajarea presupune transformarea, de către om, a unui sistem natural, respectiv, înlocuirea unor

componente ale acestuia. În acelaşi timp, amenajarea poate să vizeze şi mediul utilizat deja de către om, fiindnecesar un studiu de evaluare a capacităţii de suport. Transformările declanşate trebuie să fie în concordanţă

cu particularităţile regiunii. În funcţie de amploarea transformărilor declanşate, în realizarea amenajării devinenecesară conlucrarea cu specialişti din diverse domenii de activitate (biologi, agronomi, sociologi, economişti,arhitecţi, geografi, geologi, geodezi etc.).


9/50

9

Fundamentele amenajării teritoriale se desprind din următoarele considerente: – Amenajările teritoriale trebuie să se facă cu costuri pe care să le poată suporta o economie naţională

într -un an, de la momentul aplicării. – În majoritatea statelor, succesiunea urmată a plecat de la dezvoltarea agriculturii şi, în funcţie de

performanţele acesteia, legate de resursele naturale, s-au realizat investiţii către domeniile industrialevalorificatoare (textile, alimentare, etc.).

– O condiţie de bază o reprezintă, asigurarea libertăţii de mişcare a forţei de muncă, în funcţie de

venituri. Nerespectarea acesteia duce la imposibilitatea realizăr ii prognozelor. – Costurile amenajării teritoriale trebuie să fie cât mai mici, pentru ca populaţia să fie atrasă de ele.

Acestea vor fi suportate atât de proprietarii privaţi, cât şi de contribuabili (respectiv bugetul de stat, orientatspre acest domeniu.

Legile care stau la baza amenajării teritoriale pot fi enunţate astfel: – Într -un anumit spaţiu, amenajarea teritorială nu reglează direct disparităţile dintre centru şi periferie,

şi nici pe cele dintre regiunile amenajate. – Amenajarea teritorială trebuie să se bazeze pe aptitudinea spaţiului în care urmează a se realiza, pe

specializarea acestui spaţiu, pe toate elementele şi factorii (naţionali, sociali, etc.) lui, care dictează modul încare se va realiza amenajarea, costurile şi menţinerea pe un termen cât mai lung.

– Gestionarea teritoriului va fi realizată de către autoritatea locală în favoarea celor care populeazăregiunea respectivă, urmând ca surplusul rezultat să fie oferit regiunilor limitrofe, sau aflate la distanţe maimari.

Obiectivele principale ale amenajării teritoriului se structurează în jurul unor preocupări de bază,recunoscute şi promovate pe plan european:

– Dezvoltarea economico-socială echilibrată a regiunilor şi zonelor ţării, urmărindu-se reducereadezechilibrelor zonale şi susţinerea zonelor rămase în urmă.

– Ameliorarea cadrului de viaţă a locuitorilor (locuinţele şi dotarea acestora, serviciile publice pentru populaţie, etc.).

– Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului (reducerea conflictelor întrecerinţele crescânde de resurse şi necesitatea conservării lor, dar şi protejarea mediului natural).

– Utilizarea raţională a terenurilor, îndeosebi a celor agricole şi forestiere.

– Corelarea selectivă a propunerilor de dezvoltarea sectorială în cadrul planurilor de amenajare ateritoriului, în funcţie de impactul acestora asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.În România, activitatea de amenajare a teritoriului capătă o importanţă sporită şi o complexitate

crescândă în perioada de tranziţie, ţinând seama de următoarele fenomene şi procese: procesul de descentralizare administrativ-teritorială, exerciţiul autonomiei şi responsabilităţii locale,

deschidere democratică spre participarea colectivităţilor la deciziile privind alcătuirea cadrului de viaţă; necesitatea adaptării structurii aşezărilor şi redefinirea relaţiilor aşezării cu teritoriul, ca urmare a

instalării dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a bunurilor imobiliare; extinderea privatizării în domeniul locuirii şi introducerea conceptelor economiei de piaţă în

domeniul habitatului, al serviciilor şi instituţiilor publice; modificarea unor tendinţe în evoluţia proceselor socio-demografice şi apariţia de noi valori sociale

(pluralism, autonomie, participare etc.);

noile condiţii de gestiune a teritoriului şi localităţilor, în prezenţa unor metodologii moderne deanaliză şi intervenţie, prin extinderea informatizării şi modernizarea tehnologiilor.

Pe aceste coordonate, activitatea de amenajare a teritoriului se constituie într -un domeniu de sinteză, polemic ancorat în procesul de restructurare-reformă. Rolul său, în perspectiva mileniului următor, este acelade a prefigura, într -o concepţie globală şi într -o viziune pe termen lung (10 – 15 ani), alternative strategice şicoerente în ceea ce priveşte:

programele de dezvoltare a infrastructurii de bază a ţării, a gospodăririi unor resurse vitale şi asalvgardării valorilor de patrimoniu naţional sau a identificării problemelor reţelei de localităţi;

promovarea parteneriatului european în integrarea infrastructurilor de transport, telecomunicaţii,energie, având în vedere valorificarea avantajelor potenţiale ale României în contextul european, datorate poziţiei sale geografice, resurselor naturale şi socio-economice;

integrarea directă în problemele şi programele de interes european şi internaţional, cum sunt:racordarea la reţelele de transport paneuropene – inclusiv magistrala Rhin-Main-Dunăre; dezvoltarea zoneiMării Negre sau a zonei de interes ştiinţific deosebit – Delta Dunării.


10/50

10

1.2.2. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC ŞI A TERITORIULUI

Organizarea teri toriul ui este, de cele mai multe ori, definită ca un ansamblu de măsuri, acţiuni şi lucrări prin care se intervine într -un teritoriu dat în vederea utilizării eficiente a potenţialului existent şi a asigurăriiunei desfăşurări coordonate a activităţilor economico-sociale. Organizarea teritoriului este echivalentă, înînţelesul larg al noţiunii, cu sistematizarea teri tori ulu i, dar şi cu organizarea spa ţiului geografic - termenapărut mai târziu, datorită necesităţii de a sublinia interdependenţa dintre planificarea economică, socială şicea spaţială, precum şi pentru a marca două aspecte, şi anume:

– organizarea şi sistematizarea modernă privesc nu numai „organizarea la sol”, pe orizontală, ci şi peverticală, în spaţiu;

– necesitatea „viziunii în spaţiu”, cu toate relaţiile de interacţiune şi intercondiţionare dintre elementelecomponente (naturale şi antropice) ale spaţiului.

