Autorul tezei este cunoscut în lumea arteiromâneºti în triplã ipostazã de actor,manager ºi pedagog. Subiectul lucrãrii

de faþã ni se pare unul important, deoarece puþinidoctoranzi au dovedit, în ultimii ani, apetenþã pen-tru realitatea plãcutã ºi mai puþin plãcutã a orga-nizãrii instituþiilor de spectacol în ultimul sfert deveac.

E un demers interdisciplinar, de teatrologie, sta-tisticã, politici culturale ºi sociologie. Lucrarea,excesiv documentatã, are pe alocuri sclipiri deerudiþie, problematica fiind adusã permanent încontext istorico-politic, citatele alese dovedind cul-turã ºi seriozitate a abordãrii. Iar metoda – person-alitate ºi chiar spirit polemic.

Capitolul 1, Introducere, debuteazã cu opolemicã: doctorandul e împotriva lui... J.J.Rousseau. Scopul tezei – sã afirme moralitateateatrului ºi utilitatea lui. Analizã ºi evaluare a mod-elului teatral românesc, „cel atît de contradictoriuprin reuºite, dar ºi prin stagnare, prin creativitate,dar ºi prin lipsa de motivare a artiºtilor” (pag. 6-7).

Aducînd în sprijinul afirmaþiilor cifre ºi sondaje,Vlad Rãdescu remarcã paradoxuri de tranziþie: aufost perioade în care numãrul reprezentaþiilor a cres-cut, dar al spectatorilor a scãzut! Desigur, observaþi-ile nu au valoare de generalizare, în ultimii douãze-ci ºi patru de ani relaþia teatru/public prezentîndoscilaþii, plusuri ºi minusuri, în funcþie de prestigiulfirmei ºi localizarea ei.

O întrebare a tezei, care apare în acest capitol ºicontinuã pînã la finele ei: mai e nevoie de teatru?Rãspunsul nu poate fi decît afirmativ, deci nu tre-buie filosofat în exces. Mai ales cã un om de teatrunu poate concepe alt rãspuns. De peste 45 de ani audaceastã îngrijorare ºi stau liniºtit, cum ºi teatrulînsuºi stã.

Cap. 2. Genurile proxime & teatrul. Ele ar fi:proximul istoric – dupã 6 martie 1945; proximul

estetic; ºi unul geografic. Pentru perioada comunistã, s-ar putea explica

succesele ei (fiindcã au fost!, recunosc!), prin citat-ul, bine ales, „nefericirea ne face creativi” (Eric G.Wilson). Artiºtii au fost obligaþi sã convieþuiascã custructurile de partid, cenzorii ºi informatorii, iarumilinþa lor genera inspiraþii artistice.

Cap. 3. Mai e nevoie de teatru? Cum spuneammai sus, da! Prin el, demonstreazã autorul, compen-sãm nevoia de sacru. ?i, mai mult, teatrul multiplicãsacrul. „Prin apelul la spectacol, publicul se alãturãunei obiectivitãþi reflectatã de Marele Timp Mitic”(bine aleasã definiþia din des-citatul Sorin Criºan!).Aici Vlad Rãdescu încearcã, cu succes, o trecere-nrevistã, eruditã, a civilizaþiilor & mentalitãþilor, dinantichitate pînã azi.

Cap. 4. Raport despre starea teatrului. De dupã1989. Analizã lucidã, dinãuntru, a fenomenului,evidenþiind lumini ºi umbre. Trecerea de la entuzi-asmul romantic al eliberãrii, la dezamãgirea obser-vaþiei cã schimbarea n-a avut loc în profunzime.Modificarea funcþiei de director, în manager.

Sunt comentate, în oglindã, teatrul etatizat ºi celalternativ. Cel de repertoriu, ºi cel de proiect.Tematica teatrului independent din România.Apãrîndu-l pe cel din urmã, doctorandul alege uncitat din Cristina Modreanu, care spunea, cu regret,despre selecþionerul FNT din 2012, cã a ignoratmiºcarea de teatru independent din ultimii zece ani.„La umbra falnicului stejar al teatrului românesc, dece nu am avea grijã ºi de apariþia noilor lãstari?” (seîntreabã VR, cu ecou din Delavrancea, la pag. 107).ªi mai comenteazã, cu sclipiri dramatice, raportulsubzistenþã/ supravieþuire, grevat de numãrul preamare de absolvenþi actori – accesul lor în teatrele derepertoriu fiind, practic, blocat.

Ciudat! Un ex-director de teatru de repertoriu (îndouã rînduri!) ºi un cadru didactic în funcþiune,exprimã reticenþe faþã de sistemele în care s-a înreg-

4343Revista românã nr. 3 (73) / 2013

O TEZÃ DE DOCTORAT:

TEATRUL ROMÂNESC ªI EXPERIENÞELE CULTURALE POSTDECEMBRISTE,

DE VLAD RÃDESCU

Bogdan ULMUBogdan ULMU

imentat!...Se mai încearcã o clasificare: cîte categorii de

public avem. Într-un top al celor mai bune specta-cole de dupã 89 intrã Trilogia anticã, Ghetto, TitusAndronicus; spectacole cam vechi, opineazãcomentatorul. E o involuþie în arta spectacolului, orio formã de nostalgie? „Nici stagnare, nici nostalgie,doar o dureroasã diluare” (trage concluzia, cu lucid-itate, Carmen Stanciu – pag. 140).

