Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 23 (douăzeci şi trei) Septembrie 2013

Eveniment editorial 2013 La sfârşitul lunii Septembrie

2013, Editura Humanitas va trimite librăriilor cartea biografică Momente cheie

(Defining moments) scrisă de Marius Barnard cu Simon Norval, tradusă de

Daniel E Constantinescu, Anca Constantinescu, Andrei Constantinescu, Mihaela Fărcaş şi Martin S Martin, toţi

persoane care l-au cunoscut direct pe autor .

În anul 1967, doi chirurgi sudafricani, fraţii Christiaan şi Marius Barnard au spart toate tabu-urile şi au depăşit inhibiţiile altor chirurgi conemporani, înlocuind inima unui bolnav muribund cu inima tânără şi sănătoasă a unei femei, victima unui accident de maşină. În această carte autobiografică, Marius Barnard ne spune întreaga poveste a legendarei operaţii, cu amănunte şi cu descrierea consecinţelor văzute dinlăuntrul temerarei echipe. Dar cartea este mult mai mult decât o relatare a primului transplant cardiac şi mult mai mult decât o

1

carte despre viaţa unui medic, devenit un ilustru reprezentant al chirurgiei cardiace la sfârşitul secolului trecut.

Cititorului i se înfăţişează viaţa într-o ţară îndepărtată, puţin cunoscută nouă. Autorul evocă Africa de Sud rurală în care a crescut (Beaufort West), copilăria, şcoala, descrie lumea medicală şi academică, experienţa lui politică în calitate de membru al parlamentului care s-a opus apartheid-ului şi a militat pentru drepturi civile şi egalitate socială, anii de efort pe care i-a dedicat creerii şi răspândirii unei asigurări pentru boli grave, care a cucerit lumea. În toate etapele vieţii sale, Marius Barnard apare motivat de tendinţa lui de a ajuta pe cei în nevoie, pe cei suferinzi, pe cei umiliţi şi fără putere. Tot aşa poate fi văzută şi acţiunea lui de a sări în sprijinul chirurgiei cardiace din ţara noastră, la vremea când aceasta se afla într-o stare critică. Partea “românească” a biografiei lui Marius Barnard ocupă o parte mare din economia cărţii. Cu o sinceritate uimitoare, Barnard dezvăluie şi părţile intime ale biografiei lui, relaţia cu fratele lui Christiaan, boala şi redescoperirea credinţei şi speranţei. O carte fascinantă şi originală despre o biografie de excepţie.

Cartea Momente cheie va fi lansata:

Sâmbătă 28 Septembrie 2013 la Palatul Culturii din Iaşi, în cadrul Congresului Naţional de Chirurgie Cardiovasculară (ora şi locul vor fi anunţate în zilele următoare).

Marţi 1 octombrie 2013, orele 19:00 în Bucureşti, la Librăria Humanitas Cişmigiu, Blvd Elisabeta colţ cu Str. Brezoianu (în clădirea fostei berării Gambrinus).

Sâmbătă 5 Octombrie 2013 la Sinaia, în cadrul Congresului National de Cardiologie (ora şi locul vor fi anunţate în zilele următoare).

2

Poetul lunii: Ştefan Augustin Doinaş

Biografie (dupa Wikipedia)

Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriți".

Viitorul poet urmează școala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici").[1]

Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).

Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie și critică de poezie ("mențiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").

În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.

În anul 1944 se și transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roșca, la istoria filosofiei și la

filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu ș.a.

În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).

În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un "dezgheț".

Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.

3

Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunț". ("...în redacția revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe... După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.") 

La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.

Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat înSecolul 21. Publică numeroase cărți - de poezie, de critică literară - și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.

După 1989 devine membru al Academiei Române și senator (din partea Partidului Alianța Civică) în Parlamentul României. Face și publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002.

Imediat după moartea sa, soția sa, fostă prim balerină a Operei Române, Irinel Liciu, se sinucide. Cercetări recente efectuate de un grup de cercetători ai Consililui National de Studiere al Arhivelor Securitatii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenției a devenit informator al Securității statului.

Antume:

Psalmul I

Cum să te-ntâmpin, Doamne, - cu ce rugăAi fost copac acum eşti buturugă.Vrei să mă scol eu însumi din genunchisă-ţi fiu coroană verde, să-ţi fiu trunchi?S-aşez cu vârful degetelor melepe-aceleaşi bolţi de fum aceleaşi stele?

Eu, cel bolnav de bine şi de rău, vrei să mă-nalţ aici în locul Tău.

Nu, Doamne! Sunt prea mândru ca s-acceptdestinul Tău: să cântăresc ce-i drept

4

şi ce e strâmb- nimica nu mă-mbie.Ursita creaturii-i să-L înviepe Creator. Ca un ocnaş în zeghece-aşteaptă graţierea, stau de veghelângă buşteanul Tău cu cioturi tari

până-Ţi vor creşte, Doamne, noi lăstari.

Urmasilor mei

O, voi, urmaşi, împrospătata gardăîn juru-acestui preaumil pământ!Lăsaţi-mi încă inima să ardăaici, adânc, sub lespezi de pământ.Eu sunt precum coapcul fără numece mai trăieşte-o viaţă, prăbuşit, până ce timpu-ajunge să consumeesenţa lui lemnoasă, în sfârşit.Dar peste-un veac, puteţi scurma

ţărâna:carbunele care voi fi, vibrant, vă va lăsa să ridicaţi cu mânadin pieptul ars de lut un diamant.Cercaţi atunci cu-o piatră şi mai durăsă zgâriaţi obrazul lui de foc.Iar dacă veţi vedea vreo ştirbitură, zvârliţi-l: îngropaţi-l la loc!

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrãgind vânãtoareaprin inimã neagrã de codru trecea.Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cãrarea, cânta dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi sã vânãm în pãduri nepãtrunsemistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic îşi schimbã în scorburi ascunsecopita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stãpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici.Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainteprivea printre arbori atent la culori, lãsând în culcuş cãprioara cuminteşi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dãdea buruiana-ntr-o parte:- Priviţi cum se-nvârte fãcându-ne semnmistreţul cu colţi de argint, nu departe:veniţi sã-l lovim cu sãgeatã de lemn!...

- Stãpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ.Dar el rãspundea întorcându-se: -

5

Taci...Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:- Priviţi cum pufneşte şi scurmã stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:veniţi sã-l lovim cu sãgeatã de fier!...

- Stãpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrãzneţ.Dar el rãspundea întorcându-se: - Taci...Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigã îndemnându-i spre creste:- Priviţi unde-şi aflã odihnã şi locmistreţul cu colţi de argint, din poveste:veniţi sã-l lovim cu sãgeatã de foc!...

- Stãpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ.Dar el rãspundea întorcându-se: -

Taci...Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţiicum stã în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sãlbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiarã ciudatã mã umple de sânge, oprind vânãtoarea mistreţului meu?Ce pasãre neagrã stã-n lunã si plânge?Ce veştedã frunzã mã bate mereu?...

- Stãpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohãind, sub copaci.Ascultã cum latrã copoii gonindu-l...Dar prinţul rãspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sunã întruna.Sã suni pânã mor, cãtre cerul senin...Atunci asfinţi dupã cresteşi lunaŞi cornul sunã, însã foarte puţin

Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să

fie ...

6

Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie.Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele.Păsări mari te vor căuta prin zăriducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de aniplină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproapeşi că, seara, sufletul meu, ca ţărmul care se modelează din ape, ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, eu voi fi soarele negru, pământul.Nu peste mult are să bată vânt.Nu peste mult are să bată vântul ...

Acum

Acum, că mi-a fost dată la o parte

albeaţa de pe ochi, aceea care

mă făcea să nu mai văd adevărul,

pot să aştept în deplină linişte.

Clipele şi-au recucerit nisipul

Uitat în clepsidră, iar sicofanţii

au devenit de prisos. În suflet mi

s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă

Loc apocalipsa. Dar uguitul

Câtorva guguştiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile aşteaptă pustii.

Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o

scăriţă pe care încep să cobor.

7

Postume:

Tăcere

Cresc norii cu cocoaşe de clăbucisub cerul viu cu stele pe şnururi;ogrăzile, cu umerii-n ulucidau spectrelor lunatice contururi.

Pe-aici aripi de-ntuneric, din cuibar,nocturne păsări poposesc pe casă,pe suflet, ca un cântec de mătasă,îţi poţi desface caierul lunar.

Izvoare-ntoarse-n ochi sticloşi de jdericurg codrilor în cupe pentru prânzuri...halucinante fâşii de tăceriaşteaptă-n energii de cântec să le spânzuri.

(Universul literar, L, 1941, nr. 16, 12 aprilie, p. 6, la „Poşta redacţiei“)

Sud

Un echinox nostalgic stârneşte aripi repezipeste surâsul verde de steaguri vegetalecoloanele de ape cu cânt întors în lespezidespătură pe coame heraldice ducale.

Amiaza zilei-perlă-cu despletiri solarevuieşte lung în golfuri de alge şi meduzepreludiu simfonic de lumânări stelarece va-nflori regală cu zâmbete obtuze.

Întregul aer fraged e clopot plin de glasuri,Tăcerile albastre se sfâşie-n ectenii...Din insule cu vrajă nescrisă în atlasuriVâslire de galeră aduce mirodenii.

