Săptămâna Patimilor

Deniile din Săptămâna Patimilor sunt

unele dintre cele mai profunde, frumoase

şi înălţătoare slujbe creştine. Deniile au

apărut odată cu creştinismul şi se ţin în

Postul Mare al Paştilor, post care durează

şase săptămâni.

Deniile din Săptămâna Mare atrag însă o

mulţime de credincioşi; se săvârşesc în

biserici începând cu seara Floriilor, deci

din duminica a şasea a postului, până

vineri seara, când se cântă şi Prohodul

Domnului.

Deniile sunt slujbe care se ţin după orele

18-19. Denia se deosebeşte de prive-

ghere, care înseamnă tot slujba de seară,

prin faptul că se referă numai la utrenia

săvârşită seara. Cele două denii din

săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor

de joi şi sâmbătă săvârşite seara, în ajun.

De luni până vineri, în ziua cumplită a

răstignirii, preoţii rostesc rugăciuni

rituale, cânturi, citesc fragmente liturgice

din Vechiul Testament (Psalmi, Profeti

etc.), numite paremii. Cât despre

Evanghelii, ele sunt rânduite astfel ca în

fiecare zi din Săptămâna Patimilor să se

citească o anumita Evanghelie.

Cele mai importante denii sunt cele de

joi şi vineri seara, cunoscute şi sub

denumirile de denia mică şi denia mare.

Cea de joi seară are ca elemente

specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale

patimilor şi scoaterea Sfintei Cruci în

mijlocul bisericii. Cea de vineri seară se

deosebeşte de celelalte denii prin

Cântarea Prohodului, şi înconjurarea

bisericii cu Sfantul Epitaf (cusătură sau

pictură de mare frumuseţe care

reprezintă scena punerii în mormânt).

Vinerea Mare este ziua de doliu a

creştinătăţii: atunci a fost răstignit

Mântuitorul. De aceea, în această zi, în

orice biserică creştină din lume, nu se

oficiază slujba Liturghiei. Liturghia însăşi

înseamnă jertfa şi se consideăa că nu se

pot aduce două jertfe ţn aceeaşi zi. De

aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică.

În schimb, vineri seara se oficiază Denia

Prohodului. Mai întai, tineri şi bătrâni, ţn

lanţ neîntrerupt, trec pe sub masa plină

de flori, masă ce simbolizează catafalcul

Domnului. Pe ea este aşternută o faţă de

masă bogat pictată, cu punerea în

Mormânt a Mântuitorului (Epitaf),

precum şi Evanghelia împreună cu

Crucea. Apoi, preoţi i , strana ş i

credincioşii cântă Prohodul Domnului.

Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă

săvârşite seara, până târziu în noapte, ci

scopul lor principal este, ca prin

rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei

Scripturi şi meditaţie, prin pocainţă şi

post, să alungăm din suflet întunericul

păcatelor şi să ne umplem de lumina cea

tainică şi nevăzută a prezenţei iubitoare a

lui Hristos în noi.

Joia Mare În Joia Mare se prăznuieşte spălarea p ic ioare lor ucen ic i lor de căt re Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare câte o dorinţă şi dezlegându-le când dorinţa s-a împlinit. Acestă aţă şi-o pun sub pernă seara, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă. Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, ca ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la mosie o feresc de piatră. Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se

Duminica Floriilor

În Duminica Floriilor, în bisericile

ortodoxe, se binecuvântează ramurile de

salcie. În popor există credinţa că salcia

are puteri miraculoase: alungă duhurile

necurate, iar animalele şi pământurile

sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De

aceea nu trebuie să ne mirăm dacă o mai

întâlnim atârnată în adăposturile

animalelor.

Salcia care era dusă la biserică trebuia să

aibă mugurii desfăcuţi. În cazul în care

vremea fusese neprielnică pentru

înmugurire, atunci crengile de salcie erau

puse în ap; cu cel puţin o seară înainte de

a fi duse la biserică.

