1. Noţiuni generale despre expresivitate corporală şi dans.2. Metodica utilizării mijloacelor de dans clasic, în pregătirea

generală şi specială pentru dans.3. Clasificarea dansurilor sportive- poziţii şi mişcări specifice. 4. Caracteristici de bază ale pasilor în dansurile sportive.5. Acţiuni specifice dansurilor sportive.6. Valsul Lent şi Valsul Vienez 7. Tango şi Cha cha cha

Cursul 1Noţiuni generale despre expresie corporală şi dansExpresia corporală este o formă de comunicare nonverbală, prin care

se manifestă calităţile maxime de plasticitate corporală şi îşi are originea în mişcarea ritmică cadenţată care apărută în urmă cu milenii, se numeşte cu timpul “ dans”.

Expresivitatea corporală reprezintă atitudinea estetică a corpului în mişcare, capacitatea acestuia de a manifesta prin intermediul mişcărilor armonioase, expresive, suple, uşoare şi precise, anumite stări rezultate în urma relaţiei corp-psihic. Valorificarea potenţialului uman expresiv, este dependentă de ansamblul şi calitatea deprinderilor motrice de care dispune un individ, de gradul de dezvoltare a capacităţii sale motrice şi de calităţile psiho-intelectuale.

Valoarea expresivităţii corporale este influenţată de calitatea deprinderilor motrice dobândite de către indivizi de-a lungul timpului, prin proces specializat de educaţie fizică, practicarea independentă a unei ramuri de sport, sau pur şi simplu întâmplătoare în urma activităţilor cotidiene.

Exprimarea prin mişcare specializată, artistică, a sentimentelor şi ideilor cu ajutorul tehnicilor euritmice, caracterizează expresivitatea corporală şi urmăreşte atingerea unor valori şi atitudini pozitive, creative, emoţionale.

Gândurile, sentimentele şi dispoziţiile omului se transmit prin intermediul mişcărilor, gesturilor, mimicii. Prin mişcările corporale specifice dansului, omul poate reda atît frumuseţea exterioară (latura fizică a artei), cît şi pe cea interioară (latura spirituală a artei). Aceste două laturi, fiind corelate, interacţionează şi se influenţează reciproc. Corelarea este determinată de faptul că

1

intonaţiile plastice ale dansului formează un tot întreg cu viaţa, fiind generate de ea.

Limbajul dansului dispune de un secret al influenţei, care constă în forţa exprimării sentimentelor şi emoţiilor de o înaltă intensitate, de a trece tot ceea ce este nesemnificativ şi întîmplător. Imaginile coregrafice, ca regulă, poartă în sine reflectarea etapelor-cheie ale momentelor vieţii, şi, graţie unei înalte intermedieri şi emotivităţi ridicate, sînt capabile a atinge esenţa.

Folosirea tehnicilor euritmice în asamblarea mijloacelor de dans clasic, folcloric şi sportiv, va fi îndreptată în sensul formării încrederii în forţele proprii, facilitând transmiterea unor gânduri şi idei şi mai ales conştientizarea propriului potenţial fizic, psiho-motric şi emoţional, corespunzător exprimării artistice prin mişcare.

„ Expresia corporală, prin obiectivele pe care şi le fixează, este o artă sintetică. Ea este o disciplină emoţională deoarece îşi dobândeşte calitatea esenţială de a fi artistică.

Una din caracteristicile esenţiale ale exprimării motrice corporale o constituie mişcarea estetică inspirată din plastica diverselor arte, discipline ale frumosului care se interferează (poezia, teatrul, muzica, dansul, artele plastice şi ramuri ale gimnasticii).”¹

Expresivitatea corporală, prin euritmie, presupune, transpunerea unor stări, idei sau sentimente, prin manifestări artistice ale corpului în mişcare, corespunzător unei teme literare sau muzicale, cu ajutorul unor mişcări armonios conturate în spaţiu, timp şi context muzical.

Urmărind în esenţă educarea personalităţii umane, pe fondul dezvoltării aptitudinilor psihice, fizice, intelectuale, afective şi psihomotrice, într-o manieră artistică, estetică şi afectivă, expresivitatea corporală poate aduce o notă aparte mişcării în general şi exerciţiului fizic în mod special, un plus de calitate actului motric specializat, adresat pregătirii diferitelor categorii de subiecţi: preşcolari, elevi, studenţi,etc.

Disciplina „ Expresie Corporală”, pune accent pe latura formativă a învăţării, pe educarea şi devoltarea creativităţii subiecţilor şi chiar dacă este specifică artei teatrale, îşi regăseşte şi generează valori psiho-intelectuale şi capacităţi psiho-motrice importante, prin conţinutul pe care subiecţii şi-l însuşesc şi îl vor transmite ulterior, de pe poziţia de emiţător, în procesul instructiv-educativ specializat de educaţie fizică sau kineto-terapie.1

1 Dobrescu T., (2006), „ Expresie corporală, dans şi euritmie”, Editura Pim, Iaşi

2

Prin natura sa artistică, disciplina expresia corporală se adresează studenţilor vizând în mod expres dezvoltarea creativităţii, procesul de învăţare nefiind doar un act de copiere a realităţii, ci mai degrabă rezultatul acţiunii externe sau mentale a acesteia. Accentul va fi pus aşadar pe latura formativă a învăţării, pe creativitate, prin îmbinarea elementelor constitutive ale euritmiei, elemente specifice teatrului, poeziei, muzicii, dansului, cu acţiuni motrice proprii gimnasticii artisice şi gimnasticii ritmice în mod creativ şi original coregrafiate, în scopul exprimării unor teme, prin intermediul mişcărilor corpului uman.

Al. Roşca, concluzionează că după unii autori „ creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou şi de valoare”, iar după alţii, constituie „ un proces prin care se realizează un produs ”. În literatura de specialitate, există cinci niveluri de creativitate. Primul se referă la cea expresivă, când are loc o liberă şi spontană exprimare a persoanei, fără preocupări de utilitate sau valoare. În continuare, vorbim de nivelul productiv, unde persoana îşi însuşeşte deprinderi care să permită producerea de lucruri utile, însă cu specificul propriu slab exprimat. Creativitatea inventivă conduce la apariţia invenţiilor, a îmbunătăţirilor aduse aparatelor şi produselor. Referindu-ne la nivelul inovator, trebuie precizat că acesta duce la modificări ale principiilor ce stau la baza unui domeniu, sau la noi moduri de exprimare specifice talentelor. În final, creativitatea emergentă este considerată a fi specifică omului de geniu, care revoluţionează un anume domeniu.

Tipul de creativitate expresivă, posibil de educat prin conţinuturile programelor de euritmie, se încadrează în prima categorie dintre cele descrise mai sus, şi vizează producerea unor acţiuni motrice artistice, prelucrarea unor deprinderi specifice coregrafice de dans clasic, folcloric şi sportiv şi combinarea acestora în programe originale, pe diverse teme şi fragmente muzicale.

Expresivitatea corporală poate fi manifestată de la cele mai simple acte motrice, prin gest, sau chiar în afara actului motric, prin „ poză” de exemplu, aceasta fiind o poziţie menţinută, cu o anumită formă, regăsită atât în gimnastică dar şi în dansuri, reprezentând începutul sau sfârşitul unei evoluţii artistice. Mişcarea ca rezultat al convergenţei acţiunilor motrice, poate favoriza expresivitatea corporală, dacă este în concordanţă cu tema pe care se evoluează, cu muzica, versurile sau costumele specifice euritmiei, sau poate reduce calitatea expresiei, prin neconcordanţă cu elementele amintite anterior.

De calitatea însuşirii acţiunilor motrice de bază, corespunzătoare dansurilor, de gradul de însuşire a deprinderilor coregrafice şi gimnice specifice, de perfecţionarea acestora şi combinarea lor originală, depinde acurateţea

3

evoluţiei în euritmie, uşurinţa, precizia, cursivitatea şi frumuseţea exprimării corpului în mişcare. Gradul avansat de stabilitate a deprinderilor motrice necesare, presupune un nivel corespunzător de dezvoltare a calităţilor motrice generale şi mai ales a celor specifice, cu precădere a capacităţilor condiţionale coordinative. Educarea coordonării, a ritmului, a echilibrului, dezvoltarea îndemânării, a supleţei şi ţinutei corporale, devin sarcini esenţiale ale lecţiilor de euritmie, îndeplinirea lor conducând spre obţinerea unor finalităţi de valoare artistică, atâta timp cât celelalte aspecte de bază privind însuşirea deprinderilor, s-au realizat corespunzător.

Cursul 2 Metodica utilizării mijloacelor de dans clasic, în pregătirea

generală şi specială pentru dans

Cunoaşterea mijloacelor de expresie corporală şi a celor euritmice în ansamblu, conferă viitorilor profesori de educaţie fizică posibilitatea transmiterii unor conţinuturi atractive, speciale, originale, alcătuite din mijloace ale dansului clasic, folcloric, sportiv, dar şi din mijloace gimnice artistice sau ritmice, care în combinaţii conduc la dezvoltarea expresivităţii corporale şi pot contribui la îndeplinirea cu succes a obiectivelor generale ale procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport.

Mijloace de dezvoltare a expresivităţii corporale1. Mijloacele corespunzătoare dansului clasic pot fi folosite în

partea de început a lecţiei, contribuind eficient la stimularea marilor funcţiuni ale organismului în sensul pregătirii acestuia pentru efortul ce urmează.

Exerciţii de ţinută (a corpului, capului, mâinilor pe bară, pregătitoare a braţului)

Aceste exerciţii sunt destinate adoptării unei atitudini corecte a corpului , cu trunchiul drept pe verticală, aflat perfect în prelungirea picioarelor, constituind cu acestea un tot unitar. Trunchiul va fi menţinut pe verticală prin încordarea musculaturii spatelui, cu abdomenl retras, fără a permite bazinului proiecţia spre înapoi sau înainte. Umerii trebuie menţinuţi jos şi trebuie să fie relaxaţi, iar gâtul să permită mişcarea relaxată dar înaltă a capului.

Mişcarea capului are un rol plastic foarte important de aceea încă de la început va trebui dezvoltată ideea atitudinii corecte şi dezinvolte, evitând încordarea gâtului şi a feţei. De asemeni foarte împortantă este expresia feţei, care

4

nu trbuie să fie încremenită sau să exprime un zâmbet îngheţat. Ochii trebuie să ia

parte şi ei la mişcare, cu o expresie vie, fără să privească în jos sau să fie aţintiţi

asupra unui singur punct.

Poziţiile de bază (ale picioarelor şi ale braţelor)

Poziţiile picioarelor

Poziţia I - vîrfurile picioarelor sunt orientate mult spre exterior, cu călcâiele lipite, cu tălpile formând o linie dreaptă, paralelă cu linia umerilor.

Poziţia a-II-a - tălpile sunt poziţionate la fel ca în poziţia I, doar că la o distanţă de o talpă între labele picioarelor, mai exact între călcâie.

Poziţia a-III-a - vârfurile picioarelor orientate mult spre exterior, cu deosebirea că laba unui picior este situată înaintea celuilalt, acoperindu-se jumătate una pe alta. Altfel spus călcîiul piciorului situat înainte va fi aşezat la jumătatea tălpii (în dreptul scobiturii) piciorului din înapoi.

Poziţia a- IV- a - labele picioarelor sunt situate paralel una față de alta, tot cu vîrfurile orientate mult spre exterior, la o distanță de o lungime de talpă a elevului, astfel încât vârfurile picioarelor se vor găsi în dreptul călcîielor.

Poziţia a-V- a - labele picioarelor sunt poziţionate la fel ca în poziţia a IV-a cu deosebirea că sunt apropiate, vîrfurile picioarelor fiind lipite de călcaie.