... Aievea, echinoxul răsare-alături udiar chiotul vibrează oriunde mă întorn.În mine, revărsarea luminii de la sudO beau barbari de ceaţă din cupele de corn.Universul literar, L, 1941, nr. 16, 12 aprilie, p. 6, la „Poşta redacţiei“)

8

O, amintiri...

O, amintiri străpunse de pumnal!Atât de triste sunteţi pentru unii,otrăvuri dulci pe care doar nebuniivă sorb din cupe clare de cristal.

Mi-aduc aminte noaptea şi aluniiCe ne loveau cu frunze de opalşi trupul tău de aburi, pur şi pal,sub gura mea şi fulgerile lunii.

Şi dintr-odată parc-un vânt subţirefăcu-ntre noi un semn de despărţirestingând văpaia care ne vrăjea!

Şi iată că de-atunci aluni şi lunăsunt ne-ncetat aievea şi-mpreună,iar singură, şi-n vis, doar gura mea.

(Poezie inedită, olografă, scrisă pe o foaie de caiet cu pătrăţele cu cerneală albastră şi aflată în arhiva Monicăi Lazăr)

 

Reproduse din Apostrof »   ANUL XXIV, 2013, NR. 7 (278)

“Alte inedite Ştefan Aug. Doinaş” de Mircea Popa.

Rubrica gastronomică

Extremele culinare ale vieţii   - frugalitatea şi desfrîulde Gabriel Liiceanu Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul – le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii ’80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a „mizeriei” -România. În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei

Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei – gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora – ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la

9

prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. „Kurt, i s-a adresat ea soţului ei, am să te rog să tai tu friptura… apoi, către noi: Se pricepe grozav la tăiat friptură!”. Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei.În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. „Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid”. Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie.Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: „Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen!” „Und denke nur, Schätzchen – îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen.” („Aş zice c-am mîncat excelent!” „Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine».Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului, colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. „N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!” ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un „atelier”-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile.Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria – un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare – şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă.Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă.Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea „cîteva şpriţuri rosé”, a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre.Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) „gustările”, aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi… palinci.Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun – dulceţurile – şi către cea drăcească – brînzeturile tari şi cîrnăţăria.Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. „V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de

10

pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!”. Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară.Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu „masa de prînz”. Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. „Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară”. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi „nu mai putea”.Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la „grande bouffe”, care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii!

(Fragment din “Întîlnire cu un necunoscut” Editura Humanitas, 2011)

Spânzur ă foame : De-ale gurii în Septembrie - de Mihai Creangă.Popular i se zice Răpciune, dar mie îmi place cel mai mult dintre lunile anului, bunul şi nebunul Septembrie, când lumina zilei se îmblânzeşte şi mi se pare, uneori, că am putea trăi numai sorbind această miere a îngerilor. Smerit, dară, şi cu mare sfiiciune, vă îndemn să ne întremăm o ţâră, luând o pulpă dezosată de berbec (sau de viţel, pentru cei mai sensibili) şi să-i pregătim, după ce am sărat-o şi piperat-o, o marinată din felii de morcovi, ţelină, păstârnac, ceapă, usturoi, boabe zdrobite de enibahar şi frunze mărunţite de dafin, peste care turnăm câteva linguri de untdelemn, alte linguri de vin şi o lingură-două de oţet, cât să acopere carnea pusă într-un vas bine smălţuit şi lăsată la rece o zi-două.Apoi, o lecuţă clătită, împănăm carnea cu feliuţe subţiri de slănină afumată şi o dăm osândei cuptorului într-o tavă unsă, strecurând deasupra-i şi o parte din marinată; o mai stropim din când în când, adăugând zeamă când scade, până se rumeneşte bine. O scoatem pe un fund de lemn şi o lăsăm să se odihnească. Sosul în care am făcut carnea îl punem într-o crăticioară, cu câteva linguri de smântână şi-i dăm câteva clocote.Tăiem câteva felii de friptură şi le aranjăm pe un platou, împreună cu bucata de carne rămasq, iar legumele din marinată, sotate şi ele şi-or găsi loc pe acelaşi platou…Apoi, privind hulpavi la lumina mierie a lui Septembrie, vom trece şi la bucate mai lumeşti, pe care bine ar fi să le alingăm din urmă cu un vinişor roşu, cum ar fi Cădarca de Miniş…Poate să vină şi seara şi noaptea … şi vom auzi ţipetele lungi ale cocorilor.Al dumneavoastră,Spânzurăfoame

11

ROMÂNII

Cum sunt românii altfel ? Făgăraş12/12/2012 Autor Theophyle , Politeia World (politeia.org.ro)

Cele mai timpurii informaţii scrise cu privire la istoria Ţării Făgăraşului datează abia din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Reconstituirea realităţilor istorice ale Ţării Făgăraşului din

epocile precedente, anterioare primelor relatări scrise, este posibilă, în aceste circumstanţe, doar în funcţie de rezultatele cercetărilor arheologice, lingvistice şi toponimice. Cercetările arheologice din ultimele decenii au adus la lumină o serie de aşezări neolitice la Calbor, Hălmeag, Făgăraş şi Felmer. Aşezări din epoca bronzului aufost scoase la iveală la Cuciulata, Şercaia, Beclean, Mândra, Hoghiz, Săvăstreni şi la Ungra. De data ceva mai recentă, din epoca fierului, care coincide, în parte, cu perioada statului dac, sunt urmele de locuire constatate, printre altele, la Comăna de Jos, Veneţia de Jos, Părău, Şinca Veche, Arpaşu de Sus şi la Racoş. Cucerirea Daciei de către romani (106 d. Chr.) aduce cu sine modificări importante şi in habitatul Ţării Făgăraşului, populaţia ţinutului cuprins între Olt şi Munţii Făgăraş fiind, în parte, evacuată la nordul râului, iar zona închisă şi

supravegheată, spre est prin castrul de la Râşnov (Cumidava), iar spre vest prin castrul de la Turnu Roşu (Caput Stenarum). De-a lungul Oltului şi la nordul Ţării Făgăraşului romanii au construit castrele militare de la Hoghiz, Feldioara şi Cincşor.Urme de locuire sau doar monede din epoca romană au fost sesizate în Ţara Făgăraşului la Beclean, Făgăraş, Şinca Nouă şi Veneţia de Jos. După retragerea administraţiei romane la sudul Dunării de Jos (271 d. Chr.), o parte a populaţiei evacuată revine la sudul Oltului, în Ţara Făgăraşului. Descoperite în anul 1910 în stânga Oltului, la Feldioara, judeţul Braşov, cele două lingouri de aur cu greutate de 338,90 g, datate la sfârşitul secolului al IV-lea, în perioada împăratului Teodosiu, au fost atribuite goţilor. Prezenţa acestor lingouri de aur în Ţara Bârsei şi a tezaurului de bronz de la Hoghiz-Ungra, în Ţara Făgăraşului, datat, de asemenea, în secolul al

IV-lea, argumentează că Valea Oltului a reprezentat o cale importantă de tranziţie în epoca migraţiei popoarelor. Penuria descoperirilor arheologice din secolele următoare ar putea fi explicată prin retragea

12

populaţiei localnice în zonele înalte, ferite ale Ţării Făgăraşului, determinată de pericolul reprezentat de popoarele migratoare. Această discontinuitate majoră de locuire este întreruptă cu începere din secolul al VIII-lea, perioadă în care sunt datate câteva monede bizantine şi diverse urme de locuire. În perioada secolelor VIII-XI sunt datate descoperirile de la Dopca, Hălmeag, Mateiaş, Beclean, Săcădate, Voila şi Breaza, atribuite protoromânilor şi populaţiei slavo-române. Continuitatea de existenţa a populaţiei romanizate în Ţara Făgăraşului este confirmată însă de izvoarele toponimice. Conservarea de către localnici a numelui antic al râului Olt (Alutus), într-o formă fonetică corespunzătoare legilor fonologice ale limbii române (Alt), până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi transmiterea lui în secolele XI-XII populaţiilor nou venite argumentează această continuitate. Prezenţa pe teritoriului Ţării Făgăraşului dar şi în zonele sale limitrofe a unor toponime slave – Debran, Dopca, Lisa, Ungra, Breaza şi, respectiv, Glâmboaca, Sadu, Bran, Câlnic sau Lovnic -, şi conservarea lor în limba română într-o formă fonetică identică sau apropiată celor slave, demonstrează convieţuirea slavo-română din secolele X-XI în Ţara Făgăraşului.

Cele mai timpurii izvoare scrise păstrate, emise în prima treime a secolului al XIII-lea, confirmă imaginea şi structura etnică a habitatului Ţării Făgăraşului din secolele precedente, mediată de izvoarele arheologice, toponimice şi lingvistice. Un document emis de cancelaria regală maghiară înainte de 30 noiembrie 1223, care se referă la evenimente consumate în Ţara Făgăraşului în primii ani ai secolului al XIII-lea, între 1205-1206, relatează dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu, un pământ retras autorităţii juridice a locuitorilor săi români (terra exempta de Blaccis). Ulterioară acestor evenimente este participarea între anii 1210-1213 a unor combatanţi români şi pecenegi (Olacis et Bissenis), proveniţi în parte din Ţara Făgăraşului, la oastea comitelui Joachim de Sibiu, trimis de regele Andrei al II-lea al Ungariei la Vidin, în sprijinul aliatului său ţarul bulgar Borilă Asan. Informaţia este relatată de un document emis la Györ, la 23 iunie 1250, de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270).