„Cu toate că nu există o identitate între spaţiu şi teritoriu, cel de -al doilea fiind o parte a primului, totuşi,având în vedere că în ambele cazuri putem vorbi de auto-organizare, am putea extrapola elementele deorganizare a spaţiului la organizarea sistemelor teritoriale” (I. Ianoş, 2002).

Organizarea teritoriului (ca şi sistematizarea teritoriului) se poate aborda (după criteriul extensiunii

teritoriului) la diferite niveluri: naţional, regional, zonal, local, sau la macro-, mezo- şi microscară (I. Ianoş,2002). De altfel, „regiunea „ şi „ zona” sunt categorii geografice operaţionale în acţiunea de organizare aspaţiului geografic, având înţelesuri clar definite.

Prezentată ca un „compartiment ” al spaţiului, unde oamenii trăiesc în anumite condiţii economice,social-culturale şi comportament, regiunea implică o relativă autonomie în raport cu grupările teritorialevecine şi ea trebuie „recunoscută” şi „nu inventată” (indiferent dacă sunt regiuni de dezvoltare, urbane, rurale,turistice, etc.). De altfel, regiunile antropice (urbane, industriale, de dezvoltare) sunt mult mai dinamice faţăde regiunile geografice naturale, datorită raporturilor şi relaţiilor mult mai intense între componente.

Organizarea spaţiilor regionale (planificarea spaţială regională) constituie, înainte de toate, o „tehnică” agestiunii, aplicată unor unităţi elementare ale spaţiului, dar şi o „politică” guvernamentală, care are ca scopdezvoltarea raţională şi complexă a unei regiuni.

Organizarea spaţiului geografic implică numeroase probleme de ordin teoretic, metodologic şi

aplicativ, care sunt dependente de modul în care este conceput şi studiat acest spaţiu. Ea reprezintă o proprietate topologică a spaţiului (proprietatea de a se organiza), care presupune – cum menţiona geografulVintilă Mihăilescu încă din anul 1934, la Congresul Internaţional de Geografie de la Varşovia – „utilizareasocial-variabilă a posibilităţilor virtuale… incluse în acel spaţiu” (V. Mihăilescu, 1968).

Ca un concept global, organizarea spaţiului geografic este o complexă şi continuă devenire amacrosistemului natură-societate, tinzând spre o stare de echilibru. În mod obişnuit se are în vedere oaccepţiune mai restrânsă a conceptului, potrivit căreia organizarea spaţiului geografic are în vedere studierea,utilizarea şi optimizarea parţială sau totală a „posibilităţilor” spaţiului geografic, după interesele şi posibilităţile societăţii la un moment dat. El este un proces de rearanjare a componentelor spaţiului şi deredimensionare a relaţiilor dintre acestea. Cuprinde măsuri de optimizare a spaţiului respectiv, în vedereaobţinerii eficienţei maxime, fără a produce perturbări ireversibile în structura acestuia (Erdeli G. şi colab.,1999, p. 224).

Organizarea spaţiului geografic, în ansamblu, a suferit în timp diferite interpretări: Iniţial, se studia influenţa componentelor naturale asupra societăţii, în spiritul determinismului

geografic, natura fiind privită ca o componentă „determinantă”. Ulterior, esenţa organizării spaţiului geografic a constituit o asigurare sau lipsa de asigurare a

populaţiei cu resurse naturale, energetice şi alimentare. În această fază, natura a fost privită doar în calitate defurnizoare de resurse, ignorându-se caracterul limitat al acestora. O asemenea concepţie consumatoare,accentuată în a doua jumătate a secolului XX, se află la originea unor probleme globale ca, de exemplu, crizaalimentară, criza energetică şi criza de materii prime.

În ultimele decenii, prin dezvoltarea puternică a tehnologiei, raportul natură -societate a căpătat onouă acuitate, apărând o serie de probleme noi: protecţia şi menţinerea naturii ca mediu ambiant al omului;utilizarea raţională a resurselor naturale. Se conturează deci o reală concepţie ecologistă, o concepţie aorganizării în vederea unei dezvoltări durabile.

În funcţie de existenţa a două mari grupe de componente ale spaţiului geografic: componente naturale şisocial-economice, şi în funcţie de intensitatea intervenţiei factorului conştient, de capacitatea societăţii de a


11/50

11

influenţa relaţiile naturale dintre componentele geografice, se disting două laturi, două modalităţi deorganizare a spaţiului geografic:

– organizarea spontană, naturală şi – organizarea dirijată, antropică, conştientă, ambele laturi ale organizării spaţiului aflându-se în

strânse raporturi de interdependenţă şi integrare temporală, şi spaţială. Dacă în mod logic cele două forme deorganizare ar trebui să tindă spre acelaşi scop – starea de optim a spaţiului, totuşi cele două laturi aleorganizării spaţiului se comportă deseori conflictual, deoarece se face abstracţie de componentele naturale, de

capacitatea şi nevoia de autoreglare a sistemelor naturale. Organizarea naturală, spontană, a spaţiului are loc în conformitate cu legile naturii şi sub influenţa unor

permanente interacţiuni între forţele endogene şi exogene, tinzând spre atingerea unui stadiu de echilibrurelativ.

Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii omeneşti, în paralel cu organizarea naturală a spaţiului,intervine şi organizarea antropică a acestuia – care nu implică înlocuirea organizării naturale. Organizareaantropică dirijată reprezintă acţiunea conştientă a omului de a modifica unele componente ale spaţiuluigeografic, printr-un ansamblu de măsuri, în scopul creşterii eficienţei economico-sociale, fără a determina – pe cât posibil – dezechilibre în organizarea naturală a acestuia.

Organizarea antropică, de către om, a spaţiului este coordonata principală a dezvoltării contemporanedeoarece prin ea se corectează unele efecte negative ale trecutului şi se încearcă ev itarea producerii altorefecte nedorite în viitor.

În cadrul activităţii de organizare a spaţiului se conturează două complexe: – un complex de dirijare, reprezentat de oameni şi tehnologia necesară desfăşurării acestei operaţiuni; – un complex supus acţiunii de dirijare (format din condiţiile naturale şi resursele naturale, sociale;

formele materiale ale activităţilor omeneşti; reţeaua de aşezări etc.), acţiune care se poate exercita fieîn direcţia menţinerii funcţionalităţii sistemului între anumite limite, fie în direcţia transformăriiacesteia, pentru a căpăta noi funcţionalităţi.