Poziţiile picioarelor vor fi executate mai întâi cu fără la bară, elevii ţinându-se de ea cu ambele braţe. Se va urmări încă de la început distribuirea corectă a greutăţii, egal pe ambele picioare şi ca acestea să adere cu toată talpa la

podea. Distribuirea inegală a greutăţii, mai mult pe degetul mare, de exemplu, poate duce la deformări structurale (prăbuşirea bolţii piciorului, platfus). În execuţia fiecărei poziţii genunchii vor fi întinşi la maximum (să tragă rotula genunchiului în sus) şi să strîngă fesele pentru a împinge bazinul înainte.

Poziţiile braţelor

5

Armonia mişcării în totalitatea ei este determinată de mişcarea braţelor în mod conştient şi estetic. În raport cu poziţiile picioarelor care au rol preponderent tehnic, braţele îndeplinesc funcţia plastică a mişcării.

Poziţia I-a: braţele sunt uşor curbate şi ridicate în faţă la înălţimea stomacului, cu palmele întoarse spre corp, păstrând între mâini o distanţă mică ca la poziţia pregătitoare.

Poziţia a-II-a: ambele braţe sunt menţinute lateral, uşor curbate din coate, răsucite cu palmele spre înainte. Poziţia corectă a braţului presupune formarea unei linii uşor curbate de la umăr şi până la vârful degetelor.

Poziţia a-III-a, braţele sunt ridicate coroană sus cu palmele orientate în jos, la distanţă mică între ele, fiind menţinute la nivelul frunţii, astfel încât să poată fi văzute printr-o uşoară ridicare a privirii şi fără a înclina capul înapoi.

Poziţia a-IV-a, este o combinaţie a poziţiilor I şi III (unul în poziţia I şi celălalt în poziţia a III-a )

Poziţia a-V-a, este o combinaţie a poziţiilor III şi II (un braţ se află în poziţia a- III- a, iar celălalt în poziţia a II-a).

Poziţia a-VI-a, este o combinaţie între poziţia I şi poziţia a-II-a (un braţ se află în poziţia I- a, iar celălalt în poziţia a- II-a ).

6

La toate poziţiile sau mişcările braţelor trebuie adoptate atitudini neforţate, lejere, naturale. Ordinea corectă în predarea poziţiilor braţelor este începînd cu primele trei, iar numai după ce acestea vor fi bine însuşite se va trece la predarea celorlalte trei (IV, V şi VI).

Poziţiile de bază ale corpului

Poziţiile de bază ale corpului (en face, epaulement, croise, efface, ecarte)

Întoarceri (en dehors, en dedans, )

Exerciţii de flexie a picioarelor (plie, demi-plie, grand plie)

Exerciţii cu piciorul extins- battement - uri (tendu, jette, frappe, soutenu, grand batement )

Exerciţii pentru îndoirea şi întinderea picioarelor (batement fondu, batement soutenu, batement develope)

Exerciţii de mobilitate a coloanei vertebrale- cambre-uri, port de bras, rotări ale trunchiului

Exerciţii libere pe mijlocul sălii (port de bras, poze, atitude, arabesque, temps lie)

Paşi de legătură (pas de bourre, balanse, glissade, coupe, chasse, basque)

Sărituri mici şi mari (releve, temps leve soute, saute mare, petite changement de pieds, grand changement, echappe)

2. Mijloace specifice dansului folcloric

Paşii de bază ai dansurilor populare româneşti: de horă, de sârbă, de bătută.

Jocuri populare de perechi: Trandafirul, Coasa, Coşneguţa, Ciobănaşul

Jocuri populare vechi de grup: Trilişeşti, Ciofu, Pădureţul, Rata, Bătrâneasca

7

Jocuri bărbăteşti de grup: Arcanul, Pădureţul, Şchioapa, Bătuta, Ursăreasca

Jocuri tradiţionale de Anul Nou: Jocul căluţilor, Jocul moşnegilor, Jocul urşilor, Jocul cerbului

3. Mijloacele dansului sportiv

Paşi de bază ai dansurilor standardPasul de vals lent

Pasul de vals vienez

Pasul de tango

Paşi de bază ai dansurilor latino-americanePasul de samba

Pasul de cha-cha

Pasul de rumba

Pasul de jive

Mijloace euritmiceExerciţii statice, poziţii, poze, expresii mimice pe anumite teme

Combinaţii de paşi de dans pe anumite teme executate individual

Combinaţii de mişcări de dans clasic, folcloric, sportiv, gimnastică artistică şi ritmică executate în ansamblu pe o anumită temă.

Programe euritmice pe fond muzical şi teme sugerate

Programe euritmice originale pe teme alese de către studenţi.

Modalitatea de aplicare a mijloacelor expresiei corporale şi distribuirea lor corectă în cadrul lecţiei, asigură o eficienţă sporită dezvoltării exresivităţii corporale. De exemplu:

- mijloacele coregrafice specifice dansului clasic, vor fi utilizate în prima parte a lecţiei, după o încălzire segmentară prealabilă, efectuată individual, liber, de către studenţi. Exerciţiile de ţinută efectuate mai întâi la bară şi ulterior pe mijlocul sălii constituind practic baza pregătirii tuturor dansurilor, vor fi o prelungire artistic dirijată a pregătirii oreganismului pentru efort.

8

- mijloacele de dans sportiv şi folcloric, vor constitui partea fundamentală a lecţiei, paşii de dans fiind eşalonaţi câte unul din fiecare grupă, într-o lecţie.

- mijloacele euritmice vor fi liantul între partea fundamentală şi partea de încheiere a lecţiei, concretizate în programe euritmice pe diferite teme şi fragmente muzicale.

Selectarea mijloacelor se va face întotdeauna în funcţie de programul euritmic ce urmează a fi alcătuit la lecţia respectivă dar şi în funcţie de tema propusă. Mijloacele de gimnastică artistică şi ritmică, pot intra de asemeni în compoziţia programelor euritmice, ele trebuie doar repetate de câteva ori deoarece au fost deja înuşite la discipline separate, în anii de studiu anteriori.

Toate aceste mijloace aplicate în mod corespunzător studenţilor în cadrul lecţiilor de „ educaţie fizică” printr-o asociere corectă, respectând normele fundamentale ale accesibilităţii fiecărei grupe în parte şi a tuturor în ansamblu, în ceea ce priveşte procesul de însuşire, prin metode adecvate de transmitere a lor, pot contribui în mod pozitiv la dezvoltarea armonioasă a expresivităţii corporale.

Curs 3Clasificarea dansurilor sportive- poziţii şi mişcări specificeDansul sportiv sau dansul competiţional, este o disciplină sportivă

care se practică numai pe perechi mixte- dansatoare şi dansator, cu acompaniament muzical stabilit prin regulament în ritmuri standardla dansurile: vals lent, vals vienez, tangou, slow-fox şi quick-step, şi în ritmuri latino-americane la dansurile: samba, cha-cha-cha, rumba, passo-doble şi jive.

Ca orice altă ramură sportivă competiţională, dansul sportiv se desfăşoară dupa un regulament tehnic stabilit de Federaţia Română de dans sportiv, raportat la regulamentul impus de Federaţia Internaţională de dans sportiv. Concursurile de dans sportiv au la bază criterii de vârste şi de clasă în ordine crescătoare a valorii şi anume: E,D,C,B,A şi S- ultima fiind cea mai valoroasă „ Super”.

Clasa „ E” – cuprinde 5 dansuri (vals lent, quick-step, samba, cha-cha-cha şi jive) şi se stabileşte de Federaţia de specialitate la nivel naţional.

Clasa „ D” – cuprinde 8 dansuri: cele 5 de la clasa „ E”plus tangoul, valsul vienez şi rumba.

Clasa „ C” –cuprinde cele 10 dansuri (cu iniţialele de prescurtare):

9

Standard: valsul lent(W), quick- step(Q), valsul vienez (V), slow- fox (SL), şi tangou(T), şi Latino- americane: samba(S), cha-cha-cha(Cha), passo-doble(P.D.), rumba(R) şi Jive(J).

Trecerea de la o clasă la alta se face pe bază de puncte acumulate.După criteriul de vârstă se disting următoarele categorii: copiii- până la 12 ani juniori III de la 12 la 14 ani juniori II de la 14 la 16 ani juniori I de la 16 la 18 ani adulţi de la 18 la 35 de ani seniori – minimum 35 de ani bărbaţi, 30 de ani femei grand seniori- vârsta ambilor arteneri să nu depăşească 80 de ani.În ceea ce priveşte costumaţia dansatorilor aceasta va trebui să fie

alcătuită la dansurile standard din: frac la băieţi şi rochii somptuase, sau fuste bogate, cloş, cu pene sau volane şi jupe etc., la fete. Î timp ce la dansurile latino americane,băieţii poartă costum negru, iar fetele rochii mulate cu şliţuri decoltate în modele variate cât mai fanteziste.

Poziţii şi mişcări specificePoziţia de plecare este singura poziţie identică la toate dansurile şi

corespunde celei în care partenerii se prind înainte de a începe primii paşi de dans. Dansatorii stau faţă în faţă cu greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, cu spatele drept şi înălţat, fără a ridica din umeri.

Verticala corpului (linia imaginară a echilibrului), cade exact în mijlocul poligonului de susţinere. În timpul dansului acest punct imaginar de echilibru se deplasează diferit în funcţie de tipul paşilor de dans. Poziţia braţelor este identică cu prinderea de la poziţia închisă.

Poziţia închisă- denumită poziţie de bază (cel mai mult folosită), presupune o uşoară deplasare laterală a dansatoarei, spre stânga ei, pentru a ajunge foarte puţin spre partea laterală dreaptă a corpului dansatorului.

Greutatea corpului, este repartizată mai mult pe pingea iar linia umerilor partenerilor trebuie să fie paralelă, drept pentru care ambii dansatori vor trebui să ţină omoplatul tras jos şi umerii deschişi. Corpurile celor doi trebuie să se atingă numai până la „ punctul de contact”, respectiv înălţimea stomacului dansatoarei şi linia de centură a dansatorului şi se păstrează strâns tot timpul dansului.

În partea superioară corpurile îşi modifică poziţia astfel:

10

Dansatorul se înclină cu tot corpul foarte puţin spre înainte- spre parteneră şi rămâne neschimbată atât la paşii înainte, cât şi la paşii înapoi. Capul este orientat spre înainte cu privirea peste umărul drept al dansatoarei.

Dansatoarea în momentul primului pas cu care începe dansul, îşi deschide partea de sus a corpului, cu un foarte mic elan, spre înapoi –diagonal- stânga, în condiţiile menţinerii punctelor de mai sus şi în funcţie de construcţia fizicului dansatoarei.

Această ţinută trebuie păstrată riguros în concursuri, mai ales atunci când apar diferenţe de înălţime între parteneri, fără ca pieptul dansatoarei să atingă sau să se lase pe partener.

Pentru ca mişcarea să fie frumoasă, ţinuta corectă a corpurilor pretinde şi o prindere corectă între parteneri, uneori influenţată de diferenţa de înălţime dintre aceştia.

Braţul stâng al partenerului, de la umăr până la cot, se duce mai jos de orizontală, spre lateral, pe linia spatelui. Deseori, în mod greşit, cotul dansatorului avansează spre partreneră, îndoindu-i braţul spre înapoia sa. Greşeala se întâmplă şi invers- dansatorul îşi aduce braţul spre înapoi, trăgând partenera spre el.

Antebraţul stâng este orientat spre înainte, puţin în sus, iar cotul este uşor îndoit, ceea ce dă poziţiei braţului mult bun gust. În cazul în care în sala de dans este aglomeraţie, cotul se poate îndoi mai mult. Încheietura mâinii stângi trebuie să rămână în poziţie normală (nu are voie să se curbeze) pentru a forma de la cot până la degete o linie perfect dreaptă.

