O istorie a maghiarilor

Autori

Ferenc Páll-Szabó (coordonator ştiinţific), Sándor Pócsai,

Dr. Ciprian Rad, Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann

Editura Világhírnév

Cluj, 2014

2

© Editura Világhírnév

© Ferenc Páll-Szabó, Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad,

Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann

O istorie a maghiarilor

Editura Világhírnév, Cluj, 2014

Ferenc Páll-Szabó (coord.ştiinţific), Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad,

Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann

Coordonator proiect: Szabó Csaba (Clubul Media Corbul Alb)

Coperta: Szabó Gellért, Kocsis Gréti

Redactor: Szabó Csaba (Clubul Media Corbul Alb)

Ilustraţie hărţi: Szabó Csanád

Director editură: Szegő József

Tiparul a fost realizat la Tipografia Eurocolor, Zalău

Pe copertă: Ştefan cel Sfânt (Cronica Pictată de la Viena); Széchenyi István (medalie

din bronz de Lapis András); In memoriam 1956, Cluj (memorial realizat de Szakáts

Béla).

Pe coperta a IV-a: Victoria lui Ştefan I. asupra bulgarilor (Cronica Pictată de la

Viena).

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României O istorie a maghiarilor / Ferenc Páll-Szabó (coord.), Sándor

Pócsai, .... - Cluj-Napoca : Világhírnév, 2013

Bibliogr.

Index

ISBN 978-606-93239-5-3

I. Páll-Szabó, Ferenc

II. Pócsai, Sándor

94(439)

323.1(=511.141)(498)

3

Prefaţă

Sine ira et studio este primul lucru pe care l-am învăţat cu toţii pe

băncile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, din

Cluj-Napoca. Cu toate acestea, deşi pare simplu, acest ideal este

imposibil de atins. Apartenenţa la o naţionalitate şi educaţia îşi spun

întotdeauna cuvântul. Dacă pentru un francez, Napoleon este erou

naţional, pentru ruşi, cărora le-a pricinuit atât de multe necazuri, este un

invadator.

Nici în cazul celor două popoare vecine, românii şi maghiarii, situaţia

nu poate fi deosebită. Trăind în proximitate atât de mult timp, au apărut

inevitabil conflicte, care, aşa cum este firesc, sunt privite diferit de cele

două părţi. Acest volum îşi propune să ofere cititorului român o altfel

de viziune a istoriei poporului maghiar, prin prezentarea atât a punctelor

de vedere ale istoriografiei româneşti, cât şi ale celei maghiare. Nu

ne-am propus să dăm sentinţe, să oferim răspunsuri. În istorie, adevărul

este relativ şi depinde de punctul de vedere al autorului.

Lucrarea noastră nu are pretenţii ştiinţifice, nu se adresează celor care

deja au opinii formate, de neclintit, ci persoanelor care vor să afle mai

multe despre cei care trăiesc alături de ei. Astfel, am lăsat deoparte

multe dintre elementele unei lucrări academice. Pentru a uşura citirea

textului, am renunţat la notele de subsol , bibliografia fiind şi ea redusă

la câteva titluri. Am fi putut înşira sute de cărţi pe care le-am consultat,

atunci când am redactat acest volum, dar aşa ceva nu îşi are rostul, în

cazul de faţă. În privinţa numelor, deşi nu ni se pare o practică tocmai

corectă, am ales să le traducem pe cele care au intrat în forma tradusă,

în conştiinţa românească. La fel am procedat cu numele de localităţi,

cele din Transilvania apar în forma românească (varianta maghiară

apărând în paranteză), singurele păstrate, în original, fiind aşezările

aflate pe teritoriul Ungariei de azi.

În final, am dori să mulţumim tuturor celor care ne-au sprijinit la

realizarea acestei cărţi şi să sperăm că efortul nostru va fi o lectură plăcută şi utilă celor care doresc să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre

istoria maghiarilor.

Autorii

4

De la origini până la descălecat

Povestea originii poporului maghiar – cum este cazul oricărui

popor – se pierde în negura timpului. Nu a ajutat deloc nici faptul că,

din cauza unor teorii considerate astăzi eronate, timp de secole, locul lor

de origine a fost căutat foarte departe de ceea ce considerăm azi

teritoriul de formare al acestui popor.

În acest moment comunitatea academică maghiară consideră că

limba maghiară face parte din limbile uralice, iar naţiunea maghiară este

cea mai numeroasă populaţie din această grupă. Limbile uralice sunt

vorbite de circa douăzeci şi cinci de milioane de oameni. În comparaţie,

vorbitori de limbi indo-europene (grupă din care face parte şi limba

română) sunt peste trei miliarde.

În jurul anului 3000 î.e.n., limbile uralice s-au divizat în grupul

fino-ugric şi cel samoed. Popoarele samoede trăiesc astăzi în Siberia de

nord şi sunt în pragul dispariţiei (multe limbi din această grupă nu mai

există).

O mie de ani mai târziu s-a destrămat şi unitatea fino-ugrică: o

parte a populaţiei s-a mutat la vest de Munţii Ural, formând grupul fino-

permic din care s-au născut limbile permice (vorbită de udmurt şi komi)

şi cele balto-finice (adică finlandezii, estonienii, carelienii, dar şi

laponii, cheremişii ori mordvinii).

Populaţia ugrică (sau ugriană) a rămas pe loc, la est de Munţii

Ural şi în zona Transuralică. Stepele din această zonă au fost ideale

pentru creşterea animalelor, dar erau potrivite şi pentru agricultură.

Arheologii presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului,

purtătorii culturii Cercascul, de tip Andronovo, caracterizată prin case

de lemn adâncite parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât

înhumaţia cât şi incineraţia.

În secolul XII î.e.n., datorită schimbărilor climaterice (zona a fost

parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup numeros) s-a

destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie mutându-se spre sud.

Din aceştia s-a format ulterior poporul maghiar, iar din cei rămaşi

5

popoarele hanti (conform datelor recensământului oficial din 2010

astăzi trăiesc vreo douăzeci de mii, dintre care puţin peste zece mii

vorbesc limba, restul s-au rusificat) şi manşi (din această etnie au mai

rămas circa unsprezece mii de persoane, potrivit aceluiaşi recensământ).

Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Disctrictul Autonom

Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a râului Ob.

Părăsirea definitivă a teritoriilor de rezidenţă nu se făcea la voia

întâmplării. Odată obişnuite cu locul găsit, popoarele, chiar şi cele

nomade, căutau sălaşuri noi doar în situaţii de urgenţă: atunci când

atacul unui alt popor le ameninţa cu nimicirea sau când schimbările

climaterice nu mai permiteau asigurarea traiului pe meleagurile

respective. Chiar şi în primul caz, vremea a fost de obicei factorul

cheie: undeva în adâncul stepelor ruseşti sau în oricare alt loc, un grup a

pornit la drum, presat de climă, atacând alte naţii, care, la rândul lor şi-

au atacat vecinii, creând un efect asemănător jocului de biliard.

Nu trebuie să ne imaginăm că în lumea stepelor ruseşti a avut loc

o mişcare continuă. Chiar dacă popoarele nomade au migrat, această

migraţie a avut două direcţii: vara spre zonele submontane, răcoroase,

care ofereau păşuni bogate şi în timpul secetei, iarna spre câmpiile care

ofereau hrană şi erau mai calde în comparaţie cu zona submontană,

nomazii alternând între cele două teritorii bine definite. Astfel, părăsirea

locului obişnuit se făcea doar în condiţii de maximă necesitate şi era

precedată – dacă pericolul nu era unul imediat – de o atentă verificare a

teritoriului care urma să fie ocupat.

Exemple pentru acest fenomen putem găsi uşor: cel mai

spectaculos a fost cel cauzat de atacul hunilor. Aceştia au fost alungaţi

de către chinezi din locurile lor de baştină, ajungând să sperie toată

lumea cunoscută. Odată cu atacul acestor călăreţi feroce, harta Europei

s-a schimbat radical: vizigoţii au ajuns în Peninsula Iberică, ostrogoţii

în Italia, iar vandalii chiar au părăsit bătrânul continent şi s-au stabilit în

Africa (desigur aceste evenimente nu s-au întâmplat imediat după atacul

hunilor, dar se observă clar că ei au stat la origini).

Dacă tot am vorbit despre huni, trebuie să amintim de cealaltă

teorie legată de originile poporului maghiar, acceptată timp de sute de

ani chiar şi de către oamenii de ştiinţă ai vremurilor respective: originea

comună a maghiarilor şi hunilor. Potrivit lui Anonymus, autorul unei

6

cronici a maghiarilor la începutul secolului XIII (sau mijlocul secolului

XII, potrivit istoriografiei româneşti), maghiarii, odată cu descălecatul,

se întorc pe teritoriul ocupat de strămoşul lor, Attila, regele hunilor. El

afirmă că o parte a acestui popor se retrage în Asia (sec.V), unde va

forma, împreună cu cei rămaşi acolo, poporul maghiar, întorcându-se

sub conducerea lui Árpád, secole mai târziu, adică în 895.

Această variantă a fost pusă sub semnul întrebării acum un secol

şi jumătate, iar, în acest moment, originea fino-ugrică fiind cea oficială.

Dintre popoarele fino-ugrice doar trei au reuşit să-şi formeze

propriul lor stat independent: Ungaria, Finlanda şi Estonia, alte seminţii

trăiesc în republici ruse (cum ar fi Republica Mari, Republica Udmurt,

Republica Mordvin), în districte sau alte formaţiuni administrative mai

mult sau mai puţin autonome în Rusia, Suedia ori Norvegia. Aceste

popoare îşi trimit reprezentanţii la Congresul Fino-Ugric, organizat din

patru în patru ani.

Totuşi, în ultima vreme, cercetările antropologice au arătat că

poporul maghiar – ca şi celelalte popoare de altfel – s-a format prin

combinarea mai multor elemente etnice, printre care se presupun şi

rădăcini asiatice de origine turcică.

O teorie mult discutată este cea a dublei descălecări. Potrivit

arheologului transilvănean László Gyula, născut la Rupea (Kőhalom;

jud. Braşov), sosirea maghiarilor a avut loc în două etape: prima grupă a

sosit, în opinia lui, spre mijlocul secolului VII, atunci când în Imperiul

Avar, format în bazinul carpatic un secol mai devreme, se observă

apariţia unui nou orizont arheologic numit, de cercetători, „avar târziu”.

Populaţia creatoare a acestei culturi este considerată de majoritatea

arheologilor onogură – bulgară (populaţie turcică). László Gyula este de

părere însă că majoritatea nou-sosiţilor sunt maghiari, astfel, la venirea

lui Árpád, în 895, el a întâlnit aici deja o populaţie maghiară. Această

idee a fost dezvoltată şi de alţii care susţin că maghiarii au sosit în mai

multe valuri. Totuşi această teorie, deşi este una destul de populară, nu

se bucură de acceptul liniei oficiale a istoriografiei maghiare.

O altă teorie, de data aceasta respinsă unanim de lumea ştiinţifică

maghiară, este a originii sumeriene. Bazându-se pe nişte elemente

lingvistice vagi, s-a ajuns la „concluzia” că limba maghiară este

apropiată de cea sumeriană. În promovarea acestei teorii mai aparte a

7

avut rol important scriitorul clujean István Szőcs, care a publicat în

1979 la prestigioasa editură Kriterion studiul (volumul) întitulat „Nava

de mătase” (Selyemsárhajó), un volum care la vremea respectivă era

aprig dezbătută de lumea culturală maghiară.

Magna Hungaria

În jurul anului 550, stepele ruseşti au fost martorele unui nou

conflict în urma căruia populaţia maghiară a fost nevoită să-şi

părăsească teritoriile, mutându-se la vest de munţii Ural, în zona de

izvoare a râului Don.

Cercetările arheologice au arătat că, în această zonă, a sosit o

populaţie al cărei rit funerar seamănă foarte mult cu cel al

descălecătorilor maghiari: în morminte s-au găsit oase de cal şi folii de

aur sau argint care se puneau pe ochii defunctului, aproape identice cu

cele folosite în bazinul carpatic patru secole mai târziu. Situaţia este şi

mai interesantă, dacă ne uităm la datele arheologilor ruşi: aceste cimitire

au continuat să existe până prin secolele XII-XIII. Astfel se explică

întâlnirea lui Iulianus – un călugăr dominican trimis (sub domnia lui

Andrei al II-lea), în 1235, de viitorul rege Béla al IV-lea, să-i găsească

pe ungurii rămaşi în aceste ţinuturi – cu o presupusă populaţie maghiară

în apropierea Tatarstanului de azi, la poalele europene ale Munţilor

Ural, zona de confluenţă a râurilor Kama şi Volga, oraşele – azi aflate

în ruină – Bolgari şi/sau Byliar (vezi Harta nr.1). Din păcate, imediat

după această călătorie, a urmat atacul tătarilor în zonă şi, foarte

probabil, maghiarii de aici au fost puternic afectaţi, toate încercările

ulterioare de a lua legătura cu ei au eşuat.

În secolul VI, zona era una cât de cât liniştită, maghiarii având

posibilitatea să-şi continue viaţa dinaintea mutării. Din punct de vedere

cultural-lingvistic, au avut loc schimbări majore, foarte multe cuvinte

turcice ajungând, în această perioadă, în limba maghiară datorită

vecinilor.

8

Levédia

La începutul secolului VIII, arabii şi-au continuat campaniile de

cucerire începute cu jumătate de secol în urmă. Ţinta lor nu au fost doar

Imperiul Bizantin sau Iranul, ei au atacat şi Imperiul Chazar care a fost

nevoit să se recunoască învins. Pe fondul acestui conflict a avut loc şi

mutarea unei părţi a populaţiei maghiare din zonă, ei ajungând pe cursul

superior al râurilor Don şi Doneţ.

Aici ei au intrat sub autoritatea Imperiului Chazar, de la care au

preluat foarte multe elemente ale organizării statale. Imperiul chazarilor

s-a format în jurul anului 650, dominând timp de două sute de ani zona

aflată la nord-est de Marea Neagră până spre lacul Aral. În jurul anului

750, religia de stat a acestui popor turcic a devenit iudaismul.

Chiar dacă aveau capitală (pe care au mutat-o de mai multe ori,

cea mai durabilă, Iril, în zona deltei Volgăi, nefiind încă descoperită de

arheologi), chazarii erau o populaţie nomadă, care trăiau în oraşul

reşedinţă doar iarna, iar vara porneau la drum împreună cu turmele lor.

Izvoarele arabe prezintă în detaliu organizarea statală a acestora:

conducătorul suprem era hanul care avea în principal atribuţii sacrale.

Cu toate că nu putea fi văzut de oamenii de rând, el decidea în cele mai

importante chestiuni ale imperiului. Domnia lui nu depăşea patruzeci de

ani: la această vârstă era ucis, deoarece era considerat prea bătrân

pentru a ocupa funcţia supremă.

Al doilea om al imperiului, han-bek-ul, era însărcinat cu

executarea ordinelor hanului şi era comandantul suprem al armatei. Nici

viaţa lui nu era însă în siguranţă: comandantul militar care eşua în luptă

era executat, deoarece se credea că nu se mai bucură de favorurile zeilor

(această practică, după cum o să vedem, a fost preluată şi de către

maghiari).

Armata chazară, formată mai ales din mercenari şi trupe auxiliare

date de popoarele supuse, a menţinut ordinea în interiorul vastului

imperiu format dintr-un amalgam de popoare. Ei au reuşit să oprească

mişcarea migratorilor de la est la vest şi au instaurat o anumită

stabilitate în regiune (Pax chazarica). Datorită acestui imperiu, Europa

Centrală, atacată regulat până atunci de popoarele sosite dinspre Ural,

9

între 600 şi 895, s-a bucurat de o perioadă de pace şi prosperitate

necesară formării a ceea ce avea să devină Europa Medievală.

Datorită vastităţii teritoriului şi a numeroaselor populaţii, în

imperiu se practicau stiluri de viaţă diverse: chazarii, populaţia

dominantă, au continuat să-şi crească animalele în stil nomad, alţii, cum

ar fi alanii, au adus cu ei metode de agricultură relativ moderne, iar în

cetăţile şi în aşezările din jurul lor se practicau diferite meşteşuguri,

maghiarii au avut astfel posibilitatea să dobândească experienţă în

diverse domenii.

Renunţarea la viaţa nomadă a unei părţi a populaţiei maghiare şi

trecerea la o viaţă sedentară se observă încă de acum în materialul

arheologic (cu toate că în istoriografia românească predomină punctul

de vedere potrivit căruia maghiarii ar fi fost nomazi până spre 900, –

aducându-se ca argument izvoarele scrise). Dovezi în acest sens ne

oferă şi cuvintele turcice preluate de către maghiari de la populaţiile cu

care au convieţuit şi care se referă la agricultură (gyapjú - lână, kecske -

capră, disznó - porc, sátor - cort, karó - par, kút - fântână, kapu - poartă,

szék - scaun, búza - grâu, árpa - orz, tarló - mirişte, eke - plug, sarló -

seceră). Desigur, aceasta nu înseamnă că maghiarii au trecut la viaţa

sedentară: majoritatea populaţiei continua să crească animale la fel cum

au făcut strămoşii lor.

Tot aici, sub influenţă chazară, are loc formarea primului stat

maghiar. Sursele vorbesc despre Levedi, numit de hanul chazar la

conducerea triburilor maghiare, el ocupa şi rangul de kende, a treia

funcţie în cadrul imperiului, ceea ce însemna că populaţia maghiară

constituia totuşi un element important. Opiniile, despre rolul acestui

voievod care a dat de altfel numele teritoriului locuit de maghiari în

perioada aceea, sunt destul de diferite. Potrivit împăratului Constantin

al VII-lea Porfirogenet, cel care a oferit, în operele sale, informaţii

preţioase despre maghiari, Levedi a fost chemat în faţa hanului chazar

care i-a oferit fiica şi titlul de principe al maghiarilor. Acesta ar fi

refuzat oferta, propunându-l în schimb pe Árpád. Chiar dacă predarea

puterii de bunăvoie este neverosimilă, acest episod relatează despre

existenţa unor conducători maghiari, care se aflau deasupra

conducătorilor de triburi.

10

Spre mijlocul secolului IX, relaţiile dintre maghiari şi chazari s-au

deteriorat, primii participând, probabil, la o răscoală împotriva

conducătorilor imperiului. După înfrângerea mişcării, maghiarii,

împreună cu cei răsculaţi – care s-au ataşat triburilor maghiare – au fost

nevoiţi să plece, refugiindu-se în afara zonei de influenţă a chazarilor.

Etelköz (Atelkuzu)

Următorul teritoriu ocupat de maghiari a fost cel cuprins între

Nistru – Prut – Dunărea de Jos în vest, respectiv Nipru în est.

Despre viaţa lor în acest spaţiu informaţiile sunt puţine, ei

stabilindu-se aici doar timp de un secol (şi în legătură cu această

afirmaţie există controverse: o altă teorie consideră că şi Etelköz a fost

ocupat încă din secolul VII, astfel teritoriul dominat de maghiari ar fi

fost în această perioadă considerabil mai mare). Cert este că ei şi-au

început incursiunile de pradă spre centrul Europei, destul de curând:

prima menţiune în acest sens datează din 862, răspândindu-se ruga: „De

săgeţile ungurilor, salvează-ne, Dumnezeul nostru!”

Tot aici a avut loc, potrivit lui Anonymus, „învoiala de sânge”

(vérszerződés) a maghiarilor, Árpád, fiul lui Álmos (sau chiar Álmos),

din tribul Megyer, fiind desemnat liderul uniunii de triburi. Acest

„contract” s-a desfăşurat după obiceiul stepei: cei şapte conducători ai

triburilor şi-au vărsat sângele într-un vas (probabil umplut cu vin), iar

apoi fiecare a băut din el, jurând că îl va recunoaşte ca lider pe Árpád

(Álmos) şi urmaşii acestuia.

Descălecatul

După stabilirea maghiarilor în Etelköz, forţa lor militară, destul de

impresionantă, a fost folosită de conducătorii Europei Centrale

împotriva duşmanilor. Oştile maghiare participau cu plăcere la aceste

acţiuni, deoarece ei se întorceau, de regulă, cu pradă bogată. Desigur,

aceasta nu însemna că maghiarii luptau din principiu. Dacă într-un an

apăreau în sprijinul francilor împotriva moravilor, anul următor se putea

11

întâmpla foarte uşor să lupte împotriva foştilor aliaţi (în 881 maghiarii

ajung chiar până în zona Vienei la chemarea moravilor, unsprezece ani

mai târziu luptă deja alături de franci).

Anul 894 (895, potrivit istoriografiei româneşti) nu a început

altfel pentru maghiari: Árpád şi Kurszán primind soliile bizantinilor

care cereau ajutor împotriva bulgarilor. Trupele maghiare au participat

la aceste bătălii în frunte cu Levente – care, potrivit lui Constantin

Porfirogenetul, a fost fiul lui Árpád –, astfel că aliaţii au reuşit o

victorie strălucită împotriva duşmanului. În acelaşi an, maghiarii au

trimis o altă oaste, de data aceasta spre vest. În alianţă cu Svatopluk,

principele moravilor, ei au atacat fosta provincie romană, Panonia,

aflată în posesia francilor conduşi de regele Arnulf.

Între timp, zona lacului Aral a fost scena unui alt conflict: în 893,

arabii au atacat populaţiile care trăiau aici, aceştia au fost nevoiţi să

năvălească la vecini care, la rândul lor, au pornit la drum. Unul dintre

aceste popoare, pecenegii – care erau de altfel înainte de mutarea în

Etelköz vecinii maghiarilor (relaţiile dintre cele două părţi fiind de

obicei tensionate) – au ajuns la graniţele teritoriilor ocupate de

maghiari.

Cu privire la evenimentele care au urmat, există două curente

principale în istoriografia maghiară, ambele implicând trecerea

maghiarilor prin Transilvania în drumul lor spre Panonia: prima teorie

vorbeşte despre o acţiune de ocupare premeditată, care avea ca scop

mutarea întregii populaţii în interiorul bazinului carpatic. Adepţii

acestei teorii susţin că acţiunile militare din 894 aveau ca obiectiv

pacificarea Panoniei, adică distrugerea oricărei rezistenţe. Aceasta ar

explica descrierile francilor care vorbeau despre cruzimea neobişnuită

de care au dat dovadă maghiarii în timpul ocupaţiei. După aceste

pregătiri, a început descălecatul (honfoglalás) care a avut loc în 895,

atât prin forţa armelor, cât şi prin negocieri. Ca prim pas a pornit la

drum oastea principală care a sosit în bazinul carpatic prin pasul Vereţki

(în magh. Vereckei hágó), majoritatea populaţiei avea să urmeze această

oaste sub protecţia unei ariergărzi.

Bulgarii, care au sesizat ce urmau maghiarii să facă, au distrus

însă acest plan, bine pus la punct. Ei s-au aliat cu pecenegii, care s-au

folosit de plecarea armatei şi au atacat teritoriile maghiare. Singura

12

soluţie pentru populaţie a rămas fuga: lăsându-şi bunurile, ei s-au

refugiat în interiorul arcului carpatic, folosind pasurile din sudul

Transilvaniei. Expansiunea maghiarilor spre nord-vest a fost facilitată

de moartea lui Svatopluk. Odată mort, cel care a făcut înţelegerea cu

principele maghiar, conform tradiţiei nomade, această alianţă îşi înceta

valabilitatea. Maghiarii au ocupat teritoriile morave, folosindu-se şi de

războiul fratricid dus pentru moştenirea tronului.

A doua teorie nu vorbeşte despre ocuparea planificată a bazinului

carpatic. Adepţii acesteia consideră că atacul pecenegilor i-a luat prin

surprindere pe maghiarii rămaşi. Este inexplicabil faptul că ei au pornit

două campanii militare, ştiind că pecenegii, ajunşi din nou în vecinătate,

erau atât de periculoşi. Conform acestei teorii, populaţia atacată s-a

refugiat în Transilvania, tot acolo ajungând şi rămăşiţele trupelor

înfrânte de către bulgari (de altfel, după această înfrângere Levente a

fost ucis de către maghiari, conform tradiţiei nomade). Cealaltă oaste,

condusă de Árpád a anihilat, după moartea lui Svatopluk, rezistenţa

moravilor, joncţiunea având loc, probabil, în Panonia. Álmos, tatăl lui

Árpád, cel care era la conducerea maghiarilor rămaşi în Etelköz, în

urma înfrângerii din partea pecenegilor, a fost jertfit şi el în

Transilvania. Astfel, în 895, din cei trei conducători, reprezentanţii a tot

atâtea generaţii ale aceleiaşi familii, doar unul era în viaţă: Árpád.

Consolidarea ocupaţiei maghiare a avut loc în 907, când, între 4 şi

7 iulie, la Bratislava (Pozsony), trupele maghiare au reuşit să

nimicească armata francilor orientali. După această victorie, teritoriul

maghiar a fost ocolit timp de un secol de invaziile străine. Această

bătălie este considerată una dintre cele mai importante din istoria

timpurie a maghiarilor.

Pe de altă parte, istoriografia română consideră că sosirea

maghiarilor a avut loc dinspre nord, cu ocolirea Transilvaniei, zonă

intens populată, nu în 895, ci cu un an mai târziu. Astfel, bazându-se

mai ales pe descrierea lui Anonymus, triburile maghiare au pătruns în

Panonia prin Carpaţii Păduroşi, cel mai probabil prin pasul Vereţki,

Transilvania fiind ocupată mai târziu, dinspre vest.

Cea mai controversată problemă a acestei perioade, din punct de

vedere istoriografic, se leagă de prezenţa – sau absenţa – românilor

(vlahilor) pe aceste meleaguri, mai ales în Transilvania. Discuţia (sau

13

mai bine zis lipsa dialogului) are conotaţii care depăşesc cu mult sfera

istoriei: cele două teorii au fost folosite timp de sute de ani în lupta

politică.

De partea maghiară – printre altele – teoria imigraţiei a stat la

baza neacordării anumitor drepturi: fiind consideraţi venetici (potrivit

teoriei imigraţioniste), românii au fost excluşi din viaţa politică.

În schimb, teoria continuităţii a fost unul dintre elementele cheie

în lupta românilor din Transilvania pentru emanciparea naţională. Mai

mult, această teorie a fost un argument important pentru cererile

teritoriale româneşti, în timpul tratativelor pentru stabilirea graniţelor, la

încheierea Primului Război Mondial.

Din păcate, ambele teorii prezintă probleme încă de la început:

concluziile fiind formulate primele, rolul arheologiei, lingvisticii şi al

altor ştiinţe legate de istorie fiind doar acela să aducă argumente în plus

pentru teoria deja formulată.

Teoria continuităţii se bazează pe gândirea logică (dacă au trăit

aici latini este logic că poporul român, de sorginte latină, să fie urmaşul

acestora), pe descoperiri arheologice (aşezări cu piese de factură

postromană, faimoasa inscripţie Ego Zenovius votum posui etc.) şi pe

izvoare scrise (mai ales opera maghiarului Anonymus şi celebrele lui

trei cuvinte – Gelou quidam blachus –, deseori amintite).

Teoria imigraţionistă are şi ea propriul arsenal, aproape identic.

Adepţii acesteia folosesc gândirea logică (într-o perioadă de un secol şi

jumătate nu a putut avea loc romanizarea), vestigiile arheologice (mai

ales după secolul VI dispare materialul de factură romană şi

postromană) şi, desigur izvoarele scrise (Anonymus este contestat

vehement, considerându-se că majoritatea personajelor sunt propriile lui

creaţii, numele lor – în multe cazuri – fiind derivate din denumiri de

localităţi sau râuri contemporane cu autorul).

Aşadar, concluziile celor două părţi diferă în totalitate, ele

aflându-se în opoziţie. Astfel, fiecare reprezentant al istoriografiei care

se ocupă de această perioadă, înarmat cu datele unei cercetări

multiseculare, poate, fără probleme, să demoleze argumentele părţii

opuse. Singura problemă este că afirmaţia este valabilă şi invers.

Dacă acceptăm cele scrise de notarul anonim, atunci maghiarii,

alături de cei enumeraţi anterior (bulgarii, moravii, francii), au luptat şi

14

cu românii pentru cucerirea bazinului carpatic. Anonymus vorbeşte de

trei căpetenii locale, Gelu, Glad şi Menumorut (dintre care cel puţin

unul este vlah) care îşi aveau sediile în Transilvania, Banat respectiv

Crişana. Împotriva lor au fost trimişi diferiţi lideri care, până la urmă,

au reuşit pacificarea zonei, atât prin forţa armelor cât şi prin negocieri.

Rolul acestei lucrări modeste nu este acela de a oferi verdicte

incontestabile: cunoscându-ne umil limitele, lăsăm această sarcină unor

minţi mult mai luminate ca ale noastre.

Oricine ar fi fost primul pe aceste meleaguri, cert este că triburile

maghiare în anul 895/896 şi-au făcut apariţia în bazinul carpatic.

Campanii de jaf (invazii)

După stabilirea în bazinul carpatic, maghiarii nu şi-au schimbat

radical modul de viaţă. Ei au continuat chiar şi atacurile de jaf care i-au

făcut atât de temuţi în Europa. Potrivit surselor, ei au pornit nu mai

puţin de 47 de campanii de acest gen. Majoritatea acestora s-au

îndreptat spre vest, dar nu a fost ferit nici Imperiul Bizantin. (Până

acum eventualele campanii spre est nu sunt cunoscute).

În ciuda aparenţelor, aceste campanii erau bine organizate, aveau

acordul curţii domneşti şi urmăreau obiective bine definite. De obicei

maghiarii nu porneau în aceste acţiuni de capul lor, ci erau chemaţi de

către aliaţi. Distanţele străbătute sunt impresionante: ei au ajuns în

repetate rânduri să atace Constantinopolul, iar în vest chiar şi Barcelona

a fost ţinta atacului din 942, ajungând până la Oceanul Atlantic.

Despre una dintre aceste acţiuni a rămas o descriere destul de

hazlie, care nu reflectă caracterul sângeros al evenimentelor. Potrivit

acesteia, în 926, o armată maghiară a ajuns la mănăstirea din Sankt

Gallen, aflată în ţara şvabilor. La aflarea veştii că duşmanul se apropie,

toţi călugării au fugit, cu excepţia unuia: Heribald, un călugăr mai slab

la minte a rămas pe loc. Maghiarii au fost surprinşi de prezenţa lui, au

vrut chiar să-l omoare, dar, văzând că nu reprezintă un pericol, a fost

lăsat în pace. Ei au prădat bunurile rămase în mănăstire, au mâncat şi au

băut, iar la un semnal dat s-au organizat şi au plecat în câteva clipe.

Povestea, chiar dacă are unele elemente romantice, care nu corespund

15

realităţii – textul fiind redactat la un secol după evenimente – arată

organizarea riguroasă a trupelor aflate în expediţie.

Armatele maghiare aveau o mobilitate foarte mare fiind formate,

în principal, din călăreţi. Ei atacau prin surprindere, jefuiau rapid zona

şi plecau înainte ca forţele adverse să se organizeze. Atunci când se

angajau în luptă, călăreţii maghiari îşi atacau inamicii cu săgeţi (acestea

având o forţă extraordinară) şi mimau fuga. După ce rupeau rândurile

duşmanilor, maghiarii se întorceau în luptă obţinând victoria împotriva

acestora. Această tactică s-a dovedit extrem de eficace, cel puţin la

început.

Cu timpul adversarii lor s-au obişnuit cu modul lor de luptă,

reuşind să se organizeze mai bine. În anul 955, regele german Otto I

(cel care avea să devină primul împărat romano-german) i-a înfrânt pe

maghiari într-o bătălie pe câmpul Lech, lângă Augsburg (Bavaria). Cei

trei conducători ai trupelor maghiare, Bulcsú, Súr şi Lél au fost

capturaţi şi executaţi, cea mai mare parte a armatei înfrânte a fost ucisă

de populaţia locală, în timp ce încerca să se întoarcă în ţară.

Domnia lui Géza

Urcarea pe tron a lui Géza – fiul lui Taksony (Taxun) – se leagă,

probabil, de înfrângerea oştilor maghiare şi a aliaţilor acestora (ruteni,

pecenegi, bulgari) de către bizantini în bătălia de la Arcadiopolis (970).

Tatăl lui, Taksony, a fost nepotul lui Árpád, iar mama sa era de origine

pecenegă.

Una dintre soţiile lui Géza, Sarolt, a fost fiica lui Gyula, aflat

printre mai marii Transilvaniei la vremea aceea (Géza, potrivit

obiceiului străvechi, avea mai multe neveste, Sarolt fiind, probabil,

prima în rang). Din această căsătorie s-au născut Vajk (cel care avea să

devină Ştefan, primul rege al Ungariei) şi patru fete. Toate cele cinci

căsătorii au servit interesele dinastice: fetele mai mari au ajuns în

Polonia, respectiv Bulgaria, cea de a treia (probabil deja în timpul

domniei lui Ştefan) a devenit soţia dogelui veneţian Pietro Ottone

Orseolo (Orseolo Péter), iar ultima a fost soţia lui Sámuel Aba,

conducător de trib de origine estică (probabil chazară), unul dintre cei

16

mai de seamă oameni din curtea regală, care avea să devină ulterior

regele Ungariei.

Soţia lui Ştefan a fost Gisela (Gizella), fiica prinţului bavarez

Henric al II-lea („cel certăreţ”), sora lui Henric al II-lea cel Sfânt

(Heinrich II der Heilige), încoronat în 1014 ca împărat romano-german.

Întărirea influenţei arpadiene a avut loc, probabil, în partea vestică

a teritoriului ungar imediat după înfrângerea de la Augsburg. În această

bătălie au pierit foarte mulţi oameni de rând, iar conducători de triburi

precum: Súr, Lél şi Bulcsú – după cum am mai menţionat – au fost

executaţi. Taksony, care a reuşit să scape din această bătălie, a ajuns

chiar principe şi folosindu-se de acest prilej, a impus stăpânirea pe

teritoriile acestora. Atât Géza, cât şi Gyula respectiv Ajtony (Achtum)

au înţeles importanţa trecerii la creştinism din punct de vedere politic.

Viziunea însă era una diferită: cât timp Géza, aflat în vest, a ales Roma,

respectiv exponentul acestuia, Imperiul romano - german, cei doi lideri

ai Transilvaniei s-au afiliat creştinismului de tip bizantin, fiind vecinii

acestui imperiu. În toate cazurile însă trecerea a fost una de formă, Géza

păstrându-şi multele soţii pe care le avea şi afirmând că este „destul de

bogat să prezinte jertfe pentru doi zei”. De altfel, principele nu a fost la

fel de tolerant cu restul populaţiei: izvoarele amintesc de intervenţii în

forţă împotriva celor care au rămas la religia veche, adică cea „păgână”.

Vajk, fiul lui a fost deja educat în spirit creştin, astfel atitudinea sa

faţă de vechea religie a fost una de intoleranţă maximă.

Prima episcopie creştină a fost înfiinţată de Géza la Veszprém. În

apropiere Sarolt a pus bazele unui alt edificiu creştin: mănăstirea de la

Veszprémvölgy, care era însă de rit grec (ea a venit de la curtea tatălui

său botezată în această variantă a creştinismului)

Primul misionar ajuns pe tărâm maghiar a fost Bruno din Sankt

Gallen, sosit în jurul anului 972. În acel an, el l-a creştinat pe (dux)

Géza alături de oamenii săi de frunte, astfel principele şi-a trimis

reprezentanţii la adunarea imperială din 973 din postura liderului unui

stat creştin (merită menţionat faptul că, spre deosebire de principele

polonez şi ceh, acesta nu a participat efectiv la această adunare,

exprimându-şi în acest sens independenţa).

Chiar dacă acest principe se află într-un con de umbră, din cauza

fiului său, strălucitul rege Ştefan (István; numele folosit înaintea

17

încoronării fiind Vajk), este cert că începuturile trecerii la creştinism şi

ale organizării statale se leagă de numele lui. Prin extinderea propriilor

teritorii în vest, Géza a pus bazele unificării teritoriale desăvârşite de

către Ştefan.

Aranjarea căsătoriei pentru fiul său cu sora viitorului împărat

german – Henric al II-lea (Heinrich II der Heilige) – s-a dovedit o altă

decizie inspirată. Ştefan a beneficiat, în acest fel, de pace dinspre vest,

având timp să se concentreze asupra organizării interioare a ceea ce

avea să fie regatul medieval al Ungariei.

Societatea maghiară în pragul formării statale

În ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi şi organizarea socio-

economică, izvoarele scrise nu oferă prea multe informaţii. În acea

perioadă, scrisul era folosit mai puţin (sau deloc) de către maghiari

(există un singur artefact cu însemnări, dar descifrarea lui încă nu s-a

realizat – dacă nu cumva este de origine străină), iar străinii, în mod

firesc, erau interesaţi de alte lucruri, cum ar fi organizarea militară sau

evenimentele politice. Aceste aspecte pot fi clarificate doar cu ajutorul

arheologiei.

Primul mormânt din epoca descălecatului a fost descoperit în

1834, la Benepuszta, lângă Kecskemét. Mormântul viteazului Bene

(botezat după locul descoperirii), care făcea parte din elita militară,

poate fi datat la începutul secolului X, fiind găsite alături de el monede

de argint ale lui Berengario de Friuli, regele Italiei între 887 şi 924.

Monedele au ajuns în posesia călăreţului maghiar, probabil, în campania

din 899, atunci când maghiarii au reuşit să învingă armata acestuia. Pe

lângă acestea, mormântul mai conţinea arme, dar şi o cataramă din

argint aurit cu motive de origine iraniană. Unul dintre elementele

ciudate ale acestui mormânt este faptul că Bene avea capul găurit.

Cercetările antropologice au arătat că manevra s-a făcut cu mulţi ani

înainte de moartea lui, datorându-se probabil unei operaţii reuşite

(şamanii obişnuiau să facă o gaură atunci când durerile de cap

persistau). Descoperirea norocoasă a oferit informaţii, pentru prima

dată, despre societatea maghiară din acea perioadă.

18

După începutul timid, numărul descoperirilor a crescut

exponenţial, până acum fiind găsite peste treizeci de mii de morminte şi

în jur de două mii de situri arheologice care datează din perioada

timpurie, după aşezarea maghiarilor.

În legătură cu teritoriile ocupate de către nou sosiţii, arheologia şi

izvoarele scrise spun acelaşi lucru: majoritatea populaţiei s-a aşezat pe

teritoriul Ungariei de astăzi în Câmpia Panonică (Alföld), deoarece

acest loc era ideal pentru creşterea animalelor, ocupaţie tradiţională,

care, contrar viziunii din trecut nu era una care să necesite migraţia

specifică nomazilor (adică loc de păscut diferit iarna şi vara la distanţe

mari unul de altul; în această zonă nu era posibil aşa ceva), astfel

agricultura a devenit importantă. În Transilvania propriu-zisă, aşezări,

din această perioadă de început sunt semnalate mai ales în văi, pe cursul

unor râuri, cum ar fi Mureşul. (Potrivit istoricilor români, acest teritoriu

ar fi fost ocupat efectiv de maghiari la câteva secole după descălecat.)

Conform izvoarelor scrise (din păcate arheologia nu prea are

posibilitatea să ofere informaţii în acest sens), populaţia maghiară a fost

organizată în triburi cu autoritate patriarhală. Existau în total şapte

asemenea forme de organizare, amintite de împăratul bizantin

Constantin al VII-lea Porfirogenetul: Nyék, Megyer, Kürtgyarmat,

Tarján, Jenő, Kér, Keszi la care se adăuga tribul cabarilor format din

rămăşiţe de popoare de altă naţionalitate.

Soarta acestui trib cabar este una misterioasă: ei s-au aşezat odată

cu maghiarii, având rolul de a supraveghea graniţele. Ulterior dispar

total din izvoare, rolul de apărare a graniţelor fiind preluat de către

pecenegi (un fragment din acest popor care a contribuit decisiv la

părăsirea zonei Etelköz s-a stabilit în Panonia spre 960) şi secui.

Istoria acestora din urmă este la fel de interesantă. Aşezaţi iniţial

în jurul Bratislavei, dar şi în actualul judeţ Bihor, ei au ajuns în locurile

în care trăiesc şi astăzi doar prin secolele XII-XIII, odată cu extinderea

teritoriilor ocupate de maghiari. Primele cronici consideră unanim că

secuii se aflau deja în Transilvania la momentul sosirii maghiarilor.

Scrierea lor (pe răboj) prezintă asemănări cu cea chazară. În legătură cu

originea lor, există diferite teorii fără ca să existe un consens în această

privinţă. Sunt consideraţi urmaşii unor fragmente de triburi turcice, (în

19

urma cronicilor timpurii) descendenţii hunilor, în timp ce alţii vorbesc

despre origini maghiare sau cabaro-chazare.

Înainte de descălecat, se observă o dualitate în conducere,

organizată după modelul chazar: kende şi gyula. Kende avea cel mai

înalt rang, dar nu dispunea de putere reală, în timp ce gyula era

adevăratul conducător, deţinând puterea executivă. La sosirea în bazinul

carpatic maghiarii erau conduşi de Árpád, din tribul Megyer, numit

„principe”. Aceasta ar însemna că în momentul descălecatului acest

sistem de conducere s-a destrămat deja. Unele surse menţionează un

anume Kurszán alături de Árpád, o chestiune care nu este clarificată în

totalitate, ca şi relaţiile dintre funcţia de gyula, respectiv numele Gyula

(vezi tatăl lui Sarolt).

Succesiunea la tron nu urma regulile de mai târziu, ci regulile

nomade, cea a senioratului: tronul era ocupat de cel mai în vârstă

membru masculin al familiei. În momentul în care Géza a decis numirea

fiului său, Vajk (Ştefan I) ca succesor – lăsându-l deoparte pe Koppány

(Cuppan dux), moştenitorul legitim după datina străveche – el a preluat

practica creştină, vest-europeană, înlocuind-o astfel pe cea păgână, de

sorginte estică.

Principele avea autoritate mai ales asupra propriului trib. Celelalte

şase triburi aveau propriul conducător, cu autoritate asupra teritoriului

dominat.

Deşi Constantin Porfirogenetul n-a pomenit şi despre numele

celor şapte (opt) căpetenii – şi nici celelalte surse istorice nu fac referiri

exacte asupra acestora – tradiţia maghiară (bazată pe cronica lui

Anonymus şi alte opere) consideră că cei şapte conducători au fost:

Álmos, Előd, Ond, Kund, Tas, Huba, Tuhutum.

Unii cercetători sunt de părere că, în momentul sosirii în bazinul

carpatic, această organizare era de domeniul trecutului. Repetatele

mişcări într-un timp relativ scurt, unele fără să fie organizate, au distrus

practic vechile structuri, sporind astfel autoritatea conducerii centrale.

Cele mai multe despre ierarhia socială informaţii ne oferă din nou

arheologia, mai ales cercetarea cimitirelor. S-a observat că în aceste

locuri există ordinea care este specifică şi vieţii de zi cu zi. Cei cu rang

înalt primesc locuri de veci în mijloc, odată cu scăderea rangului

oamenii fiind înmormântaţi mai spre margine. O asemenea aranjare se

20

poate observa şi după apariţia bisericilor creştine. Donatorii sunt uneori

înmormântaţi chiar sub altar, dar şi în exterior, în jurul sanctuarului

fiind o luptă acerbă pentru a se apropia cât mai mult de locul considerat

sfânt (cimitirele fiind la început în jurul bisericilor).

Persoanele cu rang înalt erau înmormântate separat pentru a evita

jaful, mai ales că în inventarul acestor morminte se găsesc multe piese

de aur şi argint.

În istoriografia internaţională maghiarii erau consideraţi, înainte

de creştinare, un popor „păgân”, fără să se acorde prea multă atenţie

elementelor particulare ale religiei, cu toate că ea se arată destul de

complexă.

Multe informaţii despre religie ne oferă portul descălecătorilor,

care avea încă multe influenţe estice. Femeile purtau cămaşă cu mânecă

largă, pantaloni largi, iar pe deasupra o haină asemănătoare caftanului

turcesc cu aplici din aur şi argint (evident la persoanele mai înstărite).

Ele purtau şi o şapcă care avea vârful ascuţit. Podoabele erau şi ele din

metal preţios şi erau ornamentate cu motive animaliere sau vegetale.

Hainele bărbaţilor nu erau foarte diferite de cele ale femeilor, armele şi

piesele de port aferente făceau diferenţa principală. Cea care arăta

rangul persoanei era cureaua, împodobită cu aplici din bronz, aur sau

argint, de pe care atârna traista, al cărei disc era ornamentat cu motive

vegetale, unele de o complexitate impresionantă. Acest disc

(tarsolylemez) este considerat un element specific al descălecătorilor

maghiari.

Aceste motive, atât la bărbaţi cât şi la femei, îşi au originea în

simbolistica religioasă: potrivit credinţei maghiarilor, cele trei nivele ale

lumii erau legate între ele de un pom al vieţii (életfa). Credinţele de

acest tip sunt destul de comune în estul Europei. Populaţiile germanice,

de exemplu (goţii, vandalii, gepizii) aveau aceeaşi viziune despre

alcătuirea lumii.

O altă credinţă avea legătură cu viaţa de apoi, având convingerea

că omul are două suflete: cel al corpului, care se adăposteşte în piept şi

moare odată cu persoana respectivă şi cel liber, care trăieşte veşnic.

Dacă înmormântarea nu este făcută conform tradiţiei, acest suflet se va

întoarce pentru a-i bântui pe cei vii (în mitologia românească strigoii

sunt creaturi asemănătoare).

21

Datorită acestei credinţe inventarul mormintelor este unul bogat,

morţii fiind însoţiţi în viaţa de dincolo de toate obiectele personale pe

care le aveau. De obicei (desigur în cazul persoanelor înstărite), alături

de cel decedat erau aşezate şi capul, picioarele şi pielea calului

sacrificat pentru masa de pomenire, având convingerea că astfel acesta

îşi va servi stăpânul şi în viaţa de dincolo. În cazul persoanelor mai

sărace, ale căror familii nu-şi permiteau pierderea calului, se aşeza în

mormânt harnaşamentul.

Preoţii acestei credinţe, şamanii (sámán, táltos), persoane care de

regulă erau aleşi la naştere (erau persoane cu defecte fizice: unsprezece

degete, născute cu dinţi) posedau şi cunoştinţe medicale, efectuând

chiar şi operaţii complexe.

Ierarhia socială a maghiarilor este destul de simplă, fiind

asemănătoare cu cea a popoarelor stepei: conducătorii de trib, împreună

cu soţiile lor şi întreaga familie aveau propriile sălaşuri, ei fiind serviţi

de un număr mare de persoane. Categoria luptătorilor, iobagii (nu sunt

identici cu iobagii de mai târziu) trăiau în sate, alături de marea

majoritate a populaţiei, formată din oameni liberi, care se ocupau de

agricultură.

Despre numărul celor sosiţi în 895 nu ştim prea multe, aşa că

există doar estimări vagi în această privinţă. Singurul reper este oferit

de o sursă arabă care pomenea despre douăzeci de mii de călăreţi ai

maghiarilor. Pe baza acestei informaţii nesigure istoricii au făcut unele

calcule. Astfel, majoritatea consideră că acest număr se situează undeva

între 250000 şi 500000, dar există unii care vorbesc despre mult mai

puţini sau chiar mult mai mulţi oameni. Cert este că populaţia maghiară,

spre deosebire de huni, gepizi, bulgari, vandali şi multe alte popoare

migratoare care au trecut pe aici, nu a fost înghiţită de vârtejul istoriei.

Perioada descălecatului – precum era teoria cvasiromantică a

predescălecatului – constituie şi astăzi unul dintre cele mai importante,

ba chiar determinante elemente ale conştiinţei naţionale ungureşti. S-au

născut nenumărate creaţii literare, picturi pe tema ei – unele chiar au

valoare de capodoperă, de exemplu tabloul lui Munkácsy Mihály –

născut la Munkács, 1844 (azi Mukacsevo, Ucraina Carpatică) – cu

titlul: Honfoglalás. Tot în această categorie se află şi prestigiosul

panoptic al maistrului Feszty Árpád de la Pusztaszer.

22

În 1896 – punctând trecerea unui mileniu de la descălecat (896-

1896) – Ungaria de atunci („Ungaria Mare”) a sărbătorit acest

eveniment major al istoriei maghiarilor cu un fast fără precedent. S-au

ridicat clădiri, muzee, şcoli şi desigur statui (printre care şi statuia

Sfântului Ştefan din Budapesta de astăzi).

După cum vedem, maghiarii se minunează şi azi de acest miracol

al mileniilor, care i-a permis acestui popor, să subziste într-o Europă

total diferită de mediul din care a sosit. Gepizii, hunii lui Attila,

pecenegii, cumanii şi alţii veniţi din stepele îndepărtate – poate mai

numeroşi sau mai puternici decât cele şapte triburi maghiare – nu au

avut această şansă de a supravieţui în Europa.

Regalitatea Maghiară în Evul Mediu (1000 şi 1526)

Perioada lui Ştefan I (cel Sfânt) (1000-1038)

Principele (dux) Géza a hotărât schimbarea modului de moştenire

a tronului, astfel a introdus principiul primogeniturii, folosit şi în

Europa creştină, moştenitorul tronului devenind fiul său, Vajk, care, în

urma botezului, a fost numit Ştefan. După moartea lui Géza, Ştefan a

condus ţara cu titlul de principe între anii 996 şi 1000/1001, când a fost

încoronat rege. În lupta pentru tron, Ştefan a obţinut puterea şi datorită

mamei sale, charismatica Sarolt – fiica puternicului Gyula din

Transilvania – şi cavalerilor germani, care au însoţit-o pe soţia sa,

Gizella din Bavaria. Sarolt l-a înlăturat pe aspirantul la tron Koppány

(Cuppan dux) care, conform principiului senioratului, ar fi urmat la

conducerea ţării, consolidând astfel puterea fiului său. Koppány a fost

învins, ucis, iar corpul neînsufleţit a fost tăiat în patru şi trimis la

Veszprém, Győr, Esztergom şi în Transilvania. Acest pas a fost necesar

pentru a demonstra puterea lui Ştefan. Bătălia dintre Ştefan şi Koppány

a fost şi este chiar şi în zilele noastre concepută de maghiari ca una

simbolică, cu o finalitate determinantă pentru maghiarimea

cvasicreştinizată, sosită în spaţiul carpatic din stepele estice. Conform

23

tradiţiei, greu de combătut din punct de vedere ştiinţific, Ştefan

reprezenta în acest război civil creştinismul şi viitorul maghiarilor legat

de Roma şi Europa apuseană, în timp ce Koppány întruchipa visele şi

idealurile maghiarilor păgâni, care nu doreau creştinismul şi modul de

viaţă al Europei de atunci.

Cel mai important pas în vederea recunoaşterii lui Ştefan, ca forţă

politică în spaţiul carpatic, a fost trimiterea soliilor la papa Silvestru al

II-lea. Coroana trimisă de către acesta nu mai există astăzi. Ceremonia

încoronării a avut loc la arhiepiscopia din Esztergom (la sfârşitul anului

1000 sau începutul anului 1001), după ritul apusean; noul rege va purta

titlul de király (cuvânt de origine slavă, care s-a format din numele lui

Carol cel Mare). În timpul domniei lui Ştefan I, a fost consolidată

puterea centrală şi au fost cucerite noi teritorii. Conform Anuarului din

Hildesheim, Ştefan I l-a învins pe unchiul sau vărul său, Gyula (în anul

1003) şi a cucerit teritoriile acestuia, care se aflau în zona superioară a

Someşului. Câţiva ani mai târziu (în jurul anului 1028) a intrat în

conflict cu o altă notabilitate transilvană, cu numele de Ajtony (Ahtum,

un puternic conducător local) şi după două bătălii a cucerit teritoriul lui

(de la Tisa până în Severin). Transilvania a devenit voievodat,

subordonat regelui maghiar.

Preluarea modelului german în organizarea internă se datorează

prezenţei Gizellei de Bavaria, soţia lui Ştefan şi a celor veniţi împreună

cu ea, cât şi relaţiilor strânse cu spaţiu respectiv, care în acele timpuri

reprezenta un etalon civilizator de tip creştin-apusean pentru o

maghiarime sosită relativ recent dintr-o cultură de stepă. (Căsătoria lui

Ştefan cu Gizella de Bavaria a pus bazele unei legături strânse între

puternica Bavarie şi tânăra Ungarie a lui Ştefan. Un aspect interesant al

acestor legături îl reprezintă durabilitatea ieşită din comun a acestora.

Un exemplu elocvent pentru acesta ar fi legăturile economice ale

Ungariei moderne de azi cu marile concerne bavareze.)

Ştefan I a organizat statul din punct de vedere politic,

administrativ-teritorial, bisericesc şi a bătut monedă cu inscripţia:

STEPHANUS REX. Pe teritoriul regalităţii au fost organizate comitate

după model apusean (şi în Transilvania), cum ar fi: Somogy, Veszprém,

Fejér, Bihar (Bihor), Kraszna (Crasna), Kolozs (Cluj) etc. Comitatele

erau unităţi teritorial-administrative, în centrul cărora se aflau cetăţi din

24

pământ. Comitatul era condus de un comes (comite), care avea atribuţii

administrative şi judecătoreşti; el a reprezentat autoritatea regală în

regiune.