Intensitatea şi nivelul intervenţiei antropice prin organizare sunt condiţionate, în primul rând, de nivelulde dezvoltare a forţelor de producţie, ceea ce înseamnă că schimbul de substanţă şi energie între natură şisocietate se realizează prin intermediul tehnologiei. În acest context, problema esenţială de care depindeorganizarea spaţiului geografic rezidă în aprecierea corectă a raportului optim între factorii triadei : societate – natură – tehnologie.

Tehnologia îndeplineşte, în cadrul interacţiunii natură – societate, un triplu rol: cu ajutorul ei omul îşi satisface o mare parte din nevoile sale; ea devine cauza principală a transformărilor intervenite în spaţiul geografic, transformări ce pot avea

efecte pozitive sau/şi negative; cu ajutorul tehnologiei pot fi preîntâmpinate efectele nedorite sau pot fi regenerate, respectiv

reechilibrate, componentele naturale deja deteriorate.Organizarea dirijată a spaţiului geografic… „reprezintă o acţiune complexă (un ansamblu de măsuri)

în care un loc important trebuie să-l deţină depistarea limitelor generale până la care intervenţiile nudeclanşează dezechilibre, … problema evoluţiei spaţiului pe termen lung, repartiţia şi profilul activităţiloreconomice în concordanţă cu potenţialul economic al spaţiului, satisfacerea condiţiilor materiale şi social-culturale ale populaţiei… Organizarea spaţiului … înseamnă realizarea optimului teritorial, adică unanumit tip de rela ţii între componentele spaţiului, relaţii care să pună în valoare condiţiile cele mai

favorabile ale acestuia. Aceasta creează premisele unei maximizări în satisfacerea cerinţelor sociale şieconomice fără a pune în pericol echilibrul ecologic” (I. Ianoş, 1987, p. 23).

Principalele acţiuni ce definesc organizarea antropică conştientă şi dirijată a spaţiului geografic sunt:eliminarea, conservarea, corectarea şi crearea de noi componente şi relaţii:

– eliminarea unor componente naturale sau antropice, care nu susţin proiectul de valorificare optimă aspaţiului şi frânează evoluţia prognozată a acestuia constituie o operaţiune necesară, indispensabilă, caretrebuie să se bazeze pe o analiză complexă şi corectă a elementelor componente şi a relaţiilor stabilite întreacestea;

– conservarea componentelor şi relaţiilor selectate, menţinerea sau accentuarea lor corespunzătoarecontribuie la stabilitatea şi chiar consolidarea spaţiului supus organizării;

– corectarea intervine în momentul „abaterii” unor structuri de la evoluţia prognozată; atunci când apartendinţe divergente sau contradictorii în organizare;

– crearea unor noi structuri, a unor noi elemente şi relaţii care nu se regăseau în spaţiu, în etapa „de pornire”, asigură o eficienţă economico-socială maximă modelului spaţiului prognozat.


12/50

12

2. SPAȚIUL AGRICOL

Spaţiul agricol, definit ca întindere de pământ exploatată prin cultura plantelor sau/şi creştereaanimalelor, reprezintă cea mai importantă componentă a spaţiului rural, ocupând o parte mai mult sau mai

puţin extinsă a acestuia şi având anumite limite impuse de condiţiile de relief şi pedoclimatice, sau dedezvoltarea tehnicii şi tehnologiei la un moment dat. Spaţiul agricol constituie o entitate distinctă, definită printerenul cultivat, păşunile şi fâneţele, dar şi amenajările introduse de om – care generează forme specifice deorganizare a spaţiului. Organizarea sistemului în acest caz nu este dictată de posibilităţile speciilor, respectivde valoare informaţiei genetice pe care o deţine în raport cu condiţiile date, ci de decizia omului, bazată pe principiul utilităţii.

În ecosistemele agricole, criteriul supravieţuirii este înlocuit cu criteriul productivităţii, astfel că sistemuleste neviabil în absenţa supravegherii omului. Se „abandonează” performanţele evoluţiei vieţii, angrenajesubtile, cizelate prin milioane de ani de evoluţie, omul asumându -şi răspunderea menţinerii echilibrului, încondiţiile în care „tehnologiile” pe care le supraveghează sunt tributare procesului amintit. Agricultura,gestionarea spaţiului agricol, a fost primul pas pe care omul l -a făcut „singur”, aparent contra naturii şi, înacelaşi timp, prima dovadă a potenţialului uriaş pe care îl reprezintă pentru om modelarea rapidă a informaţiei.

Ecosistemul agricol (spaţiul agricol) este o unitate funcţională a biosferei, cu structură generată decriteriul utilităţii antropice a biomasei furnizate, dependent energetic de sursele şi mecanismele naturale de

fixare şi de transfer. În ecosistemul agricol, modelele structurale adoptate au variat foarte mult de-a lungultimpului, însă dependenţa energetică, ancorată în ritmul impus de natură, a limitat puternic performanţele productive, în raport cu alte activităţi.

Spaţiul agricol constituie „...ansamblul terenurilor muncite de o colectivitate socială, unită prin legăturifamiliale, culturale, prin tradiţii – mai mult sau mai puţin vii” (Pierre George). Fizionomia lui este strânslegată de tipul de civilizaţie în care a apărut şi s-a dezvoltat, de anumite caracteristici morfometrice şimorfologice ale reliefului, de gradul de favorabilitate sau restrictivitate a elementelor climatice şi pedologice,de gradul de dezvoltare a societăţii.

Principalele funcţii îndeplinite de spaţiul agricol vizează: – producerea de materii prime alimentare şi de alimente necesare aprovizionării populaţiei; – producerea de materii prime pentru industria prelucrătoare; – conservarea resurselor de sol, apă, floră şi faună, dar şi a echilibrului ecosistemelor; – sporirea şi punerea în valoare a potenţialului turistic prin conservarea patrimoniului peisagistic; – armonizarea funcţiilor sociale şi culturale cu cea economică (P. I. Otiman, 1997).