Palma este îndreptată spre înainte- diagonal, puţin aplecat spre podea şi susţine mâna dreaptă a dansatoarei fără să o strângă. Această prindere se numeşte prindere exterioară.

Braţul drept coboară spre înainte, pe cât posibil în acelaşi unghi (faţă de corp), cu braţul stâng. Cotul este dus spre înainte, pentru ca palma de la mâna dreaptă să ajungă pe spatele partenerei. Deseori cotul (în mod greşit) se duce prea înainte, sau coboară prea mult spre propriul corp. Palma trebuie să ajungă sub omoplatul stâng al partenerei, loc pe care îl atinge uşor. Prinderea dansatoarei prea strâns îi împiedică mişcarea liberă a bustului şi elanul acestuia. Aceasta este"prinderea interioară".

Braţul drept al dansatoarei., coboară uşor iar de la cot până la mână se ridică pentru a întâlni mâna partenerului. Mâna dreaptă se ridică cu degetele strânse şi permite dansatorului să o prindă în palma lui stângă. Degetele ei (în

11

afara degetului mare), sunt între degetul mare şi cel arătător al dansatorului, iar degetul ei mare se îndoaie peste degetul mare al partenerului. Ideal este ca această prindere să se facă la nivelul ochilor dansatoarei.

Braţul ei stâng se odihneşte uşor pe braţul drept al dansatorului, fără să se sprijine pe braţ. Degetele mâinii stângi sunt apropiate şi se aşează pe braţul dansatorului; ceva mai jos de umăr. Capul dansatoarei continuă linia cambrată a corpului şi se întoarce uşor spre stânga, cu privirea îndreptată spre diagonalstânga-faţă-sus.

Poziţia de promenadă. Este poziţia în care corpurile dansatorilor formează un V, (dansatoarea fiind în dreapta partenerului) cu deschiderea într-un unghi mai mic de 90°. Această deschidere se modifică şi în funcţie de paşi. Când se calcă pas lateral - cu piciorul exterior (dansatorul cu piciorul stâng, dansatoarea cu piciorul drept) - unghiul este mai închis. Când se calcă cu piciorul interior (dansatorul cu piciorul drept, dansatoarea cu piciorul stâng) unghiul poziţiei de promenadă este cel mai deschis.

Pentru ca poziţia de promenadă să rămână cât mai închisă, partenerii îşi întorc puţin bustul unul către celălalt, (dansatorul aduce în faţă puţin umărul stâng, iar dansatoarea umărul drept). În poziţia de promenadă, dansatoarea - in general- face o uşoară aplecare, un "Sway" spre înapoi-diagonaleapta, iar dansatorul spre înainte diagonal stânga. Contactul între corpuri la poziţia de promenadă este: osul stâng al bazinului dansatoarei se lipeşte de partea dreaptă a liniei de centură a dansatorului. Prin acest punct de contact, ca şi la poziţia închisă, dansatoarea este uşor deplasată spre dreapta dansatorului.

Capul dansatorului este mereu întors spre stânga, iar dansatoarea poate avea capul întors spre stânga sau spre dreapta. Dacă amândoi îşi ţin capul spre stânga, întoarcerea este de 45°, deci feţele lor privesc paralel, dacă dansatoarea întoarce capul spre dreapta (aceasta este ţinuta cea mai corectă), privirile se duc spre braţele întinse lateral, iar întoarcerea capului, pentru amândoi este de circa 60°. Un pas de promenadă frumos dansat dă senzaţia unei bărci cu pânze ce alunecă - taie o apă lină.

Poziţia exterioară este aceea în care partenerii dansează unul lângă altul apropiaţi pe aceeaşi parte laterală a corpului. Direcţia corpurilor este diferită cu 180°. Linia umerilor rămâne paralelă, dar corpurile ajung aproape într-o singură linie. În această poziţie se trece printr-un pas mare, al unuia din parteneri

12

spre înainte-încrucişat. Punctul de contact între corpuri se face mult spre şold şi se păstrează, deorece partenerii. nu se depărtează nici un moment unul de altul. Braţele îşi modifică linia pentru a permite realizarea acestei poziţii, dar prinderile rămân aceleaşi.

Poziţia exterioară se face obişnuit în partea dreaptă a partenerilor, dar în evoluţiile de grad superior se trece şi în poziţie exterioară pe latura stângă a partenerilor.

Conducerea constituie sarcină pe care o are în exclusivitate dansatorul chiar dacă uneori partea coregrafică a dansatoarei o depăşeşte calitativ pe cea a dansatorului.

Conducerea se realizează în majoritatea cazurilor din mişcarea corpului dansatorului prin "punctul de contact al corpurilor" şi o uşoară apăsare cu mâna dreaptă pe spatele dansatoarei.

Braţul drept al dansatorului, mâna şi degetele mâinii drepte realizează trecerea partenerei în poziţie de promenadă şi comandă revenirea ei. În mişcările de învârtire, conducerea se face în majoritatea cazurilor din punctul de contact şi mâna dreaptă.

Cu braţul stâng al dansatorului şi braţul drept al dansatoarei nu se face nici o mişcare de conducere. Partenerul nu are voie să tragă sau să împingă partenera cu mâna stângă. El trebuie numai să o ţină ferm, pentru ca ea să simtă, să înţeleagă manevra dorită de el şi să permită realizarea mişcări.

Dansatoarea, pentru a înţelege conducerea, trebuie să aibă partea de sus a corpului continuu în atitudine lejeră. Ea nu are voie să-şi încordeze bustul, nici să devină independentă şi nici să preia conducerea.

Pentru menţinerea contactului între corpuri - element esenţial în conducere, dar şi de stil, se realizează prin împingerea discretă spre înainte a acestei părţi a corpului, spre partener. Această mişcare nu este voie să fie exagerată, deoarece o împingere puternică a bazinului sau a părţii de stomac a dansatoarei spre înainte îngreunează conducerea şi mai ales mişcările de avansare.

O caracteristică de bază a dansului de perechi este continua deplasare a partenerilor în diferite direcţii, în principal spre înainte-înapoi. Pentru a realiza aceste deplasări, de o importanţă majoră este:

- atitudine a corpului - îndoirile lui în diferite direcţii; - echilibrul - aşezarea corespunzătoare a greutăţii corpului, pentru a

permite evoluţia; - direcţia labelor picioarelor - orientarea lor în diferite sensuri - în

13

timpul paşilor.

Cursul 4 Caracteristici de bază ale pasilor în dansurile sportive

Pasul este mişcarea unică a piciorului, chiar dacă nu acoperă un timp ritmic, ca durată. La orice pas se porneşte de la ridicarea piciorului spre direcţia dorită de executant. Când piciorul atinge lungimea de pas dorită, se aşează pe podea şi primeşte greutatea corpului. Mişcarea piciorului se poate face şi prin aer, de o manierăieră asemănătoare patinajului după care atinge podeaua cu acea parte a tălpii ce urmează să primească greutatea corpului. Astfel la paşii înainte piciorul alunecă pe călcâi, la paşii laterali pe partea interioară a perniţei piciorului, iar la paşii înapoi pe perniţa piciorului.

În funcţie de mărimea distanţei dintre paşi deosebim următoarele tipuri:

Pasul normal. Mărimea pasului normal - înainte sau înapoi - este considerată ca fiind de două lungimi de talpă. Mărimea pasului normal depinde şi ritmul dansului, de exemplu la Quick-step este mai mică ca la Valsul lent. De emenea în toate dansurile paşii diagonali şi cei încrucişaţi sunt ceva mai mici ca paşii înainte, înapoi şi laterali.

Paşii care depăşesc ca mărime pasul normal se numesc în funcţie de ungimea lui pas mare şi pas foarte mare.

Pasul simplu se poate face în mai multe direcţii, în funcţie de acestea greutatea corpului trece pe talpa piciorului respectiv în mod diferit. Maniera de participare a corpului este şi ea condiţionată de aceste direcţii.

Pasul simplu de deplasare înainte, constă în mişcarea piciorului pornită din sold. Din poziţia de plecare, prima dată se ridică perniţa, pentru ca apoi călcâiul să alunece pe podea cu o uşoară ridicare a degetelor piciorului. Când piciorul ce calcă depăşeşte vârful piciorului de sprijin, (in deplasarea lui spre înainte) treptat, el se ridică de pe podea, iar când a atins lungimea totală a pasului, trece pe podea cu călcâiul (nu cu vârful), aşa încât pentru un moment greutatea corpului este împărţită între călcâiul piciorului din faţă şi periniţa piciorului din spate.

În continuare piciorul din faţă trece pe podea, cu toată talpa, primind întreaga greutate a corpului, iar piciorul din spate se apropie de cel de sprijin alunecând pe podea, pentru a încheia pasul sau a continua deplasarea. În acest timp corpul avansează cursiv.

14

Majoritatea dansatorilor de concurs - experimentaţi - din dorinţa de a face o mişcare mai moale, mai elegantă, renunţă la gestul de conducere cu căicâiul. Ei execută un pas în care podeaua este atinsă de călcâi doar în momentul trecerii lui pe podea, în faţă, când a realizat lungimea totală a pasului înainte. Ei duc piciorul ridicându-l puţin în aer.

Dacă nu se reuşeşte să se păstreze un paralelism al picioarelor se va deforma continuu dansul, iar executantu1 poate călca partenerul sau partenera pe picior, nu va putea păstra legătura dintre corpuri, va micşora pasul, va depărta într-un fel inestetic picioarele etc.

Laba piciorului, la sfârşitul fiecărui pas, ajută ca avansarea să se realizeze lin, împingând uşor podeaua. (după Năstase V., 2002)

Pas simplu de deplasare înapoi. Dacă pasul de deplasare înainte nu se deosebeşte prea mult de mersul normal de pe stradă, pasul de deplasare înapoi este un pas mult mai dificil.

Corpul dansatoarei este relativ drept, mult înălţat din coloana vertebrală. Genunchii sunt lăsaţi lejer, dar nu vizibil. De la mijloc, corpul se apleacă spre înapoi-diagonal-stânga. Curbura corpului spre înapoi se face pornind de la laba piciorului. În această curbare a corpului, bazinul dansatoarei rămâne împins spre înainte (realizând parcă o împotrivire faţă de aplecarea corpului dansatorului), pentru a putea menţine continuu contactul dintre corpuri. O atitudine dreaptă a corpului dansatoarei ar modifica poziţia partenerului, ar obliga-o să se lase cu pieptul pe partener - ceea ce nu este admis - şi ar împiedica cursivitatea pasului.

Pasul propriu-zis. Se porneşte spre înapoi cu corpul, apoi piciorul se duce înapoi, în aşa fel ca podeaua să o atingă mai întâi cu vârful şi apoi cu pemiţa. Când laba piciorului ce se deplasează spre înapoi trece pe lângă piciorul ce ţine greutatea corpului, acesta (piciorul de sprijin) ridică treptat pemiţa de pe podea.

Când lungimea totală a pasului a fost atinsă şi piciorul din spate a trecut pe podea, cu pemiţa, începe trecerea greutăţii corpului, care pentru un moment este pe călcâiul piciorului din faţă şi pemiţa piciorului din spate. Se continuă trecerea greutăţii corpului, laba piciorului din spate trecând pe toată talpa, iar piciorul din faţă, după ce cu călcâiul a făcut o uşoară presiune pe podea, se trage lângă piciorul ce acum devine de sprijin. Subliniez, mişcarea este concomitentă.

La acest pas de deplasare înapoi este foarte importantă cursivitatea mişcărilor, mai ales lăsarea treptată pe călcâiul piciorului din spate. Realizarea perfectă a acestei mişcări permite partenerei să nu se îndepărteze de corpul partenerului.