Atât principele (dux) Géza, cât şi Ştefan I au aderat la creştinismul

apusean, au fondat două arhiepiscopii (Esztergom şi Kalocsa) şi mai

multe episcopii (Veszprém, Pécs, Győr, Eger, Transilvania, Csanád,

Bihar etc.), au înlesnit aşezarea călugărilor benedictini (Panonhalma).

Creştinarea maghiarilor, situaţi în mijlocul Europei, a devenit o realitate

de necontestat şi o reuşită ireversibilă (chiar dacă au mai existat

răscoale al căror scop a fost restabilirea vechilor culte păgâne).

În timpul lui Ştefan I, au fost redactate două coduri de legi (după

model german), prin care s-au pus bazele legislaţiei. Primul cod de legi

s-a ocupat de organizarea vieţii ecleziastice; de viaţa familială; de

apărarea proprietăţii private; de pedepsirea vrăjitoarelor, a celor care

practicau ceremonii străvechi (păgâni), a criminalilor şi a hoţilor. Al

doilea cod apăra biserica creştină şi făcea posibilă răspândirea

creştinismului. Prin acesta s-a hotărât ca zece sate să construiască o

biserică, s-a introdus plătirea decimii (dijmei) pentru biserică şi

sancţionarea celor care nu participau la slujbe.

După moartea accidentală a fiului său, Imre, la o partidă de

vânătoare în anul 1031, moştenirea tronului a devenit o adevărată

problemă pentru Ştefan I. La putere a fost adus Pietro Ottone Orseolo,

membru al familiei – ginerele lui – care a crescut la Veneţia (vezi

pag.15).

În timpul domniei lui Ştefan I, societatea s-a schimbat dintr-una

seminomadă într-una organizată după normele Europei creştine.

Istoricii maghiari consideră că Ştefan I a contribuit esenţial – chiar

determinant – la această metamorfoză spectaculoasă, care le-a permis

maghiarilor să-şi găsească locul şi viitorul în Europa.

Moaştele lui Ştefan I – canonizat peste câteva decenii (Szent

István) – sunt cele mai valoroase relicve arpadiene. Mâna dreaptă

mumificată a regelui este unul dintre simbolurile naţionale ale

maghiarilor.

25

Regii Arpadieni

După moartea fiului său, Ştefan I a decis orbirea vărului său,

Vazul, care era potenţialul succesor la tronul statului maghiar. Cei trei

fii ai lui Vazul au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Primul secol

al regalităţii este prezentat de istoricii maghiari prin prisma luptelor de

succesiune la tronul Ungariei, prin revoltele cu scopul readucerii

cultelor păgâne şi încercările regilor de a duce mai departe moştenirea

lui Ştefan I. Regii maghiari au apelat la ajutorul statelor creştine şi de

multe ori l-au obţinut prin relaţii dinastice şi alianţe politice. Statele

europene s-au lăsat implicate deseori în luptele interne din Regatul

maghiar. Adesea moştenitorii s-au refugiat în aceste ţări, au beneficiat

de ajutorul militar al statelor vecine şi au ocupat tronul maghiar, oferind

în schimb diverse favoruri. Moştenitorul lui Ştefan I, Pietro Ottone

Orseolo (1038-1041, 1044-1046) a cerut ajutorul germanilor împotriva

contestatarilor puterii sale, dar şi pentru apărarea creştinismului.

Contestatarii statului creştin au reuşit să-şi mărească moşiile şi să-

şi consolideze poziţia pe seama puterii regale, care, în luptele pentru

tron, a pierdut multe teritorii şi moşii. În urma acestor lupte interne

continue a luat naştere o nouă pătură socială, cea a oligarhilor. Unii

dintre ei au ajuns să conteste puterea regală a lui Pietro Ottone Orseolo,

cum a fost Aba Sámuel – un alt ginere a lui Ştefan I (vezi pag.15) –

care a fost încoronat rege. Acest prim secol a fost marcat şi de

răscoalele pentru readucerea vechilor culte păgâne; cea mai importantă

dintre acestea a fost răscoala condusă de Vata, în care a fost asasinat şi

primul episcop al maghiarilor, benedictinul Gerard din Lombardia,

purtând numele de episcopul Gellért. Locul asasinării lui de către

rebeliunea pro-păgână este zona dealului pitoresc care se ridică

spectaculos deasupra capitalei Ungariei, Budapesta, numită oficial

„muntele Gellért” (Gellért-hegy).

Este interesant de amintit, că succesiunea dinastiei Arpadiene va

fi dusă mai departe de descendenţii lui Vazul, orbit din porunca lui

Ştefan I.

26

Andrei I (1046-1060)

În timpul domniei lui Pietro Ottone Orseolo (Orseolo Péter), cei

trei fii ai lui Vazul au fost nevoiţi să se refugieze în statele vecine.

Andrei a petrecut mai mult timp la Kiev, unde a fost botezat şi unde s-a

însurat cu Anastasia, fiica principelui Boleslav.

Andrei a ajuns rege cu ajutorul celor care apărau vechile culte

păgâne, dar pe care i-a îndepărtat, după obţinerea puterii. Şi-a legitimat

domnia prin apărarea creştinismului şi prin menţinerea independenţei

statului faţă de puterile străine. Cu ajutorul lui Béla, fratele mai mic, a

reuşit să apere ţara de atacurile împăratului german, Henric al III-lea

(bătălia de la Bratislava din 1052). Pentru stabilitatea coroanei şi-a

împărţit puterea cu fratele său. În regiunile periferice ale regalităţii, cum

ar fi Nyitra şi Bihar (regiunea Nitra din Slovacia de azi, respectiv Bihor)

a pus bazele unei noi instituţii, cea a ducatului.

Această unitate administrativă specifică, ducatul – care

reprezenta aproximativ o treime din teritoriul statului ungar – a fost

creată pentru succesorii la tron ai arpadienilor, pentru ca aceştia să se

acomodeze cu ideea guvernării. Primul ducat al perioadei arpadiene a

fost dăruit de Andrei I fratelui său (principele) Béla, viitorul rege sub

numele de Béla I.

Andrei I a dus mai departe moştenirea lui Ştefan I prin apărarea

creştinismului; a adus misionari din state apusene pentru înlocuirea

celor care au dispărut în revoltele păgâne, a ctitorit abaţia de la Tihany

(abaţie impozantă pe malul lacului Balaton), aşezând aici un grup de

călugări benedictini. Documentul ctitoririi din anul 1055 reprezintă

prima atestare a limbii maghiare (în documentul redactat în limba latină

au fost descoperite cuvinte, denumiri geografice, chiar şi o frază scrisă

în limba maghiară). La sfârşitul domniei şi-a încoronat propriul fiu –

Salamon (Solomon) –, iar fratele său Béla, care se aştepta să acceadă la

tron, a iniţiat o campanie militară împotriva lui, l-a învins şi a devenit

următorul rege.

Andrei I a fost înmormântat în abaţia din Tihany – sfântul locaş

funcţionează şi ca un centru turistic istoric, în interiorul şi subsolul

acestuia fiind expus şi documentul ctitoririi din 1055 (doar copia),

27

alături de panoul istorico-lingvistic consacrat celor 58 de cuvinte scrise

în maghiară din corpul textului latin.

După Andrei I, pe tron au urmat Béla I (1060-1063), Salamon

(1063-1074), Géza I (1074-1077).

Ladislau I (cel Sfânt) (1077-1095)

Încă de tânăr a participat activ în luptele pentru putere, ajutându-l

pe fratele său, regele Géza I, care – după tradiţia guvernării arpadiene –

i-a încredinţat ducatul spre guvernare. După moartea fratelui său, a fost

ales rege de către aristocraţia maghiară. A fost încoronat şi cu tiara

primită de Géza I din Bizanţ, care astăzi face parte din Coroana Sfântă

(este partea inferioară, numită şi Corona graeca).

În opinia istoricilor maghiari, între scopurile regelui se aflau:

menţinerea independenţei ţării, consolidarea puterii centrale, propagarea

creştinismului şi cucerirea unor noi teritorii.

Pentru menţinerea independenţei ţării, Ladislau I a apelat atât la

diplomaţie, cât şi la arme. Cel mai mare inamic al lui Ladislau s-a

dovedit a fi regele Salamon, fiul lui Andrei I, care, pentru a-şi menţine

tronul, a apelat la ajutorul împăratului Henric al IV-lea şi al pecenegilor.

Pentru contracararea acţiunilor lui Salamon, Ladislau I s-a apropiat de

papa Grigore al VII-lea, care l-a recunoscut drept regele legitim al

maghiarilor. În anul 1085, regele Ladislau I l-a izgonit din ţară pe

Salamon, după ce acesta, în fruntea pecenegilor, a prădat şi a jefuit ţara.

Consolidarea puterii centrale s-a realizat prin baterea monedei,

încheierea unor alianţe dinastice, dar şi prin redactarea a trei coduri de

legi. Comparând codurile de legi, din timpul lui Ştefan I, cu cele ale lui

Ladislau I, se poate observa asprimea cu care au fost pedepsiţi hoţii (au

fost spânzuraţi), de asemenea, diferenţierea pedepsei în funcţie de

statutul social al persoanelor. Legile au interzis exportul cailor şi al

boilor (comercializarea animalelor se putea realiza doar cu acordul

regelui). Numeroase articole se refereau la consolidarea vieţii bisericeşti

(reabilitarea bisericilor, plătirea decimei, participarea la slujbele de

duminică şi sărbători, pedepsirea celor care propagau cultele păgâne).

28

Aceste măsuri au consolidat statutul Bisericii romano-catolice în

Regatul maghiar.

Creştinismul a fost consolidat şi prin ctitorirea episcopiei din

Zagreb (1091) şi transferarea episcopiei din Biharia la Oradea. Regele a

sprijinit financiar şi spiritual abaţiile, bisericile şi mănăstirile.

Canonizarea regelui Ştefan I, a fiului său Imre şi a episcopului Gellért

în anul 1083, de către papa Grigore al VII-lea, au contribuit şi ele la

creşterea prestigiului regalităţii maghiare în faţa statelor europene

creştine. În această politică se încadrează trimiterea unor misionari la

Dunărea de Jos, şi preluarea de către regele Ladislau I a titlului de

„rege al Moesiei”, care a dus la tensionarea relaţiilor cu Imperiul

Bizantin.

În anul 1091, a cucerit Croaţia, pentru a avea ieşire la Marea

Adriatică, acţiune care a tensionat relaţiile cu Sfântul Scaun şi cu

Imperiul Bizantin.

Legendele îl prezintă pe regele Ladislau I (cel Sfânt) ca apărător

al creştinătăţii şi ocrotitorul ţării în faţa pericolelor pecenege şi cumane.

Moştenirea tronului a rămas o problemă constantă în istoria

regalităţii maghiare. Deoarece regele Ladislau I avea doar fete, dintre

care Piroska (Eirene) a devenit soţia împăratului bizantin Ioan al II-lea

Comnenul, succesiunea a creat numeroase probleme. Moştenirea

tronului a cauzat conflicte şi între fiii regelui Géza I, Kálmán

(Coloman) şi Álmos. Ladislau cel Sfânt a fost considerat, de-a lungul

istoriei, ocrotitorul Transilvaniei. În spaţiul carpatic sunt numeroase

picturi murale, bisericeşti, de epocă, reprezentând diferite aspecte

mitizate ale vieţii şi faptelor lui Ladislau I, cum ar fi: Ghelinţa

(Gelence, jud. Covasna), Crăciunel (Homoródkarácsonyfalva, jud.

Harghita) şi altele.

Ladislau I a fost înmormântat la Somogyvár, rămăşiţele sale

ajungând apoi la catedrala ctitorită de el însuşi la Oradea, unde cultul

acestui „rege cavaler” al dinastiei Arpadiene are dimensiuni profunde.

A fost canonizat în 1192. Moaştele lui au avut o soartă aventuroasă:

iniţial aşezate deasupra mormântului de la Oradea, ele au fost mutate de

mai multe ori, ajungând până la urmă în Győr, unde sunt ţinute şi astăzi.

O parte din oase au ajuns la Bologna, respectiv la Oradea (1775), fiind

adăpostite şi în zilele noastre la catedrala catolică a oraşului.

29

Coloman Cărturarul (1095-1116)

După moartea fratelui său, Géza I, regele Ladislau I s-a ocupat de

educaţia celor doi minori orfani, Kálmán (Coloman) şi Álmos. Cariera

tinerilor a fost sprijinită de regele Ladislau I, astfel Coloman a fost

numit episcop de către rege (numit „cărturar”), iar Álmos a fost trimis

să guverneze Croaţia şi, în anul 1095, a devenit moştenitorul tronului.

Cronicarii acelor timpuri îl prezintă pe Coloman, ca pe un om

cult, erudit – de aici şi numele de cărturar (Könyves Kálmán) –, dar

neplăcut la vedere şi cu mai multe probleme fizice. Această opinie a

persistat pe toată perioada Evului Mediu şi se datorează, pe de o parte,

faptului că, predecesorul lui, Ladislau I era foarte înalt şi zvelt

(necaracteristic arpadienilor), pe de altă parte, pentru că următorii regi

ai dinastiei erau succesorii lui Álmos (fratelui său) şi care nu aveau

niciun motiv să-i păstreze o amintire frumoasă.

În opinia istoricilor maghiari, încoronarea lui Coloman s-a realizat

cu ajutorul nobilimii şi cu acordul Sfântului Scaun. În prima etapă a

domniei, regele Coloman şi-a împărţit puterea cu fratele său, principele

Álmos, căruia i-a încredinţat conducerea ducatului. Álmos nu s-a

mulţumit cu rolul secund în stat şi a încercat, de mai multe ori, să obţină

tronul prin comploturi şi alianţe cu puteri străine. După aceste încercări,

regele l-a privat de conducerea ducatului şi, profitând de plecarea

fratelui său în pelerinaj la Ierusalim, a desfiinţat chiar şi instituţia. După

alte comploturi, Coloman l-a orbit pe fratele său Álmos, precum şi pe

fiul acestuia, trimiţându-i într-o abaţie (Acest eveniment este prezentat

şi de miniaturile din Cronica Pictată de la Viena. Ca o ciudăţenie a

istoriei este faptul că fiul orbit al lui Álmos va ajunge în 1131 regele

Ungariei sub numele de Béla al II-lea sau Béla cel Orb).

Sub domnia regelui Coloman, a continuat consolidarea internă şi

externă a ţării. Din porunca lui au fost redactate trei coduri de legi, care

au reglementat atât problemele laice (civile şi penale) cât şi pe cele

ecleziastice. Datorită acestora, rolul Bisericii a crescut, deoarece

căsătoria şi înmormântarea se oficiau doar în biserică, în prezenţa

preoţilor. În aceste documente a fost formulată inexistenţa vrăjitoarelor

şi s-a menţinut plătirea dijmei către biserică. A apărat, în continuare,

30

proprietatea privată prin pedepsirea hoţilor (chiar dacă legile sale erau

mai blânde decât cele ale lui Ladislau I) şi a interzis exportul

animalelor. Au fost introduse mai multe reforme, care vizau taxele şi

impozitele, armata şi justiţia. S-a preocupat de consolidarea puterii

regale prin păstrarea domeniilor şi a averii regale. Ca şi ceilalţi regi

maghiari, a bătut monedă proprie.

În anul 1095, papa Orban al II-lea a anunţat organizarea

cruciadelor pentru eliberarea Pământului Sfânt. Regele Coloman, a

susţinut cauza creştină, permiţând tranzitarea ţării de către armatele

creştine în drum spre Ierusalim. În opinia istoricilor maghiari prima

sarcină a regelui Coloman a fost apărarea ţării de cruciaţii (Walter cel

Sărac, Petre Pustnicul, Godefroy de Bouillon) care, în drum spre

Pământul Sfânt, au devastat de mai multe ori ţara. Pentru apărarea

locuitorilor, regele a fost nevoit, într-o primă fază, să se lupte împotriva

lor, ei prădând şi jefuind mai multe oraşe şi cetăţi, apoi a hotărât

escortarea trupelor creştine până la graniţele ţării; aceste evenimente au

provocat mari pagube Ungariei. Atât legile, cât şi donaţiile făcute

mănăstirilor, bisericilor, dar şi ctitoriile realizate – cum ar fi episcopia

de la Nyitra (azi Nitra, Slovacia) – dovedesc preocuparea regelui

Coloman pentru consolidarea creştinismului.

Printr-o politică activă, a reuşit să se impună în zona Mării

Adriatice şi, în anul 1102, a realizat uniunea dinastică (personală) între

Regatul maghiar şi Croaţia. Trei ani mai târziu a ocupat Dalmaţia,

oraşele Zara, Trau, Sebenico, Spalato şi câteva insule din zonă,

devenind regele Dalmaţiei şi Croaţiei. (Prin această uniune dinastică

s-au pus bazele relaţiilor strânse dintre Croaţia şi Ungaria, Croaţia

făcând parte organică din Ungaria până în anul 1918, când, la 29

octombrie, Saborul Croat a declarat separarea Croaţiei şi aderarea

acesteia la viitorul Regat Sârbo-Croato-Sloven.) În opinia istoricilor

maghiari, domnia regelui Coloman este foarte importantă, chiar dacă

cronicile medievale îl prezintă pe rege într-o lumină nefavorabilă.

Curtea regală a fost locul de întâlnire al erudiţilor şi al oamenilor de

cultură din acea vreme. Aici a fost redactată, probabil, una din

legendele despre regele Ştefan cel Sfânt, cu multe informaţii despre

perioada respectivă.

31

Coloman Cărturarul a fost urmat la tron de Ştefan al II-lea (1116-

1131), Béla al II-lea (cel Orb) (1131-1141), Géza al II-lea (1141-1162),

Ştefan al III-lea (1162-1172) şi Béla al III-lea (1172-1196). Majoritatea

istoricilor maghiari consideră că, în timpul regelui Béla al III-lea, a fost

redactată vestita cronică Gesta Hungarorum a notarului anonim P.

Magister (Anonymus) al „regelui Béla” (Bele Regis Notarius).

Andrei al II-lea (1205-1235)

Istoricii maghiari prezintă domnia regelui Andrei al II-lea ca fiind

una dintre cele mai importante din istoria regalităţii maghiare, datorită

politicii externe şi interne, precum codurilor de legi, care, cu câteva

schimbări, au continuat să existe până în anul 1949.

Andrei al II-lea a fost fiul acelui rege Béla al III-lea, care a făcut

demersurile necesare pentru canonizarea regelui Ladislau I (Szent

László) şi, în timpul căruia, a fost redactat codicele Pray, o carte

religioasă în limba latină, în care s-a păstrat cel mai vechi text scris în

limba maghiară, cu titlul „Discurs funebru şi rugăciune” (în magh.

Halotti beszéd és könyörgés).

Regele Béla al III-lea a ocupat principatul Halici (Galiţia),

teritoriu care, împreună cu Dalmaţia şi Croaţia, a fost cedat prinţului

Andrei spre guvernare. După moartea regelui, tronul i-a revenit fiului

său mai mare, Imre, iar lui Andrei i-au revenit moşii, cetăţi, dar şi

misiunea neîndeplinită a tatălui său de a organiza o cruciadă pe

Pământul Sfânt. Tânărul prinţ a intrat în conflict cu fratele său şi nu s-a

ocupat de organizarea cruciadei, din această cauză, papa Inocenţiu al

III-lea, în scrisoarea din anul 1198, i-a amintit despre această faptă şi i-a

criticat comportamentul faţă de rege. Prinţul Andrei, fără să ţină cont de

mustrarea papei, a continuat lupta pentru putere, astfel încât, în anul

1200, papa a mediat pacea între cei doi fraţi, care însă nu a ţinut prea

mult. Regele a fost nevoit să-l întemniţeze pe Andrei care avea la

dispoziţie o armată mai numeroasă decât a sa.

După ocuparea tronului, regele Andrei al II-lea a dus o politică de

apropiere faţă de Imperiul romano-german, care s-a manifestat prin

donarea multor domenii şi demnităţi laice şi clericale, donaţii din care

32

au rezultat conflicte şi tensiuni. Majoritatea acestor donaţii au fost

făcute grupului de străini (în mare parte germani) care s-au aşezat în

ţară cu soţia regelui, Gertrud (contesă de Merania – vezi Harta nr.3),

cum ar fi fratele reginei, Berthold, care a fost numit arhiepiscop de

Kalocsa, confirmat de papă în 1207, iar apoi ban de Dalmaţia şi Croaţia

precum voievodul Transilvaniei.

Aceste donaţii au golit vistieria ţării şi, din această cauză, a

devenit necesară introducerea unor noi taxe şi impozite. Aceste măsuri

au dus la înrăutăţirea relaţiilor între nobilimea maghiară şi cea străină,

care a culminat prin conspiraţia şi uciderea reginei Gertrud, în anul

1213, când regele se afla în campania împotriva principatului Halici.

Tematica asasinării reginei Gertrud a fost prelucrată de mai mulţi

oameni de seamă ai literaturii maghiare, astfel, acest caz petrecut în

1213 a devenit un punct de referinţă dramatică în sentimentul naţional

maghiar. Piesa de teatru a scriitorului Katona József (1791-1830) pe

această temă cu titlul de Bánk Bán (Banul Bánk) este catalogată de

literatura maghiară ca dramă naţională a maghiarilor de pretutindeni.

Regele Andrei al II-lea a organizat până în anul 1234 mai multe

campanii pentru ocuparea Haliciului (mai ales că el a guvernat Haliciul

între anii 1188-1189), toate însă au fost în zadar.

Pentru apărarea graniţelor şi propagarea creştinismului, în anul

1211, a aşezat în Ţara Bârsei Cavalerii Teutoni. Aceştia au staţionat pe

teritoriul Transilvaniei până în 1225, când regele i-a alungat. Regele s-a

preocupat şi de cucerirea Cumaniei, fiind ajutat de cavalerii teutoni şi

de dominicani, care, în contextul acelor evenimente politice, au reuşit

creştinarea cumanilor şi organizarea episcopiei Milcovului, subordonată

Sfântului Scaun. Biserica a început strângerea dijmei, iar Regalitatea

Maghiară a introdus diferite taxe şi impozite.

Andrei al II-lea a dus o politică activă pentru consolidarea

poziţiilor Ungariei în Balcani. Aceasta s-a realizat prin confirmarea

privilegiilor oraşelor dalmate, Nona şi Spalato (azi Nin şi Split,

Croaţia), prin căsătoria cu Iolanda din Constantinopol şi prin

organizarea cruciadei a V-a, în anul 1217 (fără prea mare rezultat), în

urma căreia a preluat titlul de „Regele Ierusalimului”. Odată cu a V-a

cruciadă, condusă de regele Ungariei, tânăra ţară s-a înscris definitiv în

33

rândul acelor state civilizate, care s-au maturizat nu numai în plan

politic intern, dar şi-a însuşit şi strategiile Europei creştine.

Politica internă a regelui Andrei al II-lea a marcat istoria Ungariei

pentru mai multe secole. Regele a donat, în prima parte a domniei,

foarte multe domenii, mai ales străinilor, ceea ce a făcut necesară

introducerea unor taxe şi impozite. Aceste măsuri au fost urmate de

baterea unor monede în care procentajul argintului, cu trecerea timpului,

a scăzut. Veniturile vistieriei au fost completate prin vânzarea

monopolului sării, a minelor regale şi baterea monedei de către străini

(evrei şi ismaeliţi), fapte care au devenit cauza conflictelor interne.

Stările nemulţumite l-au constrâns pe regele Andrei al II-lea să emită în

anul 1222 un document, care reglementa statutul stărilor şi relaţiile

dintre acestea în Regatul maghiar. Prin Bula de Aur (document cu

Pecete de Aur), nobilimea mică şi mijlocie a obţinut aceleaşi privilegii

ca şi nobilimea mare. Cele mai importante prevederi au fost

următoarele: 20 august a fost declarată zi de judecată regală organizată

la Székesfehérvár, a fost desfiinţată impozitarea Bisericii, averea

decedaţilor fără moştenitori intra în vistieria regală, străinii primeau

dregătorii doar cu acordul sfatului ţării. De asemenea, s-a interzis

donaţia pe vecie a comitatelor şi dregătoriilor, strângerea dijmelor se

realiza în produse şi nu în bani. Monopolurile dăruite străinilor urmau

să fie confiscate, dreptul la două dregătorii aveau doar palatinul, banul,

comiţii curiali ai regelui şi ai reginei. Nobilii aveau obligaţia să

participe doar la conflictele militare organizate pentru apărarea ţării.

Cea mai importantă prevedere a fost decretarea dreptului la rezistenţă,

în cazul în care regele ar fi încălcat articolele formulate în Bula de Aur.

Acest document a fost reeditat în anul 1231; pasajele nefavorabile

Bisericii au fost reformulate (plătirea decimei în produse a fost ştearsă)

şi feţele bisericeşti au fost scoase de sub jurisdicţia guvernatorului.

Prin activitatea sa legislativă, s-a creat un cadru juridic şi pentru

saşii transilvăneni, în anul 1224, prin Diploma Andreană (Andreanum),

care a reconfirmat privilegiile coloniştilor germani. Libertăţile şi

privilegiile formulate se referă la provincia Sibiului şi i-a unit juridic pe

saşii aşezaţi aici. Saşii aveau dreptul să-şi aleagă judele şi preoţii, să

organizeze târguri şi să facă comerţ, în schimb, erau obligaţi la

echiparea unei oşti de 500 de militari şi plăteau anual 500 de arginţi.

34

Aceste privilegii acordate saşilor au devenit punctul de plecare al

unităţii juridice săseşti, care a fost numit mai târziu, Pământul Crăiesc

(Fundus Regius).

Un alt popor cu statut special care este amintit de izvoarele

istorice scrise medievale sunt secuii, care, de-a lungul secolelor, se

ocupau de apărarea graniţelor, în schimbul unor privilegii (erau scutiţi

de impozite, aveau dreptul să-şi aleagă judele şi preoţii şi aveau dreptul

la autoguvernare – se organizau în scaune, precum Scaunul Ciuc,

Scaunul Arieş, Scaunul Mureş, Trei Scaune etc., Universitas siculorum)

acordate de regi.

Istoricii maghiari au formulat mai multe opinii despre originea

acestui popor, astfel ei au fost consideraţi descendenţii hunilor, sciţilor,

avarilor, maghiarilor sau bulgarilor.

În Evul Mediu, secuii au apărat graniţele Regatului maghiar şi

şi-au schimbat locaţia odată cu modificările acestora, astfel, în secolul

al XI-lea, erau aşezaţi în zona Bihorului, iar în secolul al XIII-lea sunt

mutaţi în curbura Carpaţilor de regele Andrei al II-lea. Secuii au

participat ca avangardă a cavaleriei maghiare în diferite bătălii şi au

făcut parte din oastea regelui Andrei al II-lea la Cruciada a V-a. Secuii

se autodefinesc astăzi ca descendenţii hunilor lui Attila „biciul lui

Dumnezeu”.

Sub domnia regelui Andrei al II-lea a pornit expediţia ordinului

dominican condusă de fratele Iulianus (în magh. Julianus barát) în

căutarea maghiarilor care nu au participat la migraţie şi au rămas cu

familiile lângă fluviul Volga, în regiunea numită de istoricii maghiari

Magna Hungaria (vezi Harta nr.1).

Conform consemnărilor, Iulianus i-a găsit în jurul anului 1235, în

împrejurimile regiunii Magna Bulgaria (localitatea Bolgari – azi

reşedinţa districtului Spassky din Rebublica Tatarstan din Federaţia

Rusă).

În a doua parte a domniei, regele Andrei al II-lea a împărţit

puterea cu fiii săi (Béla şi Coloman), care au căpătat astfel experienţa

necesară conducerii statului.

35

Béla al IV-lea (1235-1270)

După părerea istoricilor maghiari, personalitatea şi domnia regelui

Béla al IV-lea au fost puternic marcate de moartea violentă a mamei

sale, Gertrud de Merania şi de guvernarea slabă a tatălui său, Andrei al

II-lea. Ca tânăr monarh, el a văzut în nepedepsirea conspiratorilor şi în

semnarea Bulei de Aur acte de slăbiciune ale acestuia.

Regele Andrei al II-lea, la presiunile oligarhilor, l-a încoronat pe

Béla încă din anul 1214. Ca tânăr rege i-a fost cedată guvernarea

Dalmaţiei (1220) şi a Transilvaniei (1226) şi a fondat Banatul de

Severin (1230). Din căsătoria cu fiica împăratului de Niceea (astăzi

Iznik, Turcia) i s-au născut 10 copii.

Politica sa internă ar putea fi împărţită în două perioade: cea

desfăşurată înainte de atacul tătarilor, perioadă care poate fi

caracterizată prin reintrarea în posesia domeniilor donate de tatăl său,

pedepsirea nobililor care au complotat şi au asasinat-o pe mama lui,

permiterea aşezării cumanilor pe teritoriul ţării, care au cauzat multe

pagube şi tensiuni. Aceste măsuri au provocat conflicte serioase între

rege şi stări, iar consecinţele dezastruoase se vor observa în timpul

atacurilor tătare, când o parte a nobilimii l-a abandonat.

Cel mai important eveniment al domniei regelui Béla al IV-lea a

avut loc între anii 1241-1242. Atacul tătarilor a fost prevestit de

membrii ordinului dominican, care au organizat mai multe misiuni

pentru întâlnirea cu maghiarii din Magna Hungaria. Ştirile despre

apropierea tătarilor au fost transmise atât regelui (care a primit o

scrisoare de ameninţare de la marele han) cât şi papei, care nu au luat

însă măsuri. Tătarii conduşi de Batu Han au atacat Regatul Ungariei din

trei direcţii. Maghiarii au încercat să-şi apere graniţele, dar la pasul

Vereţki (Verecke) oastea maghiară a suferit o grea înfrângere, drept

urmare, tătarii au avut cale liberă spre Câmpia Panonică. Rogerius – un

canonic din Oradea – descrie în Carmen miserabile atacurile tătarilor şi

jefuirea oraşelor aflate în drum spre Pesta. În timp ce regele şi armata

maghiară s-au stabilit lângă râul Sajó, pe câmpia Muhi. Locuitorii

maghiari şi germani l-au ucis pe conducătorul cumanilor şi escorta

acestuia, pierzând astfel în mod stupid sprijinul preţios al vestitei oaste

cumane, care se pregătise şi ea pentru lupta cu inamicul comun.

36

Bătălia decisivă a avut loc între 10 şi 11 aprilie 1241. Tătarii

conduşi de Batu Han au încercuit tabăra maghiară apărată de care de

război pe care au asediat-o şi au nimicit-o. Regele Béla al IV-lea s-a

refugiat la Bratislava (Pozsony) şi a cerut ajutorul principilor europeni

(ex. regele Ludovic al IX-lea al Franţei) şi al papei Grigore al IX-lea,

dar în zadar. Între timp, tătarii au măcelărit trupele maghiare rămase şi

şi-au continuat drumul spre centrul statului jefuind, măcelărind şi

distrugând oraşe şi biserici. Paralel cu aceste evenimente, ei au atacat

Transilvania ocupând Rodna (Óradna), Bistriţa (Beszterce), Cluj,

Oradea. O altă oaste tătară a atacat Ţara Bârsei, Alba Iulia

(Gyulafehérvár), Sibiu şi Cenad, alte trupe atacând Ungaria dinspre

Polonia. Tătarii s-au instalat şi s-au organizat pe teritoriile ocupate,

forţând locuitorii să plătească taxe. În ianuarie 1242, au traversat

Dunărea îngheţată, urmărindu-l pe rege, care era în drum spre Trau

(Trogir; Dalmaţia) împreună cu familia sa. Acţiunea tătarilor a eşuat,

fiindcă au fost rechemaţi datorită decesului marelui han.

După atacurile tătare, regele Béla al IV-lea şi-a reconsiderat

politica. A trecut la construirea cetăţii din Buda, a poruncit construirea

cetăţilor din piatră şi apărarea oraşelor cu ziduri puternice. Datorită

acestor măsuri, el a ajuns să fie privit de istoriografia maghiară, ca al

doilea întemeietor al statului (după Ştefan cel Sfânt). În anii care au

urmat, regele s-a preocupat de încheierea unor acorduri cu ţările vecine

(căsătorii dinastice), state care la rândul lor erau ameninţate în cazul

unor noi campanii mongole. S-a recurs la repopularea ţării cu locuitori

din teritoriile vecine, de exemplu, cu germani şi cumani, iar oraşele,

bisericile şi mănăstirile distruse au fost reconstruite. Au fost fondate

oraşe noi; în anul 1247 a fost ridicat oraşul Zagreb – azi capitala

Croaţiei – Buda (vizavi de Pest în locul unui sat) şi Esztergom, toate

fiind înconjurate cu ziduri de protecţie.

În anii următori, regele s-a preocupat de apărarea ţării. Graniţele

au fost atacate atât de grupuri de tâlhari, cât şi de principele Austriei,

Frederic al II-lea care a încercat ocuparea părţii apusene a regatului.

Apărarea graniţelor a fost înlesnită de existenţa cetăţilor şi a

fortificaţiilor din piatră construite din porunca regelui. Din cauza

pericolelor multiple şi a cheltuielilor imense, regele a renunţat la dreptul

exclusiv de construire a fortificaţiilor şi a cetăţilor. Pentru că regele a

37

permis nobililor construirea cetăţilor, apărarea graniţelor a ajuns, după

un timp, pe mâna unor mari familii nobiliare. În anul 1247, regele Béla

al IV-lea i-a aşezat pe cavalerii ioaniţi în Banatul de Severin pentru a

apăra graniţele împotriva atacurilor tătare. În diploma emisă, sunt

prezentaţi vecinii cavalerilor ioaniţi: voievodatele conduse de Litovoi şi

Seneslau şi cnezatele conduse de Ioan şi Farcaş, situate între Carpaţi şi

Dunăre.

Regele Béla al IV-lea s-a implicat şi în lupta pentru moştenirea

Babenbergului: Austria şi Stiria. După mai multe conflicte militare, în

anul 1261, a fost încheiată o pace la Viena, prin care Béla al IV-lea

renunţa la pretenţiile sale.

Pentru completarea veniturilor vistieriei, au fost luate o serie de

măsuri: a fost bătută o nouă monedă, vama a fost introdusă atât la

drumuri mai mari, cât şi în târguri, au fost colectate taxe şi impozite.

În a doua parte a domniei, relaţia între Béla al IV-lea şi fiul său

Ştefan, a devenit tensionată, culminând cu răzvrătirea prinţului (1264-

66). Regele a fost învins şi a fost nevoit să cedeze partea răsăriteană a

ţării, care, în anii următori, a fost guvernată de tânărul Ştefan.

Ultimii regi Arpadieni

În ultimii ani de domnie ai membrilor dinastiei Arpadiene, se

observă slăbirea puterii centrale şi creşterea puterii oligarhiei. Regele

Ştefan al V-lea (1270-1272), fiul lui Béla al IV-lea, a încercat

consolidarea puterii regale, ceea ce s-a dovedit foarte dificil şi în timpul

domniei lui Ladislau al IV-lea (1272-1290), din cauza numeroaselor

lupte interne dintre familiile Csák, Kőszegi şi Gutkeled. Oligarhii şi

nobilii s-au revoltat de multe ori împotriva regelui, l-au capturat şi s-au

aliat cu principele Albert de Habsburg, care a intrat astfel în posesia mai

multor cetăţi în partea apuseană a ţării.

Regele Andrei al III-lea (1290-1301) şi-a început domnia cu un

decret (care conţinea 35 de articole), prin care garanta privilegiile

nobililor şi saşilor transilvăneni, în schimbul încoronării sale. Aceste

categorii sociale au fost scutite de impozite şi de participarea la războaie

externe; tot aici au fost garantate privilegiile Bisericii. Cu toate acestea,

38

începând cu anul 1292, a crescut frecvenţa răscoalelor împotriva puterii

regale.

Odată cu moartea regelui Andrei al III-lea (1301), Dinastia

Arpadiană se stinge pe linie bărbătească.

Societate, economie, cultură

În Ungaria secolului al XI-lea, s-a dezvoltat o formă specifică a

feudalismului, prin care istoricii maghiari înţeleg naşterea proprietăţii

private, bazată pe domeniile funciare.

Societatea maghiară, în epoca dinastiei Arpadiene, se afla într-o

evoluţie continuă. În principiu, societatea s-a împărţit în oamenii liberi

(liberi) şi robi (servi). În timpul regelui Ştefan I (cel Sfânt), codurile de

legi împărţeau oamenii liberi în două categorii: elita societăţii

(nobilitas) şi oamenii de rând (ignobiles).

Elita societăţii (nobilitas) era alcătuită din elita laică şi cea

ecleziastică. Elita laică era constituită din înalţii demnitari de origine

maghiară şi străină. Iniţial, în rândul elitei de origine maghiară se

găseau şi membrii vechilor familii, care, odată cu pătrunderea şi

răspândirea creştinismului şi mai ales datorită luptelor pentru tron, au

dispărut. Străinii veniţi şi aşezaţi în Ungaria, au obţinut diferite

demnităţi şi ranguri, au primit moşii şi unii dintre ei erau incluşi, după

câteva generaţii, în rândul elitei locale maghiare. Elitele au fost, prin

excelenţă, posesori de domenii funciare, care, cu ocazia luptelor pentru

tron, au acaparat mari domenii şi au aspirat la puterea politică.

Elita ecleziastică s-a format în timpul primului rege maghiar, care,

prin codurile de legi, a creat un cadru legislativ favorabil creştinismului

şi elitelor bisericeşti. Regele Ştefan cel Sfânt a recomandat fiului său

cinstirea feţelor bisericeşti, care erau consilierii regelui. Iniţial înaltul

cler era de provenienţă străină, dar, începând cu a doua jumătate a

secolului al XI-lea, izvoarele istorice vorbesc de clerici maghiari, şcoliţi

în Ungaria.

Oamenii de rând (ignobiles) sunt prezenţi deja în legile regelui

Ştefan cel Sfânt. Sub domnia lui Ladislau cel Sfânt, deosebirile dintre

oamenii liberi şi robi s-au atenuat, robii nu mai erau priviţi ca obiecte

39

sau proprietate. Codurile de legi din timpul lui Coloman Cărturarul

prezintă o stratificare complexă a societăţii.

În Regatul maghiar putem deosebi trei tipuri de domenii funciare:

ale regelui, ale bisericii şi ale laicilor. Majoritatea teritoriilor, la sfârşitul

secolului al XI-lea, se aflau în posesia regelui. Domeniile bisericeşti au

luat naştere odată cu organizarea Bisericii creştine apusene, datorită

donaţiilor regale şi ale credincioşilor. Din această cauză, domeniul

bisericesc a fost foarte fărâmiţat. Iniţial, donaţii şi ctitorii au fost

realizate doar de regii maghiari, dar, cu timpul, credincioşii au construit

mai multe mănăstiri şi abaţii. Domeniile laicilor existau încă din

perioada premergătoare organizării statului maghiar. În vremea regelui

Ştefan cel Sfânt, proprietatea moştenită era deosebită de cea primită ca

donaţie regală. Ca urmare a luptelor pentru tron, domeniul regal s-a

micşorat, datorită donaţiilor excesive ale pretendenţilor. Legile lui

Coloman Cărturarul au hotărât ca domeniile obţinute din donaţii, în

cazul în care nu există moştenitori direcţi, să revină regelui.

Ocupaţiile principale ale maghiarilor erau: agricultura, creşterea

animalelor şi viticultura. Dacă în secolul al XI-lea a predominat

creşterea animalelor, acest fenomen s-a schimbat până în secolul al

XIII-lea, deoarece în acest secol şi agricultura a devenit o ocupaţie de

bază a maghiarilor. Pământul era cultivat cu plugul şi cu boii. Alături de

creşterea boilor, oilor, cailor, vitelor şi bivolilor, foarte mulţi s-au

ocupat de apicultură. Pescuitul şi vânatul au fost ocupaţii cunoscute în

Ungaria secolelor XI-XIII.

Maghiarii s-au ocupat, de asemenea, cu diverse meşteşuguri şi cu

comerţul. Comerţul se realiza atât intern, în târguri (iniţial în zilele de

duminică) săptămânale, lunare sau chiar anuale, cât şi cu ţările vecine.

Monedele bătute de regii maghiari au susţinut stabilitatea vieţii

economice, iar fixarea unor preţuri maximale, prin ordin regesc, a

contribuit la protejarea cumpărătorilor. Mult timp colectarea vămii era

în mâna ismaeliţilor (musulmanilor).

În secolul al XI-lea, majoritatea populaţiei locuia la sate, în

locuinţe semiîngropate sau în case construite din lemn, iar la oraşe,

alături de locuinţele din lemn au fost construite şi case din piatră. În

opinia istoricilor, oraşele, în sensul clasic al cuvântului, au apărut doar

în secolul al XIII-lea. Acestea au fost înconjurate cu ziduri de protecţie.

40

În centrul se afla piaţa cu mai multe biserici, numărul lor variind de la

caz la caz. Dezvoltarea oraşelor a fost înlesnită atât de dinamismul vieţii

economice şi comerciale, cât şi de dirijarea comerţului spre oraşe.

Alături de capitala Buda şi Székesfehérvár, Sopron, Oradea şi Kassa

(azi Košice, Slovacia) au devenit mari centre urbane. Unele oraşe au

ajuns să beneficieze de privilegii, cum ar fi dreptul alegerii judelui,

parohului sau scutirea de impozite.

Cultura, în epoca regilor Arpadieni, s-a dezvoltat simţitor. Cu

timpul, au fost fondate multe mănăstiri şi abaţii, care au devenit

adevărate centre ale redactării şi copierii codicelor şi documentelor.

Carol Robert de Anjou (1301-1342)

În urma stingerii dinastiei Arpadiene, lupta pentru tron a continuat

între cei trei pretendenţi la tron, Carol Robert, Venceslav (Vencel) şi

Otto. Aceştia au fost sprijiniţi de diferite grupuri nobiliare, care i-au

încoronat, fără să fi fost îndeplinite toate condiţiile ceremoniei de

încoronare. În Ungaria medievală, încoronarea avea un protocol strict –

fără respectarea tuturor prevederilor acestuia ea putea fi contestată legal

de opozanţi şi aspiranţi –, şi trebuia să aibă loc în bazilica din

Székesfehérvár, cu Coroana Sfântă. Ceremonia trebuia oficiată de

arhiepiscopul din Esztergom. Cei trei pretendenţi la tron erau înrudiţi cu

dinastia Arpadiană pe linie feminină: Carol Robert de Anjou, fiul

regelui Neapolelui era nepotul regelui Ştefan al V-lea; Venceslav, fiul

regelui Boemiei şi al Poloniei era logodit cu fiica regelui Andrei al III-

lea (după încoronare a folosit numele de László) şi ducele Otto din

Bavaria (Wittelsbach), nepotul regelui Béla al IV-lea. Ca semn de

recunoştinţă, monarhii au oferit nobililor care i-au ajutat moşii şi titluri,

cu care aceştia şi-au consolidat poziţiile în cadrul administraţiei regale,

ajungând, în cele din urmă, să decidă soarta Regatului maghiar. Lupta

pentru tron a fost câştigată de Carol Robert de Anjou, care a fost

sprijinit de Sfântul Scaun (papa Bonifaciu al VIII-lea şi papa Benedict

al XI-lea) şi de oligarhia maghiară.

41

Centrul politic al regelui era organizat la Timişoara (Temesvár),

de unde a guvernat ţara până în anul 1320 când, datorită evenimentelor

politice stringente, s-a mutat la Visegrád (la nord de Budapesta de azi).

Scopul lui Carol Robert, după încoronarea din 1310, a fost

diminuarea puterii oligarhilor atât pe cale diplomatică, cât şi pe cale

militară. În perioada celor trei regi, oligarhii au obţinut mari moşii, au

devenit suverani, s-au baricadat în cetăţi şi fortificaţii. Aşa s-a întâmplat

în cazul lui Csák Máté în Trencsén (azi Trenčín, Slovacia), Aba Amadé

în Gönc, Ladislau Kán (Kán László) la Deva. Ei se sprijineau pe vasali,

care îi considerau pe oligarhi, suveranii lor, ca princeps şi unii dintre ei

băteau chiar monedă proprie (familia Kőszegi, familia Subics), iar

ţăranii le plăteau taxe. Ei au încheiat căsătorii dinastice cu puterile

vecine şi au încercat subordonarea centrelor episcopale. Când membrii

Bisericii nu s-au supus, s-a trecut la prădarea şi jefuirea mănăstirilor şi a

bisericilor.

În perioada 1311-1323, Carol Robert i-a învins pe baronii locali

(de exemplu pe Csák Máté din regiunea Trencsén, care stăpânea parţial

sau în întregime 18 comitate) şi a trecut la introducerea reformelor.

Prin donaţiile către susţinătorii săi, Carol Robert a creat un nou

grup de baroni loiali (familia Garai, Laczfi). Noua aristocraţie era legată

de rege prin recunoştinţă, prin demnităţile îndeplinite în administraţia

regală (palatin, voievod, trezorier etc.) şi veniturile derivate din acestea.

Demnitarilor li se cuvenea, alături de titlu, şi posesia unor terenuri.

Baronii loiali lui Carol Robert se bucurau de viaţa curţii regale şi de

statutul cavalerilor. Armata ţării era compusă din oştile regale, oştile

baronilor (banderium) şi din cavaleria uşoară cumană.

Întreţinerea curţii regale şi a armatei au determinat sporirea

veniturilor trezoreriei. Această creştere a fost necesară pentru

dezvoltarea economiei, care s-a realizat şi prin impozitarea mineritului

(aur, sare). Spre deosebire de practica anterioară a dinastiei Arpadiene –

când minele funcţionau doar pe proprietăţile statului – acum s-a permis

funcţionarea minelor şi pe proprietăţile private. Cel mai însemnat venit

al monopolului regal s-a realizat din comercializarea metalelor.

Metalele preţioase extrase trebuiau furnizate, în stare brută, trezoreriei

care plătea cu bani pentru ele. Pentru stimularea mineritului au fost

chemaţi şi aşezaţi mineri din ţările vecine. Aşa s-au dezvoltat oraşele

42

miniere situate în Transilvania, cum ar fi Baia de Arieş (Aranyosbánya;

jud. Alba), Baia Mare (Nagybánya; jud. Maramureş) şi de-a lungul

râului Garam (Hron, azi Slovacia), cum ar fi Körmöcbánya (Kremnica),

Selmecbánya (Banská Štiavnica), Besztercebánya (Banska Bystrica).

Ungaria a devenit, în primul sfert al secolului al XIV-lea, principalul

producător de aur din Europa, extragerea anuală atingând 2000-2500

kg. de aur anual. Datorită acestei dezvoltări, în ţară a fost introdusă

moneda de aur, de bună calitate. În anul 1336 a fost introdusă taxa pe

poartă, plătită de iobagi. Scopul acestei măsuri a fost sporirea

veniturilor. În ceea ce priveşte dezvoltarea vieţii urbane, putem deosebi

oraşele libere regeşti, oraşele miniere şi oraşele mici care se aflau sub

jurisdicţia nobililor şi a moşierilor. Datorită poziţiei geografice, marile

drumuri comerciale au traversat teritoriul Regatului maghiar,

contribuind la dezvoltarea vieţii comerciale. Peste tot au fost construite

mori de vânt. În secolul al XIV-lea, Regalitatea Maghiară a importat

arme, articole de artizanat, ţesături şi a plătit pentru ele în aur, în

animale şi în vin. A exportat fier, alte metale, cai şi ceară.

Domnia lui Carol Robert a avut o însemnătate aparte şi pentru

localitatea Cluj (Kolozsvár), care, în data de 19 august 1316, a fost

ridicată la rangul de oraş (város).

Pe teritoriul Regalităţii Maghiare au fost chemate şi aşezate mai

multe ordine călugăreşti, cum ar fi benedictinii, cistercienii, franciscanii

şi Ordo Fratrum Sancti Pauli Primi Eremitae (singurul ordin

călugăresc de origine maghiară). Aceştia erau purtătorii culturii şi ai

civilizaţiei apusene creştine, iar centrele lor, adevărate nuclee ale

culturii şi spiritualităţii.

În ceea ce priveşte politica externă, Carol Robert a încercat

redobândirea teritoriilor, care au aparţinut cândva Regalităţii Maghiare.

Consolidarea Serbiei a fost privită ca o ameninţare, prin urmare, au fost

organizate două campanii militare (1317, 1319), în urma cărora a fost

reorganizat Banatul de Macsó (azi Valjevo, Serbia) şi a fost extinsă

influenţa asupra cetăţilor de pe malul Dunării (Belgrad). În anul 1324,

voievodul muntean, Basarab, vasalul regalităţii maghiare, a ocupat

Banatul de Severin, teritoriu care se afla sub autoritatea Ungariei.

Datorită acestui conflict, regele maghiar a organizat o campanie militară

la sud de Carpaţi, în anul 1330, pentru pedepsirea insubordonatului.

43

Basarab l-a învins pe Carol Robert în bătălia de la Posada şi a obţinut

independenţa Tării Româneşti. Pentru o mai bună colaborare cu statele

vecine, în anul 1335, Carol Robert a organizat la Visegrád întâlnirea

celor trei puteri ale Europei Centrale: Ungaria (Carol Robert), Polonia

(Cazimir al III-lea) şi Boemia (Ioan de Luxemburg). Scopul a fost atât

deschiderea unui drum comercial care ocolea Viena, cât şi un

aranjament dinastic, cum ar fi moştenirea tronului Poloniei de către fiul

său şi realizarea uniunii personale între cele două regate.

Este interesant că această alianţă angevină a fost refăcută în 1991,

sub denumirea de Grupul de la Visegrád, alcătuit atunci – în februarie

1991 – din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria; acest grup activează şi în

prezent în cadrul Uniunii Europene.

La moartea sa, Carol Robert a lăsat moştenire fiului său un stat

consolidat.

Ludovic I (cel Mare) (1342-1382)

În opinia publică maghiară, Ludovic I (cel Mare) este considerat

„regele cavaler”, eroul mai multor confruntări militare şi fondatorul

unui adevărat „imperiu”, care era înconjurat de trei mări. Numele lui

apare în mai multe legende, fiind cavalerul care îi ocroteşte pe cei slabi

şi pe cei aflaţi în pericol. El a moştenit un stat prosper cu o viaţă

economică dezvoltată. Datorită unor aranjamente neonorate, Ludovic a

fost nevoit să se ocupe de rezolvarea problemelor dinastice ale fratelui

său Andrei (Endre), care trebuia să fie încoronat rege al Neapolelui

(Napoli, Italia), ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru a fi recunoscut rege al

Neapolelui, în urma unor negocieri, trezoreria trebuia să plătească cinci

tone de aur şi şase tone de argint curţii papale din Avignon, dar cu toate

acestea, fratele lui Ludovic I, Andrei a fost asasinat. Acest eveniment a

fost cauza expediţiilor militare (1347–1348,1350–1352), organizate

pentru răzbunarea morţii fratelui său şi pentru a demonstra justeţea

pretenţiei la tronul Neapolelui. Ludovic a cucerit oraşul Neapole, dar pe

termen lung nu a reuşit menţinerea domniei. A purtat războaie cu

Veneţia, care contesta suzeranitatea maghiară asupra oraşelor dalmate,

dar care, în urma păcii de la Torino, trebuia să plătească Ungariei, 7 mii

de galbeni, anual.

44

Cele mai mari schimbări în cei 40 de ani de domnie au survenit la

graniţele de sud şi de răsărit ale Regatului maghiar. Pentru a consolida

graniţa de sud, Ludovic I şi-a extins suzeranitatea asupra Herţegovinei

(1355) şi Bosniei (1363). În ceea ce priveşte graniţa răsăriteană,

lucrurile erau mai complicate: la sud de Carpaţi se afla Ţara

Românească, un stat tânăr, care a obţinut independenţa în timpul lui

Carol Robert, sub conducerea lui Basarab, dar ai cărui urmaşi au

acceptat suzeranitatea maghiară. Domnul Vladislav Vlaicu, se întitula

într-un document din 1368, voievod din mila lui Dumnezeu şi a regelui

maghiar, ban de Severin şi duce al Făgăraşului şi al Amlaşului (primite

ca feude). În anii 1340, teritoriul de la răsărit de Carpaţi se afla sub

influenţa tătarilor, care ameninţau Regalitatea Maghiară (de exemplu,

atacul din anul 1345, când au prădat Transilvania). Ca răspuns,

Ludovic a purtat mai multe campanii împotriva tătarilor. Cu ocazia

acestor expediţii, Dragoş, un nobil român din Maramureş, originar din

satul Bedea (Bedőháza, azi Бедевля, Ucraina; comite Drag, olaco de

Bedeuhaza), a trecut Carpaţii, în fruntea unui grup de români şi s-a

aşezat în Moldova (1345). Atât el, cât şi urmaşul lui, Sas erau sub

suzeranitate maghiară. Relatările cronicarului Küküllei János (Ioan de

Târnave) prezintă evenimentele care au urmat: un alt român din

Maramureş, Bogdan de Cuhea (Izakonyha), în fruntea unui grup de

români, a trecut Carpaţii şi i-a alungat pe fiii lui Dragoş, obţinând astfel

independenţa faţă de Regalitatea Maghiară. Cu toate acestea, a

continuat să se menţină o oarecare legătură între cele două părţi. Între

anii 1351 şi 1354, Ludovic a participat la trei campanii militare

împotriva lituanienilor, ca ajutor acordat regelui polonez Cazimir al III-

lea, obţinând Lodomeria şi Haliciul (Galiţia) – teritorii care s-au aflat

sub administraţie maghiară în timpul regelui Andrei al II-lea, respectiv

Béla al III-lea.

