Numele celtiloristorie

Numele celtilor

Vechii scriitori greci care ne-au lasat informatii despre celti au folosit numele de Κελτοί, în latina

Celtae, ca o specificare etnica, aplicabila unor popoare considerabile si foarte îndepartate. La începutul

secolului III apare un nou nume, acela de "galati", "Γαλάται", la istoricul Hieronymos din Cardia,

povestind despre invazia acestora în Macedonia si Grecia. Acelasi nume exista si în epitaful tânarului

Cydias, masacrat la Delphi, în 279. Este foarte probabil ca în acel timp, în Italia, numele de gali sa fi

intrat în concurenta cu vechiul nume de celti. Cuvintele Galati si Galli sunt folosite ca denumiri generice

si nu fac referinte la anumite grupuri de celti. Aceste diverse denumiri au fost folosite împreuna, chiar

daca anticii au vrut sa le specializeze, iar mai nou si unii istorici moderni. Multitudinea si incertitudinea et

717e42h imologiilor propuse conduc în aceeasi directie. Nu este de mirare ca aceste nume sunt greu de

explicat si ca sensul lor etimologic a disparut. Singurul lucru important este ca ele, cuvintele, numirile, nu

au o fizionomie diferita si straina de limbajul celtic. Astfel, presupunem ca avem trei forme diferite ale

aceluiasi nume, auzite la date diferite,în medii diferite si transcrise de oameni care nu aveau aceleasi

reguli ortografice. "Consoana guturala a fost transcrisa în vestul Mediteranei printr-una surda si în Grecia

printr-una sonora - poate prin influenta tartessienilor care i-au precedat pe greci în navigatia spre tarile

celtice. Este posibil, de asemenea, ca acelasi nume sa aiba doua forme: una cu o consoana dentala

terminala si cealalta fara respectiva consoana"1[1]. Este bine sa nu dam importanta nici definitiei oferite

de Caesar în primul capitol al comentariilor sale ("De bello gallico") - "cei care îsi spun celti în limba lor,

în limba noastra se numesc gali". Comentariul ne conduce la faptul ca Caesar intelege prin cele doua

cuvinte acelasi lucru, doar pronuntia fiind diferita.

În ceea ce priveste extinderea numelui de celti, marturiile scriitorilor antici au ca temelie o

reprezentare etnografica a lumii care are scopul de a echilibra marile popoare barbare si întinderea lor pe

suprafata pamântului. Trebuie mentionat faptul ca într-o vreme celtii au manifestat dorinta de a impune

strainilor notiunea unitatii lor si chiar de a-si da un nume, in sensul general. Dar acesta dorinta ori a

suferit piedici, ori notiunea unitatii continea multe lacune si implicit prea multe elipse. Celtii ne-au lasat

dovezi ale solidaritatii între grupuri îndepartate sau diferite , care au fost culese în alte parti, lucru la care

a contribuit semnificativ si existenta druizilor. Totodata, sentimentul solidaritatii s-a si diluat , limitandu-

se la acele grupuri care puteau întretine relatii politice.

Celtii nu sunt o rasa, ci mai exact ei pot fi identificati cu un grup de popoare, un grup de societati.

"Celtii ajunsera, se pare, la ideea de imperiu. Cînd ei apar în istoria romana, Titus Livius ne înfatiseaza un

1

mare regat, al carui suveran era un biturig, adica un rege al lumii, Ambicatus. El îsi trimite cei doi nepoti

sa întreprinda doua mari expeditii imperiale, una în Germania, alta în Italia. Este lipsit de sens sa ne

întrebam daca imperiul lui Ambicatus a existat"2[2] . În acest tratat, Titus Livius face referire la o traditie

celtica, fiind foarte probabil ca acel "imperiu" sa fie doar o nascocire celtica. Este posibil ca celtii,

nereusind sa creeze, sau sa formeze, un imperiu, adopta pur si simplu ideea imperiala. "Gali, celti sunt,

asadar, concepte imprecise pentru cei care nu sunt la curent cu ultimele progrese ale arheologiei numite

protoistorice. Diferenta dintre cele doua etnonime este, într-adevar, greu sesizabila. si aceasta pentru ca,