15

Labele picioarelor nu trebuie să fie contractate - aceasta ar scurta paşii. Atât interiorul vârfurilor cât şi interiorul călcâielor, în momentul când se depăşesc se ating uşor. O greşeală frecventă este deplasarea picioarelor, ducerea lor puţin spre diagonal, în loc să se ducă perfect spre înapoi. În timpul învăţării pasului, dansatoarea trebuie să calce un pas puţin încrucişat, pentru a se ajunge la pasul înapoi bine realizat.

Pasul lateral. Spunem pas lateral aceluia care deplasează corpul spre dreapta sau stânga. Într-un unghi de 90° adică 1/4 de cerc, faţă de orientarea lui.

Atitudinile corpului rămân aceleaşi ca la pasul înainte sau înapoi şi lateral, spunem că este pas diagonal când unghiul de deplasare faţă de înainte, înapoi sau lateral este de 45° adică 1/8 de cerc. În sala de dans, dacă orientarea corpului se face spre unul din pereţi, pasul diagonal se execută spre unul din colţuri depărtând picioarele. Atitudinile corpului rămân (în general) aceleaşi. În cazul în care ele se modifică, se menţionează la pasul respectiv.

Pasul încrucişat este de două feluri: 1. Pas mult încrucişat în care corpul se deplasează 90° faţă de

orientarea lui (ca la pasul lateral). 2. Pas încrucişat, normal. La acest.pas unghiul sub care se diferenţiază deplasarea corpului faţă de direcţia lui este de 45° adică 1/8 dintr-un

cerc, ca la pasul diagonal, sensul însă este invers faţă de pasul diagonal. Dacă stăm cu faţa spre perete şi facem pas încrucişat cu piciorul drept, deplasăm corpul spre unul din colţurile din partea stângă a sălii şi invers, dacă călcăm cu piciorul stâng pas încrucişat, corpul se deplasează spre unul din colţurile din dreapta.

Pentru a face un pas încrucişat, unul din picioare susţine greutatea corpului iar celălalt se petrece călcând într-un sens diagonal spre care se deplasează corpul. Piciorul activ încrucişează piciorul de sprijin prin faţă sau plin spate.

Pasul deschis este pasul făcut între sensurile înainte-diagonal, sau înapoidiagonal. La toţi paşii deschişi mişcarea piciorului este precedată de deplasarea corpului în sensul pasului ce urmează a se executa (înţelegând prin aceasta că înaintea pasului corpul se apleacă deplasând centrul de greutate în sensul pasului).

Sfârşitul pasului este o noţiune foarte des întâlnită, mai ales legată de momentele de întoarcere ale corpului:

La pasul înainte, sfârşitul pasului este atunci când piciorul care calcă

16

depăşeşte piciorul de sprijin deplasându-se spre sensul de dans, iar călcâiul piciorului de sprijin se ridică de pe podea. La pasul înapoi, când piciorul care calcă părăseşte piciorul de sprijin. La pasul lateral aproximativ atunci când este la jumătatea drumului spre piciorul de sprijin.

La pasul lateral ce precede un pas înainte sau înapoi, când piciorul care calcă părăseşte piciorul de sprijin.

Cursul 5 Acţiuni specifice dansurilor sportive

Înălţarea şi coborârea corpului se referă la mişcările făcute din genunchi, şi întregul corp. Ele se fac independent de mişcările labei piciorului (care în desfăşurarea dansului, chiar dacă foarte des participă la această înălţare şi coborâre a corpului, nu o face întotdeauna şi nici în mod egal). Înălţarea corpului se poate compara cu o inspiraţie, iar coborârea cu o expiraţie în care bustul nu se lasă moale şi nu face nici o mişcare de cambrare, ci rămâne în acea ţinută înaltă ce este poziţia de bază în aceste dansuri.

Cursivitatea ridicării-înălţării corpului, a trecerii greutăţii corpului de pe un picior pe altul, realizarea unei linii de desfăşurare neîntrerupte, este asigurată de încordarea muşchilor picioarelor. Tot cursiv trebuie să se ridice de pe podea călcâiul piciorului liber la un pas lateral, ce urmează după un pas înainte, dar acelaşi călcâi este tras pe podea fără ridicare la un pas lateral ce urmează după un pas înapoi. În acest caz ridicarea călcâiului de pe podea se face numai atunci când greutatea corpului începe să treacă pe piciorul ce face pasul lateral.

Îndoirea genunchilor este diferită de la un dans la altul, cea mal mare îndoire efectuându-se la Valsul lent, mai puţin îndoit la Slow-fox şi cel mai puţin la Quick-step.

Prin "continuă să se înalţe" trebuie să înţelegem că înălţarea se face treptat. Prin "înălţarea corpului, fără să se ridice laba piciorului de pe podea", trebuie să înţelegem că în timpul acestei ridicări (de exemplu călcâiul piciorului stâng rămâne pe podea până când piciorul drept ajunge la locul lui) facem doar un gest de expresie corporală. Acest fel de înălţare mică se face pe partea interioară a întoarcerilor, când înălţarea este întârziată pentru menţinerea echilibrului.

17

Întoarcerile şi învârtirile devin foarte importante la dansatorii experimentaţi în clasele superioare de dans, pe scenă şi în concursuri. Ele sunt doar deplasări ale corpului în jurul axei sale verticale, schimbând continuu direcţia de orientare. Întoarcerile pot fi de mai multe feluri:

Întoarcerile pe arc de cerc sunt cele în care paşii spre înainte sau înapoi, pentru a realiza învârtirea, sunt făcuţi pe arc de cerc. Mişcarea piciorului pentru a călca descrie o linie curbă, un arc de cerc, de 1/8 sau pentru întoarcerile mai mari de 1/4. această mişcare arcuită este pornită de o mişcare a întregului corp, care în mod armonios se avântă pentru întoarcere.

Întoarcere simplă - fără pivotare - este acea întoarcere în care se face pas înainte cu întoarcere pe arc de cerc de 1/8, apoi corpul se mai întoarce 1/8 în acelaşi sens fără ca laba piciorului să se mişte. La sfârşitul acestei întoarceri, laba piciorului va fi îndreptată spre un alt sens faţă de corp cu 1/8.

Întoarcerile se pot face şi cu tehnica alunecării" (Slip) care este de mai multe feluri:

- Cu laba piciorului întoarsă spre exterior

- Cu laba piciorului întoarsă spre interior

Această tehnică a alunecării mai poate fi: Îngustă - în care, de exemplu, se face un pas înapoi cu piciorul drept,

cu o întoarcere de 1/4 pe arc de cerc spre stânga, după care corpul se mai întoarce 1/8 în acelaşi sens. În final laba piciorului priveşte în sens diferit de direcţia corpului. Dacă cu această tehnică se face o întoarcere de 1/2, atunci pasul pe arc de cerc se face cu laba piciorului întoarsă 1/4 spre interior, iar corpul se mai întoarce 1/4 rară ca piciorul să se mişte.

Largă - în care se face un pas lateral şi puţin înapoi cu piciorul stâng având laba întoarsă spre interior 1/4. După preluarea greutăţii corpului de pe piciorul stâng, corpul se întoarce spre dreapta 3/8. laba piciorului nu se mişcă; în final, datorită gradului mare de întoarcere a corpului, laba piciorului ajunge întoarsă spre exterior.

Tehnica de invârtire prin alunecare (Slip) uşurează mult execuţia cursivă a întoarcerilor de grad mai mare, Iar realizarea întoarcerilor în jurul axei fără această tehnică este de neconceput. Pentru ca aceste întoarceri de grad mai mare să nu fie rupte şi să nu se strice întreg edificiul de stil al dansului, să nu se desfacă contactul dintre corpuri, precum şi pentru ca trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul să se facă lin, pasul dansatoarei cu piciorul ce se deplasează în jurul dansatorului trebuie făcut cu un gest arcuit, iar piciorul ce calcă între

18

picioarele dansatorului trebuie condus ferm şi mult între picioarele lui. Învârtirile cu pivotare numite în volum pe scurt" învârtiri" sunt de

două feluri:

1. Învârtiri executate concomitent cu pasul - maniera cea mai folosită - în care învârtirea începe odată cu începutul trecerii greutăţii corpului şi durează până la trecerea totală a greutăţii corpului pe piciorul respectiv. Este felul de învârtire cel mai lin, cel mai cursiv.

2. Învârtiri executate după trecerea greutăţii corpului. Aceste învârtiri se numesc "câr1ige" (Swivel) şi sunt tipul de învârtiri în jurul axei cu greutatea corpului pe picior înainte de a se porni învârtirea, dar acest fel de învârtire este şi în finalul tuturor învârtirilor de grad mai mare, prezentate mai înainte. La o învârtire ce se face la sfârşitul pasului greutatea corpului este deja în drum spre pasul următor şi nu exact deasupra piciorului pe care s e face învârtirea, ca la pivotarea propriu-zisă, de aceea aceste învârtiri pe axă (pivotări) sunt mai greu de sesizat faţă de învârtirile făcute concomitent cu pasul.

Învârtirile pe axa călcâiului sunt învârtiri cu pivotare ce pornesc pe: călcâiul unui picior apoi, în timpul învârtirii, greutatea corpului trece pe celălalt picior, pe care continuă pivotarea. Deşi se începe pe călcâi, dar în timpul învârtirii se trece pe perniţa joasă, pe pemiţă şi chiar pe pemiţa înaltă. Un exemplu tipic este învârtirea din figura "Întoarcere dublă spre stânga", figură ce în şcoala engleză de dans o găsim la toate trei dansurile (Quick-step, Vals lent, Slow-fox). Sway-ul este o aplecare a părţii de sus a corpului (la dansatori numai la nivelul umerilor) în care coloana vertebrală face o curbare lină şi de un grad foarte mic. Linia Sway-ului nu este niciodată direct spre lateral, totdeauna se face spre diagonal-înapoi, deoarece la o aplecare direct pe lateral linia orizontală a braţelor ar arăta aplecată în jos. Sway-ul începe în general pe auftact, pe "şi" - deci în timpul gestului piciorului ce porneşte să calce - iar punctul culminant îl atinge în momentul trecerii greutăţii corpului. La pasul lateral Sway-ul neîntrerupt se face întotdeauna în sens contrar pasului.

Toate întoarcerile sunt începute cu mişcare contrară de corp (la primul pas) iar Sway-ul urmează imediat pe pasul al doilea şi durează, de obicei, cât cei doi paşi următori şi se termină la următoarea mişcare contrară de corp. Sunt situaţii când Sway-ul durează un singur pas.

Principiul de bază al Sway-ului este că aplecarea se face spre centrul învârtirii şi ajută la menţinerea echilibrului. Sway-ul este de două feluri: Sway neîntrerupt - este o aplecare foarte mică şi corespunde celor menţionate mai sus.

Sway rupt - este aplecarea în care şira spinării se îndoaie din mijloc şi

19

se foloseşte în general la poze, fiind de·natură omamentală şi creează impresie.Mişcarea de întoarcere contrară a corpului se face atât la paşii

înainte cât şi la paşii înapoi şi apar următoarele situaţii: călcând înainte cu piciorul drept se face "întoarcerea contrară de corp", răsucind spre piciorul ce calcă, umărul şi şoldul stâng, deodată. Călcând înainte cu piciorul stâng se face "întoarcere contrară de corp", aducând spre piciorul ce calcă, şoldul şi umărul drept deodată.

Călcând înapoi cu piciorul stâng se face "întoarcere contrară de corp"ducând spre piciorul ce calcă, spre înapoi, şoldul şi umărul drept deodată.

Călcând înapoi cu piciorul drept se face "întoarcere contrară de corp", ducând spre piciorul ce calcă, spre înapoi, şoldul şi umărul stâng deodată.

Mişcarea de întoarcere contrară a corpului nu se face la paşii executaţi pe loc, cu excepţia pivotărilor.