În aceste campanii militare, regele a fost ajutat atât de baroni, cât

şi de nobili, care i-au rămas fideli pe tot parcursul domniei,

îmbogăţindu-şi şi întărindu-şi puterea. După moartea regelui polon,

Cazimir al III-lea (1370), Ludovic a devenit regele Poloniei, conform

hotărârilor luate la întâlnirea de la Visegrád din 1335, realizându-se

astfel uniunea personală dintre Ungaria şi Polonia.

45

Regele Ludovic I aminteşte, în mai multe diplome, de hotărâri

comune luate cu elita clerului şi cu baronii (cum prelatis et baronibus

nostris). Pentru o mai eficientă guvernare, a mărit atribuţiile sfatului

domnesc. Datorită presiunii exercitate de nobilime, în anul 1351 a

completat Bula de Aur (1222), lege prin care au fost recunoscute în

continuare privilegiile nobilimii (nu plăteau impozite, fără mandat nu

puteau fi arestaţi, reşedinţa lor era inviolabilă, erau obligaţi să se

prezinte la arme doar pentru apărarea ţării). Nobilimea (indiferent de

reşedinţă) va beneficia de aceleaşi drepturi şi libertăţi. Schimbări au

avut loc în problematica moştenirii. Succesiunea se realiza pe cale

masculină, iar în cazul în care nu existau moştenitori, averea revenea

regelui. Moşierii erau obligaţi să taxeze iobagii uniform (nona),

asigurându-se cultivarea teritoriilor şi prevenind abuzurile moşierilor.

Legea a interzis transferarea iobagilor de pe o moşie pe alta fără

consimţământul celuilalt moşier (abductio), proprietarii au căpătat drept

de judecată asupra iobagilor.

În vremea domniei lui Ludovic I, s-a încheiat procesul formării

societăţii maghiare, s-a finalizat stratificarea socială, societatea

organizându-se în nobilime şi ţărănime. Nobilimea era proprietara

marilor moşii, iar privilegiile erau legate de moşie şi nu de persoana

nobililor. Ţărănimea din secolul al XIV-lea plătea taxe şi impozite în

bani şi produse şi avea dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta.

Ludovic I, ca şi tatăl său, s-a preocupat de dezvoltarea oraşelor.

Clujul de exemplu – ridicat la rang de oraş de Carol Robert – avea drept

de alegere a judelui şi a parohului; comercianţii oraşului au fost scutiţi

de vamă pe teritoriul Transilvaniei (acesta ca semn de mulţumire pentru

loialitatea faţă de rege în confruntarea cu Ladislau Kán, voievodul

Transilvaniei, care aspira la putere regională). În anii 1370 a permis

iobagilor să se mute în oraşele Cluj şi Turda (Torda). Comercianţii

Sibiului au primit dreptul să comercializeze produsele provenite în

urma comerţului cu Levantul (Orientul Apropiat şi împrejurimile), cum

ar fi: piperul, şofranul şi alte mirodenii.

Potrivit cronicilor contemporane, Ludovic I a fost un adevărat

cavaler, pios, a întărit privilegiile Bisericii şi i-a ajutat pe cei slabi. El

este singurul rege maghiar denumit de posterioritate „cel Mare”. Ioan de

Târnave (Küküllei János), în opera sa despre viaţa lui Ludovic I

46

(Chronicon de Ludovico rege), povesteşte bătăliile la care a participat

regele şi vitejia lui în acestea. Ştim că s-a îmbolnăvit, în anii 1349-

1350, de ciuma care a decimat populaţia ţării (şi în care a murit şi soţia

sa), dar s-a vindecat. Campaniile militare din Italia au influenţat în mod

pozitiv cultura din Ungaria. Au fost construite mai multe palate în stil

gotic (Diósgyőr). În această perioadă au activat şi fraţii sculptori

Kolozsvári – Márton şi György – care au realizat statuia Sfântului

Gheorghe din Praga (a cărei copie se găseşte acum la Cluj). În timpul

domniei lui Ludovic I, s-a intensificat şi activitatea cronicarilor. Cea

mai semnificativă operă a fost Cronica Pictată de la Viena, realizată cel

mai probabil de călugărul franciscan originar din Veszprém, Kálti

Márk. Un act important al domniei lui Ludovic I a fost fondarea

Universităţii din Pécs, în anul 1367. Astfel, tinerii din Ungaria nu mai

erau obligaţi să studieze la universităţi apusene ca Bologna, Padova şi

Paris (în cea din urmă a studiat şi notarul-cronicar Anonymus al

„regelui Béla”, autorul cronicii Gesta Hungarorum) sau la Praga,

Cracovia şi Viena, deoarece li s-a deschis calea studiilor superioare

autohtone. Fondarea Universităţii din Pécs a fost un pas uriaş făcut spre

integrarea culturală a Ungariei în sistemul cultural al Apusului.

Universitatea a funcţionat până la mijlocul secolului al XV-lea,

decăderea ei s-a datorat morţii fondatorului ei. Locul Universităţii din

Pécs a fost preluat de Universitatea din Óbuda, fondată de Sigismund de

Luxemburg, în anul 1395.

Sigismund de Luxemburg (1387-1437)

După o perioadă relativ scurtă de stabilitate, Ungaria s-a confruntat

din nou, cu problema luptelor pentru tron, deoarece Ludovic I avea

două fiice minore. Maria a devenit pentru o scurtă perioadă (1382-1385)

rex al Ungariei, în timp ce sora sa, Hedvig (sub numele de Jadwiga) a

ajuns rex al Poloniei (1384 – 1399). Viaţa Jadwigăi era una evlavioasă,

iar după căsătoria sa cu Władysław Jagello (Jogaila, marele voievod al

Lituaniei păgâne), a fost considerată creştinătoarea poporului lituanian.

(Sfânta Jadwiga – Jadwiga Andegaweńska – este înmormântată în

Cracovia, în Catedrala Wawel).

47

Dorinţa lui Ludovic I a fost ca Maria să fie încoronată ca regină,

cu toate că nobilimii maghiare nu i-a plăcut ideea ca regatul să fie

condus de o femeie minoră (de aici şi denumirea de rex şi nu regină).

Această nouă situaţie şi apariţia pretendenţilor la tron au scindat

nobilimea, învingător ieşind soţul Mariei, Sigismund de Luxemburg,

care a ajuns la un acord atât cu nobilimea maghiară cât şi cu cea polonă.

Cu domnia lui a început o nouă epocă în istoria Regalităţii Maghiare.

Deşi a reuşit ocuparea tronului, Sigismund de Luxemburg a

pierdut majoritatea castrelor şi astfel puterea. Baronii dictau politica

regatului. Majoritatea fortificaţiilor au ajuns în posesia acelora care l-au

sprijinit, astfel doar 1/4 din castre au rămas în proprietatea regelui.

În prima parte a domniei, regele a fost preocupat de consolidarea

puterii. A înnobilat persoane loiale şi le-a acordat moşii, obţinute după

dispariţia unor familii fără moştenitori. În multe cazuri aceste persoane

erau străini, iar aceste înnobilări au generat conflicte cu baronii locali.

Consolidarea puterii s-a realizat atât prin alianţe încheiate cu familiile

marilor nobili, cât şi prin căsătoria cu Cillei Borbála (după moartea

reginei Maria), ceea ce i-a adus sprijinul puternicilor familii Cillei şi

Garai. Această căsătorie a avut loc după ce, în 1401, guvernatorul şi

arhiepiscopul de Esztergom (care deţinea şi funcţia de cancelar)

împreună cu baronii l-au arestat pe rege, cerând îndepărtarea străinilor

din ţară. Regele a înlesnit transformarea nobilimii în ordin social pentru

a echilibra puterea baronilor, a sprijinit dezvoltarea oraşelor şi viaţa

comercială. A fondat Ordinul Dragonului, care iniţial era alcătuit din

rege, regină şi 22 baroni; cu timpul numărul acestora s-a modificat.

Între ei se aflau membrii familiei Garai, voievodul Ştibor, Cillei

Hermann şi conducătorul de oşti Ozorai Pipo.

După consolidarea puterii centrale, regele a trecut la înfăptuirea

reformelor care au modernizat ţara. În acest sens, putem aminti reforma

guvernamentală din anul 1397, prin care s-a trecut la transformarea

sfatului domnesc şi s-a renunţat la donarea marilor cetăţi pe timpul

mandatelor marilor demnitari (excepţie a fost voievodul Transilvaniei şi

conducătorul secuilor). Monopolul baronilor a luat sfârşit, tot mai mulţi

mici nobili şi străini au fost incluşi în aparatul administrativ al ţării.

Participarea nobililor la campanii militare, pe teritoriul ţării şi în afara

hotarelor, a devenit obligatorie, din anul 1397. Nobilii trebuiau să

48

participe personal la lupte şi, după 20 de iobagi, fiecare moşier trebuia

să echipeze şi să trimită un arcaş, în caz de nevoie. Apariţia pericolului

otoman a determinat construirea unui lanţ de cetăţi pe linia Dunării,

care au legat Transilvania de Marea Adriatică. Pentru a asigura fondul

financiar necesar acestor construcţii, regele a trecut majoritatea salinelor

în proprietate regală, cele mai importante aflându-se în Transilvania

(Dej, Sic, Cojocna, Turda) şi în Maramureş. Veniturile trezoreriei s-au

îmbogăţit şi de pe urma minelor de argint şi aur, aflate în zona nordică a

statului şi în Transilvania. El a impozitat şi biserica, fapt care s-a

materializat prin legea din anul 1397 (pe durata luptelor cu turcii clerul

trebuia să plătească jumătate din venitul total datorat statului, în funcţie

de moşii). De asemenea, a impozitat iobagii, care plăteau diferite

impozite statului, dar au fost impozitaţi şi cumanii, secuii, saşii, evreii şi

oraşele libere.

Sigismund de Luxemburg a devenit cel mai important monarh al

Europei creştine. În anul 1411 a fost ales rege german, în 1420 a fost

ales rege al Boemiei, iar în 1433 la Roma a fost încoronat împărat al

Imperiului romano-german. Regele a considerat că Biserica trebuie să

fie un factor de stabilitate. Pentru a consolida puterea Bisericii catolice

a organizat Conciliul de la Konstanz (1414-1418). Hotărârile luate au

pus capăt Schismei Vestice şi au ales un nou papă, pe papa Martin al

V-lea, dar trimiterea la rug a lui Jan Hus (1415) a dus la izbucnirea

războaielor husite (1420-1436).

Izgoniţi pentru ritul lor husit, din partea sudică a Ungariei,

numită Szerémség (azi Srijem în Croaţia şi Serbia), clericii Tamás şi

Bálint s-au refugiat cu enoriaşii lor în Moldova. De numele lor se leagă

prima traducere a Bibliei în limba maghiară, aşa-numita Biblie Husită

(Huszita Biblia). Finalizarea traducerii şi a copierii s-au efectuat în

„oraşul” Târgu Trotuş (Tatros; jud. Bacău). Astfel, Codexul din

München (în care se găsesc traducerile evangheliilor) şi Codexul din

Viena – în care se găseşte parţial Vechiul Testament – au o valoare

inestimabilă pentru cultura maghiară, dar şi pentru cultura europeană,

deoarece traducerea a fost făcută cu aproximativ un secol înainte de

reforma lui Martin Luther.

Pe alt plan, ca rege al Ungariei, Sigismund a luptat pentru

apărarea ţării de otomani. După bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo

49

Polje, Rigómező, 1389), Serbia şi-a pierdut independenţa, iar Imperiul

Otoman a devenit vecinul ofensiv al Ungariei. Atacurile şi jafurile

asupra Ungariei au devenit o constantă. În toamna anului 1396, după

pregătiri minuţioase, a fost organizată o cruciadă târzie, la care au

participat mai multe state. Necunoscând tactica şi strategia turcilor, totul

s-a terminat cu înfrângerea cruciaţilor, la Nicopole.

Însuşi Sigismund a fost nevoit să se refugieze, ajungând în ţară

prin Constantinopol. Singura soluţie au rămas acceptarea situaţiei şi

convieţuirea cu acest vecin periculos. Această înfrângere a dus la

regândirea apărării statului, prin construirea lanţului de cetăţi (Ozorai

Pipo a construit 11 cetăţi) pe linia Dunării şi prin încheierea unor alianţe

antiotomane cu statele vecine, cu Bosnia, Ţara Românească şi Serbia, în

vederea realizării unor state-tampon pentru apărarea Regatului maghiar

de Imperiul Otoman. Între anii 1405 şi 1410 au fost organizate cinci

războaie împotriva Bosniei, care era condusă de baroni. Sigismund a

reuşit să încheie o alianţă antiotomană cu domnul Ţării Româneşti,

Mircea cel Bătrân.

Societatea maghiară s-a transformat sub domnia lui Sigismund de

Luxemburg: a apărut aristocraţia, cu mari proprietăţi (moşii între 60 şi

300 hectare); viaţa lor s-a desfăşurat pe moşii şi nu la curtea regală,

multe negocieri s-au purtat aici şi nu la curte, deoarece scopul lor era

îmbogăţirea şi nu slujirea regelui. Nobilimea mică şi mijlocie aşteptau

ocazia să iasă în evidenţă, iar în oraşele de diferite ranguri au apărut

burghezia şi breslele. Majoritatea oraşelor mari erau situate lângă

graniţe, pe marile drumuri comerciale. Ţărănimea şi-a manifestat

nemulţumirile, în anul 1437, prin răscoala ţărănească condusă de Budai

Nagy Antal (cunoscută şi sub numele de răscoala de la Bobâlna).

Prin fondarea Universităţii din Óbuda (1395), Sigismund de

Luxemburg a încercat sprijinirea tinerilor, care doreau să-şi continue

studiile. Au fost construite mai multe castele şi cetăţi, fiind

semnificativă, în acest sens, înmulţirea reşedinţelor aristocratice pe

teritoriul ţării. De asemenea, în această epocă, s-a răspândit folosirea

blazonului şi s-a consolidat pătura laică a celor care ştiau carte.

Moartea lui Sigismund a adus Ungaria în faţa unei noi situaţii. În

scurt timp, nobilimea a preluat conducerea statului, impunându-şi

voinţa în faţa regilor maghiari Albert de Habsburg (1437-1439 –

50

ginerele lui Sigismund de Luxemburg), Vladislav I Jagello (1440-

1444), regele Poloniei şi Ladislau al V-lea (1440-1457 – fiul postum al

lui Albert).

În aceste împrejurări, s-a afirmat Iancu de Hunedoara, una dintre

cele mai remarcabile personalităţi ale luptei antiotomane, care a

contribuit la regândirea şi reorganizarea statului într-un stat al ordinelor.

Ordinele au fost consultate la dietele (congregatio generalis regni)

organizate anual, instituind astfel statul nobiliar.

Iancu de Hunedoara

Originar dintr-o familie de mici nobili din Haţeg, Iancu de

Hunedoara (Hunyadi János) a dobândit experienţă la curtea lui Ozorai

Pipo, a lui Ştefan Lazarevic, a lui Ştefan Újlaki (Újlaki István) şi alături

de Sigismund de Luxemburg, pe care l-a însoţit în Cehia şi Italia, unde

a cunoscut modul de luptă tip „condottiere” şi cel al husiţilor. Datorită

experienţei pe câmpurile de luptă şi cunoaşterii tacticii de luptă a

turcilor, a urcat repede treptele cele mai înalte ale ierarhiei Regatului

maghiar, în timpul domniei lui Vladislav I Jagello (I. Ulászló). A fost

numit ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-

1446), guvernatorul Ungariei (1446-1452) şi mare căpitan al regatului

(1453-1456). Datorită activităţii lui Iancu de Hunedoara, Transilvania

şi-a asumat rolul de protector al Ungariei şi al întregii Europe în faţa

pericolului otoman. Poziţia ocupată în administraţia regatului, a

contribuit la mărirea domeniului personal a lui Iancu, situat în

Transilvania, cu centrul la Hunedoara (Vajdahunyad).

Lupta antiotomană a fost relansată începând cu anul 1440, când

s-a realizat, în persoana regelui Vladislav I Jagello, uniunea personală

dintre Ungaria şi Polonia. Regele a susţinut constituirea unei alianţe a

statelor creştine împotriva Imperiului Otoman. Prima acţiune a lui Iancu

de Hunedoara a fost bătălia de la Sântimbru (Marosszentimre; jud.

Alba), din primăvara anului 1442, câştigată de armata otomană condusă

de beiul de Vidin. În scurt timp, după această bătălie, turcii au fost

zdrobiţi în sudul ţării de Iancu, iar oamenii aflaţi în captivitate au fost

eliberaţi. Iancu de Hunedoara a încercat, la rândul lui, coalizarea

forţelor regionale. În spiritul luptei antiotomane a trecut Carpaţii şi în

51

septembrie 1442, pe râul Ialomiţa a biruit trupele otomane conduse de

beilerbeiul Rumeliei şi a aşezat pe tronul Ţării Româneşti un domn fidel

luptei antiotomane.

Pentru a dezechilibra poziţia otomanilor, a pregătit o nouă

cruciadă care era susţinută şi de Sfântul Scaun, prin persoana

cardinalului Cesarini. În toamna anului 1443, a atacat Imperiul Otoman

alături de regele Ungariei. „Campania cea lungă” a dus la ocuparea mai

multor oraşe, cum ar fi Sofia, dar, din cauza vremii nefavorabile, armata

regală s-a retras, iar turcii au cerut pace. Pacea a fost încheiată pe zece

ani la Adrianopol şi Szeged (iulie 1444). Sultanul Murad al II-lea a

promis părăsirea Serbiei, plata a 100000 de galbeni şi, în caz de război,

trimiterea unei armate de 30000 de soldaţi. Noile realităţi l-au

determinat pe regele maghiar să se alăture unei noi campanii

antiotomane organizată de mai multe state europene, cum ar fi Statul

Papal sau Veneţia. Armata creştină a fost nimicită însă de trupele

otomane la Varna (10 noiembrie 1444), ceea ce a dus la relansarea

politicii ofensive a Imperiului Otoman, cu scopul de a cuceri Europa.

În bătălia de la Varna a fost ucis chiar şi regele maghiar Vladislav

I Jagello, respectiv cardinalul Cesarini. Moartea regelui a dus la

reluarea conflictelor interne, rezolvate printr-un compromis între Liga

Garai-Cillei şi Liga lui Iancu de Hunedoara, prin care acesta din urmă a

recunoscut domnia regelui Ladislau al V-lea (fiul lui Albert de

Habsburg, Ladislau Postumul), iar Liga Garai-Cillei l-a acceptat pe

Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei. Acest titlu a însemnat

practic puteri nelimitate pentru Iancu, alături de minorul Ladislau al

V-lea. În acest timp, Iancu şi-a mărit moşiile (26 de cetăţi) şi a organizat

apărarea ţării. Ofensiva turcilor nu s-a lăsat aşteptată. Primul atac a fost

lansat împotriva Constantinopolului, care, în anul 1453, a cedat în faţa

ofensivei otomane. În iulie 1456, sultanul Mahomed al II-lea a asediat

cetatea Belgradului. Apărătorii cetăţii l-au chemat în ajutor pe Iancu de

Hunedoara, care, cu ajutorul franciscanului Kapisztrán János (Ioan de

Capistrano, Giovanni da Capestrano) a reuşit apărarea cetăţii.

Bătălia de la Belgrad (în istoriografia maghiară: Nándorfehérvári

ütközet) este una dintre cele mai mari victorii ale Ungariei. Ea a fost

primită cu entuziasm în toată Europa creştină. De această biruinţă se

52

leagă, indirect, tradiţia tragerii clopotelor în amiaza zilei, în lumea

creştină.

La puţin timp după victorie, atât Iancu de Hunedoara, cât şi

Kapisztrán János au murit răpuşi de ciumă în tabăra de la Zemun

(Zimony, azi în Serbia). Iancu de Hunedoara a fost înmormântat în

catedrala romano-catolică de la Alba Iulia, iar pe piatra lui de mormânt

a fost scris: „S-a stins lumina lumii”.

Matia Corvinul (1458-1490)

După moartea lui Iancu de Hunedoara, conflictele interne s-au

reluat. Regele Ladislau al V-lea, apropiat de Liga Gara-Cillei, a refuzat

să-l învestească pe fiul lui Iancu de Hunedoara cu demnităţile deţinute

de tatăl său, astfel susţinătorii frustraţi ai familiei l-au asasinat pe Cillei

Ulrik, un apropiat al regelui. La cererea ligii şi din porunca regelui, fiul

cel mare al lui Iancu de Hunedoara, Ladislau (Hunyadi László) a fost

executat, iar cel mic, Matia a fost întemniţat la Praga. După moartea

neaşteptată a regelui Ladislau al V-lea (noiembrie 1457), apropiaţii

familiei lui Iancu de Hunedoara (conduşi de Szilágyi Mihály, fratele

mamei sale) au obţinut la 24 ianuarie 1458, alegerea lui Matia ca rege al

Ungariei (a fost încoronat cu Coroana Sfântă, doar în 1464).

La data alegerii, Matia se afla în captivitatea guvernatorului

Podiebrad, care l-a eliberat după logodna cu fiica lui, Ecaterina

Podiebrad şi după ce a primit o sumă importantă de bani. Reîntors în

ţară, tânărul rege, a reuşit, cu timpul, să-l înlăture pe unchiul său,

Szilágyi Mihály, care l-a ajutat în obţinerea tronului şi care a fost numit

guvernator pe lângă rege. Matia s-a confruntat cu Frederic al III-lea şi

baronii loiali Habsburgilor.

În anul 1464, Matia Corvinul a fost încoronat cu Coroana Sfântă,

domnia lui devenind astfel oficială. Din anul 1464, a început epoca

marilor reforme, prin care au fost reorganizate cancelaria, justiţia şi

armata. Aceste legi au consolidat puterea baronilor, au reiterat vechile

drepturi şi libertăţi ale Transilvaniei şi ale Slavoniei (azi Slavonija,

Croaţia). Cea mai importantă instituţie a fost Sfatul regal, alcătuit din

baroni şi clerul înalt. Acesta era convocat de rege, iar membrii săi au

participat activ la viaţa politică până în anul 1471. La începutul

53

domniei, regele Matia s-a confruntat cu probleme financiare pe care le-a

rezolvat prin introducerea unor taxe extraordinare. În anul 1486, a fost

redactat un nou cod de legi, care a fost tipărit în străinătate, în două

exemplare şi conţinea 78 de articole. Codul de legi a pus bazele

consolidării nobilimii de rând, a decretat contribuţia materială a

nobililor şi a clerului la cheltuielile comitatelor. Regele nu avea dreptul

să judece pe nimeni sub acuzaţia de infidelitate, fără consimţământul

Sfatului regal.

În ceea ce priveşte armata, a reorganizat-o într-una bazată pe

mercenari, numită după moartea lui Matia, „armata neagră” (Fekete

sereg). Scopul regelui a fost folosirea acestei armate (10000 de cavaleri

şi 3-4000 pedestraşi) chiar şi împotriva baronilor, iar în caz de nevoie,

era întotdeauna disponibilă. Armata era alcătuită din cavaleri şi

pedestraşi şi era echipată atât cu catapulte, cât şi cu tunuri. Între soldaţi

se aflau husiţi, germani şi maghiari.

În timpul lui Matia, au dispărut dintre Regatul maghiar şi Imperiul

Otoman, cele două state-tampon, Serbia şi Bosnia. Această realitate a

fost necesară în regândirea apărării statului. Un pas important a fost

reorganizarea lanţului de cetăţi situate pe linia Dunării. Au fost realizate

două linii de apărare: una exterioară, de la Dunărea de Jos prin Bosnia

până la Marea Adriatică (începea la Severin, prin Belgrad şi se termina

la Scardona, azi Skradin, Croaţia) şi una interioară, care se afla la câţiva

km. mai la nord (începea la Caransebeş, Lugoj, Timişoara şi se termina

la Banja Luka şi Bihac).

În ceea ce priveşte politica externă, Matia Corvinul a realizat că

luptele directe cu turcii nu vor da rezultate, din această cauză a fortificat

graniţa dunăreană şi a încercat menţinerea cetăţilor dunărene. În pofida

acestora, turcii, au jefuit, de multe ori, oraşe maghiare şi austriece şi au

prădat Oradea (1474), luând întotdeauna mulţi ostatici. Cea mai

importantă confruntare cu turcii a avut loc la Câmpul Pâinii

(Kenyérmező), în anul 1479, şi a fost câştigată de armata maghiară,

condusă de voievodul Ştefan Báthory. În localitatea Şibot (Zsibód; jud.

Alba) se înalţă bustul unuia dintre eroii bătăliei, Paul Chinezu, Paul

Kinizsi (Kinizsi Pál).

O altă latură a politicii externe o reprezintă raporturile, din ce în

ce mai tensionate, ale Ungariei cu Cehia, care s-au agravat după

54

moartea reginei Ecaterina Podiebrad (1464), deoarece Matia Corvinul a

încercat să obţină tronul Cehiei. După mai multe conflicte, a reuşit

obţinerea Moraviei şi Sileziei. În anul 1477, au început luptele cu

Austria, în 1485, a ocupat Viena, în 1487, a ocupat Neustadt, în ultimii

ani a domnit purtând şi titlul de duce austriac, dar nu a reuşit să devină

împărat romano-german. În ultimii ani de domnie, Matia Corvinul şi-a

mutat reşedinţa la Viena.

În opinia publică maghiară, domnia lui Matia Corvinul este

considerată una dintre epocile de aur ale Ungariei. În această perioadă,

s-au răspândit cu uşurinţă Umanismul şi Renaşterea, cunoscute de

regele Matia, au fost aduse în ţară şi de Beatrix de Aragonia, noua soţie

a regelui.

Această opinie se bazează şi pe cronicile redactate la curtea regală

de umaniştii Galeotto Marzio, Antonio Bonfini sau Thuróczy János,

care au prezentat curtea regală şi evenimentele petrecute într-o lumină

avantajoasă pentru Matia.

Bibliotheca Corvina fondată de rege, cu aproximativ 2000-2500

de volume, a fost una dintre cele mai impresionante biblioteci ale acelor

vremuri. Cărţile au fost redactate în limba latină şi greacă şi între ele se

găseau tratate de filosofie, teologie, geografie, istorie, filologie şi

medicină. La Bratislava (Pozsony), în anul 1467, a fost fondată o

universitate, numită Academia Istropolitana, care a dispărut însă după

moartea regelui.

Statisticile de atunci arată o prezenţă destul de numeroasă a

tinerilor la academiile vremii din Regatul Ungariei. Numărul tinerilor

care aparţineau unor familii de burghezi era egal sau chiar îl depăşea pe

cel al nobililor trimişi la studii. În aceeaşi perioadă şi-au desfăşurat

activitatea episcopul-savant Vitéz János – cel care s-a ocupat de

educaţia copiilor lui Iancu de Hunedoara, iar mai târziu a ajuns

arhiepiscop de Esztergom – sau poetul Janus Pannonius, care scria în

limba latină.

Cele mai impozante edificii s-au realizat în stil gotic – s-a finalizat,

de exemplu, construcţia castelului de la Hunedoara. La Cluj, regele

Matia a ctitorit o biserică în amintirea tatălui său – azi Biserica

reformată de pe strada Kogălniceanu sau uliţa Lupului (Farkas utca;

55

Platea Luporum). În stil renascentist apar edificii în Buda, Visegrád,

Diósgyőr.

Vladislav II Jagello (1490-1516)

După moartea lui Matia Corvinul s-a reluat problema succesiunii

la tron. Regele Matia dorea ca fiul său nelegitim, ducele Ioan Corvin

(Corvin János) să-i urmeze la tron, dar, în lipsa susţinătorilor, a pierdut

orice speranţă de a ajunge rege. Fiul împăratului romano-german,

Maximilian a recucerit Viena şi Austria Inferioară, apoi a atacat

Ungaria, jefuind mai multe oraşe (ex. Székesfehérvár). Cei doi fraţi

Jagello (Vladislav şi Albert) au încercat şi ei obţinerea tronului.

În cele din urmă, nobilimea maghiară l-a ales pe regele Boemiei

Vladislav II Jagello cunoscut şi sub numele de Dobzse László (pentru

că foarte des spunea dobrze, adică „este bine” – azi considerat doar un

mit). În anul 1491, a fost constrâns să semneze înţelegerea de la

Bratislava, cu Habsburgii, prin care a fost decretată pace între cele două

ţări şi s-a promis ajutor reciproc, în caz de nevoie. Au hotărât ca

Ungaria şi Boemia să revină Habsburgilor, dacă regele maghiar murea

fără succesor legitim. Vladislav II Jagello a renunţat la cuceririle

austriece ale lui Matia Corvinul şi s-a angajat să plătească ca

despăgubire suma de 100000 de galbeni, declarând amnistie pentru

nobilii care i-au ajutat pe Habsburgi.

Domnia lui Vladislav II Jagello a fost caracterizată prin

destrămarea puterii centrale, cedarea guvernării nobililor şi baronilor,

mai ales după 1504, când regele a suferit un atac cerebral şi a fost

incapabil să mai conducă ţara. Regele a fost nevoit să amaneteze cetăţi

şi moşii, puterea regală decăzând în acest fel. Aristocraţia a ajuns să

deţină jumătate din cetăţi şi – de facto – puterea. În această perioadă,

dietele (adunarea stărilor) au fost convocate de multe ori şi s-au ocupat

de creşterea taxelor şi impozitelor, de armată, de succesiunea tronului şi

de justiţie. Consecinţele pozitive ale reformelor din timpul lui Matia au

dispărut. Societatea s-a confruntat cu diferite conflicte sociale, răscoala

56

condusă de secuiul Gheorghe Doja (Dózsa György), din 1514. Noile

taxe şi impozite împovărau atât iobagii, cât şi oraşele mai mici, care au

stagnat sau chiar au decăzut, în aceste condiţii. Tot acum palatinul

Ştefan Werbőczy a redactat vestitul cod de legi numit Tripartitum.

Acesta era organizat în trei părţi: prima parte reglementa drepturile

nobilimii, a doua parte se ocupa cu drept penal, în timp ce a treia parte

reglementa drepturile oraşelor şi ale iobagilor, aşa cum le prezentau

realităţile din Transilvania, Croaţia, Slavonia.

Relaţia Ungariei cu Habsburgii a evoluat pe cale dinastică,

culminând cu tratatul de la Viena, din anul 1515, prin care fiul lui

Vladislav II Jagello, Ludovic a fost însurat cu Maria, sora lui Ferdinand

de Habsburg. În acest fel a crescut considerabil influenţa Habsburgilor

în Ungaria. Relaţia cu Imperiul Otoman a evoluat spre o convieţuire

relativ paşnică.

Tratatul încheiat de regele Matia, în 1483, a fost de multe ori

reînnoit, iar graniţa a devenit spaţiul conflictelor militare, cetăţile

construite în timpul lui Matia făcând faţă cu greu atacurilor continue ale

otomanilor.

Vestita armată neagră (Fekete sereg) a lui Matia a fost desfiinţată

din lipsa fondurilor. Acest pas a cântărit mult în balanţa conflictelor

turco-maghiare, care peste patru decenii vor culmina cu bătălia de la

Mohács (1526). Patru din personajele cheie ale acestei armate se găsesc

şi pe platforma grupului statuar Matia Corvin (Mátyás király) din Cluj:

Paul Chinezu, Paul Kinizsi (Kinizsi Pál – vezi pag.54), Magyar Balázs,

voievodul Ştefan Báthory şi oligarhul Zápolya István.

Ludovic al II-lea (1516-1526)

La moartea tatălui său, Ludovic al II-lea (II. Lajos) avea doar 12

ani. Pe lângă minor a fost numită o regenţă, alcătuită din demnitarii

ţării, care au preluat conducerea Ungariei. Domnia lui Ludovic al II-lea

a coincis cu cea a sultanului, Soliman I Magnificul (1520-1566), care în

anul 1521 a asediat cetatea Belgrad, ai cărei apărători au cedat în faţa

armatei otomane superioare numeric, după două luni. Cetatea Belgrad

era considerată cea mai importantă verigă în lanţul de cetăţi realizat în

timpul lui Matia Corvinul. Pierderea ei a însemnat o grea lovitură dată

57

apărării Regatului maghiar. După această victorie, Soliman I a hotărât

atacarea Ungariei. În primăvara anului 1526, armata otomană, condusă

de sultanul Soliman, a pornit spre Ungaria. Regele a poruncit doar la

începutul verii adunarea oştilor nobiliare, astfel încât turcii au trecut

fără probleme râurile Sava şi Drava. Fără a întâmpina o rezistenţă

însemnată au reuşit ocuparea mai multor cetăţi de pe linia Dunării. În

data de 29 august 1526, armata regală condusă de Paul Tomori (Tomori

Pál) şi Gheorghe Szapolyai (Zápolya György), formată din aproximativ

26000 de oameni a ajuns la Mohács, o câmpie cu mlaştini în apropierea

Dunării. Într-o primă fază, armata maghiară a atacat cu succes trupele

turceşti. Din păcate aceştia şi-au refăcut poziţiile şi au trecut la atac cu

ienicerii, cărora trupele maghiare nu au reuşit să le facă faţă, fiind

înconjuraţi şi capturaţi. Regele Ludovic al II-lea a părăsit câmpul de

luptă, având un sfârşit tragic: a căzut de pe cal în mlaştinile râului Csele

şi s-a înecat. Consecinţele bătăliei au fost dezastruoase. Majoritatea

demnitarilor laici şi religioşi au fost ucişi de turci, iar prizonierii au fost

executaţi.

Bătălia de la Mohács este considerată de istoricii maghiari data

care marchează finalul Evului Mediu maghiar.

Societate, economie, cultură

La începutul epocii angevine, societatea maghiară s-a confruntat,

pe de o parte cu transformarea societăţii, pe de altă parte, a resimţit

criza agrară europeană. Aceasta din urmă a luat naştere datorită

repetatelor epidemii de ciumă, care au decimat populaţia europeană.

Istoricii maghiari vehiculează mai multe cifre privind numărul

locuitorilor Ungariei, acestea variind între 1,4 şi 1,6 milioane de

locuitori, cifra crescând spre sfârşitul secolului al XIV-lea.

În epoca angevină, în societatea maghiară au avut loc transformări

esenţiale: oligarhia a dobândit putere politică şi influenţă asupra regelui

şi a regatului, influenţă care a decis soarta Ungariei medievale, în

secolele următoare. În urma luptelor pentru tron, regii maghiari au

pierdut o suprafaţă însemnată a ţării în favoarea oligarhilor, ceea ce a

dus şi la diminuarea puterii regale. Datorită proprietăţilor moştenite,

nobilimea a obţinut conducerea unor regiuni ale regatului. Istoricii

58

maghiari vorbesc despre o transformare continuă, în cadrul oligarhiei,

care a dus la nuanţarea acestei pături sociale. Burghezia, a cărei

activitate a fost strâns legată de viaţa urbană, a început să se constituie,

până în secolul al XV-lea. Datorită influenţelor germane, meşteşugarii

oraşelor maghiare şi săseşti din Transilvania s-au organizat în bresle,

pentru a concura cu meşteşugarii din satele învecinate. Ei confecţionau

îmbrăcăminte, încălţăminte, ceramică pentru orăşeni şi se ocupau de

prelucrarea metalelor, a lemnului etc. Breslele prezentau o

autoorganizare pronunţată, semănând oarecum cu sindicatele de azi.

Posedau şi un caracter obştesc-militar, membrii lor fiind responsabili şi

pentru apărarea zidurilor (bastioanelor), în caz de asediu. De breslele,

care au luat naştere în acestă perioadă, amintesc astăzi bastionul

Măcelarilor din Baia Mare (Nagybánya), bastionul Croitorilor din Cluj

(Kolozsvár; 1475), bastionul Ţesătorilor din Braşov (Brassó),

bastioanele din Târgu Mureş (Marosvásárhely) şi multe altele.

Cea mai numeroasă pătură socială a rămas, în continuare,

ţărănimea, stratificată la rândul ei. Viaţa ţăranilor s-a desfăşurat pe

parcela de pământ (sessio), care era în folosinţă individuală şi pe care

era construită casa ţărănească, alături de grădină, câmpie şi teren arabil.

Membrii obştii puteau folosi păşunea, pădurea şi apele din zonă.

Mărimea parcelelor varia, ca şi numărul caselor aflate pe ele. Terenul

arabil a fost lărgit deseori prin defrişări sau prin desecarea mlaştinilor.

Pentru obţinerea unor recolte bogate de grâu, orz, ovăz sau orez, a fost

introdus asolamentul bienal şi trienal. Din a doua jumătate a secolului al

XIV-lea, alături de boi a fost folosit şi calul în muncile agricole. Alături

de grâne, miere, fier, şi vinul a constituit marfă pentru export. De-a

lungul secolelor XIV-XVI, Ungaria a fost una dintre cele mai

importante ţări, în ceea ce priveşte exportul grânelor, al mierii, al

vinului, al argintului, al aurului şi al sării. În epoca lui Matia Corvinul,

drumurile comerciale au făcut posibilă apariţia marilor familii bancare

străine şi pe teritoriul maghiar.

Relaţiile cu statele apusene au contribuit la pătrunderea noilor

curente ale culturii apusene, cum ar fi goticul, Umanismul şi

Renaşterea. Datorită relaţiilor dinastice, cei veniţi din străinătate (ex.

Beatrix de Aragonia) au fost însoţiţi de cronicari. Trimişii Statului

Papal, pictori şi sculptori au contribuit la transformarea Ungariei în unul

59

dintre cele mai importante state central-europene. În aceste secole, regii

maghiari au contribuit la dezvoltarea culturii, prin actele cancelariei,

fondarea universităţilor, ctitorirea bisericilor şi a mănăstirilor,

organizarea unor biblioteci bogate (Bibliotheca Corvina) şi prin

sprijinirea materială a artiştilor, cronicarilor şi a diferitelor instituţii,

cum ar fi Biserica, care a fost susţinătoarea reţelei şcolare din Ungaria.

Au fost construite biserici, palate, castele şi edificii pentru instituţii

publice. Înainte de bătălia de la Mohács (1526), majoritatea nobililor

ştiau să citească şi să scrie. Printre cancelarii şi secretarii regelui se

găseau mulţi scriitori şi poeţi umanişti, care, alături de limba latină,

scriau şi în limba maghiară. În cursul secolului al XVI-lea, în Ungaria

au apărut reprezentanţii diferitelor curente ale Reformei religioase, care

au contribuit la nuanţarea vieţii religioase.

În cursul secolelor XIV-XVI, Regalitatea Maghiară a fost parte

integrantă a Europei, atât din punct de vedere politic (a luat parte la

cruciadele târzii, a încheiat alianţe), cât şi din punct de vedere economic

şi cultural.

Maghiarii în secolele XVI-XVII

Bătălia de la Mohács este considerată de către o mare parte a

istoriografiei maghiare drept „cea mai tragică catastrofă din toată istoria

maghiarilor” cu importante consecinţe politico-economice, demografice

şi sociale. De la victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456) şi

până la venirea la putere a lui Soliman Magnificul, otomanii nu au

reuşit să străpungă linia de apărare din sudul Ungariei. Acest fapt a fost

posibil la 1521 şi ca urmare a disputelor interne existente în Ungaria –

ceea ce făcea imposibilă organizarea unei apărări eficace – după

înăbuşirea răscoalei lui Gheorghe Doja (Dózsa György), datorită căreia

stările au pierdut sprijinul mercenarilor şi al ţărănimii. Înfrângerea de la

Mohács i-a anulat Ungariei calitatea de „zid al creştinătăţii” în calea

expansiunii Imperiului Otoman şi le-a oferit Habsburgilor posibilitatea

de a-şi extinde autoritatea asupra unor regiuni din Europa Centrală şi de

Sud-Est.

60

După moartea lui Ludovic al II-lea (II. Lajos), care nu avea

urmaşi, Dieta de la Székesfehérvár l-a ales rege, la 11 noiembrie 1526,

pe Ioan Zápolya (Zápolya János), voievod al Transilvaniei, cel mai

bogat moşier al Ungariei, care, în 1514, înăbuşise răscoala lui Gheorghe

Doja. La scurt timp, în decembrie, o parte a nobililor maghiari în frunte

cu regina Maria şi palatinul Ştefan Báthory, adversari ai lui Zápolya, au

convocat o nouă Dietă, la Pozsony (Pojon, Bratislava, în ger.

Pressburg), unde l-au proclamat rege pe arhiducele Ferdinand, fratele

lui Carol Quintul şi al Mariei de Ungaria, văduva lui Ludovic al II-lea.

Acesta reclama respectarea clauzelor din contractul încheiat la 1506 şi

reînnoit la 1515, dintre Maximilian I de Habsburg şi Vladislav al II-lea

Jagello, în timp ce Ioan Zápolya cerea aplicarea deciziei Dietei de la

Rákos, din 1505, care interzicea ascensiunea unui nemaghiar pe tronul

Ungariei. De la 1526 până la moartea lui Ioan Zápolya, cea mai

importantă problemă politică din Ungaria a fost lupta pentru supremaţie

dintre cei doi regi. În loc să-şi concentreze eforturile împotriva turcilor,

nobilimea din Ungaria a încercat să profite de vacanţa tronului pentru

a-şi regla conturile şi pentru a-şi împărţi puterea. După alegerea sa,

Ferdinand a pornit împotriva lui Ioan Zápolya, pe care l-a învins,

obligându-l să se refugieze în Polonia. Pentru a-şi recuceri tronul, Ioan

Zápolya a solicitat, la propunerea diplomatului polonez Ieronim Laski,

sprijinul sultanului. Opţiunea lui Ioan Zápolya pentru o alianţă cu

Poarta s-a făcut după ce, în prealabil, acesta încercase să obţină sprijinul

Poloniei şi al altor state antihabsburgice. La 10 mai 1529, Soliman a

plecat din Istanbul spre Ungaria, cu o armată uriaşă, pentru a-şi ajuta

noul supus. Petru Rareş, domnul Moldovei, s-a aliat, la rândul său, cu

Ioan Zápolya în luptele împotriva lui Ferdinand, desfăşurate în mare

parte în Transilvana, reuşind să obţină o victorie importană în bătălia

de la Feldioara (în magh. Földvár, jud. Braşov). La 19 august 1529, pe

câmpia de la Mohács, Zápolya presta omagiul de credinţă faţă de sultan.

În septembrie, era recucerită Buda de la imperiali, iar Ioan Zápolya a

fost învestit ca rege al Ungariei. Mai mult, otomanii au încercat chiar să

ocupe Viena, dar au suferit un eşec. După retragerea trupelor otomane,

războiul dintre Ferdinand I şi Ioan Zápolya (I. János király) a reizbucnit.

Configuraţia graniţelor dintre „cele două Ungarii” se modifica

permanent, teritorii şi oameni trecând de la un stăpân la altul.

61

Asedierea Budei de către trupele imperiale l-a determinat pe

Soliman să organizeze o nouă expediţie în Centrul Europei, la 1532, în

timpul căreia trupele otomane au ajuns până la Graz. Negocierile dintre

otomani şi imperiali au dus la un armistiţiu şi la menţinerea statu-quo-

ului în Ungaria, iar Ferdinand şi Zápolya urmau să plătească tribut

Porţii. Disputele au continuat, în diverse forme, până la 1538 când, sub

presiunea anturajului lor, Ferdinand şi Zápolya au încheiat pacea de la

Oradea care prevedea ca, după moartea lui Zápolya, care nu avea

urmaşi, întreaga ţară să-i revină lui Ferdinand. Pacea de la Oradea era

una secretă, făuritorul ei fiind călugărul paulin de origine croată,

Gheorghe Martinuzzi (Fráter György).

Moartea lui Ioan Zápolya a determinat reluarea ostilităţilor dintre

cele două părţi, Ferdinand nerecunoscând drepturile lui Ioan Sigismund

Zápolya (Ioan al II-lea al Ungariei), născut cu două săptămâni înainte

de moartea tatălui său. Asediul Budei de către austrieci l-a făcut pe

Soliman să pornească într-o nouă campanie militară în Ungaria, la

1541, sub pretextul ocrotirii lui Ioan Sigismund (János Zsigmond) şi a

mamei sale, Isabella Jagello. Datorită intrigii generalizate, sultanul a

ocupat Buda fără luptă, în timp ce suita cu nou născutul Ioan Sigismund

Zápolya se prezenta sultanului.

După ocuparea Budei (1541), sultanul a pus Ungaria sub

autoritate otomană, până la majoratul lui Ioan Sigismund (Ioan al II-lea

al Ungariei). Astfel din Ungaria istorică s-au format trei zone (această

împărţire avea să dureze până la sfârşitul secolului al XVII-lea): mai

întâi o Ungarie regală, la nord şi la vest aflată sub autoritate

habsburgică; apoi o Ungarie turcească; în sfârşit Transilvania cu unele

părţi ale Ungariei istorice, care avea să joace un rol important în politica

din centrul şi sud-estul Europei. Regatul propriu zis al Ungariei

medievale se reducea la câteva comitate vestice şi la Ungaria

Superioară.

În anii următori, paşalâcul de Buda va fi extins prin noi expediţii

şi anexări de teritorii. Ca răspuns la acţiunile întreprinse de Habsburgi

în anul 1542, cu scopul eliberării Ungariei, Soliman a întreprins, în

1543, o nouă campanie care a dus la cucerirea Székésfehervárului, a

Esztergomului şi a altor localităţi din Ungaria regală, iar în anul următor

a pus stăpânire pe Visegrád. Ostilităţile au continuat până în 1547, când

62

Ferdinand I de Habsburg a semnat pacea (19 iunie 1547) şi a fost nevoit

să accepte plata unui tribut pentru teritoriile care au aparţinut Ungariei

(30000 de guldeni). Pacea a fost însă de scurtă durată, deoarece

incidentele de la frontieră şi intrigile lui Ferdinand în Transilvania au

declanşat un nou conflict între otomani şi Habsburgi, care aveau acum

un nou aliat în persoana episcopului Gheorghe Martinuzzi.

Evenimentele din Transilvania anului 1551 au determinat ruperea

echilibrului dintre Viena si Istanbul prin renunţarea reginei Isabella

(văduva lui Ioan Zápolya) la Ungaria, Transilvania şi coroana regală

maghiară în favoarea Habsburgilor. Cel mai important moment al

acestor noi confruntări a fost ocuparea Timişoarei şi a altor localităţi din

Banat, de către otomani şi transformarea lor în provincie otomană (27

iulie 1552). După extinderea spre nord a paşalâcului de la Buda, armata

otomană a încercat, fără succes, să ocupe cetatea Eger (1552). Această

victorie este considerată una dintre cele mai importante din istoria

maghiarilor.

Acest conflict s-a prelungit până la recunoaşterea, în Dieta de la

Turda (Torda), din 28 ianuarie 1556, a drepturilor reginei Isabella şi

revenirea acesteia la conducerea Transilvaniei. În februarie acelaşi an,

din ordinul sultanului, oştile domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti au

pătruns în Transilvania pentru a restabili autoritatea Porţii.

În 1566 sultanul, în fruntea unei armate impresionante, a pornit

împotriva cetăţii Szigetvár, apărată cu eroism, timp de o lună, de o

garnizoană comandată de banul croat Nicolae Zrínyi (Zrínyi Miklós).

Asediul cetăţii Szigetvár şi sacrificiul făcut de cei care l-au apărat, au

făcut ca acest eveniment să fie consemnat în conştiinţa naţională

maghiară ca o adevărată epopee. Cu prilejul acestei expediţii, sultanul

Soliman I a primit omagiul viitorului principe transilvan Ioan

Sigismund – tânărul Zápolya până în 1570, purtând şi titlul de rege al

Ungariei (Ioan al II-lea) – şi a fixat coordonatele de existenţă ale

viitorului Principat al Transilvaniei. În a doua jumătate a secolului al

XVI-lea, Poarta a acordat un statut de largă autonomie Transilvaniei şi a

încercat să-i folosească pe principii transilvăneni împotriva împăratului.

Între 1576 şi 1590, Imperiul Otoman a fost implicat într-o serie de

conflicte în Asia, dar Curtea de la Viena nu a profitat de faptul că turcii

erau ocupaţi cu aceste războaie şi a preferat o expectativă prudentă, în

63

ciuda numeroaselor atacuri de la frontiera cu paşalâcul de Buda.

Ungaria a profitat însă de această perioadă de linişte pentru a-şi mai

reveni, din punct de vedere economic şi demografic. În 1593, imperialii

au reuşit chiar să cucerească Esztergomul şi Visegrádul, trezind astfel

speranţele de eliberare ale maghiarilor, spulberate rapid de

contraofensiva turcă şi căderea Győrului în 1594. Mai mult la 1596,

sultanul Murad al III-lea a reuşit să cucerească şi Egerul, în ciuda

rezistenţei eroice a garnizoanei. Abia în 1598, imperialii au recucerit

Győrul, singura redută care apăra drumul spre Praga şi Viena.

Înfrângerile şi excesele imperialilor (care susţineau Contrareforma) au

determinat stările ungare să dorească încheierea cât mai grabnică a

războiului. După aproape un deceniu de conflicte, Kanizsa şi Eger au

fost cucerite de turci, în timp ce Transilvania era ocupată de armata

generalului Gheorghe Basta.

Prin pacea semnată la Viena, la 23 septembrie 1606, se

recunoşteau libertăţile confesionale şi politice ale stărilor. Pentru prima

dată, în dreptul public ungar, cele două confesiuni protestante (luterană

şi calvină) deveneau egalele catolicismului în Ungaria regală. Ca

urmare a acestei păci, demnitatea palatinului (ales de către Dietă dintre

cei patru magnaţi propuşi de rege, doi catolici şi doi protestanţi) a fost

restabilită, finanţele regatului urmau să iasă cu totul de sub controlul

Vienei, toate funcţiile civile şi militare aveau să fie încredinţate exclusiv

unor maghiari şi mai ales nicio persoană care aparţinea stărilor nu putea

fi împiedicată în practicarea religiei sale. Această pace va fi evocată de

nobilimea protestantă în relaţia sa cu regalitatea, pe tot parcursul

secolului al XVII-lea.

Încheierea păcii din 1606 nu a însemnat încetarea mişcării de

Contrareformă din Ungaria habsburgică, fapt dovedit de acţiunile

cardinalului Petru Pázmány (în magh. Pázmány Péter), care şi-a

continuat, cu ajutorul iezuiţilor, opera de recucerire catolică ce se adresa

în esenţă nobilimii. Cu toate acestea, Ungaria regală nu a mai fost un

motiv de preocupare majoră pentru Habsburgi, pe parcursul Războiului

de 30 de Ani. Abia după pacea de la Vasvár, va renaşte antipatia

maghiarilor faţă de Curtea de la Viena, transformându-se sub

conducerea lui Nicolae Zrinyi (Zrínyi Miklós „poetul”, descendentul

eroului de la Szigetvár) şi Francisc Wesselényi (Wesselényi Ferenc),

64

într-o puternică răscoală. Înăbuşirea revoltei, în anul 1677, şi

transformarea Ungariei regale (Habsburgice) în teritoriul ereditar al

Casei de Austria, nu şi-au atins scopul. Dimpotrivă, nemulţumirile s-au

accentuat, după preluarea iniţiativei de către Imre Thököly, care va intra

în istorie prin răscoala sa antihabsburgică. Din păcate, însă pentru

austrieci, pe parcursul secolului al XVII-lea, datorită prezenţei otomane

în Ungaria, ei au fost obligaţi să facă o serie de concesii nobilimii

maghiare, ceea ce a constituit o piedică în calea instaurării unui regim

absolutist.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm separat evoluţia celor

trei părţi născute după ocuparea capitalei Buda de către turci în 1541:

Ungaria regală (sau Habsburgică), Ungaria otomană (Paşalâcul de la

Buda) şi Principatul Transilvaniei (Transilvania istorică cu unele părţi

ale Ungariei medievale).

Ungaria otomană

În anul 1526, sultanul Soliman Magnificul a ajuns până la Buda,

dar a fost obligat să se retragă ca urmare a complicaţiilor din Asia. Cu

moartea lui Ioan Zápolya (Ioan I al Ungariei), situaţia s-a schimbat însă

radical în Ungaria, iar sultanul s-a văzut obligat să ocupe Buda şi să

înfiinţeze o nouă provincie otomană pentru a răspunde tendinţelor

expansioniste ale Habsburgilor, care dominau partea de nord-vest a

fostului regat al Ungariei. Ocuparea de noi teritorii, de către otomani nu

s-a oprit după cucerirea Budei, ci a continuat şi în anii următori

(Timişoara la 1552, Eger, Kanizsa etc.). Înalta Poartă a împărţit ţara în

douăsprezece sangeacuri, subordonate paşei de Buda, în care erau

staţionate garnizoane puternice pregătite să facă faţă atacurilor

organizate de către imperiali. Nu existau graniţe închise, motiv pentru

care populaţia maghiară din teritoriul otoman putea să întreţină relaţii

cu cea din celelalte teritorii; negustorii, clericii puteau să călătorească

liberi dintr-un ţinut în altul.