în aceasta privinta, nu exista nici cea mai elementara cronologie. Civilizatia megalitilor (dolmenele si

menhirele din epoca neolitica) este, de pilda, confundata cu cea a galilor (din cea de-a doua epoca a

fierului) etc."3[3]

Celtii sunt acele populatii ale Europei occidentale din epoca fierului (între anul 800 si începutul

erei noastre) care, probabil, nu se desemnau ele însele în acest mod si de a caror existenta marile

civilizatii clasice ale Mediteranei (Grecia, Etruria) au aflat foarte repede. Vorbim de celti mai ales în

raport cu prima epoca a fierului (din 800 pâna în 500 î.e.n.), perioada în care nu le cunoastem

subdiviziunile etnice.

Galii nu sunt nimic altceva decât celti pe care-i putem situa cu mai multa precizie, atât în timp, cât

si în spatiu. Ei sunt, în a doua epoca a fierului (500 î.e.n. si pâna la începutul erei noastre), locuitori ai

Frantei actuale, ai Belgiei, Germaniei cisrenane, ai Elvetiei si Italiei cisalpine. Romanii sunt cei care

vorbesc primii despre gali, pe care, de-a lungul timpului, îi delimiteaza geografic, în functie de raporturile

lor politice cu acestia. În secolele al IV-lea si al III-lea î.e.n., termenul de Galia desemneaza tara galilor

cei mai apropiati de romani, mai exact, Cisalpina italiana. Încetul cu încetul, ei vor dobândi, în plus, si

constiinta unei Galii transalpine, situate la nord de Alpi. În aceeasi epoca, grecii substituie termenului

Κελτοί, folosit pâna atunci, pe cel de Galati - Γαλάται, versiunea greaca a termenului "gali". Din punctul

lor de vedere, galatii sunt echivalentul termenului Galli al romanilor, care poate, totusi, sa-i desemneze si

pe celtii care au invadat Asia Mica, pentru care, de altfel, limba franceza a pastrat apelativul de galati.

Aceste distinctii pot parea mult prea subtile. Ele sunt însa usor de explicat: traduc lenta evolutie de

perspectiva a grecilor si a romanilor în diferentierea galilor - vast ansamblu de popoare extrem de variate,

legate doar prin aceeasi cultura materiala, numita celtica, grup etnic extrem de puternic, relativ stabil în

habitatul si în relatiile sale culturale întelese în sensul lor larg (rudenie, diplomatie, religie). Astfel,

caracteristicile enumerate mai sus i-au facut pe gali sa iasa relativ repede din anonimatul în care au ramas

majoritatea celorlalte popoare celtice, considerate, de aceea, periferice. Daca galii beneficiaza de o

adevarata identitate etnica si culturala, precum grecii, etruscii si persii, de exemplu, celtii, în schimb, apar

ca un grup mai eterogen si mai greu de delimitat în spatiu.

Religia celtilor

23

În antichitate religia a prezentat, prin miturile si traditiile de care era legata, un element de

coeziune sociala si un factor esential în întelegerea structurii sociale si a nivelului de civilizatie pe care l-

au atins anumite popoare.

"Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu exista nici un text despre religia celtilor continentali

redactat de un autohton. Singurele noastre izvoare sunt câteva descrieri ale scriitorilor greco-latini si un

mare numar de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-romana."4[4]. Celtii insulari, asezati în

Scotia, Ţara Galilor si în Irlanda au lasat o impresionanta literatura epica, în mare parte compusa dupa

convertirea la pagânism, dar care si-a pastrat în mare parte traditia precrestina. Poezia epica irlandeza este

o sursa nepretuita de cunoastere a acestei religii, mai ales datorita miturilor pastrate pana astazi, a caror

interpretare a servit la întelegerea diferitelor functii atribuite unora din zeii celtilor. Religia celtica avea

doua nivele, nivelul esoteric si nivelul popular, ca majoritatea religiilor vechi. Nivelul superior

presupunea o metafizica ce a fost eronat comparata cu metafizica lui Pitagora. Nivelul inferior cuprindea

o mitologie accesibila întelegerii populare si un ansamblu de ritualuri si de obiceiuri care incorporasera

elementele traditionale cu vechime chiar din epoca neolitica, provenind din cultul solar, lunar si teluric.

