Satul Mingir, ca și multe alte localități din Basarabia, a știut dintotdeauna cum să-și

valorifice bogăția-i spirituală, la bine și la bucurie cu cîntece și jocuri, la greu și necazuri – cu

lacrimi și bocete. Toate acestea s-au constituit intr-o gamă de obiceiuri și frumoase tradiții, care mai

mult sau mai puțin s-au păstrat pînă în zilele noastre. Populația satului Mingir este considerată a fi

constituită preponderent din venetici, adică din persoane străine care s-au stabilit la vatra satului

ceea ce face ca majoritatea tradițiilor și obiceiurilor să fie comune tuturor localităților rurale din

apropiere, chiar și de peste Prut, poate cu un mic colorit specific mingirenilor.

Botezul – este prima din cele șapte sfinte taine pe

care le cunoaște omul. Se spune că cufundarea pruncului în

apă se consideră a fi ”îngroparea” lui în apele botezului, iar

apoi ”învierea”. La 40 de zile după naștere, copilul este dus

la biserică ca să fie botezat (sau încreștinat). De regulă

copilul este dus de către martorii de botez, adică de către

cumetri care sunt intr-un număr variat de la 2 pînă la 20-30,

din rude, prieteni dari și persoane care se bucură de mai

mult respect din partea sătenilor. După ritualul de la biserică

se revine acasa cu pruncul încreștinat, unde începe un obicei

laic cultivat de comunitate. Din timp se pregătesc bucate și

băuturi din cele mai bune, iar spre seară începe veselia. La

cumătrie nu participă doar cumetrii ci și rudele, părinții dar

și lăturașii (adică invitați din partea cumetrilor). Veselia

continuă pînă spre dimineață cu dansuri, jocuri, glume și

diverse obiceiuri locale printre care si închinatul darurilor pe Portul popular – fotografie din 1916”

pieptul copilului”, hăinuțe, jucării și „sămînță de bani”.

Nunta – una din cele mai frumoase tradiții ale mingirenilor, care s-au păstrat din vechi

timpuri pînă spre anii 60’-70’ ai secolului trecut. După ce se logodeau, tinerii își găseau nași de

cununie. Nașii pe lăngă faptul că sunt martori de cununie, dar sunt considerați a fi ca ”ai doilea

părinți”, care îi vor îndruma și vor fi alături la bine și la greu, și vor fi primii cumetri ai copiilor

acestora.

Cu o zi sau două înainte, nuntașii sunt poftiți de vornicei – tineri necăsătoriți, îmbrăcați în haine de

sărbătoare, împodobiți cu buchete la piept și flori la pălării, încălecați pe cai iuți și nărăvași,

acoperiți cu tesături frumoase din

lînă și cu diferite ornamente

colorate tot din lînă. Vorniceii

sunt înarmați cu biciuri

moldovenești, din care, pocnesc

din vreme-n vreme, să răsune

peste tot satul. Acest obicei, din

păcate nu s-a mai păstrat pînă

astăzi. Nunta începea, de obicei,

de sîmbătă dimineață și se

terminau luni sau chiar marți spre

seară. De regulă, la toate Nuntă din anul 1952

nunțile de la Mingir, împodobirea miresei este un moment definitoriu pentru a spune cît de frumoasă

a fost ea sau chiar nunta însăși. La începutul nunții au loc mai multe obiceiuri cum ar fi ”legătoarea”

– adică împodobirea nașilor și a unor rude mai apropiate mirelui cu prosoape brodate cu flori

frumoase, legătoarea se face de către apropiații socrilor mici pe melodiile săltărețe cîntate de lăutari.

Alt obicei este ”Iertăciunea„ – socrii stau așezați pe scaune în ogradă, iar mirii stau în fața lor așezați

în genunchi în fața lor pe un smoc de iarbă sau de fîn. Iertăciunea este acompaniată de o melodie de

jale anume pentru acest ritual. De obicei părinții și rudele plîng, dar și femeile din mulțime își sterg

cu colțul basmalelor cîte o lacrimă.

În aceeași zi mai spre seară alaiul nunții, se pornesc la casa mirelui, în căruțe cu cai buni,

împodobite cu flori și prosoape, acompaniați de melodia unui marș. De obicei la Mingir, drumul

spre casa mirelui este ales cît mai încurcat și mai ocolitorpe motiv ca mireasa să nu nimerească

drumul către casa ei.

Duminică dimineața are loc cununia. Mirele cu lăutari și vornicelul de frunte merg la nuni ca

sa-i invite la casa părintească și de aici se merge la biserică însoțiți de druște și vornicei călări. După

cununie, pînă seara tîrziu nuntașii stau la masă, dansează, se veselesc și urează tinerilor ”casă de

piatră”, ”viață cu dulceață”,”bogății ca ale toamnei” fericire și multe alte urări, închinînd pahare

pline și făcînd chef. Luni nunta continua pînă seara, cînd are loc inchinatul darurilor pentru tinerii

însurăței. Nuntașii inchinau bani sau aduceau obiecte de gospodărie. Cu mulți ani în urmă în această

zi se aduceau și se inchinau ca daruri cereale, oi, cîrlani, purcei, păsări, etc. Părinții aduceau daruri

mai de valoare tinerilor cum ar fi: loc de casă sau chiar casa gata de locuit, căruță cu cai sau cu boi,

pămînt pentru moșie, etc. Sfîrșitul nunții era incununat de petrecerea nunilor acasă. Înainte de a

porni spre casă se mai incinge o horă în care sunt prinși nanașii și fugăriți cu strujeni cu pănușile

aprinse. Tot aici nănașii ironic, nu mai erau numiți ”Coane nun mare” ci ”coane ciocălău”. Drumul

spre casă nu era ușor pentru nași deoarece ei erau urcați în căruțe stricate, fără roți sau erau inpuși să

încalece pe măgari sau alte animale domestice făcînd veselia să culmineze.