Transformarea unei părţi din Ungaria în paşalâc coroborată cu

războaiele, molimele, emigrările, deportările, perioadele de foamete etc.

au dus la scăderea populaţiei şi a nivelului de trai în aceste teritorii. Noii

stăpânitori aduceau un model diferit de organizare şi, mai ales, o nouă

65

viziune privind căile de dezvoltare ale regiunii. Depopularea satelor se

datorează şi transformării terenurilor arabile în păşuni ca urmare a

amplorii pe care a luat-o creşterea vitelor, activitate mai profitabilă

pentru otomani decât agricultura, şi concentrării populaţiei în aşezările

mai mari care-i ofereau o securitate sporită. Multă vreme s-a susţinut că

politica abuzivă a Porţii este la baza decăderii Ungariei otomane, dar

lucrări mai noi au arătat că nu era în interesul Imperiului Otoman să

promoveze o politică bazată exclusiv pe jaf care să ducă la distrugerea

celei mai avansate provincii din Europa şi care să le afecteze veniturile.

Dominaţia otomană a fost, în general, o stăpânire militară. Ca

urmare în oraşe precum: Buda, Székesfehérvár, Esztergom şi Szeged,

ocupate de către turci au fost instalate garnizoane militare, ceea ce a dus

la decăderea lor faţă de nivelul atins în secolul anterior. O parte a

populaţiei a părăsit aceste oraşe, refugiindu-se în Ungaria regală sau în

Transilvania. Comerţul şi industria acestor oraşe s-au diminuat

semnificativ, iar agricultura a pierdut teren în faţa creşterii bovinelor,

exportate în număr mare (aproximativ 100000 de capete pe an) în

Germania şi Veneţia. Primii care au părăsit Ungaria otomană au fost

nobilii şi burghezii bogaţi, în timp ce ţăranii şi orăşenii rămaşi au

devenit supuşii sultanului. Teritoriile cucerite erau proprietatea

sultanului care le administra după bunul său plac. O parte era împărţită

spahiilor, în schimbul obligaţiilor militare, iar cealaltă, şi mai ales

oraşele, plăteau impozit vistieriei sultanului. În teritoriul cucerit,

otomanii au menţinut sistemul de impunere preluat de la Regatul ungar,

astfel că ţăranii aveau aproximativ aceleaşi obligaţii. Situaţia lor era

însă îngreunată şi de faptul că foştii proprietari, nobilii, pretindeau şi ei

în continuare taxele. Otomanii nu au făcut presiuni pentru convertirea

creştinilor la Islam, în primul rând din considerente economice, motiv

pentru care limba turcă şi civilizaţia musulmană nu au exercitat o

influenţă notabilă asupra populaţiei maghiare. Dreptul otoman făcea

distincţie între musulmanii şi creştinii din teritoriile cucerite. Aceştia

din urmă aveau o condiţie inferioară şi plăteau un impozit personal. Aşa

se explică faptul că turcii nu recurgeau la convertirea forţată a

populaţiilor creştine cucerite. Imperiul Otoman a fost, în general, un stat

al diversităţii multiculturale şi al toleranţei. Cu toate acestea, asemenea

66

altor teritorii otomane, şi în Ungaria unele biserici au fost transformate

în moschei (Buda, Székesfehérvár, Esztergom, Pécs).

Înfrângerea de la Mohács nu a împiedicat răspândirea Renaşterii

în teritoriile maghiare. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, s-au putut

afirma scriitorii de valoare ca episcopul de Esztergom, Nicolaus Olahus

şi Anton Verancsics (Verancsics Antal), eminenţi autori de memorii. În

acelaşi timp, prăbuşirea instituţiilor de bază ale statului şi lipsa de

autoritate au favorizat răspândirea Reformei religioase în Ungaria.

Utilizarea limbii maghiare în scris a început să se răspândească rapid,

începând cu 1540 şi 1550, odată cu creşterea numărului cunoscătorilor

de carte, ca urmare a răspândirii Reformei. Germanii şi teritoriile din

Nord-Vest ale ţării, locuite de către maghiari şi slovaci au adoptat în

mare parte luteranismul, în timp ce în regiunile ocupate de către turci,

s-a răspândit calvinismul şi antitrinitarismul. În paralel, numărul

credincioşilor Bisericii catolice s-a redus considerabil. Reforma a

contribuit din plin la răspândirea unei culturi de limbă maghiară,

predicatorii protestanţi predicând în limba poporului. După mai multe

traduceri parţiale, pastorul calvin Gáspár Károlyi a tradus integral

Biblia, în 1590. Această traducere a contribuit semnificativ la formarea

limbii literare maghiare.

Ungaria regală (Habsburgică)

„Regatul Ungariei”, din statele Habsburgilor, avea formă de

semicerc şi cuprindea: Dalmaţia, Croaţia de Vest, Slovacia de azi şi

Subcarpaţii (Ucraina Carpatică de azi), tăia vechea Panonie, într-o linie

ce trecea aproape de Lacul Balaton şi avea o populaţie de circa 1,5 mil.

de locuitori. Din 1527, Ferdinand a organizat un guvernământ central,

căruia i-a subordonat aparatul administrativ al ţărilor pe care le

conducea, dar Consiliul său aulic nu a devenit niciodată o instituţie

supremă, din cauza consilierilor maghiari şi cehi care refuzau să ia parte

la el. Ţărănimea maghiară nu putea fi obligată să plătească noi

contribuţii decât cu acordul Dietei, care se prevala de acest drept pentru

a se opune centralizării dorite de către Viena. După înfrângerea de la

Mohács, autoritatea regală a pierdut mult din prestigiul şi puterea sa, iar

schisma – datorată Reformei religioase – şi războaiele care i-au urmat

67

au contribuit şi ele la erodarea sa. La moartea lui Ioan Zápolya,

Ferdinand a încercat să profite pentru a reunifica regatul maghiar sub

autoritatea sa, dar sultanul Soliman a luat-o pe regina văduvă Isabella

Jagello şi pe fiul său sub protecţia sa. După ocuparea Budei de către

otomani, sultanul i-a trimis pe regina Isabella şi pe Ioan Sigismund

împreună cu Gheorghe Martinuzzi (fratele György) în Transilvania.

Pentru următorii 10 ani, regele copil Ioan Sigismund (sub numele de

Ioan al II-lea până la tratatul de la Speyer, 1570) şi mama sa, Isabella,

au stat în Transilvania guvernată de episcopul Martinuzzi. Acesta din

urmă a convins-o, în anul 1551, să abdice în favoarea lui Ferdinand, în

schimbul a două ducate sileziene. Profitând de faptul că sultanul era

ocupat cu campaniile din Asia, armata imperială, condusă de generalul

Giovanni Castaldo, a ocupat Transilvania cu complicitatea lui

Martinuzzi, ridicat la rangul de cardinal şi voievod al Transilvaniei. La

scurt timp Martinuzzi a fost însă asasinat din ordinul lui Ferdinand.

Executarea lui Martinuzzi în castelul său din Vinţu de Jos (în magh.

Alvinc) a însemnat un dezastru, fiindcă prin el a dispărut singurul om

politic, care reuşea să jaloneze cu mult tact între cele două puteri: cea

Habsburgică şi cea Otomană.

Această stăpânire habsburgică a fost de scurtă durată şi extrem de

nepopulară; imperialii fiind obligaţi să se retragă, în 1556, ca urmare a

presiunilor exercitate de către otomani.

În timpul domniilor lui Maximilian I (1564–1576) şi Rudolf I

(1576–1608), în ciuda păcii existente între cele două imperii, turcii şi-au

extins posesiunile în Ungaria, prin expediţii de jaf şi prin cucerirea unor

cetăţi. Conflictele din Asia i-au ţinut departe pe otomani de marile

confruntări cu imperialii, care nu au profitat însă de această şansă

pentru a încerca reunificarea Ungariei. În ultimul deceniu al secolului,

sub impulsul Ligii Sfinte, Habsburgii au reuşit să recucerească

Esztergomul şi Visegrádul, dar contraofensiva turcă a dus la pierderea

Győrului în 1594 şi a Egerului. Abia în 1598, imperialii au recucerit

cetatea Győr, care avea rolul de a apăra drumul spre Viena. După

aproape 10 ani de război, Kanizsa şi Eger au fost cucerite de turci, în

timp ce Transilvania era ocupată de imperialii generalului Basta.

Nemulţumirea faţă de înfrângerile imperialilor şi acţiunile

Bisericii catolice au dus la revolta haiducilor (în magh. hajdúk se referă

68

la păstori înarmaţi şi înrolaţi – alături de soldaţii plecaţi de la cetăţi – în

formaţiuni militare) care, sub conducerea lui Ştefan Bocskai (Bocskai

István), au reuşit să ocupe mai multe cetăţi şi comitate din nordul

Ungariei. Imperialii nu dispuneau de forţe suficiente pentru reprimarea

răscoalei care a beneficiat şi de sprijinul nobililor din comitate. Mai

mult, stările răzvrătite, adunate în Dieta de la Szerencs, din 1605, l-au

ales principe pe Ştefan Bocskai. Pacea încheiată la Viena, în anul 1606,

a restabilit liniştea, în plan intern, pentru aproape trei sferturi de secol.

Potrivit înţelegerii, legiferată în timpul împăratului Matia al II-lea

(1608–1619), regele nu putea să acorde dregătoriile ţării nemaghiarilor,

trebuia să doneze domenii doar nobilimii maghiare şi nu se putea

amesteca în relaţiile dintre iobagi şi seniori, acordarea sau interzicerea

dreptului de liberă strămutare fiind lăsată la discreţia comitatelor.

La începutul deceniului şase al secolului al XVI-lea, primatul

Nicolaus Olahus publicase decretele Conciliului de la Trento şi îi

instalase pe iezuiţi în Ungaria regală. Acest ordin călugăresc faimos –

Societatea lui Isus – era în serviciul direct al papei, deci cu o orientare

puternic antiprotestantă. În ţările unde activau, colegiile lor erau

faimoase pentru nivelul educaţional şi cultural. Fondarea Colegiului

(Universităţii) de la Cluj, în anul 1581, este legată tot de numele lor.

În secolul al XVII-lea, sub influenţa Contrareformei, a apărut o

nouă cultură catolică ai cărei animatori erau iezuiţii şi, în primul rând,

cardinalul Petru Pázmány (Pázmány Péter). Născut la Oradea,

protestant convertit, iezuit, arhiepiscop de Esztergom şi primat al

Ungariei în 1616, cardinal în 1629, el a condus Contrareforma din

Ungaria. A contribuit la formarea unui cler autohton şi a fondat, în

1635, Universitatea de la Nagyszombat (Trnava, azi în Slovacia),

transferată în cursul secolului al XVIII-lea la Pesta. Ungaria regală,

sprijinită de Transilvania, continua să fie un bastion al calvinismului în

monarhia austriacă şi datorită faptului că împăratul nu putea să

acţioneze direct împotriva protestanţilor maghiari, fiind obligat să se

mulţumească cu sprijinirea partidei catolice, a magnaţilor şi a iezuiţilor.

Cu toate acestea, succesele Contrareformei ar fi fost considerabile fără

ivirea crizei din 1664. La moartea principelui Gheorghe Rákóczi al II-

lea (II. Rákóczi György), Dieta ungară i-a cerut împăratului să-l susţină

pe Ioan Kemény (Kemény János) la tronul Transilvaniei, ceea ce le-a

69

oferit un pretext turcilor pentru campania din 1664. Deşi a obţinut

victoria de la Szentgotthárd (Saint Gotthard), împăratul a încheiat pacea

cu Sublima Poartă, care primea noi cetăţi, printre care Érsekújvár (Nové

Zámky, azi în Slovacia) şi Oradea.

Cum am mai amintit, maghiarii au condamnat încheierea păcii de

la Vasvár cu turcii, acuzând Viena că nu doreşte eliberarea Ungariei de

sub ocupaţia otomană. Numeroşi magnaţi şi membri ai guvernului de la

Bratislava (Pozsony), în frunte cu palatinul Francisc Wesselényi, s-au

implicat într-o conspiraţie antiaustriacă. După moartea lui Wesselényi,

conducerea a fost preluată de banul Croaţiei, Petru Zrínyi (Zrínyi Péter),

care a făcut greşeala de a încerca să obţină sprijinul Porţii. Deconspirat

şi trădat de otomani, el a declanşat o gravă criză politică. Ungaria regală

a fost ocupată de trupele imperiale, în cetăţi s-au instalat garnizoane

austriece, capii conjuraţiei (Petru Zrínyi, Francisc Frangepán şi Francisc

Nádasdy) au fost condamnaţi la moarte, iar bunurile lor au fost

confiscate. Excesele trupelor imperiale care staţionau în Ungaria regală,

ale partidei catolice şi ale guvernului de la Viena care au acţionat

împotriva protestanţilor, prin ocuparea bisericilor şi expulzarea

pastorilor, au provocat iritarea unanimă a maghiarilor, indiferent de

confesiunea căreia îi aparţineau. Începând din 1672, „nemulţumiţii”

s-au organizat cu sprijinul extern al Transilvaniei, al Franţei şi, în

sfârşit, cu cel al Porţii. Devenit conducătorul „nemulţumiţilor”, Imre

Thököly a transformat mişcarea curuţilor într-o forţă militară care l-a

obligat pe împărat să convoace Dieta. La Sopron, în mai 1681, au fost

reiterate prevederile păcii de la Viena din 1606 şi s-a ordonat retragerea

trupelor austriece din ţară. Prima măsură a fost alegerea unui palatin, în

mai 1681, în persoana lui Nicolae Esterházy (Esterházy Miklós). În

1682, marele vizir Kara Mustafa a hotărât să-i acorde coroana maghiară

şi sprijin total lui Thököly împotriva împăratului. În acest context, se

înscrie şi organizarea unei mari expediţii de cucerire, încheiată cu

dezastrul armatei otomane de la asediul Vienei (1683). Ofensiva

imperială, care a urmat acestei victorii, a dus la eliberarea mai multor

localităţi din Ungaria, culminând cu cea a Budei, în august 1686.

Măcelul de la Eperjes (azi Prešov, Slovacia), din 1687, ordonat de

generalul Caraffa le dovedea „nemulţumiţilor” că termenul de

„eliberare” era un eufemism. Pe 12 august 1687, a avut loc bătălia de la

70

Berg Harsány (Nagyharsány, cunoscută şi sub numele de a doua bătălie

de la Mohács) care s-a soldat cu o nouă înfrângere dezastruoasă a

otomanilor. Sporirea teritorială a monarhiei până la 1699 este

spectaculoasă, toată Ungaria istorică trecând sub autoritatea

Habsburgilor.

Societatea maghiară din Ungaria regală era împărţită în două

grupuri: pe de-o parte, ţărănimea, supusă servituţii şi lipsită de drepturi

civile şi politice; pe de altă parte, stările care constituiau naţiunea

propriu-zisă şi erau în număr de patru: clerul, magnaţii, nobilii şi

oraşele libere. Dieta cuprindea două Camere: Camera superioară,

prezidată de palatin, unde stăteau titularii marilor funcţii ale Coroanei,

arhiepiscopii (de Esztergom şi de Kalocsa), episcopii şi magnaţii

(membrii marilor familii care erau înscrişi pe lista cu baronii şi

magnaţii) şi Camera inferioară, prezidată de un comisar regal, unde

stăteau deputaţii nobilimii (fiecare comitat trimitea doi deputaţi),

deputaţii districtelor şi oraşelor libere. Camera superioară era controlată

de un grup de magnaţi care concentrau în mâinile lor întreaga putere

economică şi politică. În acest grup, Habsburgii găseau întodeauna

oameni dispuşi să le susţină politica, chiar dacă magnaţi precum

Bocskai, Zrínyi, Francisc Rákóczi al II-lea nu au ezitat, în cursul

secolului al XVII-lea, să se pună în fruntea rezistenţei armate îndreptate

împotriva Habsburgilor.

După Mohács (1526), Ungaria a ajuns practic într-un fel de

uniune personală cu Imperiul romano-german. În cea mai mare parte a

timpului, ţara a fost guvernată de Dietă, deşi, de-a lungul secolelor

XVI-XVII, împăratul a încercat să impună centralizarea şi să favorizeze

o politică de Contrareformă, dar nobilimea a apărat, prin toate

mijloacele, privilegiile sale politice şi religioase.

Principatul Transilvaniei

Atât istoriografia română, cât şi cea ungară, sunt de acord că

ocuparea Budei de către sultanul Soliman, transformarea unei părţi din

Ungaria în paşalâc, la 29 august 1541, şi numirea lui Ioan Sigismund

Zápolya ca principe – până în 1570 purta titlul de rege al Ungariei –

reprezintă naşterea principatului autonom al Transilvaniei sub

71

suzeranitate otomană. Situată în Europa Centrală, Transilvania este o

fortăreaţă naturală, înconjurată de munţi, acoperiţi cu păduri. Principatul

era delimitat la Vest de Tisa până la Tokaj şi la Nord de o linie care

trecea pe la Vest de oraşele Kassa (azi Košice, Slovacia) şi Bártfa (azi

Bardejov, Slovacia). În secolul al XVI-lea, mulţi maghiari şi-au legat

speranţele de eliberare şi de refacere a statalităţii ungare de

Transilvania, care cuprindea şi aşa numitul Partium (partes adnexae –

părţi din Regatul medieval al Ungariei) – teritoriile din afara

Transilvaniei propriu-zise – şi avea o suprafaţă mai mare decât Ungaria

de azi: 100000 de kilometri pătraţi faţă de 93000 de kilometri pătraţi

(vezi Harta nr. 2).

Având o populaţie ce varia între 400000 şi 900000 de locuitori

Principatul Transilvaniei nu era un spaţiu omogen, din punct de vedere

etnic sau din punct de vedere religios, ceea ce caracterizează, de altfel,

întreaga zonă a Europei Centrale şi de Est. Principatul Transilvaniei era

un stat care oscila între un regim al stărilor şi unul autoritar, situaţie

care va dăinui până la cucerirea sa de către habsburgi. Inclusă în dar-al-

ahd, Transilvania, stat aflat sub suzeranitate otomană, avea un statut

privilegiat în comparaţie cu vecinii săi, Ţara Românească şi Moldova,

ceea ce i-a permis să ducă o politică externă mult mai activă decât

acestea. Mai mult, la un moment dat (în timpul războiului de 30 de ani)

acest stat s-a manifestat ca o veritabilă putere europeană. În prima

jumătate a secolului al XVII-lea, principatul autonom al Transilvaniei

cunoaşte o perioadă de înflorire şi de afirmare în plan european, în

strânsă legătură cu evenimentele desfăşurate în zona Europei Centrale şi

de Est. Istoriografia maghiară vorbeşte chiar despre „epoca de aur” a

Principatului Transilvaniei (Erdély aranykora), pe care o plasează în

această perioadă. Reforma protestantă şi Contrareforma au fost

elemente decisive în stabilirea unei noi ordini politice, religioase şi

sociale în Transilvania secolelor XVI-XVII. În primele decenii ale

existenţei sale, au fost puse bazele legislative şi instituţionale, prin

consolidarea sistemului „celor trei naţiuni” privilegiate, căruia i se

adăuga acum şi acela al celor „patru religii recepte”: catolicii, reformaţii

(calvinii), evanghelicii (luteranii) şi unitarienii (antitrinitarienii). Dieta

întrunită la Sighişoara, în anul 1540, a hotărât că Transilvania se va

conduce pe viitor după legi proprii, ca urmare a acestei decizii, cea mai

72

mare parte a vechilor legi adoptate de către Ungaria şi-au încetat

aplicarea. În Transilvania a continuat să se aplice numai codul redactat

de către Ştefan Werbőczi (Werbőczy István – 1517), dar nu ca lege

oficială, ci ca o simplă culegere de legi cu caracter privat. Dintre

vechile legi adoptate în Transilvania, Unio trium nationum (1437),

„baza organizării exclusiviste a Transilvaniei medievale târzii şi

moderne”, a rămas ca fundament al dreptului public. După anul 1540,

Dieta Transilvaniei a adoptat numeroase hotărâri cu caracter extrem de

divers. Dat fiind numărul mare al legilor, precum şi conţinutul lor

variat, în secolul al XVII-lea, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a

solicitat sistematizarea lor. Prima colecţie cuprinde legile adoptate între

anii 1540 şi 1653, sub denumirea de Approbatae Constitutiones Regni

Transilvaniae et Partium Hungariae eisdem anexarum, iar cea de-a

doua, realizată în timpul principelui Mihail Apafi (Apafi Mihály),

grupează sub numele de Compilatae Constitutiones legile adoptate între

anii 1653-1669. Această sistematizare formează o lucrare unică,

desemnată prin titlul prescurtat de Approbatae et Compilatae

constitutiones.

Conducătorul Transilvaniei purta oficial titlul de principe (potrivit

înţelegerii de la Speyer din 1570, Ioan Sigismund renunţa la titlul de

rege al Ungariei – II.János király – pentru cel de „principe al

Transilvaniei şi al Partiumului”) care s-a impus, în special, după

alegerea lui Ştefan Báthory (Báthory István) pe tronul Uniunii polono-

lituaniene. În Transilvania, funcţia supremă în stat era electivă şi nu

ereditară, principele fiind ales de o Dietă extraordinară alcătuită din

reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate (maghiarii, saşii şi secuii) şi

a celor patru religii recepte (catolică, reformată, luterană şi unitariană).

În realitate, acest drept de libera electio a fost încălcat la majoritatea

alegerilor de după Gabriel Báthory (Báthory Gábor) (1608-1613), atât

de către puterea suzerană care a dorit să aibă pe tronul principatului

persoane de încredere, cât şi de către principii care şi-au desemnat

succesorii încă din timpul vieţii. Odată ales, principele trebuia să obţină

confirmarea din partea sultanului care putea să respingă alegerea

stărilor. După confirmare, persoana principelui era considerată sacră,

dovadă este şi faptul că asasinii lui Gabriel Báthory au fost prinşi şi

condamnaţi la moarte. Pe plan legislativ, principele avea dreptul de a

73

convoca Dieta, de a iniţia legile, precum şi dreptul de a aproba sau

respinge hotărârile Dietei. Principele era în acelaşi timp şi judecător

suprem, având şi dreptul de a graţia sau comuta pedepsele. În fine, el

deţinea şi comanda supremă a armatei. În ceea ce priveşte prerogativele,

în materie de politică externă, ele trebuiau să se desfăşoare în cadrul

trasat de puterea suzerană prin ahdname-ul acordat la confirmare şi în

„condiţiile” stărilor, dar principele avea dreptul de a declara război şi de

a încheia tratate care, în cazul unor personaje autoritare (precum Gabriel

Bethlen, Gheorghe Rákóczi I etc.), s-au făcut fără asentimentul stărilor.

În chestiunile legate de puterea executivă, principele avea puteri depline

în a numi membrii Consiliului princiar, comiţii etc., de asemenea, avea

dreptul de a înnobila şi de a acorda privilegii.

Consiliul princiar a apărut odată cu instituţia principatului. Până

în anul 1559, consilierii erau desemnaţi de către Dietă şi confirmaţi sau

respinşi de către principe; după această dată, alegerea lor a fost o

atribuţie exclusivă a principelui. Numărul consilierilor a fost stabilit de

Dietă şi a variat între 5 şi 12. Principala atribuţie a consilierilor era

aceea de sfătuitori ai principelui care le dădea diverse sarcini pe care ei

trebuiau să le analizeze cu atenţie şi să prezinte concluziile cu ocazia

primei sesiuni. Fiecare membru al Consiliului avea câte o demnitate

(magister curiae, thesaurarius, gladifer etc.) care le stabilea statutul şi

atribuţiile şi mai mulţi slujitori în subordine.

Dieta (Adunarea stărilor; Országgyűlés) era alcătuită din

reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate şi a celor patru religii

recepte. Convocarea şi locul adunărilor erau stabilite de către principe,

cu câteva săptămâni înainte de data fixată şi, odată anunţate, ele nu mai

puteau fi schimbate. Invitaţia conţinea şi detalii legate de problemele ce

urmau a fi discutate. Participarea reprezentanţilor era obligatorie sub

pedeapsa unei amenzi. În ceea ce priveşte numărul de participanţi, nu

existau reguli foarte precise, între 150 şi 200 de membri. Lucrările

Dietei aveau un caracter public şi erau conduse de către un preşedinte,

numit de către principe. Dieta vota contribuţiile, aproba veniturile

provenite din administrarea bunurilor fiscale, baterea de monedă sau

retragerea din circulaţie a celei vechi etc. Tot Dieta avea şi unele

atribuţii de politică externă, precum relaţiile cu Poarta, cu Uniunea

polono-lituaniană, cu Ţările Române etc.

74

Dările constituiau principala sursă de venit a principelui, folosită

pentru achitarea tributului datorat Porţii şi pentru nevoile ţării. Toate

acestea erau colectate de către vistieria statului (thesaurariatus),

condusă de un mare vistier numit, în general, de către principe dintre

oamenii săi de încredere. În vistieria ţării intrau de drept veniturile

minelor şi ale ocnelor de sare, veniturile vămilor, veniturile domeniilor

fiscale, dijmele bisericeşti – după secularizarea acestora –, şi veniturile

care proveneau din impozitele plătite de fiecare gospodărie.

Principatul Transilvaniei era un stat autonom aflat sub

suzeranitatea Porţii faţă de care avea anumite obligaţii precum: plata

haraciului, sprijin material şi militar etc. În schimb, sultanul garanta

inviolabilitatea teritoriului, autonomia politică şi administrativă a ţării.

Acţiunile puterii suzerane de a încălca sau de a limita autonomia

principatului au fost impuse de schimbările survenite în politica sa

externă sau de modificarea raporturilor de forţe din Europa Centrală.

Oricum, în ciuda restricţiilor impuse de puterea suzerană, Transilvania a

avut un rol important în stabilitatea zonei şi menţinerea echilibrului

între puteri.

Spre sfârşitul domniei lui Ioan Zápolya – pomenit în vremea sa şi

sub numele de regele Ioan I (I. János király) – cel mai influent om de la

curte era Gheorghe Martinuzzi (fratele György), episcopul de Oradea,

care, la 1541, a cerut sprijinul otomanilor pentru a elibera Buda

încercuită de trupele lui Ferdinand. Habsburgii nu au renunţat însă la

planurile de a recuceri teritoriile care aparţinuseră Regatului Ungariei.

Promiţând eliberarea de turci şi avantaje materiale nobilimii, în mod

special lui Martinuzzi, ei au reuşit, prin tratatul de la Gilău, din 29

decembrie 1541, să o convingă pe regina Isabella să renunţe la coroana

regală şi să cedeze unele cetăţi din Ungaria şi Transilvania.

Evenimentele din anul următor l-au convins însă pe episcop că

imperialii erau incapabili să apere principatul de otomani, motiv pentru

care Dieta şi-a reconfirmat, în perioada următoare, sprijinul faţă de Ioan

Sigismund, cerându-i lui Ferdinand să nu pună ţara în pericol prin

acţiunile sale. După expediţia sultanală, din anul 1543, Martinuzzi şi-a

consolidat puterea în plan intern, prin ocuparea cetăţilor deţinute de

opozanţii politicii sale şi confiscarea averilor acestora. Spre sfârşitul

deceniului cinci, Martinuzzi a reluat tratativele cu Ferdinand

75

(înţelegerea de la Nyírbátor, 1549) în vederea trecerii Transilvaniei sub

autoritatea Habsburgilor. În primăvara anului 1551, când primele trupe

ale lui Ferdinand au sosit în Transilvania, Martinuzzi a constrâns-o pe

regina Isabella să abdice, în numele fiului său şi să accepte, în schimb,

principatele sileziene Oppeln şi Ratibor (vezi Harta nr.3). Actul de

renunţare a fost acceptat şi de către Dietă care l-a recunoscut pe

Ferdinand domn al ţării. Evenimentele din Transilvania au determinat

însă reacţia Istanbulului care nu putea să accepte aceste pierderi.

Perioada dintre 1551 şi 1556 – când Transilvania s-a aflat sub ocupaţie

Habsburgică –, a rămas în memoria colectivă, prin abuzurile şi jafurile

armatei imperiale, care au provocat o nemulţumire generală a

transilvănenilor. La cererea stărilor, în 1556, oştile conduse de Petru

Petrović (Petrovics Péter) – comite de Timiş, un vechi adept al familiei

Zápolya, unul din tutorii lui Ioan Sigismund – aliate cu cele muntene şi

moldovene au pătruns în Transilvania, alungându-i pe imperiali.

Din ordinul sultanului, Dieta Transilvaniei i-a rechemat, în 1556,

pe regina Isabella şi pe Ioan Sigismund. După întoarcerea în

Transilvania, Isabella, care a condus ţara în numele fiului său, a lăsat

vacant scaunul voievodal, ca şi episcopiile de Alba Iulia şi de Oradea,

iar bunurile acestora au trecut în proprietatea vistieriei, creându-se astfel

un important domeniu princiar şi totodată slăbindu-se Biserica Catolică.

Domnia efectivă a lui Ioan Sigismund a început după moartea reginei

Isabella, la 15 septembrie 1559. Sub conducerea lui Ioan Sigismund

Zápolya (János Zsigmond), Dieta de la Turda, din 1568, a recunoscut

oficial existenţa a patru „religii recepte” în Transilvania – catolicismul,

luteranismul, calvinismul şi unitarianismul, (confesiunea ortodoxă a

românilor era doar tolerată, deşi aceştia constituiau cea mai numeroasă

populaţie a Transilvaniei – potrivit istoriografiei româneşti). Ceea ce

frapează este includerea în rândul „religiilor recepte”, datorită influenţei

parohului Francisc David (Dávid Ferenc) asupra lui Sigismund, a

unitarianismului care neagă dogmele de bază ale Bisericii (Sfănta

Treime), de altfel, oraşul Cluj va deveni centrul acestei confesiuni,

interzisă, mai peste tot în Europa. Deşi mulţi istorici vobesc despre

toleranţa existentă în Principatul Transilvaniei, considerăm totuşi că

termenul de „toleranţă limitată” este mai potrivit pentru a descrie

această perioadă, pentru că „naţiunile conlocuitoare

76

n-au fost trei şi nici religiile practicate patru”. Fără a minimaliza

toleranţa transilvană, trebuie să precizăm faptul că Transilvania a fost

primul stat care a recunoscut egalitatea confesiunilor catolică şi luterană

(1550) şi la cârma căruia s-a aflat un principe unitarian.

În 1570, prin tratatul de la Speyer, Ioan Sigismund renunţa la titlul

de rege al Ungariei pentru cel de „principe al Transilvaniei şi al

Partiumului”. La moartea lui Ioan Sigismund, la 14 martie 1571,

principe născut catolic şi devenit pe rând luteran, calvin şi apoi

unitarian, tronul Transilvaniei trebuia să revină Ungariei Habsburgice,

potrivit tratatului menţionat mai sus, dar a fost ales preferatul Porţii,

Ştefan Báthory (Báthory István) căpitanul cetăţii Oradea (Nagyvárad) şi

cel mai bogat moşier din Partium.

Nemulţumit de noua situaţie din Transilvania, împăratul l-a

sprijinit pe Gáspár Bekes (Bekes Gáspár), candidat şi el la alegerile din

1571, să organizeze o răscoală a secuilor împotriva lui Ştefan Báthory,

care a fost reprimată cu duritate în toamna lui 1571. Ştefan Báthory, om

de o aleasă cultură, a luat o serie de măsuri pentru consolidarea puterii

sale în plan intern şi pentru a contracara influenţa Habsburgilor. În acest

sens, a mărit domeniul princiar prin recuperarea unor domenii donate de

către Ioan Sigismund şi prin confiscarea averilor adversarilor săi, a

reorganizat armata, a încurajat dezvoltarea economică prin acordarea de

privilegii oraşelor şi breslelor meşteşugăreşti, a încurajat dezvoltarea

culturală a ţării, prin aducerea iezuiţilor (vezi pagina 68) care au

înfiinţat un Colegiu (Universitate) la Cluj, în anul 1581.

Maximilian al II-lea nu a renunţat la ideea recuceririi principatului,

motiv pentru care l-a sprijinit din nou pe Gáspár Bekes, care a pătruns

în Transilvania cu ajutorul imperialilor, dar a fost învins la Sânpaul

(Kerelőszentpál; jud. Mureş, 9 iulie 1575). Această victorie a favorizat

alegerea lui Ştefan Báthory ca rege al Poloniei, la 14 decembrie 1575.

Ştefan Báthory, unul dintre marii regi ai Poloniei, a continuat să

controleze Principatul Transilvaniei, după numirea fratelui său,

Cristofor (Báthory Kristóf), în funcţia de voievod, prin intermediul

Cancelariei maghiare pe care o stabilise la Cracovia, pentru a putea

armoniza politica celor două ţări. Deşi nu a revenit niciodată în

Transilvania, din corespondenţa sa, răzbate dorinţa de eliberare a

principatului de sub dominaţia otomană şi reunificarea Ungariei.

77

Neavând copii cu Anna Jagello, Ştefan Báthory a obţinut alegerea de

către Dietă a nepotului său minor Sigismund Báthory (Báthory

Zsigmond), fiul lui Cristofor, pe tronul Transilvaniei. După moartea lui

Cristofor, la 27 mai 1581, acesta a condus principatul sub tutela unui

Consiliu de regenţă.

Sigismund Báthory a preluat puterea în 1588, după ce, în prealabil,

jurase că îi va expulza pe iezuiţi. Nestatornic şi nehotărât, oscilând între

viaţa monahală şi cea princiară, el nu s-a ridicat la valoarea ilustrului

său înaintaş. Mai mult politica sa duplicitară, în general prohabsburgică,

a antrenat ţara într-o serie de conflicte cu implicaţii nefaste pentru

principat. Catolic fervent, Sigismund a convins Dieta să voteze

desprinderea de Imperiul Otoman şi să adere la Liga Sfântă, după ce, în

prealabil, încheiase o alianţă cu Habsburgii. Împăratul i-a acordat drept

răsplată mâna arhiducesei Maria-Christierna. La Liga Sfântă au fost

invitate să adere şi Ţara Românescă respectiv Moldova, dar Sigismund

a dorit ca participarea acestora să se facă prin intermediul său, motiv

pentru care a încheiat tratate cu domnii Aron Vodă şi Mihai Viteazul,

prin care aceştia îi recunoşteau suzeranitatea. În acest context,

Sigismund se intitula într-un document, din 1595, principe al

Transilvaniei, Moldovei şi Valahiei Transalpine. Alianţa lui Sigismund

cu Mihai Viteazul a fost totuşi de bun augur şi a dus la obţinerea unor

victorii strălucite împotriva otomanilor, ceea ce dovedea încă o dată

forţa militară rezultată din colaborarea celor trei state creştine. În vara

anului 1595, imediat după căsătorie, Sigismund Báthory a început

pregătirile pentru campania din Ţara Românească, în sprijinul lui Mihai

Viteazul. Pentru că armata sa formată mai ales din nobili maghiari,

soldaţi trimişi de către domnul Ştefan Răzvan şi Ungaria Habsburgică

număra doar 16 mii de soldaţi, a apelat la secui, ale căror libertăţi au

fost restrânse cu un sfert de secol în urmă. Conştienţi de forţa pe care o

aveau, ei au cerut redarea libertăţilor, iar Báthory, constrâns de

împrejurări, a fost nevoit să accepte cererile lor. În aceste condiţii, s-a

reuşit constituirea unei armate de 40 de mii de oameni, condusă de

Ştefan Bocskai (Bocskai István, viitor principe al Transilvaniei între

1605-1606). La începutul lunii octombrie, această oaste condusă de

Bocskai a trecut graniţele în apropierea Braşovului şi s-a unit cu trupele

lui Mihai Viteazul. La 18 octombrie, aliaţii au reuşit să ocupe oraşul

78

Târgovişte, Bucureştiul fiind eliberat fără luptă, după ce a fost părăsit,

în grabă, de către turci. Peste o săptămână, la Giurgiu, aliaţii au reuşit o

mare victorie împotriva otomanilor.

Ulterior, incertitudinile create de renunţările şi de revenirile lui

Sigismund Báthory la tronul Transilvaniei – la un moment dat Báthory

a cedat împăratului Principatul Transilvaniei în „schimbul” ducatelor

sileziene Oppeln şi Ratibor (vezi Harta nr.3.) –, au creat o criză a

autorităţii princiare şi au favorizat ieşirea Transilvaniei din frontul

antiotoman, odată cu urcarea pe tron a principelui Andrei Báthory

(Báthory Endre). În acest context, Mihai Viteazul, domnul Ţării

Româneşti, a organizat campania de cucerire a Transilvaniei, din anul

1599. Deşi în documentele externe el se intitula „locţiitor al

împăratului”, Mihai Viteazul a condus principatul ca un principe

suveran. Nu putem face abstracţie de faptul că Mihai a avut în vedere,

când a cucerit Transilvania, numărul mare al românilor care locuiau în

principat şi pe al căror sprijin a mizat cu siguranţă, dar el „nu a unit

Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova ca să facă o Românie”

(aşa cum bine precizează academicianul Ioan-Aurel Pop), ci le-a cucerit

pentru sine şi pentru urmaşii săi, aşa cum proceda orice monarh al

timpului său, deşi „stăpânirea sa asupra celor trei ţări a creat interpretări

şi reacţii naţionale, deopotrivă la 1600 şi ulterior”. Ţara nu putea fi însă

guvernată fără sprijinul stărilor, fapt dovedit de îndepărtarea domnului

român în urma revoltei acestora. După asasinarea – din ordinul

generalului Basta –, a lui Mihai Viteazul, principatul Transilvaniei a

fost guvernat de către imperiali. Moise Székely (Székely Mózes)

sprijinit de nobilimea filoturcă a pus însă, sub semnul întrebării această

scurtă stăpânire habsburgică în Transilvania. Intervenţia domnului Ţării

Româneşti, Radu Şerban, în favoarea Habsburgilor, a dus la restabilirea

autorităţii acestora, după victoria de la Braşov, din 17 iulie 1603, în

urma căreia principele Moise Székely şi-a pierdut viaţa. Excesele

imperialilor în Transilvania au determinat o parte a stărilor să se

orienteze spre Ştefan Bocskai (Bocskai István), fost partizan al partidei

filohabsburgice, acum de partea turcilor. Revolta armată a lui Bocskai a

constituit începutul mişcării de eliberare a stărilor împotriva

Habsburgilor şi i-au consolidat puterea internă şi prestigiul extern.

79

În noiembrie 1605, turcii l-au numit pe Ştefan Bocskai rege al

Ungariei, l-au încoronat cu o coroană specială turcească la Rákosmező

(lângă Pesta) şi au scutit Transilvania de plata tributului pe timp de 10

ani. Importanţa acţiunilor lui Ştefan Bocskai este relevată şi de prezenţa

marelui vizir la ceremonia de încoronare. Prin tratatul de la Viena,

încheiat la 23 iunie 1606, erau recunoscute autonomia statală a

Transilvaniei şi libertatea confesiunilor protestante. Moartea lui

Bocskai, la scurt timp după încheierea păcii de la Zsitvatorok, a readus

instabilitatea politică în principat. Bocskai l-a desemnat ca succesor pe

comitele de Zemplén, Valentin (Bálint) Drugeth de Homonnai, dar

stările l-au ales pe Sigismund Rákóczi (Rákóczi Zsigmond 1607-1608)

care va renunţa la tron în favoarea lui Gabriel Báthory prin Convenţia

de la Cluj, din februarie 1608.

Gabriel Báthory (Báthory Gábor) avea 17 ani, moştenise uriaşa

avere a celor două ramuri ale familiei Báthory (Ecsed şi

Şimleu/Somlyó) şi era sprijinit de către haiduci (hajdúk – cuvântul are

alt sens în limba maghiară; vezi pag 68). El va fi recunoscut şi de către

Poartă ca urmare a demersurilor făcute de către Gabriel Bethlen

(Bethlen Gábor). Pentru sprijinul acordat la înscăunarea sa, principele

i-a instalat pe haiduci în comitatele Szabolcs şi Bihor, unde beneficiau

de o largă autonomie. Comportamentul abuziv al principelui faţă de

stări, ocuparea oraşului Sibiu şi conflictele cu domnul Radu Şerban au

dus la înlocuirea sa cu principele Gabriel Bethlen, în anul 1613.

Alegerea lui Gabriel Bethlen (1613-1629) la tronul Transilvaniei

deschidea o nouă etapă în dezvoltarea principatului ca stat. El a urcat pe

tronul ţării, într-o perioadă dificilă, reuşind prin măsurile sale

economice să creeze o putere dinamică care trebuia să salveze o

Transilvanie ameninţată permanent de cele două mari puteri rivale.

Principele Gabriel Bethlen a consolidat orientarea Transilvaniei în

sensul întăririi autonomiei interne şi lărgirii libertăţii de acţiune, pe plan

extern. Gabriel Bethlen a urmărit şi lărgirea bazei sociale a puterii sale,

iar participarea la numeroasele campanii militare reclama reformarea

armatei şi constituirea unei oşti permanente, bine instruită şi dotată

corespunzător cerinţelor vremii şi noilor transformări tactice aduse de

progresul armelor de foc. Deşi Gabriel Bethlen a încercat să păstreze un

anumit echilibru între religiile recepte, nu-i pot fi negate acţiunile de

80

favorizare a calvinismului şi intenţiile de convertire a românilor la

calvinism.

Toleranţa lui se manifestă atât faţă de catolici – a permis

întoarcerea iezuiţilor şi l-a însărcinat pe vicarul Marton Fejerdi cu

conducerea Bisericii catolice din Transilvania, ale cărei interese erau

reprezentate până atunci de Status Catholicus (organizaţie care

reprezenta catolicii) – cât şi faţă de sabatarieni, anabaptişti şi evrei.

Bethlen a recuperat, cu forţa, domeniile statului dăruite de predecesorii

săi, a reorganizat impozitarea ţăranilor iobagi, înlocuind impozitul

direct, cu impozitul pe poartă (zece familii de iobagi formau o poartă).

Gabriel Bethlen a construit oraşe şi cetăţi, a întemeiat o Academie la

Alba Iulia pentru care a invitat personalităţi de renume precum: Johann

Alstedt, Johannes Bisterfeld, Ludovic Piscator şi Martin Opitz.

Curtea de la Viena a văzut în urcarea pe tron a lui Gabriel Bethlen

o bună oportunitate pentru a lansa un nou atac împotriva Transilvaniei

şi pentru a ocupa câteva teritorii situate la vest de principat. După mai

multe tergiversări şi ameninţări dinspre Poartă, cardinalul Khlesl a

încheiat pacea cu Bethlen, în 6 mai 1615, la Trnava (Nagyszombat,

Tyrnau). Prin această pace, Habsburgii îi restituiau lui Bethlen

localităţile ocupate, dar nu îi recunoşteau titlul de principe al

Transilvaniei. Presiunile exercitate de către Istanbul pentru cedarea

cetăţilor Lipova ( Lippa; jud. Arad) şi Ineu (Jenő; jud. Arad), promise în

schimbul ajutorului împotriva lui Gabriel Báthory, l-au determinat pe

principele Gabriel Bethlen să semneze şi un tratat secret, prin care se

obliga să-l ajute pe împărat chiar împotriva turcilor, dacă acest ajutor nu

punea în pericol securitatea teritoriului său. Semnarea acestor tratate nu

a ameliorat relaţiile dintre cele două state, care continuă să fie

tensionate datorită sprijinului pe care Curtea de la Viena îl acorda lui

Gheorghe Drugeth de Homonnay împotriva lui Bethlen. Ulterior revolta

cehilor din Boemia i-a oferit lui Bethlen posibilitatea de a-şi lua revanşa

împotriva Habsburgilor, prin sprijinul pe care l-a acordat protestanţilor.

În august 1619, Gabriel Bethlen a ocupat mai multe localităţi din

Ungaria, determinând Dieta de la Banská Bystrica (Besztercebánya, azi

Slovacia) să-i ofere coroana regală ungară pe care a refuzat-o însă, din

cauza opoziţiei Porţii. În lipsa unui sprijin consistent din partea

puterilor protestante şi a puterii suzerane, Bethlen a fost forţat să

81

încheie pacea avantajoasă de la Nikolsburg, din ianuarie 1622, prin care

primea şapte comitate din Ungaria, ducatele de Oppeln şi Ratibor

(Silezia, vezi Harta nr. 3), o importantă sumă de bani etc. Promisiunile

venite de la Istanbul şi de la aliaţii protestanţi îl vor determina pe

Gabriel Bethlen să reia ostilităţile cu Habsburgii, în august 1623, fără a

mai avea, de această dată, succesul din prima campanie. Prin tratatul de

la Viena, încheiat la 8 mai 1624, principele transilvan pierdea ducatele

sileziene şi o parte din subsidii. Nemulţumit de avantajele obţinute şi

dorind să-i sprijine pe protestanţi, Gabriel Bethlen a continuat să

promoveze o politică antihabsburgică, redeschizând conflictul cu

imperialii printr-o nouă campanie, în anul 1626. Pacea de la Bratislava,

încheiată la sfârşitul acestei acţiuni relua clauzele tratatelor anterioare

dintre Transilvania şi Viena şi marchează sfârşitul „politicii agresive” a

lui Gabriel Bethlen împotriva Habsburgilor.

Prestigiul imens de care s-a bucurat principele Gabriel Bethlen

este confirmat şi de decizia excepţională a Porţii de a confirma dorinţa

lui Bethlen ca soţia sa, Ecaterina de Brandenburg, să-i succeadă la tron,

secondată de cumnatul său Ştefan Bethlen, în calitate de guvernator.

Însă, trecerea acesteia la catolicism şi revendicările Habsburgilor au

determinat o parte a stărilor transilvane să îl aleagă principe pe

Gheorghe Rákóczi, fiul principelui Sigismund Rákóczi (1606-1608).

Haiducii (hajdúk – definiţia vezi la pag. 68) din comitate au refuzat să

presteze jurământ împăratului, motiv pentru care palatinul Nicolae

Esterházy (Esterházy Miklós) fost trimis împotriva lor, dar aceştia

ajutaţi de către Dávid Zólyomi (Zólyomi Dávid) şi Ştefan Bethlen

(Bethlen István) au reuşit să respingă trupele lui Esterházy, după care

l-au invitat pe Gheorghe Rákóczi, să ocupe tronul Transilvaniei.

Victoria de la Rakamaz (lângă Nyíregyháza), din aprilie 1631, obţinută

de trupele conduse de către Ştefan Bethlen şi Dávid Zólyomi, împotriva

trupelor palatinului Eszterházy, a contribuit semnificativ la consolidarea

domniei lui Gheorghe Rákóczi I. Consolidarea domniei a constituit o

problemă dificilă pentru Gheorghe Rákóczi I în condiţiile în care era

contestat de o parte a stărilor, avea numeroşi adversari şi nu se bucura

de încrederea deplină a turcilor. Prin procesele de infidelitate organizate

adversarilor politicii princiare, Gheorghe Rákóczi I a reuşit să crească

82

de la 10 la 32 numărul moşiilor sale domeniale, ceea ce i-a permis să-şi

constituie o putere proprie, independentă de stări.

În 1634, Ştefan Bethlen s-a refugiat la vizirul de Buda, acuzându-l

pe principele Gheorghe Rákóczi I că, complotează cu împăratul

împotriva Porţii. El a reuşit să obţină mazilirea lui Gheorghe Rákóczi I

care a refuzat să se supună deciziei Porţii. Victoria acestuia de la

Salonta (Szalonta), 30 octombrie 1636, şi pierderile otomanilor din Asia

au determinat Istanbulul să-şi revizuiască poziţia şi să semneze pacea cu

Rákóczi, la 4 decembrie 1636. După urcarea pe tronul Transilvaniei,

Gheorghe Rákóczi I a continuat negocierile cu puterile protestante, în

vederea participării la Războiul de 30 de ani, dar avizul negativ din

partea Porţii a amânat acest lucru până în ultimul deceniu al vieţii sale.

Tratativele cu puterile adversare Habsburgilor şi cu Poarta din 1641-

1642 au dus la obţinerea acordului din partea Porţii (1643), privind

participarea Transilvaniei la marele conflict. Mai mult, puterea suzerană

a ordonat domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti să-l sprijine pe

principele transilvan cu oşti. Încheiată cu pacea de la Linz (16

septembrie 1645), ultima participare a Transilvaniei la Războiul de 30

de ani a însemnat un succes confirmat şi de tratatele de la Westfalia.

Recunoscut de Dieta de la Alba Iulia, din 16 februarie 1642, ca

succesor al tatălui său, Gheorghe Rákóczi al II-lea a urcat pe tronul

Transilvaniei, la moartea tatălui său, după o simplă formalitate, deşi

tronul principatului era electiv. Gheorghe Rákóczi I lăsa principatul în

bune relaţii cu vecinii şi cu puterea suzerană, iar fiul său fusese crescut

pentru a-l conduce. El a trebuit să restituie împăratului, în conformitate

cu tratatul de la Linz, cinci din cele şapte comitate, în timp ce la

Istanbul acordul cu turcii era în dificultate, tributul fiind restant din

1645. Gheorghe Rákóczi al II-lea moştenise de la tatăl său un principat

stabil, cu o visterie plină şi cu o armată bine pregătită, călită în Războiul

de 30 de ani, dar şi visul de a obţine coroana polonă pentru el sau pentru

fratele său. În 1653, Gheorghe Rákóczi al II-lea a considerat că

momentul era prielnic pentru a se debarasa de un vecin incomod ca

domnitorul Vasile Lupu, a cărui prezenţă la tronul Moldovei putea să

dăuneze grav planurilor sale viitoare. După izgonirea lui Vasile Lupu de

la tronul Moldovei, toată atenţia principelui a fost îndreptată spre

evenimentele din Uniunea polono-lituaniană.

83

Odată cu izbucnirea „potopului”(invazia suedeză, etc.), el a

încercat să profite de situaţia dezastroasă prin care treceau polonezii

pentru a obţine tronul de la Varşovia. Ignorând dispoziţiile puterii

suzerane, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a orientat forţa unită a

Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti către atingerea unor

obiective particulare, opuse intereselor politicii otomane, obligând

Poarta să intervină pentru a-şi restabili autoritatea.

Este greu de explicat lejeritatea cu care principele Gheorghe

Rákóczi al II-lea a intrat în războiul împotriva Uniunii polono-

lituaniene, neglijând autoritatea Porţii, care îi refuzase altădată cererea

pentru a interveni în sprijinul cazacilor. În plus, principele Transilvaniei

fusese avertizat că Sublima Poartă nu va tolera o intervenţie armată

împotriva Uniunii polono-lituaniene. Intrând în război, Rákóczi a comis

şi alte greşeli: nu s-a asigurat de neutralitatea Vienei şi a început luptele,

înainte să fi semnat un tratat definitiv cu Suedia. El aştepta, de fapt, să

vadă reacţia polonezilor, fiind convins că intrarea sa în Polonia va duce

la înlăturarea lui Ioan Cazimir şi la alegerea sa, nu atât prin forţă, cât

prin simpatia poporului, care îl va vedea ca pe un „salvator al patriei”.

Dezastrul trupelor transilvane din Polonia urmat de invadarea

principatului de trupele turco-tătare au dus la decăderea Transilvaniei,

situaţie din care nu-şi va mai reveni până la cucerirea Habsburgică.

La cererea Porţii, în noiembrie 1657, stările i-au impus lui

Gheorghe Rákóczi al II-lea să abdice şi au ales un nou principe, în

persoana lui Francisc Rhédey (Rhédey Ferenc). Revenit pe tron, în ia-

nuarie 1658, împotriva voinţei marelui vizir, Gheorghe Rákóczi al

II-lea a stârnit mânia acestuia care i-a ordonat paşei de Buda să

restabilească ordinea în principat. Victoria lui Rákóczi de la Ineu a

demonstrat încă o dată Porţii că principele trebuie înlocuit. După

expediţia militară, din 1658, împotriva Transilvaniei, marele vizir

Mehmed Köprülü l-a desemnat ca principe pe Acaţiu Barcsai (Barcsai

Ákos), aflat în fruntea delegaţiei transilvane. Transilvania trebuia să

plătească o imensă despăgubire de război, tributul era aproape triplat,

iar cetăţile Ineu, Lugoj (Lugos; jud. Timiş) şi Caransebeş (Karánsebes;

jud. Caraş-Severin) urmau să fie cedate otomanilor. În aceste condiţii,

fostul principe Gheorghe Rákóczi al II-lea a încercat să obţină sprijinul

84

Habsburgilor împotriva Porţii, dar a fost învins definitiv în bătălia din

apropierea Clujului (22 mai 1660).