Există şi obiceiul lovirii uşoare cu

crenguţa de salcie. Părinţii îşi loveau uşor

cu ramurile de salcie copiii, spunând:

„Bătaia salciei, să fii sănătos ca aceasta!“

Salcia era pusă şi în apa în care se îmbăiau

copiii.

Mugurii de salcie erau consideraţi

vindecători. Cei care mâncau muguri de

salcie, scăpau de friguri şi de alte boli.

Mugurii de salcie erau introduşi în aluatul

pentru pâine. În popor, există credinţa ca

salcia sfinţită aruncată în foc, poate ajuta

în cazul unui incendiu. Cu salcie sfinţită,

înmuiată în agheazmă, erau stropite atât

casele oamenilor, cât şi încăperile unde

stăteau animalele, pentru a fi ferite de

lucrarea duhului necurat.

Traditii,

Obiceiuri şi supertiţii de Paste

lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leaga intr-un ciorap subţire şi aşa ţl fierb, ca să iasă "cu model". Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarniţă), cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură. Spiritualitatea românească păstrează şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înrosi ouăle din coşul ei. Şi pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roşii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există şi alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, aşa cum era şi în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paştele sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor (creştini) valahi.

ţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.

Sfintele Paşti Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mor-mântul s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţeşte pasca şi prinoasele. În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfinţească pâinea numită paşti, fie sub formă de anafură sau anafura amestecată cu vin (în Vestul ţării). În Bucovina, această pâine, sub formă de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujeşte Sfântul Maslu. Din Moldova mai ales s-a împrumutat obiceiul ca femeile să pregătească din grâu pasca. Ea se frământă din făina curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între impletituri se pune brânza sărată sau dulce, frământată cu ou şi stafide. Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat - flori, spirale, frunze, etc. Tradiţiile populare ale românilor, dar şi ale creştinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca şi mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia

Vinerea Mare Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru ca în această zi a fost răstignit şi a murit Mantuitorul lumii. Zi aliturgica, pentru ca Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuito-rul, înconjurat de Apostoli şi Maica

Domnului)

Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu ţes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afuma casa cu tămâie, înconju-rând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihăniile să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la biserică.Înălţătoare zi de doliu, tacere şi medita-

pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar şi este aşezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi. Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se înconjoara de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.În popor se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apă rece de trei ori în acestă zi vor fi sănătoşi tot anul. Femeile nu umplu borş în acestă zi, să nu se scalde

Traditii,

din ţara Egiptului. Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împarţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi. La biserică pasca este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După sfintţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri puri-ficatoare, asemeni anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfinţit, femeile pun cârnaţi, ouă roşii şi împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte alimente. Acestor alimente, sfinţite, li se atribuie puteri vindecătoare.

creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi

o monedă de argint, peste care toarna

apă neîncepută. Există apoi datina de a se

spăla, dându-şi fiecare cu oul roşu peste

obraz şi zicând: "Să fiu sănătos şi obrazul

să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi

să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate

ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit ca ouăle în

zilele Paştilor." Atunci când se da cu banul

pe faţă, se spune: "Să fiu mândru şi curat

ca argintul. Iar fetele zic: "să trec la joc din

mână-n mână, ca şi banul", "să fiu uşoară

ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe

apă." În unele sate, în lighean se pune şi o

crenguţă de busuioc existând credinţa că,

dacă te speli cu el, vei fi onorat ca

busuiocul.

Familia creştină se asază apoi la masa

pascală. După această masă, capul

familiei ciocneşte ouă cu soţia şi la

formula tradiţională :"Hristos a Înviat!"

adaugă: "Hai să ciocnim ouă, ca să

ajungem şi la anul Paşti frumoase, iar

după moarte să ne vedem iarăşi în

ceruri!" Apoi ciocnesc şi ceilalti membri ai

familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul

mai întâi revine celui mai în vârstă. Se

crede că, făcând acest lucru, membrii

familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.