O diplomă emisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1222 ne informează despre obligaţia cavalerilor teutoni, aşezaţi la Feldioara, în Ţara Bârsei, de a plăti vama la trecerea lor prin ţara românilor (terra Blacorum). Confirmând comunităţii oaspeţilor germani aşezaţi între Baraolt şi Orăştie (a Waras usque in Boralt) o serie de drepturi şi privilegii mai vechi, diploma din anul 1224 (Andreanum) confirmă acum coloniştilor şi dreptul de a folosi în comun, cu românii şi pecenegii, apele şi pădurea românilor şi pecenegilor (silva Blacorum et Bissenorum), care acoperea teritoriul Ţării Făgăraşului.

Prima atestare a regiunii Ţara Făgăraşului a fost “Terra Blacorum” (Vlahorum – Ţara Românilor), in 1222. În Evul mediu,a găzduit pe lângă populaţia sedentară românească şi comunităţi sedentarizate la sfârşitul secolului 13 ale unor variate seminţii turcice tradiţional migratoare cum ar fi cumanii, pecenegii, şi, într-o mai mică măsură uzii sau chiar bulgari turcici (originari din regiunea fluviului Volga). Astfel, documentele timpului semnalează existenţa în anul 1224 a silvei Blacorum et Bissenorum (pădurea românilor şi a

pecenegilor) între Munţii Făgăraş şi Valea Oltului, în “zona străbătută de numeroase ape, unde

13

există toponime şi hidronime de origine turcică”. [1] Pe teritoriul de azi al aşezării făgărăşene Viştea de jos a existat chiar o episcopie catolica a cumanilor. De altfel, zona etnografică a Viştei poartă denumirea de Valea Izinelor, numele “Izin” fiind de clară provenienţă turcică [2].Cumanii şi-au lăsat amprenta în denumirile comunelor care până în ziua de azi se numesc Comana, respectiv Şinca. Numele “Coman” şi derivatele sale in România totuşi nu par a avea nici o legătura cu numele Cumanilor din Evul Mediu, nu au fost atestate decât in perioada modernă iar locurile cu cea mai mare frecvenţă de astfel de nume nu a produs nici o evidenţa arheologică de aşezari Cumane. Pecenegii din Arpaş au fost consemnaţi în documentele regale maghiare ca posesori de diplome la 1222, iar satul Beşimbac (rebotezat recent “Olteţ“) se traduce prin “pârâul pecenegilor” (în germană “Bissen-bach“). Un hidronim de origine pecenegă este lacul Pecineagu din sud-estul grupei Munţilor Făgăras.Pecenegii şi cumanii constituiau aşa-numite caste “pastoralo-militare” şi există documente care îi consemnează pe pecenegii din zona Fagarasului ca participând adesea, pe lângă atribuţiile lor oficiale de “grăniceri”, ca mercenari sau voluntari în armatele diferiţilor magnaţi locali din Transilvaniei cum a fost cea a comitelui Ioachim din Sibiu. Teutonii a căror prezenţă in zonă a fost scurtă (1211-1225) au fost chemati pentru ca apararea oferita de pecenegi a dezamagit regii Ungariei. Ei au colonizat sud-vestul Transilvaniei si au construit un sistem de apărare, dar nu au avut voie să construiască cetăţi de piatră [4] “Este admis azi că intemeierea statului Wallachia (Ţara Românească) nu a rezultat in urma unei “descălicări” a legendarului Negru-vodă venind din Făgăraş in 1290 ci a rezultat in urma consolidării elementelor locale. [5] Dar, Neagu Djuvara considera ca “una din căpeteniile românilor din regiunea Făgăraş, cu nume prezumtiv de origine cumană, Toktomer-Thocomerius, poreclit (ulterior?) Negru Vodă, coboară cu ceata lui în anii

1290, şi-şi aşează “scaunul” în orasul Câmpulung” [6].Rolul cumanilor în apariţia incipientă a aristocraţiei române, deşi neinsuşit de Nicolae Iorga, este mai recent [7], din ce în ce mai insistent pus în evidenţă de o “noua generaţie” de istorici. Nu este unanimă opinia potrivit căreia “o parte din căpeteniile pecenegilor, uzilor şi cumanilor care au dorit să se aşeze printre localnici în special dintre cumani se vor fi integrat şi ei în această clasa de stapânitori de pamânturi şi de cete războinice, nobilimea sau boierimea română în devenire” astfel încât chiar onomastica primei dinastii domnitoare a

Valahiei, cea a Basarabeştilor întemeietori, pare a fi în ultimă instanţă indubitabil de spiţă cumană.[8] Prezenţa acestor populaţii turcice în Ţara Făgăraşului e importantă pentru că doar aici (şi în zona de curbură a Carpaţiilor a Milcovului) ele au constituit o considerabilă prezenţă numerică care a determinat în ultimă instanţă înfiinţarea de structuri ecleziastice proprii care le-au permis practicarea religiei creştine catolice la care fuseseră anterior convertiţi. Cumanii din Făgăraş au constituit doar un segment, o verigă relativ minoră într-o salbă ” de “Cumani” ce se întindeau de la vest din Ungaria de azi până la est în sudul Basarabiei, teritoriu unde prezumtivul domn al cumano-valahilor Basarab s-a războit cu ceilalti cumani. Unii istorici merg atât de departe încât să sugereze mai recent ca însuşi clanul din care s-a tras Basarab Întemeietorul îşi avea originile în sudul Basarabiei de azi pe ţărmurile de nord-est ale Mării Negre.[9] Alţi

14

cumani, din acelaşi spaţiu geo-politic şi acelaşi deceniu al secolului al XIII-lea, probabil, cum s-a văzut mai sus, înrudiţi cu Basarab, şi localizaţi la est de Bugeacul Basarabiei la nordul Mării Negre, au ajuns, covertiţi fiind la religia musulmană, începând din al treilea deceniu al secolui al XIII-lea în Siria şi Egipt ca gărzi personale ale mamelucilor ca mai apoi să devina componenta principală a acestei caste de conducători militari carea avea să domine politic Egiptul, cu intdermitenţe, până la debarcarea în această ţară al corpului expediţionar al lui Napoleon Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea.

Cumanii şi pecenegii par a fi convieţuit în simbioză paşnică cu populatia româna autohtonă , mulţi din ei liberi şi posesori de diplome nobiliare în Ţara Făgăraşului. In timp, au fost asimilaţi de populaţia ungară şi română din zonă. Ducatul Făgărasului a fost sub Basarab I, un fief al românilor cu aprobarea regilor Ungariei. La inceputul sec 13 ţara Făgăraşului nu era incă inclusă in jurisdicţia ungară şi numele pe care românii l-au dat acesteia este de origine română.[10]

Concomitent, românii au folosit si denumiri de localităţi, râuri şi forme de relief de origine cumana si/sau pecenegă. Un model etnic asemanător de convieţuire şi asimilare reciprocă a existat tot in Evul mediu, între meglenoromânii vlahi şi cumano-pecenegii bizantini din zona Moglen (azi în nordul Greciei nu departe de hotarul cu Bulgaria). Rămâne de stabilit dacă originile cumanilor si pecenegilor din Făgărăş au fost aceleaşi cu cele ale celor din Meglen. Numele Berivoi apare atât ca denumire actuală a unui sat străvechi din Tara Făgăraşului cât şi ca nume al căpetăniei valahe din secolul al XI-lea din Grecia de azi, “Verivoi.”

In fapt, pecenegii stabiliţi in zonă sunt supravieţuitorii refugiaţi după pierderea bătăliilor de la Levounion 1091 şi Beroia 1122 (acum Bulgaria) când practic au fost decimaţi de fortele Imperiului Bizantin La fel, cumanii refugiaţi sunt supravieţuitorii luptelor din 1223, când Genghis Khan i-a invins la Kalka (acum Ukraina).[11] Au fost acceptati de regii Ungariei cu conditia convertirii la catolicism.[12]

Boierii Făgărăşeni

Boierii făgărăşeni[13] au fost stăpâni de pământ şi de supuşi formând nobilimea românească din Ţara Făgăraşului. Ei au format elita politică şi socială a ţării, deşi n-au fost consideraţi pe deplin egali cu ceilalţi nobili ai Regatului Ungariei. [14]

În 1372 Vlaicu Vodă dăruieşte magistrului Ladislau de Dopca, ruda sa, cinci moşii in Ţara Făgăraşului. Mircea cel Bătrân dăruieşte satul Scoreiu lui Stanciul egumenul şi fratelui său Călin iar în 1400 întăreşte boierilor săi Micul şi Stoia stăpânirea peste jumătate din satul Mândra. Boierii Ion, Borcea şi Călin aveau în timpul domniei lui Mircea trei sate cu munţii care ţineau de ele, iar boierul Costea avea două sate şi jumătate[15]. În 1437 boierul Stanciu şi fratele său Roman primesc de la Vlad Dracul satele Voievodenii Mari şi Voievodenii Mici. Sporirea boieriei făgărăşene se observă în

daniile mai bogate, astfel în 1473 familia jupanului Stoica Naneş obţine de la domnul muntean Radu cel Frumos mai mult de 13 sate şi 3 munţi.

15

Spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului următor istoria Ţării Făgăraşului cunoaşte o perioadă mai agitată. În 1508 o revoltă boierească încearcă fără succes aducerea ţării sub stăpânirea voievodului muntean Mihnea cel Rău[16]. Conscripţia din 1640 numără în domeniul Făgăraşului 248 de boieri. În 1648 apar 87 boieri în domeniile Porumbac şi Comăna. În conscripţia din 1720-1721 în 53 de sate aparţinând domeniilor Făgăraş, Porumbac şi Comăna apar 725 boieri. 