Moartea sa nu a adus liniştea dorită, susţinătorii săi grupându-se

în jurul generalului Ioan Kemény, prelungind astfel conflictul cu

puterea suzerană. Nemulţumite de pierderea Oradiei, stările l-au ales în

locul lui Acaţiu Barcsai (1658-1660) pe Ioan Kemény (Kemény János –

1661-1662). Pentru a-şi menţine tronul, Ioan Kemény a apelat la

ajutorul militar al împăratului care şi-a trimis trupele în Transilvania,

sub comanda lui Montecuccoli. În noile condiţii, o parte a stărilor

transilvane întrunite la porunca Porţii l-au ales principe pe Mihail Apafi

(Apafi Mihály).

Intervenţia otomanilor şi moartea lui Kemény în lupta de la

Seleuşul Mare (Keménynagyszőlős; jud. Mures) au dus la restabilirea

ordinii în principat. Noul principe, care făcuse studii de filosofie şi

teologie, a promovat o politică externă prudentă, prin care dorea

păstrarea bunelor relaţii cu puterea suzerană şi cu vecinii. În urma

evenimentelor din 1657-1661, principatul a fost redus la un statut

asemănător Ţării Româneşti şi Moldovei, pierzându-şi poziţia

privilegiată în raport cu puterea suzerană. Dieta din 20-23 noiembrie

1661, de la Şeica Mică (Kisselyk, jud. Sibiu), i-a impus principelui

Mihail Apafi (1661-1690) 24 de condiţii care urmăreau îngrădirea

puterii princiare, atât în problemele politicii interne, cât şi în cele

externe. Numărul mare de condiţii şi frecvenţa dietelor din anii de

început ai domniei semnifică încercarea stărilor de a-şi subordona

instituţia princiară, nu numai prin creşterea autorităţii Dietei, ci şi prin

aceea a Consiliului princiar. În problemele de politică externă, având în

vedere ultimele evenimente, se prevedea obligaţia lui Mihail Apafi de a

respecta voinţa Porţii. Spre deosebire de predecesorii săi, Mihail Apafi

şi-a consolidat autoritatea, prin apelul la populaţia domeniilor fiscale,

dispusă să se angajeze în servicii militare, în schimbul scutirii de

sarcinile iobăgeşti. După o perioadă confuză care caracterizează debutul

domniei lui Mihail Apafi, viaţa politică a principatului revine la

normalitate, principele solicitând dietei reducerea condiţiilor impuse la

alegerea sa. Perioada de linişte instaurată prin urcarea sa pe tronul

Transilvaniei i-a permis principatului să-şi revină, după urgiile care s-au

abătut asupra sa. Un rol important în acest proces de refacere a puterii

85

princiare i-a revenit cancelarului şi consilierului princiar Ioan Bethlen

(Bethlen János).

Ingerinţele austriecilor în problemele Transilvaniei au nemulţumit

Poarta, care i-a acuzat că au încălcat prevederile păcii din 1649 şi a

hotărât organizarea unei expediţii împotriva Imperiului romano-german.

Deşi victorioşi la Szentgotthárd, austriecii au fost obligaţi să încheie

pacea dezavantajoasă de la Vasvár, prin care împăratul Leopold I

accepta supremaţia otomană în Transilvania, iar principele Mihail Apafi

era recunoscut suveran al Transilvaniei. Potrivit acestui tratat,

Transilvania pierdea Lugojul, Lipova, Oradea, cu domeniile lor şi

trebuia să dărâme cetatea Săcuieu (Székelyhíd), distrugându-şi astfel

întregul sistem de apărare din părţile vestice. Redeschiderea ostilităţilor

dintre otomani şi imperiali, în 1681, l-a obligat pe Mihail Apafi să

participe cu trupe la al doilea asediu al Vienei (1683). Eşecul acestei

campanii a dus la înlocuirea supremaţiei otomane cu cea habsburgică, în

teritoriile fostului Regat al Ungariei.

Cronicarul Mihail Cserei (Cserei Mihály) considera că principalul

responsabil al ocupării Transilvaniei de către Habsburgi a fost Mihai

Teleki (Teleki Mihály), cancelarul Transilvaniei, care purtase tratative

secrete cu Viena. Prin tratatul de la Dumbrăveni (Erzsébetváros;

jud.Sibiu), din 27 noiembrie 1685, încheiat de către diplomatul iezuit

Antide Dunod şi principele Mihail Apafi, acesta se obliga să plătească

imperialilor 100000 de taleri şi 10000 de câble de grâu, pentru a nu

intra în Transilvania. Un an mai târziu, reprezentanţii stărilor din

Transilvania semnau aşa-numitul acord hallerian (delegaţia Haller

János), prin care Transilvania a intrat sub influenţa Habsburgilor.

Păstrarea legăturilor dintre Poartă şi Transilvania şi amânarea ratificării

tratatului de către Dietă l-au determinat pe împărat să-l trimită pe Carol

de Lorena în principat. Acesta a impus tratatul de la Blaj (Balázsfalva),

din 27 octombrie 1687, care prevedea o contribuţie de 700000 de florini

şi ocuparea a 12 cetăţi din Transilvania de către armata imperială.

Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, negociată de către

cancelarul Nicolae Bethlen (Bethlen Miklós), considerat cel mai

„cartezian” om politic din Transilvania, în a doua jumătate a secolului

al XVII-lea, consacra intrarea Transilvaniei în componenţa Imperiului

Habsburgic.

86

*

Perioada principilor transilvani este considerată de maghiari ca

una plină de evenimente majore, dinamice, prin care se arată forţa

Transilvaniei şi a Partium-ului.

Epoca Habsburgică a Ungariei

Perioada Habsburgică cuprinde 232 de ani şi este marcantă pentru

tot ceea ce înseamnă azi conştiinţă istorică şi cultură maghiară. Aceşti

ani includ printre altele: două lupte de eliberare, o revoluţie, dar şi

perioade paşnice, de progres, când s-au născut fundamentele identităţii

naţionale maghiare. Este epoca în care societatea maghiară, în ciuda

frământărilor politice, sociale şi naţionale, a avut sentimentul că, din

trecutul glorios de odinioară, va renaşte ceva şi în prezentul ei. În

concepţia istoriei naţionale, această perioadă este un ,,belle époque”

care începe cu eliberarea Ungariei de sub dominaţia otomană de 150 de

ani şi ia sfârşit după Primul Război Mondial, odată cu dezmembrarea

Monarhiei Austro-Ungare. În ceea ce urmează, vom încerca să

sintetizăm aspectele şi fenomenele definitorii care au marcat trecutul

Ungariei între cele două momente istorice mai sus amintite.

Lupta de eliberare a lui Francisc Rákóczi al II-lea

(1703-1711)

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor,

Ungaria şi Transilvania au fost eliberate de sub stăpânirea otomană.

Victoria casei de Habsburg a fost pecetluită prin două tratate de pace: la

Karlowitz în 1699, când au fost eliberate cele mai multe teritorii, cu

excepţia zonei timişene (Temesköz) şi la Passarowitz, în 1718, când

aceste teritorii din urmă au intrat, de asemenea, în posesia Habsburgilor.

Transilvania a devenit principat imperial, drepturile şi autonomia

ei au fost garantate de Diploma Leopoldină, care a menţinut, în

aparenţă, situaţia anterioară şi a acordat o putere de decizie limitată noii

87

provincii. Un exemplu, în acest sens, este faptul că principatul a fost

condus de un guvernator, numit de împărat, care conducea provincia

împreună cu guberniul compus din 12 membri. În scurt timp,

Habsburgii au început politica de recatolicizare şi, în funcţiile

importante, au numit numai catolici loiali imperiului.

Populaţia a sperat că dominaţia habsburgică va fi mai suportabilă

decât cea otomană, dar s-a înşelat pentru că armata imperială s-a

comportat execrabil. De exemplu, generalul Caraffa, în 1687, a

masacrat 24 de oameni nevinovaţi la Eperjes (azi Prešov, Slovacia).

Multe oraşe au fost ocupate cu forţa, jefuite, apoi incendiate de armata

cuceritoare. Dările au crescut, fiind considerabil mai mari, în

comparaţie cu perioada precedentă. Dieta convocată de suveran a

consfinţit soarta Ungariei, care a trebuit să renunţe la dreptul de liberă

alegere a regelui şi la libertatea religioasă a protestanţilor. Ungaria

trebuia înglobată în imperiu, fără legile sale seculare, recatolicizată în

cel mai scurt timp.

Primii ani ai dominaţiei habsburgice au produs un val de

nemulţumire, în rândul populaţiei, care a culminat cu lupta anti-

habsburgică a lui Imre Thököly – o personalitate protestantă din elita

nobiliară maghiară născută în Késmárk (azi Kežmarok, Slovacia).

Thököly s-a aliat cu turcii împotriva imperialilor, dar răscoala sa a

eşuat, în pofida faptului că pentru scurt timp a devenit şi principe al

Transilvaniei, fiind nevoit să părăsească Transilvania în 1690. În 1697,

a izbucnit răscoala ţărănească de la Tokaj, care a fost înăbuşită destul de

repede, pentru că ţăranii răzvrătiţi nu erau pregătiţi pentru o luptă pe

termen lung.

În 1703, odată cu ascensiunea catolicului Francisc Rákóczi

(Rákóczi Ferenc) al II-lea – cel mai înstărit aristocrat maghiar al ţării –

în fruntea mişcării antihabsburgice, acţiunea a căpătat alte valenţe. Până

în anul 1703, Rákóczi a fost nevoit să suporte regimul de detenţie

habsburgic, fiind afectat de situaţia dezastruoasă a ţării, cauzată de noua

dominaţie. Sub steagul său de luptă, pe care era scrisă deviza mişcării:

Cum Deo Pro Patria et Libertate (Cu Dumnezeu pentru Patrie şi

Libertate), s-au adunat, împotriva Habsburgilor, nobili, iobagi,

maghiari, polonezi, români, francezi, catolici şi protestanţi. Rákóczi a

88

promis iobagilor participanţi şi familiilor lor scutirea de dări şi obligaţii

iobăgeşti.

La început a obţinut câteva succese militare importante. Cu

sprijinul curuţilor săi (kurucok), Rákóczi a reuşit să ocupe partea de

nord a Regatului Ungariei, Câmpia Tisei şi teritoriile transdanubiene ale

Ungariei. Pe urmă a cucerit o parte a Transilvaniei, dar, în bătălia din

1705 de la Jibou (Zsibó; jud.Sălaj), a fost învins de către lobonţi

(labancok) – adică armata imperială şi nobilii maghiari proaustrieci –

ceea ce a dus la imposibilitatea cuceririi întregului teritoriu transilvan.

În 1704, Dieta Transilvaniei de la Târgu Mureş (Marosvásárhely)

l-a ales pe Rákóczi principe, iar Adunarea din Szécsény – un an mai

târziu – conducător al Ungariei. Cele două teritorii au format o

confederaţie, sub conducerea lui.

În plan internaţional, s-a încercat realizarea unei alianţe cu regele

Franţei, Ludovic al XIV-lea, care era în conflict cu Habsburgii, în

cadrul războiului de succesiune la tronul Spaniei. În prima etapă a

mişcării, „nemulţumiţii” au primit sprijin material şi ofiţeri pricepuţi din

Franţa. Ulterior Rákóczi a încheiat întelegeri cu Suedia şi cu Rusia

ţarului Petru cel Mare.

Aflat într-o situaţie favorabilă, în 1707, în cadrul Dietei de la

Ónod, principele a proclamat detronarea casei de Habsburg şi

autonomia statală a Ungariei. Acesta a fost momentul de vârf al luptei

de eliberare. De acum încolo a urmat decăderea: în bătălia din 1708, de

la Trencsén (azi Trenčín, Slovacia), curuţii lui Rákóczi au suferit o

înfrângere decisivă. Nici conjunctura internaţională nu mai era una

favorabilă, iar ajutorul francez promis nu a mai sosit. Deoarece

susţinerea financiară a armatei era imposibilă, mişcarea a intrat în criză.

În 1709, forţele răsculaţilor erau deja în retragere, iar mulţi curuţi au

trecut de partea lobonţilor. Principele nu era împotriva tratativelor de

pace cu Habsburgii, dar cerea în schimb libera alegere a regelui şi

autonomia Principatului Transilvaniei.

La începutul anului 1711, Rákóczi a părăsit ţara în căutare de

sprijin politic internaţional. În absenţa sa şi fără ştirea principelui,

nobilimea maghiară a început tratativele cu Habsburgii, iar contele

Károlyi Sándor a semnat pacea de la Satu Mare (Szatmár), din 1711,

89

după care armata curuţilor a depus armele pe câmpia de la Moftinu

Mare (Nagymajtény; jud. Satu Mare).

Principele a rămas în exil împreună cu câţiva oameni devotaţi lui,

găsindu-şi sfârşitul în oraşul Tekirdağ (în magh. Rodostó) din Imperiul

Otoman, fără să-şi mai fi revăzut vreodată ţara. Această tristeţe, cauzată

de părăsirea pentru totdeauna a patriei, apare în cântecele curuţilor din

pribegie. Unul dintre oamenii lui Rákóczi, secuiul Mikes Kelemen, a

scris o epistolă fictivă, compusă din mai multe părţi cu titlul „Scrisorile

din Turcia” (Törökországi levelek), în care a descris, într-un tablou

sugestiv, viaţa de zi cu zi a exilaţilor.

Lupta de eliberare a lui Rákóczi a avut şi consecinţe favorabile

pentru răsculaţi: a fost repusă în drepturi vechea constituţie, care

presupunea libera alegere a regelui şi a fost declarată toleranţa

religioasă. Curuţii, care s-au declarat loiali împăratului, au fost graţiaţi,

reprimindu-şi proprietăţile. Nobilimea maghiară şi-a putut păstra poziţia

în societate, rămânând stare privilegiată. Cei care au refuzat să accepte

compromisul au părăsit ţara odată cu principele. Aşadar, intenţia iniţială

a Vienei, din perioada 1686, de înglobare a ţării – fără a lua în seamă

specificităţile sale – a fost respinsă. Urmează un secol mai liniştit în

care ambele părţi îşi vor reevalua atitudinea vizavi de reconstrucţia

Ungariei.

Perioada compromisurilor (1711-1825)

Perioada cuprinsă între înăbuşirea luptei de eliberare a lui Rákóczi

şi începutul reformismului nobiliar, din prima parte a secolului al XIX-

lea, putem să o numim „epoca compromisurilor”. După un secol

tensionat, plin de conflicte cu turcii şi Habsburgii, urmează unul mai

paşnic, de progres, în care nobilimea maghiară, în schimbul păstrării

privilegiilor feudale şi a rolului său dominant în societate, s-a raliat

absolutismului habsburgic.

La începutul secolului al XVIII-lea, după lupta de eliberare a ţării

de sub dominaţia otomană şi a mişcării lui Rákóczi al II-lea, teritoriile

ungare se aflau într-o situaţie dezastruoasă. În timp ce populaţia Europei

aproape s-a dublat, cea a Ungariei a scăzut sub nivelul perioadei

premergatore bătăliei de la Mohács. Foarte multe teritorii au rămas

90

depopulate, mai ales cele din partea de mijloc, care făceau parte din

Imperiul Otoman. Organele imperiale au început colonizarea

organizată, cu populaţii din toate părţile imperiului, ceea ce a contribuit

la modificarea structurii etnice a ţării. Potrivit istoriografiei maghiare, în

Evul Mediu, populaţia maghiară a fost de circa 80%, acum aceasta a

scăzut la 40%.

Din punct de vedere politic, prima parte a secolului se

caracterizează prin războiul de succesiune pentru tronul Spaniei, urmat

de problemele de succesiune austriece. Împăratul Carol al VI-lea, în

lipsa unui fiu moştenitor, a reuşit acceptarea de către stări a principiului

eredităţii pe linie feminină, denumit Pragmatica Sanctio, deschizând

astfel drumul fiicei sale, Maria Tereza (Mária Terézia – 1740-1780), la

tron. Această decizie a provocat însă două războaie iniţiate de Prusia la

mijlocul secolului: cel de succesiune şi aşa-numitul război de şapte ani.

În această situaţie delicată, Maria Teresa a cerut ajutorul nobilimii

maghiare care, printr-un gest memorabil şi-a oferit „viaţa şi sângele”

(Vitam et sangvinem pro rege nostro Maria Theresa) ca s-o sprijine.

Din acest moment, între puterea centrală şi nobilimea maghiară, s-a

încheiat un acord care, deşi a trecut prin momente dificile, mai ales în

timpul lui Iosif al II-lea, a ţinut până la sfârşitul anului 1848. Pactul nu

s-a rupt nici în anii de trecere dintre cele două secole, deoarece în

timpul războaielor napoleoniene, când a crescut interesul pentru

produsele agricole ungare, nobilii au profitat financiar de pe urma

conflictului.

Perioada 1740-1790 a fost epoca absolutismului luminat al Mariei

Teresa şi al fiului ei, Iosif al II-lea. Cei doi suverani au introdus câteva

reforme menite să ajute mai ales iobăgimea şi clasele defavorizate. Prin

aceste reforme, s-a încercat câştigarea ataşamentului acestora faţă de

suverani, pentru că ei erau susţinătorii statului, prin plata dărilor. De

starea lor depindeau bugetul şi pacea socială a imperiului. În acest sens,

pe timpul Mariei Teresa s-a răspândit cultivarea porumbului, au fost

reduse zilele de robotă, datorate de iobagi nobililor, iar ţăranilor li s-a

permis folosirea pădurilor şi a păşunilor. Aceste decizii au fost aplicate

în ciuda opoziţiei nobiliare, care a văzut în ele lezarea propriilor

privilegii. Nu au lipsit nici evenimentele mai puţin paşnice. În Masacrul

de la Siculeni (Mádéfalvi veszedelem; Siculicidium), din 1764,

91

autorităţile au ripostat violent – în faţa refuzului secuilor de înrolare în

regimentele grănicereşti, nou înfiinţate – prin uciderea a peste 400 de

bărbaţi, femei şi copii. De frica altor repercusiuni, mulţi secui s-au

refugiat la comunităţile de ceangăi din Moldova. O parte dintre ei au

întemeiat cinci sate catolice în Bucovina, ocupată recent de Imperiu:

Istensegíts („Dumnezeu ne ajută!”, azi Ţibeni), Fogadjisten („Fie voia

lui Dumnezeu!”, azi Iacobeşti), Józseffalva (Vornicenii Mari),

Hadikfalva (Dorneşti), Andrásfalva (Măneuţi, jud.Suceava).

Prin Ratio Educationis (1777), suverana a scos învăţământul de

sub tutela bisericii şi l-a trecut sub controlul direct al statului. În felul

acesta, sistemul educaţional unitar a funcţionat cu aceleaşi programe de

studii pentru întregul imperiu. În faţa împotrivirii crescânde a

aristocraţiei maghiare, împărăteasa şi-a creat o gardă de corp din rândul

tineretului nobiliar, care a fost educată în spiritul iluminist al epocii.

Maria Teresa (Mária Terézia), prin sprijinirea apariţiei cărţilor scrise de

aceştia, a contribuit la dezvoltarea şi răspândirea literaturii maghiare.

Mulţi dintre membrii gărzii au devenit mai târziu reprezentanţi de

seamă ai iluminismului din Ungaria, transmiţând ideile novatoare în

ţară. De remarcat este faptul că, în această perioadă, a apărut reforma

lingvistică maghiară (în magh. nyelvújítás) prin care au fost puse bazele

limbii maghiare moderne, prin îmbogăţirea vocabularului cu traducerea

neologismelor şi introducerea noilor reguli gramaticale. Liderul acestei

reforme lingvistice a fost Ferenc Kazinczy (Kazinczy Ferenc), născut în

1759, la Şimian (Érsemlyén, jud. Bihor).

Domnia împăratului Iosif al II-lea (1780–1790) nu mai are

bilanţul pozitiv al mamei sale. Deşi a fost continuatorul absolutismului

luminat, modul în care au fost luate şi puse în practică deciziile a

demonstrat că Iosif al II-lea nu a fost înzestrat cu calităţile

predecesoarei sale. Iosif al II-lea nu s-a încoronat rege al Ungariei,

pentru ca atribuţiile sale să nu fie limitate de constituţia nobiliară

maghiară, primind denumirea de „regele cu pălărie” (kalapos király).

Scopul său a fost realizarea unui Imperiu Habsburgic unitar,

germanizat, cu un sistem de guvernare centralizat, condus prin decrete.

Desigur, dintre cele 6000 de decrete emise, multe au fost

importante, modernizatoare, împăratul câştigând iniţial mulţi adepţi,

mai ales din rândul claselor defavorizate. A fost binevenită, de pildă,

92

patenta care declara libertatea cultelor, conform căreia şi necatolicii

primeau drepturi, având permisiunea de a ocupa funcţii în stat. La fel şi

încercarea de îmbunătăţire a situaţiei iobăgimii, după răscoala lui

Horea, Cloşca şi Crişan, când a introdus – printre altele – libera

strămutare a ţăranilor şi dreptul de a învăţa o meserie. Importanţa

acestora reiese şi din faptul că, cele două ordonanţe şi încă una care

creştea importanţa preoţimii inferioare, au fost legile care nu au fost

revocate pe patul lui de moarte, în 1790. Alte măsuri, dintre care unele

bine intenţionate, au stârnit multă consternare şi împotrivire în rândul

supuşilor, mai ales din cauza implicării statului în viaţa cotidiană şi a

lipsei de sensibilitate cu privire la obiceiurile străvechi ale populaţiei.

Dorind ca ţăranii să nu mai cheltuiască inutil bani pentru organizarea

funeraliilor, a interzis folosirea sicrielor, săracii trebuiau să fie

înmormântaţi în saci. S-au formulat instrucţiuni şi în ceea ce priveşte

lungimea lumânărilor şi a modei feminine. Aceste reglementări au făcut

ca în scurt timp suveranul să devină nepopular şi în faţa oamenilor de

rând. În concluzie, cei zece ani de domnie ai împăratului, pot fi

concentraţi în propriul său motto: „Totul pentru popor, nimic prin

popor”.

După moartea lui Iosif al II-lea, din 1790, în spiritul

reformismului luminat, nobilimea maghiară a încercat prin diferite

moduri să-şi formuleze propriile sale propuneri pentru continuarea

reformelor. Cea mai radicală grupare a fost cea a călugărului Ignác

Martinovics (Martinovics Ignác), care, împreună cu alţi gânditori

progresişti, au fondat în 1794 o societate secretă revoluţionar-iacobină,

după modelul revoluţionarilor francezi. Programul lor preconiza o

insurecţie armată împotriva regimului habsburgic cu ajutor francez şi

introducerea unor reforme burgheze moderate. Conspiraţia a fost

demascată şi membrii ei au fost puşi sub acuzaţia de lezmajestate

(ofensă adusă împăratului). Martinovics şi alţi şase membri au fost

executaţi, iar ceilalţi au fost condamnaţi la mulţi ani de temniţă. Noul

împărat Francisc I – care a urmat după Leopold al II-lea (fratele lui Iosif

al II-lea) – a lăsat să se înţeleagă, prin această decizie, că nicio mişcare

reformistă, care putea duce la revoluţie, nu va fi tolerată şi va fi aspru

pedepsită.

93

Secolul al XVIII-lea a fost, în general, unul mai liniştit decât

precedentele secole zbuciumate, destinat dezvoltării şi modernizării

paşnice, dar intense. La începutul secolului, ţara era o umbră a celei de

la sfârşitul secolului al XV-lea. Prin diferite măsuri, regimul habsburgic

a început reconstrucţia ţării. Ca rezultate, putem aminti creşterea

nivelului de trai şi a speranţei de viaţă, iar populaţia a crescut într-un

ritm superior celui european.

Realizările unei epoci se pot măsura şi prin moştenirea lăsată

generaţiilor următoare. În acest sens, putem evidenţia arhitectura acelei

perioade, care defineşte şi în prezent majoritatea oraşelor din fostul

imperiu. Aspectul pieţelor centrale, bisericile construite sau

reconstruite, cu turla lor rotunjită în stil baroc, îşi capătă acum forma lor

caracteristică. Clădirile impozante ale palatelor şi ale instituţiilor

statului, ale şcolilor, ale spitalelor şi ale farmaciilor imprimă aşezărilor

un aspect urban aparte şi denotă că regimul a avut o concepţie bine

definită despre dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii. În acest sens,

amintim câteva dintre edificiile reprezentative ale epocii din

Transilvania, cele din oraşele sedii ale Guberniului: cetatea bastionară

de tip Vauban din Alba Iulia, Palatul Brukenthal de la Sibiu sau primul

palat baroc din principat, Palatul Bánffy de la Cluj.

Regimul instaurat, după 1711, a avut meritul că a reintrodus

civilizaţia occidentală în această parte a imperiului, după lunga

dominaţie otomană. În ciuda unor diferenţe, încă evidente, Ungaria a

devenit din nou parte integrantă a Europei. Maghiarii şi-au dat seama că

gloria de odinioară a Evului Mediu nu mai poate fi atinsă, iar o nouă

luptă de eliberare poate să ducă la dispariţia lor ca popor. În această

situaţie, sătui de războaie şi siliţi de împrejurări, au ales reconstrucţia şi

cooperarea în cadrul limitelor impuse de dominaţia habsburgică. După

congresul de la Viena, văzând deficienţele regimului feudal, s-a

conturat, în cadrul nobilimii maghiare cu orientări progresiste, ideea

implementării unor schimbări. Aceste orientări deschideau aşa-zisa

epocă a reformelor (reformkor).

94

Epoca reformelor (1825-1848)

Cu toate progresele realizate în epoca precedentă, sfârşitul

secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea au arătat

semnele crizei regimului habsburgic. În acest fel, tot mai mulţi nobili

maghiari au devenit adepţii reformismului liberal, văzând diferenţele

care despărţeau încă Ungaria de Occident. Perioada dintre 1825-1848

este denumită epoca reformelor, care începe cu Dieta din septembrie

1825, întrunită după 35 de ani de pauză (aici îşi face apariţia în politică

,,părintele reformelor”, contele István Széchenyi (Széchenyi István –

vezi coperta cărţii), şi va ţine până la revoluţia din 1848, când

proiectele politice burgheze, liberale prind un avânt într-adevăr

revoluţionar.

Dar ce a conţinut programul transformărilor burgheze în accepţia

nobililor liberali maghiari înaintea revoluţiei? Au fost proiecte de legi

moderate, care vizau îmbunătăţirea situaţiei iobagilor, prin

răscumpărarea pământului din banii ţăranului. Aceste proiecte de legi

erau gândite în aşa fel, încât interesele nobilimii să nu fie lezate. Au fost

iniţiate legi pentru sprijinirea industriei sau pentru dreptul folosirii

limbii maghiare în administraţie. Nu au lipsit nici dezideratele radicale,

dintre care amintim, obţinerea autodeterminării naţionale, cu o

autonomie mai largă în cadrul imperiului şi unirea Transilvaniei cu

Ungaria. În 1844, s-au realizat înlocuirea limbii oficiale latine (folosită

încă din Evul Mediu) cu cea maghiară, legea circulaţiei, dreptul de a

înfiinţa fabrici, emanciparea parţială a evreilor etc.

Comparativ cu perioada precedentă, sunt realizări importante,

producându-se o emulaţie în rândul societăţii maghiare, în atingerea

obiectivelor comune. În ciuda restricţionărilor cenzurii, multiplele

probleme ale ţării se puneau în discuţie într-un mod relativ deschis,

cunoscând o largă audienţă prin publicarea lor în presa liberală.

Majoritatea nobilimii a înţeles necesitatea introducerii reformelor,

conştientizând că dezvoltarea economică a ţării depindea de schimbarea

sistemului feudal depăşit, cu unul burghez, mai performant. Pentru

aceasta trebuiau să renunţe la privilegiile feudale.

95

A apărut teoria naţiunii moderne, cu toate straturile sale sociale,

bazată pe limbă, nu pe originea nobiliară cum era în secolele

precedente. În Europa răsăriteană, aceşti ani reprezintă perioada

romantică a naşterii sentimentului naţional. Limba, trecutul istoric,

tradiţiile, folclorul, portul popular, adică tot ceea ce defineşte o etnie au

intrat în centrul atenţiei. De asemenea, muzica populară maghiară în

aceste vremuri a devenit cunoscută în întreaga lume, prin prelucrarea

melodiilor sale specifice de către compozitori ca Brahms (Dansurile

ungureşti), Franz Liszt (Rapsodii ungureşti) sau Johann Strauss fiul

(Polka maghiară).

Personalitatea emblematică a perioadei a fost contele István

Széchenyi. De numele lui se leagă Ungaria modernă, fiind supranumit

de contemporani „cel mai mare maghiar” (a legnagyobb magyar). În

urma călătoriilor sale în Occident şi-a dat seama de starea înapoiată în

care se afla ţara şi a avut mai multe iniţiative pentru modernizarea ei. În

scrierile sale politice: ,,Hitel” (Credit), ,,Világ” (Lumea), ,,Stádium”

şi-a exprimat convingerile sale liberale. A donat o mare parte a averii

sale în scopuri nobile. A fost fondatorul Academiei Maghiare şi a

Cazinoului, unde se puteau întâlni să discute despre soarta ţării, nobilii

cu convingeri asemănătoare. A fost iniţiator al lucrărilor de

navigabilizare a Dunării la Porţile de Fier (placa comemorativă

Széchenyi ajungând cu timpul sub nivelul apei din neglijenţa

posteriorităţii), promotorul construirii Podului cu Lanţuri care lega

Pesta de Buda (Lánchíd), a pus bazele căii ferate, a lucrărilor de

regularizare cursului Tisei etc. Prin propriul său exemplu, Széchenyi a

reuşit să creeze o grupare reformistă, în cadrul aristocraţiei maghiare.

Având relaţii bune şi cu guvernanţii de la Viena, a încercat şi de cele

mai multe ori a reuşit, să obţină acceptul lor, fără de care reformele nu

puteau fi realizate. Mişcarea a avut nevoie şi de reformatorul, dar şi de

negociatorul şef Széchenyi.

O altă grupare s-a conturat în dietă în jurul tânărului Lajos

Kossuth (Kossuth Lajos – vezi Fig.1.), care a fost jurist şi redactor al

ziarului cu succes în epocă, Pesti Hírlap (Gazeta de Pesta). Din cauza

ideilor sale politice, Kossuth a stat timp de trei ani în închisorile

imperiale. Popularitatea lui s-a datorat consecvenţei cu care a luptat

pentru drepturile naţiunii. Fiind un orator înnăscut el a devenit, în scurt

96

timp liderul carismatic al nobilimii din opoziţie, cu vederi liberal-

radicale. Între cele două mari personalităţi ale perioadei reformelor, s-au

iscat nenumărate polemici despre ritmul reformelor. Széchenyi a fost

adeptul schimbărilor treptate iniţiate de aristocraţie, în schimb Kossuth,

ca reprezentant al nobilimii mici şi mijlocii, a susţinut necesitatea

transformărilor fundamentale cu caracter naţional.

În Transilvania gruparea reformistă a fost condusă de prietenul lui

Széchenyi, baronul Miklós Wesselényi (Wesselényi Miklós) – statuia sa

din centrul Zalăului (Zilah) a fost realizată de Ioan Fadrusz (Fadrusz

János).

Având reşedinţa nobiliară la Jibou (Zsibó; jud.Sălaj), Wesselényi

a avut o atitudine tolerantă faţă de naţionalităţi şi a fost primul nobil

ardelean care, pe proprietăţile sale, a desfiinţat obligaţiile feudale ale

iobagilor: robota (obligaţie în muncă) şi dijma (cedarea unei părţi din

producţia obţinută).

Epoca reformelor a adus progrese în toate domeniile: economie

(acum apare industria de tip occidental), agricultura, transportul sau

urbanizarea. Dezvoltarea oraşelor gemene Buda şi Pesta începe să ia

avânt în aceşti ani. Numărul locuitorilor va creşte de la 60000 în 1810 la

103000 în 1848, Pesta fiind unul dintre oraşele europene cu cel mai

mare ritm de dezvoltare.

În literatură este perioada de glorie a poeziei maghiare cu Arany

János (născut la Salonta, jud. Bihor) şi Petőfi Sándor, autori – printre

altele – a poemelor Toldi respectiv János Vitéz, opere care sunt la baza

elaborării manualelor de limbă şi literatură maghiară pentru şcolile

gimnaziale, dar şi a apariţiei unor poeme, care constituie şi în prezent

cele mai importante creaţii lirice patriotice maghiare. Este vorba despre

versurile imnului naţional, care au fost scrise în 1823 de Kölcsey Ferenc

(născut la Sződemeter – azi Săuca, jud. Satu Mare), şi poemul ,,Szózat”,

din 1836, al cărui autor este Vörösmarty Mihály. Acompanierea acestor

poezii a fost făcută tot în aceşti ani, devenind arhicunoscute în scurt

timp, dând „fondul sonor” al revoluţiei de la 1848. Epoca reformelor

este o perioadă de trecere paşnică, de construcţie progresistă, care a

pregătit schimbările radicale din timpul revoluţiei, pentru că

revendicările zilei de 15 martie 1848 s-au formulat de facto în anii

premergători, fiind rodul activităţii reformismului liberal maghiar.

97

Revoluţia şi războiul de eliberare din anii 1848-1849

Anul 1848 a fost un an revoluţionar în toată Europa. Vestea

revoluţiei vieneze izbucnite la 13 martie, împotriva regimului

conservator al cancelarului Metternich, a ajuns şi la Bratislava

(Pozsony), unde Dieta maghiară era în sesiune. Dieta a trimis o

delegaţie la Viena cu programul formulat în timpul perioadei

reformelor, dar ceea ce a rămas, în memoria colectivă, legat de acest

moment istoric, au fost întâmplările revoluţionare de la Pesta.

Evenimentele revoluţiei paşoptiste sunt puternic întipărite în

mitologia naţională. Ziua de 15 martie este considerată una dintre cele

mai memorabile, din istoria maghiarilor, fiind considerată ziua cea mare

a libertăţii. Totul a început din iniţiativa unei grupări radical-liberale,

care a primit ulterior denumirea de „Tineretul din Martie” (în magh.

Márciusi Ifjak). Auzind de izbucnirea revoluţiei de la Viena, aceştia au

reacţionat prompt, cu formularea unui program de revendicări compuse

din douăsprezece puncte, în cafeneaua ,,Pilvax”. Programul intitulat

„Ce doreşte naţiunea maghiară”, a avut un caracter liberal cu

accentuarea revendicărilor naţionale. Cele mai importante puncte au

fost: desfiinţarea cenzurii, guvern maghiar responsabil, desfiinţarea

iobăgiei, egalitate în faţa legii, plata dărilor de către toţi deopotrivă,

gardă şi bancă naţională, unirea Transilvaniei cu Ungaria. Punctele au

fost citite de marele romancier Jókai Mór (un îndrăgostit al peisajelor şi

al multietniei ardelene) pe străzile Pestei, în faţa mulţimii înflăcărate.

Petőfi Sándor a recitat poezia sa scrisă cu două zile în urmă, special

pentru un asemenea eveniment. Poemul intitulat „Cântec naţional”

(Nemzeti dal), cu o puternică încărcătură patriotică, a avut un rol

mobilizator şi în scurt timp – împreună cu cele douăsprezece puncte –

au devenit simbolurile revoluţiei, mai ales după ce – în spiritul

revoluţionar al epocii – tinerii au ocupat tipografia şi au editat cele două

manuscrise în mai multe exemplare. Programul a fost prezentat

organelor oficiale locale, care l-au acceptat, după care a urmat

eliberarea deţinutului politic, Mihály Táncsics. Seara s-a încheiat cu

piesa de teatru intitulată „Bánk Bán” – o dramă interzisă de putere,

datorită conţinutului patriotic (vezi pagina 32) – şi cu intonarea celor

două cântece patriotice tradiţionale din perioada reformelor.

98

Oraşul – şi în scurt timp – toată ţara au fost cuprinse de emoţiile

schimbărilor produse de revoluţie. A sosit momentul mult aşteptat al

înfăptuirii celor două mari deziderate ale naţiunii: al transformărilor

burghezo-democratice şi al extinderii autonomiei în cadrul imperiului

(sau a independenţei statale).

Totul a decurs conform planurilor optimiste. Regele Ferdinand al

V-lea – fiul lui Francisc I – prins sub presiunea evenimentelor revoluţiei

vieneze, l-a delegat cu drepturi depline, pe palatinul ţării, arhiducele

Ştefan, să rezolve revendicările maghiare şi a acceptat începerea

organizării guvernului maghiar. La data de 17 martie, în frunte cu şeful

guvernului, contele Lajos Batthyány, s-a format primul guvern

responsabil, în care găsim personalităţi proeminente ale perioadei

reformelor: pe contele István Széchenyi, în calitate de ministru al

transporturilor, pe Lajos Kossuth, în fruntea ministerului de finanţe, cel

de justiţie era încredinţat lui Ferenc Deák, iar instrucţiunea publică

baronului József Eötvös.

La 11 aprilie 1848, au fost votate ,,legile din aprilie”, care au

reprezentat baza legislativă a transformărilor radicale întreprinse de

noul regim. Cea mai importantă decizie a fost desfiinţarea iobăgiei.

Loturile de pământ nobiliare, pe care le munceau iobagii, în schimbul

diferitelor taxe şi dări plătite nobilimii, au trecut în proprietatea ţăranilor

indiferent de naţionalitate. Cheltuielile de despăgubire au fost suportate

în exclusivitate de către stat. Legea schimba sistemul feudal din temelii,

fiind cel mai avansat din întreaga Europă Centrală şi de Est. Simţind

importanţa legii, Viena nu şi-a asumat riscul de a-l revoca, fiind singura

lege care (cu unele modificări) a rămas în vigoare şi după înăbuşirea

revoluţiei din 1848-1849.

Dintre celelalte legi care asigurau trecerea spre regimul de factură

burghezo-liberal amintim: libertatea presei, egalitatea cetăţenilor în faţa

legii, dreptul de vot, care va avea cel mai redus cens din Europa. În

domeniul autodeterminării naţionale, Ungaria, reîntregită cu

Transilvania, a primit o autonomie vastă în cadrul imperiului, pentru că

toate ministerele erau proprii în afara celui al afacerilor externe. De

remarcat că aceste transformări au fost făurite într-un cadru legal de

către Dieta maghiară şi ratificate de către Ferdinand al V-lea. În acel

moment, singura revoluţie paşnică din Europa a fost cea maghiară.

99

În 1848-1849, toate naţiunile participante au trăit evenimentele

prin propria lor revoluţie. Lupta s-a dus pentru drepturile naţionale ale

fiecărei părţi. Însă aplicarea acestor deziderate, deranja celelalte mişcări

nationale şi se putea realiza, numai în detrimentul celorlalţi. Acest

aspect a reprezentat unul dintre punctele nevralgice al revoluţiei, care a

provocat multe conflicte.

Poziţia naţionalităţilor faţă de revoluţia maghiară nu a fost

unitară. Germanii, evreii, rutenii, chiar şi slovacii ori românii din

Ungaria au sprijinit, în general, reformele sau au avut o atitudine mai

moderată. Mai radicală a fost mişcarea sârbilor, a croaţilor, a românilor

şi a saşilor ardeleni, ale căror acţiuni au evoluat de la organizarea unor

adunări naţionale, până la insurecţii armate.

Naţionalităţile nu au fost de acord cu ideea singurei naţiuni

politice, a celei maghiare şi nici cu anexarea Transilvaniei. S-au bucurat

de beneficiile transformărilor democratice, dar nu s-au mulţumit cu ele

şi voiau recunoaşterea lor ca naţiuni politice. Doreau garanţii că şi

drepturile lor specifice vor fi respectate. Guvernul maghiar – marcat de

propriile sale idealuri naţionale, ale refacerii Ungariei medievale în

vechile sale hotare, cu o singură naţiune dominantă – nu a arătat

flexibilitate în faţa acestor revendicări, pe care le-a refuzat. Au ignorat

faptul că şi celelalte etnii pot avea deziderate naţionale proprii. Credeau

că emanciparea iobagilor (care însă a decurs anevoios) şi egalitatea în

faţa legii vor fi suficiente argumente, ca să obţină adeziunea acestora. A

fost o concepţie greşită, fiindcă din naţionalismul şi liberalismul

guvernului maghiar, naţionalităţile au preluat numai liberalismul şi s-au

împotrivit naţionalismului ungar prin propriul lor naţionalism.

Naţionalităţile – în spiritul loialităţii tradiţionale faţă de împărat,

dar într-un mod oarecum naiv – s-au orientat spre Viena, unde li s-au

promis unele drepturi, pe care Viena le-a refuzat anterior, dar pe care

s-a angajat că le va îndeplini. Vechea tactică a regimurilor opresive

divide et impera, a funcţionat şi de această dată, provocând atrocităţi şi

victime în taberele ambelor părţi. Promisiunile Vienei au fost respectate

într-o mică măsură şi numai în perioada liberalismului austriac, fiind

retrase odată cu compromisul austro-ungar din 1867.

Schimbarea de optică a guvernului maghiar, în ceea ce priveşte

politica faţă de celelalte etnii, a fost încheierea „Proiectului de

100

Pacificare” şi formularea „Legii naţionalităţilor” din iulie 1849. În

apariţia primelor proiecte de acest gen din Europa, un rol determinant

l-a avut revoluţionarul român Nicolae Bălcescu, care, după înăbuşirea

mişcării din Ţara Românească, s-a refugiat în Transilvania. Ţinând

legătura între Kossuth şi Avram Iancu, a fost adeptul împăcării celor

două părţi, exprimându-şi convingerea că revoluţia maghiară şi cea

română trebuiau să coopereze în faţa reacţiunii reprezentate de Viena.

Proiectul şi legea acordau drepturi destul de largi naţionalităţilor.

În primul rând, recunoştea existenţa lor. Statul asigura egalitatea

Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte şi învăţământ în limba maternă, cu

o secţie de teologie ortodoxă la Universitatea din Pesta. Limba maternă

putea fi folosită în justiţie, în cadrul consiliilor locale, în actele oficiale

adresate autorităţilor şi în cadrul armatei, în diviziile cu majoritate

românească.

Aceste reglementări au venit însă prea târziu – la sfârşitul

revoluţiei – şi nu ştim care ar fi fost efectul lor pe termen lung.

Revenind la desfăşurarea revoluţiei, în septembrie 1848, au apărut

primele probleme, care arătau adevăratele intenţii ale Vienei. Banul

croat Josip Jelačić, în fruntea unei armate de aproape 40000 de soldaţi,

a trecut Drava şi, în numele dinastiei de Habsburg, a înaintat spre Pesta

împotriva ,,rebeliunii ungare”. Arhiducele Ştefan, palatinul Ungariei,

s-a dus să-i ceară socoteală lui Jelačić, dar acesta a refuzat să stea de

vorbă. Atacul banului croat a fost oprit la Pákozd, la 29 septembrie, de

generalul Móga János, Jelačić fiind obligat să se retragă în direcţia

Vienei.

La ştirea atacului lui Jelačić, primul ministru Batthyány şi-a dat

demisia, dându-şi seama că, în spatele acţiunii, stau cercurile politice

imperiale. Ferdinand al V-lea a acceptat demisia lui Batthyány, dar a

refuzat să numească alt guvern. Ca răspuns, parlamentul ungar a ales un

Comitet de Apărare Naţională. În fruntea noului organ executiv a fost

ales Lajos Kossuth (Kossuth Lajos). Din acest moment, putem vorbi

oficial de lupta de apărare a maghiarilor şi de contrarevoluţie din partea

adversă. La 2 decembrie, după o hotărâre fără precedent în dinastia

habsburgică, suveranul de drept Ferdinand al V-lea a fost detronat şi

înlocuit cu nepotul său de numai 18 ani, Franz Joseph.

101

Armata imperială a fost reorganizată sub comanda prinţului

Windisch-Grätz şi, în decembrie, a pornit un atac cu toate efectivele, în

urma căruia capitala Pesta a fost ocupată. Comitetul de Apărare

Naţională fiind nevoit să se refugieze la Debrecen.

La începutul lui 1849, comandamentul austriac a considerat că

victoria asupra armatei maghiare era deplină. Noul împărat, sigur de

propria lui victorie, a declarat, în noua constituţie din 4 martie 1849, de

la Olmütz, pierderea oricărei autonomii ungare şi înglobarea teritoriului

în Imperiu. În replică, Dieta de la Debrecen, din 14 aprilie 1849, a

proclamat independenţa Ungariei şi detronarea casei de Habsburg.

Kossuth a fost ales guvernator şi s-a format un nou guvern, în frunte cu

Bertalan Szemere. Aceste decizii au fost socotite de unii ca fiind pripite,

pentru că au tăiat calea negocierilor dintre cele două părţi.

Forţele armate maghiare nu au fost însă nimicite, deorece

generalul maghiar Artúr Görgei (Görgei Artúr), văzând superioritatea

numerică a habsburgilor, de la sfârşitul anului 1848, l-a evitat pe

Windisch-Grätz şi s-a retras. La începutul lui 1849, a început o

remarcabilă contraofensivă la care trupele imperiale nu s-au aşteptat.

Aceasta a intrat în istoria maghiară sub denumirea de „glorioasa

campanie de primăvară”, în urma căreia a fost eliberat aproape întregul

teritoriu al Ungariei, de sub ocupaţie habsburgică.

În cadrul războiului de eliberare din 1849, trebuie amintită

performanţa militară al generalului polonez Josef Bem, care a venit de

la Viena (chemat de Kossuth), având funcţia de conducător militar al

mişcării revoluţionare. În scurt timp, Bem s-a pus în slujba revoluţiei

maghiare şi, din decembrie 1848, a început ,,campania din

Transilvania”. Succesele lui Bem s-au datorat atât strategiei de luptă

adoptate, cât şi modului în care şi-a motivat oştenii, reuşind astfel

eliberarea acestui teritoriu aproape în totalitate, la sfârşitul lui martie.

Trupele austriece au fost silite să se retragă în Ţara Românească.

Este de menţionat şi aportul secuilor care, cu mari jertfe, au ţinut

spatele războiului de eliberare, dovedind încă odată că fac parte din

naţiunea ungară. În lupte s-a evidenţiat ofiţerul de artilerie Gábor Áron

care şi-a dobândit faima, producând tunuri şi praf de puşcă pentru

forţele revoluţionare maghiare, dar şi prin rolul său de conducător al

102

rezistenţei, din comitatul Trei Scaune (Háromszék; judeţul Covasna),

împotriva trupelor imperiale.

În aceste condiţii, Franz Ioseph (Ferenc József) a cerut ajutorul

ţarului Nicolae I al Rusiei. Acesta a trimis efective militare importante

(200000 de oameni) împotriva Ungariei, fiind armata rusească cea mai

numeroasă care a luptat vreodată, până atunci, în afara propriilor hotare.

Superioritatea covârşitoare a armatelor celor două mari puteri a fost

decisivă. Trupele austriece comandate de Haynau şi cele ruse conduse

de Paskievici au întors soarta războiului în favoarea lor. Într-una din

bătăliile împotriva ruşilor a căzut pe câmpul de luptă – la Albeşti

(Fehéregyháza, jud. Mureş) – pe lângă Sighişoara, poetul luptător

pentru idealul „libertăţii tuturor popoarelor din lume”, Petőfi Sándor.

Bătălia decisivă s-a desfăşurat la Timişoara, la 11 august 1849 şi s-a

terminat cu înfrângerea maghiarilor. Generalul maghiar Görgei Artúr,

care a primit de la Kossuth puteri depline, a capitulat fără condiţii, la 13

august 1849, la Şiria (Világos; jud.Arad), depunând armele în faţa

armatei ruse, arătând prin aceasta că înfrângerea a fost cauzată de

armata ţaristă.

Războiul de eliberare a fost unul dintre cele mai mari conflicte

militare de la mijlocul secolului al XIX-lea, din Europa. A durat mai

multe luni şi a pus faţă în faţă armata maghiară cu circa 132 de mii de

soldaţi şi 450 de tunuri, cu cea austriacă, având 170 de mii şi cea

rusească cu 200 de mii de militari şi un total de 1200 de tunuri. După

estimările austriece, numărul combatanţilor căzuţi pe câmpul de luptă a

fost următorul: circa 54 500 din partea ungară, iar în tabăra adversă: 46

400 de austrieci şi 28 300 de ruşi. Revoluţia paşoptistă a fost lungă,

sângeroasă, dar şi cu multe drepturi câştigate pe parcursul ei. Deşi lupta

a fost pierdută, s-au câştigat aprecierea şi simpatia străinătăţii. În lupta

lor, maghiarii au fost ajutaţi şi de alte popoare, existând legiuni

poloneze, germane, austriece şi italiene. Conform imaginarului colectiv

maghiar, revoluţia de la 1848-1849 stă la baza mitului fondator al

genezei naţiunii moderne maghiare. După remarca istoricului Egyed

Ákos, acest moment este şi în prezent o boltă în conştiinţa istorică,

unind maghiarii de pretutindeni sub spiritualitatea idealurilor sale.

103

Neoabsolutismul şi liberalismul habsburgic (1849-1867)

Perioada dintre anii 1849-1867 este etichetată ca una sumbră a

istoriei naţionale din secolul al XIX-lea, mai ales datorită faptului, că

reintroducerea absolutismului de către Viena, în 1849, a despărţit cele

două perioade considerate glorioase şi de progres. Noul regim s-a

intercalat între revoluţia paşoptistă şi dualismul austro-ungar. După

înăbuşirea revoluţiei, mai ales în primii ani ai regimului, reacţia puterii

a fost dură şi necruţătoare. Vom înşirui caracteristicile opresiunii

habsburgice, dar, înainte de toate, trebuie să admitem faptul, că în aceşti

ani, cu sau fără voia autorităţilor, s-a fundamentat dezvoltarea

economiei burgheze. Cu toate constrângerile venite din partea Vienei,

sunt anii în care au fost puse bazele Ungariei moderne.

Regimul habsburgic a hotărât pedepsirea cruntă a maghiarilor,

răzbunarea fiind deosebit de sângeroasă. Din ordinul generalului

Haynau, la 6 octombrie 1849, la Arad au fost executaţi 13 ofiţeri care au

luptat în armata revoluţionară. Cea mai mare parte a lor nu erau de etnie

maghiară. Numele lor: Knezić Károly (croat), Nagysándor József,

Damjanich János (sârb), Aulich Lajos (german), Lahner György

(german), Poeltenberg Ernő (austriac), Leiningen-Westerburg Károly

(german), Török Ignác, Vécsey Károly, Kiss Ernő (armean), Schweidel

József, Dessewffy Arisztid, Lázár Vilmos (armean)

În aceeaşi zi şi-a pierdut viaţa şi fostul prim-ministru Batthyány

Lajos. Represaliile au continuat cu alte sute de condamnări la moarte,

întemniţări, iar 40000-50000 de soldaţi participanţi la lupte, au fost luaţi

cu forţa şi concentraţi în armata imperială. Ura Vienei faţă de cei care

au scăpat terorii, a fost atât de mare, încât revoluţionarii refugiaţi în

străinătate au fost condamnaţi în absenţa lor şi executaţi în mod

simbolic (au fost spânzurate portretele lor, in effigie). Aceeaşi ,,soartă”a

avut-o şi Kossuth şi reprezentantul Ungariei revoluţionare în străinătate,

contele Gyula Andrássy, care a primit în saloanele pariziene

supranumele de ,,frumosul bărbat spânzurat” (în franceză: le beu

pendu). În 1860 Széchenyi, promotorul reformelor şi-a pus capăt

zilelor, în urma ameninţărilor primite, după o altă versiune, a fost chiar

ucis. Condamnările la moarte ar fi continuat, dar au fost oprite în urma

104

protestului internaţional, iar pedepsele transformate în ani grei de

închisoare.

A început ultima tentativă de înglobare şi de asimilare a Ungariei

venită dinspre habsburgi. Regimul atotputernicului ministru de interne

Bach a hotărât punerea sub ocupaţie militară a Ungariei şi a

Transilvaniei. S-a reluat procesul de centralizare şi germanizare. Limba

maghiară a fost înlocuită, în administraţie şi în şcolile de stat, cu limba

germană. Cuceririle revoluţiei au fost anulate, mai puţin emanciparea

iobagilor care a fost revizuită într-un mod nefavorabil ţăranilor. Dările

au crescut, iar revendicările promise naţionalităţilor, în timpul

revoluţiei, au fost uitate.

A fost înfiinţată jandarmeria, denumită „husarii lui Bach”, care,

împreună cu poliţia secretă, cu informatorii şi funcţionarii servili, mai

ales germani şi cehi veniţi din imperiu, avea scopul să informeze şi să

ţină sub control tot ce mişca în partea de est a imperiului. Cheltuielile

regimului poliţienesc al lui Bach au fost imense şi l-au plasat pe locul

doi în Europa. Suma cheltuită pe cap de locuitor, în acest scop, a fost cu

40% mai mare ca în Prusia şi cu 90% peste cea din Rusia. În faţa

oprimării, majoritatea societăţii maghiare a ales rezistenţa pasivă,

neparticipând la viaţa publică. Fără a putea protesta în mod direct,

numeroşi maghiari şi-au manifestat dezaprobarea în secret sau voalat.