De vechile culturi agrare tineau culturi cum ar fi cel al apelor, al copacilor si al divinitatilor-mama. Pe

acestea se grefa magia, în special prezicerile si nenumaratele superstitii care, în Irlanda zilelor noastre, au

ajuns sa napadeasca si sa degradeze profund toata viata religioasa.

Multa vreme s-a crezut ca monumentele megalitice fusesera ridicate de druizi. Este o eroare: ele

sunt anterioare druizilor cu mai multe mii de ani. Dar druizii le-au folosit. Credintele populare spun ca

aceleasi lucruri existau si pe continent.

Daca religia celtica avea doua nivele, acestea nu proveneau dintr-o compartimentare care avea la

baza un secret anume, cum era cazul în Grecia sau în Egipt. Ele rezultau din gradul de dezvoltare intelec-

tuala a diferitelor categorii sociale care alegeau, din ansamblul foarte divers al religiei, acele practici sau

ritualuri care le conveneau. Dovada este data de prezenta în iconografia, în numismatica, dar cu

precadere, în literatura celtilor a unei extrem de diversificate lumi de simboluri si de figuri mitice care

trebuie înteleasa sau, daca este necesar, explicata.

Este normal ca într-un sistem politeist fiecare zeu sa aiba doua aspecte: unul specializat într-un

anume domeniu (vântul, marea, tunetul, secerisul, dragostea, razboiul, etc.), iar altul universal, întrucât

toti zeii nu sunt altceva decât o imagine comprehensibila a unei singure puteri divine universale si de

neînteles. Religia hindusa ne explica foarte bine acest lucru. O specializare limitata este o negare a

calitatii divine si l-ar retrograda pe pretinsul zeu la treapta de geniu.

Am afirmat ca sistemul religios al celtilor era politeist. Dar zeii lor, în unele zone, scapau

exagerarii, dar si specializarii limitante. Din 374 de inscriptii celto-romane legate de zei, 305 zei nu apar

mentionati decât o singura data. Dar se pare ca fiecare trib, sau fiecare popor, în special în Galia, îsi

atribuia un zeu propriu si-i dadea numele pe care îl dorea. De altfel, se vad deseori cupluri de zei,

4

masculin si feminin ceea ce ar simboliza unirea tribului cu un teritoriu. Fara îndoiala ca întâlnim si aceiasi

zei sub denumiri diferite. Astfel, zeul adorat într-un anumit teritoriu trebuia sa raspunda la toate nevoile,

în stadiul de maruntire sociala a societatii celtice, competenta zeului local se oprea la frontiera,

atribuindu-i astfel un caracter sacru.

Un rol foarte important în civilizatia celtilor îl ocupa druizii, care nu se limitau numai la

îndeplinirea unor acte ale cultului religios, ci aveau si unele sarcini politice. Acest lucru este deloc de

neglijat pentru ca druidismul, în felul acesta, facea legatura între diferitele neamuri celtice. Originea

druizilor este greu de stabilit, parerile fiind împartite. Unii autori moderni afirma ca druidizmul este

originar din Insulele Britanice, contestînd provenienta celtica, lucru mentionat si de Caesar, iar altii,

afirma ca în timpul lui Caesar în Britania exista o scoala în care erau bine pastrate valorile si traditia

celtilor, institutia druizilor constituind trasatura si parte integrata a civilizatiei celtice. "În esenta,

druidismul reprezinta un element de rezistenta si coeziune a neamurilor celtice, lucru subliniat de toti

autorii din antichitate la care gasim unele informatii atât asupra cultului religios cât si asupra unora din

divinitatile galilor"