Expresii şi cuvinte româneşti greşite sau rău folosite

Rodica ZAFIU | cuvinte nepotrivite

„Gusturi netunate“ De cîţiva ani, adjectivul tunat îşi urmează o surprinzătoare şi îngrijorătoare ascensiune, extinzîndu-şi rapid sensurile şi utilizările. La început, erau tunate doar maşinile; după o vreme, printr-o metaforă ironică şi cam misogină, s-a vorbit despre femei tunate.Un clip recent ne asigură că un producător de alimente congelate oferă gusturi netunate. Bănuiesc că autorii respectivului mesaj publicitar şi-au propus să se adreseze unui public-ţintă restrîns (citadin, la curent cu moda lingvistică, cu argoul juvenil preluat şi răspîndit de tabloide) şi nu presupuneau că tunat ar fi deja un cuvînt general, înţeles de toată lumea. Cred că, dimpotrivă, pentru mulţi vorbitori cuvîntul este destul de derutant, trezind asocieri familiare, dar înşelătoare.

Tunat e participiul verbului a tuna, un împrumut recent din engleză. Verbul englezesc tune („a ajusta, a adapta etc.“, folosit în sens primar cu referire la sunet), cu participiultuned şi derivatul-nume de acţiune tuning aufost preluate în română doar cu o parte din înţelesurile lor: cele legate de o modificare (cu scop de ajustare, îmbunătăţire) a vehiculelor, în primul rînd a maşinilor. Verbul a fost adaptat spontan, fără teama că ar provoca confuzii cu omonimul său vechi (moştenit din latină). E drept, există diferenţe de conjugare – în vreme ce verbul meteorologic a tuna nu primeşte sufixul -ez („acumtună şi fulgeră“), verbul tehnic e încadrat tiparului cu sufix: „Brabus tuneazăMercedes-Benz“ (titlu, Adevărul, 13.09.2012) – şi de sintaxă: verbul meteorologic e intranzitiv, împrumutul recent are obligatoriu complement direct. Pe lîngă numele de acţiune formate de la noul verb – tunatul („Tunatul la români!“,4buzzideas.blogspot.ro; „Fără să aibă experienţă în „tunatul“ maşinilor, Alexander a reuşit să-şi transforme maşina – Mitsubishi Eclipse, model 2003 – într-o replică a celebrului Lamborghini Reventon“, Adevărul, 8.09.2012) şi tunarea („discuţie despre tunarea unui cielo“, clubopel.com) –, se foloseşte şi împrumutul englezesctuning: „tuningul auto sau maşinile cu personalitate“ (9am.ro); „tuningul este o armă cu două tăişuri, poţi să creezi un model care să atragă priviri şi aprecieri sau poţi să scoţi hidoşenii care să atragă priviri şi să întoarcă stomacuri pe dos“ (romaniaforum.ro). Cu valoarea iniţială (de modificare a caracteristicilor tehnice sau estetice ale unui vehicul), tunarea se aplică mai ales maşinilor, dar Internetul e plin de referiri la motociclete,

16

biciclete sau chiar (glumeţ) căruţe tunate(vplay.ro). Verbul este în continuare marcat stilistic de asocierea cu jargonul pasionaţilor de autovehicule sau cu registrul familiar-argotic mai larg: „agaricii care îşi tunează dacia într-un stil barbar“ (youtube.com).

Sensul abstract al modificării a permis extinderea familiei lexicale a noului a tuna asupra altor situaţii: legale („vreau să-mi tunez abonamentul orange!“,forum.famouswhy.ro) sau din sfera înşelătoriei, a falsificării („tunarea actelor maşinii“, forum.4tuning.ro). Sînt tunate obiecte – „pantofi «tunaţi»“ (cdbs.biz); „blugi noi kenvelo tunaţi (ţinte şi vopsea)“ (onlinesport.ro) etc. –, dar şi persoane („tunarea prietenului“, unghiuri.wordpress.com).

A tuna este folosit cu intenţie de ridiculizare şi cu un sens inerent peiorativ cu referire la modificările produse (mai ales prin operaţii estetice) asupra aspectului fizic feminin; în acest caz, comparaţia cu o maşină nu e tocmai flatantă: „Băieţi, nu vă uitaţi după femei tunate!“ (muzica123.org); „Sînii «tunaţi» ai Vicăi sînt în mare pericol!“ (cancan.ro); „Ce tunată este Miss Chirurgie Estetică Italia!“ (click.ro); „nici tunată nu ai noroc în dragoste!“ (ibidem).

În sine, modificarea unui obiect poate fi conotată pozitiv (într-o viziune optimistă asupra progresului, a „luptei cu natura“, a originalităţii sau pur şi simplu într-o estetică manieristă, de preţuire a artificialului), dar şi negativ (într-o ideologie a superiorităţii naturalului şi a autenticului faţă de simulacru). Inovaţia publicitară se bazează pe ultimul set de valori, atunci cînd decide să vorbească despre „legume netunate“, „peşte netunat“ şi mai ales – la un nivel de abstracţie mai înalt, la mare distanţă faţă de utilizările originare – de „gusturi netunate“. Adjectivul cu prefix negativ devine un sinonim ad-hoc pentru natural (de altfel, pe site-ul respectivei firme, formulării româneşti „o lume aparte, un tărîm al gusturilor netunate“ îi corespunde, în engleză, mai banalul „a special world, a land of pure flavors“).

Extinderea semantică s-a produs, pe cît se pare, pe teren românesc. Asocierea nedorită cu verbul a tuna nu a fost pînă acum o stavilă în calea extinderilor expresive şi glumeţe: cred, totuşi, că va împiedica o instalare veritabilă a noii familii lexicale în limbă. E foarte posibil ca moda actuală să treacă, mai ales pentru că se manifestă în spaţiul prin definiţie instabil al limbajului familiar-argotic, iar tunat să se păstreze doar în jargonul tehnic. (Dilema Veche Nr. 455 din Noiembrie 2012)

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Proverbe Greceşti

Un om sărac care se însoară cu o femeie bogată, îşi ia un stăpân, nu o soţie.

O societate va deveni prosperă atunci când oamenii bătrâni vor planta copaci deşi ştiu că nu vor sta niciodată în umbra lor.

S-o învârti cândva roata norocului şi o dănţui şi săracul.

17

O inimă care iubeşte este întotdeauna tânără.

Să stai strâmb şi să judeci drept.

Două lucruri nu se pot ascunde: beţia şi dragostea.

Ceea ce este în inima celui treaz este pe limba beţivului. Începutul reprezintă jumătate din orice acţiune.

Cum vorbeşti, aşa ţi se va răspunde.

Din povestea limbii române

Dan Caragea: Despre vechea greacă şi despre cea bizantină

Adevărul 12 iulie 2013,

Influenţa Greciei antice asupra culturii traco-dacice, dar mai ales asupra Romei, este de netăgăduit. Vocabulele greceşti pătrunse în latină şi apoi răspândite pretutindeni până unde s-a extins limba cuceritorilor romani sunt, în mod tradiţional, tratate de lingviştii români laolaltă, ca latinisme, atunci când vorbim de fondul latin moştenit şi care însumează cam 1800 de cuvinte de bază, fără a lua în consideraţie derivatele. Din păcate, dicţionarele noastre explicative nu menţionează, precum o fac similarele lor occidentale, şi etimonul îndepărtat, ceea ce estompează oarecum proveninţa. Biserică, de exemplu, ne vine din latinul basilica (cum arată DEX-ul), care însă provine din cuvântul grec basiliké. Românescul braţ, ne spune dicţionarul, provine din latinescul brachium. Ar fi fost preferabil să arătăm că braţ este urmaşul local al latinescul popular braccio, care, acesta da, provine din clasicul brachǐum, împrumutat din grecescul brakhiōn . Aşa arătată calea, înţelegem mai limpede forma românească, provenienţa ei latină, dar şi ecoul grec. În a sa Istorie a limbii române (1968), Al. Rosetti face o sinteză, într-un capitol aparte, a acelor elemente greceşti, optsprezece la număr, dintre care cităm: amăgi, brotac, cuteza, drum, frică, mărgea, mic, mângâia, plai, spân, sterp, trufie, urgie, urmă, zeamă, care au circulat în spaţiul balcanic şi în Italia meridională, unde grecii au avut colonii, introduse în limba noastră de cuceritorii romani şi care sunt comune românei, dar şi dialectelor italieneşti din sud. Aşa cum s-