Această atitudine a cunoscut forme deosebit de variate dintre care

amintim: purtarea culorilor naţionale în costumaţie, a brăţărilor în formă

de cătuşe, a bărbii şi pălăriei „à la Kossuth”, intonarea cântecelor

revoluţionare în cadrul diferitelor întruniri restrânse sau dansarea

ceardaşului (csárdás; dans naţional unguresc) ostentativ de îndelung şi

de mai multe ori la baluri etc.

Cealaltă parte a ales rezistenţa activă, ţinând legătura cu emigraţia

şi conspirând în secret împotriva regimului. Cea mai mare acţiune i-a

aparţinut colonelului József Makk trimis de către Kossuth, cu scopul

organizării unor forţe armate care să continue războiul de eliberare.

Încercarea a fost depistată, iar membrii reţelei au fost executaţi sau

întemniţaţi.

Emigraţia revoluţionară s-a grupat în trei centre: Paris, Londra şi

New York. Emigranţii sperau în izbucnirea unor noi revoluţii sau

războaie europene care să ducă la câştigarea libertăţii mult dorite. Mulţi

105

au continuat lupta, dar sub alte steaguri, pentru libertatea popoarelor

europene. De exemplu, István Türr şi Lajos Tüköry au fost comandanţi

în legendara ,,expediţie a celor 1000 de cămăşi roşii”, conduse de

Giuseppe Garibaldi pentru eliberarea Italiei. O parte şi-au făcut o nouă

viaţă pe alte continente. Sándor Asbóth şi românul George Pomuţ (în

magh. Pomucz György) au avut cariere aproape identice: ambii au fost

ofiţeri în armata revoluţionară maghiară, apoi generali de brigadă în

Armata Uniunii (din nord), în Războiul de Secesiune din America, iar

ulterior au urmat cariere diplomatice. Asboth a fost numit ambasador al

Statelor Unite în Argentina şi Uruguay, iar Pomuţ consul general în

Rusia.

Kossuth care avea o popularitate deosebită în Europa şi peste

Ocean (în Statele Unite cel puţin un comitat şi două localităţi îi poartă

numele – vezi Fig.1.), a ţinut legătura cu puterile ostile imperiului, mai

ales cu Franţa şi Sardinia-Piemont. Cu primul ministru al Sardiniei,

Camillo Cavour, a încheiat chiar o înţelegere, prin care ar fi primit

sprijin în contextul unui nou război împotriva Austriei. După anii 1860,

emigraţia s-a destrămat, din cauza amnistiei oferite de suveran foştilor

revoluţionari, majoritatea întorcându-se în ţară. Kossuth nu s-a întors

din Italia (din Torino) şi a rămas fidel ideilor sale de independenţă şi

antihabsburgice, criticând cu vehemenţă noul regim instaurat după

pactul dualist din 1867.

Dintre personalităţile liberale din ţară s-au evidenţiat cei doi

miniştri din primul guvern responsabil, baronul József Eötvös şi Ferenc

Deák. Cel din urmă, supranumit de contemporani „înţeleptul patriei” (în

magh. a haza bölcse) a devenit în scurt timp simbolul rezistenţei pasive,

pentru că a refuzat orice funcţie şi iniţiativă venită din partea

autorităţilor, care nu era în conformitate cu legile paşoptiste. În 1854,

după ce şi-a vândut domeniile, s-a mutat la Pesta şi s-a stabilit la

„Hotelul Reginei Angliei”, începându-şi activitatea politică care a dus la

crearea pactului dualist.

Înţelegerea dualistă a fost facilitată şi grăbită de evenimentele

politice interne şi externe desfăşurate, în perioada 1859-1867. În

politica internă, rezistenţa pasivă a societăţii maghiare a blocat

funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor statului. Mulţi au refuzat să

plătească impozitele la stat, iar ordonanţele imperiale au fost boicotate

106

sau întârziate. Consecinţa a fost demiterea lui Bach, în 1859, de către

suveranul Franz Ioseph. Motivul principal l-a constituit criza financiară

a regimului, acutizată şi de înfrângerea militară suferită în Italia.

Perioada 1860-1867 poartă denumirea de liberalismul habsburgic.

Noua direcţie de guvernare a regimului a fost exprimată în Diploma din

octombrie 1860. Regimul liberal a făcut câteva concesii, în timp ce

puterea se afla în mâinile conservatorilor maghiari. Încercarea n-a avut

succes, pentru că gruparea liberală formată în jurul lui Deák a respins

diploma, fiind dispusă să trateze numai pe baza legilor din 1848. Prin

„Patenta din februarie”, din anul următor, suveranul a modificat din nou

sistemul, dar cele două grupări politice maghiare, conturate între timp,

s-au opus. Formaţiunea moderată a lui Deák denumită Partidul

Adresanţilor (Felirati Párt) a fost dispusă să trateze cu suveranul, dar

numai pe temeiul legislaţiei din timpul revoluţiei. Radicalii grupaţi în

Partidul de Decizie (Határozati Párt), dirijaţi din spate de emigraţie,

erau împotriva acestor negocieri şi optau mai degrabă pentru

independenţă. Monarhul nu a fost dispus să accepte doleanţele

maghiarilor şi toate părţile au ales tactica expectativei.

Din acest moment, toată atenţia maghiarilor s-a îndreptat spre

Deák, singurul cu care era dispus să discute suveranul. Fiind un

politician experimentat, acesta a aşteptat ca situaţia politică să se

schimbe în favoarea lui. După o întâlnire secretă cu Franz Ioseph,

poziţia lui despre noua formă statală a Ungariei a fost exprimată în

1865, în celebrul „articol de Paşti” al ziarului Pesti Napló. În schimbul

legilor din 1848, a fost dispus să recunoască autoritatea habsburgică,

acceptând ca ministerele de apărare, externe şi finanţe să fie comune. În

1866, Austria a suferit o înfrângere militară severă din partea Prusiei.

Imperiul slăbit, cu frământări interne din ce în ce mai intense, trebuia

reclădit pe baze noi. Suveranul, silit de evoluţia evenimentelor politice

externe şi interne, şi-a arătat disponibilitatea pentru noi negocieri.

În viaţa economică, diferendele austro-ungare nu au fost atât de

evidente. Desigur, armata şi aparatul birocratic centralizat, susţinute din

contribuţia financiară a părţii ungare la bugetul imperiului, au fost

simţite ca o povară, stârnind multă indignare în rândul populaţiei. Cu

toate acestea, economia a luat un avânt considerabil tocmai în perioada

neoabsolutismului. Legile economiei capitaliste au fost adoptate în

107

timpul revoluţiei, dar aplicarea lor, într-un cadru instituţionalizat,

organizat, s-a făcut după 1849. De pildă, agricultura ungară a profitat de

războiul Crimeii şi a intrat pe pieţele europene, prin producţia de

cereale. În anii 1860, producţia grâului a crescut cu aproximativ 20-

30%, iar exportul de şase ori. Reţeaua feroviară s-a extins de la 178 de

km la 2160, în 1866. Aşadar, dezvoltarea spectaculoasă din anii

dualismului îşi are baza în cei 18 ani trecuţi până la apariţia lui.

Viaţa culturală a cunoscut un recul considerabil după 1849.

Limba germană a devenit cea oficială, maghiara era vorbită mai ales în

cadrul restrâns al vieţii civile. Folosirea limbii materne într-un cadru

organizat a fost restricţionată. Totuşi s-au găsit modalităţi prin care

cultura maghiară a evoluat: prin teatru, presă, literatură, organizaţii

culturale etc. Sub controlul strict al cenzurii, s-a încercat şi s-a reuşit

păstrarea identităţii naţionale. Dintre asociaţiile culturale de seamă, care

au apărut în această perioadă, se distinge Societatea Muzeului Ardelean

(Erdélyi Múzeum-Egyesület) înfiinţată în 1859, de către contele Imre

Mikó (Mikó Imre).

Dualismul Austro-Ungar

Cum am văzut mai sus, motivele realizării compromisului austro-

ungar sunt multiple. Cauza principală a constituit-o faptul că Imperiul

Habsburgic a suferit două mari înfrângeri, în decurs de 7 ani, din partea

armatelor franco-piemonteze şi prusace. Pe lângă transformările din

politica europeană, înţelegerea a fost favorizată şi de evoluţia politicii

interne. S-a dovedit că regimul neoabsolutist, constituit după 1849, nu

era unul viabil. În 1866, Imperiul Habsburgic a ajuns pe marginea

prăpastiei, din punct de vedere politic şi financiar, existând riscul

dezmembrării sale. Suveranul a considerat că pacea şi stabilitatea

internă a imperiului depindeau de acordul cu partea maghiară, deoarece

în concepţia epocii, ei dispuneau de o nobilime bine structurată, care

avea forţa şi experienţa politică necesare în partea răsăriteană a

imperiului.

Faptul că Gyula Andrássy, contele revoluţionar executat ,,in

effigie”, a fost numit în funcţia de prim-ministru la 17 februarie 1867,

iar pe data de 8 iunie a aceluiaşi an a pus coroana maghiară pe capul

108

,,noului rege”, a demonstrat că Franz Ioseph a trebuit să-şi schimbe

radical atitudinea faţă de Ungaria. S-a vehiculat ideea că, la această

schimbare de optică, ar fi contribuit şi fermecătoarea împărăteasă

Elisabeta (Sissy), care a avut o afinitate aparte pentru cauza maghiară,

fiind adepta împăcării celor două părţi. Astfel suveranul – în imaginarul

colectiv maghiar – din ,,tiranul însetat de sânge”, din 1849, a devenit

treptat ,,regele bătrân şi înţelept al patriei”.

Istoria Ungariei a luat o altă turnură, intrând într-o epocă care va

dura 51 de ani, adică până la sfârşitul Primului Război Mondial, în

1918. Compromisul austro-ungar a prelungit cu o jumătate de secol

istoria Imperiului Habsburgic. Noul stat funcţiona ca o confederaţie şi

avea două capitale, la Viena şi Buda-Pesta, două guverne şi două

parlamente. Ministerele comune fiind cel al forţelor armate, de externe

şi finanţe, cel din urmă având menirea de a asigura funcţionarea

primelor două. Monarhul Franz Ioseph era simultan împărat al Austriei

şi rege apostolic al Ungariei. Pactul dualist a restabilit teritoriile

Ungariei istorice cu Transilvania şi Croaţia, cea din urmă primind statut

special în interiorul Ungariei, cu autonomie şi parlament propriu

(despre originile uniunii dinastice maghiaro-croate vezi pag.30).

Monarhia Austro-Ungară (vezi Harta nr. 3) era al doilea stat ca

mărime din Europa, după Rusia, iar ca populaţie era depăşită numai de

Rusia şi Germania. Neavând colonii ca celelalte mari puteri, singura

direcţie în care îşi putea extinde sfera de influenţă a fost Peninsula

Balcanică. Din acest motiv, unicul teritoriu care a intrat în posesia ei a

fost Bosnia-Herţegovina, care a fost ocupată, în 1878 şi anexată, în

1910.

În 1910, numărul populaţiei multietnică şi pluriconfesională,

cuprinzând 14 naţionalităţi şi 7 confesiuni religioase a fost de peste 51

de milioane. Ponderea celor două naţiuni dominante înaintea Primului

Război Mondial era următoarea: în Austria cea germană avea 36 %, iar

cea maghiară 54,5% în Ungaria. Conform recensămintelor oficiale din

1910, în Regatul Ungar (fără teritoriile croate), numărul maghiarilor a

crescut, în perioada 1867-1914, de la 46% la 54,5%. Această creştere

s-a datorat sporului natural superior (al doilea spor natural pe

continental european după Rusia) şi al asimilării evreilor şi germanilor

din mediul urban. Populaţia română reprezenta 16,1% în Ungaria, pe

109

când în Transilvania era majoritară cu 54%, depăşindu-i pe maghiari,

care aveau numai 32%.

Cu toate că Imperiul a avut o suprafaţă şi o populaţie însemnată,

din punct de vedere economic, a rămas în urma marilor puteri, aceasta

cauzându-i un rol oarecum inferior în relaţiile internaţionale, în

comparaţie cu Germania sau Marea Britanie. După nivelul de trai,

salariul mediu din Ungaria a fost cu 20% sub cel austriac, cu 50% sub

cel german, dar comparabil cu cel italian.

În timpul existenţei sale, pactul a fost susţinut de majoritatea

politicienilor maghiari. Aceştia au fost convinşi că noul statut al

Ungariei era rodul luptelor politice de la Francisc Rákóczi al II-lea

încoace şi reprezenta reîntregirea teritorială a Ungariei medievale. A

avut însă un adversar redutabil, pe Kossuth, care susţinea, din emigraţie,

în celebra sa „scrisoare a Cassandrei” că politica maghiară nu trebuie să

se alieze cu un imperiu pe cale de dispariţie, a cărui posibilă

dezmembrare ar duce şi la destrămarea Ungariei.

Cei care s-au împotrivit compromisului, în cea mai mare măsură,

– au fost naţionalităţile. Cei mai neîndreptăţiţi s-au simţit românii,

pentru că în perioada liberalismului habsburgic (1863-1864), având

majoritate împreună cu saşii, în Dieta de la Sibiu, au primit unele

drepturi naţionale. A fost votată recunoaşterea politică a naţiunii

române împreună cu confesiunile sale şi declararea limbii române

alături de maghiară şi germană ca limbă oficială în Transilvania. Din

aceasta cauză, principala lor revendicare, în prima parte a dualismului, a

fost redobândirea acestor drepturi şi a autonomiei Transilvaniei.

Majoritatea naţionalităţilor din Ungaria s-au temut că noua construcţie

statală va duce la deznaţionalizare şi maghiarizarea lor. Iniţial au

protestat prin adoptarea pasivismului politic. Urmând oarecum

exemplul maghiar de după 1849, nu au vrut să recunoască noul sistem

politic instaurat în 1867 şi nu au participat la alegerile electorale.

Apogeul acestei tactici la românii ardeleni a fost mişcarea

memorandistă. Aceasta a pregătit şi o nouă strategie de luptă, deoarece

odată cu consolidarea regimului, naţionalităţile au trecut la activismul

politic, considerând că interesele naţionale pot fi apărate mai uşor prin

participarea la viaţa politică.

110

Dreptul de vot a fost cenzitar, deosebirea se făcea după avere,

venit, nivelul de educaţie şi capacitatea intelectuală. În prima parte a

dualismului, în afară de Elveţia, în Ungaria a fost censul cel mai scăzut

din Europa. În comitatele din Transilvania, censul era mai ridicat, fiind

luată în considerare situaţia de la 1848. Drept de vot aveau bărbaţii de

peste 20 de ani, eligibili fiind cei de peste 24, care corespundeau

criteriilor pentru cens. Vota circa 10 % din populaţie, destul de mulţi în

comparaţie cu statele în care sistemul electoral era asemănător.

Parlamentul avea două camere: cea superioară, Casa Magnaţilor

(Főrendiház) şi cea inferioară, Camera Deputaţilor (Képviselőház).

În prima parte a dualismului, viaţa politică a fost dominată de

partidul lui Deák Ferenc, cu orientare pro-dualistă. Cel mai mare partid

de opoziţie, de centru-stânga, a fost condus de Tisza Kálmán. Ulterior,

cele două grupări politice şi-au apropiat poziţiile, ceea ce a dus la

fuziunea lor, în 1875. Aşa a apărut Partidul Liberal (Szabadelvű Párt).

Liderul partidului a fost ales Tisza Kálmán, care a guvernat între 1875

şi 1890. Din cauza stilului său autoritar a fost supranumit „Generalul”,

în cadrul formaţiunii sale politice, poziţia lui nu putea fi pusă la

îndoială. Membrii partidului său au fost denumiţi „mameluci” şi urmau

cu stricteţe indicaţiile şefului, votând ca atare în parlament. Longeviva

sa guvernare a coincis cu perioada de acalmie a regimului.

Antagonismele naţionale caracteristice perioadei următoare nu au apărut

încă, fiindcă naţionalităţile nu participau în număr mare la lucrările

parlamentare. Motivele erau censul prea ridicat sau pasivitatea politică.

Economia a fost în continuă creştere. Problemele sociale şi crizele

internaţionale nu şi-au făcut încă simţită prezenţa.

Cea mai importantă formaţiunea politică din opoziţie a devenit

Partidul Independenţei şi Paşoptist (Függetlenségi és 48-as Párt), un

partid care – în principiu – era împotriva sistemului politic instaurat în

1867. Ei au dorit reformarea regimului, prin creşterea puterii de decizie

a părţii ungare, până la poziţii antihabsburgice şi independiste. De aici

rezultă că nu puteau fi admişi la guvernare pentru că puneau în pericol

stabilitatea regimului dualist. În 1905, alegerile au fost câştigate de

aceştia, în coaliţie cu alte partide. După intervenţia hotărâtă a

monarhului, au fost nevoiţi să renunţe la politica lor iniţială şi să adopte

111

o politică asemănătoare liberalilor, fapt care a dus la discreditarea lor în

faţa electoratului.

După 1890, urmează o altă perioadă, presărată cu multiple

conflicte care au evidenţiat criza regimului dualist. Dacă în cei 23 de ani

care au trecut între 1867-1890 au fost la putere 6 guverne, între 1890-

1914 numărul lor aproape s-a dublat ajungând la 11. Problemele

identificate au fost: relaţiile comune cu Austria, cele sociale ale

ţăranilor şi muncitorilor, cu naţionalităţile sau nemulţumirile cauzate de

neacordarea dreptului de vot universal.

În relaţiile cu Austria, disputele constau mai ales în legătură cu

armata şi pactul economic comun. Parlamentul ungar avea dreptul să

voteze bugetul pentru dezvoltarea şi dotarea militară. În schimbul

modernizării, opoziţia cerea concesii cu caracter naţional precum

introducerea comenzilor în limba maghiară la regimentele ungureşti sau

folosirea culorilor naţionale în armată. În ceea ce priveşte pactul

economic, acesta trebuia reînnoit din zece în zece ani, provocând

discuţii aprinse în parlament, din cauza procentului cu care Ungaria

trebuia să contribuie la bugetul comun.

Alte propuneri deosebit de populare în epocă, venite din partea

opoziţiei, au vizat crearea teritoriului vamal propriu sau a băncii

naţionale maghiare. Când opoziţia considera că părerea ei nu este luată

în seamă, adopta tactica obstrucţiei. Dacă lucrările parlamentare nu se

desfăşurau într-un cadru normal, opoziţia recurgea la cuvântări

interminabile, în plen, constrângând în acest fel partidele de la putere să

aibă o poziţie mai conciliantă faţă de ei.

Discuţiile au fost de prisos şi încercările au fost sortite eşecului,

pentru că suveranul nu a fost dispus să lărgească drepturile naţionale

primite de către maghiari, în 1867. Spusele unui contemporan sunt

edificatoare în caracterizarea vieţii politice dualiste: „Sub regele Franz

Ioseph se poate vorbi în o sută de feluri, dar guverna numai într-un

singur fel”.

Frământările sociale au reprezentat un fenomen global în toată

Europa. În Ungaria, situaţia precară a unei părţi însemnate a ţăranilor

s-a datorat faptului că loturile de pământ cu care au fost împroprietăriţi,

au fost prea mici, predominante fiind moşiile mari ale nobilimii.

Consecinţa acestei situaţii a fost că mulţi au fost nevoiţi să ia drumul

112

străinătăţii şi să emigreze mai ales în America. În jur de 2,5 milioane de

oameni au părăsit ţara, în speranţa unui trai mai bun, dintre care numai

jumătate de milion au revenit.

Muncitorimea era o pătură socială în creştere care număra în jur

de un milion de persoane. În 1890, au înfiinţat Partidul Social Democrat

din Ungaria, care a luptat pentru drepturile lor cu mijloace legale. Au

cerut săptămână de lucru de 6 zile, ceea ce au şi primit, ajutoare sociale

garantate de către stat sau dreptul de vot universal şi secret. Guvernele

nu au fost impasibile faţă de aceste probleme şi au încercat, prin diferite

măsuri, îmbunătăţirea parţială a situaţiei sociale, dar nu au lipsit nici

intervenţiile în forţă, când s-a tras în demonstranţi.

În relaţiile cu naţionalităţile, anii 1848-1849 au dovedit că

atitudinea părţii maghiare faţă de aceştia trebuia reevaluată. Politicienii

trebuiau să accepte faptul, că Ungaria era un stat multietnic, cu diferite

specificităţi naţionale. Legea naţionalităţilor – adoptată în 1868 –, a

fost, după cea elveţiană, a doua lege de acest gen din lume. Iniţiatorii

legii Eötvös József şi Deák Ferenc, au avut intenţia de protejare a

naţionalităţilor. Totuşi, această creaţie legislativă, de factură liberal

moderată, proclama principiul că, din punct de vedere politic, toţi

cetăţenii Ungariei formează o singură naţiune, indivizibilă, naţiunea

maghiară. Acest aspect i-a nemulţumit pe reprezentanţii naţionalităţilor,

care ar fi dorit ca ei să fie recunoscuţi ca entităţi cu drepturi politice

colective.

Legea acorda tuturor cetăţenilor drepturi egale în faţa legii,

indiferent de originea etnică, naţionalităţile primind şi unele drepturi

pentru păstrarea identităţii. Între altele i-a fost permis fiecărui cetăţean

să se adreseze şi să primească răspuns, din partea autorităţilor, în limba

sa maternă, care putea fi folosită în justiţie, precum şi în adunările

comitatelor şi localităţilor în care respectiva etnie reprezenta cel puţin

20% din totalul populaţiei. Toate legile trebuiau traduse. Bisericile,

şcolile şi instituţiile confesionale îşi puteau alege liber, limba pe care o

foloseau. La fel şi şcolile comunale, care erau întreţinute de

comunităţile respective.

Statul asigura învăţământ în limba maternă, la nivelurile

inferioare, precum şi dreptul numirii funcţionarilor şi al magistraţilor

din rândul naţionalităţilor, în conformitate cu ponderea lor. Paragraful

113

cel mai important pe care naţionalităţile au reuşit chiar să îl aplice în

interesul lor, era cel care le permitea să întemeieze societăţi şi fundaţii.

Prin aceste societăţi au putut să-şi asigure o bază economică

independentă faţă de stat.

Orice act legislativ avea sens şi valoare doar dacă se şi aplica. Cu

toate aspectele sale pozitive şi chiar moderne pentru epoca sa, legea

naţionalităţilor din 1868, nu prevedea sancţiuni în cazul nerespectării ei

şi astfel a fost pusă în aplicare de autorităţi doar pe alocuri. De exemplu,

legea folosirii limbii materne în administraţia locală s-a aplicat numai în

acele comitate în care elita românească a reuşit să ocupe poziţii

importante în societate, ca în Hunedoara, Bistriţa-Năsăud, Maramureş,

Caraş-Severin. Într-o situaţie asemănătoare au fost şi saşii din Sibiu.

În parlament, din partea formaţiunilor politice ungare, au fost

formulate adesea acuzaţii împotriva reprezentanţilor minorităţilor.

Aceştia au fost învinuiţi că nu respectă legile statului maghiar şi

urmăresc interese străine. În legătură cu asimilarea forţată, de care a fost

acuzată puterea de către minorităţi, se poate admite intenţia ca atare, dar

aceasta a rămas fără rezultatul scontat de autorităţi. Tendinţele de acest

fel au apărut mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea, când vechea

grupare liberală a moderaţilor, în frunte cu Deák, a fost urmată de una

cu o atitudine mai puţin tolerantă, pe alocuri chiar dură faţă de etnii, în

timpul guvernelor conduse de Tisza Kálmán, Wekerle Sándor (procesul

memorandiştilor), dar mai ales în perioada lui Bánffy Dezső. Aceste

fenomene nu au fost singulare în Europa, care trăia perioada sa profund

naţionalistă.

Odată cu formarea propriei burghezii, cu drept de vot şi conştientă

de rolul ei jucat în cadrul societăţii, lupta soluţionării problemelor

naţionale s-a accentuat. Acest fapt s-a observat mai ales la sfârşitul

dualismului, când minorităţile şi-au dat seama că problemele lor nu pot

fi rezolvate de către autorităţile de la Viena şi Budapesta. Schimbarea

de optică a fost evidentă la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, când

posibilitatea formării statelor proprii – sau în cazul românilor şi a

sârbilor, întregirea cu statele naţionale deja existente – a devenit un

deziderat realizabil.

În concluzie, la începutul secolului al XX-lea, regimul dualist a

cunoscut o criză politică destul de accentuată. În Ungaria, niciun partid

114

politic nu a fost în stare să lărgească pactul dualist, prin concesii, în

interesul naţional. Presiunea minorităţilor naţionale a crescut, iar

extinderea dreptului de vot universal, propus de forţele progresiste, nu

putea fi acceptată de cercurile guvernamentale, pentru că periclita

stabilitatea regimului. În situaţia aceasta, singura soluţie găsită de către

autorităţi a fost încercarea conservării sistemului, neluând în seamă

starea de tensiune din cadrul societăţii. Aşadar, Austro-Ungaria înaintea

războiului, era un stat slăbit de multiplele probleme politice şi sociale.

În alte domenii a înregistrat progrese remarcabile, de exemplu, în

economie, cultură, urbanizare sau modernizarea infrastructurii.

Stabilitatea politică de după 1867 a creat cadrul propice pentru

dezvoltarea economiei ungare. În ceea ce priveşte viaţa economică,

statul a încercat să aibă o poziţie liberală, sprijinind cu diferite legi

dezvoltarea ei, dar fără să intervină direct. Economia a cunoscut o

dezvoltare rapidă, reuşind să reducă din handicapul iniţial faţă de

Occident. În decursul celor 51 de ani – de la 1867 până la 1918 –

dezvoltarea şi modernizarea au fost cuvintele cheie. Ritmul marii

industrializări de la sfârşitul secolului a fost, în întreaga Monarhie, unul

dintre cele mai mari din Europa. Acesta s-a desfăşurat însă cu o relativă

întârziere, doar la începutul anilor 1880. În primii ani ai dualismului,

Ungaria era încă un stat agrar, fiindcă circa 80% din populaţie trăia din

agricultură. La sfârşitul perioadei s-a schimbat situaţia, o treime din

venitul naţional provenea din producţia industrială.

Motorul dezvoltării a fost industria alimentară – mai ales cea a

morăritului – până în 1890, Budapesta fiind cel mai mare centru în acest

domeniu din lume. A urmat industria mecanizată, a materialelor de

construcţii, cea metalurgică şi constructoare de maşini. Condiţia

dezvoltării a fost extinderea căii ferate. Dacă la începutul perioadei

lungimea ei a fost de doar 2160 kilometri, la sfârşit a crescut la 21800.

Urbanizarea a devenit un fenomen general. La început, numai

14% din populaţie trăia la oraşe – procentul a crescut până la 25%. Cel

mai bun exemplu este chiar capitala Budapesta. Dinamica dezvoltării

sale a concurat cu o singură urbe de pe continent, cu cea a Berlinului.

Dacă la 1867 numărul locuitorilor era de 280000, în ajunul războiului

cu zona metropolitană a ajuns la 1,1 milioane. Adică de pe locul 17 a

trecut pe locul 8 în Europa. Modelul şi rivala ei a fost Viena, pe care

115

deşi nu a depăşit-o, diferenţele dintre cele două au scăzut vertiginos.

Două oraşe din Ungaria s-au mândrit şi cu invenţii tehnice aplicate în

premieră, în această parte a continentului. Capitala a beneficiat de

primul tren subteran (metrou), iar Timişoara (Temesvár) de iluminatul

stradal electric.

Multe dintre invenţiile vremii aveau legătură şi cu activitatea

ştiinţifică a inventatorilor din Ungaria. De numele lui Puskás Tivadar se

leagă de exemplu inventarea centralei telefonice sau primul model al

radioului, prin care au fost emise transmisiuni în direct. În construcţia

de maşini, Jedlik Ányos s-a remarcat cu dinamul şi electromotorul,

Bánki Dónát şi Csonka János prin crearea carburatorului, iar inginerii

Galamb József şi Farkas Jenő cu automobilul Ford Model T. Principala

universitate din Ungaria poartă azi numele fiului marelui politician

liberal Eötvös József. Fizicianul Eötvös Loránd s-a evidenţiat prin

studiile în domeniul gravitaţiei (,,experimentul Eötvös”). Unul dintre

părinţii fondatori ai rachetei şi astronauticii a fost ardeleanul Hermann

Oberth, iar dintre pionerii aviaţiei trebuie să-i amintim pe Aurel Vlaicu

(fostul student la Universitatea de Tehnologie şi Economie din

Budapesta, 1902–1907), Traian Vuia (fost student la Politehnica din

Budapesta) sau pe proiectanţii primelor elicoptere: Kármán Tódor şi

Asbóth Oszkár.

Viaţa culturală a cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită până

atunci. Literatura, presa, muzica, teatrul, cinematografia, artele plastice

şi arhitectura au evoluat într-o asemenea măsură, încât au lăsat o

amprentă puternică asupra culturii maghiare şi nu numai.

Cu alfabetizarea populaţiei, a crescut importanţa presei. Presa a

fost deosebit de variată, dar au dominat ziarele aflate în slujba unor

formaţiuni politice. În perioada analizată, numărul publicaţiilor a

crescut de la 200 la 2000, ceea ce reflectă interesul şi nevoia societăţii

pentru informare. În 1908, apărea primul număr al legendarei reviste

literare „Nyugat” (Occidentul) la care publica şi poetul Ady Endre,

creatorul unui stil modern în literatura autohtonă. Articolele sale

politice au criticat cu vehemenţă regimul rigid şi învechit. Despre soarta

comună a popoarelor a susţinut însă că: „Un glas au Dunărea şi Oltul”

(Dunának, Oltnak egy a hangja). Cel mai popular roman maghiar,

„Stelele din Eger” – o capodoperă a romanului istoric –, are ca autor pe

116

Gárdonyi Géza. Iar cel mai cunoscut în străinătate este creaţia lui

Molnár Ferenc, cu titlul „Băieţii din strada Pál” (A Pál utcai fiúk).

Romanul este tradus în 30 de limbi, şi are nenumărate ecranizări, în

unele ţări fiind şi în prezent lectură obligatorie sau recomandată şcolară.

În muzică sunt renumiţi compozitorii: Liszt Ferenc, Bartók Béla sau

Kodály Zoltán, dar şi creatorii operetei maghiare Lehár Ferenc (Văduva

veselă, Dragoste de ţigani, Contele de Luxemburg) şi Kálmán Imre

(Sylvia, Contesa Maritza). În cinematografie este perioada apariţiei şi

formării unor cineaşti tineri, în studiourile de la Budapesta şi Cluj, care

au devenit ulterior celebri în străinătate. Este vorba despre Kertész

Mihály (Michael Curtiz) regizorul filmului „Casablanca” şi Korda

Sándor (Sir Alexander Korda). Aprecierea contribuţiei lui Korda la

dezvoltarea filmului britanic constituie şi faptul că, în cadrul premiilor

BAFTA, distincţia acordată anual „celui mai bun film britanic” îi poartă

numele. Dintre actori, îl amintim pe Lugosi Béla, care a fost un artist

destul de apreciat, înaintea războiului şi în Ungaria, însă a devenit

cunoscut peste ocean, odată cu interpretarea rolului lui ,,Dracula”.

În artele plastice a fost perioada celui mai cunoscut pictor

maghiar, Mihály Munkácsy (vezi pag. 21), cu a sa tulburătoare

„Trilogie” despre patimile lui Isus, a unicului Csontváry, dar şi a

moderniştilor de la Şcoala de pictură de la Baia Mare (Nagybányai

festőiskola). În arhitectură şi sculptură este epoca istorismului, gen

clădirea Parlamentului de la Budapesta, dar şi a art nouveau-lui maghiar

(szecesszió), ale căror capodopere le putem admira de exemplu la Târgu

Mureş, la Palatul Culturii. În sculptură, cel mai bun exemplu este

lucrarea lui Fadrusz János, statuia ecvestră a lui Matia Corvin de la Cluj

(vezi pag. 56), care, în 1900, a câştigat Grand prix-ul Expoziţiei

Universale de la Paris, sau statuia lui Wesselényi (Zalău; vezi pag.96).

Am înşiruit doar o parte dintre personalităţile şi creaţiile acestei

perioade, dar şi acestea demonstrează multitudinea domeniilor culturale

în care s-au născut opere artistice deosebit de valoroase în această parte

a continentului.

În concluzie, Monarhia Austro-Ungară a funcţionat în Europa, ca

un regim politic unic, în modul îmbinării ideilor conservatoare şi

liberale cu naţionalismul caracteristic epocii. Mulţi dintre contestatari

au văzut în ea „închisoarea popoarelor” sau un stat cu structuri politice

117

depăşite, inflexibile şi incapabile de reînnoire. Din aceasta cauză, lupta

lor politică a fost caracterizată prin critici adresate regimului. Aceste

acţiuni, împotriva unei monarhii care şi-a arătat limitele, mai ales spre

sfârşitul existenţei sale, au venit atât din partea partidelor maghiare, cât

şi din partea naţionalităţilor.

Nu trebuie omis însă faptul că, epoca dualismului şi cea

habsburgică, în general, au avut un rol civilizator, modernizator, creând

o infrastructură şi o anumită cultură multietnică tipică spaţiului Central

European, ai cărei beneficiari şi purtători – într-o măsură mai mică sau

mai mare, conştient sau inconştient, indiferent de naţionalitate – suntem

şi noi.

Istoria Ungariei în perioada 1914 - 2013

Istoria Ungariei în perioada 1914-2013 a fost una plină de

evenimente majore. Până în toamna anului 1918, această ţară făcea

parte din Monarhia Austro-Ungară. Ungaria a participat la cele două

războaie mondiale şi se situează în ambele cazuri în tabăra celor

înfrânţi. După primul război mondial, pierde 2/3 din teritoriul ei şi o

parte însemnată a maghiarilor din Ungaria de după 1867, aşa apărând

minorităţile naţionale maghiare din ţările vecine Ungariei de astăzi.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, ţara a trăit mai bine de patru

decenii sub comunism, devenind satelit al Moscovei. Odată cu

prăbuşirea regimurilor comuniste, în 1989, Ungaria a aderat la

structurile internaţionale europene şi euro-atlantice.

La 28 iunie 1914, au fost asasinaţi la Sarajevo moştenitorul

tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand împreună cu soţia sa.

Atentatul a fost organizat de serviciul secret al regatului sârb şi dus la

capăt de către Gavrilo Princip. De reţinut, că în Bosnia, Princip este

privit ca un erou.

În sânul elitei politice din monarhie s-au conturat două curente, în

cursul consultărilor care au urmat evenimentului. Unul era pentru

declanşarea imediată a unui război punitiv împotriva Serbiei, ţară care

118

era considerată „vinovată” de atentat. Cel mai de seamă reprezentant al

acestui curent era şeful marelui stat major, Franz Conrad von

Hötzendorf. Celălalt curent era pentru o abordare mai precaută a

situaţiei, iar unii erau chiar împotriva războiului. Dintre cei precauţi îl

putem remarca pe contele István Tisza, prim ministrul Regatului ungar.

În cele din urmă, au avut câştig de cauză cei care susţineau războiul,

Germania încurajând şi sprijinând poziţia lor. La 28 iulie, Serbia a

primit declaraţia de război din partea Monarhiei.

Ca şi celelalte state şi Monarhia a avut obiective de război

maximale şi minimale. Cele maximale erau: împărţirea Poloniei (partea

care aparţinea Rusiei) între Germania şi Monarhie, anexarea

Muntenegrului şi a unei părţi din Serbia şi transformarea Albaniei

într-un protectorat al Monarhiei. Planul minimal era păstrarea

integrităţii Monarhiei şi schimbarea dinastiei sârbe. Elita monarhiei era

divizată în privinţa celor două planuri.

Armata statului dualist a luptat în cei patru ani împotriva Rusiei,

Serbiei, din 1915 împotriva Italiei şi din 1916 împotriva României.

Ultimele două ţări aveau tratate de alianţă cu Germania şi Imperiul

austro-ungar, dar ambele au preferat declararea neutralităţii, la începutul

războiului şi apoi intrarea în război de partea Antantei, cu care au

încheiat înţelegeri secrete. Armata austro-ungară nu a obţinut succese

notabile, de una singură, ci doar cu ajutorul trupelor germane. Dintre

statele inamice, Serbia a fost ocupată (acest fapt datorându-se mai ales

ajutorului german şi bulgar), iar, în 1918, atât Rusia cât şi România au

încheiat pace separată cu Puterile Centrale.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Monarhia Dualistă a

chemat sub arme 9 milioane de oameni. Dintre aceştia, 1,1 milioane au

căzut pe câmpul de luptă, 3,6 milioane au fost răniţi şi mai mult de 2

milioane au ajuns să fie prizonieri de război.

Din cauza conflagraţiei, economia a avut probleme serioase,

deoarece forţa de muncă de pe front nu putea fi suplinită de către femei,

respectiv prizonieri de război. Economia a devenit una dirijată pentru

satisfacerea nevoilor războiului. Ungaria a avut un rol important în

aprovizionarea Imperiului austro-ungar, mai ales după ce Galiţia

(regiune istorică actualmente împărţită între Polonia şi Ucraina, vezi

pag. 44; Harta nr.3.) a devenit teatrul de război. Raţionalizarea unor

119

produse de larg consum, mizeria în care trăiau, inclusiv invalizii de

război, au afectat serios moralul populaţiei, fapt ce a devenit tot mai

evident, începând cu anul 1917.

La 18 ianuarie 1918, a izbucnit o grevă care a afectat Budapesta

şi oraşele mai mari din regatul ungar, grevă care a ţinut mai multe zile.

În urma acestor evenimente, s-au constituit şi în Ungaria primele

consilii ale muncitorilor.

Războiul îndelungat a dus şi la activizarea conducătorilor

naţionalităţilor din Monarhia Dualistă. În rândul lor, erau personalităţi,

care doreau să reformeze statul dualist, dar, în acelaşi timp, se auzea, tot

mai des, vocea emigranţilor care cereau dezmembrarea monarhiei.

Dintre aceştia, cei mai influenţi au fost Edvard Beneš şi Tomáš

Garrigue Masaryk. Iniţial puterile Antantei au privit cu scepticism,

dezmembrarea acestei puteri regionale, dar la începutul anului 1918

şi-au schimbat poziţia, pe de o parte, datorită eşecului Austro-Ungariei

de a ieşi din război, iar, pe de altă parte, datorită planului german

Mitteleuropa (care schiţa o Europă Centrală dependentă de Germania) şi

a păcii separate încheiată de Rusia. La toate acestea s-au adăugat şi

eforturile de propagandă ale personalităţilor emigrante. În aprilie 1918,

a fost organizată la Roma conferinţa liderilor naţionalităţilor din

Monarhie, aflaţi în exil. Concluzia conferinţei a fost că diversele

grupuri etnice trebuie să beneficieze de unitate politică şi naţională.

În 1917, noul suveran Habsburg, Carol al IV-lea (IV. Károly), a

demis guvernul condus de István Tisza. A urmat guvernul contelui

Móric Esterházy şi apoi cel al lui Sándor Wekerle, de la sfârşitul lunii

august. Acest guvern a adoptat o nouă lege despre dreptul de vot, care a

ridicat numărul votanţilor la 2,6 milioane.

În octombrie 1918, s-au format consilii naţionale în marile oraşe

ale monarhiei, iar la 16 octombrie, suveranul a declarat Austria stat

federal (în declaraţie nu se vorbea despre Ungaria). La 17 octombrie

1918, contele István Tisza a recunoscut în parlamentul maghiar că

războiul a fost pierdut, afirmaţie ce o relua pe aceea a contelui Mihály

Károlyi din ziua precedentă. În armată au început rebeliunile, deoarece

soldaţii doreau să fie lăsaţi acasă.

În noaptea de 23-24 octombrie 1918, a luat fiinţă Consiliul

Naţional Maghiar, în frunte cu Mihály Károlyi – un aristocrat care avea

120

afinităţi faţă de idealurile republicane şi viitor emigrant de stânga

(„Contele roşu”) – care a primit dreptul de a forma guvernul la 31

octombrie. Programul guvernului vorbea despre crearea unei republici

independente şi democratice cu drepturi sporite pentru naţionalităţi, care

ar fi devenit elemente constituante ale statului. Condiţiile interne şi

externe erau însă nefavorabile pentru activitatea acestui guvern. Între

timp, au avut loc şi alte evenimente importante. La 28 octombrie, la

Praga, Consiliul Naţional Ceh a declarat constituirea statului ceho-

slovac, iar, la 30 octombrie, Consiliul Naţional Slovac de la

Túrócszentmárton (Turčanski Martin, Slovacia) a consfinţit hotărârea

de la Praga. La 29 octombrie, Saborul Croat a declarat separarea

Croaţiei de Ungaria şi aderarea acesteia la viitorul Regat Sârbo-Croato-

Sloven. La 30 octombrie, la Viena parlamentul a adoptat constituţia

provizorie a noului stat austriac, iar, la 31 octombrie, la Lemberg

ucrainienii din Galiţia declarau separarea lor de monarhie. În aceeaşi zi,

conducerea militară a cerut încheierea unui armistiţiu care a fost semnat

la 3 noiembrie, la Padova, dată la care monarhia dualistă nu mai exista

de facto.

Ca prim pas, noul guvern ungar, condus de contele Mihály

Károlyi, a semnat un acord militar, la 13 noiembrie, la Belgrad, cu

generalul Franchet d'Esperey, comandantul forţelor franceze din

Balcani. Acesta prevedea retragerea din teritoriile de la est de Someş şi

de la sud de Mureş, pe linia Szeged-Baja-Pécs-Varasd. Teritoriile au

fost ocupate de forţe franco-sârbe şi române. În acelaşi timp, din nord

au început să pătrundă forţe cehe, cu scopul de a ocupa teritoriile locuite

de slovaci pentru a le ataşa viitorului stat cehoslovac.

Guvernul a purtat tratative infructuoase cu românii şi cu

slovacii. La 9 noiembrie, românii au cerut administrarea de către un

viitor guvern naţional român a celor 26 de comitate din est, iar după

eşecul convorbirilor de la Arad, din 13-14 noiembrie 1918, unde

Budapesta promisese românilor autonomie, a urmat momentul 1

decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Tratativele cu slovacii au început promiţător, deoarece s-a putut

negocia o linie de demarcaţie lingvistică, dar ulterior conducătorii cehi

şi slovaci au protestat împotriva unei asemenea soluţii, iar Antanta, în

121

nota din 23 decembrie 1918, a stabilit o linie de demarcaţie cu mult mai

la sud.

La 25 noiembrie, la Újvidék (Novi Sad), sârbii au decretat

unirea comitatelor sudice, ocupate de forţele sârbe, cu Serbia. Doar în

rândul germanilor şi al rutenilor au fost curente de loialitate faţă de

Budapesta. Pe de altă parte, guvernul Károlyi nu a organizat rezistenţa

armată, considerând că aceasta ar dăuna şanselor Ungariei, la conferinţa

de pace.

Între timp, la 16 noiembrie 1918, s-a proclamat Republica în

Ungaria, după ce fostul suveran Habsburg, Carol al IV-lea a semnat la

11 şi 13 noiembrie, la Eckartsau două documente prin care renunţa la

exercitarea prerogativelor de împărat al Austriei şi rege al Ungariei.

Această renunţare a devenit discutabilă ulterior, deoarece, conform

fostului suveran şi susţinătorilor săi, acest act nu a însemnat renunţarea

la tronul Ungariei. Fostul suveran a încercat, fără succes, să se întoarcă

pe tronul Ungariei, în perioada guvernării lui Miklós Horthy, în anul

1921.

Cu toate presiunile la care era supus atât din dreapta, cât şi din

stânga, guvernul Károlyi a luat măsuri împotriva contestatarilor doar

din februarie 1919, încercând, în paralel, organizarea opoziţiei armate

împotriva legiunii cehe şi a armatei române. La 20 martie 1919, ofiţerul

francez Fernand Vix a prezentat oficialităţilor maghiare, în frunte cu

Mihály Károlyi, o notă a conferinţei, care cerea ca trupele maghiare să

se retragă pe linia Satu Mare – Carei – Oradea – Arad, iar la est de

aceasta trebuia creată o zonă neutră. Guvernul Károlyi a respins nota la

21 martie 1919, iar primul ministru a eşuat în încercarea de a forma un

guvern social-democrat, deoarece aceştia s-au înţeles cu conducătorii

comuniştilor, între care Béla Kún, aflaţi în închisoare şi la 22 martie au

preluat puterea.

Republica Ungară a Sfaturilor, de tip sovietic, a instituit

dictatura proletară din Ungaria, care a ţinut 133 de zile. În fruntea ei,

era Béla Kún, un fost prizonier de război, revenit din Rusia. Pe plan

intern, aceasta a însemnat transformări radicale în administraţia publică

şi asigurarea ordinii publice. În locul poliţiei şi al jandarmeriei a fost

organizată Garda Roşie. Pentru asigurarea liniştii şi apărarea noului stat

au existat şi detaşamente teroriste, care se deplasau pe teritoriul ţării şi

122

executau oameni fără vreo sentinţă prealabilă. Totodată, pe baza unei

ordonanţe din 19 aprilie 1919, regimul a luat ostatici 500 de persoane

bogate, care răspundeau cu viaţa lor pentru ordinea din ţară. Din martie

1919, au început şi naţionalizările. La 3 aprilie 1919, a fost adoptat un

decret referitor la pământul aflat în proprietate privată, decret care, în

contextul politic existent atunci în Ungaria, nu a oferit soluţii optime

pentru ţăranii săraci şi mijlocii, aceştia rămânând în continuare fără

pământ – terenurile respective devenind „suprafaţă de cooperativă”.

Republica Sfaturilor/Sovietelor (Tanácsköztársaság) a fost singura care

a încercat să se opună armat forţelor cehe şi române, care controlau o

parte însemnată din teritoriul Ungariei. Motivaţia oficialităţilor

comuniste maghiare nu era neapărat de a recuceri teritoriile, ci de a

răspândi revoluţia proletară mondială, în colaborare cu Moscova.

Datorită condiţiilor interne şi externe nepotrivite, Ungaria proletară s-a

prăbuşit, conducătorii ei au plecat în exil, iar Budapesta a fost ocupată

de armata română, la 4 august 1919. Acţiunea a fost justificată şi prin

faptul că trebuia lichidat bolşevismul, care a apărut în această zonă a

Europei, dar a folosit şi pentru a conferi României poziţii mai

avantajoase la negocierile care au urmat.

Din august 1919, în Ungaria au existat trei poli de putere:

1. Guvernul condus de István Friedrich, care a început măsurile

împotriva celor suspectaţi că au sprijinit Republica Sfaturilor. 2. Armata

română care a ocupat, în august şi partea nordică a regiunilor de la vest

de Dunăre, controla guvernul, administraţia din teritoriu, poşta şi presa.

Teritoriul de la est de Tisa avea un guvernator militar român separat. În

timpul ocupaţiei, din teritoriile controlate de armata română, au fost

trimise către România mai multe sute de vagoane încărcate cu cereale,

animale, aparate industriale. Conform poziţiei româneşti, exprimate prin

nota predată conferinţei de pace, la 14 august 1919 – notă evocată de

Mária Ormos – măsurile armatei române răspundeau, în acest fel,

acţiunilor similare luate de germani şi maghiari, în timpul ocupării unei

părţi din România. Subiectul este unul controversat şi azi. 3. Guvernul

de la Szeged, al cărui ministru al forţelor armate era amiralul Miklós

Horthy şi care a reuşit să creeze o grupare paramilitară de 30000 de

oameni, a luat măsuri împotriva celor suspectaţi că au sprijinit

Republica Sfaturilor. Datorită faptului că, în rândul demnitarilor

123

comunişti, au fost mulţi evrei, aceştia au devenit ţinte ale noilor forţe

decizionale şi de multe ori măsurile punitive erau luate în mod

disproporţionat. Au avut de suferit şi evrei care nu s-au alăturat puterii

proletare.

La începutul lunii noiembrie 1919, conferinţa de pace l-a trimis

la Budapesta pe diplomatul britanic George Russel Clerk. Ca rezultat al

negocierilor sale, armata română s-a retras, la 13-14 noiembrie, pe linia

Tisei, iar la 16 noiembrie, amiralul Miklós Horthy a intrat în Budapesta.

La 24 noiembrie 1919, s-a constituit guvernul condus de Károly Huszár,

ceea ce a determinat Antanta să-l invite, la 1 decembrie, pe prim

ministrul ungar să trimită o delegaţie de pace la Paris. Acest pas a

contribuit la ameliorarea situaţiei interne, dar şi externe a Ungariei.

Pe plan intern, între 25-26 ianuarie 1920, au avut loc alegeri

parlamentare. La 1 martie 1920, noul parlament unicameral l-a ales ca

şef al statului pe Miklós Horthy, cu titlul de guvernator. La 19 iulie

1920, a fost numit prim-ministru contele Pál Teleki, originar din

Transilvania, care a încercat să stabilizeze situaţia internă. Au fost

adoptate legi care au condus la dezbateri aprinse, dintre acestea putem

da ca exemplu, aşa-numita lege „numerus clausus” şi legea despre

reforma agrară. Prima dintre ele stipula că apartenenţa etnică a

studenţilor trebuie să corespundă cu proporţia etniei în rândul

populaţiei, cea de a doua era un compromis, care dorea ca ţăranii să

devină o bază a noului regim sau măcar să-l accepte. Nu a existat nici

atunci şi nici mai târziu, în perioada interbelică, o reformă agrară reală.

La 6 ianuarie 1920, a sosit la Paris delegaţia maghiară condusă

de contele Albert Apponyi. Activitatea delegaţiei nu a influenţat

deciziile deja luate în privinţa prevederilor tratatului de pace cu

Ungaria, care a fost semnat, la 4 iunie 1920, în palatul Trianon.

Documentul avea 14 părţi. Prima conţinea actul de constituire a

Ligii Naţiunilor, cea de-a doua se referea la noile graniţe ale Ungariei.

Teritoriul Ungariei – fără Croaţia – a fost redus de la 282870 km la

92963 km. Din cei 18.2 milioane de locuitori au rămas 7.9 milioane în

cadrul Ungariei. În teritoriile detaşate trăiau 10.5 milioane de oameni,

din care 3.2 milioane erau maghiari, 1.6 milioane în teritoriile primite

de România, 1 milion în teritoriile date Cehoslovaciei, circa 500000 în

statul sud-slav. În cazul în care punem la socoteală fiecare teritoriu în

124

parte, atunci populaţia maghiară a teritoriului respectiv era minoritară

din punct de vedere numeric, comparativ cu românii, sârbii sau slovacii.

Statul ungar nu putea să renunţe la independenţă fără încuviinţarea Ligii

Naţiunilor (asta se referea la împiedicarea unei eventuale uniuni cu

Austria), armata era limitată la 35000 de militari, nu se puteau fabrica

sau cumpăra echipamente militare moderne şi, timp de 30 de ani,

Ungaria urma să plătească daune pentru pagubele provocate în timpul

războiului. Ţara a pierdut şi o parte însemnată a zăcămintelor naturale

de care dispunea. Pentru societatea maghiară, tratatul de pace a

însemnat o nedreptate uriaşă.

Perioada interbelică a fost caracterizată de necesitatea consolidării

situaţiei interne, atât din punct de vedere economic şi social, cât şi

politic, realizată mulţumită guvernării de un deceniu a contelui István

Bethlen – de asemenea originar din Transilvania – începând din 14

aprilie 1921. Contele Bethlen respingea atât extrema dreaptă cât şi pe

cea stângă şi datorită evenimentelor din 1918-1919 a fost de părere că,

în Ungaria, o construcţie politică se poate înfăptui pornind de la starea

lucrurilor din perioada dualistă. Reformele erau necesare, dar nu

trebuiau să fie radicale. Situaţia din Ungaria nu permitea existenţa unei

democraţii de tip occidental. În mare, acesta era credo-ul despre politica

internă a noului prim-ministru. Conform istoricului Levente Püski,

această construcţie politică era un parlamentarism limitat între

democraţie şi dictatură sau putea fi privită şi ca un parlamentarism cu

partid hegemonic.

În perioada interbelică, parlamentul a fost corpul legiuitor al

ţării. Între 1920-1926, parlamentul a fost unicameral, din 1927

bicameral. În 1922, guvernul Bethlen a adoptat o nouă lege, privind

dreptul de vot, despre care se poate afirma că era una restrictivă şi nu

permitea votul universal.

A fost creat Partidul Unităţii, care apoi a devenit Partidul

Unităţii Naţionale. Acesta – şi din 1939 – Partidul Vieţii Maghiare au

fost partide de guvernământ în perioada Horthy şi au avut o majoritate

confortabilă în parlament, în general în proporţie de 2/3. Trebuie

menţionat că, în primul deceniu al perioadei interbelice, odată cu

ameliorarea condiţiilor de viaţă, dreapta radicală a pierdut teren, dar ea

s-a revigorat din cauza marii crize economice.

125

În anii 1930, a apărut pe scena politică un fost ofiţer de stat

major, Ferenc Szálasi. El a fondat Partidul Voinţa Naţională, care a

devenit mai târziu Partidul Crucilor de Săgeţi (Nyilaskeresztes Párt –

1939). Legile Ungariei interbelice nu favorizau activitatea deschisă a

comuniştilor. Aceste legi erau aplicate şi împotriva extremei drepte. Era

interzisă şi activitatea francmasonilor.