Întoarcerea contrară a corpului îşi are importanţa ei în execuţie la paşii spre înainte, mişcarea de întoarcere contrară a corpului este pornită de umăr, iar la mişcările ce se fac la paşii spre înapoi această mişcare este pornită din şold. O greşeală frecventă este aceea că piciorul se duce în sensul mişcării corpului. Pasul înainte nu are voie să devină diagonal ci din contră, este bine să se calce în faţa piciorului de sprijin, iar pasul înapoi este greşit dacă devine diagonal, deoarece el trebuie călcat spre înapoi sau, şi mai bine, în spatele piciorului de sprijin.

Sensul de deplasare - poate fi: - direcţia de deplasare a unei părţi dintr-o figură. - direcţia în care labele picioarelor (perfect egale) se deplasează

înainte sau înapoi. Răsucirea labei piciorului - este rmşcarea de întoarcere pe care laba

piciorului o poate face prin rotirea piciorului. Răsucirea poate fi spre interior adică, vârfurile picioarelor apropiindu-se între ele şi spre exterior, când vârfurile labelor picioarelor se depărtează.

Sensul de dans, direcţie prestabilită de evoluţia partenerilor în dans. Într-o sală de dans, unde evoluează dansatori cu experienţă se observă foarte uşor că toate perechile, deşi dansează figuri diferite, avansează în acelaşi sens. Această direcţie unică de deplasare este apărută dintr-o necesitate de spaţiu (altfel perechile se vor lovi foarte des). Sensul de deplasare este întotdeauna acelaşi, şi anume în sens contrar mersului acelor de ceasormc. În această deplasare dansatorii merg mai mult cu faţa, conducându-şi partenerele, cu spatele. Aceasta se întâmplă în primul rând datorită faptului că dansatorul vrea să vadă direcţia în

20

care conduce pentru a putea calcula în spaţiul liber din sensul de dans, ce figuri să facă şi să evite lovirea cu alte perechi. Toate acestea, mergând cu spatele ar fi mult mai dificil de realizat. De acest sens de dans se leagă şi întreagă descriere a mişcărilor.

Puncte de orientare Dansul sportiv a preluat de la dansul clasic cele 8 puncte de orientare.

Aceste puncte împart sala de dans în 8. Pereţii sunt numerotaţi cu cifrele 1,3,5,7, pornind de la peretele din faţă considerat principal, iar colţurile se numerotează cu cifrele cu soţ, 2, 4, 6, 8. Spre deosebire de dansul modern punctul 1 este considerat sensul de dans şi mai departe se continuă cu numărătoarea ca la dansul clasic.

Cursul 6- Valsul Lent şi Valsul Vienez Vals lent- noţiuni generaleOdată cu apariţia valsului în SUA, datorită ritmului alert, greu de

urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit necesară o abordare mai lentă a acestuia. Compozitorii au fost nevoiţi astfel să scrie muzica de vals cu un ritm mai accesibil.

În anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez" denumită Boston, cu un tempo lejer de 90 bătăi pe minut. Astfel, în anul 1874 într-un club select din Anglia se prezenta pentru prima dată un dans importat din SUA numit "Boston" .

Intre 1910 şi 1914 foarte multă lume mergea în centrul Londrei în "Boston Club" din hotelul Savoy pentru a dansa Vals Boston, predecesorul Valsului Lent de astăzi.

Totuşi abia după 1922 acest dans a devenit la fel de cunoscut şi de popular precum Tangoul. Un lucru deosebit care se poate aminti despre acest stil, este faptul că partenerii dansau unul langă celălalt, poziţia fiind mult diferită comparativ cu cea de astăzi.

După primul război mondial Valsul Lent a început să prindă mai multă formă, luându-se decizia ca mişcarea de bază să fie: pas, pas, lângă.

In 1922, Victor Sylvester a câştigat Campionatul Angliei, cu o combinaţie formată doar din figurile "Natural Turn ", "Change of direction" şi "Reverse turn" (mult mai simple decât ce învaţă astăzi un începător).

21

In anii 1926-1927 Valsul Lent a fost îmbunătăţit considerabil, mişcarea de bază transformându-se în "pas, lateral, lângă". Acest fapt a făcut posibilă apariţia a numeroase figuri care ulterior au fost standardizate de Imperial Society of Teachers of Dancing (ISTD), multe din ele folosindu-se şi astăzi în dansul sportiv.

O contribuţie deosebită în dezvoltarea Valsului Lent au avut-o alături de Victor Sylvester, Miss Josephine Bradly, Maxwell Steward şi Pat Sykes, primii campioni englezi.

Deşi Boston-ul a dispărut o dată cu sfârşitul primului razboi mondial, el este unanim considerat ca fiind precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent sau Vals Englezesc. Din Boston s-a format valsul francez, iar acest dans destul de greu de interpretat, a ajuns în Anglia, unde s-a transforma în Vals lent, cunoscut şi sub numele de vals englezesc.

Acest dans, cu un acompaniament muzical în măsura de 3/4, cu un tempo lent de 93 pătrimi pe minut (27-30 măsuri pe minut), cu urcări şi coborâri lente şi continui, a devenit obligatoriu ca dans de categorie standard începând din anul 1924.

Originea engleză acestui tip de vals, îi imprimă un caracter sentimental şi sensibil, iar înăţările şi coborârile ample şi elegante l-au instituit drept regele incontestabil al dansurilor de societate.

Valsul Lent se dovedeşte a fi un dans cu reguli foarte stricte (precise), dificil (la concursuri triază jumătate din concurenţi), în care interpreţii evoluează cu mişcări lungi, pline de eleganţă.

Figurile specifice ale acestui stil le constituie învârtirile. Elanul luat din primul pas ce se calcă pe timpul unu al măsurii conduce corpul atât în ridicare cât şi în Sway, realizându-se un ansamblu de mişcări caracteristice.

În Valsul Lent înălţările şi coborârile corpurilor interpreţilor sunt mari şi de mărimi egale pe tot parcursul dansului, deşi împărţirea pe timpii măsurii muzicale este diferită. Înălţarea începe în pasul unu (partea a doua a timpului unu din măsură), continuă în timpul doi şi se mai face ridicare şi pe partea întâi a tiului trei (element de stil foarte important) pentru ca pe partea a doua a timpului trei să se facă coborârea. La învăţarea Valsului Lent trebuie insistat asupra acestui mod de înălţarecoborâre şi mai ales a momentului final al înălţării din partea întâi a timpului trei când, practic, înălţarea este foarte mică, dar mişcarea trebuie să fie subliniată şi

22

La paşii laterali înălţarea şi trecerea greutăţii corpului se face gradat şi întârziat.

Greutatea corpului este preluată la început parţial de latura interioară a tălpii şi apoi trece pe perniţă cu o mişcare continuă. La închiderile făcute de paşii ce urmează paşilor laterali, greutatea corpului se ţine aproape continuu pe ambele picioare, astfel piciorul care închide realizează mişcarea păstrând 1/3 din greutatea corpului (cu care se apropie de piciorul de sprijin), apăsând pe podea foarte evident.

În Valsul lent o importanţă deosebită o constituie împletirea figurilor dansante în poziţie de promenadă cu mişcări de avansare frumoase şi expresive.

La trecerea în poziţie de promenadă, corpurile trebuie să rămână aproape în poziţie închisă şi numai poziţia capului (precedată de o întoarcere) trebuie să facă simţită schimbarea poziţiei de dans

După această mişcare pregătitoare se porneşte pasul, cu piciorul exterior în poziţie de promenadă, şi de abia după toate acestea se modifică poziţia corpurilor pentru a permite executarea pasului. Gradul de deschidere este foarte mic şi numai atât cât o cere pasul ce se execută. Această mişcare realizată în poziţia de promenadă se poate compara cu o floare ce se deschide.

Modele operationale de instruire

Partenerii stau faţă în faţăDansator

Piciorul drept, pas înainte, pe călcâi - talpă - perniţă. Piciorul stâng, pas lateral, pe perniţă. Piciorul drept, pas alăturat, pe pemiţă - talpă. Piciorul stâng, pas înapoi, pe pemiţă - talpă - pemiţă. Piciorul drept, pas lateral, pe pemiţă. Piciorul stâng, pas alăturat, pe pemiţă - talpă.

DansatoarePiciorul stâng, pas înapoi, pe pemiţă - talpă - pemiţă. Piciorul drept, pas lateral, pe pemiţă. Piciorul stâng, pas alăturat, pe perniţă - talpă. Piciorul drept, pas înainte, pe călcâi - talpă - pemiţă. Piciorul stâng, pas lateral, pe pemiţă. Piciorul drept, pas alăturat, pe pemiţă - talpă.

23

ÎNTOARCERE SPRE DREAPTA

Partenerii execută liber sau stau faţă în faţă

Dansator

Cu faţa spre punctul 3 Piciorul drept, pas înainte pe arc de cerc, corpul întorcându-se concomitent cu pasul şi cu laba piciorului 1/8 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 4. După ce pasul a fost executat, greutatea corpului este pe piciorul drept şi piciorul stâng este ridicat pentru a călca, corpul mai face o întoarcere de 1/8 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 5, cu laba piciorului întoarsă spre interior. Piciorul stâng, pas lateral. Piciorul drept, pas alăturat, cu laba piciorul întoarsă spre exterior. După ce pasul a fost executat corpul face o învârtire de 1/4 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 7. Piciorul stâng, pas înapoi, pe arc de cerc. Corpul face o întoarcere pe arc de cerc de 1/8 spre acelaşi sens, ajungând cu faţa spre punctul 1. Piciorul drept, pas lateral, mai mic ca pasul normal, permiţând partenerei ocolirea. Piciorul stâng, pas alăturat, cu laba piciorului întoarsă spre interior. La sfârşitul pasului, corpul face o învârtire de 1/4 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 3.

Dansatoare Începe cu faţa spre punctul 7.

Piciorul stâng, pas înainte pe arc de cerc, corpul întorcându-se concomitent cu pasul şi cu laba piciorului 1/8 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 8. După ce pasul a fost executat, greutatea corpului este pe piciorul stâng şi piciorul drept se deplasează în aer lateral, corpul mai face o întoarcere de 1/8 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 1, cu laba piciorului întoarsă spre exterior. Piciorul drept, pas lateral, mai mic ca pasul normal, permiţând parteneruluiocolirea. Piciorul stâng, pas alăturat, cu laba piciorului întoarsă spre interior. După ce pasul a fost executat, corpul face o învârtire de 1/4 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 3. Piciorul drept, pas Înainte, pe arc de cerc. Corpul face o Întoarcere de 1/8 spre

24

dreapta şi o invârtire de 1/8 spre acelaşi sens, ajungând cu faţa spre punctul 5. Piciorul stâng, pas lateral. Piciorul drept, pas alăturat, cu laba piciorului Întoarsă spre exterior. La sfârşitul pasului corpul face o învârtire de 1/4 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 7.

VALSUL VIENEZ

Există mai multe versiuni privind originea Valsului Vienez, în mod sigur cel mai vechi dintre dansurile sportive. Prima variantă susţine că rădăcinile acestuia se găsesc în secolele XII - XIII în zona de sud a Alpilor germani, dansulapărând sub denumirea de Nachtanz.

Predecesoarele Valsului Vienez au fost dansurile „ Allemande" şi"Menuetul". "German-ul" a fost un dans impunător dansat pe două linii iar partenerii stăteau unul în faţa celuilalt şi se deplasau înainte şi înapoi, câteodată trecând pe sub braţele celeilalte linii sau întâlnindu-se la mijloc.

"Menuetul" era alcătuit din paşi ce formau un pătrat, dansat într-o manieră rigidă şi impunătoare.

Uşor de învăţat, cu paşi simpli, Valsul vienez a înlocuit aceste dansuri la modă ce necesitau multe ore de practică, căpătând prin simplitatea şi caracterul său, posibilitatea de a fi recunocut pe întreg mapamondul.