Alte obiceiuri nu mai puțin frumoase sunt și Colindele de Crăciun și Uratul de Anul Nou.

La Mingir Crăciunul se sărbătorește pe data de 7 ianuarie, zi în care după slujba de la biserică, mai

spre seară satul se umplea de colindele copiilor. Tradițiile de iarnă cum ar fi Capra, Calul, Steaua

ș.a. au ajuns prin aceste zone abia la începutul secolului al XX-lea după Unirea Principatelor

Românești. Dar aceste obiceiuri noi nu au rezistat mult, deoarece după instaurarea regimului

comunist din 1944, fiind interzise de autorități acestea in scurt timp s-au pierdut. Nu a putut fi dat

uitării o altă tradiție care are loc cu o săptămînă mai tarziu. În ajunul sărbătorii Sfîntului Vasile, pe

data de 13 ianuarie, de la mic și pînă la cei mai în vîrstă pornesc din casă în casă cu Plugușorul sau

cu Uratul. Bătrînii spun că urăturile erau și un mod de a comunica intre oameni, astfel cele mai

importante evenimente erau așezate in urături. Astfel erau explicate urăturile extrem de lungi care

aveau un fir bine definit pe care le urau cu mult pathos bătrînii satului. A doua zi de dimineață copii

megeau cu Semănatul sau cu Sorcova. Semănătorii din pragul caselor aruncau cu semințe de cereale

urîndule gazdelor ”Să trăiți, să-nfloriți, ca merii, ca perii, în mijlocul verii, La anul și la multi ani”.

O importanță spirituală pentru locuitorii satului o are și sărbătoarea Învierea Domnului –

Paștele, dar și Paștele Blajinilor dar și Duminica Mare. La Duminica mare oamenii împodobeau și

mai împodobesc și pînă astăzi cu crengi de nuc streșinile caselor, porțile, fîntînile, iar în odăi se

așterne pe jos corovatică de pădure care aduce un miros plăcut pentru o perioadă îndelungată.

Deasemenea la duminica

mare se dau pomene

săracilor dar și între rude.

Jocul din cele mai

vechi timpuri și pînă spre

anii 1960, avea loc în

Medean – adică un spațiu

larg deschis în centrul

satului. Jocul era organizat Un spectacol organizat în Medean - 1942

de tineri aproape în fiecare duminică cu excepția duminicilor care cădeau în post. Din bătrîni se știe

că la Mingir cele mai răspîndite jocuri erau Hora, Hora în două părți, Sîrba cu bătăi sau pinteni,

Sîrba studenților, Șaierul, Polca din bătrîni și Fusul. Sîrba studenților precum și fusul au intrat în

dansurile Mingirenilor împrumutate probabil de peste prut deoarece sunt frecvent întalnite în

localitățile din județul Vaslui-România.

La joc se aduna de obicei tot

satul. Tineretul venea să se distreze

dar uneori veneau pentru a-și găsi

ursitul sau ursita. Părinții își

urmăreau copiii cum dansează dar

mai ales cu cine dansează, cine le-ar

putea fi viitorul ginere sau noră.

Flăcăii erau cei care de obicei invitau

fetele la joc însă nu înainte de a cere

voie de la părinții acesteia. Mai spre

seară în joc se avîntau și cei mai în Fanfara din Mingir – 1981

vîrstă care mai arătau tinerilor unii pași de dans. Unii bătrîni povestesc că în Medean spațiul de dans

pe parcursul jocului era stropit cu apă din abundență deoarece dansurilor săltărețe și virtuoase ale

tinerilor ridicau foarte mult praf.

Balurile – Alteori flăcăii satului organizau baluri, care aveau loc în cîte o curte largă a

vreunui gospodar mai instărit, curte împrejmuită de garduri înalte acoperite cu pînze din cînepă,

țoluri și covoare. La intrare fiecare invitat trebuia să achite o taxă anumită, astfel la baluri nu avea

accesul oricine. Balurile erau unele petreceri destinate mai mult ”aristocrației” satului și desfășurau

cu respectarea strictă a disciplinei impuse de gazdă deoarece cum am mai spus balurile se desfășurau

în curțile gospodarilor de frunte din sat. La sfîrșitul balului toți participanții erau petrecuți spre case

cu un marș frumos și răsunător în tot satul. Tradiția balurilor a dispărut ușor, ușor în perioada

sovietică. Însă nu doar tradiția balurilor dar și vestitul Joc care se desfășura în Medean cu

participarea întregului sat, și-au pierdut din coloritul și interpretarea lor, odată cu apariția

colhozurilor, unde oamenilor erau adesea obligați să lucreze și duminica.

În aceste condiții treptat dansurile răspîndite la Mingir au pierdut priza în rîndurile tinerilor

astfel ca dansuri răspîndite în prezent sunt Fusul, Hora și Sîrba, dansuri care cu excepția la Fus, nu

au o anumită melodie ci se dansează pe orice melodie de horă sau de sîrbă.

Bibliografie și informatori:

Iacob Lupanciuc – Comuna Mingir file de istorie, editura Universul 2004;

Mihai Gribincea – Sate din zona Lăpușnei //Revistă de istorie a Moldovei, 1990;

Iacob Lupanciuc – Istoric;

Ion Grebincea – profesor de muzica în Liceul teoretic Mingir;

Matei Guriță – fost director al Casei de Cultură Mingir;

Mihai Mircos – Profesor și conducător a corului din LT Mingir;

Mihai Sîrbu – Profesor și conducătorul colectivului de teatru popular din sat;