Analiza unui declin – Teatrul Nottara ºi expri-marea unui adevãr neplãcut – regizorii importanþiocolesc Capitala. ªi? Nu se aratã afectaþi nici man-agerii, nici comedienii!

Doctorandul preia ºi afirmaþii discutabile: unadin ele – doar 2% dintre români merg la teatru!Imposibil! Fiindcã de mici sunt aduºi la teatru, cuºcoala. Sau: un singur spectacol genial am avut, înRomânia – Troilus ºi Cresida. Oare? Am o listã dedouãzeci, pe care o þin la dispoziþia curioºilor...

Cap. 5. Teatrul românesc de dupã 89 ºi literatu-ra. Raportul dintre repertoriu ºi scenarii posibileextra-dramatice. O polemicã cu afirmaþia lui MirceaGhiþulescu cã înnoirea teatrului se face prin text, nuprin regie. Desigur, e evident, axiomatic (ºi) prinregie! Iar dramatizarea este ºi un gest cultural! –zice VR. Just!! Încã din 1867 apare Dama cucamelii cu Mihail Pascaly. Se reia, des. Apoi aparpe scenã Anna Karenina, Învierea, FraþiiKaramazov.

Mai aproape de noi, Istoria ieroglificã, Tinereþefãrã bãtrîneþe, Adela, Dimineaþa pierdutã, Niºteþãrani (Cãtãlina Buzoianu); Lãpuºneanul, Pãdureaspînzuraþilor, Karamazovii (Dan Micu); Baltagul(Penciulescu); Tinereþea lui Moromete (AncaOvanez); Ion (Dan Alecsandrescu); Arta conver-saþiei ºi o listã cu dramatizãri jucate pe scenelenoastre dupã 1989, cu oprire pe Dostoievski. Eutilã, fiindcã subiectul e rar abordat în teatrologianaþionalã.

VR vrea teatru de artã, mai bun, valoros, oferittuturor cu generozitate. Pãstrînd sintagma paradox-alã a lui Vitez, „un teatru elitist pentru toþi”!

Cap. 6. Regia ºi teatrul românesc. Un joc decuvinte al autorului: „regia = regina”. Sã nu uitãmcã o spune un actor!

Aici, sunt trecute-n revistã personalitãþi ºi ºcoliregizorale. Sunt creionate portrete de regizori dingeneraþii diferite: Cãtãlina Buzoianu („nu mairegãsesc omogenitate ºi spirit în teatrele dinBucureºti, spun asta cu mare amãrãciune”; de altfel,

o confesiune a artistei este deprimantã, prinînºiruirea de nedreptãþi depistate, ºi te obligã sã te-ntrebi: dacã un regizor consacrat este atît de deza-mãgit, cum o fi unul ghinionist?), Purcãrete, VictorFrunzã (practicantul unui „teatru cald”, careinoveazã fãrã ostentaþie).

Cap. 7. Teatrul românesc & politici culturale. Oconcluzie ciudatã: deºi sub cenzurã, T. Bulandra nuera inferior, axiologic, celui... ieºit de sub cenzurã!Interesant! Probabil unde Ciulei ºi Pintilie, în oriceregim politic, tot ei erau!

La fel, Teatrul Mic ºi Giuleºti. Uneori, chiarPiatra. ªi aici deplînge situaþia teatrelor indepen-dente, dar ºi remanierea catastrofalã a ICR, ori des-fiinþarea canalului tv România Cultural. „Eficienþaautoritãþii statului, în domeniul culturii, lasã mult dedorit”. Da, aºa e! Dar ce-i de fãcut? Teza de faþã, caºi discuþiile care se vor isca în jurul ei, nu schimbãnimic: din pãcate...

A apãrut „directorul însingurat” (e citat M.Moraru). Dar nu ºi regizorul (Manea)? Actorul?(marele Emil Botta, spre exemplu). Dramaturgul?(Horia Lovinescu era unul dintre ei). Criticul?(Valentin Silvestru, dupã 90, a fost un teatrologînsingurat, solitudinea contribuind, cert, la moarteasa).

Cap. 8. Concluzii. „Nu am ocolit diferenþelemarcante dintre teatrele din Capitalã ºi cele dinprovincie”. Care-s? ªi-n favoarea cui? TeatrulMaghiar din Cluj & cel din Sibiu, ori cel german dinTimiºoara, în ultimii ani, nu-s sub teatrele dinCapitalã! Dimpotrivã!

Teatrul de repertoriu nu-i, automat, teatru deartã; de acord. Dar teatrul independent, este? Demeditat.

Dintre multele citate-concluzii posibile ºiimposibile, am ales: „Teatrul converteºte trecutul,în prezent” (G. Banu). Sau: este obligat teatrul sãaibã un mesaj? De multe ori, lipsa lui e maifecundã! (P. Þuþea).

Teatrul de artã: se vede forþa violentã a ideilor,„cum ele îndoaie ºi chinuie corpurile” (Vitez). „Nuputem da vina doar pe guvernanþi”; fireºte! Noiimanageri sunt la fel de ineficienþi, rutinaþi ºi parcãobligaþi sã repete greºelile antemergãtorilor (cu miciexcepþii). Unde-i opera artisticã a prezentului?Unde, statutul artistului, updatat? Politicile publicenu s-au fãcut simþite-n România. Sau, nu cum ne-am fi aºteptat...

4444 Revista românã nr. 3 (73) / 2013