Considerat cel mai elegant dintre dansuri, valsul vienez apare pentru prima dată în mod oficial la balurile de la Curtea habsburgică de la Viena în secolul al XVII-lea, deşi există dovezi ale unor dansuri populare similare, "weller". Deşi este vienez, acest vals a evoluat în Austria şi Bavaria sub nume ca Dreher, Deutscher sau Laendler, ultimul originar din Bavaria fiind predecesorul Valsului denumit Vienez. Paşii şi figurile Landler-ului au fost reduse datorită vitezei la şase paşi născându-se astfel Valsul Vienez.

La sfârşitul secolului XVIII, când a devenit popular în sălile de dans din Viena" partenerilor le era permis să se atingă, astfel încât a fost supranumit "dansul interzis". Acest lucru a avut ca rezultat defăimarea acestui dans de către clerici şi autorităţi austriece. Dar datorită faptului că era preferat tineri, el a continuat să fie dansat. Adoptat ca dans de salon, valsul s-a rafinat, mişcările au devenit mai elegante, muzica orchestrată, cele mai folosite instrumente fiind pianul, vioara şi basul.

25

In 1787, adus pe scena Operei din Viena, a dat naştere unor dezbateri aprinse. Printre admiratorii frecvenţi ai acestui dans s-a numărat şi Mozart (în Don Giovanni), iar valsurile compuse de familia Strauss l-au făcut celebru pretutindeni în lume, ca o marcă a eleganţei şi bunului-gust. Printre operele clasice în care se regăsesc valsuri vieneze se numără "Lacul lebedelor", "Frumoasa din pădurea adormită" şi "Spărgătorul de nuci".

O altă variantă este cea apărută într-un articol din 17 ianuarie 1882 al revistei La Patrie, care pretindea că Valsul s-a dansat prima oară la Paris în 11.78, sub numele Volta.

Prima melodie de Vals Vienez datează din 1770, la Paris, fiind introdus abia în 1 775 odată cu popularizarea acestui gen.

In 1813 Mr. Byron condamna Valsul ca fiind frivol, In 1816 Valsul a fost acceptat şi la Londra, lupta impotriva lui netenninându-se aici.

Abia in 1833 o carte de bune maniere publicată de Miss Celibart permitea femeilor măritate să-I danseze.

Dupa 1960 s-au purtat numeroase discuţii între Germania şi Anglia, cu privire la numărul de figuri pennise în competiţii.

In 1983 ICBD a luat decizia finală: "Natural & Reverse Tums", "Closed Changes", "Natural & Reverse Fleckers" şi "Contra Ceck"(pe 3 timpi).

Astăzi se încearcă introducerea de noi figuri care să stimuleze dezvoltarea acestui dans - "Throughaway Oversway", "Natural Hinge line on right side", "Left Whisk", "Off Beat Spin", "Two Bar Contra Ceck", "Reverse Pivot" -ultimele 4 recomandate de Federatia Internationala de Dans Sportiv sunt dansate deja în competiţii.

Valsul Vienez (valsul miresei sau dansul miresei), sofisticat şi plin de eleganţă este legat de Viena prin muzica familiei Strauss. Valsurile vieneze au fost însă consacrate şi de alţi compozitori de muzica clasica ale caror opere au ajuns adevarate capodopere, printre care amintim "Lacul lebedelor", "Frumoasa di padurea adormită", "Spârgâtorul de nuci", care au ajuns sa fie cunoscute de o lume intreaga.

Constând din rotiri continui întrerupte doar de paşii de schimbare, dansatorii trebuind să aibă grijă la interpretare, la amploarea rotirilor şi să nu exagereze cu micile înclinări ("sway").

Din 1930, Valsul Vienez este dans de concurs, întărindu-şi acest statut din 1950 fiind considerat cel mai cunoscut dans standard. Datorita elanului el atrage atât dansatorii cât si spectatorii. Stilul dansului este fugitiv, uşor şi se bazează în exclusivitate pe învârtiri largi, în deplasări continue, cu uşoare aplecări de corp

26

(Sway). Ca ritm, 3/4, tempo - 180-60 măsuri/minut (58-60 masuri pe minut), dar şi ca paşi, se aseamănă cu Valsul lent, cu unele deosebiri.

Iuţeala dansului nu permite realizarea „ ridicărilor" şi „ lăsărilor" din Valsul Lent, ce sunt mai mici chiar ca ale Quick-step-ului.

Gradul de ridicare depăşeşte pe puţin jumătatea posibilităţii de ridicare a interpreţilor. Paşii de început (la învârtiri) se fac cu călcâiul, dar imediat piciorul trece pe talpa-perniţă. Piciorul ce calcă pas înapoi nu trebuie neapărat să atingă podeaua cu călcâiul, iar aceşti paşi înapoi (atât dansatorul cât şi dansatoarea), indiferent dacă învârtirea se face spre dreapta sau stânga, se calcă diagonal.

Maniera de a dansa Sway-ul este deosebită deoarece în vals corpul nu stă niciodată drept (pe verticală), continuu este în Sway. La început porneşte Sway invers faţă de piciorul cu care calcă pentru ca pe partea a doua a aceluiaşi pas să se schimbe sensul Sway-ului, printr-o mişcare continuă, iar pe partea a doua a pasului patru să revină spre primul sens de Sway. Curbarea Sway-ului se face de la linia mijlocului în sus şi este mai accentuată (mai ales la dansatoare) ca la celelalte dansuri.

Ţinuta partenerilor este mai deschisă, partenerii nu stau aşa strâns unul lângă altul. Braţul stâng la dansator, se ţine mai rotund şi puţin mai coborât faţă de celelalte dansuri.

Modele operationale de instruire

PAŞII ÎNVÂRTIRII SPRE DREAPTA

Figura se învaţă liber

DansatorÎncepe cu faţa spre punctul 1

Piciorul drept, pas înainte pe călcâi - talpă - perniţă. În prima jumătate a valorii muzicale, corpul coboară. În a doua jumătate a valorii muzicale corpul se înalţă şi se face Sway spre dreapta. Piciorul stâng, pas lateral, pe pemiţă, înălţarea corpului şi Sway-ul continuă. Piciorul drept, pas alăturat, pe pemiţă. În a doua jumătate a valorii muzicale corpul începe să coboare. Piciorul stâng, pas înapoi pe pemiţă - talpă - perniţă. În prima jumătate a valorii muzicale corpul coboară şi revine din Sway. În a doua jumătate a valorii muzicale, corpul se înalţă şi începe Sway spre stânga.Piciorul drept , pas alăturat pe periniţă. Înălţarea corpului şi Sway-ul continuă.

27

Piciorul stâng, pas alăturat, peperiniţă. În a doua jumătate a valorii muzicale, corpul începe să coboare.

DansatoareÎncepe cu faţa spre punctul 5

Piciorul stâng, pas înapoi pe pemiţă - talpă - pemiţă. În prima jumătate a valorii muzicale, corpul se înalţă şi se face Sway spre stânga. Piciorul drept, pas alăturat, pe perniţă. Înălţarea corpului şi Sway-ul continuă. Piciorul stâng, pas alăturat, pe pemiţă. În a doua jumătate a valorii muzicale, corpul începe să coboare. Piciorul drept, pas înainte, pe călcâi - talpă - pemiţă. În prima jumătate a valorii muzicale corpul coboară şi revine din Sway. În 'a doua jumătate a valorii muzicale, corpul se înalţă şi începe Sway spre dreapta. Piciorul stâng, pas lateral, pe pemiţă. Înălţarea corpului şi Sway-ul continuă. Piciorul drept, pas alăturat, pe pemiţă. În a doua jumătate a valorii muzicale corpul începe să coboare

Cursul 7- Tango & Cha cha cha

Aspecte generale

Tango-ul se trage din Milonga, un dans frecvent la începutul secolului XX în rândul înaltei societăţi braziliene şi de la care s-a păstrat mişcarea sacadată, specifică, din cap şi din umeri.

"The dandies" (băieţii în voga) au schimbat dansul în două direcţii. In primul rând au schimbat aşa numita .Polka rhythm" în .Habanere rhythm" şi l-au denumit Tango deoarece numele de Milonga amintea prea mult de .Barria de Las Ranas" unul din ghetourile Buenos Aires-ului.

Din 1900 mai mulţi amatori din comunitatea argentiniană au încercat fără succes să introducă Tangoul (36 de măsuri pe minut) în Paris. Profesorul parizian Robert a facut eforturi uriaşe pentru a face Tangoul popular şi totuşi drumul lui nu a fost "pavat cu trandafiri".

Au fost mulţi adepţi dar şi mulţi oponenţi. In special episcopii francezi erau împotriva dansului, ei atragând atenţia asupra naturii tentante şi senzuale a acestuia, dansatorii punând în pericol sfintele învăţături bisericeşti.

Tangoul nu a fost acceptat nici la Londra, fiind considerat un dans erotic. In 1907 după câteva schimbări de stil şi în urma unui concurs de dans din

28

Riviera Franceza unde dansatorii au fost foarte apreciaţi, Tango-ul a fost acceptat atât la P31"is cât şi la Londra la petreceri, ceaiuri sau cine dansante, ("Tango teas" "Tango Soupier"), care aveau ca invitaţi dansatori profesionişti. Până şi presa din SUA era scandalizată. In 30 mai 1915 în New York Times se publica un articol cu titlul "Pericolul Tangoului, mal mare decât Imperialismul German"

In 1924 dr. Boheme din New York a descoperit şi o nouă boală: the Tango-foot".

Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30-33 masuri pe minut. Caracterul dansului este dat de mişcările sincopate şi de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare masura de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia.

Este un dans plin de personalitate, cu multa trăire interioara care învăluie publicul cu "parfumul" său.

Tango-ul (baile con corte - dansul cu opriri) este unul din cele mal fascinante dansuri. La origine din Maroc sau Spania, tango-ul a fost introdus în "Lumea Noua" de coloniştii spanioli, care la întoarcere pe Vechiul Continent au adus cu ei influenţele creole şi negre. In secolul al 19-1ea era un dans solo practicat de femei.

Acest dans a fost considerat de timpuriu imoral datorită muzicii sale încarcate de erotism. Istoria spune că totul a pornit de la văcarii argentinieni (gauchos). Aceştia purtau chaparajos (aparători de piele), care în timp se întăreau de la sudoarea cailor şi rămâneau curbate de la forma piciorului în timpul călări ei. Astfel, gauchos mergeau tot timpul cu genunchii îndoiţi. Ei se înghesuiau în cluburile de noapte din Buenos Aires şi le cereau fetelor să danseze cu ei. Cum ei nu prea erau prieteni cu apa, fetele în încercarea de a se îndepărta cât mai mult, dansau cu capul aplecat spre spate ... , mâna ei dreaptă era aşezatăa jos, pe coapsa lui stângă, aproape de buzunar, urmărind plata cuvenită pentru dansul acordat. Barbatul dansa pe direcţia unui arc de cerc pentru că ringul era în general de dimensiuni mici, iar el se strecura printre mesele rotunde în jurul lor.

Numele acestui dans provine probabil dintr-un cuvânt african careinseamna "toba". Prin intermediul arabilor şi spaniolilor dansul ajunge în Europa şi America. În a doua jumatate a secolului a XIX-lea îl regăsim ca dans de modă în Africa Centrala şi de Sud. Acest prim val a maturat celelalte dansuri, tangouldevenind din 1910 dans dominant. Până la urmă, în 1907, după câteva schimbări de stil, tango-ul a fost acceptat la Paris şi la Londra, dar numai la petreceri unde

29

erau invitaţi dansatori profesionişti. Acest dans, pentru a fi învăţat, pune probleme, cere un oarecare efort,

răbdare, dar totul trebuie făcut cu convingerea că nemuritorul Tango merită osteneala şi o răsplăteşte.