18

a putut vedea din inscripţiile păstrate, terminologia religioasă, bunăoară, este greacă, în acea epocă îndepărtată dominată de un soi de bilingvism greco-latin, ceea ce indică nu doar o influenţă zonală, dar şi pătrunderea timpurie a creştinismului în spaţiul lingvistic dunăreano-balcanic. Cine ajunge la Salonic şi vizitează muzeul dedicat civilizaţiei bizantine, va observa desigur, că ultima sală poată numele uneia din cărţile lui Nicolae Iorga, „Bizanţ după Bizanţ”. Organizatorul muzeului, un istoric format în capitala franceză, a fost impresionat de lectura acestei cărţi care ne poartă într-o lume ce prelungeşte până târziu lumea romano-bizantină. Aşadar, un al doilea val al influenţei greceşti apare în epoca bizantină, epocă de puternică răspândire a creştinismului şi a lexicului medio-grec, urmând ca ultimul val, cel neogrec, să se manifeste începând cu secolul al XVI-lea şi până în veacul al XIX-lea, când orientarea spre Italia şi Franţa aduc reromanizarea limbii noastre. (Asupra influenţei neogreceşti voi vorbi într-un articol viitor, pentru a păstra firul istoric al descrierii mele). Cum dicţionarul nostru cel mai popular nu operează cu distincţii etimologice fine, influenţa greacă veche şi bizantină nu poate fi înţeleasă prin simpla consultare a DEX-ului. Aflăm totuşi, cercetând istoria limbii, că, pe temeiul unor elemente fonetice, am putea vorbi de indicii cronologice sigure, dar, în multe situaţii, trebuie luată în considerare şi aria de răspândire a cuvântului. Aşa cum a notat Al. Rosetti: „o formă atestată numai în aromână nu are şanse de a fi împrumutată la o epocă veche şi provine, deci, din greaca bizantină sau din neogreacă. Sunt, apoi, unele cuvinte care, deşi larg răspândite […], nu fac parte din vechiul fond de cuvinte împrumutate de limba română şi sunt atestate numai în neogreacă.” Astfel stând lucrurile, ne vom mulţumi cu o scurtă listă de cuvinte binecunoscute şi în care se aud sonorităţile originare elineşti. Verbul a amăgi, pe care semantic îl legăm cu uşurinţă de magie, în sens de „vrajă, farmec, descântec”, se regăseşte în aromână, dar şi în siciliană (ammagari) şi sardă (ammajare), formă foarte apropiată de românescul amăgire. A cuteza este prezent în toate dialectele româneşti de la sud de Dunăre, dar şi în cele italieneşti, din Veneţia până în Sicilia. Scotezar mi se pare forma cea mai apropiată de română. Drum, aşa cum arată DEX-ul, a intrat prin slavă (drumŭ), dar este prezent în bulgară, sârbo-croată, albaneză, italiana din sud. Cu toate acestea, în acest caz, cuvântul grecesc dromós este etimonul îndepărtat. Frică ne vine, ca şi în albaneză, din grecescul phrikē. Pentru ca îl pronunţăm cu f iniţial şi nu cu p, deducem că a intrat ceva mai târziu în limbă, în epoca creştină. Am să dau şi un ultim exemplu, poate cel mai interesant. Grecescul phalagks, a ajuns în latină phalanx, de unde, cel dintâi, a apărut la noi părângă (adică prăjină). Forma latinească a ajuns în

19

franceză medievală phalange, unde, la 1213, însemna „corpuri de lăncieri bine înarmaţi”, aşa cum erau, în Grecia antică, corpurile de infanterie spartane şi macedonene. Prin extensie, pe la 1635, a început să însemne „trupe, legiuni” („les celestes phalanges”, scrie La Fontaine), iar, în 1937, vorbim de falangele spaniole, organizaţie a Spaniei franchiste, inspirate din fascismul italian. În sfârşit, în doctrina lui Charles Fourier însemna, la 1808, o asociaţie de o sută de familii. Falansterul acestuia şi al utopiştilor trebuie pus în legătură cu falangele. Pe la 1603, apare în franceză şi sensul anatomic de „oase ale degetelor”. Din franceză, toate aceste sensuri au pătruns în limba română progresiv, începând din secolul al XIX-lea. Din neogrecul fálangas ne-a mai venit, pe cale directă, un sens particular, „piesă cilindrică de lemn” de care erau legate picioarele celor condamnaţi să fie bătuţi la tălpi. Prin împrumuturile savante din epoca modernă, dar şi prin cele 624 de cuvinte de bază care ne-au venit şi din neogreacă, influenţa acestei limbi s-a exercitat de-a lungul a mai bine de douăzeci de secole, ceea ce înseamnă o influenţă lingvistico-culturală majoră. Iar pentru a ne descreţi puţin frunţile,aş zice că grecii „ne-au ţinut mereu isonul.

Dan Caragea: Despre neogreac ă ş i amintirea fanario ţ ilor

Adevărul 9 august 2013

După Bizanţ, ultimul val al influenţei greceşti, aşa cum arătam într-un text anterior, s-a resimţit, laolaltă cu cea turcă, în secolele XVI ‒ XVII şi, ulterior, de la începutul veacului următor până la sfârşitul domniilor fanariote (1711–1821). Aceste date istorice nu sunt decât nişte jaloane, mai corect ar trebui spus: în secolele XVIII ‒ XIX.

Începând cu secolul al XIV-lea, influenţa bizantină în limba noastră intră în declin, după cum observă, cu îndreptăţire, G. Ivănescu în a sa Istorie a limbii române: „Influenţa greacă asupra poporului român este, după 1300, cam tot atât de slabă ca şi după 1185, când se înfiinţează al doilea imperiu bulgar…”. Se pot enumera foarte puţine cuvinte împrumutate direct din medio-greacă: arvună, agonisi, catadicsi, economisi etc. Termenii eclesiastici (icoană, diacon, psalm etc.), dar şi cei laici (argat, vistier etc.), vor pătrunde de acum în limbă prin intermediar slav, pentru ca, mult mai târziu, în perioada zisă a umanismului, să constatăm o

20

„reîntoarcere” a cărturarilor la calea directă. În secolul al XVII-lea, mitropolitul Simion Ştefan scria: „Iar noi le-am lăsat cum au fost în isvodul grecescu văzând că alte limbi încă le ţin aşea...” (Noul Testament, Bălgrad, 1648). În privinţa termenilor laici, iată ce ne spune D. Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae: „…după ce moldovenii au început să aibă afaceri numeroase cu grecii, turcii şi polonii, şi din limba acelor neamuri au început să fie frecvente în gura moldovenilor mai multe cuvinte, ca de la greci: pedeapsă, chivernisire, procopie, blăstem [postverbal al lui „blestema” din lat. pop. blastimare (= blasphemare)], azima, drum [prin sl. drumŭ (cf. bg., sb., cr. drum, alb. dhrom)], pizmă [prin sl. pizma, cf. sb. pizma, bg. pizm]”. Din ceastă etapă, şi chiar ceva mai înainte de veacul al XVII-lea, influenţa se va menţine constantă, atingând apogeul în epoca fanariotă, o epocă de „condominion gréco-turc” (L. Gáldi) şi în care se atinge întreaga sferă a vieţii sociale. Începând cu a doua jumătate secolului al XIX-lea, majoritatea acestor termeni vor dispărea din limba curentă, sub presiunea reromanizării. În consecinţă, deşi „bilingvismul româno-grecesc” n-a afectat decât boierimea, categorie socială căreia îi aparţineau majoritatea cărturarilor, nu putem ignora o circulaţie mai largă, aşa cum se poate observa la poeţii Văcăreşti, C. Conachi, la I. Ghica ori V. Alecsandri. Să ne întoarcem însă la vremea fanarioţilor. Mulţi vor fi simţit culorile şi izul acelei epoci în romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi. Şi pentru că prologul pare incredibil de actual, nu mă pot abţine să nu-i citez măcar finalul: „Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără a le simţi toate virtuţile din lume, ciocoiul, îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic. Inima lui asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi particulari; funcţiile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pâinea nenorociţilor funcţionari. Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.” Găsim, printre cuvintele care s-au păstrat până în momentul actual, termeni legaţi de religie, administraţie, floră, şcoală ş.a.m.d. Iată şi un mic inventar, în ordinea descrescătoare a productivităţii, al celor mai

21

importante elemente (cf. şi Mihai Dinu, Personalitatea limbii române, Cartea Românească, 1996): sigur, patimă, smalţ (sau germ. Schmalz, sugerat de Tiktin, păstrat şi de Ciorănescu; probabil etimologie dublă), condei, maimuţă (sau tc. maymun), sfoară (sau sl. sŭvora), zugrav, bărbier (sau it. barbiere), prisos, stivă (sau bg. stiva), zahăr, cămară, desagă (sau bg. disagi), plapumă, strachină, zmeur, alică, argăsi, buzunar, cărturar, chivernisi, cort, dichisi, dram, folos, franzelă, ieftin, lipsi, mărgărit, plictisi, schimonosi, sosi, spătar („dregător”), trandafir etc. Cititorul va trebui prevenit în legătură cu aceste inventare. Cum lexicografia comunistă a fost debilă şi cum nici astăzi nu avem un dicţionar istoric al limbii, se amestecă, în lista citată, termeni din greaca bizantină cu cei din neogreacă, căci dicţionarele recente nu fac distincţie. De aceea, voi încerca să iau în discuţie doar unele aspecte despre vechi şi actual în limba noastră. Este evident că multe din cuvintele care circulau în epocile la care ne-am referit sunt astăzi definitiv uitate. Chiar şi o persoană cu o buna cultură are, fireşte, dificultăţi de înţelegere integrală a textului lui Filimon şi va simţi nevoia ca ediţia pentru publicul larg să includă un glosar. Să nu uităm că autorul însuşi a introdus note explicative în textul său. Există însă şi cazul contrar, acela în care cuvintele s-au instalat parcă în limba noastră de zi cu zi, fără a ne putea imagina un orizont de dispariţie. Cum am putea spune altfel decât fasole, lămâie, piper, portocală, rodie, castană, salată, stafidă, caisă, curmală sau trandafir, garoafă, iasomie? Pentru problematica vechi/actual, vom trece în revistă câteva situaţii: cazuri în care au apărut sensuri noi, cazuri când cuvântul se menţiune constant în uz, cazuri de diferenţiere prin concurenţa sinonimică, cazuri în care cuvântul abia mai dăinuie în sincronie şi, în sfârşit, cazuri de „înnobilare” literară. Să le luăm pe rând: În Dicţionarul enciclopedic ilustrat, elaborat de Candrea şi Adamescu, acolisi apare ca reflexiv cu următoarele sensuri: „1. a se lega duşmăneşte de cineva, a se ţine de capul cuiva căutând să-i facă rău, a nu-i da pace îndemnându-l la ceva. 2. a nu lăsa din stăpânire ce a apucat odată.” Să vedem acum un caz în care sensurile apar şi dispar. Lazăr Şeineanu defineşte chivernisi astfel: „1. a administra, a conduce trebile ţării; 2. a se ocupa, a trăi din; 3. azi (ironic) a procopsi pe cineva dându-i o funcţie, a-l pune în pâine; 4. a se procopsi, a se înavuţi (sens din epoca fanariotă când funcţionarii se înavuţeau prin abuzuri şi jafuri”. După mai bine de o sută de ani, a apărut, conform DEX-ului, un sens nou (vezi 2): „(Pop. şi fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. şi refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. şi tranz. A ajunge sau a face să ajungă la o situaţie materială bună; a (se) căpătui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. şi refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).”