Şeful statului maghiar interbelic a fost vice-amiralul Miklós

Horthy, ultimul comandant al flotei de război austro-ungare. Acesta s-a

confruntat de două ori cu problema revenirii regelui Habsburg, Carol al

IV-lea, în cursul celor două încercări ale fostului suveran, care au avut

loc în 1921. Ecoul încercărilor de restaurare a fost defavorabil, atât în

ţările vecine, cât şi în rândul marilor puteri, care erau categoric

împotriva revenirii Habsburgilor. La 6 noiembrie 1921, parlamentul a

decis retragerea dreptului Casei de Habsburg, la tronul Ungariei. Ţara a

rămas în continuare regat, dar a fost condusă de un guvernator. Acesta

avea următoarele competenţe: legile votate în parlament puteau fi

retrimise acestuia, o singură dată, pentru reexaminare, după care –

indiferent dacă se modifica legea – trebuia să o promulge. Guvernatorul

avea dreptul să amâne, în anumite condiţii, cu 30 de zile, lucrările

parlamentului şi să dizolve acest for, dar, în acest caz, era nevoie de

organizarea unor alegeri noi. În anii 1930, prerogativele guvernatorului

au fost extinse, iar cele ale parlamentului limitate, într-o anumită

măsură. În acelaşi timp, au existat încercări ca titlul de guvernator să

devină ereditar, dar după ce fiul cel mare al guvernatorului, István

Horthy (ales guvernator adjunct în luna februarie a anului 1942), a

decedat, la data de 20 august 1942, problema şi-a pierdut actualitatea.

Guvernatorul avea dreptul să-l numească pe prim-ministrul şi pe

miniştrii acestuia.

Conform istoricului Ignác Romsics, guvernarea din epoca

Horthy era un parlamentarism civic, cu unele elemente de autoritarism.

În primii ani, după prăbuşirea Republicii Ungare a Sfaturilor-

Sovietelor, observăm numeroase contradicţii în politica externă

maghiară. În privinţa relaţiilor cu vecinii, perioadele în care Budapesta

ar fi dorit să colaboreze, au alternat cu cele tensionate. Între părţi au

existat şi discuţii pe tema frontierelor, dar acestea s-au soldat cu un

eşec. Cele două încercări eşuate de restaurare ale fostului suveran şi

126

lipsa unei linii clare în politica externă, în afară de revizionism, adică

recuperarea teritoriilor pierdute, au dus la încheierea unor înţelegeri

bilaterale între Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (mai târziu

Iugoslavia) şi România, în cursul anilor 1920-1921, din care a rezultat

Mica Antantă. La acestea, putem să adăugăm faptul că cele trei ţări erau

interesate în păstrarea statu-quo-ului de după război şi o asemenea

alianţă era firească pentru ele. Pe de altă parte, Budapesta era

nemulţumită de politica ţărilor din Mica Antantă, faţă de comunităţile

maghiare de pe teritoriul acestora.

Sub sloganul „reconciliere şi integrare”, guvernul Bethlen a fost

cel care a adus o linie clară în politica externă maghiară. Ungaria a fost

acceptată în Liga Naţiunilor, în 1922 şi, în 1923, a solicitat un

împrumut extern pentru contractarea căruia Budapesta a recunoscut,

încă o dată, valabilitatea noilor frontiere şi a declarat că nimeni din Casa

de Habsburg nu va reveni pe tronul ţării. Oricum, până în 1927, Ungaria

s-a aflat într-o situaţie de izolare, pe plan extern. La 5 aprilie 1927, a

fost semnat un tratat de prietenie cu Italia, primul pas spre ieşirea din

izolare. Au urmat alte tratate de prietenie şi de colaborare semnate cu

Polonia, în 1928 şi Austria, în 1931. Începând cu anul 1927, Ungaria

şi-a stabilit ca principal obiectiv al politicii sale externe revizuirea

tratatelor de pace din 1920.

Anul 1927 a fost important şi datorită faptului, că Ungaria ieşea

de sub monitorizarea militară şi guvernul putea să pună în aplicare

planuri pentru îmbunătăţirea capacităţilor militare şi a dotării armatei.

Trebuie menţionat că armata oricărui stat din Mica Antantă, era de cel

puţin două ori mai numeroasă decât cea maghiară. Statele respective

stăteau mult mai bine decât Ungaria şi din punctul de vedere al

înzestrării cu tehnică militară. În concepţia conducerii militare ungare,

armata trebuia să fie mobilă, mecanizată, cu blindate şi forţe aeriene. În

1932, Ungaria a decretat obligativitatea serviciului militar, iar în anul

1937 armata a ajuns să numere peste 80000 de soldaţi. Înzestrarea

acesteia lăsa însă mult de dorit, având în vedere şi faptul că în această

armată aveau un rol important diviziile de cavalerie şi pe biciclete.

În anii marii crize economice, s-au creat noi posibilităţi pentru

diplomaţia maghiară, deoarece, de atunci a început să se modifice şi

poziţia Germaniei, deşi acest fapt nu echivala cu coinciderea intereselor

127

germane şi maghiare în problema revizuirii teritoriale. În condiţiile în

care, cancelarul Adolf Hitler arăta că cele două ţări au scopuri comune

doar în privinţa Cehoslovaciei, nu se poate susţine că ar fi existat

armonie între Berlin şi Budapesta. Cu toate acestea, pentru Budapesta

era evident că, fără sprijinul unei mari puteri, politica de recâştigare a

teritoriilor pierdute era sortită eşecului, deoarece Ungaria era prea slabă

singură.

Între noiembrie 1938 şi aprilie 1941, această politică a Budapestei

a avut câştig de cauză datorită sprijinului Germaniei şi Italiei (Anglia şi

Franţa au luat act de primele două redobândiri teritoriale –

Felvidék/Sudul Slovaciei şi Kárpátalja/Subcarpatia ucraineană). Astfel,

pentru câţiva ani, Ungaria a recâştigat o parte din teritoriile pierdute la

Tratatul de la Trianon. Ungaria şi-a mărit teritoriul de la 93000 de km²

la 172000 km², iar populaţia de la 9,3 milioane la 14,6 milioane. Statele

de la care au fost recâştigate teritoriile au fost: Cehoslovacia (de fapt

Slovacia, în două etape), România şi Iugoslavia. Redobândirile

teritoriale au avut loc în patru etape: primul arbitraj de la Viena, la 2

noiembrie 1938, Cehoslovacia a cedat o fâşie din sudul Slovaciei către

Ungaria; între 15-18 martie 1939, armata ungară a ocupat teritoriul

subcarpatic, în timp ce armata germană ocupa Cehia şi pe hartă apărea

statul slovac independent; al doilea arbitraj de la Viena, la 30 august

1940, Ungaria redobândea o parte a Transilvaniei; la 11 aprilie 1941

armata maghiară trecea graniţa cu Iugoslavia după ce, cu o zi în urmă,

la Zagreb, a fost proclamat statul croat independent.

În aceste teritorii, evaluările statelor interesate arătau proporţii

diferite ale etniilor care le populau. Excepţia o constituia zona

subcarpatică, unde şi istoriografia maghiară arată că maghiarii erau

minoritari în zonă. Pe de altă parte, datorită acestor câştiguri teritoriale,

conform istoricului Krisztián Ungváry, din populaţia ţării cca. 23% o

reprezentau naţionalităţile minoritare. Există şi controverse de altă

natură între istoriografii, deoarece, pentru istoriografia maghiară, actul

prin care Ungaria a redobândit Transilvania de Nord se numeşte al

doilea Arbitraj de la Viena (primul referindu-se la modalitatea similară

de rezolvare în ceea ce priveşte diferendul cu Cehoslovacia), iar pentru

istoriografia românească: Dictatul de la Viena. Putem preciza că

rezultatul final a fost comunicat delegaţilor celor două state, după ce

128

acestea şi-au dat acordul – fără să cunoască în prealabil modificările

teritoriale prevăzute de Germania şi Italia, puterile garante ale

arbitrajului. În Ungaria, opinia publică a salutat revenirea teritoriilor, pe

când, în statele vecine, opinia publică deplângea pierderile teritoriale. O

altă problemă spinoasă a fost existenţa atrocităţilor comise de unele

elemente ale armatei maghiare împotriva populaţiei civile din teritoriile

redobândite. Ne referim la Transilvania de Nord şi în zonele din sud,

redobândite de la iugoslavi. Trebuie menţionat şi faptul că, la sfârşitul

războiului, ca răspuns la aceste acte, au existat atrocităţi şi împotriva

populaţiei civile maghiare comise de partizanii comunişti, de către

cetnicii sârbi, respectiv de gărzile Maniu. Atrocităţile comise de unele

elemente ale armatei maghiare sau de Gărzile Maniu împotriva

populaţiei civile au fost anchetate deopotrivă, existând şi condamnări.

Atrocităţile comise de partizanii iugoslavi nu au fost anchetate, dar, în

2013, preşedinţii Ungariei şi Serbiei au comemorat împreună aceste

evenimente tragice. Cronologic vorbind, dintre cele patru etape ale

redobândirilor teritoriale în favoarea Ungariei, două au avut loc, înainte

de izbucnirea războiului, iar două după. În acest fel, Anglia, care nu a

salutat politica Budapestei, nu a recunoscut câştigurile teritoriale

maghiare faţă de România şi Iugoslavia, chiar dacă a luat act de cele

anterioare faţă de Cehoslovacia. Ajutorul Berlinului a fost răsplătit de

guvernul ungar prin alinierea destul de accentuată la politica – mai cu

seamă antibolşevică, iar apoi antisovietică – germană şi prin aprobarea

unor legi restrictive împotriva evreilor.

Ungaria, până la 1 iulie 1941, nu a participat în mod efectiv la

confruntările militare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ţara nu

avea motive să participe la atacul plănuit de germani împotriva Uniunii

Sovietice, pentru că nu existau diferende teritoriale cu Uniunea

Sovietică şi pentru că aceasta a avut o serie de gesturi pozitive faţă de

Ungaria (de exemplu nu s-a manifestat ostil atunci când Ungaria a

recâştigat unele teritorii pierdute la Trianon). De altfel, nici armata nu

se afla într-o stare care să fi favorizat participarea la război datorită

precarităţii dotărilor tehnice, numărului militarilor şi nivelului de

pregătire al acestora. Elita politică maghiară era împărţită: unii erau de

părere că ţara trebuie să continue politica dusă până atunci şi să nu

participe la război, în timp ce alţii considerau că Ungaria trebuia să

129

participe de partea germanilor, într-un conflict militar dintre Reichul

hitlerist şi Uniunea Sovietică. Evenimentul care a declanşat intrarea

Ungariei în război a fost bombardamentul asupra oraşelor Kassa

(Košice), Munkács (Mukačevo) şi Rahó (Rahiv), eveniment care a avut

loc la 26 iunie 1941. Nici până astăzi nu a fost clarificat cu certitudine,

cine este răspunzător pentru această provocare. După bombardament,

Budapesta a declarat război URSS, la 27 iunie 1941, iar, la 1 iulie,

armata a intrat în acţiune. În privinţa participării armatei maghiare la cel

de-Al Doilea Război Mondial, putem menţiona un singur eveniment

notabil, anume catastrofa de la Don, când, în ianuarie-februarie 1943,

Armata a II-a maghiară a fost cvasi nimicită pe frontul sovietic, nu

numai datorită echipamentului insuficient şi condiţiilor climaterice

inadecvate, cât mai ales superiorităţii numerice şi tehnice a armatei

sovietice. În cifre, înfrângerea a însemnat 42000 de morţi în lupte şi din

cauza frigului, 26000 de prizonieri, 28044 de răniţi şi bolnavi. Această

armată şi-a pierdut tot armamentul greu şi 70% din materialul de război.

Populaţia civilă din ţară a întâmpinat şi ea greutăţi, în timpul

războiului, cum ar fi sistemul de cartele. Datorită succeselor politicii

revizioniste aceste nemulţumiri nu s-au manifestat tumultuous

împotriva autorităţilor. În ţară a existat un parlament cu mai multe

partide şi presa avea aspecte democratice, existând publicaţii care nu

erau progermane. Aceste lucruri aveau să se schimbe, odată cu ocuparea

Ungariei de armata germană.

Cei care au fost nemulţumiţi de politica oficială erau puţini şi

s-au exprimat în general cu ocazia unor adunări în unele locuri

simbolice din Budapesta, cum ar fi: flacăra Batthyány (primul prim-

ministru al Ungariei constituţionale din 1848-49; vezi pag.98, 104),

statuia lui Sándor Petőfi (poetul naţional al maghiarilor, căzut la vârsta

de 26 de ani în bătălia împotriva trupelor ţariste; vezi pag.96, 102).

Principalele forţe care alcătuiau opoziţia, faţă de politica de participare

la război, erau Partidul Social Democrat şi Partidul Micilor Agrarieni.

În luna iulie 1943, cele două partide au încheiat o alianţă. Din partea

celor din urmă, Endre Bajcsy-Zsilinszky şi Zoltán Tildy au înmânat, în

iulie 1943, un memorandum prim-ministrului Miklós Kállay, prin care

se solicita distanţarea faţă de Germania şi încheierea unei păci separate.

După arestările massive, din 1942, în 1943, comuniştii au reuşit să

130

organizeze Partidul Păcii care funcţiona în condiţii de ilegalitate. Între

membrii de seamă ai acestui partid îi putem aminti pe János Kádár,

László Rajk, Gyula Kállai, Lajos Fehér, Géza Losonczy.

Guvernul conservator a reuşit, în cursul anilor 1942-1943, să

stabilească contacte cu aliaţii şi au existat convorbiri despre

posibilitatea şi condiţiile ieşirii Ungariei din război. După conferinţa de

la Teheran, a fost clar şi pentru Budapesta că trebuie să poarte negocieri

directe cu Uniunea Sovietică, fapt cu care prim-ministrul nu a fost de

acord. Germania, la rândul ei, a aflat despre intenţiile guvernului de la

Budapesta şi au fost elaborate planurile Margarethe I şi II pentru

ocuparea Ungariei, eveniment care a avut loc la 19 martie 1944, în timp

ce Horthy se afla în Germania, în vizită la Hitler. Guvernatorul Horthy,

şantajat şi cu posibilitatea participării unor trupe române la acţiune, n-a

putut reacţiona, astfel trupele germane nu au întâmpinat rezistenţă.

Prim-ministrul a devenit Döme Sztójay care a servit în diplomaţia

maghiară şi a fost ambasador la Berlin. Noul guvern a dizolvat partidele

de stânga şi pe cele civice. Au început arestările efectuate de către

poliţie, jandarmerie şi GESTAPO. Au fost interzise ziarele care nu erau

de orientare germană şi au fost distruse mai multe opere ale scriitorilor

de stânga sau evrei.

Începând din 29 martie 1944, evreii din Ungaria, nu numai că au

fost obligaţi să poarte ca semn distinctiv steaua galbenă, dar şi-au

pierdut şi averea. Din 15 mai 1944, au pornit din Ungaria primele

trenuri către lagărele de concentrare. Acţiunea a fost pregătită de

Obersturmbannführer-SS Adolf Eichman ajutat de detaşamentele

Judenkommando, în cooperare cu jandarmeria maghiară şi cu acordul

autorităţilor maghiare. Până la sfârşitul lunii iunie, au fost deportaţi

majoritatea evreilor din provincie, cca. 440000 de persoane. Au rămas

cei din capitala Budapesta, cca. 200000 care au fost salvaţi datorită

protestelor interne, a celor internaţionale, a debarcării din Franţa şi a

înfrângerilor germane. Confruntându-se cu toate acestea, la începutul

lunii iulie 1944, guvernatorul Horthy, care a primit printre altele şi

informaţii certe despre destinaţia trenurilor – vorbim despre Procesele

Verbale Auschwitz, care au fost redactate de doi evrei slovaci evadati

din Auschwitz – a sistat deportările, astfel au rămas în viaţă doar cei

circa 20000 de evrei care locuiau în Budapesta.

131

Este important de precizat că, în Ungaria, nu a existat o mişcare

de partizani ca în alte ţări ocupate de Germania. După ocuparea ţării de

către germani, la mijlocul lunii mai, a fost creat în ilegalitate Frontul

Maghiar care reunea reprezentanţii următoarelor formaţiuni: Partidul

Micilor Agrarieni, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc

(a nu se confunda cu PNŢ din România), Partidul Păcii, Alianţa Dublei

Cruci. Alianţa nu a avut susţinere largă în sânul populaţiei şi nici

guvernatorul nu a fost entuziasmat să colaboreze cu ei. Ca urmare a

întoarcerii armelor de către România, la 23 august 1944, s-a creat o

situaţie cu totul nouă şi neaşteptată pentru Ungaria, inclusiv pentru elita

politică, care nu a ţinut pasul cu evenimentele. La 29 august 1944,

guvernatorul Horthy l-a numit în funcţia de prim ministru pe generalul

Géza Lakatos. Abia peste o lună, în 28 septembrie, a pornit o delegaţie

maghiară la Moscova, care la 11 octombrie a semnat armistiţiul, în timp

ce, în aceaşi zi, pe teritoriul Ungariei avea loc, lângă Debrecen, una din

marile bătălii de tancuri dintre forţele germane şi maghiare, respectiv

cele sovietice. La data de 15 octombrie 1944, conducerea ungară, în

frunte cu Horthy, a încercat ieşirea din război, acţiune soldată cu un

eşec. Guvernatorul Horthy, al cărui fiu a fost răpit (Miklós jr.), a fost

nevoit să-l numească prim ministru pe Ferenc Szálasi şi a abdicat din

funcţia de guvernator. Noul guvern de extremă dreaptă, a fost un

susţinător fanatic al Germaniei şi a instaurat un regim de teroare, mai cu

seamă împotriva evreilor. Eforturile de război au fost maximizate şi

evreii rămaşi în Budapesta au ajuns din nou în pericol. 3000-4000 dintre

ei au fost ucişi şi 50000 de persoane au fost trimise pe jos către graniţa

cu Germania. Cei care rămâneau în urmă erau împuşcaţi. S-a încercat

organizarea unei rezistenţe armate, dar la 22 noiembrie 1944,

conducătorii mişcării au fost arestaţi datorită unei trădări şi la 24

decembrie 1944, Endre Bajcsy-Zsilinszky, principalul coordonator a

fost executat. Înaintea lui – la 8 decembrie – au fost executaţi la

Budapesta trei ofiţeri, care erau şi ei între conducătorii acestei mişcări.

Este vorba despre János Kiss, Vilmos Tarcsay, Jenő Nagy.

În ultimele 8 luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial,

Ungaria a fost teatrul operaţiunilor militare. În decembrie, Armata

Roşie a încercuit Budapesta, luptele au durat până la 13 februarie 1945.

În Ungaria, a mai avut loc o ofensivă germană, după căderea

132

Budapestei, dar aceasta a fost anihilată în luna martie. Datorită luptelor,

dar şi a faptului că armata sovietică şi cea germană au dus o politică de

rechiziţionare şi confiscare, ţara a pierdut 40% din avutul naţional şi

500% din produsul naţional comparativ cu anul 1938. În ceea ce

priveşte pierderile umane – având în vedere frontierele din 1941 –

cifrele sunt următoarele: cca. 340000-360000 de militari căzuţi, 590000

de civili morţi, dintre care cca. 450000-490000 de evrei. Între 200000-

30000 este numărul victimelor bombardamentelor şi cca. 30000 de

civili au murit din cauza luptelor. 690000 de soldaţi şi 230000 de civili,

majoritatea din interiorul frontierelor din 1938, au devenit prizonieri de

război. Circa 616000 de persoane – atât civili cât şi militari – au fost

duşi cu forţa în Uniunea Sovietică. În privinţa celor reveniţi în ţară –

adică între graniţele Ungariei formate, în urma tratatului de pace de la

Paris, din 1947 – cifrele diferă. Se vorbeşte – în funcţie de surse – de

419000 sau 459000 de persoane. Cca. 11500 de prizonieri au fost

eliberaţi de sovietici, înainte de terminarea războiului, pentru a contribui

la refacerea armatei maghiare. Numărul prizonierilor de război decedaţi

este undeva între 105000-150000 de persoane, simţitor mai mare decât

al celor care au murit în captivitatea aliaţilor occidentali.

Armata sovietică a ajuns la 23 septembrie 1944, la frontiera

sudică a Ungariei de astăzi. Nu a lăsat o amintire plăcută pentru

populaţia civilă, deoarece, pe lângă luptele purtate cu trupele germane şi

cele maghiare, au comis jafuri, violuri şi circa 120000-140000 de

persoane au fost trimise la muncă forţată în URSS (aşa-numita

маленкий работ), sub sloganul reconstruirii acestei ţări, care a suferit,

la rândul său, pierderi uriaşe. Cifrele celor trimişi la muncă forţată în

URSS ajung la 180000-200000, luând în calcul teritoriul Ungariei din

1944. Revenind la Ungaria, în toamna anului 1944, în zonele ocupate de

trupele sovietice s-au organizat comitete naţionale şi şi-au reluat

activitatea partidele politice (Partidul Micilor Agrarieni, Partidul

Naţional Ţărănesc, Partidul Civic Democrat, Partidul Social Democrat

şi Partidul Comunist Maghiar, care era condus de către comuniştii

reveniţi de la Moscova). Comitetele naţionale au preluat sarcina fostelor

structuri administrative. La 2 decembrie 1944, la Szeged, reprezentanţii

partidelor amintite şi cei ai sindicatelor social democrate au pus bazele

Frontului Maghiar de Independenţă Naţională. Principalele elemente

133

din programul acestei organizaţii erau: renunţarea la politica

revizionistă, stabilirea de relaţii prieteneşti cu Uniunea Sovietică şi

statele vecine, dizolvarea organizaţiilor fasciste, retragerea legilor şi a

ordonanţelor îndreptate împotriva poporului, trimiterea în judecată a

politicienilor responsabili pentru politica de război şi pentru legile şi

ordonanţele mai sus amintite. În plan economic, declaraţia promitea:

reformă agrară cu caracter radical, îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor,

etatizarea minelor de cărbune şi petrol şi controlul statului asupra

băncilor mari. Principalele puteri aliate au fost de acord cu acest

program. Pe baza acestui accept, reprezentanţii celor cinci partide

menţionate au format, la 21 decembrie 1944, la Debrecen, o structură

legislativă provizorie numită Adunarea Naţională Provizorie ai cărei

membrii nu au fost aleşi, ci numiţi de partide. Adunarea Naţională

Provizorie a avut o primă sesiune de doar două zile. În cursul acesteia, a

fost constituit Guvernul Naţional Provizoriu, Comitetul Politic şi au fost

numiţi membrii delegaţiei care urma să meargă la Moscova pentru

semnarea armistiţiului. Prim-ministru a devenit Béla Miklós Dálnoki,

fost comandant al armatei maghiare, un ofiţer care a trecut de partea

armatei sovietice. În guvern activau şi doi generali din perioada Horthy,

contele Géza Teleki, câte două persoane din partea micilor agrarieni, a

social democraţilor şi a comuniştilor, o persoană din partea ţărăniştilor

şi una din afara partidelor. Comitetul Politic ales avea 23 de membri, iar

la 26 ianuarie 1945, a fost ales un Consiliu General Naţional pentru

aplicarea provizorie a atribuţiilor şefului statului. Acest ultim for avea

trei membri: profesorul de drept Béla Zsedényi, prim-ministrul Béla

Miklós Dálnoki şi comunistul Ernő Gerő. Cele mai importante decizii

ale Guvernului Naţional Provizoriu au fost: declaraţia de război

împotriva Germaniei, semnarea armistiţiului cu puterile aliate, la 20

ianuarie 1945, la Moscova, reorganizarea administraţiei, tragerea la

răspundere a politicienilor de extremă dreaptă şi ordonanţa din 17

martie 1945, privind împărţirea pământului.

Cele mai importante puncte ale armistiţiului semnat au fost: 1.

Ungaria îşi retrăgea trupele pe linia frontierelor din 1938. 2. Se

organizau opt batalioane şi ţara se alătura războiului împotriva

Germaniei. 3. Ungaria plătea o despăgubire de război, în valoare de 300

milioane de dolari, pentru Uniunea Sovietică, Cehoslovacia şi

134

Iugoslavia. 4. Dizolvarea organizaţiilor germanofile şi fasciste şi

interzicerea propagandei împotriva puterilor aliate. 5. Comisia aliată de

control era cea care reglementa şi verifica aplicarea condiţiilor

armistiţiului, până la semnarea unui tratat de pace.

În această zonă a Europei, în fruntea comisiei amintite la punctul

5, erau generali sovietici, prin intermediul cărora Uniunea Sovietică

influenţa politica internă a ţărilor respective. Comisia putea să interzică

partide politice, să pună în practică arestări, să cenzureze presa sau

filmele din cinematograf şi să controleze poşta.

Prin intermediul „curăţării” aparatului administrativ moştenit,

cele 5 partide din coaliţie puteau să-şi pună oamenii în poziţii cheie. O

altă modificare importantă, pe plan intern, a fost dizolvarea

jandarmeriei (vestita csendőrség), despre care se ştia că avea o orientare

puternică de dreapta. Atribuţiile sale au fost preluate de către poliţie,

care a fost reorganizată şi în fruntea căreia, ca şi în fruntea ministerului

de interne, a fost numit un comunist. La 26 februarie 1945, s-a ordonat

dizolvarea partidelor şi organizaţiilor declarate fasciste. Drept urmare,

25 de partide şi asociaţii au fost interzise, totodată au fost scoase din uz

legile evreieşti şi au început să fie traşi la răspundere cei din categoria

persoanelor declarate criminali de război. Pentru arestarea acestora, a

fost creat, în interiorul poliţiei, un departament special, care ulterior a

luat numele de Államvédelmi Osztály (Departamentul pentru Apărarea

Statului). La conducerea acestui departament a fost numit comunistul

Gábor Péter şi, la fel ca şi în alte ţări est europene, au fost create

tribunalele poporului. Deciziile acestora, nu erau întotdeauna obiective

şi întemeiate, ele fiind totodată un mijloc de anihilare a opoziţiei. Se

estimează că, între 1945-1950, cca. 60000 de oameni au compărut în

faţa acestor tribunale. 27000 dintre ei au fost condamnaţi, peste 10000

de persoane au ajuns la închisoare şi 189 au fost executaţi. Cele mai

notabile exemple dintre cei executaţi sunt foştii prim-miniştri: László

Bárdossy, Béla Imrédi, Döme Sztójay, Ferenc Szálasi, respectiv

miniştrii din guvernul celui din urmă. O soartă aparte a avut-o contele

István Bethlen, prim ministrul din perioada interbelică, care a fost

transportat în secret de către sovietici, la Moscova, în aprilie 1945, unde

a murit în toamna anului 1946.

135

Următorul eveniment important pe plan intern a fost organizarea

alegerilor. Mareşalul Kliment Vorosilov, şeful Comisiei Aliate de

Control, l-a informat, la 16 august 1945, pe prim-ministrul Béla Miklós

Dálnoki, că trebuie organizate cât mai repede alegeri generale. Conform

noii legi electorale, toţi cetăţenii maghiari, care aveau 20 de ani

împliniţi, deveneau alegători şi puteau fi aleşi. Votul urma să aibă un

caracter secret. Următoarele categorii nu beneficiau de aceste drepturi:

conducătorii fostelor partide de extremă dreapta, cei care au aderat

voluntar la detaşamentele SS, cei internaţi şi cei care erau judecaţi de

către tribunalele poporului. Alegerile au avut loc la 4 noiembrie 1945.

Rezultatele au fost următoarele: Partidul Micilor Agrarieni 57%,

comuniştii şi social democraţii câte 17%, naţional ţărăniştii sub 7%,

civic democraţii 1,6%. În urma alegerilor, generalul Voroşilov a

semnalat că este mai inspirat să fie format un guvern de largă coaliţie.

Drept urmare, la 15 noiembrie 1945, a fost format noul guvern din care

7 miniştri erau din partea micilor agrarieni, câte 3 din partea

comuniştilor şi social democraţilor şi unul din partea naţional

ţărăniştilor. Ministru de interne a devenit Imre Nagy, din partea

comuniştilor, dar acesta a fost schimbat, în martie, de către partid cu

László Rajk, deoarece era socotit slab pentru funcţia respectivă.

La 31 ianuarie 1946, noul parlament a adoptat legea prin care

Ungaria a fost proclamată republică. Prerogativele preşedintelui i-au

conferit acestuia un rol simbolic. Primul preşedinte al Ungariei a

devenit Zoltán Tildy, preşedintele micilor agrarieni, care a fost ales de

către parlament, la 1 februarie 1946, prin strigare. Prim-ministru a fost

numit, la 4 februarie, Ferenc Nagy, secretarul general al micilor

agrarieni, amândoi erau pro-occidentali.

La 10 februarie 1947, a fost semnat de către Ungaria tratatul de

pace de la Paris. În privinţa prevederilor teritoriale, ţara a ajuns în

situaţia de la Trianon, cu completarea că au mai fost pierdute trei

localităţi în favoarea Cehoslovaciei, în apropiere de Bratislava. În

perioada premergătoare semnării tratatului de pace de la Paris (1945-

1947), forţele politice din Ungaria au fost divizate în privinţa

chestiunilor teritoriale. În privinţa Transilvaniei, a fost lansată ca soluţie

alternativă realizarea unui stat bazat pe cantoane. Dacă în privinţa

Transilvaniei aceste idei au avut, la început, un anume sprijin din partea

136

puterilor anglo-saxone, ele nu au avut sorţi de izbândă datorită poziţiei

sovietice. Se pot specula multe în legătură cu motivele sovieticilor, dar

este sigur că Moscova nu a fost înduioşată în vreun fel de argumentele

părţilor, în privinţa Transilvaniei şi a avut calculele ei precise atunci

când a adoptat poziţia sa inflexibilă.

Alte prevederi ale tratatului abordau probleme politice, militare,

economice. Armata Ungariei a fost limitată la 65000 de soldaţi, forţa

aeriană la 90 de avioane şi ţara nu avea dreptul să fabrice arme atomice

sau alte câteva tipuri de arme. Ungaria trebuia să plătească 200 milioane

de dolari despăgubiri Uniunii Sovietice, 70 milioane Iugoslaviei, 30

milioane Cehoslovaciei.

O altă problemă legată de reglementarea postbelică a fost

prezenţa refugiaţilor din teritoriile pierdute, din nou, de către Ungaria.

Conform recensământului din 1949, au existat 376000 de refugiaţi din

teritoriile pierdute. Dintre aceştia 134000 erau din România, 119000 din

Cehoslovacia, 66000 din Iugoslavia. În ceea ce priveşte refugiaţii din

Cehoslovacia, 68000 intrau în categoria celor care au venit în cadrul

acordului privind schimbul de populaţie dintre cele două ţări semnat, la

27 februarie 1946, între Praga şi Budapesta. Aceştia au putut să ia doar

o parte din averile/bunurile lor mobile. Acordul a fost semnat ca urmare

a presiunii Pragăi, deoarece preşedintele cehoslovac Eduard Beneš (vezi

pag. 120) dorea o ţară fără minorităţile germană şi maghiară, socotiţi ca

fiind „a cincea coloană” a Germaniei şi Ungariei. Problema a fost că

marile puteri şi-au dat consimţământul la expulzarea germanilor din

regiunea Sudetă şi nu numai, dar nu şi la cea a maghiarilor. Numărul

celor din urmă a scăzut totuşi ca urmare a acordului amintit şi a celor

care s-au refugiat pur şi simplu. Paradoxal, refugiaţii, veniţi în Ungaria,

au beneficiat de condiţii locative, ei urmând să ocupe gospodăriile

germane rămase goale, deoarece, conform deciziei conferinţei de la

Potsdam şi a Comisiei Aliate de Control din Ungaria, au fost expulzaţi

în Germania 200000 de germani. O parte dintre partidele din Ungaria au

fost de acord cu această acţiune, care, la rândul ei, s-a soldat cu excese,

creând şi alte probleme.

Anii 1945-1946 nu au fost prea blânzi. Ţara se confrunta cu

probleme economice, scăderea producţiei la nivelul de după primul

război mondial şi hiperinflaţie. Populaţia avea hrană insuficientă şi

137

mulţi trăiau în condiţii mizere. Au fost făcuţi şi paşi pentru refacerea

infrastructurii şi normalizarea vieţii. Până la sfârşitul anului 1946, au

fost reconstruite 14 poduri peste Dunăre şi Tisa, din cele 28 câte erau în

total şi au fost redate circulaţiei 100 de poduri feroviare din 114.

O altă măsură a fost stabilizarea finanţelor. S-a introdus o

monedă nouă, forintul, au fost nivelate salariile, care putea însemna o

scădere de 50% a veniturilor în unele cazuri. Forintul s-a dovedit a fi un

succes pe plan intern, dar iniţial nu a fost acceptat ca monedă

convertibilă.

Au început şi naţionalizările care au adus la suprafaţă problemele

din sânul coaliţiei de guvernare. Aceste conflicte au devenit acute în

anii 1946-1947. Odată cu crearea Blocului de Stânga în 5 martie 1946

au prins contur cele două tabere. Pe de o parte erau comuniştii, social-

democraţii, ţărăniştii maghiari, iar pe de altă parte erau micii agrarieni şi

diverse curente conservatoare, liberale şi democratice. Perdantul acestei

lupte a fost Partidul Micilor Agrarieni, care a început să piardă din

parlamentari, datorită excluderilor şi a părăsirii grupului parlamentar.

Câştigătorii au fost în cele din urmă comuniştii. Metoda lor – ”politica

de feliere a salamului” – a fost numită ”tactica salamului”, ceea ce

consta în slăbirea treptată a opozanţilor. Câteva evenimente mai

importante: pe 12 martie 1946 agrarienii exclud 20 de parlamentari sub

acuzaţia de a fi ”reacţionari”, în ţară sunt dizolvate peste 1500 de

organizaţii sociale şi de tineret, pe 25 februarie 1947 noul secretar

general al partidului Zoltán Kovács este arestat şi dus în URSS, ca

urmare cca 51 de parlamentari părăsesc partidul agrarienilor şi sunt

reorientări în rândul celor care au participat la consolidarea politică de

după armistiţiu. Cea mai mare lovitură a fost defecţiunea primului

ministru Ferenc Nagy, care nu s-a mai întors în ţară după o vizită din

Elveţia. El a fost acuzat de către adjunctul său comunist, Mátyás Rákosi

că ia parte într-un complot împotriva republicii. Pe 31 august 1947 s-au

organizat noi alegeri în condiţiile în care au fost aduse nişte modificări

legii electorale, cum ar fi micşorarea numărului celor cu drept de vot şi

posibilitatea celor aflaţi în concediu să voteze oriunde. Pentru comunişti

au fost tipărite liste separate ca şi în cazul celor de pe listele provizorii

pentru alegeri. Listele provizorii erau pentru cei care nu se aflau la

domiciliu în ziua votului. Cu ajutorul acestei măsuri comuniştii au

138

primit conform diferitelor estimări între 62 000 şi peste 100 000 de

voturi. Cu toate acestea rezultatele nu au confirmat aşteptările

comuniştilor. Blocul de Stânga a primit împreună 45%, Micii Agrarieni

15%, partidele care au fost formate de foştii parlamentari ai micilor

agrarieni 37% împreună. Cu ocazia acestor alegeri comuniştii au

declarat deschis că au ca obiectiv final instaurarea socialismului. Noul

prim ministru a devenit Lajos Dinnyés, tot din partea micilor agrarieni.

Tot în 1947, datorită tensionării relaţiilor dintre aliaţii occidentali şi

sovietici, a fost accelerat procesul pentru preluarea totală a puterii de

către comunişti.

La 12 iunie 1948, comuniştii şi social-democraţii (ce a mai rămas

din ei) s-au unificat. Preşedintele noului partid, denumit Partidul

Muncitorilor Maghiari a devenit Árpád Szakasits, fostul preşedinte al

social-democraţilor, care a ajuns noul preşedinte al Ungariei, după ce

Zoltán Tildy a fost constrâns să demisioneze la 30 iulie 1948. Noul

partid şi-a ţinut congresul în ziua de 13 iunie. Secretar general a fost

numit Mátyás Rákosi, adjuncţii săi fiind Mihály Farkas, János Kádár,

György Marosán. Celelalte partide existente au fost dizolvate, au

devenit pasive sau au ales să fie „tovarăşi de drum” ai comuniştilor. În

decembrie 1948, prim-ministrul Lajos Dinnyés a fost demis, în locul lui

fiind numit István Dobi, tot din partea micilor agrarieni. La 1 februarie

1949, sub oblăduirea comuniştilor, s-a format un nou bloc cu numele de

Frontul Popular Independent Maghiar, care a participat singur la

alegerile parlamentare organizate la 15 mai 1949. Candidaţii acestuia au

fost numiţi de comunişti. 71% din cei 402 de parlamentari erau din

partea comuniştilor, iar restul din partea aliaţilor lor. Şeful noului

guvern, format la 11 iunie 1949 a rămas István Dobi, sub conducerea

căruia activau 11 miniştri comunişti, câte doi de la micii agrarieni şi

ţărănişti.

La 18 august 1949, parlamentul a adoptat o nouă constituţie care

s-a inspirat din cea sovietică, adoptată în 1936. A fost modificată şi

structura ierarhiei statale prin eliminarea funcţiei de preşedinte al ţării,

în locul căreia a fost înfiinţat un Consiliu Prezidenţial. Acest organism

compus din 21 de membri îl avea în frunte pe Árpád Szakasits. Tot în

această perioadă a fost adoptată o nouă stemă, care să ilustreze regimul

comunist al Ungariei.

139

În plan economic au început naţionalizările. În 1946, au fost

naţionalizate minele de cărbune, cele patru complexe de industrie grea,

la 29 septembrie 1947, au urmat băncile mari şi firmele controlate de

acestea, la 28 noiembrie 1947 a venit rândul industriei de aluminiu şi

bauxită; în 25 martie 1948 fabricile care aveau peste 100 de angajaţi, în

decembrie 1949 a venit rândul tuturor firmelor cu mai mult de 10

angajaţi. Colectivizarea agriculturii, care iniţial nu fusese între planurile

comuniştilor, nu a înregistrat decât succese minore. A fost introdus şi

un alt element al economiei socialiste, planul economic. Primul plan a

început la 1 august 1947 şi a ţinut 2 ani şi jumătate. Au existat

modificări şi în privinţa legăturilor comerciale. Locul Germaniei a fost

luat de către URSS. În 1949, din exportul total al Ungariei, 25% mergea

către URSS şi 21% din import provenea tot de acolo. Ungaria a refuzat

planul Marshall (1947), la sugestia URSS, dar, în 1949, a aderat la

CAER, format, la 20 ianuarie 1949, la Moscova.

Sfârşitul anilor 1940 a mai însemnat şi o modificare radicală a

structurii sociale a Ungariei. Aristocraţia, marea burghezie, fosta elită

militară şi birocratică au luat calea exilului sau dacă au rămas în ţară, au

decăzut din drepturi, mulţi reprezentanţi ai acestor categorii sociale

fiind internaţi, arestaţi sau li s-a impus domiciliu forţat. Dintre puţinele

minorităţi existente între graniţele din 1938, germanii au scăzut cel mai

mult, în special, datorită plecării lor în Germania, în timp ce numărul

evreilor s-a redus semnificativ datorită Holocaustului. La aceştia s-au

adăugat cei îndepărtaţi din aparatul de stat, respectiv cei care şi-au

pierdut micile proprietăţi funciare. Toate aceste schimbări, dar mai cu

seamă politica impusă de partidul communist, au contribuit la o anumită

uniformizare a societăţii maghiare.

După preluarea puterii de către comunişti, în 1948, parlamentul

din Ungaria a avut doar un rol decorativ. Membri acestuia erau aleşi

pentru o perioadă de patru ani, rolul lor fiind cel al unei maşini de vot.

Nu se adoptau decât foarte puţine legi. Acestea sau după cum se

numeau atunci „ordonanţe cu putere de lege”, erau adoptate de

Consiliul Prezidenţial. Cea mai importantă instituţie era guvernul, care,

conform ultimei constituţii, avea 15 miniştri. A fost reorganizată

administraţia publică locală şi a fost organizat, la nivel naţional şi

ierarhic, Partidul Muncitorilor Maghiari. Cel mai important organ al

140

acestuia era Congresul, care se ţinea odată la 3 ani. El avea anumite

competenţe, dar rolul lui efectiv era tot al unei maşini de vot. Un alt for

era cel al Conducerii Centrale a partidului, care avea 70 de membri,

aleşi de către Congres şi care ţinea şedinţe lunare. Cea mai importantă

instituţie a partidului a fost Comitetul Politic, cu şedinţe în fiecare

săptămână. În Ungaria şi nu numai, în interiorul acestui for exista aripa

moscovită şi cea „autohtonă” a comuniştilor. La Budapesta, pe lângă cei

menţionaţi mai erau şi câţiva social-democraţi. Dintre „autohtoni”

făceau parte: János Kádár, László Rajk; dintre moscoviţi: Mátyás

Rákosi, Ernő Gerő, Mihály Farkas, József Révai, Imre Nagy; dintre

social-democraţi îi amintim pe Árpád Szakasits, György Marosán. Aflat

în fruntea Partidului Muncitorilor Maghiari, Mátyás Rákosi a impus un

cult al personalităţii de tip stalinist. În interiorul conducerii, nu exista o

armonie prea mare între cele trei grupuri, ceea ce s-a văzut mai târziu,

când au început procesele social-democraţilor şi ale unor comunişti.

Cea mai importantă victimă a fost fostul ministru de interne László

Rajk acuzat de troţkism, apoi de titoism. Acesta a fost arestat la 30 mai

1949, condamnat la moarte de Tribunalul Poporului şi executat la 15

octombrie 1949. Acest proces a avut loc în contextul rupturii dintre

Stalin şi Josip Broz Tito. Şi în alte ţări au existat asemenea procese,

exemple pot fi procesul lui Rudolf Slánský din Cehoslovacia şi procesul

lui Traicho Kostov din Bulgaria. Cei care au orchestrat epurările interne

şi procesele au fost troica Rákosi, Gerő şi Farkas, care aveau la

dispoziţie corespondentul securităţii din Ungaria, pe nume

Államvédelmi Osztály (Departamentul Securităţii de Stat), din 1948

Államvédelmi Hatóság (Autoritatea Securităţii de Stat). Pe cei

condamnaţi – dacă nu primeau pedeapsa capitală – îi aştepta

închisoarea, lagărele de internare sau de concentrare. În Ungaria, cel

mai notoriu lagăr a fost cel de la Recsk, unde era o mină de piatră.

Teroarea instaurată în societatea ungară şi-a atins apogeul pe vremea lui

Mátyás Rákosi. Există şi opinii conform cărora sistemul de opresiune

întemeiat de aceasta era unul dur, chiar şi după standardele staliniste.

Asemenea altor state est europene, epurările au vizat nu numai foştii

membri ai partidelor necomuniste sau angajaţii fostului aparat de stat,

ofiţerii superiori, ci şi unii membri de partid care puteau constitui o

eventuală concurenţă celor aflaţi la conducerea de vârf a partidului.

141

O altă victimă importantă a regimului a fost cardinalul József

Mindszenty, primatul Ungariei, îndepărtat în cadrul politicii dusă de

comunişti împotriva Bisericii. Acesta a intrat în conflict deschis cu

regimul, după etatizarea şcolilor comunale şi confesionale. Prin urmare

a fost arestat şi condamnat, la detenţie pe viaţă. Din 1950, a existat un

acord impus de stat Bisericii, acord care stipula câte instituţii pot

gestiona cultele.

Moartea lui Stalin survenită în 1953 a produs o anumită relaxare

în URSS. Ungaria a rămas însă surdă la semnalele venite din URSS, iar

conducerea ţării a fost convocată la Moscova, unde între 13-16 iunie au

avut de ascultat reproşurile legate de excesele din Ungaria. Totuşi,

conducerea centrală a partidului – formată exclusiv din evrei, după cum

îi reproşa Lavrentiy Beria lui Rákosi – a satisfăcut întru totul aşteptările

şi directivele primite din URSS, în timpul lui Stalin. În urma schimbării

liniei politice din URSS, la 4 iulie 1953, prim ministru a devenit Imre

Nagy, sub conducerea căruia a început şi în Ungaria o politică de

relaxare şi modificare a politicii economice, îndeosebi în agricultură,

dar şi în plan social şi cultural. Au fost eliberate unele persoane din

închisoare. Cel mai celebru exemplu este cel al fostului ministru de

interne, János Kádár, care a fost întemniţat, împreună cu alţi comunişti,

în 1951. Moscova a sprijinit guvernul lui Nagy până la sfârşitul lui 1954

şi începutul lui 1955, dar acest guvern a reuşit să rămână în funcţiune

până la 28 martie 1955. Datorită fricţiunilor dintre taberele lui Nagy şi

Rákosi, a manipulărilor şi a acuzelor continue ale celui din urmă, în

ianuarie 1955, conducătorii maghiari au fost chemaţi din nou la

Moscova, unde au fost mustraţi, deoarece sovieticii considerau că

reformele sunt prea rapide. Drept consecinţă a reinstalării grupării lui

Rákosi, a început în Ungaria un proces de restalinizare, iar după atacul

direct al lui Rákosi asupra lui Nagy, acesta a fost exclus din Comitetul

Politic la 14 aprilie, iar, la 18 aprilie 1955, a fost eliberat din funcţia de

prim ministru. Funcţia de prim ministru a fost preluată de către András

Hegedüs.

Începând cu 1954, au avut loc mai multe evenimente care au

influenţat politica Kremlinului şi care i-au dictat măsurile referitoare la

statele satelite din Europa de Est. În octombrie 1954, Germania

Federală a fost invitată în NATO; la 14 mai 1955 a fost creată

142

Organizaţia Tratatului de la Varşovia; în aprilie 1955 Uniunea Sovietică

s-a angajat că trupele sale vor părăsi Austria până la finele anului şi

între 18-23 iunie la Geneva au avut loc convorbiri între Statele Unite,

liderii europeni şi Uniunea Sovietică, convorbiri care au avut ca rezultat

o detensionare a relaţiilor dintre actorii celor două blocuri politico-

militare. La 14 decembrie 1955 Ungaria, împreună cu alte ţări a fost

primită în ONU, iar între 14-25 februarie 1956 s-a desfăşurat congresul

al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, eveniment la

care s-a luat hotărârea continuarea politicii de destalinizare şi de

detensionare. În urma congresului şi a politicii partidului, tensiunile

politice acumulate au luat proporţii în Ungaria, asemănătoare celor din

Polonia. În iulie 1956, Rákosi a fost demis din funcţiile sale, după care

a părăsit Ungaria, mergând împreună cu soţia sa în URSS. I-a urmat în

funcţie Ernő Gerő, care era şi el un „moscovit”. La 17 septembrie 1956,

la şedinţa Uniunii Scriitorilor, toţi scriitorii simpatizanţi ai lui Rákosi au

fost îndepărtaţi din conducerea uniunii. La 6 octombrie 1956, a avut loc

reînhumarea lui László Rajk, ministrul de interne executat, eveniment la

care au participat mai multe zeci de mii de persoane între care şi Imre

Nagy, care a fost reabilitat, la 13 octombrie 1956. Evenimentele s-au

succedat rapid în zilele şi săptămânile care au urmat. La început

studenţii din unele universităţi au formulat, în paralel, o serie de

revendicări. După revendicările studenţilor de la Szeged, cele mai

cunoscute au devenit cele ale studenţilor de la Politehnica din

Budapesta. Acestea au fost formulate la 22 octombrie. Ziua de 23

octombrie a început cu o manifestaţie de simpatie şi de solidaritate faţă

de protestele şi revolta din Polonia. Spre seară s-au adunat cca. 200000

de persoane, în faţa Parlamentului, solicitând prezenţa lui Imre Nagy.

Acesta s-a prezentat în faţa mulţimii şi a ţinut un discurs. Mai târziu, în

Piaţa Felvonulás, unde se ţineau manifestările de 1 Mai, 7 noiembrie şi

4 aprilie (1945, „eliberarea Ungariei” de către armata sovietică),

mulţimea a dărâmat statuia lui Stalin. Seara târziu, la clădirea radioului,

mulţimea a fost deranjată de faptul că nu s-a aprobat citirea

revendicărilor, mai mult, postul de radio oficial a transmis un discurs al

lui Ernő Gerő, prin care manifestanţii erau calificaţi drept „naţionalişti”.

Radioul a fost locul unde manifestaţiile, care până atunci erau paşnice

au devenit violente şi datorită intervenţiei forţelor de interne.

143

În aceeaşi zi, la 23 octombrie 1956, Ernő Gerő i-a cerut

conducătorului URSS, Nikita Sergheevici Hruşciov intervenţia trupelor

sovietice, iar, la 26 octombrie 1956, prim ministrul András Hegedüs a

semnat o scrisoare oficială antedatată în acest sens. Conducerea

Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost de acord, iar în seara

zilei de 23 au apărut tancurile sovietice pe străzile Budapestei.

Împotriva lor s-a declanşat o luptă de gherilă, insurecţia populară luând

proporţii. Tot la 23 octombrie Imre Nagy a fost reprimit în Comitetul

Politic şi a fost numit din nou prim ministru. Până în 26 octombrie şi

Nagy se număra printre politicienii care calificau evenimentele ca fiind

de natură „contrarevoluţionară”. Conducerea partidului a asistat pasivă

la evenimentele, care s-au extins şi în teritoriu. Încă de la 24-25

octombrie 1956, au avut loc demonstraţii în provincie, care s-au soldat

cu victime atât din partea demonstranţilor, cât şi din partea trupelor

securităţii ungare, ÁVH. Cele mai importante centre din ţară au fost

oraşele Győr şi Miskolc.

La 24 octombrie, noul guvern a luat măsuri pentru a contracara

manifestaţiile celor caracterizaţi de Radioul Kossuth ca fiind „elemente

fasciste şi reacţionare” şi „contrarevoluţionari”.

A doua zi, în 25 octombrie, ca urmare a faptului că s-a tras

asupra mulţimii adunate, au reizbucnit conflictele şi furia populară s-a

îndreptat împotriva poliţiei politice, a forţelor de interne, a sediilor

Partidului Muncitorilor Maghiari şi a demnitarilor acestuia. În zilele

care au urmat s-au înregistrat numeroase victime. Imre Nagy şi

consilierii sovietici care au sosit, în 24 octombrie, la Budapesta, au

decis eliberarea din funcţie al lui Ernő Gerő şi a altor membri ai vechii

gărzi. Schimbările au început la 26 octombrie, când Imre Nagy şi-a

modificat poziţia în privinţa calificării evenimentelor. La 27 octombrie,

guvernul a fost remaniat şi, din 28 octombrie, Conducerea Centrală a

calificat evenimentele ca fiind „mişcare naţională democratică”. Tot în

28 octombrie, prim ministrul Imre Nagy a ţinut o alocuţiune la radio.

Prin aceasta, populaţia era anunţată că guvernul maghiar s-a înţeles cu

cel sovietic pentru ca trupele sovietice să înceapă părăsirea Budapestei,

după care s-ar fi constituit noile structuri de ordine. În acest discurs de

la radio s-a mai spus că vor începe negocierile dintre guvernul sovietic

şi cel maghiar pentru ca trupele sovietice să părăsească Ungaria şi că,

144

după restaurarea ordinii, vor fi create noi structuri poliţieneşti, ÁVH

(poliţia politică), urmând să fie dizolvat. Cei care au participat la luptele

de stradă au primit promisiunea unei amnistii. Ziua de 15 martie, data

izbucnirii revoluţiei din 1848, a fost proclamată zi naţională. La 30

octombrie, trupele sovietice au început retragerea din Budapesta, data

respectivă fiind importantă şi pentru eşichierul politic, deoarece a fost

dizolvat Partidul Muncitorilor Maghiari. Acesta a reapărut sub numele

de Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, la fel întâmplându-se şi cu alte

formaţiuni politice. La 30 octombrie, a reapărut Partidul Micilor

Agrarieni, iar în ziua următoare, Partidul Naţional Ţărănesc (din

Ungaria) şi Partidul Social Democrat. A fost formată Garda Naţională,

care includea forţele de poliţie şi pe cele ale răsculaţilor, iar

conducătorul acesteia a devenit generalul Béla Király. Ziua de 30

octombrie a fost catalogată ca ziua în care revoluţia a învins. Guvernul

reconfigurat, la 2 noiembrie, avea în componenţă câte 3 comunişti

(printre care János Kádár), agrarieni, social-democraţi şi 2 ţărănişti.