2.1. MODALITĂŢILE DE ORGANIZARE, AMENAJARE ŞIOPTIMIZARE A SPAŢIULUI AGRICOL

Istoria, şi cu atât mai mult prezentul ne-au demonstrat că organizarea spaţiului agricol şi mijloaceletehnice au transformat teritorii aparent sau real inapte pentru practicarea agriculturii în plantaţii şi culturiintensive, aşa cum nepriceperea, nepăsarea, dorinţa de câştig au putut degrada ori lăsa în pârloagă solurideosebit de fertile. De altfel, folosirea raţională a terenurilor prin armonizarea condiţiilor naturale cu cerinţelesocial-economice şi evoluţia tehnicilor de organizare şi amenajare îmbracă aspecte specifice, corespunzăt oarediferitelor etape de dezvoltare.

Organizarea spaţiului agricol presupune o folosire cât mai raţională a terenurilor cu destinaţieagricolă şi are în vedere introducerea în circuitul agricol a tuturor suprafeţelor neutilizate. Obiectul organizăriispaţiului agricol este de fapt teritoriul, organizarea şi amenajarea lui sau mai exact exploataţia agricolă.

În conformitate cu prevederile Legii Fondului Funciar, organizarea şi amenajarea teritoriului agricol areca sarcină crearea condiţiilor pentru o mai bună folosire a terenului, în scopul creşterii producţiei agricole. Ease execută pe baza de studii şi proiecte la cererea proprietarului, rezolvând următoarele probleme:

– corelarea dezvoltării agriculturii din spaţiul analizat cu celelalte activităţi economice şi sociale,

stabilind măsuri pentru creşterea producţiei agricole; – elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploataţiilor agricole;


13/50

13

– stabilirea reţelelor de drumuri agricole, ca o completare a reţelei de drumuri în general, integrate înorganizarea şi amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul transportului producţiei şi accesului maşiniloragricole necesare procesului de producţie.

În condiţiile diversificării formelor de proprietate, problemele organizării teritoriului agricol sunt maiactuale ca oricând şi trebuie abordate de la general la particular, de la organizarea teritoriului naţional, judeţean, la cel local-comunal şi organizarea proprietăţii, a exploataţiilor agricole, încheind cu organizarea şiamenajarea categoriilor de folosinţă (arabil, păşuni, plantaţii pomiviticole etc.). Ea are rolul de a asigura

concordanţa între resursele financiare, cerinţele ecologice şi dezvoltarea agricolă preconizată.

2.1.1. AMENAJAREA TERITORIULUI – INSTRUMENT PRINCIPAL ÎNORGANIZAREA SPAŢIULUI AGRICOL

Amenajarea teritoriului reprezintă ansamblul acţiunilor de pregătire a unui teritoriu, prin executarealucrărilor de echipare, asanare, nivelare, defrişare etc., pentru a-l face corespunzător unor destinaţii şifuncţiuni stabilite pr in studiile de organizare a teritoriului respectiv.

2.1.1.1. AMENAJĂRILE ANTIEROZIONALE

În condiţiile geografice specifice României, circa 69% din terenurile agricole sunt terenuri aflate în pantă, supuse proceselor de degradare a solului prin eroziune. La declanşarea acestui proces distructiv participă mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: structura litologică, panta şi intervenţiileantropice nechibzuite (defrişările). Prin variatele sale forme de manifestare, în suprafaţă şi în adâncime,eroziunea a afectat o suprafaţă considerabilă – 7,3 milioane hectare – din care circa 4 milioane hectare puternic şi foarte puternic erodate, prezente în Subcarpaţi, Podişul Bârladului, Podişul Getic, PodişulTransilvaniei.

Combaterea efectelor distructive ale eroziunii solului necesită efectuarea unor complexe lucrări deîmbunătăţiri funciare, care au modificat şi modifică configuraţia iniţială a terenurilor agricole. Amenajareaantierozională a terenurilor agricole din zonele colinare şi montane trebuie să vizeze stăvilirea proceselor deeroziune în limite tolerabile; să reducă scurgerea apelor de suprafaţă; să asigure înmagazinarea lor în sol pentru a fi folosite eficient de către plante; să creeze condiţii optime pentru mecanizarea lucrărilor agricole

etc.La alegerea schemelor de amenajare a terenurilor arabile din aceste zone trebuie să se ţină seama de

anumite criterii: – solele şi/sau parcelele să fie orientate şi dimensionate în concordanţă cu înclinarea, lungimea, forma

şi expoziţia versanţilor, cu condiţiile pedo-litologice specifice; – structura culturilor şi rotaţia acestora trebuie să asigure capacitatea maximă de fixare şi de protejare a

solului, mai ales în perioada ploilor erozive; – lăţimea culturilor în fâşii şi distanţa între lucrările antierozionale trebuie să reducă eroziunea sub

limitele tolerabile.Principalele sisteme şi amenajări antierozionale practicate: a) Sistemul de lucrări în direcţia curbelor de nivel – care se aplică pe pante cu o înclinare mai mare de

3°, dar prezintă eficacitate numai pe versanţii cu înclinări de până la 10°. Pe pantele mai mari trebuiecompletat cu alte lucrări sau măsuri antierozionale.

b) Sistemul de organizare antierozională în fâşii – reprezintă o alternare, pe acelaşi versant, a unor fâşiiformate din culturi ce oferă solului protecţie antierozională diferită. Aceste fâşii se organizează ţinând cont decurbele de nivel şi au în vedere încadrarea culturilor slab protectoare între culturi bune protectoare pentru sol.Sistemul în fâşii se aplică pe pantele de 8 –16° înclinare. Stabilirea lăţimii fâşiilor de culturi se poate faceţinând cont de criteriul eroziunii anuale admisibile.

c) Sistemul antierozional cu benzi înierbate constă în crearea, pe direcţia generală a curbelor de nivel, aunor benzi înierbate, semănate cu plante bune protectoare pentru sol – ce limitează fâşiile cultivate (benzileînierbate se înfiinţează, în general, pe pante de 12–25° înclinare). Ele au rolul de a dispersa scurgerile de peversanţi şi de a reţine o parte din materialul în suspensie, transportat de ape. Amplasarea benzilor înierbate seface la distanţe ce depind de pantă:

– pe terenuri cu pantă de 8–12°, distanţa dintre benzi este de 150– 250 m; – pe cele cu pante de 12 –16°, de 50– 150 m; – iar pe pante >16° ele se află la distanţă mai mică de 50 m.