Se spune că în prima zi de Paşti nu e bine

să mănânci ouă roşii, pentru că tot anul

mormintele celor morţi din neamul lor.

Din acest moment salutul obişnuit este

înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care

se răspunde "Adevărat a-nviat", salut

păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o

formă de mărturisire a Învierii şi a

credinţei creştine.

La întoarcerea de la slujba de Înviere,

Sarea era folosită la sfinţirea fântânilor,

iar azi e pusă în mâncare. Cuişoarele se

spunea că sunt bune pentru dureri de

măsele, iar cu făina se freca ochiul vitei

bolnave de albeaţă. Despre usturoiul

sfinţit se spunea că nu se strică; dar

folosea şi la alungarea strigoilor sau

pentru tămăduirea celor bolnavi de

vătămătură.

Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării

de la Înviere, care este păstrată şapte ani

şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau

mari primejdii. Noaptea Învierii este deo-

sebită, ea simbolizând noaptea luminii, a

izbăvirii omului din iad, din pacat şi din

moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire

va învia după modelul Învierii lui Hristos.

De aceea, în zilele noastre, Învierea este

privită ca o sărbătoare a luminii. Seara

sau la miezul nopţii, când oamenii merg la

slujba Învierii, aprind lumânări la

Traditii,

În unele locuri se spune că, cine mănâncă

ouă în ziua de Paşti va fi uşor peste an. În

trecut albuşul de ou roşu sfinţit se usca, se

pisa şi se sufla în ochii bolnavi de albeaţă,

ai vitelor şi oamenilor. Cu slănina se

ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De

asemenea, pentru friguri, omul se afuma

cu slănina şi tămâie puse pe o lespede.

Slănina, consumată ca atare, se spunea că

are proprietăţi tămăduitoare pentru

oameni şi vite. Hreanul sfinţit se păstra în

pământ, crezându-se că el curăţeşte apa

fântânilor, vindecă de boli şi friguri. Dacă

cineva îl consumă când vine de la biserică,

se spune că va fi iute şi sănătos tot anul.

Exită superstiţia ca cine cade sau se

împiedică, ducându-se la Învierea

Domnului, îi va merge rău tot anul. Se

spune că cine se naşte în ziua de Paşti, mai

ales când trage clopotul prima dat; la

biserică, va fi norocos toată viaţa.

Superstiţia spune că cine moare de Paşti, în

Săptămâna Luminată sau chiar între

Înviere şi Înălţare, ajunge în Rai, căci

păcatele îi vor fi iertate şi aşa cum arată şi

uşa deschisă din mijlocul altarului, uşile

Raiului sunt deschise. Cojile de ouă roşii se

aruncă pe o apă curgătoare; superstiţia

spune că ele ajung la Blajini şi astfel ei îşi

dau seama că a venit Paştele. Nu e bine să

iei sare cu mâna din solniţă de Paşei, căci îţi

vor tanspira mâinile tot anul.

Superstitii de Pasti

„îţi va mirosi gura ca oul clocit" sau că e

bine să mănânci ouăle nesărate, căci

altfel ţi se vor roşi mâinile. În ziua de Paşte

se spune că nu e bine să dormi, că-ţi ia

strigoiul anafura dintre dinţi, o vinde

diavolului şi nu mai ai noroc în casă.

În noaptea de Înviere fiecare tânăr sau

bătrân vine la biserică ca să ia parte la

Înviere şi să ia lumină.

Fiecare credincios poartă în mână o

lumânare pe care o va aprinde din lumina

adusă de preot de pe masa Sfântului Altar.

Această lumină se va ţine aprinsă în tot

timpul săvârşirii Sfintei Învieri.

Aceasta lumanare este simbolul Învierii, al

biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui

Hristos asupra întunericului păcatului.