Stilul Tangoului este dat de ţinuta corpului, de maniera de deplasare - fără ridicări sau coborâri ale corpului - cu figuri ce se execută în poziţia închisă sau de promenadă, poziţii de dans ce alternează foarte des. Această trecere a partenerilor, de la o poziţie de dans la alta se face "scânteietor", "ascuţit", aproape "rupt". Deseori trecerile sunt urmate de pauze ce accentuează stilul aparte al acestui dans.

Construcţia combinaţiilor este mai simplă ca desfăşurare (faţă de celelalte dansuri "Standard") deoarece între figuri se intercalează paşi simpli, în timpul cărora dansatorului poate medita asupra figurii următoare. Această caracteristică a dansului lasă o oarecare lejeritate în compunerea ordinei figurilor.

Pasul În Tango pasul are un stil aparte, deoarece trebuie să se realizeze o

deplasare lină a corpului cu paşi ce nu sunt deloc lini. Deoarece în Tango nu sunt ridicări şi coborâri, deplasarea 'corpului este o rezultantă a faptului că centrul de greutate este menţinut continuu în acelaşi mod, aplecat uşor spre înainte.

Elanul paşilor este dat de genunchi fără participarea corpului, iar lungimea paşilor, în general este de mărime medie.

Gestul piciorului ce vine pentru a călca, alunecă pe podea doar la pornire, până când ajunge aproape de piciorul de sprijin, unde se ridică şi, foarte puţin ridicat, se deplasează spre pas pentru a primi greutatea corpului.

La toţi paşii, laba piciorului trece pe podea ascuţit , puţ i n agă ţ a t. Gest ul p icioru lu i ce ca l c ă t r ebuie să f ie întârziat faţă de ritmul melodiei, în timp ce trecerea propriu-zisă a greutăţii corpului nu este întârziată, se face exact pe metrică.

Deci în timp ce gestul piciorului spre pas este întârziat, verticala de

echilibru (corpul) se deplasează în direcţia pasului foarte uniform, cursiv.

Piciorul recuperează întârzierea, totdeauna la sfârşitul valorii ritmice. Această

duplicitate, mişcarea ascuţită a piciorului şi cursivitatea centrului de greutate a

corpului creează stilul aparte al Tangoului, a cărei cunoaştere nu este o

problemă uşoară.

Însuşirea acestei tehnici se poate face doar printr-o intensă antrenare a

muşchiului, printr-o intensă trăire interioară şi o pregătire de înaltă clasă.

30

Direcţia de deplasare

În Tango paşii dansaţi spre înainte sau spre înapoi (fără întoarceri) se fac

întotdeauna cu o răsucire a corpului, inclusiv labelor picioarelor, de 1/16 spre

stânga. Această răsucire se face faţă de direcţia capului şi direcţia de deplasare.

Astfel la deplasarea în sensul de dans, piciorul stâng calcă puţin încrucişat iar

piciorul drept calcă spre înainte - aproape diagonal. Capul este orientat spre

sensul de dans, dar corpul şi picioarele sunt orientate între punctele 8 şi 1, dar

mai aproape de punctul 8.

La paşii înapoi sensul rămâne acelaşi, dar de data aceasta piciorul stâng

este cel ce calcă aproape diagonal, iar piciorul drept puţin încrucişat.

Poziţia labelor la pasul de deplasare este întotdeauna poziţia a V-a înainte sau

înapoi. În scriere aceasta se redă astfel:

- piciorul drept, pas înainte în faţa piciorului stâng.

- Piciorul drept, pas înapoi în spatele piciorului stâng.

Aceeaşi formulă este folosită şi pentru piciorul stâng.

La mersul în poziţia de dans închisă, datorită poziţiei răsucite a corpului, paşii

de deplasare totdeauna se execută pe o linie curbă (în arc de cerc) spre stânga,

manieră de deplasare specifică şi o regulă foarte importantă, în acest dans.

Poziţia partenerilor În Tango (faţă de celelalte dansuri) partenerii sunt mat apropiaţi.

Dansatorul duce mâna dreaptă mai spre mijlocul spatelui partenerei.

Braţul stâng are o poziţie asemănătoare cu cea din celelalte dansuri, dar cotul

este mai îndoit, iar mâna stângă este adusă mai spre corp.

Dansatoarea se acomodează acestei prinderi, corpul ei este deplasat mai

spre dreapta partenerului. Mâna ei stângă este apropiată de spatele lui, uneori

spre sub braţ sau cel puţin în spatele braţului lui.

Poziţia închisă. Corpul este drept, genunchii sunt continuu puţin îndoiţi.

Greutatea corpului este pe călcâi (dar corpul nu se cambrează spre înapoi).

Îndoirea genunchilor se realizează cu corpul în poziţie dreaptă şi "înaltă" fără a

crea impresia de "aşezat".

Dansatorul are laba piciorului drept în faţa labei piciorului drept al

partenerei. Liniile umerilor şi a şoldului sunt paralele.

Pentru menţinerea legăturii dintre corpuri, dansatoarea trebuie să împingă

mult înainte şoldul drept, spre dansator.

31

Dansatoarea îşi culcă în linie orizontală braţul stâng pe braţul drept al

dansatorului, degetul mare îi ajunge sub braţ, iar celelalte degete sunt întinse şi

strânse, iar degetul arătător se lipeşte de omoplat. Linia celorlalte braţe este mai

ruptă ca la alte dansuri. Dansatorul îşi trage cotul stâng ceva mai înapoi, iar

braţul, din cot, îl culcă ceva mai mult spre înainte, pe când braţul dansatoarei,

de la cot, este aproape vertical. La încheietura mâinii nu este permisă nici o

îndoire. Din mijloc, dansatoarea este foarte puţin aplecată spre înapoi, tendinţa

corpului rămâne dreaptă (umeri traşi înjos şi deschişi). Toate aceste elemente generale ce compun stilul Tangoului trebuie bine

însuşite. În descrierea dansului nu le menţionez, considerându-le cunoscute. În descrierea dansului nu se aminteşte nici de întoarcerea capului de 1/16 spre stânga, nici de specificul pasului, deoarece o revenire continuă asupra acestor elemente ar îngreuna mult scrierea şi implicit înţelegerea figurilor.

MODELE OPERAŢIONALE DE INSTRUIRE

PAS DE BAZĂ CU PORNIRE DIAGONALĂ

Partenerii stau în poziţie închisă. Deplasarea se face spre sensul de

dans.

Dansator

Cu faţa spre punctul 1

Piciorul stâng, pas înainte - diagonal. (S)

Piciorul drept, pas încrucişat în faţă. La sfârşitul pasului, corpul face o

întoarcere de 1/8 spre stânga, ajungând cu faţa spre punctul 2. (S)

Piciorul stâng, pas lateral. (S)

Piciorul drept, închide, cu elan, lângă piciorul stâng. Greutatea corpului este pe

ambele picioare. Pauză. La sfârşitul pauzei, corpul se întoarce 1/8 spre stânga,

revenind cu faţa spre punctul 1. (S)

Dansatoare

Cu faţa spre punctul 5

Piciorul drept, pas înapoi - diagonal. (S)

Piciorul stâng, pas încrucişat în spate. La sfârşitul pasului, corpul face o

întoarcere de1/8 spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 4. (S)

Piciorul drept, pas lateral. (S)

32

Piciorul stâng, închide cu elan lângă piciorul drept. Greutatea corpului este pe

ambele picioare. Pauză. La sfârşitul pauzei corpul se întoarce 1/8 spre stânga,

revenind cu faţa spre punctul 5. (S)

PROMENADĂ CU ÎNCHIDERE Figura începe în poziţie de promenadă, se trece în poziţie închisă şi se revine în

poziţia de promenadă.

Dansator Începe în faţa spre punctul 2

Piciorul stâng, pas înainte - diagonal.(S)

Piciorul drept, pas încrucişat în faţă. La sfârşitul pasului, corpul se întoarce 1/8

spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 3. (Q)

Dansatoare

Începe cu faţa spre punctul 8

Piciorul drept, pas înainte - diagonal.(S)

Piciorul stâng, pas încrucişat în faţă. La sfârşitul pasului, corpul face o

Întoarcere de 1/8 spre stânga, ajungând cu faţa spre punctul 7. (Q)

Partenerii trec faţă în faţă, în poziţie închisă

Dansator

Piciorul stâng, pas lateral. (Q) Piciorul drept închide lângă piciorul stâng. Pauză. La sfârşitul pauzei corpul

face o întoarcere de 1/8 spre stânga, ajungând cu faţa spre punctu2. (- Q)

Dansatoare

Piciorul drept, pas lateral. (Q) Piciorul stâng închide lângă piciorul drept. Pauză. La sfârşitul pauzei corpul

face o întoarcere de 1/8, spre dreapta, ajungând cu faţa spre punctul 8. (- Q).

DANSURI DIN SECŢIUNEA LATINO-AMERICANĂ

Poziţiile corpului Acestea se referă întotdeauna la poziţia fetei faţă de băiat.

1. Poziţie faţă-n faţă apropiată ("PFFA") - cu faţa la partener, depărtat,

prindere normală sau băiatul ţinând mâna dreaptă a fetei în mâna stângă,

33

prindere dublă sau fără prindere.

2. Poziţie faţă-n faţă aproape ("PFFAP") - prindere normală, cu faţa

partener, cu uşor contact între trupuri.

3. Poziţie faţă-n faţă deschisă ("PFFAD") - cu faţa spre partener şi

departe de acesta, băiatul ţinând mâna dreaptă a fetei în mâna lui stângă (sau

mâna ei dreaptă în mâna lui dreaptă cu prindere dublă sau fără prindere).

4. Poziţie de evantai ("PE") - stă la stânga băiatului cu mâna ei dreaptă în

mâna lui stângă.

5. Poziţie de promenadă ("PP") - o poziţie de V cu fata la dreapta

băiatului.

6. Contra poziţie de promenadă ("CPP") - o poziţie de V cu fata la stânga

băiatului.

7. Poziţie de despărţire ("PD") - la fel ca poziţia de promenadă, dar cu

băiatul şi fata mişcându-se înapoi.

8. Poziţie cot la cot dreapta ("PCCD") - fata la dreapta băiatului,

amândoi uitându-se în aceeaşi direcţie.

9. Poziţie cot la cot stânga ("PCCS") - fata la stânga băiatului, amândoi

uitându-se în aceeaşi direcţie.

10. Poziţie de dublură ("PDUB") - faţa la dreapta băiatului uşor în faţă,

amândoi uitându-se în aceeaşi direcţie, cu greutatea pe acelaşi picior, în mod

normal cu mâna dreaptă a băiatului pe omoplatul drept al fetei şi mâna ei stângă

în mâna lui dreaptă.

11. Poziţie contra dreapta ("PCD") - o poziţie în care fata şi băiatul se

mişcă înspre partea dreaptă a partenerului, amândoi folosind acelaşi picior.

12. Poziţie contra stânga ("PCS") - o poziţie în care fata şi băiatul se

mişcă înspre partea stângă a partenerului, amândoi folosind acelaşi picior.

Poziţiile piciorului

Acestea se referă la poziţia unui picior faţă de celălalt picior. De

exemplu: înainte, înapoi, lateral, diagonală înainte (sau înapoi), uşor lateral sau

uşor înainte. etc. P.P." - poziţie de promenadă; "c.P.P." - contra-poziţie de promenadă

"P.L." - poziţie de o parte şi de alta - laterală,

sunt explicate în detaliu în coloana cu mişcările piciorului. Termenul "umăr

stâng" sau "umăr drept" este folosit atunci când poziţia piciorului este uşor

34

alterată. O mişcare de umăr denotă mişcarea părţii corpului către piciorul care se

mişcă înapoi sau înainte şi este folosită înaintea unui pas exterior.