14/50

14

În funcţie de forma versanţilor, benzile înierbate pot fi amplasate la diferite distanţe: – pe versanţii cu profil drept benzile se amplasează la distanţe egale; – pe cele cu profil concav la distanţe mai mici în partea superioară a versantului. – pe cele cu profil convex benzile se amplasează la distanţe mai mici în partea inferioară a versantului. d) Terasarea versanţilor s-a efectuat din cele mai vechi timpuri, în toate zonele geografice, căpătând o

diversitate de forme şi denumiri. În antichitate terasarea s-a realizat, în principal, pentru extindereasuprafeţelor cultivate, ulterior avându-se în vedere şi limitarea proceselor de eroziune.

Acest tip de amenajare a versanţilor are o serie de avantaje tehnice, organizatorice şi chiar hidrologice, precum şi multiple efecte pozitive:

se asigură controlul scurgerii de suprafaţă şi se reduc vitezele de scurgere; prin reducerea înclinării naturale a terenurilor se îmbunătăţeşte bilanţul apei din sol şi se asigură un

control al a pelor în exces; se valorifică terenurile cu pante foarte mari prin culturi intensive; permite extinderea mecanizării etc. Doar pe terenurile predispuse la alunecare prezintă dezavantaje, deoarece terasele accentuează acest

fenomen, prin crearea unor „rupturi” în profilul versanţilor. Dintre principalele tipuri de terase menţionăm: Terasele trepte sau terasele „bănci”, care se realizează mai ales pe terenurile cu pante mai mari de

15%, fie în zonele aride, fie în zonele cu o populaţie densă, unde a fost necesar să se ia în cultură şi suprafeţele

cu pante mari (Fig. 4.3). După înclinarea pe care o are platforma terasei faţă de panta versantului, terasele întrepte pot fi: terase trepte – cu platformă orizontală; terase trepte – cu platforma înclinată în sensul pantei generale a versantului;terase trepte – cu înclinarea platformei în sens invers pantei generale a versanţilor; terase trepte – pentru irigaţii, cu apa în cădere liberă, în zonele unde s-a introdus irigarea orezului

(China, Japonia, Filipine, Indonezia, Malayesia).

Terase valuri (terase creastă) se amena jează pe terenurile cu pante reduse, până la 12%, fiind celemai răspândite în S.U.A.

În ţara noastră, terasele realizate în trecut, prin intermediul arăturilor repetate, răsturnate în „jos”, numiteşi „agroterase”, reprezintă un element elocvent al continuităţii activităţilor agricole stabile, practicate deromâni în zona montană, fiind întâlnite şi azi (bine conservate) în zona Munţilor Poiana Ruscă, Metaliferi,latura nordică a Munţilor Apuseni, în Munţii Retezat, Şureanu, Cândrel, Rodnei, Călimani etc.

În a doua jumătate a secolului XX astfel de lucrări au fost efectuate în bazinele hidrografice aleVasluiului, Chinejei (judeţul Galaţi), Cozancei (judeţul Botoşani), Şomuzului Mare (judeţul Suceava),Câlnăului şi Râmnicului Sărat (judeţul Buzău), Cârcinovului (judeţul Argeş), Amaradiei (judeţul Gorj),Agrijului (judeţul Sălaj), Comlodului (judeţul Mureş), bazinul superior al Hârtibaciului, în zona podgoriilorDealu Mare, Odobeşti, Coteşti etc.

e) Canalele

Canalele de nivel pe versanţi asigură reţinerea afluxului meteoric provenit de pe suprafaţa de recepţiedintre două canale. Ele se amplasează cu precădere pe versanţii sau sectoarele de versanţi din preajmaobârşiilor formaţiunilor torenţiale, pentru a opri înaintarea acestora, prin reţinerea debitelor lichide.

Canalele înclinate pe versanţi servesc pentru controlul şi conducerea apelor în exces şi asigură

evacuarea dirijată a acestor ape de pe terenurile cu pante neuniforme, cu alunecări sau predispuse la alunecări.Au o eficienţă maximă în cazul terenurilor cu permeabilitate redusă. f. Sistemele de culturi şi economia conservării solului De-a lungul mileniilor, pe măsură ce cererea de alimente îşi sporea presiunea asupra posibilităţi lor de

aprovizionare, agricultorii au pus la punct tehnici ingenioase pentru extinderea culturilor pe terenuri carefuseseră considerate neproductive, evitând în acelaşi timp eroziunea şi menţinând productivitatea solului.

Printre aceste tehnici se numără terasarea, irigaţiile şi nu în ultimul rând aplicarea unor sisteme deculturi specifice: asolamente, lăsarea ogorului în pârloagă, lucrarea „minimă” a pământului.

O regiune tipică de practicare a asolamentelor pe terenuri denivelate, fără pierderi excesive de solfertil prin eroziune, a fost (şi parţial este) vestul mijlociu al Statelor Unite, unde fermierii au folosit în modtradiţional sistemul de rotaţie cu fâneţe, păşune şi porumb. Prin alternarea culturilor prăşitoare cu cele dense(plante leguminoase pentru fân) ritmul mediu anual de eroziune a solului a fost menţinut la un nivel tolerabil.

Lăsarea pământului în pârloagă şi cultivarea lui din doi în doi ani a dat agricultorilor din Australia,din vestul S.U.A., Podişul Anatoliei posibilitatea să cultive pământul atât în zonele semiaride, cât şi la tropice, pe terenuri sărace în substanţe nutritive. În cadrul acestui sistem pământul este lăsat în pârloagă, fără nici o


15/50

15

cultură de acoperire, la fiecare doi ani, pentru a permite acumularea apei în sol. De cele mai multe ori, pentru alimita eroziunea prin efectul vântului, sistemul lăsării pământului în pârloagă se practică simultan cu sistemulde culturi în fâşii. Fâşiile intermitente cultivate în fiecare an slujesc drept paravane de vânt pentru protejar eafâşiilor lăsate în pârloagă.

În zonele tropicale umede situate la sud de Sahara, în Venezuela, în bazinul Amazoanelor, în insulele periferice ale Indoneziei lăsarea în pârloagă este importantă pentru restabilirea fertilităţii solului. Când soluleste cultivat, şi deci lipsit de covorul dens de vegetaţie naturală, îşi pierde foarte repede fertilitatea. Pentru a seadapta la aceste condiţii, agricultorii au pus la punct un sistem de cultivare migratoare a pământului. Sistemulconstă în defrişarea unui ter en, cultivarea sa timp de doi-trei ani, abandonarea sa când recoltele scad. Terenul părăsit este rapid năpădit de vegetaţia naturală, în timp ce agricultorii, mutându-se pe un alt teren, repetăacelaşi proces. Când locuitorii, agricultori, se întorc la punctul de plecare, după 20–25 de ani, solul şi-arecăpătat fertilitatea necesară pentru a asigura producţia agricolă pentru alţi câţiva ani.