Poziţia Uniunii Sovietice a devenit clară, la 31 octombrie, când

Moscova a hotărât să restabilească statutul de stat satelit al Ungariei,

după ce iniţial a lăsat să se înţeleagă că era dispusă la tratative. La

adoptarea poziţiei respective a contribuit şi evoluţia crizei din Suez şi

nota oficială americană din 30 octombrie, înmânată de ambasadorul

american de la Moscova, Charles Bohlen. Prin aceasta, SUA a înştiinţat

URSS că, în ceea ce priveşte evenimentele din Ungaria, NATO nu va

acţiona în sprijinul ei. Cu intervenţia sovietică în Ungaria au fost de

acord China şi Iugoslavia, prima fiind îngrijorată de reapariţia fostelor

partide de coaliţie, iar cea de-a doua considerând că, în Ungaria, lupta

nu se mai desfăşoară împotriva supremaţiei sovietice, ci împotriva

sistemului comunist. Drept urmare, la 31 octombrie, mareşalul Ivan

Stepanovici Konev, comandantul suprem al armatelor Pactului de la

Varşovia, a primit ordin să înăbuşe „contrarevoluţia” şi să restabilească

„ordinea”.

La 1 noiembrie 1956, prim ministrul Nagy l-a convocat pe Iurii

Andropov, ambasadorul sovietic – viitorul conducător al URSS din

1982-84 – deoarece avea informaţii că se pregăteşte o ofensivă militară

sovietică. Ambasadorul sovietic a negat acest lucru. În aceeaşi zi, Imre

Nagy a anunţat retragerea Ungariei din Organizaţia Tratatului de la

145

Varşovia, totodată s-a anunţat că Ungaria devine stat neutru, cerându-se

Consiliului de Securitate al ONU să se pună pe ordinea de zi chestiunea

ungară. La această ultimă solicitare nu s-a primit niciun răspuns.

Ofensiva sovietică a început la 4 noiembrie şi luptele pe teritoriul

ţării au continuat până pe la mijlocul lunii noiembrie. Incidente

sporadice au fost înregistrate până la mijlocul lunii ianuarie 1957.

Armata maghiară nu s-a opus ofensivei sovietice, asta şi pentru că

ministrul apărării, Pál Maléter, trimis spre a purta tratative, a fost reţinut

de sovietici la 3 noiembrie, iar generalul Béla Király s-a retras spre

Austria. Principalele personalităţi s-au refugiat la ambasada Iugoslaviei

şi la cea a Statelor Unite. Conform cifrelor din 1957, ale Oficiului

Central de Statistică, la Budapesta au existat cca. 2045 victime, iar în

teritoriu 607. Cifrele ministerului sovietic de apărare arată că au fost

înregistraţi 669 de soldaţi sovietici căzuţi în lupte. Revoluţia din

Ungaria a stârnit simpatia opiniei publice occidentale, dar nu a avut

efect asupra politicii urmate de aceştia.

János Kádár, reîntors de la Moscova în ziua de 4 noiembrie,

unde plecase clandestin încă de la 1 noiembrie şi unde i s-a comunicat

că fusese desemnat spre a conduce Ungaria, a format un nou guvern.

Kádár şi membrii noului guvern format de el, la 7 noiembrie, au fost

aduşi de sovietici la Budapesta.

Asemenea evenimentelor din 1953 de la Berlin şi a celor din

Cehoslovacia din 1968 (la înăbuşirea cărora a participat şi armata

maghiară) revoluţia ungară din 1956 a avut consecinţe deosebit de

importante pe termen lung asupra percepţiei comunismului şi a

evoluţiei acestui sistem.

Primele măsuri luate de administraţia Kádár au vizat

consolidarea situaţiei interne şi evitarea izolării internaţionale, după ce

la 4 noiembrie 1956, ONU a pus pe ordinea de zi chestiunea ungară,

cerând alegeri libere şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria.

În plan intern, au fost organizate unităţi speciale pentru

asigurarea ordinii, de fapt reprimarea revoluţiei şi a urmărilor ei. Fosta

poliţie politică (ÁVH) nu a mai fost reorganizată, dar mulţi din foştii

membri ai acesteia s-au integrat în noile structuri represive, printre care

şi poliţia care a fost reorganizată.

146

După aceste evenimente, a început epoca Kádár, care ulterior a

fost caracterizată şi cu denumirea de „comunismul de gulaş”, iar

Ungaria a fost denumită cea mai veselă baracă a socialismului.

Reprimarea ce a urmat, după instaurarea regimului Kádár, a avut

urmări nefaste pentru Ungaria. Între 1956-1961, 230 de persoane au fost

executate. Între 1956-1959, cca. 22000 de oameni au fost condamnaţi la

închisoare şi cca. 13000 internaţi. Au existat 211000 de refugiaţi, din

care cca. 165-175000 nu au mai revenit.

Un eveniment important în consolidarea situaţiei a fost părăsirea

la 22 noiembrie a ambasadei iugoslave, de către Imre Nagy şi unii

dintre colaboratorii săi împreună cu familiile lor şi transferarea acestora

în România. Ei au fost ţinuţi în captivitate la Snagov până în aprilie

1957, când au fost readuşi în Ungaria şi li s-a intentat un proces, în

urma căruia 3 membri ai grupului Imre Nagy, între care şi fostul prim

ministru au fost executaţi prin spânzurare, la 16 iunie 1958.

La vizita de la Moscova, din martie 1957, a delegaţiei ungare

conduse de János Kádár, Hruşciov a reafirmat sprijinul pentru politica

acestuia, a dat asigurări că Mátyás Rákosi şi Ernő Gerő nu vor fi lăsaţi

să se întoarcă din Uniunea Sovietică. La 27 mai 1957, a fost încheiat un

acord bilateral, care a reglementat staţionarea „provizorie” a trupelor

sovietice în Ungaria, provizorat ce a ţinut până la căderea regimului

comunist.

Noul regim a făcut şi câţiva paşi pentru ca majoritatea populaţiei

să accepte situaţia creată. Salariile au fost indexate, taxele au scăzut,

puterea a acceptat dizolvarea CAP-urilor, nu era obligatorie predarea

unor cantităţi de produse, iar fostele sărbători religioase au devenit din

nou zile libere.

În general, până prin 1958, structurile şi instituţiile mai

importante ale Ungariei comuniste au fost reorganizate. Au fost şi

câteva modificări sensibile, cum ar fi formularea potrivit căreia armata

Ungariei apără Ungaria, nu „socialismul” şi mişcarea comunistă

internaţională. Până în 1958, a existat şi o concentrare a puterii în

mâinile lui János Kádár, care a rămas şef al guvernului şi al partidului.

Din 1958, şef al guvernului a devenit Ferenc Münnich.

Cu toate acestea, în societatea maghiară, au continuat să existe

grupuri care au creat probleme regimului prin rezistenţa lor pasivă.

147

În 1962, noul regim se simţea destul de sigur ca să mai facă un

pas important. În august, vechii comunişti Mátyás Rákosi, Ernő Gerő şi

încă 17 persoane au fost excluse din partid şi s-a trecut la reabilitarea

unor victime ale epocii Rákosi. Între 20-24 noiembrie 1962, a avut loc

cel de al VIII-lea congres al PMSU, unde s-a acceptat principiul politic

definitoriu epocii Kádár conform căruia: cine nu este împotriva noastră

este cu noi. În esenţă, cei care renunţau la a critica deschis partidul

puteau trăi liniştiţi. Pe de altă parte, existau o libertate relativă pentru a

călători în ţări din Vest şi posibilitatea de a face carieră pentru cei

competenţi, în economie sau în alte domenii, ceea ce a făcut ca

majoritatea populaţiei să accepte regimul Kádár.

Economia, în timpul regimului condus de acesta, a avut rezultate

bune până pe la mijlocul anilor '80. Apoi au intervenit problemele

datorate unor decizii greşite şi schimbării climatului economic

internaţional. O schimbare semnificativă a fost creşterea datoriei

externe a ţării, care a ajuns în 1980 la 9,1 miliarde de dolari, iar în 1990

la peste 20 de miliarde. Trebuie precizat că la sfârşitul anilor 1960

conducerea de partid a decis introducerea reformelor, inclusiv ale celor

privind privatizarea unor activităţi şi creşterea rolului pieţei, cunoscute

sub numele de noul mecanism economic. Reformele au fost frânate, din

1972, după ce acestea au fost criticate de către conducătorul URSS,

Leonid Ilici Brejnev (succesorul lui Hrusciov), într-o întâlnire avută cu

Kádár, dar acestea au fost din nou accentuate spre sfârşitul anilor 1980.

Ca urmare a frânării reformelor, conducerea a apelat masiv la

împrumuturile externe. Precizăm că, în perioada de după 1956, vorbim

de creşteri constant, în ceea ce priveşte venitul naţional, cu specificarea

că, în perioada 1986-1990, această creştere a fost de doar 0,3%.

Principala caracteristică a culturii, din această perioadă, este că se

baza pe aşa-numita „politică a celor trei T.” (Támogatott, tűrt, tiltott,

adică sprijinit, tolerat, interzis), creaţiile şi actele de cultură fiind

clasificate în funcţie de pro sau antimarxiste sau antisistem erau.

Primii ani nu au fost uşori nici în plan internaţional. Aici ne

referim la partenerii şi la instituţiile internaţionale, din afara lagărului

socialist. Cel mai important exemplu a fost ONU. Este semnificativ

faptul că prima călătorie oficială a lui János Kádár în Vest a avut loc în

1960, la New York, când au început negocierile cu Statele Unite, în

148

urma cărora Ungaria a devenit – în 1963 – membru cu drepturi depline

al ONU. Deşi, în martie 1963, regimul a acordat amnistie generală

pentru cei care se aflau încă în închisori, mulţi dintre cei care au luptat

cu arma în mână nu au fost elibertaţi. Mai mult, tot în 1963, între 1-3

iunie, secretarul general al ONU, U Thant a efectuat o vizită în Ungaria.

În anii 1963, 1964 câteva state occidentale, printre care Marea Britanie

şi Franţa au ridicat relaţiile diplomatice cu Ungaria la rang de

ambasadă.

Relaţiile cu Uniunea Sovietică au fost foarte importante pentru

János Kádár, indiferent de cine se afla la putere la Moscova. Prin

subordonarea pe plan extern faţă de Moscova, Ungaria compensa

reformele interne. În politica externă a Ungariei, la sfârşitul anilor 1960,

a apărut din nou preocuparea pentru minorităţile maghiare din statele

vecine, România fiind vizată în primul rând. Acesteia i s-au adus critici

mai mult sau mai puţin voalate sau chiar deschise. Regimul de la

Budapesta nu a manifestat aceeaşi atenţie critică în direcţia

Cehoslovaciei, Iugoslaviei sau Uniunii Sovietice, chiar dacă urmărea şi

soarta maghiarilor de acolo. De reţinut că, după 1956, cu excepţia

Iugoslaviei, situaţia minorităţilor maghiare din celelalte ţări socialiste

menţionate nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit şi datorită faptului că

regimul Kádár declara că politica faţă de minorităţi e apanajul ţărilor în

care trăiesc acestea. La sfârşitul anilor 1960, a fost adoptată concepţia

wind of change, denumită de către politologul israelian, originar din

Transilvania, Raphael Vago, ceea ce însemna „redescoperirea”

maghiarilor din statele vecine şi încercarea Budapestei să facă din

minorităţile naţionale punţi de legătură în relaţiile interstatale. Din acest

punct de vedere, Iugoslavia a fost singurul stat vecin cu care au fost

înregistrate anumite succese, dar care nu au mai continuat după moartea

lui Tito, în 1980, decât pe plan declarativ. Noua linie, în ceea ce

priveşte politica Ungariei faţă de maghiarii rămaşi peste graniţele ţării, a

avut un mare ecou internaţional la Helsinki, în iulie 1975. Aici, în

discursul său, János Kádár a vorbit despre pierderile teritoriale ale

Ungariei de după Primul Război Mondial. Documentele semnate acolo

erau importante şi pentru Budapesta, dar şi pentru statele vecine. Pe de

o parte era interzisă schimbarea frontierelor prin forţă armată, pe de altă

parte, pe baza documentului respectiv Ungaria putea să încerce să

149

intensifice legăturile culturale cu minorităţile maghiare de peste hotare.

Documentele maghiare de arhivă – ne referim la cele ale Comisiei de

Politică Externă al CC al PMSU – arată limpede înrăutăţirea situaţiei

minorităţii maghiare din ţările vecine. Pe această temă au existat

convorbiri între Budapesta şi Bucureşti, dar fără un succes notabil, după

cum nici guvernul de la Bonn, care urmărea cu interes soarta minorităţii

germane din România, nu prevedea un viitor prea strălucit pentru

aceasta. În acest timp, Bucureştiul a susţinut că, în România, nu există

discriminări ale minorităţilor naţionale.

După ce regimul de la Budapesta a ieşit din izolarea

internaţională, au început să se intensifice şi relaţiile cu ţările

occidentale. Printre partenerii cei mai importanţi putem menţiona, la

început, ţările neutre Austria şi Finlanda. A urmat normalizarea

relaţiilor cu Germania Federală, Vatican, Statele Unite. În anii 1980, era

un paradox că János Kádár era un politician comunist preferat de către

politicienii occidentali, dar, în acelaşi timp, în Ungaria, datorită

problemelor economice care au afectat nivelul de trai, creştea

nemulţumirea împotriva lui.

Între 20-22 mai 1988, a avut loc şedinţa extraordinară a PMSU

unde reprezentanţii acestui partid au decis să-l schimbe pe János Kádár

din funcţia de secretar general al partidului. Pe lângă considerentele

privind starea de sănătate a acestuia, în spatele deciziei erau problemele

economice, dar şi situaţia partidului, în contextul internaţional care era

în schimbare datorită slăbirii Uniunii Sovietice. Deşi populaţia era

nemulţumită din cauza problemelor economice, nu au existat

manifestaţii stradale, de amploare, pentru schimbarea regimului.

Slăbirea URSS a însemnat şi că Moscova nu mai era decisă să sprijine

militar regimurile din ţările satelit. În decembrie 1988, Mihail

Gorbaciov a declarat că URSS va micşora numărul militarilor săi din

Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Pe plan intern, regimul a avut de-a

face cu o nouă elită politică, formată la sfârşitul anilor 1980, care era

pregătită să preia puterea. În sânul opoziţiei interne a partidului erau

două orientări importante: curentul democrat sau urban, care îşi

concentra atenţia către drepturile generale ale omului şi asigurarea

posibilităţii organizării societăţii civile şi curentul naţional sau popular

care se concentra asupra drepturilor minorităţii maghiare de peste hotare

150

şi a luptei împotriva comportamentului social deviant. Una dintre cele

mai importante manifestări ale grupurilor de opoziţie a fost întâlnirea de

la Monor din iunie 1985, unde s-au întâlnit pentru discuţii membrii

celor două curente menţionate. Cei prezenţi au căzut de acord că

socialismul trebuia abolit, opinie care se regăseşte în schimbul de idei

care a existat între János Kádár şi Mihail Gorbaciov, în septembrie

1985. După acest eveniment, au început să apară şi programele acestor

grupuri. Următorul pas a fost crearea unor organizaţii de opoziţie. Le

amintim în ordinea în care au apărut: Forumul Democrat Maghiar,

Alianţa Tinerilor Democraţi, Alianţa Liber - Democraţilor.

A doua jumătate a anilor 1980 a adus cu ea şi acutizarea

contradicţiilor din interiorul PMSU, în care s-au remarcat: Károly

Grósz, Imre Pozsgay şi Rezső Nyers. Partidul avea probleme, deoarece

tinerii erau ţinuţi în a doua linie a garniturii care avea putere de decizie.

O altă problemă gravă era faptul că János Kádár nu a crezut în politica

de reforme iniţiată de Gorbaciov. Kádár sprijinea unele reforme

economice, pe plan politic sau educaţional, dar nu dorea să se meargă

prea departe pe acest drum. Pentru el era o problemă şi faptul că, prin

încercarea de a se dărâma tabuurile de până atunci, se aduceau în

discuţie unele episoade ale trecutului său, mai exact rolul pe care l-a

avut în procesele şi în execuţia lui László Rajk şi Imre Nagy. El a fost

de acord ca Grósz Károly să devină prim ministru, în iunie 1987, dar

acest lucru s-a întors împotriva lui, în 1988, când, în luna mai, structura

de conducere a partidului a suferit modificări radicale, în Comitetul

Politic intrând mulţi susţinători ai lui Grósz, Imre Pozsgay şi Rezső

Nyers, iar Grósz a fost ales secretar general. După numirea sa ca prim

ministru, acesta nu a făcut un secret din faptul că dorea să devină

succesorul lui Kádár. Din mai până pe 24 noiembrie 1988, Grósz a

îndeplinit funcţiile de secretar general al PMSU şi cea de prim ministru.

Urmaşul lui în fruntea guvernului a fost Miklós Németh. Au continuat

reformele economice şi cele politice, concomitent cu îmbunătăţirea

relaţiilor bilaterale ale Ungariei cu Germania Federală, Statele Unite,

Uniunea Sovietică (spre deosebire de Kádár, Grósz se declara un

suporter al perestroikăi). Relaţiile cu ţările din tabăra socialistă s-au

deteriorat, un exemplu special fiind relaţiile bilaterale cu România, care

au ajuns la un nivel foarte scăzut şi acesta era o problemă deranjantă şi

151

pentru URSS. Polonia, unde aveau loc reforme similare, dar care au

ajuns mai departe decât cele din Ungaria, a fost o excepţie din acest

punct de vedere. Pe plan intern, PMSU avea o relaţie contradictorie cu

opoziţia politică. Cel care a construit relaţii bune şi extinse cu forţele de

opoziţie a fost Imre Pozsgay.

Anul 1989 a fost unul deosebit de animat pentru Ungaria. La 17

februarie 1989, partidele din opoziţie au salutat faptul că PMSU a

acceptat pluripartidismul; la 15 martie, atât puterea, cât şi opoziţia au

organizat manifestaţii de comemorare a revoluţiei din 1848-1849; la 22

martie 1989, opt organizaţii de opoziţie, cele mai importante, au format

Masa Rotundă a Opoziţiei; la 22 aprilie, Organizaţia Tineretului

Comunist şi-a încetat existenţa; la 8 mai, János Kádár a fost eliberat din

toate funcţiile de conducere şi Academia Maghiară de Ştiinţe i-a

reabilitat pe oamenii de ştiinţă care au fost excluşi din rândurile

academicienilor, după cel de Al Doilea Război Mondial, datorită

simpatiilor politice; la 13 mai, a fost sistată de către partea ungară

construcţia de hidroamenajare Nagymaros-Gabčikovo; la 8 iunie, s-a

decis sistarea predării limbii ruse; în 16 iunie, a avut loc reînhumarea

lui Imre Nagy şi a altor personalităţi din grupul său; la 6 iulie, a decedat

János Kádár; la 19 august, în cadrul picnicului paneuropean, li s-a

permis primelor grupuri de est-germani să treacă graniţa dintre Austria

şi Ungaria, iar, din 10 septembrie, toţi turiştii est-germani au putut să

plece în Austria şi de acolo în Republica Federală Germania.

În acelaşi an, au avut loc, între 13 iunie şi 18 septembrie,

negocierile dintre putere, opoziţie, sindicate şi alte organizaţii, negocieri

în urma cărora s-a ajuns la punerea bazelor legale ale Ungariei post-

comuniste. Nu toate părţile au fost de acord cu cele convenite, dar nu a

existat opoziţie serioasă. La 23 octombrie 1989, a fost proclamată

republica şi a apărut în Monitorul Ungar legea fundamentală revizuită.

(Menţionăm ca o curiozitate că, până la sfârşitul anului 1989, în

Ungaria, au fost constituite peste 60 de partide.)

În octombrie, PMSU a încetat să mai existe, reformiştii fondând

Partidul Socialist Ungar.

La 10 martie 1990, a fost încheiat un acord între Moscova şi

Budapesta prin care era stabilit că, până în 30 iunie 1991, trupele

sovietice vor părăsi Ungaria.

152

În martie 1990, au fost organizate alegeri parlamentare în urma

cărora a fost format un guvern de coaliţie sub conducerea istoricului

József Antall. La 3 iulie 1990, s-a revenit la stema tradiţională cu

coroană şi, la 3 august 1990, a fost ales primul preşedinte al Ungariei

postcomuniste, în persoana scriitorului Árpád Göncz.

Alegerile locale, care au avut loc, în toamna anului 1990, au fost

actul final al tranziţiei de la sistemul monopartidist la cel de

pluripartidism.

După alegerile parlamentare din 1990, au mai avut loc alegeri în

1994, 1998, 2002, 2006, 2010. Prim miniştri în urma acestora au

devenit: în 1994 Gyula Horn (PSM), în 1998 Viktor Orbán (FIDESZ),

în 2002 Péter Medgyessy (independent propus de PSM), în 2006 Ferenc

Gyurcsány (PSM) şi în 2010 din nou Viktor Orbán.

Pe plan economic, între 1990-1998, s-au privatizat o mare parte

a bunurilor din proprietatea statului, Ungaria reorientându-şi puternic

legăturile comerciale către Occident, ca urmare a desfiinţării CAER, la

28 iunie 1991. Ţara a beneficiat de investiţii străine semnificative. Între

1990-2000, a existat şi o criză economică destul de gravă în Ungaria.

PIB-ul ţării a revenit la nivelul anului 1989 doar în 2000 şi apoi a

început să crească. În 2006, acesta se situa la 62% din cel al statelor UE,

din vremea respectivă.

După 1990, în această zonă a Europei unele state au dispărut,

altele au avut frontiere modificate sau au apărut state noi. Pe plan

extern, Ungaria a avut ca priorităţi aderarea la structurile europene şi

euro-atlantice, integrarea în organizaţiile internaţionale din regiune,

apărarea intereselor minorităţilor maghiare şi asistenţa acestora. De

reţinut că guvernele de la Budapesta abordau în mod diferit ultima

problematică, asta în funcţie de culoarea politică a guvernului respectiv.

În perioada guvernului Antall şi a celor două guverne Orbán, au existat

tensiuni între Ungaria şi vecinii ei datorită unor declaraţii ale unor

demnitari de la Budapesta şi adoptării unor legi care ofereau avantaje

minoritarilor maghiari din ţările vecine, atunci când se aflau pe teritoriul

Ungariei. Guvernele de coaliţie dintre socialişti şi liberali au abordat

mai pragmatic problema minorităţilor maghiare. Ei priveau altfel

problema naţională, concentrându-se pe ideea că, Ungaria – pentru a

putea accede la structurile occidentale – trebuie să-şi reglementeze

153

relaţiile cu vecinii. Astfel, guvernul condus de Gyula Horn a fost cel

care a încheiat tratatele de bază cu Slovacia şi România, state pe

teritoriul cărora trăiesc numeroase comunităţi de maghiari.

Reglementarea relaţiilor cu vecinii – inclusiv prin semnarea acestor

tratate – era importantă şi pentru viitorul Ungariei, ca să poată adera

mai uşor la structurile europene şi euro-atlantice.

Ţara a aderat la NATO, la 12 martie 1999 şi la Uniunea

Europeană, la 1 mai 2004. La 21 decembrie 2007, Ungaria a devenit

membră a Spaţiului Schengen. În primul semestru al anului 2012,

Ungaria a deţinut preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Ca

exemple ale participării Ungariei la organizaţii regionale, putem da

Iniţiativa Central Europeană, care şi-a încetat activitatea la mijlocul

anilor 90 şi Grupul de la Visegrád, alcătuit, în februarie 1991, de către

Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria – un grup care există şi azi.

*

Cum am mai amintit, ideea înfiinţării acestui Grup de la

Visegrád îşi are rădăcina în trecutul îndepărtat al puternicului Regat

Ungar angevin, mai exact în anul 1335, când Carol Robert de Anjou a

organizat, în această localitate pitorească, din Cotul Dunării

(Dunakanyar), întâlnirea celor trei puteri ale Europei Centrale de a-

tunci – Ungaria (Carol Robert), Polonia (Cazimir al III-lea) şi Boemia

(Ioan de Luxemburg) – cu scopul primordial de a înlesni colaborarea cu

statele vecine. (vezi pagina 43).

Iată, cercul istoriei pare a se închide.

154

Postfaţa editurii, cu date despre maghiarii de

peste hotarele Ungariei şi popoarele fino-ugrice

Noua hartă politică a Europei postbelice i-a găsit pe maghiari în

situaţia unei naţiuni care trebuia să trăiască în mai multe state, deşi au

făcut parte din acelaşi ţară mamă un mileniu întreg. Ungaria este centrul

universului naţional maghiar, iar ungurii care trăiesc acum în Slovacia,

România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Ucraina şi Austria sunt consideraţi

minorităţi ale statelor respective. Maghiarii din alte state ale lumii, unde

nu sunt consideraţi minorităţi native, ci imigrante – cum ar fi

puternicele colonii ungureşti din SUA, Canada, Australia etc., – fac

parte din diaspora.

Istoria acestor minorităţi native maghiare, care trăiesc în statele

formate ulterior pe teritoriul Monarhiei Austro-Ungare, poate fi

descifrată foarte greu, datorită faptului că aceste state le înglobează

organic în sistemul lor autohton, formându-se astfel o „istorie

minoritară” aparte, care, de multe ori, este contestată de părţi.

În volumul acesta, O istorie a maghiarilor, credem de cuviinţă să

dăm informaţii de bază şi despre acele comunităţi, care – fără voia lor –

nu mai trăiesc între graniţele Ungariei istorice.

Maghiarii din Slovacia

Maghiarii din Slovacia trăiesc în fâşia sudică a ţării, formând

patru regiuni bine conturate unde sunt majoritari sau într-o proporţie

considerabilă. În aceste regiuni există 14 oraşe majoritar maghiare şi în

jur de 10 oraşe, unde procentul comunităţii maghiare se găseşte între 10

şi 50 la sută.

Conform statisticii, în sudul Slovaciei, sunt în total 435 de

localităţi (dintre care multe cu caracter rural accentuat) în care

maghiarii sunt şi azi majoritari. Recensământul din 2011 a scos la iveală

458467 de persoane care se declarau maghiari (cu 67000 mai puţini

155

decât în 2001). Maghiarii din Slovacia constituie 8,5 la sută din

populaţia ţării.

Un pas important în viaţa acestei comunităţi a fost înfiinţarea

Universităţii Maghiare Selye János din Komárom (Komárno), denumită

după savantul maghiar din Komárom, care a introdus în circulaţie

conceptul de stres.

Viaţa culturală se organizează la un nivel înalt, un bun exemplu în

această direcţie ar fi pomenirea teatrelor maghiare din Kassa (Košice) şi

Komárom (Komárno). Aceste două oraşe – împreună cu Bratislava

(Pozsony; oraşul „dietelor de la Pojon”) – au rădăcini adânci în

conştiinţa maghiară. În Komárno-ul de azi s-a născut cel mai mare

romancier al naţiunii maghiare, Jókai Mór (vezi pagina nr. 97), ale cărui

romane romantice sunt traduse şi în limba română, cum ar fi Omul de

aur sau Faţă neagră.

La Košice (Kassa) – în catedrala romano-catolică – este

înmormântat principele Francisc Rákóczi al II-lea (vezi pagina 87-89),

iar Bratislava a fost decenii în şir capitala Ungariei Habsburgice, locul

încoronării regilor.

Actualmente comunitatea maghiară din Slovacia este reprezentată

de două partide prlamentare (MKP şi MOST-HID), primul a participat

la guvernare până în anul 2006, iar cel din urmă – care se defineşte şi ca

partidul reconcilierii maghiaro-slovace – participă în aceşti ani la

guvernarea Slovaciei. Maghiarii din Slovacia au doi europarlamentari în

Parlamentul European (anul 2013).

Maghiarii din Serbia

Majoritatea maghiarilor din Serbia trăiesc în nordul Serbiei, lângă

graniţa cu Ungaria de astăzi, în Provincia Autonomă Voivodina. Cei

circa 280000 de maghiari ai Voivodinei formeză 8 comune în care sunt

majoritari şi altele, în care proporţia lor este între 10 şi 50 la sută. Cele

mai mari comunităţi ungureşti urbane se găsesc în oraşele Subotica (în

magh. Szabadka – cca. 35000) şi Novi Sad (în magh. Újvidék cca.

12000).

156

Centrul cultural al acestor comunităţi se găseşte la Novi Sad (aici

apare ziarul maghiar Magyar Szó şi se află prestigiosul Teatru Maghiar

din Novi Sad), respectiv la Subotica, unde funcţioneză – printre altele –

Teatrul Popular Maghiar (Népszínház). Un alt centru cultural este Senta

(Zenta), cu 14429 de maghiari.

Maghiarii din Croaţia

Conform ultimului recensământ efectuat în Iugoslavia, în 1991,

pe teritoriul Croaţiei erau 22355 de maghiari. Primul recensământ croat,

din 2001, a evidenţiat 16595 de maghiari. Numărul lor s-a micşorat

datorită războiului care a însoţit dezintegrarea Iugoslaviei. La 25 iunie

1991, Croaţia şi-a declarat independenţa.

A urmat un război de câţiva ani, care a cauzat refugierea

maghiarilor în alte zone. Aceştia au înregistrat şi câteva mii de morţi,

iar satele locuite de ei au suferit distrugeri cauzate de forţele

paramilitare sârbe.

După victoria Croaţiei, începând cu 1997, refugiaţii au putut

reveni în localităţile lor. În 1995, Ungaria şi Croaţia au încheiat un

acord privind apărarea drepturilor minorităţilor maghiară şi croată din

cele două ţări. Legile croate permit minorităţilor autohtone chiar şi

autonomia culturală. Minoritatea maghiară locuieşte în mare parte în

zona rurală. Oraşul Osijek (Eszék) este centrul cultural al acestei

minorităţi. În 2011 se considerau maghiari 14048 de persoane.

Maghiarii din Slovenia

Minoritatea maghiară din Slovenia face parte, alături de cea

italiană, din grupul minorităţilor autohtone şi din acest motiv se bucură

de drepturi extinse. În Slovenia, minoritatea maghiară avea, conform

recensământului din 2002, 2258 de persoane. Marea ei majoritate

locuieşte în zona frontierei cu Ungaria. Cel mai important centru urban

al acestei minorităţi este Lendava (în magh. Alsólendva).

157

În parlamentul sloven a existat în toate ciclurile electorale un

deputat din partea acestei minorităţi. Între Ungaria şi Slovenia a fost

semnat un acord bilateral despre minorităţi, în 1992.

Maghiarii din România

Maghiarii din România reprezintă una dintre cele mai mari

minorităţi naţionale din Europa. Conform recensământului din 1992,

numărul lor a fost stabilit la 1603923 de persoane, acesta scăzând la

recensământul din 2002 la 1434377, iar în anul 2011 la 1224937 de

suflete.

Majoritatea covărşitoare a maghiarilor trăiesc în regiunea nord-

vestică a României de azi, în Transilvania, o regiune care (împreună cu

Banatul şi Partium-ul) a făcut parte administrativ sute de ani din

Ungaria.

Maghiarii din oraşe

În Transilvania de azi, maghiarii trăiesc mai ales în oraşe, iar o

altă parte în mediul rural, alcătuind sate şi comune cu populaţie mixtă

româno-maghiară sau localităţi rurale majoritar maghiare. Cele mai

mari comunităţi compacte maghiare orăşeneşti – conform datelor din

2002 respectiv 2011 (2002/2011) – se găsesc la Târgu Mureş

70108/59204, Cluj 60287/49283, Oradea 56985/46444, Satu-Mare

45298/37927, Timişoara 24287/14967, Braşov 23176/16055, Arad

22492/15463, Baia Mare 20466/13774, Carei 12596/12119, Zalău

10160/8763.

Datele din 2002 respectiv 2011 arată o tendinţă de scădere a

populaţiei maghiare urbane.

Maghiarii din Secuime (secuii)

O altă aglomeraţie compactă – de această dată şi în plan geogra-

fic – se găseşte în partea sud-estică a Transilvaniei, în regiunea istorică

numită Secuime.

158

Aici trăiesc în jur de 450000 de maghiari care sunt cunoscuţi ca

secui (vezi pagina 18, 34, 72, 91, 102), formând majoritatea absolută în

două judeţe (Harghita cca. 85, Covasna cca.75 la sută), iar în Mureş 37

la sută. Oraşele din Secuime sunt majoritar maghiare.

Date referitoare la numărul locuitorilor maghiari: Sfântu-

Gheorghe 46113/42320, Odorheiu Secuiesc 35357/32056, Miercurea

Ciuc 34359/31278 Târgu Secuiesc 18366/16618, Gheorgheni

17524/15657.

Maghiarii din Partium

În afară de Secuime, şi în partea nord-vestică a Transilvaniei de

azi se găseşte o regiune geografică mai mult sau mai puţin conturată,

formată din trei judeţe unde maghiarii reprezintă peste 20 la sută din

populaţie: Satu Mare (Szatmár) cu 34,5 la sută, Bihor (Bihar) cu 25,2 şi

Sălaj (Szilágy) cu 23,2 (date conform recensământului din 2011).

Maghiarii din Partium (Partes adnexae – vezi pagina 71, 76) fiind

geografic mai aproape de ţara mamă, şi-au dezvoltat un modus vivendi

mai apropiat de populaţia Ungariei de azi, decât acele comunităţi care

se găsesc în interiorul Transilvaniei.

În Partium (zona Oradea, Valea lui Mihai, Satu-Mare, Arad),

legăturile s-au menţinut chiar şi în perioada totalitară, datorită micului

trafic de frontieră, precum şi recepţionării emisiunilor televiziunii

maghiare.

*

După ce graniţele noi ale Europei au fost creionate, aceste

comunităţi şi-au pierdut simţul orientării cotidiene, deoarece capitala

ţării a rămas „dincolo” de graniţă, astfel primul lucru care trebuia

realizat era reclădirea instituţiilor reprezentatative. Rolul Budapestei a

fost preluat de Kolozsvár (Cluj), iar celelalte oraşe locuite de maghiari

au devenit un fel de capitale regionale. S-au (re)format instituţiile de

bază: Asociaţia Muzeului Transilvan (EME), Asociaţia Culturală

Maghiară din Transilvania (EMKE), Universitatea Maghiară Bolyai –

denumită după Ioan Bolyai (Bolyai János), fondatorul geometriei non-

euclidiene – ulterior desfiinţată parţial de regimul naţional-comunist,

159

Teatrul Maghiar din Cluj şi alte instituţii culturale cum ar fi Opera

Maghiară din Cluj.

Simţul ridicat de autoorganizare al maghiarilor din România este

reflectat şi de nenumăratele şcoli cu toate nivelele de învăţământ,

inclusiv o secţie maghiară puternică la Universitatea Babeş-Bolyai sau

chiar Universitatea Sapientia (finanţată mult timp integral de guvernul

Ungariei). Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj are instituţii (extensii

universitare) în mai multe oraşe locuite de maghiari.

Maghiarii din Ucraina

Maghiarii din Ucraina trăiesc în judeţul cel mai vestic al Ucrainei,

numit Ucraina Carpatică. Conform datelor din 2008, numărul lor este

151523.

Cele trei oraşe, în care procentul etnicilor maghiari este unul

considerabil, sunt: Beregszász (Beregovo) cu 12779 de persoane (acesta

reprezentând 47,80 la sută din populaţia totală); Ungvár (Uzsgorod)

7972 (6,80 la sută din populaţia oraşului); Munkács (Mukacsevo) cu

6975 de unguri (8,47) şi Nagyszőlős (Vinohragyiv) 3330 (14,10 la

sută).

Împrejurimile pitoreşti ale acestor oraşe sunt înrădăcinate în

conştiinţa maghiară universală ca „ţara curuţilor” lui Francisc Rákóczi

al II-lea, deoarece această fostă parte a Ungariei antebelice a fost

leagănul răscoalei antihabsburgice ale lui Imre Thököly (vezi pagina 64,

70, 87), iar apoi al lui Francisc Rákóczi.

În localităţile locuite de maghiari sunt multe plăci comemorative,

statui şi memoriale care fac referiri la istoria veche a Ungariei, aici

găsindu-se şi memorialul strâmtorii Vereţki (перевал

Середньоверецький), care pomeneşte despre intrarea ungurilor în

Bazinul Carpatic în 896 (act descris de notarul anonim al regelui Béla al

III-lea – vezi pagina 11, 12).

În cadrul Universităţii din Ungvár (Ужгород) funcţionează

Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Umaniste, în care limba de predare este

maghiara (az Ungvári Nemzeti Egyetem Magyar Tannyelvű Humán- és

160

Természettudományi Kara). În anul universitar 2009/2010, aici studiau

642 de tineri maghiari din Ucraina Carpatică, din care 283 la facultatea

cu limba de predare maghiară.

Maghiarii din SUA

Conform recensământului din 2012 în Statele Unite ale Americii

trăiesc 1537205 de cetăţeni care se consideră şi maghiari. Ei trăiesc în

comunităţi mai mult sau mai puţin compacte, cele mai mari colonii fiind

în statele Ohio (210608), New York (154465), Pennsylvania (144444),

California (131741), New Jersey (109305), Florida (106462), Michigan

(104987). Actualmente stratul de bază a acestor comunităţi ungureşti

este reprezentat pe de o parte de descendenţii revoluţionarilor refugiaţi

în perioada 1848-1849 (al căror strămoşi s-au bucurat de un respect

deosebit din partea SUA – vezi de exemplu localităţile denumite după

Lajos Kossuth, sau statuia acestuia din New York - Figura 1.), pe de

altă parte de revoluţionarii din 1956, al căror copii şi nepoţi se menţin

încă în aria culturii maghiare.

Acest fapt este demonstrat de grădiniţele ungureşti existente (de

ex. Denver, Colorado), sau de proiectul ReConnect Birthright iniţiat de

Fundaţia Kossuth, având scopul de a înlesni legăturile umane între

tinerii maghiari din SUA şi Ungaria. Dintre instituţiile ungureşti din

SUA cele mai importante sunt Biblioteca şi Asociaţia Istorică Maghiară

din New York, organul de presă Amerikai Magyar Népszava.

Hungarian Human Rights Foundation este o organizaţie, care

informează cercurile de decizie din Washington despre problemele

minorităţilor maghiare din ţările limitrofe Ungariei.

Comunitatea ungurească din SUA nu şi-a fondat un partid

propriu – precum maghiarii din România –, membrii ei activează în cele

două partide mari (Partidul Democrat şi Partidul Republican). În 1991

peste 30 de organizaţii maghiare au fondat Coaliţia Maghiară

Americană (Hungarian American Coalition) care reprezintă interesele

comunităţii maghiare în Washington.

161

Unirea virtuală a tuturor ungurilor

Odată cu trecerea timpului, istoria „celor trei Ungarii”, născute în

urma bătăliei de la Mohács (1526), respectiv ocuparea capitalei Buda de

către turci din 1541, a fost reconsiderată de nenumărate ori. Relaţia

dintre cele trei a fost şi ea concepută în diferite moduri de istorici. Un

exemplu elocvent pentru a sublinia diferenţa dintre istoricii maghiari şi

români vizavi de această „Treime” este faptul că Transilvania şi

Partium-ul (Partes adnexae) sunt concepute, în istoriografia română, ca

a treia ţară românească (alături de Ţara Românească şi Moldova).

Astfel, noţiunea de „cele trei Ungarii” (şi ceea ce reprezenta

aceasta pentru conştiinţa maghiară) şi-a pierdut înţelesul pe care l-a avut

după Mohács, alunecând încet în lumea istoriei, rămânând însă un

factor determinant al unităţii spirituale a ungurilor de pretutindeni.

În această ordine de idei, la data de 26 mai 2010, Parlamentul

Ungariei a votat cu o majoritate covârşitoare modificarea legii cetăţeniei

în aşa fel, încât aceasta să poate fi obţinută şi prin descendenţă. În urma

acestei legi, începând cu 1 ianuarie 2011 toţi maghiarii care trăiesc în

lume, pot opta şi pentru cetăţenia maghiară.

Maghiarii care s-au refugiat în Statele Unite, după represaliile din

1956 (vezi pagina 144-146) – adăugându-se descendenţilor soldaţilor

maghiari care fugeau de teroarea habsburgică din 1849 (vezi pagina

103-104) şi au luptat în Armata Nordului –, au devenit sau sunt pe cale

de a deveni (prin cerere) cetăţeni ai Ungariei. Statul ungar actual (2013)

depune eforturi susţinute pentru a identifica coloniile ungureşti din

întreaga lume şi pentru a le încuraja să-şi păstreze identitatea.

Consulatele şi ambasadele Ungariei au, în această perioadă, un caracter

mobil, diplomaţii participând la zilele consulare speciale, în metropolele

lumii, pentru a înlesni depunerea cererilor de cetăţenie.

Maghiarii care trăiesc în ţările vecine Ungariei, au şi ei dreptul să

ceară cetăţenia maghiară, dacă pot dovedi cu acte, că părinţii sau bunicii

lor au fost cetăţeni ai Ungariei, într-o anumită perioadă. Cei care au

obţinut cu succes acest act, primesc şi un card personal, cu care pot opta

pentru paşaport maghiar şi acte de bază (ca certificatul de naştere,

certificatul de căsătorie) redactate de autorităţile maghiare. Prin aceasta

162

se satisface şi o dorinţă mai veche a maghiarilor de peste hotarele

Ungariei de a avea acte oficiale, în care numele este trecut conform

ortografiei specifice ungureşti.

Congresele Fino-Ugrice

Popoarele fino-ugrice ţin legătura între ele şi după mii de ani de

existenţă separată. Ultimul congres al popoarelor fino-ugrice a fost

organizat în Ungaria (2012), la Siófok, aici fiind prezenţi în haine

populare pitoreşti chiar şi reprezentanţii unor popoare care sunt deja pe

cale de dispariţie. Primul congres a avut loc în 1992, la Syktyvkar

(capitala Republicii Komi), urmat de cel din 1996 de la Budapesta, în

2000 cel de la Helsinki (Finlanda), în 2004 cel de la Tallinn (capitala

Estoniei). Cel din 2008 a fost unul special, având loc în Siberia de

Nord-Vest, în Districtul Autonom Hantî-Manşi (oraşul Khanty-

Mansiysk), urmat de cel din Siófok (2012).

La aceste congrese, guvernele ţărilor (republicilor, districtelor

autonome) fino-ugrice, mai importante, sunt reprezentate la nivel înalt

(preşedinţi de stat sau miniştri), celelalte, prin trimişi speciali, lideri

social-culturali, profesori, activişti civili, studenţi, oameni simpli. La

congresul din Siófok de exemplu – alături de reprezentanţii guvernului

ungar – au fost prezenţi ministrul culturii din Estonia şi preşedintele

Republicii Mari (Rusia).

Legăturile Ungariei cu universităţile unor republici fino-ugrice

ruseşti, cum ar fi cu cea din oraşul Saransk (Republica Mordovia – vezi

Harta nr. 1) sau cu cea din Joskar Ola (Republica Mari) sunt strânse,

existând chiar catedre de limba maghiară, care oferă tinerilor

posibilitatea de a învăţa limba maghiară în aceste regiuni îndepărtate.

La Budapesta îşi perfecţionează maghiara învăţată şi studenţii din

Ijevsk, capitala Republicii Udmurtia (Harta nr.1).

Aceşti tineri studenţi primesc la sfârşitul studiilor diplomă de

profesor de limba maghiară (a doua specialitate). Maghiarii de peste

hotare prezintă şi ei interes real faţă de rădăcinile lingvistice comune

fino-ugrice. Un exemplu elocvent ar fi şi faptul, că acest congres a fost

invitat să-şi desfăşoare activităţile (la nivel de lucrări speciale) şi în

oraşul Cluj (Kolozsvár).

163

Anexe

Harta nr. 1. Magna Bulgaria, Magna Hungaria, 1235

164

Harta nr. 2. Partes adnexae, 1570

165

Harta nr. 3. Imperiul Austro-Ungar

166

Figura 1. Statuia lui „Louis Kossuth, the Great Champion of Liberty”

din New York, Riverside (foto: Csaba Szabó)

167

Bibliografie selectivă

Ágoston, G., Ottoman conquest and the Ottoman military frontier in

Hungary, in A Millenium of Hungarian Military History, New-York,

2002.

Andea, S., Pop I.-A. (coord.), Pe urmele trecutului: profesorului Nicolae

Edroiu la 70 de ani, Cluj-Napoca, 2009.

Bak, J. M., Király, B. K. (ed.), From Hunyadi to Rákóczi. War and

Society in Late Medieval and Modern Hungary, New York, 1982.

Bakay, K., A magyar államalapítás, Budapest, 1981.

Balázs, S., Román képviselet a dualista Magyarország parlamentjében,

vol. I-III, Cluj-Napoca, 2010.

Barta, I. et alii, Histoire de la Hongrie, 1974.

Bérenger, J., Istoria Imperiului Habsburgilor, Bucureşti, 2000.

Bertényi, I., Szende L., Anjou-királyaink és Zsigmond kora, Budapest,

2011.

Bethlen, I., Historia rerum Transilvanicarum, vol. I, Viennae, 1782.

Bibó, I., Szücs, J., Între Occident şi Răsărit, Sfântu Gheorghe, 1999.

Brandes, D., Grajdian V., Lukács O.(coord.), Scurtă istorie a bisericilor

şi comunităţilor religioase din Transilvania, Cluj, 2008.

Ciobanu, V., „Raţiune de stat şi solidaritate creştină în secolul XVII”, în

AIIAI, XXXII, 1995.

Costea, I., Solam virtutem et nomen bonum. Nobilitate, etnie,

regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), Cluj-Napoca, 2005.

Crăciun, M., Ghitta, O. (coord.), Ethnicity and Religion in Central and

Eastern Europe, Cluj-Napoca, 1995.

Cserei, M., Erdély históriája (1661-1711), Budapest, 1983.

Dumitran, A., Botond, G., pr. Dănilă, N., Relaţiile interconfesionale

româno-maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI – primele

decenii ale secolului XVIII), Alba Iulia, 2000.

Egyed, Á., Erdély 1848-1849, Miercurea Ciuc, 2010.

E. Kovács, P., Mátyás, a reneszánsz király, Budapest, 2008.

Engel, P., Beilleszkedés Európába a kezdetektől 1440-ig, in Magyarok

Európában I., Budapest, 1990.

Engel, P., Kristó, Gy., Kubinyi, A., Magyarország története 1301-1526,

Budapest, 2005.

168

Engel, P., Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-

1526, Cluj-Napoca, 2006.

Erdély története (A kezdetektől 1606-ig), vol. I, Budapest, 1988.

Etnie şi confesiune în Transilvania, Alba Iulia, 2003.

Feneşan, C., Constituira Principatului autonom al Transilvaniei,

Bucureşti, 1997.

Földes, Gy., Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956-1989,

Budapest, 2007.

Gergely, A., Istoria Ungariei, Cluj-Napoca, 2000.

Gerő, A., A polgárosodás kora, Budapest, 1992.

Gyarmati, Gy., Valuch T., Hungary under Soviet domination: 1944-

1989, Social Science Monographs, 2008.

Honfoglalás és nyelvészet , Budapest, 1997

Istoria Românilor, Academia Română, vol. V, VI, Bucureşti, 2012.

Johnson, L. R., Central Europe. Enemies, Neighbors, Friends, New

York & Oxford, 1996.

Kann, R. A., A History of the Habsburg Empire 1526-1918, Los

Angeles & London, 1974.

Kádár, J., For a socialist Hungary: speeches, articles, interviews 1968-

1972, Budapest, 1974.

Királyok könyve, Gyula, 1994.

Köpeczi, B. (coord.), Histoire de la Transilvanie, Budapest, 1989.

Kraus, G., Cronica Transilvaniei 1608-1665, Bucureşti, 1965.

Kristó, Gy., Magyarország története 895-1301, Budapest, 2007.

La Renaissance et la Reformation en Pologne et en Hongrie, Budapest,

1963.

Lendvai, P., Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri,

Bucureşti, 2001.

Magyar Kódex, Az Árpádok világa. Magyar művelődéstörténet a

kezdetektől 1301-ig, vol. I-II, Budapest, 1999.

Magyarország története,vol. I-XXIV, Debrecen, 2009-2010

Makkai, L., Histoire de Transylvanie, Paris, 1946.

Mezey, B., Government of the Transylvanian State in the 17th Century

(Princely Power During the Reign of Gábor Bethlen), Budapest, 1991.

Mitu, S., Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Cluj-Napoca,

2006.

169

Molnár, M., A Concise History of Hungary, Cambridge, 2001.

Montgomery, J. F., The Unwilling Satellite, New York, 1947.

Nagy, L., Bethlen Gábor a független Magyarországért, Budapest, 1969.

Nouzille, J., Transilvania zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, 1995.

Oppenheim, W., Europa şi despoţii luminaţi, Bucureşti, 1998.

Ormos, M., Hungary in the age of the two World Wars 1914-1945.

Social Science Monographs, 2007.

Pop, I.-A., Nägler, T., Magyari, A. (coord.), Istoria Transilvaniei, ,

Cluj-Napoca, 2003.

Pop, I.-A., Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor

până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997.

Pray, G., Gabrielis Bethlenii principatus Transsilvaniae, tom I, Pest,

1816.

Pryce-Jones, D., The Hungarian Revolution, London, 1969

Romsics, I., Hungary in the Twentieth Century, Budapest, 1999.

Romsics, I., Magyarország Története a XX. Században, Budapest, 2003

Romsics, I., Történelem, Történetírás, Hagyomány, Budapest, 2008.

Sălăgean, T., Mitu, M. (coord.), Principele Ştefan Bocskai şi epoca sa,

Cluj-Napoca, 2006.

Szakály, F., Virágkor és hanyatlás 1440-1711, in Magyarok Európában

II., Budapest, 1990.

Szegedi, E., Identităţi premoderne în Transilvania, Cluj, 2002.

Szekfü, G., Bethlen Gábor, Budapest, 1929.

Szendrei, L., A magyar múlt dicső fejezetei, Debrecen, 2006.

Szilágyi, S., Transsylvania et bellum boreo-orientale acta et documenta

(Erdély éz az északkeleti háború levelek és okiratok), tom I, Budapest,

1890.

The 1956 Hungarian Revolution. A History in Documents. edited by

Békés Csaba, Malcolm Byrne, Rainer M. János A National Security

Archive Cold War Reader, Budapest, 2002.

Ungváry, K.,The siege of Budapest: One hundred Days in World War

II, London, 2006.

Várkonyi, A. R., „Gábor Bethlen and Transylvania Under the Rákoczis

at the European Peace Negotiations 1648-1714”, în Studia Hungarica,

31, München, 1987.

170

Várkonyi, A. R., „Historical Personality, Crisis and Progress in the 17th

Century Hungary”, în Studia Historica Academiae Scientiarum

Hungariae, vol. 71, 1970.

Várkonyi, Á. R., „La coalition internationale contre les Turcs et la

politique etrangère Hongroise en 1663-1664”, în Etudes Historiques, I,

Budapest, 1975.

Veliky, J., A polgárosodás hajnala, in Magyarország krónikája, vol. 9,

Budapest, 1992.

Zöllner, E., Istoria Austriei, Bucureşti, 1997.

171

Cuprins

Prefaţă 3

De la origini până la descălecat 4

(Ferenc Páll-Szabó)

Magna Hungaria 7

Levédia 8

Etelköz (Atelkuzu) 10

Descălecatul 10

Campanii de jaf (invazii) 14

Domnia lui Géza 15

Societatea maghiară în pragul formării statale 17

Regalitatea Maghiară în Evul Mediu (1000 şi 1526) 22

(Dr. Éva-Andrea Váradi)

Perioada lui Ştefan I (cel Sfânt) (1000-1038) 22

Regii Arpadieni 25

Andrei I (1046-1060) 26

Ladislau I (cel Sfânt) (1077-1095) 27

Coloman Cărturarul (1095-1116) 29

Andrei al II-lea (1205-1235) 31

Béla al IV-lea (1235-1270) 35

Ultimii regi Arpadieni 37

Societate, economie, cultură 38

Carol Robert de Anjou (1301-1342) 40

Ludovic I (cel Mare) (1342-1382) 43

Sigismund de Luxemburg (1387-1437) 46

Iancu de Hunedoara 50

Matia Corvinul (1458-1490) 52

Vladislav II Jagello (1490-1516) 55

Ludovic al II (1516-1526) 56

172

Societate, economie, cultură 57

Maghiarii în secolele XVI-XVII (Dr.Ciprian Rad) 59

Ungaria otomană 64

Ungaria regală (Habsburgică) 66

Principatul Transilvaniei 71

Epoca Habsburgică a Ungariei (Sándor Pócsai) 86

Lupta de eliberare a lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711) 87

Perioada compromisurilor (1711-1825) 89

Epoca reformelor (1825-1848) 94

Revoluţia şi războiul de eliberare din anii 1848-1849 97

Neoabsolutismul si liberalismul habsburgic (1849-1867) 103

Dualismul Austro-Ungar 107

Istoria Ungariei în perioada 1914-2013 (Dr. László Wellmann) 117

Postfaţa editurii, cu date despre maghiarii de peste hotarele

Ungariei şi congresele Fino-Ugrice

(Csaba Szabó, Clubul Media Corbul Alb) 154

Maghiarii din Slovacia 154

Maghiarii din Serbia 155

Maghiarii din Croaţia 156

Maghiarii din Slovenia 156

Maghiarii din România 157

Maghiarii din Ucraina 159

Maghiarii din SUA 160

Unirea virtuală a tuturor ungurilor 161

Congresele Fino-Ugrice 162

Anexe 163

Bibliografie selectivă 167