22

În opinia mea, sensurile dominante sunt astăzi 2 şi 3, după cum putem observa şi în limbajul jurnalistic: „Chestia e ca Polonia n-a ajuns la mâna FMI-ului pentru ca şi-a chivernisit mult mai bine banul public decât au făcut alte ţări din zonă….”; „Putin s-a chivernisit cu o avere de peste 40 de miliarde de dolari.”; Istericale, la plural, este un termen frecvent în limbajul familiar atunci când vrem sa numim crizele unei femei cu o personalitate histrionică. Fiind legat, ca şi nevricalele, de trăsături comportamentale negative şi pregnante, nu se poate bănui decât o anume constanţă în frecvenţa folosirii de-a lungul timpului. „Soţia lui DSK a făcut istericale şi a urlat «ca un animal» când a aflat de acuzaţiile de viol ale «jumătăţii» ei” sună un titlu recent din Jurnalul naţional. Molipsi şi contamina sunt sinonime, ultimul neologic, dar molipsi, în combinatorii, are alte preferinţe. L-am auzit legat de căscat, lene, râs etc. unde contamina nu-l poate substitui. Nu am auzit încă pe nimeni că s-ar fi contaminat de râs (sic!): „Ha-ha, hi-hi, ho-ho, s-a molipsit de râs şi Boby Porumbacul!” Mamoş (= obstetrician, ginecolog) însă va dispărea din limba ţăranului într-un viitor nu prea îndepărtat. Astăzi poate apărea în limba literară doar din necesităţi stilistice. Iată o fraza desprinsă dintr-un blog: „Câteva vorbe înainte de tren: din ce-a spus Doina ieri mi-a plăcut mai ales cum l-a descris pe Mircea Cărtărescu drept un «mamoş» al grupului de la Tescani, dar şi cum înţelege ea poezia ca naraţiune, ca poveste.” Deşi rigă (=rege) apare în DEX ca învechit, atâta vreme cât se va studia poezia lui Ion Barbu, nu văd cum tinerii nu l-ar asimila: „Nuntaş fruntaş ! / Ospăţul tău limba mi-a fript-o, / Dar cântecul, tot zice-l-aş, / Cu Enigel şi riga Crypto.” Dacă fiecare din noi am păstra în suflet măcar câte un cuvânt ce se stinge, sunt încredinţat că am putea deveni o naţiune cu adevărat bogată.

Interview-ul lunii: Neagu Djuvara despre Războiul de 77 de ani (1914-1991), destinul civilizaţiilor, rolul istoric al “marginalilor”, ortodoxie, viitorul occidentului european.

23

Cine a câştigat Războiul de 77 de ani (1914-1991)?. Interviu cu Neagu DJUVARA

Domnule Djuvara, ati deschis Conferintele Teatrului National cu o tema intitulata Razboiul de 77 de ani (1914-1991). Sala a fost arhiplina, dupa conferinta ati mai raspuns inca o ora la intrebari. Care este rezultatul razboiului de 77 de ani?Am indraznit sa lansez o formula, care sper sa prinda la istoricii din viitor. Parerea mea este ca a fost un singur razboi intre 1914 si 1991; razboiul rece face parte dintr-o singura infruntare, care se termina cu prabusirea Uniunii Sovietice. Si ma leg de o teorie a mea de filozofie a istoriei: civilizatia occidentala reface, ca toate celelalte civilizatii, un ciclu.

Teoria dvs. a fost exprimata in Civilizatii si tipare istorice, si acolo sustineti ca „toate civilizatiile se termina intr-un imperiu care acopera intreaga lume la data respectiva“. Ce civilizatie s-a impus dupa 1914?Eu am preluat teoria de la Spengler, care identifica, de-a lungul istoriei, mai multe civilizatii. Ultima este civilizatia occidentala. Avem o prima tentativa de hegemonie europeana in vremea lui Carol Quintul, care esueaza din cauza Frantei. Franta are si ea o tentativa de hegemonie europeana prin Richelieu, Mazarin, Ludovic al XIV-lea. Putem vorbi de o adevarata hegemonie culturala si militara a Frantei in veacul al XVII-lea si al XVIII-lea, pina la caderea lui Napoleon. A treia tentativa va fi a germanilor de la Bismark si pina la Hitler. Ajungem la ultima faza, care este razboiul de 77 de ani. incepe in 1914. La mijlocul razboiului de 77 de ani, ramin in picioare Statele Unite si Uniunea Sovietica, adica doua tari mari si periferice. Dupa 1945, oamenii de virsta mea au trait zeci de ani de angoasa: Cine va invinge? Cind a reusit Uniunea Sovietica sa trimita primul Sputnik in spatiu, inaintea americanilor, ne intrebam: sa fie rusii mai tari decit americanii? Eram ingroziti. in plus, exista la intelectualii francezi din Occident un fel de mafie intelectuala pro-stingista. Eu nu uit niciodata ca in 1954 au aparut in Le Monde, ziarul considerat cel mai serios din Franta, doua pagini uriase in care ni se explica, cu fel de fel de cifre, ca in 1984 Uniunea Sovietica va depasi Statele Unite din punct de vedere economic.

Le Monde nu era ziarul comunistilor.Se infiltrase, si acolo, un fel de simpatie pentru extrema stinga. Le Monde a fost foarte vinovat pentru sosirea socialistilor la putere. Le Monde l-a darimat pe Valery Giscard d’Estaing si l-a adus pe Mitterrand la putere. Sa stiti ca nici acum francezii nu sint lecuiti. Dovada toata harababura care este in Franta. Eu sint foarte pesimist asupra viitorului Frantei. Din lumea occidentala, francezii sint cei mai bolnavi.

De ce sint cei mai bolnavi?Pentru ca sint cei mai batrini. Si-au facut ciclul. Ei sint primii care au inceput sa scada din punct de vedere demografic. Pe vremea lui Napoleon, Franta avea 26 de milioane de locuitori, tot atit cit Rusia. Anglia avea cinci milioane.

Dvs. cum ati scapat de acest mediu comunist francez? Ati ramas in Franta in 1947. Draga, cind esti roman si esti sub ocupatie sovietica, n-ai cum sa fii comunist. Noi eram visceral ingroziti de priza pe care comunismul o putea avea in Franta.

24

Credeti ca Franta s-a desteptat din somnul comunismului?Partial. S-a pastrat o mentalitate stingista, socialista, vizibila si la ultimele demonstratii: sa pastrezi toate avantajele pe care le-ai dobindit de la fostul guvern socialist. Acestea sint, de multe ori, exagerate. Si astazi mentalitatea socialista predomina; este aceea prin care trebuie sa primesti un post, in care te conservi pina la moarte. in America, tinarul care are o meserie stie ca dupa doi ani poate sa-si schimbe locul de munca sau localitatea. Francezul nu vrea sa schimbe nimic in comportarea sa. Ei lupta cu indirjire impotriva acestei legi a lui Villepin, care spune ca tinarul absolvent ar trebui sa accepte sa faca imediat o meserie, dar sa poata sa fie si dat afara daca nu face fata. Mentalitatea socialista este catastrofala in Franta. Timp de veacuri au avut o foarte buna clasa de functionari, iar acum au niste functionari sclerozati. Li s-au dat prea multe avantaje, trebuie deschis geamul sa se mai aeriseasca incaperea, sa mai plece unii, sa mai vina altii, sa se mai vinture piata muncii.

E asa un suspans in dialogul nostru... Cine a cistigat Razboiul de 77 de ani?Statele Unite, bineinteles. Ei sint si ultimii veniti in competitie si cei mai tineri. Au toate calitatile ca sa fie invingatori. Ei sint imperiali. Asta am si spus-o in cartea mea pe care o scriam in anii ’60.