Sistemul lucrării minime a pământului cunoaşte o expansiune constantă mai ales în nordul S.U.A., înzona cultivată cu porumb. Prin aplicarea acestui sistem pământul nu mai este arat, solul fiind protejat de ploaieşi vânt de resturile recoltei anterioare rămase la suprafaţă.

Deşi lucrarea minimală a pământului („agricultura cu băţul) s-a aplicat, în 1983, pe 1/3 din terenurilecultivate ale S.U.A., aceste practici nu sunt folosite, în mod curent, şi în alte părţi ale lumii.

2.1.1.2.IRIGAŢIILE

Lăsată în „voia climei”, producţia agricolă suferă variaţii atât de mari încât se poate ajunge lacompromiterea totală a recoltei. Agricultura modernă dispune de îngrăşămintele necesare asigurării fertilităţiisolului, de soiuri de mare productivitate. Singurul factor variabil al producţiei rămâne clima, iar pe aceasta ocorectează – în mare măsură – irigaţia, care făcută raţional poate mări producţia până la de trei ori.

Irigaţiile reprezintă mijlocul prin care se poate asigura optimul de umiditate pentru culturile agricole.Sunt amenajate mai ales în zonele aride şi semiaride şi au cunoscut o dezvoltare deosebită în ţările în curs dedezvoltare cu o populaţie ridicată, pentru a spori producţia agricolă (J. P. Diry, 1999).

Lipsa apei „de ploaie” a obligat omul, încă din cele mai vechi timpuri, să recurgă la irigaţii, spre a -şiasigura producţii agricole constante şi ridicate. China, Egiptul, Mesopotamia, Mexicul şi alte ţări şi-au datoratînflorirea lor antică tocmai trecerii la culturi irigate, prin folosirea revărsărilor sau a apelor curgătoare.

Cu toate că irigaţiile îşi au leagănul în zonele aride, sau cu un anotimp secetos şi unu l ploios, ele s-audeplasat treptat, odată cu civilizaţia, spre zone din ce în ce mai puţin aride.

Creşterea într -un ritm deosebit a populaţiei, dar şi dezvoltarea industriei, ştiinţei şi tehnicii au pus atât problema măririi randamentului agricol, cât şi a constanţei producţiei care, lăsată la „voia climei” suferăvariaţii atât de mari încât se poate ajunge la compromiterea totală a recoltei. „Să nu contăm pe climă ca întrecut. Am ameliorat tehnologia şi am adus producţia alimentară la culme, fără să ţinem totdeauna seama dacăavem condiţiile climatice favorabile” spunea H. Ruigg.

Situaţia ideală pentru orice cultură ar fi aceea de a se menţine în sol o umiditate constantă, la un anumit plafon teoretic optim şi invariabil. În practică se foloseşte plafonul minim, plafon sub care umiditatea soluluinu trebuie să scadă. Prin udări periodice se caută să se asigure o umiditate a solului deasupra plafonuluiminim, care este socotită umiditatea optimă.

Pentru obţinerea unei tone de sfeclă de zahăr, ori de porumb, sub formă irigată, trebuie să se consume

aproximativ 1.000 tone de apă; grâul, orezul şi fibrele de bumbac cer aproximativ 1.500, 4.000 şi respectiv10.000 tone de apă pentru fiecare tonă de produs. Cantităţile mari de apă necesară plantelor justifică prezenţairigaţiei şi în zonele mai puţin secetoase.

Istoria constată că irigaţiile au existat cu 2–3 mii de ani î.e.n. în Egipt, Mesopotamia, India, China şichiar în regiunile de veche civilizaţie americană. În timp ce în Egipt şi China irigaţia s -a practicat fărăîntrerupere până în zilele noastre, fără să se constate scăderea fertilităţii solului, în Mesopotamia practicareaculturilor irigate s-a întrerupt, datorită unei exploatări neraţionale, cât şi distrugerii, de către nomazi, aamenajărilor existente. În timp, irigaţia s-a extins din ce în ce mai mult, fiind utilizată atât ca mod de luare încultură a terenurilor din zonele secetoase, aride, este cazul irigaţiilor din necesitate, cât şi ca mod deintensivizare a agriculturii, în cazul irigaţiilor compl ementare, care asigură creşterea productivităţii, dar şiregularitatea recoltelor sau obţinerea mai multor culturi pe an.

După metodele de udare folosite se disting mai multe tipuri de irigare:


16/50

16

irigarea prin inundare completă sau prin submersie - se aplică numai în irigarea culturilor de orez.Inundarea periodică poate fi folosită şi în scopul spălării solului de sărurile ridicate prin capilaritate, datorităunui proces de evapotranspiraţie foarte puternic;

irigarea prin scurgere la suprafaţă, pe brazde sau fâşii, infiltrarea apei având loc în timpul scurgerii.Irigaţia prin brazde se aplică la culturile în rânduri rare (livezi, vii, porumb sau alte prăşitoare), în timp ceirigaţia în fâşii se recomandă la culturile agricole în rânduri dese (cereale păioase, culturi de plante furajereetc.);

irigarea prin aspersiune sau ploaie artificială este avantajoasă pe terenurile cu relief neregulat şi pesolurile nisipoase;

irigarea prin udare subterană constă în introducerea apei în sol, la mică adâncime, cu ajutorulconductelor subterane, şi este aplicabilă mai ales în cazul solurilor nisipoase sau cu permeabilitate scăzută.

După Cantor L. (1970) metodele de irigaţie se clasifică în irigaţii tradiţionale şi irigaţii moderne. Dincategoria irigaţiilor tradiţ ionale reţin atenţia: irigaţiile prin canale subterane (foggara sau kanate), folosite maiales în zonele aride, cu predominarea solurilor nisipoase din Africa de Nord, Iran, Peninsula Arabă; irigaţia prin canale de inundare – care se poate aplica doar la a pe mari; irigaţiile cu şaduful – folosite şi în prezent înIndia; cu roţi hidraulice sau cu acţionare prin forţa animală sau umană (utilizată în India, Orientul Apropiat,unele state din Africa etc.).