Alinierea

Se referă la poziţia piciorului faţă de spaţiul de dans (încăpere). Termenii

folosiţi sunt: cu faţa, cu spatele şi arătând, ultimul fiind folosit pe paşii laterali

unde alinierea picioarelor diferă de cea a corpului. Arătând este adesea folosit în

poziţia de promenadă (P.P.).

Alinierea picioarelor şi direcţia în care pasul este făcut sunt date

împreună atunci când acestea diferă, cu precădere la poziţia de promenadă în

Paso Doble.

Alinierea apare în descrierile de la Samba şi Paso Doble pentru că aceste

dansuri se desfăşoară în sensul invers acelor de ceasornic.

Amploarea rotaţiei/piruetei. Distanţa dintre picioare la fiecare pas Aceasta a

fost în general măsurată între picioare la fiecare pas şi este dată doar ca o

ghidare. Mai mult sau mai puţin, rotaţiile pot fi făcute de fapt numai atunci când

execuţi mişcările.

Partea piciorului

Aceasta se referă la părţile piciorului atunci când se execută un pas.

Conducerea partenerei

Ori de câte ori paşii fetei nu sunt în mod normal opuşi băiatului, acesta trebuie s-

o conducă în poziţie. Aceste conduceri sunt descrise ca o ghidare dar nu au fost

explicate în mare detaliu, pentru a permite expresivitatea individuală şi

posibilitatea de interpretare a fiecăruia.

CHA-CHA-CHA

Nu putem vorbi despre Cha-cha fără să pomenim în prealabil despre

Mambo. Există trei forme de Mambo: simplu, dublu sau triplu, iar versiunea

triplă are defapt cinci paşi. Din acest tip de dans s-a dezvoltat Cha-cha-ul.

La sfârşitul anilor 1940, în Havana, Cuba, trupele de muzicieni americani

şi cubanezi, cântau în cazinourile marilor oraşe. Câteva dintre aceste orchestre

au încercat să combine ritmul american de jazz, cu cel cubanez de rumba.

Rezultatul a fost Mambo.

Printre numeroasele figuri de mambo, există una care se numea "chatch",

35

care implica trei mişcări rapide ale greutăţii urmate de doi paşi mai lent

realizaţi. Până la începutul anilor 1950, această figură a schiţat un nou dans,

dans numit cha - cha- cha.

Cha - cha-ul a mostenit foarte multe elemente de stil de la "părinţii" lui,

adică mambo şi rumba, rămânând un dans senzual şi foarte energic. Ca

majoritatea dansurilor latine, şi acesta se realizează cu o mişcare a picioarelor

aproape de podea. Şoldurile dansatorilor sunt relaxate şi permit o mişcare

naturală a regiunii pelviene. Partea superioară a corpului se poziţionează

deasupra piciorului cu care se calcă.

Cha-cha-ul este ultimul venit din categoria dansurilor latino-americane.

El a fost văzut pentru prima dată în sălile de dans din America în jurul anilor

1950, fiind o versiune mai lentă şi mai puţin complicată a Mambo-ului, numită

Dublu Mambo. Multă lume s-a plâns că Mambo-ul este prea rapid şi prea

sacadat,orchestrele au început să încetinească ritmul. Creat în Cuba, Chacha-ul

conţine ritmuri africane şi cubaneze amestecate într-un ritm latino.

Numele Cha-Cha-Cha apare prima dată in Haiti, ca fiind o componentă a

clopotului. Acest clopot era făcut dintr-o placă, ce scotea un zgomot de genul

"cha-cha". O altă versiune a numelui acestui dans constă sunetul reieşit de

cubanezele care dansează şi a căror pantofi lovesc cu călcâiele podeaua în ritm

de cha-cha-cha. Şi o altă ipoteză este acea de provenienţă din cuvantul spaniol

"chacha", care înseamnă asistenţa medicală, sau din "chachar" care semnifică "a

mestecă frunze ale arborelui de cacao", sau din "char" care înseamnă "ceai".

La inceputul anilor 50, mari orchestre Cubaneze, precum orchestra

Aragon, cântau Cha-cha şi ca urmare a nebuniei latine, dansul se împrăştia ca

un foc salbatic peste cultura muzicală americană, până cand aproape fiecare

formaţie avea nevoie să adauge un cha-cha pe LP-ullor. Chiar şi la sfârşitul

anilor 60 când Salza începea să se impună, multe formaţii păstrau cha-cha-ul pe

albumele 10L

Genul Cha-cha-ul în sine a fost inventat în 1954 de un violonist cubanez

Enrique Jorrin, membru al orchestrei americane Charanga, care a redus ritmul

mamboului şi a făcut câteva înregistrări care au ajutat la implementarea acestei

schimbări.

Datorita ritmului rapid, cha-cha-ul cere paşi foarte mici. Se dansează pe o

masură de 4/4, tempoul de 30 măsuri pe minut şi numărătoarea de 1,2,3, şi 4.

36

Dansatorii fac întoarceri în execuţia paşilor la care se pot adauga pivotări şi

multe alte mişcări noi fanteziste. Paşi încrucişaţi, rotaţii, mişcări laterale erau

alternate cu frânări sau locuri unde mişcarea se oprea pentru un moment. Cha-

cha-ul cere multe mişcări de şolduri, ceea ce face dansatorii foarte expresivi.

Denumirea acestui dans a fost prescurtata, din Cha-cha-cha devenind Cha- cha.

Cha-cha-ul este un dans plin de viaţă, ce implica mişcări rapide ce trebuie

să degaje O atmosfera veselă, de joacă, puţin obraznică, ştrengărească. Are un

ritm sacadat, plin de vitalitate şi forţă, dansându-se pe melodii ce au împrumutat

multe elemente din jazz, beat şi disco.

Acest ritm se regăseşte şi în repertoriile de astăzi, putand fi auzit în muzica lui

Julio Iglesias, Gloria Estefan, Ricky Martin, Enrique Iglesias, Jennifer Lopez,

Chayanne si multi altii.

Ritmul

Muzica de Cha Cha este scrisă în timp 4/4 şi trebuie să fie cântată la un

tempo de 32-34 bars pe minut pentru examinaţii şi competiţii. În muzica

autentică de cha cha se poate auzi o legătură ritmică între fiecare bar din aceasta

rezultând per total un ritm de 1, 2, 3, 4 & 1 etc. Acest ritm este interpretat de

dansator cu mişcări de picior pe 2, 3,4 &1, dându-i o valoare de bătaie de 1, 1,

1/2, 1/2, 1.

Mişcări de şolduri

Fiecare pas trebuie executat cu presiune pe genunchiul piciorului cu

genunchiul flexat şi pe măsură ce greutatea este preluată pe picior, călcâiul

trebuie să coboare, genunchiul se îndreaptă şi călcâiul piciorului opus trebuie să

fie eliberat pe măsură ce şoldurile se mişcă uşor lateral în direcţia pasului în

mişcare. Această mişcare este mai puţin pronunţată având valoare de bătaie doar

1/2.

Chasse-ul Cha Cha Cha

În forma de bază aceasta este o figură de 3 paşi în care primul pas se

mişcă lateral la numărătoarea ,,4", al doilea pas se închide pe jumătate la

numărătoarea ,,&" şi al treilea pas continuă lateral la numărătoarea ,,1", un

transfer total de greutate fiind făcut pe fiecare pas. Chasse-ul poate fi executat

cu sau fără rotire în orice direcţie: înainte, înapoi, lateral sau rămânând pe loc.

Când se dansează pe loc se poate urma modelul:

37

Numărătoarea

Încrucişează P.S. în spatele P.D. cu un uşor "ronde de jambe

par terre" ……………………………………………. …”4”Apropie P.D. aproape de P.S. ………………………….,,&"

P .S. lateral ……………………………………………… ,,1""

Pas foarte mic înainte P.D. twistând uşor la Sdin şolduri …………………………… ……”4”

Apropie P.S. de P.D. rotindu-te mâna la D ….&

Pas mic lateral P.D…………………………..”1”

ORI

Paşii 1-3 dintr-un P.D. Cuban Break fără rotire 4&1

38

Aceste mişcări sunt, în general, dansate de băiat atunci când paşii fetei cu care

dansează nu sunt normal opuşi.

Prinderea normală

Se stă cu faţa la partener cam la 15 cm distanţă cu capul ridicat şi corpul

în poziţie dreaptă. Băiatul trebuie să-şi plaseze mâna D pe omoplatul S al fetei,

fata odihnindu-şi uşor braţul S pe al lui, urmând curba formată de braţul său

până la umăr. Mâna S a băiatului trebuie să fie ridicată într-o curbă [mă la

nivelul ochilor; fata trebuie să-şi plaseze degetele mâinii D între degetul mare şi

arătător şi ambele braţe trebuie să fie uşor împreunate. Diferitele alte prinderi

folosite în diagrame sunt ilustrate în analiza prinderilor şi a poziţiilor corpului.

Poziţiile braţelor

Braţele trebuie ţinute într-un mod natural şi neafectat, iar poziţia lor nu trebuie niciodată să sară în ochi, adică să fie evidentă. În multe figuri, partenerul este ţinut doar cu o mână; braţul liber nu este niciodată static şi se mişcă încet între următoarele 3 poziţii, preluând un bar întreg de muzică (2, 3,4, 1), pentru a face acest lucru.

Poziţia 1: Prindere normală de dans Poziţia 2: Când dansatorii se despart, braţele libere se mişcă într-un punct departe de trup, aproximativ la nivelul taliei Poziţia 3: Când dansatorii se mişcă unul spre celălalt, dar fără să preia prinderea

normală, braţele libere se mişcă către o poziţie mâna în crucişul corpului

Timing-ul Guapacha Această variaţie de timing se împrumută diferitelor figuri cum ar fi Time Steps şi Cross Basic şi poate fi folosit pentru teste şi examinaţii.

Este descris mai jos pe un P.S. Time Step:Ezită cu greutatea pe P.D. P.S. în spatele P.D., poanta în afară Treci greutatea pe P.D. P.S. lateral spre Chasse S.D.S.

Modele operaţionale de instruire

CHASSE LA DREAPTAPasul Poziţiile picioarelor Numărăto

are 1. PD lateral 4

2. PS (112) lângă PD &

3. PD lateral 1

.

BASIC MOVEMENT

Băiatul 1Începutul în PFFA, picioarele despărţite, greutatea pe PD.

1-5

(poate fi executată până la 1/4)

6. PD înapoi Continui sa te roteşti la S 2 7. Treci greutatea PS Continui să te roteşti la S 38. PD lateral spre chasse DSDContinui sa te roteşti, completând 4& 1 1/8 la S pe paşii 6-10 (poate fi executat până la 1/4)

Sfârşitul în PFFA

Lucrul piciorului: GI tot timpul

Fata

Începutul în PFFA, picioarele despărţite, greutatea pe PS.

1. PD înapoi Începi să te roteşti la stânga 22. Treci greutatea PS Continui să te roteşti 33-5 PD lateral şi uşor înapoi spre chasse SDS Continui să te roteşti la S 4&1,Completând la S pe paşii 1-5(poate fi executată până la ¼6. PS înainte continui să te roteşti la S 27.Treci greutatea PS Continui să te roteşti la S 38. PD lateral spre chasse DSD continui să te roteşti, completând 4&1, 1/8 la S pe paşii 6-10 ((poate fi executat până la 1/4).

Sfârşitul în PFFA

Pasul l Poziţia picioarelor Rotaţie Numărătoarea

l. PS înainte Începi să te roteşti la S 2

2. Treci greutatea pe PD

Continui sa te roteşti la S

3 3-5 PS lateral şi uşor Continui sa te roteşti la 4&1