Cind spunem ca sint imperiali, conotatia este negativa sau pozitiva?Pozitiva. Adversarii Statelor Unite au spus ca erau imperialisti. Aia este o formula negativa sau peiorativa. Statele Unite nu sint imperialisti, sint deja imperiali. Eu spuneam aceste lucruri in anii ’60, cind nu era clar ca ei ii vor darima pe sovietici. Statele Unite au cistigat razboiul de 77 de ani. Unii incearca sa minimalizeze impactul Statelor Unite asupra lumii contemporane. Circotasii amintesc de unele esecuri – Coreea, Indochina... Dar eu raspund: ginditi-va la Imperiul Roman, de cite ori nu s-a poticnit, dar a ramas un imperiu.Care sint consecintele pentru lumea noastra, prin aceasta victorie a Statelor Unite?Consecintele sint foarte importante: vom avea o pace relativa, cel putin in Europa, razboaie „intre noi“ nu vor mai fi. Tot ce reprezinta civilizatie occidentala nu se va mai confrunta, cel putin o suta de ani de acum incolo. Si nimic nu va mai misca in contra vointei Statelor Unite. Peste tot unde este o buba in lume se rezolva numai cu interventia Statelor Unite. Nu vedeti ca in Europa noastra, in Iugoslavia, n-au fost in stare francezii si cu nemtii sa rezolve conflictul? Si a trebuit interventia Statelor Unite. America rezolva ceea ce altii n-au putut. Sigur, pot sa fie persoane carora sa nu le convina acest tip de rezolvare, al Statelor Unite. Zic unii ca Statele Unite au distrus Iugoslavia. Stati putin, Iugoslavia s-a distrus singura, n-au distrus-o americanii.Unde e Romania in tot acest razboi si in finalul acestui razboi in care, spuneti dvs., inregistram victoria Statelor Unite?Romania are o situatie destul de paradoxala. Ea este venita tirziu in cadrele civilizatiei occidentale. Pe noi ne-a blocat, mai intii, ortodoxia, care a facut sa evoluam altfel decit Europa occidentala. Sa nu imi luati in nume de rau, dar e clar ca ortodoxia a fost o frina in asocierea noastra la ideile occidentale. De pilda, Renasterea n-a putut sa patrunda la noi. Si pe urma au venit otomanii, care ne-au impiedicat categoric sa fim occidentali. De pilda, copiii boierilor nu puteau sa calatoreasca in Occident. Au fost si exceptii. De pilda, Constantin Cantacuzino, care, cu permisiunea Marelui Vizir, a putut sa petreaca un an in Italia. Dar astea sint exceptii.

O sa fiti criticat pentru aceasta afirmatie, ca ortodoxia a impiedicat occidentalizarea Romaniei.

25

imi asum aceasta afirmatie. Dar sa stiti ceva: ortodoxia a impiedicat occidentalizarea Romaniei mai putin decit in alte tari, cum ar fi Rusia, Grecia. Ortodoxia romaneasca nu a fost retrograda, dar apartenenta la ortodoxie si ramasitele civilizatiei bizantine au facut ca noi, inainte de 1800, sa nu participam la civilizatia occidentala. Baga de seama, noi nu avem literatura romaneasca decit la vreo 30 de ani dupa ce am inceput sa adoptam alfabetul latin. Si aici a fost o problema. Dupa 1800, cei mai liberali dintre guvernantii nostri au vrut sa introduca alfabetul latin si a fost un fel de rascoala a batrinilor: Cum sa invatam noi un alt alfabet? Si atunci s-a decis sa nu o luam brutal: s-au introdus doar citeva litere latinesti. Daca va uitati pe citeva din diplomele boieresti de la 1840, veti vedea ca jumatate dintre litere sint latinesti, jumatate sint chirilice. Noi abia cu secolul al XIX-lea am avut alfabet latin in integralitate; hotarirea este luata sub Cuza Voda, care zice: gata, vom scrie numai cu alfabet latin. (Fragment)

Din istoria comunismului românesc (1):

Ana Pauker, «un boa constrictor care tocmai fusese hrănit»

 

 Întoarcerea  delegaţiei româneşti de la Moscova, 27 iunie 1947. Ana Pauker e în centru, iar în dreapta ei pe Dej.

     Ana Pauker-The Rise and Fall of a Jewish Communist (Ana Pauker-Ascensiunea şi căderea unui comunist evreu), de Robert Levy, a fost publicată de Editura California University Press, din Los Angeles, SUA Volumul a fost tradus şi în limba română

la Editura Polirom, cu titlul Gloria şi decăderea Anei Pauker.

Cititorul român se va întreba mirat de unde provine acest interes pentru Ana Pauker din partea unui scriitor american şi, mai ales, publicarea acestei cărţi de către o editură de prestigiu ca aceea a Universităţii statului California. Răspunsul este dezarmant de simplu: Ana Pauker a fost prima femeie ministru din istoria lumii. La decenii distanţă, au apărut pe rând şi alte femei celebre cu rang de ministru şi chiar de prim-ministru (Indira Gandhi, Golda Meir, Hillary Clinton, Margaret Lady Thatcher). 

26

Autorul cărţii de faţă, Robert Levy, este doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles. Iar cele 17 pagini cu bibliografia cărţii denotă un studiu aprofundat al carierei Anei Pauker. Pentru eventualii cititori sceptici sau ostili acestui subiect de studiu, este edificator aforismul tipărit de autor ca motto pe prima pagină a cărţii sale: „În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, era Ana Pauker... Totdeauna când mă aflam în prezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa” (Ileana, Prinţesă a României, Arhiducesă de Austria, în lucrarea I live, again).

Editura americană a acestei biografii a Anei Pauker subliniază că faptul cel mai uluitor al carierei sale este acela că a progresat într-o ţară care dispreţuia profund femeile şi evreii. Ea apare în această carte ca o femeie de o remarcabilă putere, dominată de conflict şi contradicţii mai mult decât de dogmatism. Prestigioasa revistă americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”. Cartea enumeră cu exemple cum a sfidat în mod repetat Ana Pauker directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) şi de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.

De la Hannah Rabinsohn la Ana Pauker

 Autorul prezintă cariera ei, metodic şi fără menajamente. Ana Pauker, la naştere Hannah Rabinsohn, s-a născut la 13 februarie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei sărmani, în care nu se vorbea româneşte, ci idiş. Tatăl ei, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. Mama sa era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn primeşte prima ei angajare ca învăţătoare la clasa I a şcolii primare evreieşti. În anul 1915, ea se înscrie în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, aderă la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia. A nu se confunda cu Karl Pauker, bărbier din Budapesta, căzut prizonier la ruşi în Primul Război Mondial şi devenit, din 1924, unul dintre bodyguarzii lui Stalin. Karl va fi promovat de Stalin şef al Gărzii Kremlinului, funcţie pe care o ocupă până în anul 1937, când va fi arestat şi împuşcat fără judecată, fără a fi reabilitat postum.

În realitate, nu şi-a denunţat soţul, pe Marcel

 În anul 1921, soţii Pauker aderă la Partidul Comunist din România. Primul lor copil, o fetiţă, Tania, moare de dizenterie la 7 luni de la naştere. În anul 1926, la Viena, se naşte fiul lor Vlad, iar în 1928, la Moscova, se naşte fiica lor Tatiana. În anul 1932, Ana a mai făcut la Moscova o fetiţă, Maria, cu Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, sunt plasaţi în case

27

de copii din URSS, iar Maria va fi crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.Arestată şi brutal maltratată de mai multe ori, Ana şi Marcel Pauker au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia, unde ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky – adevăratul şef al Cominternului. În anul 1934, Ana se reîntoarce în România, unde, un an mai târziu, este arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare. Pe când era închisă la Doftana, Ana află despre arestarea în URSS a soţului ei Marcel de către NKVD, dar abia în anul 1959 va afla că Marcel a fost împuşcat încă din 1936.

 

Temuta „Tovarăşă Ana”

 Autorul demontează cu detalii concrete legenda falsă potrivit căreia Ana l-ar fi denunţat bolşevicilor pe soţul ei ca fiind troţkist. În luna mai a anului 1941, aceasta este eliberată din închisoare şi predată grănicerilor sovietici, în schimbul parlamentarului Ion Codreanu, aflat în închisoare în URSS.După invazia URSS de către nazişti, Ana Pauker lucrează la postul de radio moscovit România Liberă şi organizează primele divizii ale Armatei Roşii formate din voluntari români căzuţi prizonieri în URSS. Interesant de menţionat că printre iscăliturile liderilor bolşevici care au decis dizolvarea în 1943 a Cominternului se poate vedea şi semnătura Anei Pauker. De fapt, şi în

28

memoriile lui Gheorghi Dimitrov, recent publicate în SUA, se confirmă că Ana Pauker era în fruntea grupului de comunişti români aflaţi la conducerea Cominternului de la Moscova.

În septembrie 1944, Ana Pauker revine în România cu grad de general în cadrele active ale Armatei Roşii şi cu mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român. Aici, Ana va activa ca lider neoficial al CC al PCR până în octombrie 1945, când este ales secretar general Gh. Gheorghiu-Dej. În realitate, Ana Pauker va rămâne pentru anii următori liderul de facto al României, cu funcţii în secretariatul CC al PCR şi membră a Biroului Politic. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker impunea celor din jurul ei, cu prezenţa sa energică, hotărâtă şi curajoasă la dezbateri complicate pe care alţii le tratau cu prudenţă. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-şi înceapă cuvântările din România cu declaraţia tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:...”.