Irigaţiile moderne se bazează fie pe crearea unor mari acumulări de apă cu folosinţă multiplă (în Egipt,China, India, S.U.A., U.R.S.S. etc.), fie pe utilizarea unor canale magistrale (în India, Asia Centrală – canalulKara-Kum, California – canalul Delta-Mendota) sau utilizarea apei în cădere liberă în urma pompării laînălţime şi, mai nou, pe pomparea apei din stratele acvifere de adâncime.

De la începuturile irigaţiei şi până în anul 1900 suprafaţa irigată a crescut relativ încet, ajungând sătotalizeze aproximativ 40 mil. ha. Din 1900 până în 1950 suprafaţa irigată a crescut de peste 2 ori, însumând94 mil. ha.

După 1950, când irigaţiile au devenit o direcţie principală a investiţiilor publice efectuate de guvernelenaţionale şi agenţiile internaţionale de dezvoltare, când s-au construit mii de baraje şi s-au săpat puţuri deirigaţie pentru a se pompa apa din stratele acvifere de adâncime, are loc o creştere a suprafeţelor irigate, pânăla peste 248 mil. ha în 1990 (Fig. 4.4). Ulterior se înregistrează creşteri puse mai ales pe seama extinderiisuprafeţelor irigate în Asia.

Primele cinci ţări din lume, care deţineau în 2001 peste 75% din suprafaţa irigată pe plan mondial sunt:China, India, U.R.S.S., Pakistan, S.U.A. Pe de altă parte, America Latină deţinea doar 7% din terenurileirigate, iar Africa 5%.

Cele mai bune condiţii de folosire a apei râurilor pentru irigaţii se întâlnesc în Asia, cu cele mai marifluvii din lume: Ind, Gange, Chang Jiang (Yangtze), Huang He, Brahmaputra, care izvorăsc din zonemuntoase înalte şi străbat distanţe mari, asigurând numeroase posibilităţi pentru construirea de baraje şidevierea apei spre o reţea de canale de scurgere gravitaţională.

Datorită acestui fapt 2/3 din suprafaţa irigată a lumii se află în Asia, liderii mondiali fiind China, cu circa50 mil. ha irigate şi India, cu 48 mil. ha (FAO Production Yearbook, 1995).

Irigaţiile devin mai importante ca oricând în condiţiile în care ultimii ani rezervele mondiale de hrană auscăzut, iar după 1990 au apărut o serie de probleme care determină, în mod inevitabil, reducerea su prafeţeloririgate: epuizarea stratelor acvifere, preluarea unor cantităţi din ce în ce mai mari de apă pentru irigaţii decentrele urbane, restabilirea debitelor râurilor pentru protejarea ecosistemelor periclitate. Este evidentă pre-siunea economică şi ecologică la care este supusă extinderea irigaţiilor.

Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât în multe state de pe glob apa pentru irigaţii provine din strateacvifere fosile, care se reîncarcă într -un ritm foarte lent sau chiar deloc şi, deci, nu asigură o situaţie durabilă.Astfel, în Peninsula Arabă 75% din apa de irigaţii provine din aceste rezerve subterane, o mare parte dinsuprafeţele irigate devenind treptat impracticabile. În zona marilor câmpii din S.U.A. supraexploatarearezervelor subterane duce la eliminarea a mii de hectare din circuitul agricol productiv sau la transformareaacestora în terenuri slab productive. În Iran 33% din suprafaţa cultivată, iar în China 10% depind desupraexploatarea resurselor de apă subterane.

Subliniem şi concurenţa deosebită din partea oraşelor pentru rezervele de apă. Dacă în prezent necesarulde apă industrială şi menajeră reprezintă circa 1/3 din totalul necesar actual de apă, se estimează că în anul2025 el va atinge 45

–50%. În aceste condiţii, în deceniile următoare, în unele zone ale Indiei, Chinei,Indoneziei cantitatea de apă disponibilă pentru irigaţii va scădea cu 15–30%, afectând puternic producţiaagricolă vegetală.


17/50

17

În România amenajarea irigaţiilor s-a efectuat în zonele cu deficit de umiditate care se întind pe maimult de 5 milioane hectare (36% din suprafaţa agricolă a ţării), zone ce caracterizează predominant CâmpiaRomână (3,1 milioane hectare), dar sunt prezente şi în Câmpia de Vest (circa 650 mii hectare), PodişulDobrogei şi lunca Dunării, cu temperaturi medii anuale de peste 11°C (fiecare cu peste 400 mii hectare terencu deficit de umiditate), Podişul Moldovei (peste 260 mii hectare) etc.

2.1.2. OPTIMIZAREA COMPONENTELOR RESTR ICTIVE ALE SPAŢIULUIAGRICOL PRIN LUCRĂRI AGRO-PEDO-HIDROAMELIORATIVE

Lucrările agro-pedo-hidroameliorative au ca scop principal îmbunătăţirea unor însuşiri fizice şi/sauchimice ale solului în vederea ridicării capacităţii de producţie a solurilor slab productive, prevenirea şicombaterea inundaţiilor şi excesului de umiditate.

2.1.2.1. LUCRĂRILE AGRO-PEDOAMELIORATIVE

Afectează profilul de sol pe adâncimi ce depăşesc stratul arat, iar efectele se manifestă pe o perioadă de

3 până la 5 ani. Cele mai importante şi tipice lucrări de acest gen sunt: – amendarea cu calcar – duce la optimizarea reacţiei şi a stării de saturaţie în baze a solurilor acide.Distribuirea amendamentelor calcaroase se face înaintea lucrărilor de afânare adâncă, reamendarea devenindnecesară după 6– 7 ani;

– amendarea cu gips are ca scop îmbunătăţirea însuşirilor solurilor sărăturate prin diminuareaconţinutului de sodiu, ca urmare a aplicării de material bogat în sulfat de calciu (fosfogips);

– spălarea solurilor este o măsură radicală de ameliorare a solurilor sărăturate, dar numai în cazul cândacestea se află pe terenuri amenajate în acest scop (cu un sistem de desecare, drenaj şi irigare). Eficienţaspălării scade pe măsură ce gradul de permeabilitate a solului scade, textura devenind din ce în ce mai fină.Perioada optimă de aplicare a spălărilor este toamna şi începutul iernii, când pierderile prin evapotranspiraţiesunt reduse, adâncimea apei freatice este relativ mare, iar primăvara solul are posibilitatea să se zvânte repede – permiţând lucrările agricole. Se poate apela la spălarea prin inundare (când terenul este nivelat) sau prinsuprairigare;