După Înviere, fiecare om se întoarce cu

lumina, numită în cele mai multe părţi

lumina Învierii, aprinsă acas;. După ce

păşesc peste prag, se închină, iar apoi sting

lumânarea în grindă, afumând-o pe

aceasta în semnul crucii. După numărul

acestor cruci se socoteşte numărul anilor

de când e casa sau câti ani s-a trăit în ea.

Lumânarea e păstrată cu cea mai mare

sfinţenie tot anul pentru a o avea la

îndemână şi a o putea aprinde la întâmplări

primejdioase. În unele zone, cu lumina

Învierii se afumă vitele.

Lumânarea de Înviere

Traditii,

Săptămâna de după Paşti (Săptămâna

luminată) era ţinută de femei aproape

toată: marţea pentru boala cea rea,

miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia

pentru grindină, vinerea pentru rodirea

pământului.

Cea mai mare sărbătoare din această

săptămână este însă Izvorul Tămăduirii,

ţinută vineri. Sărbătoarea îşi are originea

în a doua jumătate a primului mileniu

creştin, pe la anul 450, când se spune că

viitorul împărat Leon cel Mare a întâlnit

prin pădure un orb, care i-a cerut apă. El a

căutat şi a găsit un izvor, cu apa căruia s-a

vindecat orbul. Iar când a devenit împărat

(aşa cum îi proorocise Maica Domnului

când căuta izvorul) a zidit o biserică lângă

izvorul tămăduitor, la care s-au făcut

multe vindecări şi minuni. În prezent, săr-

bătoarea se ţine în cinstea Maicii Domnu-

lui, considerată Izvorul Tămăduirii, ca Cea

care L-a născut pe Hristos Dumnezeu, de

la care vine tot darul.

-

-

În această zi se face,

în toate bisericile, aghiazma, pentru tă

măduirea de boli. În trecut, se făceau

procesiuni cu icoana Maicii Domnului la

câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai

propice pentru sfinţirea izvoarelor şi a

fântânilor, considerate sacre în tradiţia

populară. În unele locurise crede chiar că

toate izvoarele sunt sfinţite şi tămădui

toare în această zi. În zona Dâmboviţei

este obiceiul să se stropească, cu această

apă, casa, animalele, păsările şi fântâna.

Duminica Tomii

Duminica imediat următoare Învierii este

numită Duminica Tomii, fiind ziua în care

Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care

nu fusese cu ceilalţi apostoli când li s-a

arătat Domnul, şi se îndoia de Învierea

Mântuitorului. În popor se crede că raiul

rămâne deschis de la Înviere până la

această dată pentru sufletele aflate în

iad. De asemenea, se crede că cei ce mor

în această perioadă merg în rai pentru că,

în acest interval, uşile raiului sunt

deschise, iar ale iadului, închise. Despre

cei ce se nasc în această perioadă, se

spune că vor avea noroc toată viaţa.

Dumininica Tomii se mai numeşte şi

Paştele mic. În această zi, prin sate, încă

se mai fac hore. Mai demult, tinerii se

legau fraţi "de sânge", "pe datul mâinilor"

sau "pe păr".

În prima luni din a doua săptămână de

după Paşte se serbează Paştele Blajinilor,

Paştele Morţilor. Despre Blajini se crede

că sunt fiinţe mitice, care locuiesc în

Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se

crede că ar fi copiii nebotezaţi, morţi

după naştere sau oamenii de demult, cu o

credinţa mai curată decât a pământenilor.

La acestă sărbătoare, se împart bucate

pentru morţi, cu credinţa că acum sufle-

tele lor sunt slobode şi se pot înfrupta din

acestea. Celor ce nu împart se spune că le

vor cere morţii noaptea. Se făceau, în

unele locuri, sărbători câmpeneşti, unde

oamenii mâncau ouă roşii şi încondeiate

(ale căror coji se dădeau pe apă curgatoa-

re) sau colaci. Sărbătoarea este mai puţin

ţinută în ziua de azi.