Şi se făcea linişte în sală pentru că se ştia că ea nu exagera deloc. Rămân nedesluşite metodele prin care Ana Pauker şi-a câştigat accesul la Kremlin, unde era cunoscută şi temută de toţi ca „Tovarăşa Ana”. Acest lucru îl spune şi Gh. Dimitrov, care era şeful ei la Moscova. Se cunoaşte acum din stenogramele şedinţelor Biroului Politic sovietic că Molotov insista ca Ana Pauker să fie secretarul general al PCR şi nu Gheorghiu-Dej, dar s-a opus Stalin. Acesta este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”. Tot Molotov este cel care a intervenit personal la Bucureşti pentru eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat după decesul subit al lui Stalin de la 5 martie 1953. Practic, Molotov i-a salvat viaţa pentru că Gheorghiu-Dej pregătise suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rămas celebru în epocă pentru fraza lui dispreţuitor de hilară: „...construirea socialismului în România poate să mai aştepte până îşi dă Ghiţă (Dej) bacalaureatul” (pag.151).

Autorul acestei biografii aduce detalii inedite despre unele aspecte ale activităţii Anei Pauker ca ministru de Externe, detalii care au fost ascunse publicului până acum. Sunt oferite exemple edificatoare în acest sens din masivul dosar de documente ale Anei Pauker de la Cancelaria CC al PMR, devenite accesibile istoricilor români şi străini. Robert Levy a avut acces la aceste documente şi le menţionează în cele 17 pagini ale bibliografiei, aflate la sfârşitul cărţii.

Ana Pauker, oponent al colectivizării

 Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forţate a agriculturii României. În anul 1950, ea s-a internat într-un spital din Moscova pentru tratament contra unui cancer depistat la sân. În absenţa ei din ţară, comuniştii de la Bucureşti au declanşat o campanie accelerată de colectivizare forţată a agriculturii româneşti. După întoarcerea de la Moscova a Anei Pauker ,nu s-a mai putut constitui, din cauza opoziţiei ei, nicio gospodărie agricolă colectivă în tot cursul anului următor. Ea începuse să fie văzută drept o apărătoare a micii gospodării ţărăneşti, spre furia consilierilor sovietici aflaţi pe atunci în România.

Lista acestor acte temerare este lungă şi merită menţionate câteva dintre ele. Astfel, ca ministru, Ana Pauker: 1. a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”; 2. a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania; 3. s-a opus începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 4. a oprit reprimarea veteranilor români

29

din războiul civil din Spania; 5. a stopat urmărirea judiciară a sioniştilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutaţi la instigaţia Moscovei. Niciun sionist n-a putut fi adus în faţa justiţiei până la căderea de la putere a Anei Pauker.

Cartea se citeşte uşor şi cu mare interes pentru că autorul abordează cu egală detaşare toate identităţile Anei Pauker, adică cea de stalinistă, de cetăţeană a României, de evreică şi de femeie-mamă. La acest ultim capitol de femeie şi mamă, aflăm faptul că, în anul 1945, Ana Pauker a luat-o de la Paris cu forţa pe fiica ei cea mai mică, Marie, de la Aurore Thorez, singura mamă pe care copila o cunoscuse până atunci. După ce a asigurat-o pe Marie că va putea reveni la Paris s-o revadă pe Aurore în fiecare vară, Ana Pauker îşi va călca promisiunea chiar din anul următor. Fata Anei Pauker a povestit autorului cărţii că mama ei naturală a rupt toate legăturile cu familia ei din Franţa sub pretextul dubios că, refuzând să-i dea lui Maurice Thorez divorţul cerut de acesta, Aurore ar fi vătămat politic Partidul Comunist Francez, sau alt pretext, că Aurore devenise „prea burgheză”, prin faptul că era proprietara unui hotel.

Ana Pauker a fost arestată la domiciliu până la moarte, în 1960

 Tot Marie spune că atunci când Aurore se pregătea să vină ea însăşi în România să-şi vadă fata pe care o crescuse în Franţa, Ana Pauker a rupt orice comunicare şi legături cu Aurore. Ana Pauker s-a purtat la fel cu fratele ei, Zalman Rabinsohn, pe care, după ce l-a convins să vină în România, nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Israel nici chiar atunci când bătrânul lor tată, Hersh Kaufman Rabinsohn, se stingea din viaţă acolo, în Israel. Aşa se face că, la 18 februarie 1953, când Ana Pauker este arestată, o dată cu ea este închis şi fratele ei, Zalman Rabinsohn, aflat în România.

Urmează zile grele în viaţa lor, ca urmare a interogatoriilor neîntrerupte. În cea mai fidelă tradiţie sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, se urmărea smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziţii incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.). Din vara anului 1952 începuse aplicarea torturii la anchetarea membrilor de partid, fapt care l-a determinat pe autorul cărţii să se îndoiască de veracitatea informaţiilor obţinute la interogatoriile organizate după iulie 1952. La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privinţe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, aşa cum reuşise să facă anterior cu Ştefan Foriş şi, ulterior, cu Lucreţiu Pătrăşcanu.

La intervenţia lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare şi va rămâne cu arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenuşa ei va fi depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna va fi luată de familie şi dusă în Israel. În încheiere, autorul cărţii concluzionează lapidar că Ana Pauker poartă răspunderea şi condamnarea concetăţenilor ei pentru duplicitate în forţarea comunismului asupra societăţii româneşti, total străină doctrinei comuniste şi împotriva căreia a încercat să reziste.

sursa:Historia.ro – material trimis de prietena clubului nostru Diana Pruteanu, Washington, DC

30

Pictorul lunii: Lucian Grigorescu

Uliţa dobrogeană

31

Peisaj din Balcic

32

Lucian Grigorescu (n. 1 februarie 1894, Medgidia - d. 28 octombrie 1965, București) a fost un pictor român postimpresionist.

Studiază pictura cu G.D. Mirea și Gabriel Popescu între 1912 și 1915 la Academia de Belle Arte din București. După întreruperea cauzată de război, reia studiile în anii 1918-1920. Își continuă formația artistică la Roma (1921-1923) și Paris (1924), unde frecventează atelierele de la "Grande Chaumière" și "Académie Ranson", în atelierul lui Roger Bissière. Pe un drum urmat adesea de artiști, începând cu repezentanții impresionismului, călătorește spre sudul Franței, lucrând, între 1927-1939 la Cassis, fascinat de lumina intensă, de culorile proaspete ale regiunii.

Participă la saloanele oficiale din România, la expoziții organizate de "Tinerimea Artistică", "Grupul nostru", "Arta" etc. Pictorul, pe care criticul N. Argintescu-Amza îl considera, în monografia ce i-a consacrat-o, "unul dintre cei mai interesanți, mai complexi și mai personali postimpresioniști în cadre mondiale", rămâne credincios elanurilor sale din tinerețe, dăruindu-se cu o nedisimulată plăcere lucrului în "plain-air" (Peisaj la Martigne, Mogoșoaia).

Lucian Grigorescu a fost înainte de toate un pictor al naturii, dar aici trebuie adăugată și natura umană. Cele mai multe portrete aparțin perioadei târzii a artistului, totuși și în tinerețe a realizat unele portrete

33

semnificative. Printre acestea este de menționat "Arlechinul", aflat în muzeul Zambaccian. Din tablou se degajează o tristețe care nu este atenuată de îmbrăcămintea colorată a personajului, o lumină de pastel acoperă întreaga imagine, a cărei valoare cromatică este depășită de semnificația umană vibrantă.

Peisaj cu biserica roşieTrăind cu patetism miracolul inepuizabil al unei naturi exuberante, scăldată de soare, artistul dezvoltă, departe de experiențele de ultimă oră ale Parisului sau altor centre europene, idealurile devenite clasice ale impresionismului. Pe această direcție, resimte și ecouri din creația lui Paul Cézanne, deschizător de noi orizonturi pentru arta secolului al XX-lea. Realitatea este respectată, transfigurată însă de o puternică sensibilitate personală.

În 1948, Lucian Grigorescu a fost ale membru corespondent al Academiei Române.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pictorului Lucian Grigorescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”. [1]

Nu vreau să fac alegorie; socot că acest nivel de exprimare este desuet, depășit, pentru că e convențional ca sens și discursiv ca expresie plastică. Delacroix încercase cu "Libertatea pe baricade"

34

visul contemporanilor săi, Rosenthal crea tabloul "România rupând-și cătușele la Câmpia Libertății". Ei s-au servit de alegorie pentru că n-au avut de model realitatea, ci idealul... Nu m-am documentat ad-hoc, cu popasuri "pe teren" și bloc de schițe. Pe această temă documentarea se săvârșește perpetu, confundându-se cu viața. (Lucian Grigorescu, 1959)

35

Sat dobrogean

36

37

Ţărăncuţă cu mărgele roşii

38

Arlechin

39

Expresia lunii: Îndrăgostit lulea

Rene MagritteÎndrăgostit lulea sau amorezat lulea sunt expresii uşor de înţeles pentru toată lumea, fără niciun echivoc al sensului. Dar asocierea cuvintelor îndrăgostit şi lulea nu are sens sau logică. Explicaţia este dată de Rodica Zafiu (Dilema Veche), care a găsit într-un dicţionar grec –român că de la cuvântul lolos (nebun)se trage expresia lolà (cu accentul pe a), care înseamnă nebunie/nebuneşte. A fi îndrăgostit nebuneşte intră în logica lucrurilor şi totodată se înţelege cât de uşor a fost să se înlocuiască “după ureche” cuvântul lolà cu lulea.

40