– afânarea adâncă contribuie la sporirea spaţiului lacunar al orizontului de sol, la ameliorarea regimuluiaerohidric, la diminuarea excesului de umiditate, dar şi a deficitului de umiditate. Această lucrare se execută pe suprafeţele agricole care sunt afectate succesiv de exces şi deficit de umiditate în timpul anului, dar care nusunt afectate de alunecările de teren (deoarece afânarea adâncă ar facilita declanşarea alunecărilor), au pantemici de 12%, astfel încât să fie accesibile mecanizării şi nu sunt influenţate de nivelul ridicat al apei fratice. Neîndeplinirea uneia dintre condiţii devine restrictivă pentru aplicarea lucrărilor de afânare adâncă;

– omogenizarea stratulu i de sol (a profi lu lu i de sol) se execută pe solurile stratificate – atunci când aparefecte negative asupra culturilor, determinate de stagnarea îndelungată a apei, întreruperea aprovizionării cuapă din pânza freatică, acumularea selectivă a sărurilor solubile;

– aportu l de material pământos se execută pe terenuri amenajate special (sere solarii), pe crovuri dedimensiuni reduse, pe terenuri sărăturate şi constă în copertarea unor soluri inapte pentru producţie;

– fertilizarea ameliorativă este o acţiune de „restaurare” a fertilităţii şi de creştere a fertilităţii solurilorcare au pierdut această însuşire, fiind foarte slab alimentate sau lipsite de humus. Fertilizarea ameliorativă serealizează prin: fertilizare organică, fertilizare minerală cu fosfor şi potasiu, ferti lizare cu microelemente (Zn).Această măsură ameliorativă se recomandă în cazul terenurilor decopertate puternic (în cazul exploatărilor lasuprafaţă a unor resurse de subsol: lignit, huilă, cărbune brun etc.), sau al celor acoperite cu material (mai ales în cazul lucrărilor de nivelare), pentru terenurile în pantă, terasate; pentru fixarea unor terenuri nisipoaseremaniate prin eroziune eoliană etc.

Prin aceste măsuri agropedoameliorative, întinse terenuri sărăturate, ce apar alveolar în Bărăgan,Câmpia Crişurilor, Câmpia Siretului Inferior, bazinul Jijiei, lunca Dunării etc., au fost reintroduse în circuitul productiv. De asemenea, nisipurile mobile şi semimobile (circa 300.000 ha) localizate în stepă şi silvostepă(cu excepţia nisipurilor de la Reci – 800 ha, care se află în aria carpatică, respectiv, Depresiunea Braşov),

beneficiind de lucruri ameliorative, au devenit propice agriculturii, fiind cultivate cu viţă-de-vie (coameledunelor din zona Ciupercenii Vechi, Dăbuleni, Smârdan, Pristol, Ostrovu Mare din Câmpia Olteniei) sau cu


18/50

18

viţă-de-vie şi pomi fructiferi (Valea lui Mihai, Curtuiuşeni, Voivozi etc. în judeţul Bihor sau Urziceni, Foieni,Sanislău etc. în judeţul Satu Mare).

2.1.2.2. LUCRĂRI HIDROAMELIORATIVE

Lucrările de prevenire şi combatere a inundaţiilor şi excesului de umiditate constau în executarea unorreţele de canale pentru desecări şi de diguri pentru apărarea împotriva revărsărilor. În ţara noastră există oveche tradiţie în efectuarea unor astfel de lucrări de asanare a terenurilor înmlăştinate, încă din secolul XIIIîntinse suprafeţe cu exces continuu de umiditate fiind desecate în Depresiunea Braşov.

La nivelul României, terenurile inundabile totalizează circa 3,5 milioane hectare, cele mai multe fiindlocalizate în Delta Dunării, Câmpia Română şi luncile râurilor interioare. La acestea se adaugă întinse

suprafeţe cu exces de umiditate, estimate la peste 7 milioane hectare şi în prezent în Delta Dunării, CâmpiaBanatului, Câmpia Crişurilor, în bazinele hidrografice ale Mureşului, Someşului, Siretului, Argeşului,Ialomiţei, Oltului etc.

Cele mai numeroase lucrări de acest gen s-au executat, în primele decenii ale secolului XX, în zonaCâmpiei Timişului şi Crişurilor, unde au fost desecate vaste zone mlăştinoase şi au fost îndiguite râurile divagante; iar ulterior, în a doua jumătate a secolului, în lunca Dunării, unde s -au realizat sute de kilometri deîndiguiri, au fost desecate „Balta Ialomiţei” şi „Balta Brăilei”, precum şi întinsele arii lacustre Potelu (145.000

ha), Greaca – Gostinu (29.000 ha), Boian (peste 22.000 ha), Călăraşi – Pietrele etc.

2.1.3. ORGANIZAREA TERENULUI AGRICOL

Organizarea teritoriului agricol din moşia aşezărilor omeneşti, din perimetrul fermelor sau exploataţiiloragricole de cele mai diferite tipuri este o activitate deosebit de complexă, care trebuie să răspundă cerinţelorunei agriculturi intensive, dar durabile, prin crearea cadrului de folosire raţională a terenului, de conservare şiameliorare a solurilor, utilizarea cu eficienţă maximă a sistemelor hidroameliorative, a utilajelor şi maşiniloragricole etc., în condiţiile diversificării formelor de proprietate şi a tipurilor de exploataţie agricolă. Ca urmarea aplicării Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, organizarea teritoriului agricol a intrat într -o nouă etapă prin

conţinut şi semnificaţii. Ea are ca obiective: identificarea „surselor” de teren pentru creşterea suprafeţelor agricole şi îndeosebi a

celei arabile; amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă, corespunzător profilului, dotării şiechipării tehnice; organizarea terenului arabil în mod diferenţiat în funcţie de condiţiile naturale, stabilindtipul şi numărul asolamentelor şi a solelor în cadrul fiecărui asolament; amplasarea şi amenajarea terenurilordestinate plantaţiilor pomiviticole, păşunilor şi fâneţelor naturale sau pajiştilor cultivate; stabilirea necesaruluide lucrări antierozionale, agropedoameliorativ

curs organizarea si planificarea teritoriului planificare anul iii sem i

Documents